Fântâna dintre plopi

de M. Sadoveanu

Temă, titlu, motiv, coord.sp.temp., incipit, final, naratori

Tema acestei povestiri este iubirea tragică, cea care determină o moarte dublă: fizică şi
sufletească, un prizonierat în “neagra fântână a trecutului”.

Titlul povestirii („Fântâna dintre plopi”) conţine două substantive simbol care desemnează
spaţiul întâlnirii cuplului de îndrăgostiţi. Iniţial, spaţiu al iubirii, el se transformă în spaţiu thanatic,
apa vieţii fiind înlocuită de gustul amar şi definitiv al morţii. „Fântâna” reprezintă simbolul
oglindirii prezentului în trecut, catabasis-ul necesar reînvierii trecutului prin intermediul spaţiului
psihologic. Cei „patru plopi”care o înconjoară devin martorii tăcuţi şi eterni ai poveştii de iubire,
oferindu-i o pseudoprotecţie. Ei construiesc, metaforic, mormântul iubirii; transferă ecoul
întâmplării vântului şi infinitului. Copacul devine o pârghie către transcendent, centru al lumii
(„axis mundi”), dar şi reflexie a verticalităţii umane, reprezentate de către personajele aflate la han.

(Motivele literare sunt inserate în text: hanul, porţile, focul, sirena etc.)

Coordonatele spaţio-temporale ale operei.

Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere, ocrotitor ca o
cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a
hanului este aceea a unui centru al lumii (axis mundi), loc de întâlnire a diferitelor destine şi
poveşti ale unor oameni din diverse straturi sociale:

„Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte
ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În
cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor".

Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii,
iar hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar
rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora
prelung".

Hanul, topos al universului sadovenian, se dovedeşte un spaţiu ambivalent, închis şi deschis

deopotrivă. Ziua porţile se deschid şi hanul e doar loc de trecere, aflat sub semnul soarelui, noaptea
, el se transformă în spaţiu securizant, adăpost pentru călători, cerc magic al poveştilor, având drept
centru focul.

Hanul, cu cele două deschideri, spre muntele etern şi spre apa în veşnică curgere, devine şi
„imago mundi”, loc de „trecere, dar şi de petrecere”.
 Porţile hanului, larg deschise ziua, au o dublă semnificaţie: pe de o parte dezvăluie ospitalitatea
gazdelor, pe de altă parte sugerează pătrunderea într-o lume imaginară, o lume fantastică uneori,
o lume care le permite evadarea din realitatea cotidiană.

Focul care arde în vatră, atent întreţinut de Ancuţa, trimite la focul sacru din mitologie, cel păzit
de vestale (zeiţa Vesta - zeiţa protectatoare a focului şi a căminului). E loc al trecutului şi al trăirii,
dar şi al prezentului şi mărturisirii, deci al vieţii, semnificate de foc, şi al amintirii, simbolizate
de cenuşă.

Aprinderea focului în vatră şi momentul de linişte echivaleză cu declanşarea scânteii amintirii,

cu activarea spaţiului psihologic, depozitar al tarelor existenţei.

Este fixat şi motivul umanist „fugit irreparabile tempus”, definiţie a condiţiei umane aflată în
antinteză cu destinul reversibil al naturii.

Este o sugestie pentru inspiraţie, pentru artă.

Logosul Toate cele nouă povestiri sunt „poveşti”. Ele se bazează pe forţa cuvântului , a
logosului care întemeiază lumea, în acest caz - cea a trecutului într-o încercare a personajelor „de
a se sustrage vieţii şi morţii” (N.Manolescu), de a retrăi trecutul şi de „a îngheţa” temporalitatea
şi fragilitatea condiţiei umane, de anulare a „marii treceri” sau a „ceasornicului care ne măsoară
destrămarea”, catharsis necesar confruntării cu viaţa.

Povestirile au o evidentă valoare terapeutică.

Se realizează catharsisul, eliberarea trăirilor negative ale protagoniştilor. De cele mai multe
ori, povestitorii sunt ei înşişi eroii faptelor narate. Ascultătorii se regăsesc şi ei adesea în
conţinutul povestirilor, identificându-se cu eroii, proiectând asupra lor nemulţumirile proprii ,
dezamăgirile sau satisfacţiile ;

Important este nu ceea ce se povesteşte, ci mai ales cum se povesteşte;

Cel care deschide seria povestirilor, invitându-i într-o competiţie pe ceilalţi, este comisul Ioniţă:
”Acela care va povesti mai frumos mare laudă va primi”.

Hangiţa devine un simbol al unităţii de la han, al ospitalităţii româneşti tradiţionale („pui fripţi
în ţiglă, hartane de berbec, mreană, plăcinte cu brânză şi vin vechi, servit în oale nouă”).

Ospăţul este un ceremonial al împărtăşaniei, al comuniunii, care mijloceşte ritualul povestirii.

Vinul are rolul „de a dezlega limbile”. Belşugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-
un spaţiu unic, iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării, „in vino veritas”. El face să
dispară diferenţele sociale, leagă prietenii, relaxează şi îi ajută pe povestitori să se destăinuie.

Reperele temporale prezintă două coordonate:

 1. Timpul naraţiunii-cadru, timpul trecut, un timp în care drumeţul poposeşte la han şi ascultă
întâmplări desfăşurate într-un (2.) timp povestit (narat), anterior celui al povestirii propriu-
zise.

Timpul naraţiunii-cadru este doar sugerat, fixat aproximativ, prin repere vagi, într-o epocă
înfloritoare, amintind de vremea mitică, originară, „într-o toamnă aurie, „într-o îndepărtată
vreme...”, pe când „au căzut ploi năpraznice de sf. Ilie”, pe când stăpânea „Împăratul
Alb”(războiul ruso-turc). (aprox.1850)

Timpul povestirii (1) evidenţiază o perioadă dominată de belşug şi frumuseţe cromatică, dar şi
vârsta personajelor aflate în „toamna vieţii”, experienţa şi înţelepciunea care declanşează nevoia
de confesiune şi capacitatea de a nara. Totodată, adjectivul „aurie” fixează, atemporal,
evenimentele relatate, timpul fiind unul mitic, veritabil „illo tempore”, variaţiune a timpului
regăsit în universul basmului.

Incipitul culegerii,„Într-o toamnă aurie am auzit multe povestiri la Hanul Ancuţei”, se referă la
un timp mitic, prielnic povestirilor şi fixează perspectiva narativă subiectivă a naratorului
(narator-martor, personalizat, vocea autorului) prin marca specifică, vb. la p. I.

Instanţele comunicării narative

AUTOR, NARATOR(I), PERSONAJ(E), ASCULTĂTOR(I)

Există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind
ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalţi,
ceea ce dovedeşte preţuirea lor, faptul că este recunoscut ca unul dintre ei. Prezenţa sa este redată
prin utilizarea persoanei I în naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii. Această voce narativă este
cea delegată de autor spre a-1 reprezenta, fapt care îl face pe criticul N. Manolescu să afirme:
„Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la începutul cărţii, este a autorului".
Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate
de ei roluri diverse: narator-martor, narator-personaj, de unde varietatea diegezei şi caracterul
polifonic.

Ei aparţin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman
(Haralambie), moş Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre
plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor); negustorul
Dămian Cristişor (Negustor lipscan), orbul/ rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi
Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei fântânarul).

Incipitul textului are caracter descriptiv. Descierea de tip tablou este una panoramică, surprinsă în
regim diurn, dimineaţa, dominată de motivul soarelui care „bătea pieziş în geamurile zăbrelite”.
Soarele, simbol al înţelepciunii, al luminii şi căldurii, al începutului evocării şi al personajului
însuşi, „far” care cuprinde trecutul. Acest motiv solar este completat de cel al munţilor şi râului
Moldova, verticalitatea şi forţa eternă a muntelui interesectându-se cu orizontalitatea apei aflată
în continuă mişcare, reflexie heraclictică („panta rei”) a destinului uman care nu se poate „scălda
de două ori în aceeaşi apă”. Timpul peren al naturii este dublat de cel efemer, al omului, oglindind
„nevoia fundamentală de timp”, determinată de „căderea în el”.

Finalul povestirii readuce auditoriul în prezentul „toamnei aurii”, în timpul povestirii. Regimul
diurn e înlocuit de cel nocturn, „soarele asfinţi”, marcând circular încheierea unei zile, a
destăinuirii, dar şi a unei vieţi. Personajul-narator se retrage, fiind substituit de vocea naratorului
martor care deconspiră destinul fântânii. Ea „s-a dărâmat ca toate ale lumii”, dinţii temporali
dovedindu-se distrugători, demonstrând efemeritatea lucrurilor, motivul umanist „vanitas
vanitatum” definind existenţa.

Meditaţia este estompată şi alungată prin reintrarea în circuitul ritualic al povestirii. Umplerea
ulcelelor cu vin, aprinderea focului în sobă anunţă pregătirea pentru o nouă călătorie în „amintire”,
reaprinderea poveştii şi supravieţuirea petrecerii.

Narator autodiegetic (diegetic – se referă la modul cum este spusă o povestire din punctul de
vedere al naratorului ) (<diegeza =povestire, naraţiune) (Stefan Gheorghidiu – Ultima
noapte…de C. Petrescu; Allan –Maitreyi de M. Eliade)

- relatează propria experienţă ca personaj central al istoriei povestite (Este protagonistul

operei!!)

- utilizarea pers. I, accesul limitat la informatii, frecventa monologului interior şi implicarea

afectivă în evenimentele povestite, organizarea subiectivă a succesiunii temporale;

- narator subiectiv - narator intradiegetic - narator–personaj

- focalizare*internă (împreună cu – naratorul cunoaşte tot atât cât personajul)

Narator homodiegetic ( < gr. homos = egal, de acelaşi fel; diegeza= povestire, naraţiune) (vz.
naratorul ramei din Fântâna dintre plopi de M. Sadoveanu –folos.pers.I)

- relatează o istorie provenită din propria sa experienţă; poate fi unul din personajele povestirii,
niciodata cel principal !!!;

- naratorul-martor/ ascultător

- focalizare*externă (din afară – deoarece atât a putut înţelege el ca martor/ascultător, fără a şti
ce gândesc celelalte personaje).