Sunteți pe pagina 1din 305

Cristina Irimia ● Dinu Moscal

(editori)

Profesorul nostru, D. Irimia


Colecţia Personalităţi ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Cristina Irimia (n. 1951) este redactor de limba engleză (din 1984) la Filiala Iaşi
a Academiei Române; traducător. A contribuit la editarea seriei de autor Opere –
Dumitru Irimia de la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Dinu Moscal (n. 1975) este cercetător în cadrul departamentului de toponimie


al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iaşi a Academiei
Române. A publicat studii şi recenzii în Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară,
Diacronia, Logos & Episteme, Philologica Jassyensia ş.a. Este autor al monografiei
Teoria câmpurilor lexicale. Cu aplicaţie la terminologia populară a formelor de
relief pozitiv; coautor la Mic dicţionar toponimic al Moldovei (Structural şi etimo-
logic). Partea 1. Toponime personale şi la Practici de traducere a numelor proprii în
scrisul românesc premodern (1780–1830).

Referenţi ştiinţifici:
Conf. univ. dr. Ana-Maria Minuţ
Conf. univ. dr. Ioan Milică

Redactor: Dana Zămosteanu


Coperta: Manuela Oboroceanu
Tehnoredactare: Luminiţa Răducanu

ISBN: 978-606-714-412-3

© 2018, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”


700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro
Cristina Irimia ● Dinu Moscal
(editori)

Profesorul nostru, D. Irimia

Cuvînt-înainte de Dinu Moscal

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”


IAŞI – 2018
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Profesorul nostru, D. Irimia / ed.: Cristina Irimia, Dinu Moscal;
cuvînt-înainte de Dinu Moscal. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2018
ISBN 978-606-714-412-3

I. Irimia, Cristina (ed.)


II. Moscal, Dinu (ed.; pref.)

37
CUPRINS

CUVÎNT-ÎNAINTE (Dinu Moscal) .............................................................................................. 11 

I. STUDENŢIA .............................................................................................................................. 13 


REMEMORĂRI. STUDENŢIA. IRIMIA 
Mircea-Radu Iacoban ..................................................................................................... 15 
ADÎNCA LUI OMENIE – LUMINA UNEI CONŞTIINŢE 
Emil Baltag ......................................................................................................................... 17 

II. COLOCVIUL NAŢIONAL STUDENŢESC „MIHAI EMINESCU” ......................... 21 


PERSEVERENŢĂ 
Mihai Zamfir ..................................................................................................................... 23 
LECŢIA DE ISTORIE: PUTNA 1871 – PUTNA 1996 
Lidia Bodea ......................................................................................................................... 24 
DUMITRU IRIMIA ŞI LUMEA LUI EMINESCU 
Andrei Bodiu ..................................................................................................................... 26 

III. PRIETENI. COLEGI. STUDENŢI ........................................................................... 29 


UN NOU DICŢIONAR EMINESCU 
Solomon Marcus .............................................................................................................. 31 
OMAGIU UNUI CERCETĂTOR PASIONAT AL LIMBII ROMÂNE 
Solomon Marcus .............................................................................................................. 31 
MORALA ŞI ADEVĂRUL LIMBII – IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA 
Dan Hăulică ....................................................................................................................... 32 
UN RICORDO DI DUMITRU IRIMIA (1939-2009)  
Lorenzo Renzi ................................................................................................................... 38 
O AMINTIRE DESPRE DUMITRU IRIMIA (1939-2009) – traducere 
Lorenzo Renzi ................................................................................................................... 41 
IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA (1939-2009)  
Rodica Zafiu ...................................................................................................................... 44 
TRADIŢIE ŞI MODERNITATE ÎN CERCETĂRILE GRAMATICIANULUI 
Valeria Guţu Romalo ..................................................................................................... 46 
TROPICE TRISTE 
Mihai Zamfir ..................................................................................................................... 48 
OBSESII EMINESCIENE 
Mihai Zamfir ..................................................................................................................... 50 

5
AMINTIRI…  
Andrei Corbea-Hoişie .................................................................................................... 54 
S-A STINS O STEA PE BOLTA FILOLOGIEI ROMÂNEŞTI 
Anatol Ciobanu ................................................................................................................ 55 
LIMBAJUL MITOPO(I)ETIC EMINESCIAN ŞI CONŞTIINŢA DE SINE A
POEZIEI ROMÂNEŞTI 
Mihai Cimpoi .................................................................................................................... 58 
AM FI PUTUT FI PRIETENI… DUMITRU IRIMIA – O EVOCARE 
Valeriu D. Cotea ............................................................................................................... 61 
DUMITRU IRIMIA: UMBRA ŞI FEŢELE FIINŢEI 
Maria Şleahtiţchi ............................................................................................................. 69 
DUMITRU IRIMIA SAU LECŢIA VERTICALITĂŢII 
Doina Florea ...................................................................................................................... 74 
EMINESCOLOG CONSACRAT 
Rodica Marian................................................................................................................... 78 
E ŞI COLOCVIUL MEU…  
Gheorghe Moldoveanu .................................................................................................. 84 
UN PROFESOR IUBIT ŞI RESPECTAT 
Lucia Cifor.......................................................................................................................... 87 
IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA. O EVOCARE 
Eugen Munteanu.............................................................................................................. 90 
FIINŢĂ ÎNTRU FIINŢARE 
Grigore Ilisei...................................................................................................................... 95 
PROFESORULUI DUMITRU IRIMIA 
Lăcrămioara Petrescu .................................................................................................... 98 
MĂRCILE STILULUI DUMITRU IRIMIA 
Ana-Maria Minuţ ............................................................................................................. 99 
DOMNUL PROFESOR IRIMIA 
Ioan Milică ....................................................................................................................... 101 
PROFESORUL DUMITRU IRIMIA 
Bogdan Creţu .................................................................................................................. 103 
„ÎMBRACĂ-TE ÎN DOLIU, FRUMOASĂ BUCOVINĂ…” 
Andrei Patraş .................................................................................................................. 105 
RĂMAS BUN, DRAGĂ PROFESORE…  
Valentina Butnaru ........................................................................................................ 107 
CĂSUŢA ÎN PATRU APE, CU PRIDVOR ŞI CERDAC ÎMPREJMUIND DOI
PEREŢI ALBI 
Ion Filipciuc ..................................................................................................................... 108 
DUMITRU IRIMIA ÎN AMINTIRILE STUDENŢIEI MELE 
Alina Alexandra Apreutesei...................................................................................... 119 
MAGISTRUL CU VOCAŢIE, MENTORUL CU HAR 
Adina Hulubaş ................................................................................................................ 121 
6
EXIGENŢA ŞI NOBLEŢEA DASCĂLULUI 
Adina Vukovic ................................................................................................................ 124 
ANONIMUL 
Sabina Fînaru .................................................................................................................. 127 
IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA 
Sebastian Drăgulănescu .............................................................................................. 128 
ECCE MAGISTER 
Daniela Voinea ............................................................................................................... 130 
DUMITRU IRIMIA – O ALTĂ CITIRE… 
Mioara Kozak .................................................................................................................. 132 

IV. INTERVIURI........................................................................................................................ 135 


INTERVIU RADIO IAŞI, 1985 
D. Irimia ............................................................................................................................ 137 
COLEGUL NOSTRU PERMANENT 
Florin Zamfirescu, George Lazăr ............................................................................. 138 
TREBUIE SĂ EVALUĂM CU TOATĂ SERIOZITATEA OPERA LUI
MIHAI EMINESCU 
Gellu Dorian .................................................................................................................... 143 
LIMBAJUL POETIC CA LIMBAJ ABSOLUT 
Mihai Cimpoi .................................................................................................................. 151 
DIALOG CU PROF. UNIV. DR. D. IRIMIA, FACULTATEA DE LITERE A
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI 
Mircea-Cristian Ghenghea ........................................................................................ 155 
D. IRIMIA, PROFESOR LA FACULTATEA DE LITERE A UNIVERSITĂŢII
„ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI 
În dialog cu Cristina Hermeziu ............................................................................... 161 
INTERVIU RADIO TÎRGU-MUREŞ 
Valentin Marica .............................................................................................................. 176 
PORTRETUL UNUI EMINESCOLOG 
Interviu cu Teodora Stanciu, Radio România Cultural, emisiunea
Etică-Estetică, 10 iunie 2009 ............................................................................................ 182 
Interviu cu Teodora Stanciu, iunie 2009, Radio România Cultural,
emisiunea Etică - Estetică, 8 iulie 2009 ........................................................................... 191 
UN CREATOR DE ŞCOALĂ: DUMITRU IRIMIA 
Teodora Stanciu, Radio România Cultural, Revista Literară Radio,
12 iulie 2009 ........................................................................................................................ 199 
„SĂ FII SPIRIT LIBER, SĂ CREZI ÎN ADEVĂR, SĂ TE MANIFEŞTI CU
SINCERITATE…”  
Cristina Irimia în dialog cu Maria Şleahtiţchi ................................................... 202 

7
V. DOCTOR HONORIS CAUSA ............................................................................................ 213 
LAUDATIO 
Cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa domnului
Prof. D. Irimia, Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, 5 iunie 2005 
Gheorghe Popa ............................................................................................................... 215 
DUMITRU IRIMIA – ÎNAINTE-MERGĂTORUL– LAUDATIO 
La conferirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din
Chişinău, 25 septembrie 2007 
Anatol Ciobanu .............................................................................................................. 220 

VI. LUCRĂRILE COLOCVIULUI DE EXEGEZĂ LITERARĂ


IN HONOREM DUMITRU IRIMIA, IPOTEŞTI, 14 IUNIE 2017 .................................. 225 
INTRODUCERE 
Ala Sainenco .................................................................................................................... 227 
CONTRIBUŢIA LUI DUMITRU IRIMIA LA INTERPRETAREA SINTAXEI ŞI A
SEMANTICII POETICE EMINESCIENE 
Rodica Zafiu .................................................................................................................... 229 
NOTE DESPRE REPREZENTAREA TIMPULUI ÎN LIRICA EMINESCIANĂ 
Dinu Moscal ..................................................................................................................... 237 
REPERE ÎN DEFINIREA LIMBAJULUI POETIC: EUGENIU COŞERIU ŞI
DUMITRU IRIMIA 
Ala Sainenco .................................................................................................................... 251 
PORNIND DE LA GRAMATICA LIMBII ROMÂNE DE DUMITRU IRIMIA 
Viorica Popa .................................................................................................................... 257 
BASARABIA PROFESORULUI DUMITRU IRIMIA 
Maria Şleahtiţchi ........................................................................................................... 263 
DUMITRU IRIMIA. NAŢIUNE ŞI RAŢIUNE 
Mircea A. Diaconu ......................................................................................................... 268 
PROFESORUL CARE A FĂCUT UNIREA 
Lucia Ţurcanu ................................................................................................................. 270 
VOCAŢIA DE PSIHO-SOCIOLOG A LINGVISTULUI DUMITRU IRIMIA 
Mihai Şleahtiţchi ........................................................................................................... 271 
DUMITRU IRIMIA: SCHIŢĂ DE PORTRET 
Smaranda Ghiţă ............................................................................................................. 273 
SERIA DE AUTOR OPERE – DUMITRU IRIMIA, UN PROIECT AL EDITURII
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI 
Cristina Irimia ................................................................................................................ 277 

VII. CÎTEVA SCRISORI .......................................................................................................... 279 

8
Cineva iese, prin moarte, din viaţa noastră. Dar dacă o face, nu este pentru
a intra altfel, şi mai bine, în noi? Fiecare om înseamnă în viaţa noastră
exact atît cît păstrăm din el după moartea lui. În fapt sîntem locuiţi de cei
dispăruţi şi dacă fiinţa noastră se întîmplă să aibă temelie, amplitudine şi
forţă, este pentru că în adîncul ei are cine să urce periodic spre noi din
trecut. A avea trecut înseamnă: a face ca lentei goliri a noastre de prezenţa
şi prezentul celor dispăruţi să îi răspundă, în altă regiune a fiinţei, o
depunere la fel de lentă a ceea ce aparent a ieşit şi s-a şters din noi.
Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire

Il y a quelque chose de plus fort que la mort: c’est la présence des absents
dans la mémoire des vivants et la transmission, à ceux qui ne sont pas
encore, du nom, de la gloire, de la puissance et de l’allégresse de ceux qui ne
sont plus, mais qui vivent à jamais dans l’esprit et dans le cœur de ceux qui
se souviennent.
Jean d’Ormesson (discours de réception à l’Académie française)
CUVÎNT-ÎNAINTE

Prestigiul este o marcă aplicabilă atît unei persoane, cît şi unei instituţii,
iar valorile presupuse de această marcă sînt considerate transferabile între
aceste două entităţi. Se înţelege însă că în acest transfer este implicat un raport
metonimic, pentru că prestigiul instituţiei este, de fapt, prestigiul anumitor
personalităţi. Una dintre personalităţile de prestigiu ale şcolii filologice ieşene
şi ale celei româneşti este profesorul D. Irimia. Contribuţiile sale în domeniul
gramaticii, stilisticii şi poeticii – în special cele dedicate creaţiei eminesciene –
au statut de reper pentru fiecare dintre subdomenii. Devotamentul şi pasiunea
în slujba limbii şi a culturii române, etica cercetării şi a actului didactic l-au
aşezat în şirul filologilor de seamă ai Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi. Gîndirea critică în analiză şi obiectivul cunoaşterii în profunzime a limbii
române – la nivel funcţional, stilistic şi poetic (unde Eminescu are un loc
special) – ies în evidenţă în întreaga sa operă. De asemenea, actul didactic a
fost întotdeauna circumscris acestor valori, ceea ce impunea interlocutorului
situarea la un anumit nivel, pentru a exista posibilitatea unui dialog cu valenţe
formative. Din acest punct de vedere, se poate considera că este un păstrător al
preceptului educativ al lui A. Philippide, exprimat atît de direct de fondatorul
şcolii filologice ieşene: „Tot lucrul bun se capătă cu greu. În şcoală nu trebue să
se gîndească învăţătorul cum să amuzeze pe elevi, aşa ca să li se pară
învăţătura o jucărie; ci trebuie să se gîndească cum să-i deprindă mai bine cu
munca grea a ştiinţii, care nu e o jucărie, atunci cînd e într-adevăr ştiinţă, iar
nu pseudoştiinţă […]. Nu că ştiinţa e uşoară trebue să faci să creadă pe copil, ci
din contră, că e grea, după cum şi este. Cine nu poate dovedi, apuce-se de altă
treabă. Cine se tîmpeşte de multă carte, acela era tîmp de acasă. Şcoala nu e
spital, să îndreptăm pe cei slabi de minte, ci un concurs de muncă intelectuală
grea, unde se selectează cei vrednici, cu minte puternică, aptă de a face ştiinţă,
adevărată ştiinţă” (Specialistul Român, 1907, p. 83).
Textele reunite în volumul de faţă pun în lumină, în diverse ipostaze,
aceste trăsături definitorii ale profesorului D. Irimia. În prima secţiune este
rememorată perioada studenţiei. În cea de-a doua este pus în evidenţă rolul
Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, care se identifica propriu-
zis cu profesorul D. Irimia şi care a reprezentat un cadru neatins de ideologia
epocii în perioada 1975-1989. Contribuţiile din secţiunea a treia ilustrează, sub
diverse aspecte şi în funcţie de perspectiva specifică a autorilor – uneori cu
accente personale –, imaginea omului de ştiinţă şi a profesorului dedicat idea-
lului umanist. Acestor evocări li se adaugă şi exprimarea directă – în secţiunea
de interviuri – a modului său de „a se aşeza în lume”, expresie cu o semnificaţie
profundă şi cu un loc aparte în dialogul său cu studenţii, deoarece analiza
11
Dinu Moscal

comunicării, a expresivităţii sau a creativităţii lingvistice implică şi identifica-


rea poziţiei adoptate de către eul vorbitor / creator faţă de lume. Textele celor
două laudatio rostite cu ocazia primirii titlului de doctor honoris causa din partea
Universităţii „Alecu Russo” din Bălţi şi a Universităţii de Stat din Chişinău –
aşezate într-o secţiune separată – evidenţiază meritele sale ştiinţifice şi modul
său de a se implica în apărarea limbii române în Basarabia. Apariţia în acest
volum a lucrărilor Colocviului de exegeză literară In honorem Dumitru Irimia
(Ipoteşti, 14 iunie 2017) se datorează doamnei profesor Ala Sainenco, director al
Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”. În ultima
secţiune se regăsesc cîteva scrisori adresate profesorului D. Irimia.
Pregătirea pentru tipar a volumului a presupus unificarea normelor de
redactare a tuturor textelor, majoritatea apărute deja în diverse publicaţii.
Culegerea computerizată a acestora i se datorează doamnei Cristina Irimia.
Ortografia urmează convingerile profesorului D. Irimia (î şi sînt). În citate s-au
păstrat variantele formale specifice vremii. Cu excepţia scrisorilor (ultima
secţiune), în toate celelalte texte nu s-a folosit/ păstrat majuscula cu funcţie
emfatică; a fost folosită însă pentru titlurile de cursuri universitare (nu şi
pentru indicarea materiilor de curs). Numele cunoscutului filolog basarabean
Ion Dumeniuk a fost păstrat cu ortografia impusă în spaţiul basarabean. Reda-
rea numelui profesorului D. Irimia doar cu iniţiala prenumelui reflectă pro-
pria-i preferinţă, transmisă de doamna Cristina Irimia. Excepţie fac apariţiile
din bibliografie şi din titlurile textelor. Lipsa unor pasaje din textele reunite în
acest volum este semnalată printr-o linie punctată (fragmente aflate în afara
tematicii volumului) sau prin trei puncte între paranteze drepte (prezentări ale
lucrărilor profesorului D. Irimia, existente deja în textele anterioare). Trimi-
terile bibliografice urmează formatul de citare „Chicago” (autor, an: pagină).
Excepţie fac textele unor comunicări cu caracter evocator în care apare o
singură trimitere, unde informaţiile s-au dat direct în text, între paranteze.
Îi mulţumesc doamnei Cristina Irimia pentru efortul necondiţionat în
editarea acestui volum. Le mulţumim tuturor pentru sprijinul acordat cu gene-
rozitate în demersurile necesare pregătirii pentru tipar: referenţilor ştiinţifici,
doamnei profesor Ana-Maria Minuţ şi domnului profesor Ioan Milică, mem-
brilor colectivului redacţional al editurii implicaţi în pregătirea pentru tipar a
volumului – doamnei Dana Lungu, doamnei Manuela Oboroceanu, doamnei
Luminiţa Răducanu şi doamnei Dana Zămosteanu –, precum şi domnului
Lucian Leonte, directorul Editurii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Graţie
aportului lor apare acest „portret” al unui filolog de mare prestigiu: profesorul
nostru, D. Irimia.
Dinu Moscal

12
I. STUDENŢIA
REMEMORĂRI. STUDENŢIA. IRIMIA

Mi r ce a - R a d u I a c o b a n

D. Irimia mi-a fost coleg de grupă. Şcolirea universitară era lungă atunci
(5 ani), răstimp suficient, s-ar zice, pentru a îngădui necesara cunoaştere a cole-
gilor de amfiteatru. Nu-i chiar aşa. Deşi studenţia acelor vremuri presupunea o
mult mai strînsă vieţuire împreună (cămin – cantină – sală de curs – bibliotecă,
dar şi escapade cu toată grupa, filme şi spectacole văzute în comun, drumeţii la
Ciric ridicate la rang de eveniment – toate într-o atmosferă de familie consti-
tuită şi închegată), n-a fost de ajuns, rămînînd destul loc pentru ulterioare
surprize. Mai ales în ce priveşte caracterele, dar şi în teritoriul creativităţii,
unde urmau să se afirme şi să se impună colegi cărora pur şi simplu nu li se
puteau bănui astfel de disponibilităţi.
Întreg anul de studii, dar mai ales grupa 234, s-a arătat a fi un adevărat
izvor de universitari şi de condeieri! Cînd privesc în urmă, mă îngrozesc cît de
săraci puteam fi şi cu cît de puţin ne mulţumeam. Fetele purtau fuste din
„americă” (biată pînză rebotezată, apoi, „muncitorul”…) şi aceeaşi bluză mai tot
semestrul, iar noi, cu paltoanele taţilor întoarse pe dos, bocăneam pe culoarele
Universităţii din botinele cu blacheuri, pingelite şi răspingelite. Revăd şi acum
eterna flanelă albăstrie, cu bazoane la coate, a lui Titi Irimia, colegul tăcut şi
modest, închis în sine şi puţin comunicativ. Se aşeza, de regulă, în ultimul rînd
al sălii de seminar, alături de Leon Volovici, care, parcă ceva mai expansiv, se
retrăgea şi el repede într-o muţenie deloc „asortată” cu privirile-i ironice şi
inteligente. Sărăcia îndepărta tentaţiile (de fapt, nici nu prea existau!) şi ne
apropia de carte. Nu ştiu alţii cum sînt (azi), dar noi le luam pe toate în serios,
toceam cu îndîrjire, transcriam după notiţe cursurile, unele necesare şi utile,
altele de tot prisoselnice, trudeam la lucrările de seminar şi, în sesiune, ne
adunam sub prunul din fosta grădină botanică de lîngă Universitate („şcoala de
sub perj”), spre a turui materia puhavă a examenelor, corectîndu-ne şi comple-
tîndu-ne între noi. Ştiu şi acum, după o jumătate de veac, care-s limbile irani-
ene medii: bengali, bihari, punjabi, radjastani, sindhi, asama, uria – la ce-mi
foloseşte? La cantina „Justin Georgescu” ne regalam cu mereu aceeaşi tocană
de cartofi şi cu „crepul” din griş, în tramvai făceam, desigur, blatul şi vara, cînd
nu eram încartiruiţi în cazarmă, săpam cu tîrnăcopul (tabere de muncă patrio-
tică!) la fundaţia Casei de Cultură a Studenţilor, la motelul „Bucium” ori la
„insula” de la Ciric. Eram, totuşi, veseli şi încrezători. Încrezători în ce? Urma
avea să arate. Deloc „fosforescenţii” mei colegi aveau să „explodeze” pur şi
simplu în postata cercetării şi a beletristicii.
15
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Ultima sesiune, Iaşi, februarie 1962

Cînd am ajuns să lucrez la „Junimea”, a fost de unde alege! Acolo au


debutat Leon Volovici (Apariţia scriitorului în literatura română, 1976), Liviu
Rusu (Vreme trece, vreme vine, 1976), Petru Zugun (Unitate şi varietate în evo-
luţia limbii române, 1977), Mihai Ursachi (Inel cu enigmă, 1970, apoi Diotima,
1975, Marea înfăţişare, 1977). Ceva mai tîrziu urmau să completeze şirul
autorilor de cărţi Adrian Voica, Noemi Bomher, Olga Rusu, Mihail Iordache,
Gh. Moldoveanu ş.a.
Aici, la „Junimea”, a debutat şi D. Irimia, în 1970, cu antologia Eminescu.
Despre cultură şi artă, urmată de Structura gramaticală a limbii române. Verbul,
1976, ditamai cercetarea, cu adevărat exhaustivă, ce avea să dezvăluie puţin
bănuita complexitate şi expresivitate a acestei părţi de vorbire. A urmat
Limbajul poetic eminescian, carte încadrată în colecţia „Eminesciana”, în măsură
să atragă atenţia asupra unui tînăr eminescolog ce urma să se impună autoritar
în domeniu. De altfel, cercetarea eminesciană a rămas o constantă a preocu-
părilor profesorului Irimia, organizator, între altele, şi al Colocviul Naţional
Studenţesc „Mihai Eminescu”. Irimia n-a fost niciodată un personaj comod.
Dimpotrivă. N-am avut dispute de ordin editorial cu el, fiindcă la amîndouă
cărţile pe care i le-am publicat realmente n-aveai ce să-i reproşezi. În ansamblu
însă, comportamentul său afişa o rectitudine aspră, cu solid temei cărturăresc,
învecinată cu o explicabilă incapacitate de a tolera compromisul. Ştiu că şi-a
pus (prea) mari speranţe în schimbarea din 1989, că a avut parte şi de deziluzii.

16
St udenţi a

N-a fost singurul, dar împrejurările aveau să-i adauge încă o preocupare
statornică: Basarabia.
Ultima oară cînd am vorbit cu Titi Irimia, la înmormîntarea dascălului
nostru, Constantin Ciopraga, mi-a solicitat un text pentru numărul special
dedicat de revista basarabeană „Limba Română” unui alt mare dispărut, lansat
editorial în spaţiul poetic românesc tot de „Junimea” – Grigore Vieru. N-am
regăsit numele lui Irimia în sumarul revistei – se vede că Cel de Sus nu i-a mai
lăsat răgazul cuvenit… Plecarea lui Irimia spre Eternitate din grădina Casei
Pogor, unde a fost condus de aproape toţi colegii din grupa 234 rămaşi în viaţă,
este, în felul ei, purtătoare de simbol: un cărturar eminescolog pleacă spre cele
veşnice de acolo de unde porni Luceafărul…
Dacia literară, Iaşi, anul XX (serie nouă), nr. 5/2009, p. 42.

ADÎNCA LUI OMENIE – LUMINA UNEI CONŞTIINŢE

E mil B a l t a g

Dacă ar fi să spun ceva despre ceea ce eram noi, cei din generaţia mea,
pe vremea studenţiei noastre, cred că cea mai potrivită ar fi afirmaţia că cei mai
mulţi dintre noi eram nişte tineri care mergeam neştiutori, dar încrezători pe
drumurile vieţii. Şi nici n-ar fi de mirare, căci noi eram ultima generaţie dintre
cele pentru care clasa a X-a era ultima clasă de liceu. La 17 ani eram studenţi.
Pe de altă parte, puterea de atunci (eram studenţi în anii 1957-1962) avea grijă
ca multe din cele ce se petreceau în lume şi în ţară, unele dintre ele deosebit de
grave, să nu ajungă la cunoştinţa noastră. Iar înţelesul multora din cele despre
care aveam ştiinţă pentru noi rămînea ascuns. Lipsa de experienţă a vieţii îşi
spunea din plin cuvîntul.
Şi totuşi, erau printre noi cîţiva colegi care, fără a pierde nimic din
prospeţimea pe care o presupunea vîrsta, ştiau să vadă lucrurile cu destulă
maturitate, să pătrundă dincolo de aparenţele celor ce se petreceau în jurul lor,
să înţeleagă, acolo unde era cazul, gravitatea unei situaţii, iar dintre aceştia
primul care în mod firesc, aş zice, îmi vine în minte este cel căruia noi toţi îi
spuneam Titi, cunoscut mai apoi, în lumea intelectualităţii ieşene şi nu numai,
ca profesorul D. Irimia de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.
În mod firesc, am spus, pentru că, fiind colegi de grupă şi locuind în
acelaşi cămin studenţesc, în unii ani chiar în aceeaşi cameră, dar mai ales
pentru că existau între noi unele afinităţi, am fost oarecum mai apropiaţi şi,
deci, am avut posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine. Cum am spus, însă, cei
mai mulţi dintre noi eram prea neştiutori în ale vieţii pentru a putea crede că
17
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

puterea noastră de cunoaştere trecea dincolo de un anumit strat de suprafaţă.


De aceea, poate, într-un anumit fel, aproape toţi ne simţeam egali. Diferenţe, în
plan valoric şi cu atît mai mult în plan social, nu prea se vedeau sau, dacă totuşi
existau unele, nu prea ţineam cont de ele.
Iată-l pe cel pe care l-am amintit deja, pe Titi Irimia! Cine ar fi putut să
vadă în el, pe vremea aceea, personalitatea ce avea să se afirme prin ani cu atîta
putere? Cine ar fi putut să vadă în el omul care, în condiţiile atît de vitrege în
care ne-a fost dat să lucrăm, avea să facă atît de mult pentru cultura noastră?
Cine ar fi putut spune pe atunci că el va deveni ceea ce abia acum, după trece-
1
rea sa dincolo de hotarele timpului şi spaţiului, se vede – creator de şcoală ?
Astăzi însă, cînd anii au trecut şi pe lîngă experienţa acumulată s-a adău-
gat şi un dram în plus puterii noastre de cunoaştere, înţelegem că unele gesturi,
cuvinte şi atitudini ale colegilor noştri ar fi putut spune ceva, în unele cazuri
chiar mult, despre zonele de adîncime ale personalităţilor lor în devenire. Şi
dacă e adevărat că atitudinea creează viitorul, atunci tocmai această atitudine,
raportată la diferite situaţii de viaţă, ar fi putut spune mult despre ceea ce
ilustrul nostru coleg avea să devină în decursul anilor.
Voi da două exemple doar, aducînd în prezent cu puterea amintirii
situaţii de viaţă, momente din vremea studenţiei noastre, trăite de mine cu
multă intensitate tocmai datorită caracterului lor de excepţie.
Eram aproape de sfîrşitul celui de al doilea an de studenţie şi, în sesiunea
care ne sta în faţă, aveam de trecut examenul nostru cel mai greu din acel an –
limba latină. Profesorul nostru, domnul Octav Tcaciuc, avea metoda sa de lucru
cu studenţii. Venea, mai întîi, cu partea teoretică (probleme ale gramaticii
limbii latine). Explica, exemplifica şi, după aceea, urmau aplicaţiile – texte
dinainte pregătite pe care cei care doreau dintre studenţi, ajutaţi de profesor, le
descifrau. Spre sfîrşitul anului al doilea, profesorul nostru a observat că unii
dintre noi, între care mă număram, nu se angajau niciodată în descifrarea
acestor texte. (Venisem la facultate cu un semestru mai tîrziu. A trebuit să
recuperez din mers ceea ce se făcuse în primul semestru, iar pregătirea pentru
limba latină, pe care nu o făcusem în liceu, am tot amînat-o şi, pe măsură ce
timpul trecea, mi-a fost tot mai greu să încep şi aici recuperarea). Numele
noastre au fost notate undeva, într-un caiet. Mă întrebam tot mai îngrijorat
cum o voi scoate la capăt cu limba latină, dar întrebarea mea rămînea mereu
fără răspuns.
Ajutorul mi-a venit însă la timp şi neaşteptat. Titi Irimia, unul din cei
mai activi colegi ai noştri la lecţiile de limba latină, mi-a propus să învăţăm
împreună pentru acest examen. Am primit, fireşte, cu speranţa că poate aşa voi
1
Vezi, spre exemplu, felul în care se afirmă foştii săi studenţi la colocviile anuale pe
care Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica
Benedicta” le organizează în luna august a fiecărui an la Mănăstirea Putna.

18
St udenţi a

reuşi să trec cu bine de această încercare care îmi stătea în faţă. Lecţiile
noastre, căci nişte lecţii erau, eu fiind învăţăcelul şi Titi dascălul, se desfăşurau
în Grădina Copou, pe o bancă…
Şi astăzi, cînd îmi amintesc de acele zile ale unei sesiuni de vară petre-
cute în Grădina Copou, rămîn uimit de felul în care, ajutat de generosul meu
coleg, am asimilat atît de bine, în doar cinci zile, materia predată de profesorul
nostru timp de doi ani. Cînd mi-a venit rîndul să răspund la examenul oral,
profesorul mi-a spus: „Mai întîi să discutăm despre teza dumitale. Ce spui
despre ea?”. I-am spus că tradusesem bine tot textul şi într-un singur loc nu
eram sigur că recunoscusem bine un anumit caz. „L-ai recunoscut şi pe acesta –
mi-a spus –, dar mă întreb cum ai reuşit să-mi faci o asemenea teză? De copiat
n-ai avut cum copia. Mi-ai tăcut tot timpul ca un motan, pentru ca acum să-mi
faci o asemenea surpriză – plăcută, bineînţeles!”.
M-am întrebat şi eu şi mă întreb şi astăzi cum a reuşit Titi Irimia să mă
facă a înţelege şi a asimila, într-un timp atît de scurt, o materie atît de aridă şi
de voluminoasă?
Cel de-al doilea moment pe care îl voi evoca s-a petrecut în sesiunea de
vară a celui de al patrulea an al studenţiei noastre. Eram la examenul de
materialism dialectic. Primul dintre subiectele la care trebuia să răspund era
legea negării negaţiei. Cunoşteam subiectul, aşa cum cunoşteam întreaga
materie predată la curs. Materialismul dialectic era prima filosofie cu care
veneam în contact. Mi-a plăcut şi mă pregătisem destul de bine. Din păcate,
exista o lacună chiar în partea de început a notiţelor mele despre această temă.
Din cauza aceasta, m-am cam încurcat chiar la începutul răspunsului. Profe-
soara mi-a mai pus cîteva întrebări la care de asemenea nu am ştiut să dau
răspunsuri sigure şi ferme. A considerat probabil că s-a lămurit în privinţa
pregătirii mele, căci numai ce o aud că-mi spune: „Daţi-mi carnetul, vă rog!”…
Am ieşit din sala de curs cu o notă mică şi foarte necăjit.
În după-amiaza acelei zile, eram singur în cameră la cămin cînd, la un
moment dat, uşa s-a deschis şi a intrat Titi Irimia (la examen, în timp ce eu
răspundeam, el era în sală, urmînd după mine). S-a aşezat pe un pat, înaintea
mea şi m-a întrebat: „Ce-a fost cu tine la examen, Emile? Tu ştiai subiectul”.
Abia atunci, în ochii mei, au apărut două lacrimi… După ce anii au trecut, ori
de cîte ori mi-am amintit de acest moment din vremea studiilor noastre
universitare, mi-am pus întrebarea: „Cum se face că el, student ca şi mine, şi-a
dat seama că eu cunoşteam subiectul, iar profesoara nu?”
Strălucitul dascăl care Titi Irimia avea să devină în activitatea sa cu stu-
denţii începuse să se manifeste încă din vremea studenţiei noastre. Dar, mai
presus de această înzestrare de pedagog cu care a fost dăruit, aş zice, profesorul
D. Irimia, rămîne pentru totdeauna întipărită în memoria mea afectivă adînca
lui omenie. Nu profesoara care mă examina şi-a dat seama că eu cunoşteam
subiectul la care aveam să răspund, ci el, student ca şi mine. Nu eu, care aveam

19
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

atîta nevoie de ajutor, l-am solicitat să înveţe cu mine. El mi-a propus să


învăţăm împreună. Şi a făcut-o în mod cu totul dezinteresat. Cu aceeaşi dezin-
teresată bunăvoinţă m-a primit în casa lui, ori de cîte ori, venind din Ardeal,
unde lucram, îl vizitam. Am găsit desigur, la un moment dat, prilejul să-i mul-
ţumesc. O fac şi acum, din nou, cu speranţa şi credinţa că, de acolo, unde fiinţa
lui se află, ia cunoştinţă de nedezminţita mea gratitudine.
Gesturi ca acesta, despre care am povestit, pe care el, Titi Irimia, le-a
făcut şi faţă de alţi colegi ai săi din vremea studenţiei, dar şi de după aceea, ca
şi faţă de studenţii săi, n-au fost puţine. Ca om, va fi avut şi el, desigur, unele
slăbiciuni, dar ceea ce rămîne pentru totdeauna în amintirea noastră sînt reali-
zările din trecerea sa prin această viaţă. Realizări de excepţie, pe măsura
conştiinţei sale, care i-a luminat mereu drumul, deloc uşor, al vieţii.

20
II. COLOCVIUL NAŢIONAL STUDENŢESC
„MIHAI EMINESCU”
PERSEVERENŢĂ

Mi hai Z am fi r 

Cînd ne aducem aminte că Festivalul de la Bayreuth a ajuns la cea de-a o


sută şi nu ştiu cîta ediţie, omagiem implicit perseverenţa şi inteligenţa umană:
din anul 1882, adică de cînd Wagner a creat, cu ajutorul nebunului sublim
Ludovic al II-lea al Bavariei, Festivalul său şi pînă astăzi – cu mici excepţii
imputabile războaielor – muzica maestrului răsună an de an, triumfătoare, în
micul oraş bavarez. Ea are cadenţa fenomenelor astrale. Între timp, a izbucnit
Marele Război, imperiul german s-a prăbuşit, a venit o revoluţie, Germania a
trăit dictatura hitleristă, un nou război a lăsat ţara ruinată pînă la ultima piatră,
aceeaşi ţară divizată timp de decenii, reunificată în cele din urmă.
Întorcînd spatele istoriei, Festivalul de la Bayreuth a navigat sublim pe
apele timpului. A evoluat în funcţie de propria sa logică, de gustul artistic al
regizorilor, nu de persoana care s-a aflat, într-un moment sau altul, la cîrma
Germaniei. Şi-a păstrat alura de simbol cultural al întregii ţări.
În aproximativ acelaşi timp, se desfăşura la Iaşi Colocviul Naţional
Studenţesc „Mihai Eminescu”; anul acesta, a ajuns la a 23-a ediţie. Paralela cu
Bayreuth-ul nu este întîmplătoare: la scara modestă a Iaşului şi a unei Românii
terorizate şi sărăcite, Colocviul Eminescu reface perseverenţa şi inteligenţa
marelui Festival, adăugîndu-i însă o doză de curaj vecin cu eroismul.
În ultimii 23 de ani, România a cunoscut – în perioada întemeierii
Colocviului – o pasageră deschidere culturală, apoi o strîngere continuă a
şurubului ideologic, a cunoscut teroarea declarată şi destructivă a „epocii de
aur”, în fine – Revoluţia din decembrie şi dificila tranziţie. La noi, spre deose-
bire de Bayreuth, bugetul a fost în fiecare an mai mic decît în cel precedent.
Dar Colocviul a rezistat. Mai mult – el a oferit, an de an, spectacolul defilării
metodologiilor literare mondiale susţinut pe rînd de cei mai tineri şi mai
promiţători intelectuali ai ţării, de studenţi; a construit, în tot acest timp, o oază
de gîndire liberă, în polemică implicită cu demenţa ideologică oficială. A ştiut
să-şi creeze propria sa istorie, opusă celei în care era silit să trăiască. Iar orga-
nizatorul său, D. Irimia, va fi privit, într-o zi, ca Wieland Wagner al Copoului.
Un secol şi ceva de Bayreuth, aproape un sfert de secol de Iaşi: impertur-
babile, aceste inscripţii de pe fronton ascund o istorie frămîntată şi, din fericire,


Universitatea din Bucureşti.

23
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

perfect invizibilă. Pentru că marile victorii ale spiritului sînt discrete: doar o
pancartă aninată la intrarea teatrului, doar cîteva afişe pe zidurile oraşului…
România literară, Bucureşti, anul XXX, nr. 21/28 mai – 3 iunie 1997, p. 3.

LECŢIA DE ISTORIE: PUTNA 1871 – PUTNA 1996

Lidi a Bodea 

Ediţia a XXII-a a Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” (Iaşi,


30 mai – 2 iunie 1996) s-a completat cu manifestările de la Putna, în mijlocul
lunii august, sub semnul împlinirii a 125 de ani de la „Serbarea la mormîntul lui
Ştefan cel Mare”, organizată de Societatea „România Jună” din Viena, din
iniţiativa lui Mihai Eminescu şi Ion Slavici.
Punctele principale din Programul manifestărilor au fost în mod firesc
adăpostite de spaţiul sacru al mînăstirii. Aici studenţii au depus coroane de
stejar la bustul lui Eminescu, înălţat semnificativ în aripa de răsărit a curţii, şi
la mormîntul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. Şi tot aici, în faţa unei mulţimi de
oameni, Înalt Preasfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înalt
Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, împreună cu alţi
înalţi prelaţi, au sfinţit, în timpul desfăşurării slujbei religioase închinate
patroanei mînăstirii, Sfînta Maria, Urna de argint în care se va trece apoi, la
mormîntul Voievodului, ţărîna adusă de la mormintele principalilor partici-
panţi la serbarea din 1871, de la mormintele lui Blaga şi Alexei Mateevici, Aron
Pumnul şi Eudoxiu Hurmuzachi, de la Soroca şi Zaim, de la Blaj şi Alba Iulia.
Serbarea de la Putna, cea din 1871 şi „replica” din 1996, se înscrie printre
evenimentele social-politice şi culturale care au omagiat, dar au şi pus degetul
pe rana noastră cea mai adîncă: ne-unirea românilor.
Istoricii plasează formarea conştiinţei naţionale a neamului nostru între
Revoluţia din 1848 şi Marea Unire din 1918. Situată între aceste două limite
temporale, Serbarea de la Putna din 1871 marca încheierea unei etape funda-
mentale în procesul de maturizare a societăţii româneşti; tînăra generaţie, prin
programul şi caracterul angajat al manifestării, făcea dovada înţelegerii ideii că
identitatea, demnitatea şi conştiinţa naţională a românilor sînt condiţionate de
şi conduc la „Unirea cea Mare”.
Ne-am întîlnit în vara aceasta, la Putna, deopotrivă sub semnul lui Ştefan
cel Mare şi sub semnul lui Eminescu, între altele ca să dovedim cunoaşterea


Editura Humanitas, Bucureşti.

24
Co lo cv iul Naţ io na l St ude nţ es c „ Mihai Em i ne sc u”

eforturilor ce se fac pentru a nu uita care sînt dimensiunile adevărate ale fiinţei
noastre naţionale. De aceea, după ce un student de la Academia de Arte din Iaşi
a încărcat de greutate atmosfera din ctitoria lui Ştefan cel Mare, intonînd
muzică psaltică medievală la mormîntul Voievodului, o studentă din Basarabia
a readus în atenţie Doina lui Eminescu, o altă studentă, din Iaşi, a reamintit
legenda clopotului Buga, spusă lui Eminescu de un călugăr de la Putna, iar
poetul cernăuţean Vasile Tărâţeanu a recreat un poem al durerii fiinţei naţio-
nale româneşti, sfîşiate de orgolii şi de imperii politice…
Urna, purtînd inscripţia „Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra
valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului…” (Colocviul Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu”, Iaşi – Putna 1996), devenită simbol sacru, reprezintă mai
mult decît reiterarea unui gest înfăptuit acum 125 de ani şi a semnificaţiei lui.
Închinate, Urna din 1871 – lui Ştefan cel Mare, Urna din 1996 – lui Mihai
Eminescu, şi aşezate amîndouă în spaţiul sacru al mînăstirii Putna, se impun ca
semne ale unei exemplare împletiri a fiinţei poetice a omului cu fiinţa lui
istorică, a eului individual cu eul naţional, a eului naţional cu cel cosmic.

Şcoala din Gălăneşti, 1996

Mînăstirea Putna, prin Ştefan cel Mare, prin Mihai Eminescu, prin Urna
ca simbol al spiritualităţii româneşti (pămîntul din Urnă – cenuşă din care va să
renaştem ca neam, reîntregit), devine spaţiul de mistică intersectare a fiinţei
noastre naţionale cu Istoria şi Timpul.
25
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Acum, cînd amintirile s-au decantat, Serbarea de la Putna ne apare ca


evenimentul de care aveam toţi nevoie. Şi trebuie spus că principalul arhitect al
acestei manifestări este profesorul D. Irimia de la Universitatea ieşeană, secon-
dat de colegii de la Timişoara şi Suceava, de foşti studenţi, azi profesori, de la
Botoşani şi Alba Iulia, de studenţii ieşeni.
Dacia literară, Iaşi, anul VII (serie nouă), nr. 4/1996, p. 32-34.

DUMITRU IRIMIA ŞI LUMEA LUI EMINESCU

And rei Bodiu

Unul dintre cele mai frumoase evenimente din viaţa mea, din fericire
repetat de-a lungul multor ani, se numeşte Colocviul Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu” de la Iaşi. Imaginea acestei minuni academice se leagă
indisolubil în mintea mea de profesorul D. Irimia. Nu despre activitatea de
cărturar a profesorului Irimia voi vorbi, deşi ar fi de surprins extraordinara
uşurinţă şi firescul cu care se mişca în domeniul filologiei – indiferent dacă era
vorba de literatură, de limba română contemporană sau de stilistică. Din acest
punct de vedere, D. Irimia era unul dintre ultimii cărturari de Şcoală Veche.
D. Irimia este, prin stăruinţa cu care a organizat, ajutat de cîţiva colegi,
Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, un creator de şcoală. Puţine
nume importante ale criticii şi istoriei literare româneşti de astăzi nu au trecut,
de-a lungul vremii, măcar o dată pe la Iaşi, în superbele zile de mai ale
colocviului. Şi acum îmi amintesc emoţionat cum profesorul Irimia ne primea
în dimineţile de joi ale Colocviului în Aula „Mihai Eminescu” cu mereu aceleaşi
cuvinte: „Bine aţi venit acasă”. Profesorul D. Irimia a făcut pentru marele
nostru poet unul dintre cele mai importante şi mai semnificative lucruri care
s-au făcut vreodată. A strîns în jurul operei eminesciene generaţii după gene-
raţii de tineri care au păstrat memoria lui Eminescu şi care au dus mai departe
şirul interpretărilor operei acestuia. A făcut-o cu un devotament netrucat, cu o
modestie extraordinară şi cu o generozitate neegalată. Aşa cum şi-l aminteşte
prietenul meu Mircea A. Diaconu, D. Irimia avea o capacitate exemplară de a
comunica cu studenţii, de a-i face să se simtă egalii lui. Evident nu erau egalii
lui, dar profesorul îşi desfăşura generozitatea fără niciun fel de ostentaţie. La
sfîrşitul deceniului satanic, în anii ‘80, Colocviul era, pentru mine, una dintre
puţinele raze de lumină. D. Irimia a ţinut manifestarea, cu pricepere, în afara
oricăror intruziuni ale aberaţiei comuniste. Ştiinţa sa a creat, de-a lungul a
decenii, un climat de dezbatere ştiinţifică de cel mai înalt nivel, a statornicit
prietenii care nu au pierit şi a cultivat un climat al diversităţii de opinie

26
Co lo cv iul Naţ io na l St ude nţ es c „ Mihai Em i ne sc u”

exemplar. Tactul său a făcut ca niciodată studenţii să nu plece prea afectaţi de


un eşec sau excesiv de fericiţi pentru un premiu. Premiile ţineau, toate, de
firescul desfăşurării colocviului. În 2005, cînd am lansat la Facultatea de Litere
a Universităţii „Transilvania” din Braşov proiectul Colocviului Naţional Uni-
versitar de Literatură Română Contemporană, am încercat să pun în practică
cîte ceva din meseria „furată” pe lîngă domnul Irimia.
Excelent profesionist, domnul Irimia era un om modest şi discret. Cînd îl
mai enerva cîte ceva, şi e inevitabil cînd organizezi ceva să nu existe şi astfel de
momente, prefera să se închidă în el şi să nu discute. Nu l-am văzut niciodată
ieşindu-şi din fire, deşi tensiuni de tot felul existau. A încercat să dizolve cu
blîndeţe rivalităţile dintre centrele universitare şi să le transfere într-un climat
de colaborare în care, cu fairplay, toţi ar fi trebuit să-i recunoască pe cei mai
buni. A urmărit cu tenacitate ideea că cea mai importantă rămîne omagierea lui
Eminescu şi faptul că a făcut din Colocviul Naţional „Mihai Eminescu” cea mai
longevivă manifestare studenţească din istoria literelor româneşti este, după
mine, măsura calităţilor domnului Irimia.
Din păcate, la ultima ediţie, cînd a rostit discursul inaugural, am lipsit.
Primisem veşti că e bolnav, dar nu mi-am imaginat că ne va părăsi atît de
repede. Îmi e însă şi acum în minte silueta sa subţire, înaltă, ochii lui de o
expresivitate aparte şi zîmbetul ironic pe care îl transforma, uneori, într-un rîs
abundent. Mi-aş dori ca şi la anul, în mai, să intru în Aula Eminescu, să mă aşez
pe unul dintre scaunele pluşate maro şi să-l aud pe domnul Irimia spunîndu-ne:
„Bine aţi venit acasă”. Dacă mă gîndesc bine, sînt sigur că îl voi auzi.
El Papel de la traducción en el discurso
de la rumanidad desde una perspectiva diaspórica,
Sección V, „Homenaje a Dumitru Irimia”,
Aguaclara (CD-rom), 2011, p. 291-292.

27
III. PRIETENI. COLEGI. STUDENŢI
UN NOU DICŢIONAR EMINESCU

S o lo mo n Marc u s

La ora bilanţului anului literar 2006, mi se pare de neiertat omiterea unei


apariţii care ar trebui să-şi pună amprenta pe exegeza eminesciană a deceniilor
viitoare. Am în vedere încheierea publicării Dicţionarului de concordanţe al lim-
bajului poetic eminescian, totalizînd peste 3000 de pagini. Această întreprindere
aparţine unui colectiv de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, coor-
donat de profesorul D. Irimia […].
Salutînd efortul deosebit al echipei de la Iaşi şi omagiind iniţiativa mult
regretatului Marian Papahagi, să observăm că în Occident dicţionare de con-
cordanţe pentru marii scriitori americani, englezi, germani, italieni sau francezi
s-au realizat încă în deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului trecut.
Rămăsesem una din puţinele ţări europene fără un dicţionar de concordanţe
pentru cel mai important scriitor al ei. Ieşenii au spălat această ruşine […].
România literară, Bucureşti, anul XXXIX, nr. 4/2 februarie 2007, p. 19.

OMAGIU UNUI CERCETĂTOR PASIONAT AL LIMBII ROMÂNE

S o lo mo n Marc u s

Sînt multe decenii de cînd urmăresc cercetările întreprinse de profesorul


D. Irimia în domeniul gramaticii şi stilisticii limbii române, al poeticii şi
naratologiei.
Să fi rămas la ceea ce ne-a dat în secolul al XX-lea în toate aceste
domenii ar fi fost suficient pentru includerea sa în bibliografia celor ce studiază
gramatica limbii române, limbajul poetic românesc, procedeele stilistice ale
scriitorilor români. Iată însă că profesorul D. Irimia a ţinut să ne facă, odată cu
noul mileniu, o surpriză de proporţii, care marchează o nouă etapă în emines-
cologie şi, în general, în exegeza literară din ţara noastră.
În anul 2002 apare, în două volume, totalizînd peste o mie de pagini,
lucrarea Dicţionarul limbajului poetic eminescian – Concordanţele poeziilor
antume, Editura Axa, Botoşani, Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”,

31
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

sub auspiciile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. Acest dicţionar este
realizat de un colectiv coordonat de profesorul D. Irimia.
În anul 2006 apare, sub coordonarea aceluiaşi D. Irimia, în patru volume,
totalizînd două mii de pagini, Dicţionarul limbajului poetic eminescian – Concor-
danţele poeziilor postume (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi).
Nu voi intra în detaliile tehnice ale elaborării acestei opere, pe care
exegeza literară şi lingvistică din România nu este pe deplin pregătită să o
folosească. Probabil că abia generaţiile viitoare vor realiza integrarea ei deplină
în cercetarea literară curentă. Abia atunci se va putea aprecia cum se cuvine
meritul considerabil al profesorului D. Irimia în realizarea acestui pas înainte.
Limba Română, Chişinău, anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 42.

MORALA ŞI ADEVĂRUL LIMBII


– IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA –

D an Hă u lică

Era în el o exactitate esenţială, intransigentă, care dă fiecărui cuvînt un


preţ aparte. Au invocat-o cei care, la căpătîiul său, mai deunăzi, şi-au luat
rămas bun de la unul din întemeietorii studiilor de anvergură asupra limbajului
eminescian, asupra moştenirii eminesciene. Li se devotase cu o rigoare
nedomolită, punînd laolaltă informaţii filologice foarte acut specializate şi în
acelaşi timp o dorinţă, deloc comună, de a depăşi tot ceea ce este finitudine
stearpă, tot ce poate să aplatizeze cercetarea. Diogene Laerţiu, pomenit şi în
Adela lui Ibrăileanu, tezaur de vivace anecdote, pretindea, despre Epicur, că s-a
făcut filosof pentru că era nemulţumit de ceea ce i se părea insuficient în
explicaţiile grămăticilor. Voia să ştie mai mult despre haos la Hesiod, de pildă,
şi filologii nu-i dădeau explicaţii satisfăcătoare. Filologia nu poate explica totul,
dar trebuie să cate spre înălţimi, „care să dezmărginească”. Expresia, din
vocabularul profesorului Irimia, traduce un demers responsabil, la acela care,
cu o dragoste şi totodată cu o aplicaţie plină de fervoare, s-a ocupat, ani de-a
rîndul, de imensele resurse proprii cugetului eminescian. Ecuaţie majoră,
încordînd subiacent înaintarea, metodologia practicată de savantul ieşean o
proclama explicit, de pildă în preliminariile la reeditarea biografiei eminesciene
a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. O variantă din elaborările Glossei, citată
acolo – „Timpul care bate-n stele,/ Bate pulsul şi în tine” – ne raportează
fabulos faţă de fiinţa lumii. Astfel, problema identităţii pe care o pune studiul
limbajului, la profesorul Irimia, depăşeşte cu mult ordinea ontogenetică şi ne

32
Prieteni. Cole gi. St udenţi

aruncă în nişte radicale „straturi de adîncime”: adîncimea limbii, dar adîncime,


totodată, a situării noastre ontologice.
S-a arătat ochilor noştri, în ultimele săptămîni la Paris, cu ocazia unei
expoziţii semnificative, o desfăşurare de opere ale vizionarului William Blake,
romanticul britanic, exaltînd, pe bază de amintiri michelangeleşti, între teribil
şi sublim, ipostaza creatorului. Imagine emblematică, Uriaşul zilelor, ca dintr-un
hublou al unei stranii nave universale, înconjurată de nori în mişcare, bătută de
vînturi cosmice, se apleacă să măsoare lumea, cu un uriaş compas. Tradiţia
aceasta, a demiurgului simţind nevoia să se aplece exact şi eficient asupra
lucrurilor, asupra universului care se aşterne sub privirea sa, apare şi în alte
efigii, Newton însuşi e redevabil, la William Blake, unei atare posturi. Figurat ca
o întruchipare neoclasică, el se apleacă mult înainte, mereu cu compasul în
mînă, asupra unei lungi derulări manuscrise, care adună în sine, metonimic,
curgerea fără de sfîrşit a lumii. Mi se pare că ideea acestui „strat de adîncime”,
care ne obligă şi ne fascinează, în preocupările şi în legatul profesorului Irimia,
ţine de o asemenea largă viziune. El a format elevi, le-a insuflat o iscoditoare
ambiţie, încît întoarcerea spre paradigmele creativităţii româneşti, după exem-
plul său, va continua, desigur, să dea roade. Importante îmi apar această atitu-
dine curajoasă, această întoarcere către tot ceea ce poate însemna reviviscenţă
tonică în marele patrimoniu. Era o inscripţie în antichitate, pe tabletele de aur
orphice de la Thourioi, de pe meleagurile din Magna Graecia, care, în numele
celor păşind dincolo, mînaţi de o sete mistuitoare, cerea patetic apa cea răco-
roasă din Lacul Memoriei. Aşa trebuie să înţelegem memoria, ca o izvorîre
necontenită de puteri, pentru ceea ce avem a întreprinde, nu doar fiecare dintre
noi ca ins, izolat, ci toţi laolaltă, ca o comunitate care să-şi merite numele.
Acesta este, cred, un îndemn de căpetenie pe care ni l-a lăsat D. Irimia: îndem-
nul fertil al acţiunii sale – pentru că a fost un om al faptei perseverente, nu
numai al demersului speculativ.
Funcţiona în proiectele sale ceva care nu-i reductibil la neputinţa locvace
răspîndită şi la noi, impulsionată de exemple internaţionale – Uniunea Euro-
peană şi altele –, cînd a făuri proiecte devine lesne un substitut uzurpator al
faptei însăşi. Din contra, profesorul Irimia asocia, de nedespărţit, îndrăzneala
proiectului şi plenitudinea faptei. Sîntem aici, sînt şi alţi cîţiva care au benefi-
ciat de acest generos echilibru, în iniţiativa pe care, la mănăstirea Putna, ne-am
îngăduit să o luăm, cinstind amintirea maicii Benedicta, Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, şi contribuind şi noi, cu toată modestia, la o pioasă atitudine de
reverenţă faţă de geniul care ne rezumă cel mai bine fiinţa, faţă de Eminescu.
Îi aparţinea profesorului Irimia o capacitate de precizie, dibace în a inte-
gra pînă şi autoironia. Discreţia lui – nu-i plăcea nicicum să se afle despre sufe-
rinţele sale –, discreţia aceasta îţi aduce în minte vorba unui poet contemporan,
Nichita Stănescu – „poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală”; dar asta nu
din uscăciune, ci, dimpotrivă, pentru că a contopit-o aşa de trainic cu opera sa,

33
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

cu această devoţiune faţă de corpul culturii naţionale şi de identitatea naţio-


nală, încît, exhibînd-o, i s-ar fi părut o paradă inutilă, o retorică prezumţioasă,
care n-avea ce căuta în raporturile sale cu lumea. Nu şi-a amenajat despărţirea
de noi cu gesturi spectaculare ca atîţia alţii, din cei mari ai antichităţii pînă
astăzi, aş spune chiar că a izbutit să proteguie, în transparenţa reflexiunii sale,
un fel de zare a unei singurătăţi care să potenţeze nobil tot ceea ce el avea încă
de oferit şi tot ceea ce datora oamenilor. Va trebui să învăţăm a face cunoscute
asemenea virtuţi.
Nu se înşela deloc doamna sa, Cristina, atunci cînd îmi semnala, pentru
valoarea lor premonitorie, pasaje dintr-un text apărut în 1995, în „Dacia lite-
rară”, avînd ca obiect „sfîşierea unei fiinţe umane”, acut sensibilă, aceea a lui
Max Blecher, asaltată de un morb neiertător. „Tăcerea asupra bolii era, fără
îndoială, un scut împotriva bolii”, gîndea profesorul. „Cuvîntul vorbit ar fi fost
interjecţional-mimetic”, faţă de starea în care se zbate făptura suferindă. În
schimb, admitea exegetul, la ceea ce îndură astfel fiinţa supliciată, „cuvîntul
scris” avea şanse mai adînci de acces şi de captură mai pătrunzătoare. „Cuvîn-
tul scris” i se părea profesorului „cuvîntul care creează, care apără creînd sen-
suri sau numai căutînd sensuri”; integrînd, prin transcendere, sfîşierile umanu-
lui în general. De la romanul lui Blecher, Întîmplări din irealitatea imediată,
comentariul săvîrşea ca un pas înspre mîntuinţă, invocînd tocmai un dictum
eminescian: „Durerea cea mai crudă, cea mai mare/ Aflînd o formă, află uşu-
rare”. Referinţa la funcţia cathartică a actului poetic, impersonal fixată în atare
versuri, deschidea acolada unei sezisări perpetuu vitale; oricît de dureroase,
încercările aprige găsindu-se consolator prinse în rigoarea expresiei.
O fotografie făcută în ambianţă venetă, la Burano, îl surprindea pe profe-
sorul Irimia cu ochii spre înalt, parcă adulmecînd un apel enigmatic. Deasupra
creştetului său e suspendată, şi ne pironeşte, cu mesajul ei curios, o inscripţie
bună pentru răscruci metafizice: Calle della Providenza. Retorica se împere-
chează ades, în Italia, cu nuditatea dezarmantă a datelor curente. Edilii Peninsulei
nu ostenesc în a nemuri, prin inscripţii focoase pe lespezi de marmură, locul
unde a poposit fie şi o noapte un poet respectabil. Profesorul, care iubea Italia
şi-i meditase comprehensiv elanurile de cunoaştere şi împlinire, ar merita să
aibă parte, şi el, de asemenea demne menţiuni. Sînt convins că una din cele-
brările care se cuvin destul de curînd efectuate va fi la Veneţia, unde el şi-a dat
fericit măsura, pe plan ştiinţific şi pedagogic.
Unui dascăl nealterat de permisivităţi, la care orice intervenţie fără
noimă se dovedea contraproductivă, vreun dezamăgit al acestor cauze pierdute
se va fi răzbunat spunîndu-i cu obidă „cuiul”. Anecdoticul, parazitar şi cînd se
crede astuţios, agăţat de o verticală oricît de francă, eu nu mă împiedic să-l
conduc înspre alte măsuri, legitim echitabile. Nu uit, din însemnările tîrzii ale
lui Ehrenburg, această analogie, referitoare la un talent onest ca N. Tihonov. În
ierarhia lui morală – scria memorialistul –, peste dezastre şi căderi nemiloase,

34
Prieteni. Cole gi. St udenţi

un poem de tinereţe închipuia nişte oameni atît de tari, încît din ei se puteau
face cuie: devenind – explică Ehrenburg – suprem rezistenţi la uzura timpului,
de un incorigibil şi trist optimism…

Burano, 2000

Magistrului neînduplecat, căruia îi evocăm aici prezenţa, nu-i erau totuşi


străine mişcări altcum disponibile, contrariind aşteptările rigide. Într-o altă
mărturie fotografică, animaţia destinsă a unui amfiteatru, cînd se încheie o dez-
batere, îl are în mijloc, în picioare, s-ar spune în postură de seminarizat – căci
acceptase convenţia unui joc invers, unde cei care interogau erau studenţii: la
Iaşi, în 2004, asemenea răsturnare voioasă, el o întîmpina amuzat, aproape cu
un zîmbet de tandră vinovăţie.
Dacă nevoile comunicării pot impune o anume ageră tranzitivitate dis-
cursului, D. Irimia nu-i jertfea totuşi lăuntrul auster, oricît de abrupt, al mesa-
jului. Ţintind, înainte de toate, conspectul integru al ideii, îl făcea emergent
pînă şi în discuţii ce păreau mai capricios spontane, dar aveau atingere cu
termeni fundamentali şi zone nevralgice ale expresiei. Îl regăsesc astfel activ, în
ediţia „Caietelor de la Putna”, dedicată întîlnirii noastre din 2008, asupra
tensiunii dintre etic şi estetic: niciodată désemparé, mereu treaz la tot ce putea
salubriza conceptele aduse în discuţie. Îl ajuta misiunea pe care şi-o fixase,

35
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

tenace logodit cu tainele laboratorului eminescian; în numele ei, refuza drastic,


drept o înjosire, supoziţia că limbajul ar fi amoral.

Curs festiv, Iaşi, 2004

Nu era loc, în această stilistică, pentru ambiguităţi care să balanseze


temător gîndirea, după un carusel al conotaţiilor fără vlagă.
Îmi amintesc, eram în prelungirea unor comunicări interesante, încru-
cişam opinii, în orizontul deschis de expresivitatea eminesciană, – părintele
profesor Gh. Popa, prorectorul Universităţii ieşene, Bruno Mazzoni, responsabil
al Departamentului de Limbi romanice de la Pisa, decan acum la acest străvechi
aşezămînt academic, Teodora Stanciu, de asemeni, care a conceput îndrăzneţ o
emisiune radiofonică de continuitate, urmărind coerent raporturile între etic şi
estetic. Comentariile ne erau mai degrabă convergente, vizau o axiologie care
să reunească superior Binele şi Frumosul. În căutarea unui pivot vrednic de
atari năzuinţe, D. Irimia nu se rezema pe vreun arbitraj cu efecte compozite; la
el, din contra, rîvna investigatoare implica, frontal şi neted, o fidelitate opţio-
nală, un exerciţiu de voliţiune, menit să-l conducă din nou, spre a coincide re-
iterat cu bogăţiile miezului de înţelesuri care se cheamă Eminescu. Culese din
acest plonjon incomparabil, evidenţele, limpede interogate, se constituiau în
nişte versante cu statut ontologic distinct. Ceea ce ar fi putut trece drept hazard
în metamorfozele creaţiei se dovedea alegere cu o intenţionalitate precisă, par-
ticipînd funcţional, la o construcţie fără scădere. Hieratismul repetitiv din
Luceafărul înălţa etaje de metafizică trăită exemplar, termenii-cheie erau

36
Prieteni. Cole gi. St udenţi

semnale marcînd ineluctabil condiţia, cînd fatal umană, cînd ilimitat cosmică, a
personajelor. Instrumentul semantic care să definească lumea transcendentului
este cuvîntul, transpoziţie gravă a Logos-ului, sublim identificat cu Domnul în
Evanghelia lui Ioan. De aceea dialogul Hyperion – Demiurg îl are în centrul
său („Tu eşti cuvîntul meu dintîi”), ca o exigenţă imperioasă, ca o garanţie că se
împărtăşesc din absolut. În schimb, dialogul fata de împărat – Luceafăr nu are
acces la cuvînt, rămîne la nivelul „uman” şi „prea uman” al contingentului, şi
ceea ce mînuieşte el este vorba: „Nu caut vorbe pe ales”. Cum sublinia D.
Irimia, nu există în niciuna din variante – şi sînt 20 de variante – o încercare a
termenului cuvînt în limbajul fetei de împărat. Confruntarea cu alte limbi
romanice – unde etimonul latin care a dat la noi cuvînt a căpătat direct o pon-
dere de reculegere religioasă, devenind convento, spaţiu al recluziunii monas-
tice – confirmă o atare aderenţă fermă la o morală inerentă, pe care pro-
fesorului îi plăcea s-o releve în sistemul limbii. Simplificînd, pentru o înţelegere
imediată, vom spune, deci, despre cuvînt, – rezuma el – că este „unitatea care
înseamnă asta şi asta, p l u s s a c r u”; „despre vorbă nu putem spune p l u s
s a c r u, căci ne-ar dezminţi practica însăşi a graiului”.

Colocviul „Tradiţie spirituală românească şi deschidere spre universal”,


Putna, august 2007

Iar cînd discuţia noastră a luat în considerare raportul dintre parabolă şi


palavră, cu inevitabila desacralizare pe care a putut-o opera această filiaţie – şi

37
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

acest traiect descendent al ficţiunii –, profesorul explica simetric: „una e să ai


un i m a g i n a r c u p l u s şi alta este să ai un i m a g i n a r c u m i n u s”.
Azi, cînd trăim o criză ameninţătoare, de dimensiuni planetare, un socio-
log notoriu ca Edgar Morin nu încetează să ne spună că este de datoria noastră
de a locui poetic pămîntul, de a nu ne pierde în himere ineficiente, propu-
nîndu-ne, dimpotrivă, să scoatem la iveală grăuntele de lumină al unei mari
bogăţii antropologice. În sensul acesta, profesorul de la Iaşi, cu sobrietatea sa
inalterabilă, părea totuşi gata, în orice clipă, să ne transmită o atare secretă
radioactivitate – care să ne încarce sufletele pe o dimensiune etică, nu numai
culturală. Ne rămîn de povestit lucruri de seamă, ce ne stau aproape, tot ceea
ce, bunăoară, acest savant inflexibil a făcut în lunile din urmă, cînd se găsea
lovit de boală, pentru a continua ceea ce realizăm noi la Putna, nişte colocvii
anuale, de o loială decenţă, şi, cu precădere, o muncă de editor pe care el a
început-o şi a ilustrat-o sagace, în jurul lui Eminescu – mobilizînd o aleasă
aptitudine a nuanţei şi a distincţiilor subtile.
În reuşitele sale sînt lucruri care se vor degaja treptat, o perenitate
dinamică, de neconfundat. Un ilustru orientalist, Louis Massignon, spunea că,
evocîndu-le, trebuie să apucăm lucrurile „pe axa naşterii lor”. Gîndindu-ne cu
gratitudine la profesorul D. Irimia, să-i slujim amintirea în perspectiva unei
asemenea germinaţii intelectuale, salubru, refuzîndu-se poncifelor, destoinic
dispreţuind complezenţele!
Caietele de la Putna. Epoca noastră – tensiunea etic-estetică,
Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2009, p. 281-286.

UN RICORDO DI DUMITRU IRIMIA (1939-2009)

L o re n zo R en zi 

D. Irimia è morto a Iaşi il 3 luglio 2009. Con lui la cultura romena perde
un rappresentante di punta, uno studioso versatile e un organizzatore
instancabile. L’Italia perde un amico e un ammiratore devoto e un interlocutore
prezioso.
D. Irimia era nato a Roman (Neamţ) nel 1939, aveva fatto gli studi
superiori a Iaşi, dove era diventato presto docente e dove avrebbe percorso
tutta la sua carriera, fino a diventare uno dei professori più influenti e, dal 1990


Università degli Studi di Padova.

38
Prieteni. Cole gi. St udenţi

al 1992, poco dopo la caduta del Comunismo, Preside della Facoltà di Lettere
dell’Università „Alexandru Ioan Cuza”.
I suoi interessi scientifici erano apparsi subito costituiti da due fuochi, la
linguistica romena e la poesia di Eminescu. Ma quanti altri aspetti si colgono a
sfogliare la sua biobibliografia! Il primo è l’Italia, nella quale aveva soggiornato
due volte, una come giovane lettore, a Torino e a Milano dal 1972 al 1974, la
seconda volta (dal 1999 al 2001), in età ormai matura, a Venezia, come direttore
aggiunto dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, e al
tempo stesso docente di Romeno all’Università Ca’ Foscari. Il suo soggiorno
milanese gli aveva suggerito alcuni interventi su Manzoni. Ma, più coerentemente
con la sua vocazione, il secondo soggiorno gli aveva suggerito di approfondire i
temi veneziani del suo amato Eminescu, in particolare sul sonetto Veneţia, ma
anche altri aspetti del rapporto tra Eminescu, e altri scrittori romeni, e Venezia
e, sul piano storico, tra Venezia e i Principati romeni. Aveva pubblicato gli Atti
del Convegno Internazionale „Mihai Eminescu”, tenuto a Venezia nel 2000 (Casa
Editrice del Università „Alexandru Ioan Cuza” di Iaşi, 2001, 245 p.). Ho un
rimorso. D. Irimia mi aveva chiesto e richiesto invano per la stampa il con-
tributo che avevo tenuto al Congresso: ero proprio allora diventato direttore
del nuovo Dipartimento di Romanistica della mia Università, che comprendeva
anche l’insegnamento di romeno. L’incarico era gravoso, e il mio contributo su
Luceafărul richiedeva approfondimenti bibliografici che non riuscivo a fare.
Non sono riuscito allora a finire e consegnare il mio articolo, che non ho
ultimato nemmeno adesso. Irimia, che aveva ricoperto cariche anche più
gravose delle mie, non mi aveva serbato rancore per la mia defezione, anzi mi
aveva invitato nella sua Iaşi, di dove, assieme alla moglie, signora Cristina,
aveva accompagnato mia moglie e me in un indimenticabile giro dei Monasteri
della Bucovina. Che guida meravigliosa! Ci mostrava di tanto in tanto la
frontiera con la Repubblica Moldova, la terra separata ma in cui si recava ad
ogni occasione, come visitatore, ma anche sempre come docente e come
ambasciatore della cultura romena.
Ma è ora di venire, seppur brevemente, alla sua produzione critica più
importante, ai due fuochi di cui ho parlato, la lingua romena e Eminescu.
Irimia – che suppongo allievo di un grande linguista storico di Iaşi, G.
Ivănescu – era un grammatico moderno, indagatore della sincronia linguistica,
il cui approccio era segnato dallo Strutturalismo. Lungo tutta la sua vita si
seguono le tracce di un percorso che lo porterà nel 1997 alla Gramatica limbii
române: morfologie, sintaxă (Iaşi, Polirom, 1997), un’opera organica che occupa
un suo posto d’onore nella pur straordinaria produzione che i romeni hanno
saputo dedicare nel Novecento alla loro lingua. Accanto alla Gramatica, sempre
come opera di linguistica sincronica, metterei la Introducere în stilistică (Iaşi,
Polirom, 1999), che è, di nuovo, un’opera dedicata soprattutto al romeno,
affiancata da molti articoli dedicati allo stesso argomento. Se la Gramatica, pur

39
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

con le sue scelte personali, è un’opera legata a uno schema universale, la


Stilistica… di Irimia è un’opera personale già nella divisione della materia.
Secondo la distinzione di Bally (1905 e 1909), che Irimia ricorda all’inizio del
suo libro, la stilistica è prima di tutto una stilistica della lingua, la stilistica
letteraria segue. In Romania, diversamente che in Italia, non erano mancate le
opere dedicate alla stilistica (generale e romena), da Caracostea a Iordan, a
Coteanu. La stilistica di Irimia, ultima in questa serie, è un’opera convincente,
che brucia i ponti con la tormentata storia della materia (nella quale le velleità
hanno superato quasi sempre le realizzazioni), per cimentarsi in un complesso,
ma chiaro, sistema teorico, in cui è visibile, di nuovo, l’influenza dello struttu-
ralismo, soprattutto quello di Coşeriu (un moldavo, come lui, anche se lontano
da casa per tutta la vita). All’interno delle grandi partizioni teoriche di quest’
opera, che meriterebbero uno studio approfondito, brilla, a un’occhiata di
superficie, un’esemplificazione chiara e sintetica. C’è, nella sua scrittura sobria,
chiara, breve, uno stile di Irimia, che riconosciamo in ogni sua opera.

Cu Lorenzo Renzi,Veneţia, 2000

40
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Senza conoscere, e sarebbe impossibile, data la quantità dei contributi,


tutta la vastissima opera dedicata da Irimia a Eminescu, credo che il suo
capolavoro sia l’ancora giovanile Limbajul poetic eminescian, del 1979.
L’ispirazione strutturale è qui ancora un’acquisizione fresca, ricca di nuove
possibilità, che Irimia sa cogliere a pieni mani, livello per livello (fonologia,
morfologia, sintassi, lessico) e in numerosi procedimenti (cioè, come siamo
soliti dire oggi, tornando ai Greci e ai Romani, „figure”): l’epiteto, la metafora e
la similitudine, i campi „imagistici”. Tra le numerose imprese dedicate da Irimia
a Eminescu, oltre alle edizioni di opere del poeta e a numerosi saggi su diversi
aspetti della sua opera, voglio ricordare la direzione delle Concordanze di
Eminescu (Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor
antume, vol. I-II, 1048 p., Editura Axa, Botoşani, 2002 e Dicţionarul limbajului
poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume, vol. I-IV, 2373 p., Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006).
Prima di congedarmi da Irimia, voglio tentare un suo rapido ritratto,
chiedendo scusa se esco dal genere codificato del necrologio. Spero che i lettori
che l’hanno conosciuto personalmente lo riconosceranno nelle mie parole.
D. Irimia era alto e sottile, ben proporzionato. Il suo viso, leggermente
irregolare, era incorniciato da capelli grigi che si muovevano spesso sulla sua
testa, formando quasi un’aureola. Appariva allora simile a uno dei Santi dipinti
di Voroneţ o di un altro dei Monasteri del suo bellissimo paese. Come in molti
studiosi, un sorriso fanciullesco illuminava a tratti il suo viso, indice di
curiosità intellettuale e di letizia. Come tutti i veri professori era, credo, severo,
perché la scienza, come sanno quelli che la professano, non fa sconti.
„Ne nascono di uomini in Moldova”, si può ripetere con Miron Costin.
Uno di questi era D. Irimia, che lascia un posto vuoto difficile da colmare nella
cultura romena.
sito dell’AIR (Associazione Italiana dei Romenisti):
http://cisadu2.let.uniroma1.it/air/interventi.htm

O AMINTIRE DESPRE DUMITRU IRIMIA (1939-2009)


– traducere –

L o re n zo R en zi

D. Irimia ne-a părăsit la Iaşi, la 3 iulie 2009. Cu el, cultura română pierde
un reprezentant de marcă, un învăţat plurivalent şi un neobosit organizator.
Italia pierde un prieten, un admirator constant şi un preţios interlocutor.

41
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

D. Irimia s-a născut la Roman (Neamţ) în anul 1939, a urmat studii supe-
rioare la Universitatea din Iaşi, unde a devenit imediat după absolvire profesor,
şi unde şi-a desfăşurat întreaga carieră, ajungînd unul din universitarii cei mai
influenţi şi, între 1990-1992, imediat după căderea regimului comunist, Decan
al Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Domeniile sale de interes ştiintific s-au cristalizat încă de pe băncile
facultăţii, în două direcţii: lingvistica românească şi poezia lui Eminescu. Dar
cît de multe alte aspecte dezvăluie răsfoirea biobibliografiei sale! Primul este
Italia, unde s-a aflat în două rînduri, o dată ca tînăr lector, la Torino şi Milano,
între 1972 şi 1974, a doua oară (din 1999 pînă în 2001), la o vîrstă de-acum a
maturităţii, la Veneţia, ca director adjunct al Institutului Român de Cultură şi
Cercetări Umaniste şi profesor de Limba Română la Universitatea Ca’ Foscari.
Şederea sa la Milano i-a inspirat cîteva studii despre Manzoni. Dar, mai
aproape de vocaţia sa, cea de-a doua şedere în Italia i-a permis să aprofundeze
temele veneţiene ale poeziei iubitului său Eminescu, în primul rînd sonetul
Veneţia, dar şi alte aspecte ale raportului dintre Eminescu, şi alţi scriitori
români, cu Veneţia şi, în plan istoric, dintre Veneţia şi Principatele Române. A
publicat volumul Atti del Convegno Internazionale „Mihai Eminescu”, colocviu
pe care l-a organizat la Veneţia în anul 2000 (Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2001, 245 p.). Regret mult un lucru. D. Irimia mi-a cerut în mai
multe rînduri, în van însă, să-i trimit textul intervenţiei mele la Colocviu: se
întîmpla tocmai cînd fusesem numit director al nou înfiinţatului Departament
de Romanistică de la Universitatea din Padova, care urma să includă şi pre-
darea limbii române. Obligaţiile în acest sens erau multiple, iar textul meu
despre Luceafărul necesita serioase cercetări bibliografice, pe care n-am reuşit
să le duc la capăt. Nu am putut, aşadar, finaliza şi trimite spre publicare arti-
colul, pe care nu l-am încheiat nici pînă astăzi. Irimia, care îşi asumase însăr-
cinări încă mai apăsătoare decît ale mele, nu s-a supărat pentru această incon-
secvenţă, mai mult decît atît, m-a invitat la Iaşi, de unde, împreună cu soţia sa,
Cristina, ne-a însoţit, pe soţia mea şi pe mine, într-un tur de neuitat al
mînăstirilor din Bucovina. Minunat ghid! Din cînd în cînd, ne arăta frontierele
cu Republica Moldova, pămîntul înstrăinat, unde se ducea ori de cîte ori avea
ocazia, ca vizitator, dar mai ales ca profesor şi ambasador al culturii române.
Voi aminti acum, chiar dacă doar foarte pe scurt, lucrările sale critice
cele mai importante, dedicate celor două teme majore de care am pomenit deja,
limba română şi Eminescu.
Irimia – despre care cred că a fost elevul unui mare lingvist ieşean,
G. Ivănescu – a fost un gramatician modern, cercetător al sincroniei lingvistice,
a cărei abordare era marcată de structuralism. Întreaga sa operă ştiinţifică
urmează un parcurs care îl va duce, în 1997, la Gramatica limbii române:
morfologie, sintaxă (Iaşi, Polirom, 1997), o operă organică care ocupă un bine-
meritat loc de onoare printre extraordinarele opere pe care românii au ştiut să

42
Prieteni. Cole gi. St udenţi

le dedice, în secolul XX, limbii lor. Pe lîngă această Gramatică, o altă lucrare de
lingvistică sincronică, aş aşeza volumul Introducere în stilistică (Iaşi, Polirom,
1999), din nou o operă dedicată în primul rînd limbii române, dar şi numeroase
alte studii dezbătînd aceleaşi teme. Dacă Gramatica, mai ales prin opţiunile sale
personale, este o lucrare concepută conform unei scheme universale, Stilistica
lui Irimia este o operă personală diferită de ceea ce se scrisese în domeniu pînă
atunci. Conform distincţiei operate de Bally (1905 şi 1909), pe care Irimia îl
aminteşte la începutul cărţii sale, stilistica este în primul rînd o stilistică a
limbii, căreia îi urmează stilistica literară. În România, spre deosebire de Italia,
nu lipseau lucrări dedicate stilisticii (generale şi româneşti), începînd cu
Caracostea şi Iordan, pînă la Coteanu. Stilistica lui Irimia, ultima în această
serie, este o lucrare convingătoare, care se distanţează de complicata istorie a
domeniului (în care ambiţiile au depăşit aproape întotdeauna realizările), pen-
tru a se închega într-un sistem teoretic complex şi, totodată, clar, în care se
poate observa, din nou, influenţa structuralismului, mai ales a celui aplicat de
Coşeriu (un moldovean, ca şi el, chiar dacă înstrăinat de casă de-a lungul
întregii sale vieţi). În interiorul acestor mari desfăşurări teoretice, care ar
merita un studiu aprofundat, iese în evidenţă, chiar şi la o privire superficială,
exemplificarea clară şi sintetică. Se remarcă, în această abordare sobră, un stil
Irimia, pe care îl putem recunoaşte în oricare din scrierile sale.
Fără a putea cuprinde, căci ar fi imposibil, dacă ne gîndim la numărul
studiilor sale, întreaga operă vastă dedicată de Irimia lui Eminescu, cred că
realizarea cea mai importantă rămîne cartea sa de tinereţe, Limbajul poetic
eminescian, din 1979. Inspiraţia de natură structuralistă ne apare aici ca o
abordare încă plină de prospeţime, oferind noi posibilităţi, pe care Irimia ştie să
le valorifice integral, la fiecare nivel (fonologie, morfologie, sintaxă, lexic) şi
prin numeroase procedee stilistice (adică, cum ne-am obişnuit să spunem
astăzi, întorcîndu-ne la greci şi romani, „figuri”): epitetul, metafora şi compa-
raţia, cîmpurile „imagistice”. Între numeroasele lucrări dedicate de Irimia lui
Eminescu, în afara ediţiilor operei poetului şi a numeroaselor studii asupra
diverselor sale aspecte, aş voi să amintesc coordonarea volumului de Concor-
danţe (Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume,
vol. I-II, 1048 p., Editura Axa, Botoşani, 2002 şi Dicţionarul limbajului poetic
eminescian. Concordanţele poeziilor postume, vol. I-IV, 2373 p., Editura Univer-
sităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006).
Înainte de a-mi lua rămas bun de la Irimia, aş încerca să-i fac un portret
succint, cerîndu-mi iertare dacă mă îndepărtez astfel de genul prestabilit al
unui necrolog. Sper ca cititorii care l-au cunoscut personal să îl recunoască din
cuvintele mele.
D. Irimia era înalt şi subţire, bine proporţionat. Faţa sa, uşor asimetrică,
era încununată de şuviţe argintii care îi înconjurau capul, formînd un fel de
aureolă. Semăna parcă unuia din sfinţii pictaţi la Voroneţ sau la vreo altă

43
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

mînăstire din prea frumoasa lui ţară. Ca la mulţi învăţaţi, un surîs tineresc îi
lumina faţa, semn al curiozităţii intelectuale şi al bucuriei. Ca toţi profesorii
adevăraţi era, cred, sever, pentru că ştiinţa, cum bine ştiu cei care i se dedică,
nu face compromisuri.
„Nasc şi în Moldova oameni”, putem repeta împreună cu Miron Costin.
Unul dintre aceştia a fost D. Irimia, care lasă un gol greu de acoperit în cultura
românească.

IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA (1939-2009)

Rodica Zafiu 

S-a stins din viaţă, la 69 de ani, profesorul ieşean D. Irimia, personalitate


a lingvisticii româneşti, cunoscut de generaţii de specialişti şi de studenţi din
toată ţara pentru lucrările sale fundamentale de stilistică funcţională, stilistică
literară (în special studii consacrate operei eminesciene) şi gramatică. Cartea sa
din 1986 – Structura stilistică a limbii române contemporane – e nelipsită din
bibliografiile cursurilor şi ale examenelor universitare, pentru că oferă cea mai
bogată şi mai sistematică descriere comparativă a limbajelor ştiinţific, juridic,
publicistic şi literar, asociind o expunere teoretică riguroasă cu o mare bogăţie
de fapte de limbă concrete. Într-un volum de dimensiuni reduse, D. Irimia a
reuşit performanţa de a îmbina perspectiva stilisticii funcţionale şi descrierea
structuralistă cu o stilistică a oralităţii şi a expresivităţii limbii, în tradiţia lui
Iorgu Iordan. În completarea acestui volum se situează Introducere în stilistică
(Iaşi, Polirom, 1999), care cuprinde mai multe studii teoretice despre stil şi
despre raportul dintre oralitate şi scris, dar mai ales cîteva excelente analize de
text (asupra timpurilor narative în Sărmanul Dionis, a prozei lui Panait Istrati şi
Max Blecher, a memoriilor Aniţei Nandriş).
O altă carte fundamentală a profesorului Irimia este Limbajul poetic
eminescian (Iaşi, Junimea, 1979), teza sa de doctorat, cea mai completă descriere
apărută pînă acum a trăsăturilor lingvistice şi stilistice ale operei lui Eminescu.
De altfel, profesorul Irimia a fost un reputat eminescolog, care a publicat de-a
lungul întregii sale vieţi studii şi articole despre Eminescu, caracterizate prin
subtilitatea analizei stilistice, a îngrijit ediţii din operele eminesciene şi, în
ultimii ani, a coordonat realizarea unui Dicţionar al limbajului poetic emines-
cian, bazat pe prelucrarea electronică a corpusului de texte şi pe programe de


Universitatea din Bucureşti.

44
Prieteni. Cole gi. St udenţi

realizare a concordanţelor. E bine-cunoscută şi energia pe care a pus-o timp de


peste trei decenii în slujba organizării Colocviilor Naţionale Studenţeşti „Mihai
Eminescu”, prin care a stimulat generaţii de studenţi către cercetare, le-a oferit
ocazia să-şi confrunte ideile şi să publice în Caietele colocviilor.
Şi gramatica profesorului Irimia – apărută în mai multe versiuni parţiale,
apoi, în 1997, într-un singur volum, reeditat cu adăugiri anul trecut (Gramatica
limbii române, ediţia a III-a revăzută, Iaşi, Polirom, 2008) – e o carte funda-
mentală, care a adus multe elemente noi în vechiul canon academic. Cu talent
didactic şi cu experienţa stilisticianului, atent la faptele de uz şi la fenomenele
discursive, D. Irimia a integrat şi în acest caz, într-un demers eclectic foarte
izbutit, tradiţia gramaticii academice, date ale structuralismului lingvistic şi alte
lecturi moderne (multe idei fertile apar, de pildă, în prezentarea categoriilor
gramaticale, a pronumelui de cuantificare, a categoriei intensităţii, a aspectului
verbal, a coordonării opozitive etc.).
De altfel, în noua gramatică academică (Gramatica limbii române, 2005,
tiraj revizuit 2008), s - a ţ i n u t c o n t d e i d e i l e s a l e ş i s - a u p r e l u a t
mai multe dintre punctele de vedere şi interpretările pe
c a r e l e - a p r o p u s.
Profesorul Irimia s-a implicat constant în combaterea reformei orto-
grafice din 1993, susţinînd cu energie şi cu multiple argumente poziţia pe care
s-au situat iniţial majoritatea specialiştilor şi pe care (cînd cei mai mulţi –
printre care mă număr – au cedat din oboseală şi sentiment al inutilităţii) o
afirmă în continuare şcoala ieşeană; apărarea lui î cvasi-general şi combaterea
revenirii arbitrare, simbolice şi inutile la scrierea î/â. De altfel, ultima ediţie a
gramaticii profesorului Irimia este publicată tot în ortografia de dinainte de
1993, iar Cuvîntul autorului sintetizează încă o dată datele şi argumentele
dezbaterii. Cel puţin la fel de combativ şi perseverent a fost D. Irimia şi faţă de
manipulările politice ale chestiunii „limbii moldoveneşti” şi faţă de situaţia
lingvistică din Republica Moldova; în afara repetatelor luări de poziţie publice,
a stimulat întîlnirea şi dialogul specialiştilor prin Conferinţa Naţională de
Filologie „Limba română azi”, susţinută anual la Iaşi şi Chişinău (10 ediţii, între
1991 – 2006).
Inteligenţă vie, polemică şi ironică, în personalitatea căruia curiozitatea
ştiinţifică şi rigoarea raţionalistă se aliau, uneori surprinzător, cu un anume
patos tradiţionalist, D. Irimia lasă în urma sa amintirea unui om adesea
incomod, dar întotdeauna ferm şi exigent, care şi-a urmat cu consecvenţă ideile
şi principiile, reprezentînd un reper pentru cei din jur. A fost, se pare, un
profesor sever, dar şi foarte iubit, care a stimulat gîndirea celor mai buni
studenţi şi a format discipoli pasionaţi de cercetare. Dispariţia sa este o gravă
pierdere pentru lingvistica şi pentru lumea universitară românească.
România literară, Bucureşti, anul XLI, nr. 28/17 iulie 2009, p. 15.

45
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

TRADIŢIE ŞI MODERNITATE
ÎN CERCETĂRILE GRAMATICIANULUI

V a l e ri a Guţu R om a l o 

O cît de fugară privire asupra (destul de) îndelungatei şi rodnicei acti-


vităţi a profesorului ieşean D. Irimia relevă o echilibrată organizare binară:
între profesorat şi cercetare, între studiul personal şi cercetarea de echipă, între
activitatea de cercetare ştiinţifică şi cea cultural organizatorică (e suficient să
amintim Conferinţa Naţională de Filologie „Limba română azi”, desfăşurată
anual, fără întrerupere, din 1991).
Preocupările sale ştiinţifice se orientează şi ele, preferenţial, în două
direcţii: gramatica şi poetica.
Interesul pentru domeniul stilisticii şi poeticii se manifestă încă din peri-
oada studenţiei şi se concentrează, de timpuriu, asupra creaţiei lui Mihai Eminescu:
atît lucrarea de licenţă (Concepţia lui Eminescu despre artă, 1962), cît şi teza de
doctorat (Limbajul poetic eminescian, 1976) sînt consacrate marelui poet.
„Subiectul Eminescu” îl însoţeşte de-a lungul anilor şi se realizează în multiple
feluri: textul eminescian îl preocupă nu numai ca cercetător, autor al unei
monografii publicate în 1979 şi al numeroaselor studii şi articole, dar şi ca
editor şi comentator avizat al textelor eminesciene.
În acelaşi domeniu se înscrie şi iniţierea unor forme de activitate colec-
tivă antrenînd forţele tinere ale lingvisticii româneşti (mărturie stau „Caietele
Eminescu”) şi organizarea unor manifestări ştiinţifice cu caracter naţional şi
internaţional (printre care Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”,
1975–2006, dar şi Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu”, 2000, de la Veneţia).
O contribuţie remarcabilă, de largă anvergură ştiinţifică, care încunu-
nează acest entuziast şi susţinut efort, o reprezintă Dicţionarul limbajului poetic
eminescian […], a cărui realizare a iniţiat-o şi coordonat-o.
Interesul pentru gramatică, cel de al doilea domeniu predilect al lingvis-
tului D. Irimia, se manifestă mai tîrziu şi este strîns legat de activitatea didac-
tică. Opiniile sale în problemele gramaticii limbii române sînt expuse într-un
număr important de articole, dar mai ales în volume.
Titlurile şi succesiunea volumelor al căror obiect îl constituie organiza-
rea gramaticală a limbii române sugerează în mod elocvent evoluţia preocupă-
rilor şi a personalităţii ştiinţifice a autorului: primele trei volume, Verbul (1976),
Sintaxa (1983) şi Numele şi pronumele. Adverbul (1987), reunite prin titlul
comun Structura gramaticală a limbii române, acoperă, în etape succesive,


Universitatea din Bucureşti.

46
Prieteni. Cole gi. St udenţi

problemele gramaticii româneşti; în volumele următoare, Morfo-sintaxa verbu-


lui (1997) şi ampla sinteză Gramatica limbii române (publicată în 1997 şi
reeditată în 1999, 2000, 2004 şi 2008), aceeaşi problematică este reluată într-o
abordare extinsă şi teoretic reorientată.
Lucrările din grupajul Structura gramaticală a limbii române sînt rezul-
tatul contactului sistematic, aprofundat şi detaliat, cu fenomenele gramaticii
limbii române, dar şi cu bibliografia domeniului, mereu îmbogăţită începînd cu
deceniul al VI-lea al veacului trecut. Dinamica cercetărilor gramaticale româ-
neşti din această perioadă, datorată regîndirii fenomenelor – mai ales sub
impulsul unor noi direcţii de dezvoltare a concepţiei şi metodologiei lingvistice,
care îşi fac drum timid (într-un climat ştiinţific nu totdeauna prielnic) şi în
cercetarea românească –, este fertilă şi stimulatoare. Revizuirile şi reconsi-
derările incită critica şi încurajează reflecţia şi opinia personală.
Realizate în acest climat ştiinţific, cele trei volume publicate între 1976 şi
1987 propun – sub forma unor monografii pe domenii – o descriere a structurii
gramaticale a limbii române, descriere care sintetizează, selectiv şi personal,
teoria – tradiţională („clasică”) şi modernă – a domeniului, acumulată anterior.
Chiar din aceste prime lucrări se conturează personalitatea cercetăto-
rului: atent la fenomen şi (rezervat) receptiv la sugestiile teoretice înnoitoare,
profesorul D. Irimia realizează o gramatică a limbii române care valorifică,
într-o manieră proprie şi selectivă, materialul propus de o bibliografie actuali-
zată, nu arareori divergentă, mereu sporită în intervalele care despart elabo-
rarea şi publicarea celor trei volume. Autorul integrează faptele într-o viziune
personală, acceptînd sau respingînd (adeseori implicit) cunoştinţele şi soluţiile
oferite de lingvistica (mai ales românească) acelei perioade.
Deceniul care desparte publicarea ultimului volum din prima serie şi cele
următoare reprezintă, în evoluţia ştiinţifică a lingvistului ieşean, o perioadă de
sedimentare a informaţiei şi de fertilă regîndire a faptelor, de reaşezare a lor
într-o perspectivă teoretică mai adecvată decît cea descriptiv-taxonomică pen-
tru înţelegerea „mecanismelor de funcţionare a limbii”, considerată, încă în
volumul din 1976, ca reprezentînd finalitatea principală a descrierii gramaticale.
În lucrările publicate în 1997 – Morfo-sintaxa verbului şi Gramatica limbii
române – sînt reluate, fără mari discontinuităţi, problemele şi soluţiile propuse
în prezentările parţiale publicate anterior. Se modifică însă organizarea de ansam-
blu a descrierii prin încadrarea faptelor şi a interpretărilor teoretice într-o vizi-
une mai cuprinzătoare, remodelată în sensul lingvisticii enunţării. Prin implica-
rea în înţelegerea şi descrierea fenomenului lingvistic atît al sistemului, cît şi al
relaţiei lui „cu omul şi lumea”, presupusă de funcţia fundamentală a limbii: „de
cunoaştere şi comunicare a cunoaşterii”, perspectivelor lexicală şi gramaticală
(morfologică şi sintactică) li se adaugă perspectiva deictică, determinantă pen-
tru utilizarea în comunicare a limbii. Noua percepţie a fenomenului lingvistic a
impus reconsiderarea statutului „subiectului vorbitor” şi reevaluarea, în această

47
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

perspectivă, a componentelor sistemului, în primul rînd, a celor deictice (pro-


numele personal, demonstrativele, timpurile etc.).
Abordarea descrierii în aceste coordonate teoretice – pe larg explicate în
capitolele şi paragrafele introductive din Gramatica limbii române – impune
comentarii interpretative suplimentare, remanierea multor definiţii, dar şi retu-
şarea unor clasificări, mai ales la nivelul componentei sintactice. Clasificările
morfologice – ale verbelor, substantivelor, adjectivelor –, care reprezintă nucleul
dur al sistemului, sînt mai puţin afectate; un exemplu în acest sens îl constituie,
de pildă, clasificarea flexionară a verbelor (grupate – în 1997, ca şi în 1976 – în
cinci tipuri şi mai multe subclase, ţinînd seamă de numărul temelor şi varie-
tatea sufixelor).
Diferenţele importante care despart descrierea sintactică din 1997 de cea
propusă în 1983, în volumul Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, se
datorează, în mare măsură, reevaluării, în acest nou cadru teoretic, a rolului
complex pe care îl are verbul în realizarea discursului, atît sub aspectul organi-
zării sintactico-constructive a enunţului, cît şi din perspectiva funcţiei comuni-
cative, a corelării enunţului cu „lumea”, cu fenomenul/ evenimentul comunicat.
Prin implicarea componentei deictice, descrierea din 1997 capătă profunzime şi
actualitate, deschizînd noi perspective cercetării gramaticale româneşti.
Limba Română, Chişinău, anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 49-51.

TROPICE TRISTE

Mi hai Z am fi r

Cînd se întîmplă lucruri mult prea triste, Tropicele încetează să mai fie
surîzătoare: devin la rîndul lor pentru o vreme triste, întorcîndu-se la o
sintagmă originară. Dispariţia, la cîteva zile distanţă, a lui Matei Călinescu şi a
lui D. Irimia provoacă nu doar durerea celui care i-a cunoscut şi iubit pe
amîndoi, ci şi a tuturor celor care contemplă bizarul destin al culturii noastre
din ultima jumătate de secol.
O mare distanţă îl separa, la prima vedere, pe strălucitul student al
Facultăţii de Filologie din Bucureşti de la începutul anilor ‘50 – descendent al
unei familii de boieri olteni, moştenitor de cultură patrimonială – de tînărul la
fel de strălucit, dar născut la Roman şi obligat să muncească de mic pentru a
putea studia la Iaşi. Coborîtorul familiei boiereşti a fost împins înainte de
atmosfera favorabilă creată prin timida liberalizare din anii ‘60, care a pus în
valoare talentul şi cultura excepţionale proprii unui lider de generaţie; la Iaşi,
studentul remarcat superlativ de toţi profesorii săi a trebuit să lupte din greu

48
Prieteni. Cole gi. St udenţi

cu inerţiile şi să se afirme printr-un efort zilnic. Matei Călinescu a cunoscut de


tînăr succesul: articolele şi cronicile îi erau citite cu aviditate, studiile lui de
istorie literară respirau cultura solidă, iar talentul de scriitor propriu-zis izbuc-
nea, vizibil şi timpuriu, odată cu inventarea lui Zacharias Lichter. D. Irimia,
atras irezistibil de literatură, a înţeles că, în condiţiile de atunci, unicul mod de
a se salva era slujirea literaturii prin intermediul lingvisticii şi al stilisticii,
domenii destul de specializate pentru ca politrucii culturali locali să nu se
amestece direct în ele.
Amîndoi au avut şansa de a lua contact direct şi la timp cu marea cultură
occidentală: unul, printr-un lectorat în Italia; celălalt, ca profesor la o universi-
tate americană, unde a predat la început româna. Unul s-a decis să se întoarcă
în Iaşul pe care îl cunoştea, vai!, atît de bine. Celălalt s-a decis să părăsească
definitiv România, în ciuda rănii veşnic deschise pe care despărţirea avea să i-o
sape în suflet. Care din ei a procedat mai bine? Fiecare şi-a ales spontan rolul,
sub dictarea destinului.
La mii de kilometri unul de altul, cei doi au dus însă o „acţiune paralelă”
ale cărei roade vor ieşi la iveală abia mai tîrziu. Erau amîndoi profesori – chiar
dacă unul la universităţi americane din top, iar altul la Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”; dar, dincolo de lecţiile ţinute în faţa studenţilor, ce se întîmpla cu
cei doi?
Matei Călinescu a lăsat exegezei literare contemporane lucrări funda-
mentale despre feţele modernităţii şi despre re-lectură ca o nouă lectură; a
oferit apoi culturii române, de data asta cu adresă precisă, cărţi importante,
precum cea despre Eugen Ionescu ori volumele strict autobiografice, unde
rememorarea experienţelor personale tragice s-a convertit în texte de semnifi-
caţie universală. D. Irimia, dincolo de fundamentale studii de gramatică şi de
stilistică, s-a lansat în două întreprinderi de-a dreptul eroice: în organizarea
anuală la Iaşi a Colocviului Eminescu şi în redactarea corpusului limbii poetice
eminesciene. În amîndouă a fost, în principiu, ajutat de colegi şi de autorităţi,
dar adevărul e că Irimia a ridicat aceste edificii aproape de unul singur. Cine îşi
aminteşte ce însemna, în „epoca de aur”, menţinerea intactă de-a lungul anilor
a unei instituţii precum Colocviul Eminescu poate măsura exact o performanţă
întinsă pe 35 de ani. Cît despre munca sisifică necesară ducerii la bun sfîrşit a
corpusului, ce să mai vorbim!
Prin sintezele semnate de Matei Călinescu, cultura noastră posedă unele
din puţinele cărţi de importanţă universală, traduse, comentate şi citate astăzi
în toată lumea ştiinţifică. Prin cele treizeci şi cinci de ediţii ale Colocviului
Eminescu au trecut, ca studenţi, toţi tinerii din România afirmaţi, în ultimele
decenii, în cîmpul literelor. Iar viitorii cercetători ai operei eminesciene au
acum la dispoziţie instrumentul indispensabil.
Amîndoi savanţii s-au stins cu o suferinţă adîncă şi greu de mărturisit:
unul – cu regretul de a fi fost obligat să părăsească România, ştiind că opera îi

49
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

va fi cunoscută în ţară doar cîndva, într-un viitor incert; celălalt – cu regretul de


a-şi fi jertfit o mare parte a timpului pentru crearea de instituţii şi de opere des-
tinate mai ales altora. Au scris şi s-au luptat pentru a îmblînzi această suferinţă.
La mii de kilometri distanţă unul de altul, sub luminile discrete ale
rampei sau în blîndeţea unui semi-anonimat, Matei Călinescu şi D. Irimia au
mers, în chip ciudat, în acelaşi sens şi au ieşit împreună din scenă. Viaţa lor
ne-a arătat ce înseamnă eroismul intelectual: muncă îndîrjită în întuneric,
sacrificiu, renunţare, modestie. Pare puţin, dar e enorm.
România literară, Bucureşti, anul XLI, nr. 29/ 24 iulie, 2009, p. 9.

OBSESIE EMINESCIANĂ

Mi hai Z am fi r

Sub forma ei profundă şi creatoare, obsesia devine virtute. În cazul


profesorului Dumitru Irimia (1939-2009), obsesia eminesciană a atins excelenţa.
Probabil că unul dintre cele mai impresionante oficii este acela al savantului
care îşi consacră mare parte din viaţă unui anumit autor; savantul respectiv
devine astfel nu doar marele specialist în opera examinată, ci şi mesagerul
direct al scriitorului dispărut de multă vreme. Îşi leagă astfel numele de un
nume ilustru, aşa încît numele marelui scriitor din trecut va fi pronunţat
deseori împreună cu acela al glosatorului său contemporan.
În literatura noastră Eminescu se bucură de privilegiul numărului consi-
derabil de analişti care şi-au făcut din exegeza eminesciană scopul vieţii. A te
consacra lui Eminescu n-a însemnat însă, în cele mai ilustre cazuri, exclusi-
vism: de la G. Călinescu pînă la Petru Creţia, trecînd prin Tudor Vianu şi I.
Negoiţescu, criticii s-au ocupat intens şi de alţi autori sau teme, desenînd
circumvoluţiuni în jurul preocupării centrale. Am fi putut crede că, odată cu
Petru Creţia, cercul eminescologilor glorioşi se încheiase; în realitate însă el
trebuie completat cu numele lui Dumitru Irimia.
Spre deosebire de înaintaşii săi, profesorul ieşean l-a abordat pe Eminescu
într-un mod personal şi neaşteptat. Şi-a scris prima carte importantă consa-
crată poetului în anii ‘70, cînd despre Eminescu începuse să se poată scrie fără
restricţii, iar cercetările de inspiraţie structuralistă apăruseră şi în ţara noastră:
este vorba de Limbajul poetic eminescian, 1979. Şi-a încheiat apoi cariera editînd
cîteva volume esenţiale, compuse de astă dată cu ajutorul computerului şi prin
antrenarea unui grup de colaboratori: ne referim la Dicţionarul limbajului
poetic eminescian (2 volume, 2002) şi la dicţionarul intitulat Semne şi sensuri
poetice la Eminescu (2005). Însă mai ales a executat o operaţiune inedită şi

50
Prieteni. Cole gi. St udenţi

riscantă, anume „instituţionalizarea” lui Mihai Eminescu sub forme ce nu mai


existaseră pînă atunci.
La această „instituţionalizare”, profesorul Irimia a lucrat ani la rînd, din
clipa în care a avut ideea organizării la Iaşi a Colocviului naţional studenţesc
purtînd numele poetului, manifestare repetată regulat an de an în luna mai şi
aducînd la Iaşi pe cei mai buni studenţi în Litere din toată ţara. Instituţiona-
lizare a fost şi Catedra Eminescu de la Facultatea de Litere a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, întemeiată de profesor imediat după revoluţie. Pentru a
nu mai vorbi de alte zeci de evenimente purtînd semn eminescian – colocvii cu
largă participare, conferinţe, volume de comunicări la colocvii.
Cartea din 1979 avea să marcheze o dată în cercetarea operei lui Eminescu.
Investigaţiile stilistice căpătaseră atunci o formulă specifică. Prin contribuţiile
lui G. I. Tohăneanu (Expresia artistică eminesciană, 1975) sau, în mai mică
măsură, prin studiile lui Gh. Bulgăr, aflaţi amîndoi pe urmele contribuţiei
devenite clasice a lui L. Gáldi (Stilul poetic al lui M. Eminescu, 1965), se excelase
în examinarea de cazuri individuale, în analiza exemplară a cîte unei poezii de
Eminescu. Proiectul stilistic al lui Irimia a avut de la început alte intenţii: el
încerca să surprindă totalitatea operei eminesciene printr-o analiză gramaticală
a stilului, dezvăluind semnificaţiile nivelurilor gramaticale clasice – fonetic,
morfologic, sintactic şi lexical. Fără să continue maniera analizei stilistice de tip
„limba şi stilul”, autorul extrăgea din categoriile gramaticale numai elementele
pertinente pentru matricea inconfundabilă a creativităţii eminesciene. Nu mai
aveam în faţă un inventar global, ci unul semnificativ. Poate că la apariţia cărţii
acest aspect n-a atras cu deosebire atenţia.
Cele mai importante observaţii stilistice din monografia citată au format
un fond de bază al adevărurilor privind stilistica eminesciană; cui aparţine, de
exemplu, afirmaţia că „Limbajul poetic eminescian se caracterizează printr-o
toleranţă maximă în dezvoltarea raportului semantic dintre epitet şi regent. În
selectarea şi combinarea termenilor, poetul desfiinţează graniţele sferelor
semantice, limitele compatibilităţii”? Întîlnim observaţiile sub o formă sau alta
la Gáldi şi Tohăneanu, dar ele au reprezentat una dintre concluziile capitolului
despre epitet din volumul lui D. Irimia.
Cînd ieşeanul şi-a scris cartea, structuralismul se afla în faza lui glorioasă.
Preceptele sale aveau prestigiul înnoirii şi promiteau o eră a exactităţii analitice.
Numele lui Roland Barthes, Jean Cohen, Tzvetan Todorov, Umberto Eco ori Julia
Kristeva, citate de Irimia, deschideau textului său promisiunea unei noi ere. Să
precizăm că aderarea la structuralism a avut în stilistică, în România anilor ‘70,
sens politic precis, sensul adeziunii la preeminenţa criteriului estetic şi la res-
pingerea celui ideologic. Dacă în Franţa şi în ţările occidentale programul
structuralist semnifica revolta contra academismului, în estul Europei el
încerca să facă o breşă în sistemul sovietic de ideologizare a literarului.

51
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Limbajul poetic eminescian poartă astăzi semnele momentului inaugural


în care cartea a fost scrisă. Păstrarea schemelor gramaticale tradiţionale, anali-
zarea doar a operei antume, adoptarea unor premise generale structuraliste
fără sondare în adîncime arătau că această primă contribuţie monografică
trebuia urmată şi de altele. Şi a fost. Pînă la realizarea finală a remarcabilelor
dicţionare eminesciene, apărute începînd cu anul 2002, Eminescu l-a urmărit pe
D. Irimia continuu. Recenta editare a volumului Studii eminesciene (ediţie îngri-
jită de Ioan Milică şi Ilie Moisuc, Iaşi, 2014), realizînd o masivă culegere inedită
de studii, arată abia acum dimensiunile acaparante ale unei preocupări con-
stante. Începînd cu lucrarea de licenţă, continuînd cu cea de doctorat, ajungînd
la monografia stilistică din 1979 şi terminînd cu dicţionarele din ultimii ani de
viaţă, Eminescu a ghidat demersurile ştiinţifice ale cercetătorului, revenind în
fiecare punct semnificativ al unui drum ştiinţific lung şi variat.
Instituţionalizarea poetului a luat forme puţin obişnuite. Colocviile Stu-
denţeşti Eminescu s-au desfăşurat cu regularitate în fiecare an şi au ajuns să
puncteze în toate facultăţile de Litere din ţară nu doar anul universitar, ci viaţa
culturală în general. În anul 2009, Colocviile ajunseseră la cea de a 30-a ediţie.
Începute într-o perioadă extrem de întunecată a vieţii sociale româneşti, ele au
jucat un rol din ce în ce mai important pe măsura trecerii anilor.
Aparent, aveam a face cu o sesiune ştiinţifică studenţească pe temă dată –
aşa cum erau şi altele. Pentru a nu atrage excesiv atenţia autorităţilor, discreţia
şi modestia erau de rigoare. În realitate, Colocviile Eminescu s-au transformat
într-una dintre puţinele tribune libere ale epocii. Nu exista nici o cenzură, comu-
nicările participanţilor nu se aflau supuse vreunei lecturi prealabile, discuţiile
se desfăşurau liber, punctele de vedere se înfruntau cu aprindere; pe teme emi-
nesciene, avea loc în fiecare an o confruntare intelectuală la nivel naţional între
tinerii literaţi. Metodologiile, filozofiile limbajului, tipurile de stilistică ieşeau la
lumina zilei: gîndirea literară a studenţilor se actualiza continuu.
Cele mai interesante prezenţe scriptice primeau premii şi menţiuni în
cadrul festivităţilor finale. Majoritatea studenţilor români care s-au evidenţiat
la Colocviile ieşene au ajuns mai tîrziu critici, profesori şi cercetători cunoscuţi;
e greu de găsit printre redactori, cercetători şi profesori cunoscuţi în ultimele
decenii foşti studenţi în Litere care să nu fi trecut pe la Iaşi într-una din lunile
mai şi să nu se fi ilustrat în cadrul Colocviilor Studenţeşti. Cu trecerea anilor,
distincţiile primite în cadrul lor s-au transformat în diplome de onoare, în
certificate de excelenţă.
Pentru organizarea şi mai ales pentru menţinerea timp de decenii a
acestor Colocvii, profesorul ieşean a trebuit să cheltuiască o cantitate enormă
de energie, curaj şi ingeniozitate. Pentru cine mai are în minte condiţiile de
desfăşurare a oricărei manifestări culturale publice în perioada comunistă, apar
evidente munca de zi cu zi pe care organizatorul a dus-o, abilitatea desfăşurată
pentru a convinge forurile politice că un asemenea festival intelectual nu

52
Prieteni. Cole gi. St udenţi

trebuie să se întrerupă. Ani la rînd s-a crezut că manifestarea din acea lună mai
va fi fost ultima – şi în fiecare an următor, ca prin minune, ea a renăscut.
Italia a reprezentat patria de elecţie spirituală a lui Dumitru Irimia. De la
episodul fericit al lectoratului de română din Italia la începutul anilor ‘70 şi
continuînd peste un larg arc de timp cu cel la fel de fericit al directoratului la
ICR din Veneţia, stilisticianul român a avut o relaţie specială cu limba şi cultura
italiană, traducînd din italiană, scriind studii italiene şi acordînd o importanţă
deosebită relaţiilor culturale bilaterale. Chiar şi în acest context italic, preocu-
parea eminesciană nu l-a părăsit. Profitînd de prezenţa sa în fruntea Institu-
tului Cultural Român din Veneţia, Irimia a organizat acolo în luna mai a anului
2000 un Colocviu Eminescu cu largă participare internaţională, mai ales
italiană şi românească. S-ar spune că, reţinut aproape doi ani în Italia, profe-
sorul nu a vrut să lase trecerea lunii mai fără ca numele lui Eminescu să fi fost
pronunţat de cît mai multe ori în ambianţa unei reuniuni ştiinţifice.
Nu mai miră pe nimeni faptul că, în absenţa eminescianului numărul
unu al Moldovei, unele dintre iniţiativele sale s-au oprit, fără ca nimeni să
poată spune dacă şi cînd vor fi reluate. La doar cîţiva ani după crearea ei, Catedra
Eminescu de la Universitate fusese deturnată de la misiunea sa primordială,
după cum constata cu tristeţe însuşi şeful ei; astăzi există puţine şanse de
renaştere. Marile dicţionare eminesciene alcătuite pe bază de computer ar
trebui continuate. Din păcate sau din fericire, programul tehnic al unei aseme-
nea întreprinderi se combină cu viziunea şi cu criteriile proprii unui cercetător
pentru care opera eminesciană să nu aibă secrete; cu prezenţa unui savant
dispus, mai ales, să-şi sacrifice ani din viaţă pentru ducerea la bun sfîrşit a pro-
iectului. Va putea fi găsit un asemenea personaj în absenţa lui Dumitru Irimia?
Abia în ultimii ani dimensiunile reale ale activităţii profesorului au ieşit
la iveală. Dacă prima sa monografie stilistică era reeditată în 2012, alte opere
ştiinţifice au apărut în anii următori: Studii eminesciene în 2014, apoi antologia
Mihai Eminescu. Despre limbă, cultură şi teatru în 2016. Legendare de la primele
acţiuni instituţionale purtînd numele lui Eminescu, contribuţiile lui D. Irimia
continuă să se desfăşoare înaintea unui public cititor mai degrabă uimit. O
viaţă întreagă în care preocupările ştiinţifice ale autorului se răspîndeau în cele
patru zări (sintaxă română, cultură italiană, stilistica marilor autori români,
lexicografie etc.) s-a unificat în cele din urmă sub semnul neîndoios al lui
Eminescu, poet chemat să justifice existenţa profesorului Dumitru Irimia.
Viaţa Românească, nr. 3, 2018, p. 8-11.

53
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

AMINTIRI…

And rei Corbea-Hoi ş ie 

Pe D. Irimia cred că l-am zărit pentru prima oară în vremea studenţiei


mele, pe culoarul din faţa amfiteatrelor de la etajul al treilea; se afla, faţă de
mine, la celălalt capăt, însă ştiu că ceva din chipul desenat în linii ferme, dar
în acelaşi timp luminos, emanînd curiozitate şi sinceritate neprefăcută, mi s-a
părut atît de „altfel” încît n-am uitat pînă astăzi acea clipă. „Cunoştinţă” am
făcut mult mai tîrziu, după un număr bun de ani. Scurtele noastre întîlniri,
care atunci se petreceau pe aceleaşi culoare ale facultăţii, lăsau în urmă,
pentru mine, o undă indelebilă de optimism; părea că D. Irimia ignora apăsă-
rile circumstanţiale ale vremurilor cu o netulburată seninătate şi cu o pros-
peţime pentru cei din jur molipsitoare. Am aflat mai tîrziu, cînd ne-a fost dat
să lucrăm împreună, că această detaşare era una nedisimulată şi că venea
dinspre certitudini adînci, ce-l distanţau de efemeride şi-l întăreau în con-
secvenţă şi perseverenţă. N-a acceptat, prin urmare, să-şi tranzacţioneze
convingerile, aceasta cu riscul de a contraria şi irita, ba chiar cu preţul, plătit
adeseori, de a-şi crea constante inamiciţii. Tocmai de aceea l-am admirat
chiar şi atunci cînd n-am fost în deplin acord  înclin astăzi să cred că, ori-
cum, el avea dreptate.
Îndeletnicirea cu cărţile şi cu ideile a constituit pentru D. Irimia
perfecta alternativă la supunerea în faţa tiraniei cotidianului, căci ele i-au
inspirat valorile pe care le-a considerat mereu deasupra zădărniciilor. Şi în
acest sens cred că experienţa lecturii repetate a operei lui Eminescu l-a
marcat profund. Modul în care a abordat-o este în egală măsură simptomatic
pentru acea tuşă inconfundabilă a intelectualului care a fost D. Irimia. Fără a
fi fost o clipă părăsit de conştiinţa monumentalităţii eminesciene, el a simţit
nevoia acută  într-o epocă a tuturor manipulărilor ideologice  a raţionali-
zării analitice a acesteia, a deconstrucţiei pe cît posibil clarificatoare a
resorturilor unicităţii unei scrieri care, pentru destinul limbii române, a fost
emblematică. D. Irimia s-a identificat admirabil cu rolul asumat de „însoţitor”
al creaţiei marelui poet într-un orizont al modernităţii unde doar exerciţiul
răbdător al investigaţiei cu uneltele lingvisticii, poeticii, stilisticii o putea
relegitima dincolo de o tulbure encomiastică. O atestă studiile, culese şi
îngrijite de elevii săi, reunite în mai multe volume datorită devotamentului
doamnei Cristina Irimia, studii care, după o carte de căpătîi precum Limbajul


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

54
Prieteni. Cole gi. St udenţi

poetic eminescian, probează atît amplitudinea, cît şi procesualitatea a ceea ce a


însemnat gîndirea lui D. Irimia pe marginea operei lui Eminescu, dînd adevă-
rata măsură a prospeţimii de care exegeza eminesciană are, perpetuu, nevoie.

S-A STINS O STEA


PE BOLTA FILOLOGIEI ROMÂNEŞTI

Anatol Ciob anu

Profesorul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, D. Irimia, se


pregătea să-şi marcheze în toamnă 70 de ani de la naştere, dar nemiloasa
moarte i-a luat sufletul în noaptea de 2 spre 3 iulie 2009.
Îl plînge Universitatea, îl plînge Iaşul, îl plînge Moldova, îl plînge Ţara, îl
plîng intelectualii din Chişinău, Bălţi şi din multe alte localităţi, care au avut
fericirea să-i asculte cuvîntul viu, să-i citească întinsa operă filologică.
Pentru Republica Moldova, profesorul D. Irimia a fost un adevărat
vademecum în domeniul revalorificării limbii române, începînd chiar imediat
după 1990-1991. Din iniţiativa sau la îndemnul profesorului D. Irimia (pe atunci
decan al Facultăţii de Litere) şi al cunoscutului nostru lingvist, de origine etnică
ucrainean, dar devotat cauzei naţionale, profesorul Ion Dumeniuk, decanatele
şi rectoratele celor două Universităţi („Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Univer-
sitatea de Stat a Republicii Moldova din Chişinău) au semnat un „Protocol de
colaborare generală” între cele două instituţii de învăţămînt superior. Astfel a
început o rodnică şi permanentă conlucrare, un schimb de experienţă, de pre-
luare şi dezvoltare a tot ce era nou, util şi valoros la catedrele celor două uni-
versităţi. Rezultatele nu s-au lăsat mult timp aşteptate.
Din iniţiativa profesorilor D. Irimia şi Ion Dumeniuk (susţinută de filo-
logii de la USM) a fost inaugurată seria de conferinţe „Limba română azi” (în
total 10 ediţii) cu participarea filologilor din Iaşi (şi din alte centre ştiinţifice
din România) şi din R. Moldova (USM, AŞM, US „Al. Russo” din Bălţi, licee,
gimnazii etc.). Conferinţele se desfăşurau două zile la Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi şi două zile la Universitatea de Stat din Republica Moldova.
Savanţii filologi din România şi din Republica Moldova luau în dezbatere cele
mai arzătoare probleme privind etnogeneza românilor şi geneza limbii române,
norma şi uzul, corectitudinea lingvistică, factorii interni şi externi ce influenţează
evoluţia limbii, în general, şi a normei standard, în special, probleme de valori-
ficare a patrimoniului lingvistic, literar şi cultural etc.
Tot cu sprijinul profesorului D. Irimia şi din iniţiativa inimoşilor savanţi
patrioţi Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş (pe atunci ministru al Educaţiei şi
Ştiinţei) şi cu blagoslovirea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova a fost
55
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

fondată la Chişinău, în 1991, revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română”.


Condusă, actualmente, de talentatul filolog şi iscusitul mînuitor de condei
Alexandru Bantoş, revista a ajuns la nr. 167-168 şi este foarte solicitată de
intelectualii din Republica Moldova şi de peste hotare.
Profesorul D. Irimia a fost un spiritus rector, reuşind să mobilizeze pe cei
din jurul său, să coaguleze spiritele lor, să-i orienteze spre dezvăluirea adevă-
rului ştiinţific, „să spună lucrurilor aşa cum sînt” (E. Coşeriu), să militeze
pentru descoperirea şi aprecierea valorilor autentice în literatură, lingvistică,
istorie, artă etc.
Maestrul ne-a îndemnat şi ne-a ajutat să ţinem mereu aprinsă mica
flacără a Candelei naţionale, căci fără ea un popor este pierdut.
Profesorul ieşean D. Irimia a fost unul dintre primii filologi remarcabili
de peste Prut care, după obţinerea Suveranităţii, apoi şi a Independenţei, ne-a
întins o mînă frăţească de ajutor, ca să ieşim cît mai repede posibil din paragina
lingvistică (glotică) şi naţională în care ne-am aflat în cei aproape 50 de ani de
regim totalitar.
Deşi foarte ocupat la Iaşi, profesorul D. Irimia, la invitaţia Societăţii
„Limba Noastră cea Română” (preşedinte – neobosita şi inteligenta Valentina
Butnaru), făcea naveta la Chişinău, de unde se deplasa la multe licee şi gimnazii
din raioane, pentru a se întîlni cu profesorii de limbă şi literatură, cu elevii,
abordînd probleme profesionale de mare actualitate.
Ca savant-filolog, D. Irimia a fost un căpitan de cursă lungă, căci aria sa
de cercetare e foarte mare: gramatică, stilistică, poetică, lingvistică generală,
traductologie etc. […].
Chiar numai titlurile şi numărul de pagini vorbesc elocvent despre faptul
că profesorul D. Irimia ne-a lăsat o comoară de nestemate, un şirag de cercetări
fundamentale revărsate pe moşia lingvisticiii româneşti.
D. Irimia a fost şi un excelent traducător, în şi din limba italiană. A
tălmăcit „pre limba română” mai multe opere de primă importanţă, semnate de
Umberto Eco, Mario de Micheli, Eugeniu Coşeriu, N. Iorga, G. C. Argan, Nino
Palumbo, Elena Simionovici [din română în italiană] ş.a.
A fost şi a rămas cap de şcoală ştiinţifică, absolvită de 27 de doctori în
filologie, inclusiv cîţiva din Republica Moldova.
Profesorul D. Irimia a participat cu interesante comunicări ştiinţifice la
zeci de congrese, conferinţe, colocvii, mese rotunde, întruniri ale filologilor în
centre universitare din România, Republica Moldova, Italia, Germania şi alte
ţări. A fost vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România,
membru al colegiului de redacţie al revistei „Revue de linguistique” (Bucureşti)
şi al revistei „Limba noastră” (Chişinău), membru al Uniunii Scriitorilor din
România, membru al Societăţii „Limba Noastră cea Română” (Chişinău), doctor
honoris causa al Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi (2005) şi al
Universităţii de Stat din Chişinău (2007).

56
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Pentru merite deosebite în dezvoltarea culturii naţionale, a ştiinţei filo-


logice, a limbii şi literaturii române, pentru stabilirea şi întărirea relaţiilor
interculturale cu alte ţări, profesorului D. Irimia i-au fost acordate mai multe
premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, dintre care menţionăm: Premiul
Eminescu pentru exegeză (Suceava, 1994), Premiul Lucian Blaga pentru exegeză,
la Colocviul Internaţional „Lucian Blaga” (Cluj, 1998), Medalia Mihai Eminescu
(Bucureşti, 2000), Premio Internazionale Padre Pio. Insieme, conferit de Libera
Universita Catolica Internazionale „Padre Pio” şi Accademia Internazionale di
Scienze ed Arti „Padre Pio” (2003), Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler,
conferit de Preşedintele României (11 martie 2004), Diploma de Excelenţă a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” pentru rezultate de excepţie obţinute în
activitatea ştiinţifică în anul 2005 (la Zilele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
26 oct. 2006), Diploma Universităţi de Stat din Moldova, la cea de-a 60-a
aniversare a fondării sale (6 noiembrie 2006).

***
A plecat dintre cei vii eminentul savant-filolog, celebrul profesor şi
iubitul nostru prieten, D. Irimia. Munca lui colosală a rămas în numeroase
lucrări publicate, care au fost şi vor rămîne opere de referinţă pentru toţi cei ce
doresc să abordeze multiplele probleme teoretice şi aplicative de filologie
(inclusiv eminescologie). Chipul Omului, Savantului şi Maestrului Irimia va
rămîne veşnic viu în memoria celor apropiaţi, a discipolilor, a miilor de foşti
studenţi care au avut fericirea să-l cunoască, să-i audieze prelegerile, semi-
narele, consultaţiile, să-i citească (măcar parţial) opera.
Dumnezeu să-l odihnească în pace.
Sit tibi terra levis.
Literatura şi arta, Chişinău, nr. 27/9 iulie 2009, p. 6.

57
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

LIMBAJUL MITOPO(I)ETIC EMINESCIAN


ŞI CONŞTIINŢA DE SINE A POEZIEI ROMÂNEŞTI

Mi hai Cimp oi 

Studiul profesorului D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, care a


cunoscut două ediţii (1979; 2012), a devenit unul de referinţă, depăşind mai
vechile abordări stilistice datorate lui T. Vianu, L. Gáldi, G. Tohăneanu, Gh.
Bulgăr şi Paula Diaconescu. La acestea am mai putea adăuga şi pertinentele
analize ale tehnicii exterioare făcute de G. Călinescu sau ale cromatismului
simbolic aparţinînd italiencei Rossa Del Conte şi studiile mai noi privind
limbajul politic ale Mihaelei Mocanu.
Ceea ce îl deosebeşte tranşant de vechile interpretări ale limbajului
poetic eminescian este caracterul sistematic al cercetării care îndrumează actul
exegetic pe direcţii metodice sigure, prin operarea atît cu scheme şi categorii
tipologice, cît şi cu postulări ale teoriei imaginarului (J. P. Sartre, G. Durand, J.
Burgos, J. J. Wünenbürger), ale antropologiei culturale (G. Durand), ale inter-
disciplinarităţii, filosofiei limbajului şi filosofiei culturii (E. Coşeriu, L. Blaga,
Toma Pavel), ale semioticii (Umberto Eco), hermeneuticii literaturii (A. Marino)
şi ale teoriei receptivităţii (K. Jauss, P. Ricoeur, P. Cornea), după cum specifică
însuşi profesorul ieşean în „Argumentul” Dicţionarului limbajului poetic emi-
nescian. Semne şi sensuri poetice. II. Elemente primordiale (2007).
Aşa cum prevede un demers exegetic sistemic monografic, se urmăreşte
totalitatea şi complexitatea creativităţii eminesciene, structura, etapele evolu-
tive, „geneza interioară”, algoritmul variantelor şi invariantelor, cîmpurile
semantice în care se integrează elementele componente, nucleul semantic
central „în care se reflectă concepţia lui Eminescu despre Fiinţa lumii, despre
Fiinţa lumilor semantice întemeiate prin limbaj poetic şi despre Fiinţa omului
în raport cu cele două lumi” (Irimia, 2007: 6). Pornind din această perspectivă,
stilisticianul constată pe bună dreptate faptul că „poetul îşi descoperă identi-
tatea de poet orfic, pe fondul consubstanţialităţii între creativitatea poetică şi
creativitatea divină: «A pus în tine Domnul nemargini de gîndire./ […]/ Astă
nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine/ O lume e în lume şi în vecie ţine»,
Povestea magului călător în stele/ Feciorul de împărat fără stea” (ibidem: 6).
Într-un scurt argument la ediţia a II-a a Limbajului poetic eminescian este
expusă şi opinia privind relativitatea actului exegetic, postulată şi de Călinescu
în Principii de estetică: „Interpretarea relativ obiectivă se împleteşte cu inter-
pretări-ipoteză, care reprezintă puncte relativ subiective de vedere” (idem,


Academia de Ştiinţe a Moldovei.

58
Prieteni. Cole gi. St udenţi

2013: 13). Autorul îşi propune, aşadar, lecturi individuale, în speranţa că ele nu
anulează structura internă obiectivă a procesului de semnificare artistică (tot-
deauna condiţionată fundamental, adaugă el, de planul expresiei). Ambiţia,
moderată de această conştiinţă a relativităţii, ţinteşte doar „posibile ipostaze ale
sensului (sensurilor) de desfăşurare a acestui proces, în sine foarte complex, al
semnificaţiei poetice însuşi” (ibidem: 13).
Analiza se limitează la antume, care reprezintă universuri lirice înche-
gate, autorul promiţîndu-ne să-şi extindă pe viitor cercetarea, promisiune
nerealizată din cauza decesului său timpuriu.
Axială în analize e convingerea că limbajul poetic, pe care şi Coşeriu îl
considera limbaj absolut, este că el îşi cucereşte autonomia prin confruntarea
permanentă (fatală!) cu limba literară care se impune ca normă. Avem deci de-a
face cu o relaţie de opozitivitate, caracterizată prin concepte diferite ca dife-
renţiere, abatere, opoziţie, de convenţionalizare continuă a semnificantului (în
structura semnului lingvistic), ce se autonomizează faţă de semnificatul căruia
îi serveşte drept vehicul. Dezvoltîndu-se în cadrul limbii literare, limbajul
poetic îşi revendică statutar o autonomie în crescendo.
Din acest postulat nuclear se ramifică întreaga demonstraţie a diferitelor
categorii de elemente şi fenomene fonetice (fonetisme regionale şi arhaice, de
obicei în paralel cu corespondentul lor din limba literară, sugestii sonore), a
apropierii de limba vorbită în sintaxă (cu relevarea, conform armoniei muzicale
generale versului, a rolului substantivului, verbului, adverbului, adjectivului,
articolului, pronumelui şi a relaţiilor unităţilor sintactice: juxtapunerea, joncţi-
unea, topica, antiteza, repetiţia, simetriile), a preponderenţei nivelului lexical
popular şi neologic.
Un merit deosebit al volumului constă în faptul că gramaticianul şi stilis-
ticianul iese din apanajul său, din cadrele limitative exegetice pe care i le
impune specialitatea şi operează, dispunînd de competenţă şi aplicare, cu
instrumentarul criticului literar, propunîndu-şi în chip tenace şi temerar să
pătrundă – dincolo de drumul labirintic (cuvîntul „complex” e destul de frec-
vent) – în substanţa existenţială a universului mitopo(i)etic eminescian, con-
struit, după secole, cu justeţe, pe „o sensibilitate poetică specifică la situarea
lumii obiectiv-reale într-un univers subiectiv-real” (ibidem: 199).
După ce remarcă – încă o dată – dezvoltarea şi construirea limbajului
poetic la nivel fonetic, gramatical şi lexical prin împletirea celor două perspec-
tive esenţiale – opozitivitatea la/ cu limba vorbită uneori şi cu cea literară şi
sporirea expresivităţii interne ale limbii în procesul semnificării, autorul con-
stată conclusiv: „Prin convertirea cuvîntului în imagine, poetul construieşte un
univers specific, rezultantă complexă a confruntării unei lumi imaginare cu
lumea realului, confruntare care străbate fiecare poem în parte şi care face din
fiecare poem un tot organic” (ibidem: 199).

59
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Urmează o erudită şi riguros-metodică analiză într-o dezlănţuire năval-


nică, epuizantă, a procesului semnificării – de la epitet la metaforă, prin stabili-
rea de tipuri semantice şi structurale, prin fixarea de poziţii particulare ale
diferitelor figuri, de ecuaţii metaforice, de modalităţi de definire poetice a
componentelor lumii, de raporturi semantic-tensionale sau funcţional-seman-
tice. Astfel, epitetele pot fi adnominale şi adverbiale; simple şi complexe; singu-
lare, multiple, cumulative, statice şi dinamice; transparente şi transfigurate;
stabile şi variabile; subiective şi obiective. De o împărţire similară în tipuri şi
categorii se bucură comparaţiile, metaforele şi cîmpurile imagistice. Acestea
din urmă aduc dovada peremptorie că au un rol decisiv la crearea unei alte
lumi, specifice, la configurarea unui univers poetic al său:
„– prin imagine, poetul încearcă să pătrundă dincolo de ceea ce se arată
la exterior, încearcă să pătrundă şi să definească sugestiv esenţa lumii, a compo-
nentelor şi legilor ei, imaginea este un spaţiu de reflectare tensionată a universului;
– prin imagine, poetul devine creator de noi lumi, imaginea este princi-
piul dinamic al creării unui nou univers aflat sub semnul altor legi gravita-
ţionale şi al unei alte organizări interne” (ibidem: 255).
Demersul stilistic meritoriu al lui D. Irimia se impune prin demonstrarea
autonomiei limbajului poetic eminescian, a principiului armoniei expresive
dominant în lexic, a reorganizării morfologiei în sensul resubstanţializării şi
diferitelor categorii gramaticale în sintaxă, a desfăşurării „unui univers în
permanentă geneză, în care omul îşi recîştigă dimensiunile sale cosmice,
acordînd totodată dimensiunea umană universului” (ibidem: 333).

Bibliografie
Irimia, Dumitru (coord.), 2007, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri
poetice. II. Elemente primordiale, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Irimia, Dumitru, 2013, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”.

60
Prieteni. Cole gi. St udenţi

AM FI PUTUT FI PRIETENI…
DUMITRU IRIMIA – O EVOCARE

V a l e ri u D . C ote a

Motto:
Intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului
dincolo de interesele sale.
Jean D’Ormesson

Cu profesorul Irimia mă întîlneam rareori – de obicei, în spaţiul din zona


Universităţii, uneori la Academie, în vreo duminică întîrziată de toamnă, în
deal la Copou, cînd îl zăream plimbîndu-se, cu Cristina alături. Ne opream
puţin, schimbam cîteva vorbe, aproape convenţionale, dincolo de care însă sim-
ţeam, amîndoi, căldura unei posibile apropieri, a unui anumit fel – acelaşi,
mi-ar plăcea să cred – de a vedea, de a gîndi, de a ne raporta la lumea din jurul
nostru.
Preocupările noastre diferite, acelaşi program de viaţă încărcat, o
anumită – discretă – rezervă au împiedicat o mai caldă apropiere între noi. Ne
erau însă de ajuns – şi cred că nu greşesc – scurtele, rarele întîlniri, ne făcea
bine tăcerea asumată, odihnitoare, care consfinţea parcă neîntîmplata noastră
prietenie.
Cînd, în noiembrie 2009, la cîteva luni de cînd profesorul deja nu mai era
cu noi, aşadar în lipsa sa, în sala Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi se prezenta ultimul său volum din Dicţionarul limbajului poetic emines-
cian (Concordanţele prozei antume, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2009, 857 pp.), am asemănat lansarea unei cărţi în lume cu lansarea unei
corăbii la apă… Nu ştiam atunci – aveam să aflu mai tîrziu – că folosisem una
din metaforele dragi lui: corabia, corabia cu pînze albe întinse în bătaia
vînturilor şi a valurilor, atacînd temerară dezmărginirea (un alt termen pe care
şi-l însuşise cu toată fiinţa, şi-l făcuse al lui – ca să îl cităm tot pe el), simbol al
libertăţii, al îndrăznelii…
Tot mai tîrziu aveam să aflu că profesorii de la Chişinău, prietenii săi,
i-au dăruit odata o c î r m ă, frumos strunjită în lemn lucios – semn că îi
intuiseră nerostitele călătorii interioare – înspre ce limanuri, oare?
Dacă nu vom şti niciodată ce străbun sădise în el adînca, autentica,
ascunsa sa poeticitate (poate chiar bunicul său, florarul de la Castelul Sturdza,
la Miclăuşeni?), ştim însă că această latură a firii sale a căpătat substanţă încă
din vremea vacanţelor petrecute la bunici, pe Valea Siretului – lume de
legendă –, a crescut şi s-a conturat în anii de liceu, cînd a citit, la rînd, toate
rafturile bibliotecii municipale din Roman, pentru ca să înflorească deplin şi să

61
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

se statornicească cu adevărat în anii studenţiei sale, trăiţi cu bucurie într-un


Iaşi încă incomparabil…
În acel Iaşi, în acei ani, întîlnirea cu Eminescu a devenit destinul său,
marcînd adînc toată evoluţia sa ulterioară.

***
D. Irimia a fost mijlociul, între cei trei copii, unei familii obişnuite în
Romanul anului 1939: o familie modestă – tatăl muncitor, mama casnică – care
îşi purta cu tărie, în tăcere, nevoinţele şi greutăţile, căci aşa erau vremurile…
Copiii se aşezau la cozi la pîine încă dinaintea zorilor, ţinînd strîns în mînă
cartela roz, îmbrăcămintea era „pe puncte”, vacanţele – în afara cîtorva ieşiri în
livada şi în petecul de vie al bunicilor (de unde, în zilele clare, se putea vedea
Ceahlăul), la Doljeşti – însemnau mai ales lungile zile petrecute la Episcopia
Romanului unde, dintre mulţimea de copii nevoiaşi, puţini erau cei opriţi să
lucreze la fabrica de lumînări. Ce bucurie însă, să te poţi întoarce acasă, în
înserarea caldă de vară, călcînd apăsat ca un om mare, cu cîţiva bănuţi în
buzunar pentru ai tăi!…
1
Anii de şcoală , pînă în 1956, la prestigiosul liceu „Roman Vodă” din
Roman – aducînd cu ei bucuria de a învăţa, de a citi, de a înţelege – au trecut
repede, prea repede… La 16 ani, D. Irimia absolvea cele 10 clase de liceu
(absurda, păguboasa structură şcolară a a celor vremuri!) şi pleca la Piatra
Neamţ, într-o fabrică.
(Întrebat mai tîrziu, din mai multe părţi, de ce nu încercase totuşi să
meargă la facultate imediat după încheierea liceului, răspunsul său era
invariabil acelaşi: „Pentru că nu aveam haine decente. Nu puteam merge la Iaşi
oricum”).
După însă nici o lună de zile, o primă întîmplare miraculoasă se petrece:
convocat la temutul serviciu de cadre al fabricii, t o v a r ă ş u l I r i m i a este
înştiinţat că doamna Eugenia Mircea, directoarea bibliotecii municipale din
Roman (al cărei cititor total fusese în anii din urmă…) îl recomanda pentru un
post de bibliotecar la Văleni-Neamţ, sat de gospodari de pe fostele domenii ale
baronului Stîrcea ot Văleni, mareşal al regelui (cîţi dintre noi am mai fi, astăzi,

1
Prima clasă de liceu o va face la Iaşi, la Liceul Militar, instituţie care asigura
instrucţia şi întreţinerea elevilor fără nici o contribuţie din partea părinţilor. A fost
mai norocos decît Marin Sorescu, care – tot din cauza greutăţilor de acasă – a urmat
8 lungi ani de liceu militar, căci mama de la Roman, oricît de împovărată, i-a intuit
neputinţa de a se alinia oricărui tip de înregimentare, i-a respectat libertatea inte-
rioară (înţelegînd chiar şi că nu îşi poate accepta haina regulamentară încheiată pînă
la ultima capsă – motiv de carceră!) şi… l-a primit înapoi, acasă…

62
Prieteni. Cole gi. St udenţi

în stare de un gest ca cel al doamnei directoare de la Roman?… Un gest care,


probabil, a croit un destin).
Fusese, aceasta, doar prima din mai multele î n t î l n i r i c u o a m e n i
e x c e p ţ i o n a l i, despre care profesorul avea să vorbească, mai tîrziu, cu
reverenţă: domnul Nicolae Steţcu, profesorul său de limba română din liceu
(care i-a dăruit, lui şi nu altcuiva, comoara care se numeşte Dictionariulu limbei
romane, elaboratu ca proiectu de A. T. Laurianu şi J. C. Massimu, Bucuresci,
1871), apoi directorul – profesorul Gr. Botez – şi bibliotecarii Bibliotecii
Centrale Universitare din Iaşi care, în anii studenţiei, i-au permis să consulte,
învoindu-se să nu completeze fişe, cărţi de şi despre Eminescu aflate „la secret”,
mai tîrziu doamna Aurelia Rusu, de la Biblioteca Academiei Române din
Bucureşti.

Ultima sesiune, Iaşi, 1962

La Văleni, în mijlocul cărţilor, statutul tînărului nostru se schimbă cu


totul: este „salariat”, întocmeşte lungi liste cu titluri de achiziţii pentru biblio-
tecă şi luptă „la raion” să le şi obţină, refuză – la nici 17 ani! – să facă parte din
comisiile de colectivizare, stă în gazdă la unul din cei mai respectaţi gospodari
ai satului, organizează seri de lectură şi serbări pentru săteni (prilej cu care
angajează, pe speze proprii, o „bantă” de muzicanţi), este invitat – duminicile – la
bunicii aflaţi într-un sat apropiat, citeşte, citeşte, îşi pregăteşte – cu încredere şi
bucurie – examenul de admitere la universitate şi, nu în ultimul rînd, îşi
comandă haine…

63
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

***
În toamna anului 1957 devine student al Facultăţii de Filologie şi aici, între
colegi rari – Leon (Bebi) Volovici, Olga şi Liviu Rusu, Mircea Radu Iacoban,
Mihai Ursachi, Tudorel Dima, Jan Pogorilovschi, Mihai Iordache – devine (şi
rămîne!) Titi Irimia şi, foarte repede, eminescologul de serviciu al seriei.
Poate că cea mai adevărată evocare a acelor ani, emoţionantă, surprin-
zînd colegialitatea adîncă, autentică, care funcţiona – şi a continuat să funcţio-
neze, nedezminţit! – între ei, o datorăm lui Mircea Radu Iacoban: „Cînd privesc
în urmă, mă îngrozesc cît de săraci puteam fi şi cu cît de puţin ne mulţumeam.
Fetele purtau fuste din «americă» (biată pînză rebotezată, apoi, «muncito-
rul»…) şi aceeaşi bluză mai tot semestrul, iar noi, cu paltoanele taţilor întoarse
pe dos, bocăneam pe culoarele Universităţii din botinele cu blacheuri, pingelite
şi răspingelite. Sărăcia îndepărta tentaţiile (de fapt, nici nu prea existau!) şi ne
apropia de carte. Nu ştiu alţii cum sînt (azi), dar noi le luam pe toate în serios,
toceam cu îndîrjire, transcriam după notiţe, cursurile, unele necesare şi utile,
altele de tot prisoselnice, trudeam la lucrările de seminar şi, în sesiune, ne
adunam sub prunul din fosta grădină botanică de lîngă Universitate («şcoala de
sub perj»), spre a turui materia puhavă a examenelor, corectîndu-ne şi com-
pletîndu-ne între noi”.
La absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, secţia Limba şi Literatura Română, cu lucrarea de diplomă
Concepţia lui Eminescu despre artă, în 1962, tînărul Irimia primeşte din partea
şefului serviciului de cadre următoarea adresă (scrisă de mînă):
„Dv. a-ţi (sic!) fost oprit (!) pentru învăţămîntul superior şi solicitat de
Universitate şi Academia R.P.R., Filiala Iaşi… vă rugăm a ne trimite o declaraţie
din care să reiasă unde dori-ţi (sic!) să fiţi încadra-ţi (!!) alegînd una din
instituţiile de mai sus”.
Va alege, desigur, Universitatea (începînd ca şef de cabinet, apoi asistent
universitar) – unde va rămîne timp de 47 de ani.
După doar cîţiva ani, adică foarte repede, i se încredinţează primul curs,
în 1970 devine lector (aşa îl va găsi anul 1989!), specialitatea Lingvistică –
Stilistică, şi tot atunci îi apare prima carte: ediţia Mihai Eminescu. Despre
cultură şi artă, la editura Junimea din Iaşi.
Între 1972 şi 1974 este lector de Limba şi literatura română la Universi-
tăţile din Torino şi Milano, răstimp în care realizează două cursuri universitare
pentru studenţii săi italieni (Il verbo, Torino, 1973, şi Il nome, Torino, 1973).
În anul 1975 organizează prima ediţie a unei manifestări devenite, în ani,
1
emblematică pentru universitatea ieşeană: Colocviul Naţional Studenţesc

1
„Dumitru Irimia, dincolo de fundamentale studii de gramatică şi de stilistică, s-a
lansat în două întreprinderi de-a dreptul eroice: în organizarea anuală la Iaşi a

64
Prieteni. Cole gi. St udenţi

„Mihai Eminescu”. Va avea bucuria şi privilegiul de a susţine conferinţa de


deschidere („Adevărul între Cuvîntul biblic şi Cuvîntul poetic în viziunea lui
1
Eminescu” ) a celei de-a 35-a ediţii a Colocviului – ultima la care i s-a mai dat
timp să participe – în luna mai 2009…
În anul 1976 îşi susţine teza de doctorat intitulată Limbajul poetic emines-
cian, care, în 1979, avea să devină cel de-al 17-lea volum al colecţiei Eminesci-
ana, iniţiată de directorul Editurii Junimea, colegul său, Mircea Radu Iacoban.
Tot în 1976, cu hărnicie, începe seria volumelor monografice […] şi
continuă redactarea celor ce vor deveni peste 200 de articole şi studii originale,
traduce, participă la prestigioase manifestări ştiinţifice, face inspecţii în şcoli,
editează reviste…
În ianuarie 1990 devine – probabil – singurul decan ales cu unanimitate
de voturi, continuîndu-şi cariera universitară ca profesor de stilistică, poetică,
teoria limbii, lingvistică românească (sintaxă), poetica eminesciană, stilistica şi
poetica imaginarului, precum şi activitatea didactică cu studenţii anilor II şi IV
(învăţămînt de zi), anul V (învăţămînt la distanţă), masterat, anii I şi II, şcoală
doctorală, şcoală postdoctorală.
Începînd cu anul 1991 este conducător de doctorat, specializarea „Stilis-
tică şi poetică”, calitate în care, pînă în anul 2009, va coordona 27 de teze.

Colocviilor Eminescu şi în redactarea Corpusului limbii poetice eminesciene. În


amîndouă a fost, în principiu, ajutat de colegi şi de autorităţi, dar adevărul e că
Irimia a ridicat aceste edificii aproape de unul singur. Cine îşi aminteşte ce însemna,
în „epoca de aur”, menţinerea intactă de-a lungul anilor a unei instituţii precum
Colocviul Eminescu poate măsura exact o performanţă întinsă pe 35 de ani” (Mihai
Zamfir, Tropice triste, „România literară”, nr. 29/ 2009); „Colocviul Naţional Studen-
ţesc Mihai Eminescu… a oferit, an de an, spectacolul defilării metodologiilor literare
mondiale susţinut pe rînd de cei mai tineri şi mai promiţători intelectuali ai ţării, de
studenţi; a construit, în tot acest timp, o o a z ă d e g î n d i r e l i b e r ă, în polemică
implicită cu demenţa ideologică oficială. A ştiut să-şi creeze propria sa istorie, opusă
celei în care era silit să trăiască” (Mihai Zamfir, Perseverenţă, „România literară”, nr.
21/1997).
1
Despre această ultimă conferinţă, Roxana Sorescu avea să scrie: „am citit comuni-
carea… E unul din cele mai bune lucruri pe care le-a scris, esenţial pentru
înţelegerea lui Eminescu. Dar m-a interesat mai mult ca semn al etapei spirituale în
care se găsea cînd a scris-o. Cred că reuşise să străpungă învelişul aparenţelor, să
trăiască sacralitatea cuvîntului. E poate un dar care i-a fost făcut şi poate că după
acest dar nu mai putea urma decît trecerea dincolo. Nu ştiu cum s-au petrecut
concret lucrurile, dar ştiu esenţialul: îşi cucerise dreptul la existenţa spirituală”.

65
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

***
1
S-a spus, cu bună îndreptăţire, că profesorul Irimia a avut trei mari
iubiri: limba română, Eminescu, şi România de dincolo – Basarabia şi Bucovina.
După cum îşi aminteşte profesorul Anatol Ciobanu, unul din cei mai
apropiaţi colaboratori ai săi de la Universitatea de Stat din Chişinău, D. Irimia a
fost printre primii care s-a implicat cu dăruire şi entuziasm în lupta de promo-
vare şi apărare a unităţii şi identităţii românilor de pretutindeni, în care a
crezut cu tărie, neclintit, dincolo de toate piedicile puse de istorie, de geografie,
de lumea politicii etc.: „A fost un spiritus rector, mobilizîndu-i pe cei din jur,
coagulînd spiritele, orientîndu-i către adevăr, avînd curajul «să spună lucru-
rilor aşa cum sînt» (E. Coşeriu)”.
În calitate de decan al Facultăţii de Litere din Iaşi, foarte repede în 1990,
a adresat filologilor de la Universitatea din Chişinău invitaţia de colaborare
generală între cadrele didactice ale ambelor instituţii, materializată prin semna-
rea unui Protocol ce, dincolo de partea oficială (să amintim doar cele zece ediţii
ale Conferinţei Naţionale „Limba română azi”, desfăşurate, de fiecare dată,
două zile la Iaşi şi alte două la Chişinău), a marcat începutul – scurtei, din
păcate – prietenii cu profesorul Ion Dumeniuk, un alt mare apărător al limbii
române.
Şi tot profesorul Anatol Ciobanu scria, în anul 2008: „Dacă astăzi în
Republica Moldova se vorbeşte şi se scrie mai corect, mai frumos, mai expresiv
în şcoală, în ministere, în parlament şi la preşedinţie, dacă mass-media este din
ce în ce mai atractivă, mai corectă sub aspect lingvistic – aceasta se datoreşte,

1
A existat însă şi o a patra, şi ea împlinită: iubirea pentru Italia şi, cu osebire în
spaţiul italian, pentru Veneţia… Astfel, între 1999-2001 este profesor de Limba şi
literatura română la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia şi director adjunct al
Institutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste de la Veneţia, ceea ce îi dă
prilejul să organizeze numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale de promovare a
valorilor româneşti în spaţiul italian (Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu” –
Anul Eminescu – aniversare UNESCO – în colaborare cu Universitatea Ca’ Foscari,
Venezia, mai 2000; concert „Dinu Lipatti – 50 de ani de la moarte” – aniversare
UNESCO, la Veneţia (cu participarea Comisiei de la Veneţia a Consiliului Europei) şi
la Treviso, decembrie 2000; „Săptămîna Brâncuşi”, în colaborare cu Fundaţia
Guggenheim, Veneţia şi cu Centrul Cultural „G. Pompidou” din Paris – Veneţia,
2001; expoziţia fotografică şi dezbaterea Sacro ed estetico negli affreschi dei monasteri
della Bucovina, Padova, 2001, cu participarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
al Bucovinei, alături de reprezentanţi ai conducerii Bisericii ortodoxe şi ai Bisericii
catolice din Italia şi de profesori de la universităţile din Veneţia şi Padova, la Udine,
în colaborare cu Università degli Studi şi cu Muzeul de Istorie şi Artă, 2001, şi
Pordenone, 2002).

66
Prieteni. Cole gi. St udenţi

în parte, şi celor zece ediţii ale Conferinţei Naţionale «Limba română azi»,
organizate, în primul rînd, de către profesorul D. Irimia, ante-mergătorul”.
Aproape profesorului Irimia i-a fost, timp de douăzeci de ani, şi
Valentina Butnaru, preşedinta societăţii „Limba Noastră cea Română” din
Chişinău, care, la rîndul ei, îşi aminteşte:
„D. Irimia face parte dintre urmaşii lui Onisifor Ghibu, care şi-au asumat
benevol misiunea de a sprijini Basarabia. Împătimit de Basarabia, D. Irimia şi-a
împletit şi mai strîns soarta şi preocupările ştiinţifice de tot ce înseamnă
Basarabia şi românii basarabeni. A îndrumat studenţi, masteranzi şi doctoranzi
basarabeni, a primit la Iaşi, în mai multe rînduri, grupuri de elevi şi de
profesori din Basarabia şi i-a însoţit prin vechea capitală, asigurîndu-le masă şi
cazare pentru două-trei zile. A donat, din biblioteca personală, cărţi pentru
şcolile din Basarabia. A mers, în fiecare an, la Universitatea de Stat din
Chişinău şi prin liceele-filiale ale Societăţii «Limba Noastră cea Română» la
întîlniri, simpozioane, seminarii şi conferinţe pentru elevi, studenţi şi profesori.
A răspuns la toate apelurile din Basarabia, lăsînd la o parte articolele şi
cărţile pe care le avea de scris. I - a p ă s a t d e n o i, b a s a r a b e n i i, m a i
m u l t d e c î t n e - a p ă s a t n o u ă d e n o i, b a s a r a b e n i i. Pentru a fi
alături de noi, şi-a sacrificat timpul, sănătatea şi extrem de preţioasele ore de
bibliotecă.
A elaborat documente şi rezoluţii ale conferinţelor ştiinţifice, sensibili-
zînd autorităţile din Basarabia şi din România, dar şi organismele internaţio-
nale, în problema limbii române în Basarabia.
A fost bun prieten cu regretatul Ion Dumeniuk şi prietenia domniilor lor
a dat naştere unui şir de activităţi comune Iaşi – Chişinău. A susţinut fondarea
liceului «E. Coşeriu» de la Catranîc şi a gimnaziului «I. Dumeniuk» din Călugăr.
Ca membru al Comisiei Senatului Universităţii «Alexandru Ioan Cuza»
din Iaşi, a luptat pentru conferirea titlului de doctor honoris causa lingvistului
de origine basarabeană Eugen Coşeriu, iar mai tîrziu unui altui lingvist basara-
bean – Nicolae Mătcaş, ministru al Educaţiei şi Ştiinţei.”
Prietenii şi colaboratorii de dincolo de Prut au dorit sa îl bucure pe
profesor, căruia i s-a decernat, în anul 2005, titlul ştiinţific de doctor honoris
causa al Universităţii de Stat „Al. Russo” din Bălţi şi medalia comemorativă
„Alecu Russo”, ca şi cel de doctor honoris causa al Universităţii de Stat din
Chişinău, în septembrie 2007.

***
Ultimii ani au fost dedicaţi realizării impresionantului proiect al Dicţio-
narului limbajului poetic eminescian […], despre care voi vorbi aici cu cuvintele
acad. Solomon Marcus, rostite la 15 ianuarie 2010, în Şedinţa solemnă a
Academiei Române, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ne vom opri acum atenţia
asupra operei coordonate de regretatul D. Irimia, Dicţionarul… O operă
67
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

grandioasă, înconjurată însă de tăcere. Pentru prima oară, avem posibilitatea de


a pune în legătură efectiv aspectele textual-locale cu cele globale… Cultura
româneasca, exegeza eminesciană încă nu par a fi pregătite să valorifice un
atare dicţionar, după cum încă nu par a fi pregătite să valorifice nici atît de
importantele manuscrise eminesciene, în sfîrşit publicate”.
Şi tot acad. Solomon Marcus scrisese, ceva mai devreme, în revista
„Limba Română” care apare la Chişinău (nr. 1-2/2008, p. 42): „Sînt multe
decenii de cînd urmăresc cercetările întreprinse de profesorul D. Irimia în
domeniul gramaticii şi stilisticii limbii române, al poeticii şi naratologiei. Să fi
rămas la ceea ce ne-a dat în secolul al XX-lea în toate aceste domenii ar fi fost
suficient pentru includerea sa în bibliografia celor ce studiază gramatica limbii
române, limbajul poetic românesc, procedeele stilistice ale scriitorilor români.
Iată însă că profesorul D. Irimia a ţinut să ne facă, odată cu noul mileniu, o
surpriză de proporţii, care marchează o nouă etapă în eminescologie şi, în
general, în exegeza literară din ţara noastră (Dicţionarul…) […]. Nu voi intra în
detaliile tehnice ale elaborării acestei opere, pe care exegeza literară şi
lingvistică din România nu este pe deplin pregătită să o folosească. Probabil că
abia generaţiile viitoare vor realiza integrarea ei deplină în cercetarea literară
curentă. Abia atunci se va putea aprecia cum se cuvine meritul considerabil al
profesorului D. Irimia în realizarea acestui pas înainte”.

***
În iulie 2009, drumul vieţii profesorului Irimia se încheia, brusc, sfîşietor
şi nedrept… în octombrie ar fi împlinit 70 de ani. Pentru a marca această ani-
versare care n-a mai fost să fie, colegii, colaboratorii, foştii studenţi, prietenii
de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, unde i se pregătea conferirea
celui de-al treilea titlu ştiinţific de doctor honoris causa, i-au decernat, post-
mortem, Medalia de Aur a Universităţii din Suceava „pentru sprijinul acordat la
reînfiinţarea Facultăţii de Litere din Suceava, la întemeierea Colocviului
Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului «Eugen Coşeriu» şi pentru contribuţia
sa excepţională în domeniul ştiinţelor limbajului şi al culturii române”.
Destinul şi-l simţea totuşi închegat, dacă e să amintim mărturisirea pe
care o făcea cu doar un an înaintea plecării sale: „fiinţa mea, umană şi
intelectuală, a crescut în limba şi cultura română. M-aş simţi măcar în parte
împlinit, dacă la cultura care m-a format voi fi adăugat şi eu ceva şi dacă voi fi
contribuit, într-o măsură cît de mică, la cunoaşterea ei în spaţiul românesc (cu
hotarele configurate de identitatea sa profundă)” (Basarabia a ajuns să se aşeze
definitiv într-un strat al fiinţei mele, „Limba Română”, nr. 1-2/2008, p. 29-30).
Dacia literară, Iaşi, anul XXIII (serie nouă), nr. 5-6/2012, p. 61-67.

68
Prieteni. Cole gi. St udenţi

DUMITRU IRIMIA: UMBRA ŞI FEŢELE FIINŢEI

M a r i a Ş l e a h t iţ chi 

„Cele expuse aici sînt doar cîteva însemnări de lectură din opera
profesorului care mai adineaori era cu noi. În această lună, pe 21 octombrie, ar
fi trebuit să-i sărbătorim cei 70 de ani de viaţă şi să-i spunem prin viu grai cum
i-am citit opera la care a trudit o viaţă, cît am înţeles din ea. Am impresia
adesea că alergăm în urma timpului şi totul devine vremelnicie, deodată şi
irecuperabil… Întîrziem cu un an, cu o lună, cu o zi… Am întîrziat şi de această
dată… Am simţit nevoia să mă adresez cu acest text celor care l-au cunoscut pe
D. Irimia, cărora le-a fost profesor, dar şi celor care nu l-au cunoscut,
îndemnîndu-i să-i caute cărţile. Cu părere de rău, din 3 iulie 2009 poate fi găsit
doar acolo. De acolo continuă dialogul cu noi” (Şleahtiţchi, 2009: 26).

***
Cărţile profesorului D. Irimia gravitează în jurul unui termen-cheie,
Fiinţa. Cînd ochii mei au fost pregătiţi să înţeleagă acest lucru, m-am întrebat
de unde vine preocuparea lingvistului şi eminescologului. Prin 1994 intram în
posesia volumului Fiinţă şi timp de Martin Heidegger, tradus în limba română.
Astfel, ipoteza mea includea, fireşte, ideea că profesorul Irimia va fi venit din
Heidegger în abordarea Fiinţei. Mult mai tîrziu, după lectura studiului Limbajul
poetic eminescian, mi-am dat seama că preocuparea profesorului era mult mai
de demult, iar sursa adevărată a inspiraţiei exegetului era opera lui Eminescu,
acel memorabil vers: „La-nceput, pe cînd fiinţă nu era nici nefiinţă”… Fiinţa în
lumea fenomenală şi cea închipuită, văzută cu ochii minţii, e învăluită în jocul
de lumini şi umbre, „îmbinînd lumini şi umbre”, precum afirma D. Irimia în
studiul său despre Eminescu (Irimia, 1979: 48).
Spuneam altă dată că profesorul D. Irimia face parte din categoria împă-
timiţilor de Eminescu care, pe modelul lui G. Călinescu, au făcut din cercetarea
şi interpretarea operei poetului proiectul vieţii lor. Dacă ar fi să stabilim o
cronologie a „Proiectului Eminescu” în „dinamica” (termen frecventat adesea
de profesor) vieţii şi activităţii lui D. Irimia, ar trebui să coborîm spre anii de
liceu, cînd l-a „întîlnit” pe poet. „Cu Eminescu m-am întîlnit în anii de liceu,
mărturiseşte profesorul, dar nu pentru că trebuia «să învăţăm lecţia», ci pentru
că profesorul ne-a spus că Eminescu nu este numai Împărat şi proletar şi ne-a
vorbit despre Luceafărul, despre Doina, despre Titu Maiorescu şi ne-a invitat să


Academia de Ştiinţe a Moldovei.

69
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

mergem la biblioteca oraşului” (idem, 2008: 29). Apoi a urmat, în 1962, elabora-
rea „cu greu” (deoarece Eminescu era la „secret”) a tezei de licenţă – Concepţia
lui Eminescu despre artă. Teza a condus spre elaborarea şi publicarea în 1970 a
ediţiei Mihai Eminescu. Despre cultură şi artă. Momentul este evocat de D.
Irimia ca fiind unul crucial din destinul său. Întîlnirea cu manuscrisele emines-
ciene a fost, îşi aminteşte profesorul, „una din întîlnirile mele cu cea mai mare
încărcătură fiinţială (cu tot greul de semnificare a acestui adjectiv)” (ibidem:
29). În 1970 vedea lumina tiparului „primul Eminescu” citit şi gîndit de D.
Irimia. El a făcut posibilă trecerea spre cel „de-al doilea”, cel din Limbajul poetic
eminescian, care a condus, în cele din urmă, spre elaborarea unei viziuni inte-
gratoare asupra lui Eminescu. D. Irimia reconstituia întregul traseu într-un
interviu cu întrebări de bilanţ, publicat la începutul anului 2008 în revista
„Limba Română” de la Chişinău. Mi se pare indispensabilă invocarea acestui
fragment pentru înţelegerea contribuţiei lui D. Irimia la dezvoltarea eminesco-
logiei: „Gîndirea estetică eminesciană se află într-o corespondenţă perfectă cu
mutaţia radicală pe care o produce poezia lui în cultura românească: prin
Eminescu limbajul poetic îşi asumă funcţia întemeietoare de lumi semantic-
poetice, lumi care au ca nucleu de semnificaţie întrebările fiinţei şi nu inter-
pretarea, fie aceasta şi frumos poetică, a lumii cu determinări spaţio-temporale.
În acest sens, aş considera – chiar dacă nu îmbrăţişez sintagma – că spre
«Eminescu total», mai exact, spre esenţa profundă a poeticii şi a creaţiei poe-
tice eminesciene (în vers şi în proză deopotrivă) aspiră în mod complementar
interpretarea din Limbajul poetic eminescian (Junimea, 1979) şi interpretările
din Dicţionarul limbajului poetic eminescian, în cele două componente: (I) Con-
cordanţele poeziilor antume (2 volume, Botoşani, 2002), Concordanţele poeziilor
postume (4 volume, Iaşi, 2006), (II) Semne şi sensuri poetice. I. Arte (Iaşi, 2005),
Semne şi sensuri poetice. II. Elemente primordiale (Iaşi, 2007), realizat, sub con-
ducerea mea, de un minunat colectiv de cercetători de la Facultatea de Litere a
Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» şi de la Institutul de Filologie Română
«A. Philippide» din Iaşi” (ibidem: 29-30).

***
În mod tradiţional, cînd schiţăm reperele de bază ale eminescologiei,
facem trimitere la cele cîteva modele interpretative ale operei lui Eminescu, de
la Titu Maiorescu la G. Călinescu şi Ion Negoiţescu, modele care au impus o
exegeză dinspre literatură şi istoria ei spre literatură, dinspre societate spre
literatură. Dar sîntem obişnuiţi mai puţin, mai puţin formaţi sau / şi informaţi,
trebuie să recunoaştem, să citim opera unui mare scriitor dinspre limbă /
lingvistică, dinspre limba română spre literatură, spre poezie, în cazul nostru.
Această muncă migăloasă, ce pune în valoare cele mai mici detalii, a fost
realizată de profesorul D. Irimia, care şi-a aşezat lucrarea între studiul limbii, al
gramaticii şi stilisticii limbii române şi opera lui Mihai Eminescu, într-o vie
70
Prieteni. Cole gi. St udenţi

tensiune interioară. D. Irimia propune eminescologiei un Eminescu citit din


perspectivă lingvistică, lingvistică semiotică, lingvistică poetică, dacă îmi este
îngăduit termenul, ceea ce face ca inedita contribuţie a exegetului să ocupe un
loc aparte, bine meritat, în contextul general al studiilor eminesciene. Credem
că a avut în acest sens un destin împlinit, o mărturisea el însuşi: „fiinţa mea,
umană şi intelectuală, a crescut în limba şi cultura română. M-aş simţi măcar în
parte împlinit dacă, la cultura care m-a format, voi fi adăugat şi eu ceva şi dacă
voi fi contribuit, într-o măsură cît de mică, la cunoaşterea ei în spaţiul
românesc (cu hotarele configurate de identitatea profundă)” (ibidem: 39).
Străbate din această frază demnitatea, aşezarea şi conştiinţa propriei
valori care l-au caracterizat pe profesorului D. Irimia. Dan Hăulică le invoca
într-o formulă plină de regret şi de înaltă apreciere: „Era în el o exactitate
esenţială, intransigentă, care dă fiecărui cuvînt un preţ aparte. Au invocat-o cei
care, la căpătîiul său, mai deunăzi, şi-au luat rămas bun de la unul din înteme-
ietorii studiilor de anvergură asupra limbajului eminescian, asupra moştenirii
eminesciene. Li se devotase cu o rigoare nedomolită, punînd laolaltă informaţii
filologice foarte acut specializate şi, în acelaşi timp, o dorinţă deloc comună de
a depăşi tot ceea ce este finitudine stearpă, tot ce poate să aplatizeze cerce-
tarea” (Hăulică, 2009: 282).

***
Identitatea profundă a culturii române, la care face referire profesorul, a
putut fi înţeleasă treptat, prin efort intelectual continuu, susţinut de un ales
simţ al limbii şi un fin spirit de observaţie. Într-un articol din 1991, D. Irimia
afirma că „factori diverşi au generat moduri diferite de a simţi şi gîndi lumea,
adică moduri diferite de a fi în lume” (Irimia, 1991: 65). De aici a fi, fire şi fiinţă,
aceste trei feţe ale fiinţei, vor coexista în studiile de lingvistică, de stilistică şi
poetică ale lui D. Irimia. În volumul Introducere în stilistică, apărută în 1999,
D. Irimia îşi deschidea studiul intitulat Comunicarea lingvistică între lume şi
limbă prin invocarea triadei om – limbă – lume înţeleasă prin coşerianul
îndemn (preluat de la Platon): „să spui lucrurile cum sînt” (idem, 1999: 24).
Ulterior, aceste repere vor da naştere sintagmelor preferate spiritului analitic al
profesorului. În articolul „Osia statornică” – imagine eminesciană a identităţii
naţionale (2005) el punea în circulaţie expresiile: „fiinţa umană, fiinţa naţională
şi fiinţa Lumii” (Irimia, 2005: 43), urmărindu-le semnificaţiile în opera lui
Eminescu. Un an mai tîrziu (2006), în comunicarea Actualitatea lui Eminescu în
afirmarea unităţii şi identităţii românilor, ţinută în cadrul ediţiei a X-a a
Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, D. Irimia îşi constru-
ieşte discursul în baza unei pînze de relaţii pe care le stabileşte realitatea Fiinţei
în opera poetică şi cea publicistică a lui Eminescu. Astfel, exegetul analizează
conceptul eminescian asupra „fiinţei profunde a poporului” român, în raport cu
fiinţa umană şi fiinţa divină, în raportul dintre fiinţa umană şi fiinţa lumii, cel
71
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

dintre fiinţă în general, fiinţa lumii şi fiinţa istorică, ajungînd spre „sinele
profund al fiinţei Lumii” (idem, 2007: 19).

Cu Maria Şleahtiţchi şi George Vulturescu, 2008

***
În vederea evitării discursului redundant, deci fără a relua analiza
publicată deja a studiului Limbajul poetic eminescian, ne vom referi acum la
exegezele care i-au urmat celei din 1979. Astfel, stabilind o viziune de ansamblu
(şi concluzivă) a celor mai importante studii eminescologice ale lui D. Irimia,
începînd cu anii 2000, am putea vorbi despre lărgirea cîmpului semantic al
interpretării operei eminesciene. De la analiza lingvistică doctă a limbajului
poetic eminescian în emblematicul studiu din 1979, în care exegetul adoptă, cu
preponderenţă, o viziune din interiorul limbii / lingvisticii şi semioticii lingvis-
tice spre funcţionalitatea poetică a categoriilor şi nivelelor limbii în opera lui
Eminescu, în ultimul deceniu este evidentă îndreptarea lingvistului spre filoso-
fia limbii, spre filosofia literaturii, şi, implicit, a culturii în general. Toate, prin
intermediul operei „poetului naţional”, precum considera D. Irimia, acoperind
de fiecare dată această sintagmă cu argumente de natură poetică şi culturală.
Deşi toată opera eminescologică a lui D. Irimia are în centrul atenţiei
ideea că doar „prin poezie se poate intra în comunicare cu Fiinţa lumii şi se
poate da răspuns la întrebările esenţiale ale Fiinţei” (idem, 2008: 40), în preocu-
pările ultimului deceniu, sau mai degrabă în proiectele care s-au împlinit în
ultimul deceniu, sintagmele Fiinţa lumii, Fiinţa limbii, Fiinţa umană, Fiinţa
poetică conturează un concept interdisciplinar, pentru a folosi un termen în

72
Prieteni. Cole gi. St udenţi

vogă azi. În studiul invocat mai sus, lingvistul afirmă că „universul semantic al
creaţiei eminesciene are în centru asumarea de către poet a întrebărilor Fiinţei
în general, a întrebărilor Fiinţei umane în raport cu Fiinţa lumii sau ca fiinţa
istorică” (idem, 2007: 17). În aceeaşi ordine de idei, a raportului dintre feţele
Fiinţei, tratează D. Irimia nucleul semantic al poemului Luceafărul: „condiţia
tragică a fiinţei umane, tensionată între conştiinţa imposibilităţii armonizării
lumii contingentului cu lumea transcendentului şi imposibilitatea renunţării la
aspiraţia spre Absolut” (ibidem: 19). Este tocmai acest nucleu semantic, consi-
deră profesorul, care înscrie poemul „în universalitate”. Studiul invocat pune în
pagină termeni importanţi pentru exegezele ulterioare, pe care le-a semnat sau
urma să le publice D. Irimia. Dacă în studiul din 2006 este urmărită funcţia
întemeietoare a limbajului poetic eminescian, în forma raportului de mai sus,
ecuaţia fiind operată în special pe texte lirico-filosofice, precum era invocatul
poem Luceafărul, în exegezele ulterioare (idem, 2009) funcţionalitatea acestui
raport va fi aşezată, cu preponderenţă, în publicistica eminesciană, în mod spe-
cial în contextul cronicilor teatrale. Extinderea ariei analitice face dovada fap-
tului că anunţata corelaţie transcende întreaga operă eminesciană, nu doar cea
lirică. La o analiză superficială a operei eminescologice a lui D. Irimia se poate
crea falsa impresie că studiile de ultimă oră ar contura o altă exegeză, realizată
cu ustensile noi. De fapt, eminescologul revenea, de la înălţimea unei prodi-
gioase cariere ştiinţifice, deci cu tot ce s-a putut acumula pe parcursul a mai
bine de patru decenii, spre Eminescu, dinspre cultură, artă, morală, filosofie. Iar
de aici ideile conduceau spre un proiect nou, în desfăşurare, cum afirma
D. Irimia, Stilistica şi poetica imaginarului. Cine îl va continua, cine îl va
desăvîrşi? ne întrebăm astăzi.

Bibliografie
Hăulică, Dan, 2009, „In memoriam Dumitru Irimia”, în Caietele de la Putna. Epoca
noastră – tensiunea etic-estetică, Mănăstirea Putna, Editura Nicodim Caligraful, p.
281-286.
Irimia, Dumitru, 1979, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Junimea.
Irimia, Dumitru, 1991, „Limba – componentă fundamentală a specificului naţional”, în
Limba română, Chişinău, anul I, nr. 2, p. 65-68.
Irimia, Dumitru, 2007, „Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unităţii şi identităţii
românilor”, în Limba română azi, volum îngrijit de D. Irimia, A.-M. Minuţ, I. Milică,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p. 11-20.
Irimia, Dumitru, 2008, „Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv într-un strat al fiinţei
mele”, în Limba Română, anul XVIII, nr. 1-2, p. 28-41.
Irimia, Dumitru, 2009, „Etic – estetic în limbă şi în artă”, în Caietele de la Putna. Epoca
noastră – tensiunea etic-estetică, Mănăstirea Putna, Editura Nicodim Caligraful, p.
81-93.
Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Iaşi, Polirom.

73
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Irimia, Dumitru, 2005, „«Osia statornică» – imagine eminesciană a identităţii naţio-


nale”, în Simpozionul internaţional „Limba şi literatura română. Regional – naţional –
european”, Iaşi–Chişinău, 24-27 noiembrie 2005, Iaşi, Demiurg, p. 41-58.
Şleahtiţchi, Maria, 2009, „Lumini şi umbre. Eminescu în interpretarea lui Dumitru
Irimia”, în Contrafort, anul XV, nr. 9-10/septembrie-octombrie, p. 25-26.
Limbaje şi comunicare. Creativitate, semanticitate, alteritate.
In memoriam Dumitru Irimia (1939-2009), vol. X1,
Demiurg, Iaşi, 2009, p. 52-56.

DUMITRU IRIMIA SAU LECŢIA VERTICALITĂŢII

D o i n a F l o re a

O siluetă filiformă se strecoară printre tinerii ce abundă, îndreptîndu-se


spre universitatea din dealul Copoului. Şevelură vălurită, pas alert, săltat, o
flanelă cenuşie pe trupul subţiratic. Sub braţ – scrieri grămăticeşti din vechi
armarii (nici urmă de servietă „diplomat”!). Lărmuitoare, nepăsătoare, mulţimea
„studioasă” trece în grabă, fără a bănui că de la acea discretă siluetă, cotropită
de cărţi, va avea de învăţat atît de multe…

***
La seminare, filele se umpleau de notiţe, căci Domnul Irimia vorbea, fără
istov, despre toate cele aparţinătoare limbii române: morfologie, sintaxă, istoria
limbii, stilistică, poetică. Simţeai un soi de „frison”, nutrit de distanţa cărtu-
rărească (între tine şi el, între el şi mulţi dintre colegii săi). Dar domnul asistent
nu te lăsa pradă emoţiei, îţi venea în întîmpinare cu lămuriri binevoitoare, mai
cu seamă dacă te dovedeai sîrguincios. Zăgazele didacticoase nu cădeau de tot,
rămîneau acolo, în subconştientul tău.
Mai tîrziu, „Junimea” – editura ieşeană „cu panaş” – avea să găzduiască
lucrările cunoscutului universitar. Manuscrisele prolificului autor stăteau stivuite
– semeţ zigurat! – pe măsuţa mea de lucru. Spre publicare. Rînd pe rînd: ediţii
îngrijite, cărţi de gramatică, de stilistică şi poetică. Nota bene: nu puteam noi să
edităm cît putea D. Irimia să scrie! Vă fac o mărturisire de credinţă: tînăra echipă
junimistă trudea (aproape) non-stop, călăuzită de modelul nostru: Mircea Radu
Iacoban – un redutabil profesionist, ireproşabil camarad „de arme” (fusese coleg
de grupă, la Facultatea de Litere, cu D. Irimia). Năstruşnici junimişti, învăţa-
serăm să muncim rîzînd, cu o bucurie menită să nu se spulbere. Dar planurile
editoriale se croiau / se aprobau cu greu. Cenzura – se ştie – nu dormea (nici
măcar nu aţipea!). În aceste condiţii vitrege, nerăbdătorii colaboratori căutau/
74
Prieteni. Cole gi. St udenţi

găseau nenumărate metode… persuasive: vizite la redacţie (una, două, trei…),


apeluri telefonice, temenele, floricele. D. Irimia nu făcea parte din categoria
stăruitorilor, campioni ai „fandărilor”. Nu-i stăteau în fire amabilităţile dulcege.
Chiar şi autografele sale erau sobre: trisilabice, respectuoase – şi atît.
Uneori (rareori), lucrul pe manuscris / şpalt încingea spiritele, dialogul
mentor – învăţăcel căpătînd anvergura unor veritabile dispute, fie ele şi ami-
cale. Perfecţionist desăvîrşit, profesorul primea cu vădită reticenţă sugestiile,
marginaliile rezultate din acribia lecturii: sinonimii perfectibile, redundanţe,
erori dactilografice. Ucenicul transilvan se „contaminase”, pesemne: nu părăsea
uşor terenul de luptă, dovedindu-se vrednic (dar bătăios) urmaş într-ale
cuvîntului – scris sau vorbit.
Peste ani, aveam să aflu că o seamă dintre aceia care îi datorau (măcar)
gratitudine nu-l menţionau / citau / aminteau în opurile lor. Laşă indiferenţă,
demnă de cauze mai bune. Într-adevăr, în controversele profesionale, remarcile
sale, deşi lipsite de orgoliul ţepos al atoatecunoscătorului, făceau notă aparte.
Ce aveau în plus? Ori în minus? Da, le lipsea obişnuita atitudine molîie,
D. Irimia cultivînd un tip de pledoarie aprinsă, care îndeobşte stînjenea.
Enerva. Superioritatea e greu digerabilă.
Lingvist redutabil, de anvergură europeană, D. Irimia era, mai întîi de
toate, un caracter. Nu i-a priit defel acest dar cu care îl înzestrase natura, fiind
mereu „în răspăr” cu mulţi din preajma sa – alunecoşi, obedienţi… Incapabil de
concesii, refuza frontal orice discuţie ce invita la compromis. N-am să înţeleg
niciodată de ce verticalitatea sa exemplară trecea drept ostentativă. Într-o
vreme cînd răspundea de soarta Literelor ieşene, îmi mărturisea că devenise
incomod. O, mores!
O fugară amintire se cere împărtăşită. Cu vagă semeţie, m-am încumetat
într-o bună zi, la redacţie, să-i vorbesc profesorului despre calităţile unei tinere
poete. În cărticica ei de debut, strălucea un poem, dedicat… măceşului (acesta
se iţise, răzleţ, în magazia de lemne!). O metaforă tulburătoare. Pledînd pentru
harul poetei, amintisem – în treacăt – că sfielnica făptură, atît de înzestrată
liric, nu izbutise să treacă pragul Facultăţii de Litere, deşi binemerita. Nefericita
„intervenţie”, desfăşurată în limitele principialităţii, s-a lovit – abrupt – de
„ostreţele” profesorului. Rănit, orgoliul meu ardelenesc aştepta, totuşi, satis-
facţie. Aceasta avea să apară a doua zi: un buchet de roze, înghesuit într-o
geantă şi oferit în prezenţa colegelor – două doamne îmbujorate, fostele sale
studente. Spre a nemuri o asemenea clipă, ar fi trebuit să pun la „presat”, în
album, înrouratele roze…
Altă evocare, oarecum înrudită, diferă ca tonalitate. N-are diez la cheie,
ci bemol! Şi se desfăşoară pe aceeaşi senină pajişte a Literelor, pe care, din
păcate, azi tropăie nestingheriţi veleitarii. În calitate de referent ştiinţific,
D. Irimia a fost rugat să avizeze lucrarea unei autoare. Cu rigoarea-i cunoscută,
a citit opusculul, dar, constatînd că „Revista Fundaţiilor Regale” figurează, în

75
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

sumar, la Presa din era socialistă, referentul a explodat, dînd verdictul (în scris):
„Lucrarea trebuie topită urgent!” Sărmana autoare nu mai avea ce căuta – nici
în cer, nici pe pămînt.
Clişeu blurat, dintr-o mapă cu fotografii de epocă: un tren mohorît, tîrîn-
du-şi ostenit vagoanele, pe ruta Constanţa – Iaşi. În compartimentul din mijloc,
clasa a II-a, un tînăr domn cu alură „giacomettică” îşi ţine în braţe prichindelul.
Îl dezmiardă, îl ispiteşte în fel şi chip. Dar Andrei I., şturlubaticul băieţaş cu
ochi albaştri, respinge ferm sticluţa. O, caldă calinerie paternală, uitată în
„panoplia” familiilor de odinioară!
A patra evocare (ultima) e legată de una dintre vizitele profesorului
Irimia la Bucureşti – undeva, lîngă Patriarhie. În spaţiul generos dedicat trudei
literare, alergau pe hîrtie, din zori pînă-n seară, două „condeie” (poetul Ion
Covaci şi semnatara acestor rînduri). Vorba bihoreanului care mi-a devenit soţ:
„Muncim, că altceva nu ştim să facem!”. Pricopseala nu s-a lipit (şi n-avea să se
lipească nicicînd) de noi. Oaspetele ieşean, profesorul Irimia, înţelegea prea
bine asta. În seara cu pricina, toţi trei am vorbit îndelung, împătimit, despre
faimosul număr al revistei „Dilema” – numărul ruşinii! –, în care cîţiva repre-
zentanţi ai „intelighenţiei” scrijeliseră – cu bună ştiinţă – un chip sacru. Mihai
Eminescu fusese, în sfîrşit, contabilizat, inventariat! Într-o listă, întocmită minu-
ţios şi abject, apăreau rînduite neajunsurile fizice ale Poetului. Ce fală! Oare cui
folosea o asemenea imundă iniţiativă? Chipurile, tinerimii studioase, însetată a
cunoaşte şi o „altfel” de imagine a Poetului. Întrebarea ce stăruia, pînă la
lacrimi, pe buzele profesorului era: „De ce? De ce?”. În zori, intrînd în sufrage-
rie cu ceştile de cafea aburindă, i-am găsit aşa cum îi lăsasem cu cîteva ceasuri
în urmă. Vorbind, jelind, revoltîndu-se, în numele Poeziei… Imagini de neuitat.
Cel care, prin vocaţia sa, făcea – zilnic – elogiul Limbii Române trăia la o
„altitudine” la care nu poate respira oricine. Carura morală pare a nu mai fi
la-ndemîna semenilor. Asta spune ceva despre specia umană. Dar dacă senti-
mentul veneraţiei a dispărut de pe scoarţa pămîntului, s-ar cuveni să mai pîl-
pîie, pe undeva, (măcar) un… simulacru de admiraţie! Pare împovărător să tră-
ieşti guvernat de principii, dar depun mărturie că profesorului Dumitru Irimia
nu-i venea greu. Nu făcea niciun efort purtînd crucea demnităţii, în şi cu sine.
Literă cu literă, am parcurs mii de pagini scrise de eruditul, prolificul
filolog: morfo-sintaxă, studii de istoria limbii române şi de stilistică funcţională,
traduceri din limba italiană. Este opera unui creator de şcoală. Limbajul poetic
eminescian, o lucrare de referinţă în domeniu, cu spectaculoase investigaţii
semantice, a fost elogiată de Rosa Del Conte. În lucrarea, de rezonanţă singu-
lară, Dicţionarul limbajului poetic eminescian, stilisticianul lărgeşte aria de cuprin-
dere analitică privind limbajul eminescian. „Grămătic” de frapantă originalitate,
Dumitru Irimia a reuşit, prin exegezele sale de o modernitate formatoare, să
înrîurească lingvistica aplicată, oferind o linie „de direcţie” Gramaticii Academiei.

76
Prieteni. Cole gi. St udenţi

***
O siluetă filiformă, ascuţită ca un condei, coboară dinspre universitate. Părul
nins, pasul zorit, o haină cenuşie pe umerii uşor povîrniţi. Sub braţ – nelipsitele
cărţi. Sst! Trece profesorul de la Litere, de o neîntrecută faimă. Studenţii păşesc
cu sfială în preajma sa, desenînd cărare şi înclinîndu-se ceremonios. Le răspunde
afabil, surîzînd. N-are timp. Nu stă de vorbă. Nu se iroseşte cu nimicuri. „Aquila
non capit muscas!” Are de împlinit atîtea proiecte esenţiale. La capăt de drum, îl
aşteaptă gloria. Dar cîtă faimă – atîta suferinţă. O boală neîndurătoare l-a smuls
dintre cărţi şi dintre semeni, înainte de vreme. Bunul său prieten, Ion
Pogorilovschi, căruia îi datorăm comentarea capodoperei brâncuşiene, nu s-a
îndurat să-l lase singur, „plecînd” la doar trei zile după el…

***
D. Irimia a creat o operă durabilă, în varii domenii. A lăsat după sine
puzderie de emuli, dar mai cu seamă urme temeinice. În chip firesc, în ţară şi în
afara spaţiului românesc, personalitatea sa avea să se eternizeze. Cu opti-
mismul meu irepresibil, de obîrşie transilvană, speram ca, într-o bună zi, să văd
răsărind… un soclu, iar pe el – o „statuă”! Dacă ne priveşte acum, de acolo, ne
mustră – desigur – pentru cutezanţa de a-l aşeza atît de sus.
Mă întreb, totuşi: – Să vorbeşti (cu tandreţe) despre o statuie? În ce fel?
Poate făcînd recurs la imaginaţie. Pesemne, o vei vedea răsărind, treptat, din
marmura caldă… Iar la final – ropote de aplauze. Ori… tăcere confraternă! E
mai comod să taci (cu desăvîrşire!). Soarta nu s-a grăbit să-i dureze statuie?
Nu-i nimic! Cu rîvna sa, cu zilele negre, cu nopţile albe, cu ştiuta-i trufie,
D. Irimia şi-a durat-o singur – prin opera sa.

***
O umbră luminoasă se opreşte, tăcută, în faţa universităţii. Ascultă
Estudiantina… Da, acelaşi freamăt: tineri ucenicind, visînd la viaţa cea
răsplătitoare ce va să vină. Umbra stăruie, priveşte îndelung. Nimeni n-o poate
atinge. Cum să atingi pulberea de stele?
Bucureşti, 10 decembrie 2017

77
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

EMINESCOLOG CONSACRAT

R o d i c a Ma r ia n 

Personalitate ştiinţifică complexă, D. Irimia are un profil singular nu


numai prin anvergură, fiind lingvist, stilistician, semantician şi poetician
marcat puternic de apetenţă pentru pătrundere analitică şi înclinat spre
radiografierea aprofundată a fenomenelor, dar în acelaşi timp disciplina sa
ştiinţifică este îngemănată cu un autentic spirit de creativitate. Înainte de-a
detalia emblematicul portret de eminescolog al lui D. Irimia, care stă sub
auspiciile acribiei, ale sagacităţii şi ale vastelor proiecţii, se cuvine să arăt – cît
de succint – liniile de forţă ale coordonatelor de competenţă ce-i configurează
personalitatea, din contextul de diversitate şi temeinicie al cărora se va putea
desprinde, mai limpede, deosebita contribuţie, cu totul specială, a domniei sale
întru disciplinele moderne ale interpretării semnificaţiilor poetice eminesciene,
stilistica şi poetica limbajului poetic, pe o parte, şi, în exigenţele orizontului
analitic actual, lexicografia poetică ca un „domeniu esenţial al interpretării
creaţiei literare”, pe de altă parte.
Carismatic, dăruit, inspirat şi iubit profesor, cu o elocinţă sobră, persua-
sivă şi expresivă, talentat ambasador al culturii şi lingvisticii româneşti, excep-
ţional gramatician şi poetician-stilistician, analist de poezie în sensul criticii
asumat ştiinţifice, cunoscător subtil al artelor, al valorilor spiritualităţii şi ale
religiei, spirit cu largă deschidere şi viziune întru organizarea unor manifestări
naţionale şi internaţionale, capabil de o amplă coagulare de energii, fie pasiuni
tinere, fie consacrate, consunînd atît cu noul din domeniile analizei poetice, cît
şi cu valorile unor grile perene, încorporînd în orice lucrare prezentată ori
scrisă, ca şi în studiile fundamentale semnate, o înfloritoare şi echilibrată eru-
diţie, D. Irimia este un nume important ce îndreptăţeşte un loc cu totul aparte
în dinamica eminescologiei, mai ales a celei derivate din orientări semantice
sau poetico-lingvistice. Ceea ce structurează într-un fel special demersul emi-
nescologic propus şi împlinit în monumentalele dicţionare recente […] – iniţi-
ate şi coordonate de D. Irimia – este deschiderea, în ceea ce priveşte inter-
pretarea sensurilor dezvoltate de semnele poetice, spre valorile exegetice ante-
rioare (se dau nume de mare autoritate), spre „studiile consacrate simbolurilor
şi miturilor din cultura naţională şi universală” (Irimia, 2007b: 8), precum şi
deschiderile implicate prin promovarea principiilor semantizării mitice şi
armoniei muzicale.


Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj.

78
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Se conturează astfel, convingător, o analiză semantico-poetică, într-un


fel de intersecţie cu critica literară sau cu hermeneutica şi filosofia limbajului,
într-un climat în care toate aceste demersuri sînt intenţional paralele şi
distanţate între ele. Foarte rar critica impresionistă şi cea ştiinţifică au avut
contacte reale, şi mai rar au ţinut cont una de alta, deşi întrepătrunderea lor
este nu numai salutară, ci şi necesară. Ţinuta ştiinţifică impecabilă a acestei
direcţii a eminescologiei este reprezentată exemplar de D. Irimia.
Dacă ar fi să cuprind într-o aserţiune profilul eminescologului D. Irimia
aş releva atitudinea larg integratoare, axială, pe fundalul unei rafinate şi minu-
ţioase analize, dar care mizează pe o construcţie vastă, atît a interpretării pro-
1
movate în lucrările personale , cît şi a implicării în eminescologie a forţelor
tinere, în mod special a studenţilor, dar şi a colaboratorilor, direcţionînd cu
deschidere capacităţile hermeneutice şi orientările postmoderne, anti-structu-
raliste, ca şi pe cele deja reorientate spre sinteze interdisciplinare. Între aceşti
parametri jonglează eminescologia studenţească, cea coordonată timp de peste
30 de ani la Iaşi de profesorul Irimia, de acum instituţionalizată, cum s-a spus,
prin numeroasele volume de lucrări ştiinţifice publicate sub titlurile „Caietele
Eminescu” ori „Studii eminesciene”.
Coordonata statornică şi relevantă a activităţii sale, cea de iniţiator,
2
organizator şi apoi coordonator al volumelor rezultate , al mai multor manifes-
tări ştiinţifice cu caracter naţional şi internaţional, se evidenţiază în eminesco-
logie şi prin organizarea (ca director adjunct la Institutul Român de Cercetări
Umaniste – Veneţia) a Colocviului Internaţional „Mihai Eminescu” (Anul
Eminescu – Aniversare UNESCO), în mai, 2000, la Veneţia; volumul publicat
reuneşte contribuţii de mare prestanţă în domeniu, inclusiv un studiu ilustrativ
şi substanţial al eminescologului D. Irimia, la care voi reveni. Încă din tinereţe,
lingvistul şi stilisticianul D. Irimia manifestă vocaţie şi aplecare preferenţială
spre eminescologie, domeniu ce-i antrenează intuiţia, inspiraţia, ca şi rigoarea,
cu propensiuni spre dimensiunea hermeneutică a analizei. Lucrarea de diplomă

1
Toate proiectele şi lucrările au o reală înclinaţie spre planuri întinse, spre cuprinderi
largi, începînd cu substanţiala teză de doctorat, publicată într-un volum de 460 de
pagini, apoi volumele Dicţionarului limbajului poetic eminescian, iniţiat şi coordonat
de eminentul profesor ieşean, însumează, în volumele deja publicate, 3435 de pagini.
2
Dumitru Irimia este iniţiator şi coordonator al editării volumelor de comunicări ale
studenţilor Caietele Eminescu, Iaşi, 1980-1990, al publicaţiei Colocviului studenţesc:
Studii eminesciene, Iaşi, 2004, 2005, 2006, al colectivului de realizare a Dicţionarului
limbajului poetic eminescian, odată cu înfiinţarea Catedrei Eminescu la Facultatea de
Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi; coordonator al proiectului de
cercetare „Studii despre Eminescu”, în cadrul Centrului Naţional de Studii „Mihai
Eminescu” din Ipoteşti – Botoşani etc.

79
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

este dedicată Concepţiei lui Eminescu despre artă, iar teza de doctorat, Limbajul
poetic eminescian, devine prima sa carte publicată.

Cu Rodica Marian, Simpozionul „Lucian Blaga”, Cluj, 2004

O situaţie aparte o au Concordanţele poeziilor eminesciene, cercetările


lexicografice de acest fel fiind în mare implozie în cultura europeană. D. Irimia
este în ţară, în această privinţă a cercetării poetice, un înainte-mergător întru
modernitatea mijloacelor de analiză, cele şase volume publicate sub coordo-
narea sa fiind precedate numai de un volum ce cuprinde opera mai puţin proli-
ficului poet B. Fundoianu. În Argumentul volumelor consacrate postumelor
eminesciene, D. Irimia subliniază că imaginea despre vocabularul eminescian
dată de concordanţe este numai aparent de suprafaţă, aceasta oferind „o stare
de uimire în faţa amplitudinii sferei semantice a termenului-semn poetic, şi a
avea, pe acest fond, o primă percepţie a forţei poetului de a se lăsa luat în
stăpînire de limbă pentru a-i putea descoperi virtualităţi de semnificare din
stratul de adîncime şi a-i revela şi descătuşa în toată libertatea poeticitatea
ascunsă” (Irimia, 2006: 6).
Formaţia culturală a oricărui exeget critic, ca interpret al expresiei
artistice este – fireşte – cea umanistă, în care se presupune în chip dominant
caracterul creator, atribuit îndeobşte artei, deşi ştiinţa incumbă o doză de
creativitate cel puţin la fel de mare ca şi arta. În ceea ce priveşte modul de
80
Prieteni. Cole gi. St udenţi

abordare al lui D. Irimia, conceput ca accedere la universul poetic eminescian


„dinspre expresie, pe căi pe care cel mai adesea le lasă deschise limbajul însuşi”
1
(idem, 1979: 5) , este firească opţiunea relativizării, în sensul dreptei cumpă-
niri între obiectiv şi subiectiv, atitudine de ansamblu în care dezinvoltura
opţiunilor personale pare bine strunită. Numai că, necesara inter-relaţionare a
interpretărilor-ipoteză cu cele relativ obiective este generatoare, la rîndu-i, de
un cuantum de creativitate exegetică mai persistent în sine şi mai rezistent la
fascinaţia noului metodologic cu orice preţ. Important mi se pare de subliniat
că filonul pozitiv al analizei riguroase, amănunţite şi perspicace, lasă, adesea,
spaţiu unei interpretări cu reale virtuţi hermeneutice, uneori condensată în
cîteva concluzii. Voi da doar cîteva exemple revelatorii în acest sens, pe
traiectoria cărora se poate urmări modalitatea de analiză care se dezvoltă şi se
îmbogăţeşte pînă la interpretarea creaţiei prin cîmpurile semantice ale
semnelor poetice ca o cale esenţială pentru identificarea şi revelarea schimbă-
rilor radicale pe care Eminescu le produce în poezia română.
Pentru felul în care analiza metodică a expresiei ajunge la rezultate
aprofundate privind imagistica eminesciană, de-o maximă organicitate, cum
demonstrează masiva şi rafinata lucrare a lui D. Irimia, trebuie reţinute unele
comentarii datorate bunului simţ la valorile expresiei şi textului, cele semantice
şi lingvistice, care se desprind dincolo de ancorarea în teoria predilectă a aba-
terii ca regulă a poeticităţii şi chiar dincolo de cadrele unei poetici de sorginte
saussuriană. De pildă, vorbind de cîmpurile semantic-metaforice dominante
(om, natură, spaţiu cosmic), D. Irimia ajunge la constatări demne de orice exe-
geză a adîncimilor gîndirii eminesciene, precum aceasta, pilduitoare: „Această
preponderenţă este definitorie atît pentru limbajul poetic eminescian, cît şi
pentru esenţa personalităţii creatoare a lui Eminescu, în ansamblu, situînd-o
între două coordonate: 1) poetul priveşte şi interpretează realitatea din per-
spective cosmice; 2) prezenţa umană este o dimensiune esenţială a universului.
Aceste două perspective, complementare, îşi au originea în şi reflectă concepţia
eminesciană despre unitatea cosmică, în care omul este componentă şi
amprentă în acelaşi timp. Pe de o parte, detaşat de sine însuşi, desprins – un fel
de a spune – de condiţia sa de om, poetul priveşte «obiectiv» sau «subiectiv»
(distincţia este inoperantă şi nenecesară) natura şi omul în egalitate, din
punctul de vedere al poziţiei lor în spaţiul cosmic: «Din noaptea vecinicei
uitări/ În care toate curg,/ A vieţii noastre dezmierdări/ Şi raze din amurg»”

1
„Interpretarea relativ obiectivă se împleteşte cu interpretări-ipoteză, care reprezintă
puncte subiective de vedere. Acestea din urmă sînt lecturi individuale, a căror
singură ambiţie este de a nu anula ceea ce în mod obiectiv se află în structura
internă a procesului de semnificare artistică […], ci de a oferi posibile ipostaze ale
sensului (sensurilor) de desfăşurare a acestui proces, în sine foarte complex, al
semnificaţiei poetice înseşi” (Irimia, 1979: 5).

81
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

1
(ibidem: 349). Prin justeţea şi veracitatea unor asemenea concluzii (constatări
de adîncime în plan exegetic), pertinente şi sintetizatoare, consistente şi prin
numărul lor, acestea devin o adevărată punte peste timp a abordărilor emines-
cologului D. Irimia, precum cele dintr-un important şi substanţial studiu,
publicat în anul 2000, asupra căruia voi stărui puţin mai departe, inclusiv un
studiu recent, din anul 2007, în care revine, într-o altă formă, ideea sensurilor
profunde ale semnelor poetice eminesciene ce dezmărginesc fiinţa umană
(idem, 2007a).
Studiul din anul 2000, prezentat la Colocviul Internaţional „Mihai
Eminescu”, la Veneţia, susţine opoziţia limbajului poetic cu limba matrice şi
diferenţa dintre nivelul superficial al limbii fenomenale şi nivelul profund al
celei esenţiale; aşadar poezia, ca nouă „realitate lingvistică”, se impune în
cultura română o dată cu Eminescu, care nu mai creează lumea sa poetică cu
cuvîntul, ci din interiorul cuvîntului: „Eminescu scava all’interno della parola,
per arrivare allo strato più profondo della lingua, tramite il quale si possa
entrare in comunicazione con il strato profondo dell’Essere” (Irimia, 2001: 48).
D. Irimia consideră cu temei că, în acest sens, putem lua ca ghid pentru poetica
lui Eminescu foarte semnificativele versuri: „Nu credeţi cum că luna-i luna.
Este/ Fereastra cărei ziua-i zicem soare”, versuri care deschideau de fapt
colocviul veneţian. Modernitatea acestui ghid de poetică/ poietică a lui
Eminescu, concentrat în aceste două versuri memorabile, este poate cea mai
2
expresivă formă a unei experienţe liminale, limpede plasată în ordinea spiritului .
Sintetizînd în Argumentul volumului II (Elemente primordiale, 2007) din
Semne şi sensuri poetice arealul volumului I, consacrat cîmpului semantic al
Artelor, D. Irimia spune că „Poetul îşi descoperă identitatea de poet orfic, pe
fondul consubstanţialităţii între creativitatea poetică şi creativitatea divină”
(idem, 2007b: 6), iar în volumul II, că Eminescu se va revela ca poet vizionar
prin inter-relaţionarea a trei principii: armonia muzicală, primordialitatea,
sacralitatea, identificate în „esenţa şi dinamica Fiinţei lumii” şi „pe care va
aşeza întemeierea lumilor semantice prin limbaj poetic [s.n., R.M.]” (ibidem: 6).

1
Trebuie să remarc relativa apropiere a pasajului citat mai sus cu analiza mea din
Lumile Luceafărului a unui fundamental reper semantic din textul integral al poemu-
lui, foarte lămurit şi mult exersat în variante, dar care pare o relaţie relictă în textul
antum, anume acel gînd obsesiv al unităţii Totului, în care nemurirea ciclică a
naturii cosmice nu se deosebeşte în esenţă de nemurirea ciclic perpetuată a formei
umane: „Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare…// Dar piară oamenii
cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”.
2
Într-un minunat poem postum eminescian, Feciorul de împărat fără de stea, am
regăsit aceeaşi metaforă a lunii-soare, ca blîndă oblăduire a gîndului înaripat ce
poate deschide taina seninului adevăr (Rodica Marian, Identitate şi alteritate,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Ideea Europeană”, 2005, p. 126).

82
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Am subliniat cu intenţie cadrul teoretic implicat în concepţia dicţionarului de


semne şi sensuri poetice, care fusese, în Argumentele volumelor anterioare de
concordanţe (2002, 2006), doar aproximat prin precizarea că abordarea lexico-
grafică va fi făcută „din perspectiva interpretărilor date în Dictionnaire des
symboles, realizat sub coordonarea lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant”
(idem, 2006: 5). Din punctul meu de vedere se poate detecta aici un reper axial
ca orientare teoretică mai precis adecvată „exegezei din interior, cu înţelegerea
limbajului poetic în funcţie ontologică”, în sensul în care întemeierea lumilor
semantice s-ar referi la semantica referenţială a lumilor posibile sau la teoria
lumilor ficţionale ale lui L. Doležel. Pe de altă parte, „întemeierea lumilor
semantic-ficţionale” este în directă corelaţie cu interpretarea care „a fost
înscrisă în perspectiva poeticităţii şi a procesului intern de dezvoltare a sensu-
rilor poetice”. De asemenea, imperativele inter-disciplinare ale actualităţii sînt
bine conştientizate şi exprimate în această introducere, D. Irimia exprimînd
necesarele raporturi strînse ale Poeticii moderne cu diverse teorii ale imagi-
narului, cu realizările antropologiei culturale, cu filosofia limbajului sau cu cea
a culturii, cu diferitele curente semiotice, cu orientările hermeneuticii literare
ori cu teoriile receptării.
În contribuţiile lexicografice din volumul I, ca şi în cele două întinse
studii de autor din volumul II, fire şi lac, analiza se cantonează în aceiaşi fun-
ciari parametri de aprofundare şi minuţie, încununaţi cu o viziune de sinteză
1
semantică , din care se detaşează ideile-forţă ale interpretării sale asupra uni-
versului poetic eminescian. În mod particular şi semnificativ pentru noutatea
acestui dicţionar de semne şi sensuri poetice, se deschide şi se impune per-
spectiva semantizării mitice, alături de principiul armoniei muzicale, aşa cum
preciza autorul în calitate de coordonator în Argumentul volumului II. Astfel,
demersul semantico-lingvistic al lui D. Irimia nu rămîne exterior exegezei,
ilustrarea prin descriere a fiecărui sens atinge acele elemente caracteristice în
jurul cărora se coagulează şi se încheagă dubla structură a textului poetic, cea
de suprafaţă şi cea de adîncime.

Bibliografie
Irimia, Dumitru, 1979, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Junimea.
Irimia, Dumitru, 2001, „Il linguaggio poetico di Eminescu: dalla lingua fenomenale alla
lingua essenziale”, în Eminescu – 2000: Atti del Convegno Internazionale „Mihai
Eminescu”, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p. 47-68.

1
De pildă, citez pentru a exemplifica modul de lucru, s. v. lac, la sensul II.1 definiţia:
„În interiorul raportului dintre fiinţa umană şi fiinţa lumii – definitoriu pentru
creaţia eminesciană – armonia lumii este imagine pentru armonia fiinţei umane în
temporalitatea paradisiacă a copilăriei” (Irimia, 2007: 136).

83
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Irimia, Dumitru (coord.), 2006, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele


poeziilor postume, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Irimia, Dumitru, 2007a, „Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unităţii şi identităţii
românilor”, în Limba română azi, volum îngrijit de D. Irimia, A.-M. Minuţ, I. Milică,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p. 11-20.
Irimia, Dumitru (coord.), 2007b, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi
sensuri poetice. II. Elemente primordiale, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”.
Limba Română, Chişinău, anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 43-48.

E ŞI COLOCVIUL MEU…

Gheo rg he M o ldo ve an u

O vreme în urmă trecea în lumea umbrelor Mihai Iordache, iniţiatorul


Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava, manifestare
ştiinţifică ce a dobîndit, în timp, un prestigiu la care, la început, cei implicaţi în
organizare abia puteau să spere. Iar dacă unii dintre noi au continuat să facă
parte din colectivul de organizare a Colocviului se explică şi prin creşterea
continuă a ţinutei şi a amplorii manifestării. Înainte de ultima ediţie organizată
sub tutela lui Mihai Iordache, acesta îşi mărturisea teama că nu va putea face
faţă solicitărilor, iar manifestarea ar putea să-şi reducă din pretenţii. S-a
dovedit însă că spiritul nu prezenta mai puţină importanţă decît prezenţa lui:
reuşita a fost dincolo de îndoieli, iar pentru Mihai încă un motiv de mîndrie.
După doar cîteva luni, într-o convorbire telefonică, îi făceam lui D.
Irimia, fostul nostru coleg de facultate şi consilier în toate ale Colocviului,
incluzînd aici şi principiile de organizare şi tematica stabilită, rugămintea să
prezinte un cuvînt la ceremonia de înmormîntare a lui Mihai Iordache. Grea
sarcină. Solicitat de unul dintre foştii studenţi să creionez pentru publicul
sucevean un portret al lui Mihai, m-am dovedit a fi neputincios; n-am putut
lega două cuvinte. Iar anul acesta viaţa m-a pus pe mine în situaţia în care eu îl
adusesem pe D. Irimia: să vorbesc la trecut despre o persoană în apropierea
căreia am trăit mai mult de jumătate de secol, pe care am simţit-o totdeauna
aproape, de prietenia căreia m-am simţit totdeauna onorat.
Cu D. Irimia părăseşte scena Colocviului nostru cea de a treia persoană a
cărei angajare a fost decisivă în reuşita manifestării; între timp s-au adunat
absenţe motivate pentru ilustrul Eugeniu Coşeriu, spiritul nostru director, adus
la Suceava tot de Titi Irimia, cu care marele lingvist avea foarte bune relaţii.
Absenţa celor trei de la actuala ediţie şi de la cele viitoare va fi însă doar un
fapt fizic; dincolo de acesta ei vor continua să fie prezenţi, fără să domine, ci
84
Prieteni. Cole gi. St udenţi

numai pentru a da impuls organizatorilor şi participanţilor, asigurîndu-i de


bunele auspicii ale manifestării şi de şansele fiecărui participant de a-şi înscrie
numele printre cei ce au contribuit la creşterea limbii româneşti şi a ştiinţei
limbii în România, pentru aceasta consecvenţa în respectarea principiilor fiind
o cerinţă obligatorie.
Consecvenţa!
Cred că acesta este un atribut al celor trei personalităţi al căror nume
l-am amintit mai înainte. Cînd Mihai Iordache i-a solicitat lui Titi Irimia ajutor
în punerea pe picioare a manifestării de la Suceava, era convins de implicarea
necondiţionată a acestuia. După ce, la una dintre ediţii, colegul Irimia, fiind
plecat din ţară, n-a putut participa, la solicitarea pentru participare la ediţia
următoare mi-a răspuns foarte categoric: Nu pot lipsi şi nu voi lipsi de la
Suceava! Colocviul acesta e şi Colocviul meu. Şi nu era vorba despre spiritul de
paternitate asupra manifestării, ci despre respectarea unei promisiuni, pe care
o simţea ca o îndatorire, dar şi despre plăcerea de a fi împreună cu cei cu care
pornise pe acelaşi drum: creşterea limbii româneşti şi a lingvisticii româneşti.
Pe acest front D. Irimia s-a angajat cu toate forţele sale, fie ca dascăl la catedra
universitară, fie ca cercetător, fie ca simplu vorbitor al limbii române. Timpul
consumat pentru servirea scopului propus nu prezenta nici o importanţă.
La scurt timp după terminarea facultăţii, o colegă, care recunoştea că
luase cam în uşor pregătirea în timpul studenţiei, iar acum se vedea depăşită de
cerinţele catedrei, i s-a adresat cu rugămintea de a o ajuta „să se pună la
punct”. Deşi era la început de carieră universitară şi, ca atare, avea el însuşi
nevoie de timp pentru rezolvarea propriilor întrebări, răspunsul a fost cu
implicare totală, iar elevii colegei noastre vor fi simţit cu siguranţă schimbările
produse în statutul profesoarei lor. A fost, poate, o experienţă necesară, care l-a
convins că propria reuşită în cultivarea limbii române este condiţionată de
măsura în care toţi oştenii frontului dispun, pe lîngă buna credinţă, de o
pregătire temeinică. Aşa a ajuns să desfăşoare o susţinută activitate în Socie-
tatea de Ştiinţe Filologice, sub auspiciile căreia se întîlneau oameni cu preocu-
pări pentru cultivarea limbii române de la universitate pînă la grădiniţă, iar el
putea cunoaşte adevărata imagine a frontului, dincolo de dezideratele oficiale.
Pregătirea profesorilor de limba şi literatura română a fost pentru el o
preocupare constantă. Participarea acestora la cursurile de perfecţionare, indi-
ferent de modulul în care se concretiza, era pentru profesorul Irimia un prilej
de a oferi modele de abordare a textului literar, dincolo de schemele seci
impuse de programele şcolare; în analiza textului, lingvistul împingea lucrurile
dincolo de metoda puerilă a datului cu presupusul, în discuţii ajutîndu-se
mereu de „eşti (sînteţi) sigur că e aşa?” şi „pe ce te bazezi (vă bazaţi)?”, invitînd
la depăşirea primului strat al textului literar. E de înţeles, de aici, că cei mai
mari beneficiari ai îndrumărilor competente şi aplicate ale universitarului
Irimia erau cei cărora le-a coordonat, de-a lungul timpului, lucrările metodice

85
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

pentru obţinerea gradului didactic I şi care au devenit în timp agenţi ai


modelului lingvistic de interpretare a textelor literare, văzute ca ipostaze ale
uneia dintre variantele fundamentale ale diasistemului limbii, la care trebuie
făcută raportarea de fiecare dată, cel puţin la nivelul implicit.
Ideea că, dincolo de diferenţele manifestate în aspectele ei concrete, în
plan orizontal sau vertical, limba română este unitară, ca unitate în diversitate,
s-a bucurat din partea profesorului şi a cercetătorului D. Irimia de cea mai
mare atenţie. A fost ideea în jurul căreia a reuşit să-i adune pe cei interesaţi de
„Limba română azi”, din interiorul şi din afara graniţelor statului român.
Indiferent de coordonatele geografice unde întîmplător îşi duc viaţa, românii
aparţin unui trunchi comun, ansamblu de tradiţii etno-lingvistice care dă stabi-
litate sistemului. Este evidentă apropierea de magistrul Eugeniu Coşeriu, care
considera încercările de rupere a legăturilor de tradiţie ale unui popor genocid
cultural. În combaterea etnonimului limba moldovenească, precum şi a glotoni-
mului popor moldovenesc, de exemplu, lingvistul atrăgea atenţia, pe baza unor
argumente ştiinţifice, dar şi de bun simţ, că nu este vorba de o simplă termino-
logie, că folosirea termenilor este în acord cu o anume atitudine politică, prin
care se urmăreşte întreruperea tradiţiilor culturale şi lingvistice ale românilor
de pe cele două maluri ale Prutului, pe care istoria l-a transformat în frontieră
numai statală, fără a afecta aderenţa acestora la aceleaşi tradiţii.

Aprecierea de care s-a bucurat şi se va bucura profesorul D. Irimia în


centre universitare ca Chişinău, Bălţi, Cernăuţi se datoreşte fără îndoială
86
Prieteni. Cole gi. St udenţi

prestigiului său ştiinţific, dar şi atitudinii militante în susţinerea dreptului


românilor de a-şi reclama apartenenţa la tradiţiile româneşti, manifestate
înainte de toate prin limba şi cultura românească. Este aici punctul de întîlnire
a lui D. Irimia cu Mihai Eminescu, personalitate de prim rang a culturii
române, căreia cercetătorul i s-a dedicat, realizînd studii ce-i fixează un loc
definitiv în rîndul eminescologilor, şi pentru a cărui dreaptă receptare a
mobilizat generaţii întregi de studenţi.
Am convingerea că din rîndul acestora se vor ridica oameni care vor şti
să ducă mai departe ceea ce D. Irimia abia începuse sau avea în stadiu de
proiect, contribuind la cultivarea virtuţilor limbii române în toate variantele ei
şi la adîncirea caracterului unitar prin bogatele ei tradiţii.
Limbaje şi comunicare. Creativitate, semanticitate, alteritate.
In memoriam Dumitru Irimia (1939-2009), vol. X1,
Demiurg, Iaşi, 2009, p. 46-48.

UN PROFESOR IUBIT ŞI RESPECTAT

Luc i a C i for 

Specialist în probleme de lingvistică, stilistică şi poetică, creator de


şcoală în domeniul lexicografiei eminesciene, D. Irimia este cunoscut de multă
vreme ca unul dintre cei mai iubiţi şi temuţi profesori de la Facultatea de Litere
a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Atît este de iubit şi respectat de
studenţii în care trezeşte spiritul de emulaţie, încît pînă şi cei care nu au
încercat să-i calce pe urme au ajuns să-şi facă un capital de mîndrie din faptul că
îl au ca profesor. După cum se ştie, iubiţi şi temuţi sînt doar acei profesori care,
fascinînd, inspiră, concomitent, teamă, din respect şi grija de a nu decepţiona.
Teama şi grija de a nu-l decepţiona sînt cu atît mai mari, cu cît profesorul
investeşte încredere cu parcimonie, însă, odată cîştigată, ea devine totală, necon-
diţionată şi doar rareori – în cazuri cu totul excepţionale – aceasta este revocată.
Interesul şi sensibilizarea provocate de profesor au mai multe explicaţii.
Una dintre acestea vizează materiile dificile pe care le are în portofoliul
didactic: Lingvistica generală, Stilistica, Gramatica de inspiraţie structurală. Nu
doar dificultatea intrinsecă a acestor discipline predate contează, ci şi moderni-
tatea conţinutului şi a stilului său de predare. Structuralist riguros şi sistematic,
străin de orice tip de dogmatism şi fanatism – străin şi de orice înregimentare


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

87
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

dictată de comandamentele ideologice ale timpului, lucru pe care l-a plătit cu o


dramatică întîrziere a promovării în carieră –, profesorul Irimia reprezintă o
oază de profesionalism şi de libertate în alegerea şi împlinirea exigenţelor
paideice. Fără a putea insista, aici, asupra detaliilor din care este făcută cariera
sa de mare profesor – mai ales (parafrazîndu-l pe Heidegger) „in dürftiger
Zeit”, cum a fost perioada comunistă –, să mai spunem doar că puţini alţi
magiştri din epocă îşi tratează studenţii la fel ca profesorul Irimia: cu maximum
de atenţie, încredere şi generozitate, dar mai presus de toate, cu iubire şi grijă
pentru devenirea lor profesională. Implicarea sa în creşterea intelectuală a zeci
de studenţi este atît de intensă, încît un eşec sau o renunţare a vreunuia dintre
cei pe care îi creditează sînt asumate de profesor ca o durere personală. Nu a
abandonat niciodată aceste virtuţi, întrucît urmăreşte cu perseverenţă culti-
varea lor şi la cei care aleseseră să-i fie discipoli şi, mai tîrziu, colaboratori la
diferite proiecte de cercetare.
O altă explicaţie a preţuirii şi iubirii de care se bucură profesorul ieşean
printre studenţii şi universitarii din toată ţara, de această dată, se află în cali-
tatea de fondator şi coordonator neobosit al Colocviului Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu” (coordonator şi al volumelor cuprinzînd cele mai valoroase
lucrări susţinute la mai toate ediţiile colocviului, „Caietele Eminescu”, devenite
ulterior „Studii eminesciene”). Despre Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai
Eminescu” de la Iaşi se ştie că a fost şi rămîne cea mai importantă şi mai
intensă manifestare ştiinţifică rezervată studenţilor de la Litere în vremurile
vitrege ale comunismului, ca şi mai tîrziu, în anii degringoladelor de tot felul,
care au marcat primele decenii postcomuniste, dar şi astăzi. Pe lîngă Colocviul
Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, profesorul mai este recunoscut şi ca
organizator al altor numeroase ediţii ale Conferinţei Naţionale „Limba română
azi”, dar şi al unor manifestări internaţionale […].
Multiple date care explică fascinaţia constantă exercitată asupra audito-
riului în timpul orelor se regăsesc în cursurile publicate atît în România (Curs
de lingvistică generală, 1978, 1986; Structura stilistică a limbii române contem-
porane,1984; Stilistica limbii române: vol. I – Pentru o teorie a stilurilor; vol. II –
Stilul beletristic, popular şi cult, 2004), cît şi în Italia (Il verbo, Torino, 1973; Il
nome, Torino, 1973). Amplificate, unele dintre aceste cursuri se vor transforma
în cărţile de gramatică (unele, adevărate tratate de profil) şi de stilistică
publicate la edituri prestigioase. Cele mai multe dintre ele s-au impus de la bun
început ca repere în domeniile de specialitate […].
Spirit modern şi nonconformist în asumarea modernităţii, profesorul
Irimia a fost un campion al modernizării ştiinţei, într-o perioadă şi într-un con-
text în care obedienţa şi frica de a nu ieşi din rînd erau notele dominante ale
comportamentului universitarilor şi al umaniştilor în general. Nu unul fanatic,
gata să renunţe la celelalte moduri de a face şi a promova ştiinţa, pentru că nu
structuralismul era ţinta profesorului, ci adevărul, pe care orice ştiinţă ce se

88
Prieteni. Cole gi. St udenţi

respectă ar trebui să ştie să-l caute. Pasiunea cercetării şi datoria slujirii adevă-
rului sînt principalele exigenţe insuflate de profesor minţilor tinere. Cursul de
lingvistică generală – unul dintre cele mai moderne şi mai autentic structurale
cursuri de lingvistică generală din epoca în care a apărut – se deschide, şi nu
doar simplu ilustrativ, şi mai noilor şi cvasi-necunoscutelor contribuţii de
lingvistică coşeriană, profesorul Irimia fiind printre cei dintîi promotori ai con-
cepţiilor savantului de la Tübingen în spaţiul academic românesc. Modernitatea
cursurilor, ca şi, mai tîrziu, a cărţilor sale de lingvistică, de stilistică ori de
morfo-sintaxă nu era una ostentativă, ci dedusă de stilul şi viziunea adoptate în
prezentarea şi dezbaterea unor teme controversate, implicînd mult tact, mode-
raţie, echilibru, dar şi precizie şi fervoare constructivă. Mai degrabă riguros
didactic decît liber şi expansiv în formulări personale, stilul ştiinţific al profe-
sorului pretinde un receptor superior instruit şi dotat cultural. Acesta trebuie
să fie apt pentru intrarea într-un dialog intelectual în care nu-şi au locul nici
inhibiţia paralizantă, dar nici dezinhibiţia impertinentă faţă de autorităţile sau
monştrii sacri din domeniile cercetate, precum Ferdinand de Saussure, Roman
Jakobson, Eugeniu Coşeriu sau G. Ivănescu, Iorgu Iordan, Mioara Avram,
Valeria Guţu Romalo ş.a. Fără mania încorsetărilor create de bibliografii impu-
nătoare, cu profesorul Irimia studentul este invitat (la cursuri şi la seminarii) să
se confrunte (d a c ă şi c î t îl ţin puterile) cu toţi cei pomeniţi mai sus şi cu
mulţi alţii. Obişnuinţa de a-l convoca ori de a-l implica în permanenţă pe celă-
lalt (student sau coleg) în dezbaterile teoretice este masiv prezentă şi în cărţile
profesorului, în care se schiţează veritabile turniruri intelectuale, pentru care
există – de cînd e lumea – „mulţi chemaţi, puţini aleşi”.
Această îmbinare echilibrată a noutăţii cu elemente din ştiinţele tradiţio-
nale caracterizează mai toate contribuţiile profesorului din domeniile invocate
şi din altele încă neaduse în discuţie, cum ar fi poetica şi lexicografia poetică.
Dacă contribuţiile de stilistică şi poetică se leagă cu deosebire de opera lui
Eminescu, Blaga, Panait Istrati ş.a., cele din domeniul lexicografiei poetice sînt
consacrate limbajului poetic eminescian. În domeniul din urmă, D. Irimia poate
fi socotit un întemeietor şi un creator de şcoală. Fără a ne putea ocupa în
detaliu de complexa sa activitate de eminescolog, spunem că ea s-a materializat
în multiple şi diverse ediţii critice ale operei […]. Evident, tot aici intră cartea
de autor Limbajul poetic eminescian din 1979, care a devenit un moment de
referinţă în domeniul stilisticii lingvistice de inspiraţie semiotică aplicate în
mod sistematic operei eminesciene, precum şi numeroasele studii şi articole
publicate în ţară şi în străinătate, conferinţele pe aceeaşi temă, ca şi activitatea
de îndrumător, coordonator şi organizator al cercetării operei eminesciene. În
ceea ce priveşte această latură a activităţii profesionale şi ştiinţifice a profe-
sorului, trebuie spus că ea este una prodigioasă, implicînd mai multe paliere. În
rîndurile de faţă nu ne vom ocupa decît de două dintre ele. Unul este cercetarea
ştiinţifică studenţească, promovată şi susţinută prin manifestări ştiinţifice de

89
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

tipul Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, desfăşurat anual la Iaşi


sub coordonarea profesorului. Ediţiile colocviului, materializate în tot atîtea
volume de studii, de cele mai diverse orientări, dar de un înalt nivel ştiinţific
chiar în vremuri de restrişte, ar merita o monografie. Cel de-al doilea palier
este format de cercetarea academică. Proiectele de cercetare iniţiate şi coordo-
nate de profesor în domeniul lexicografiei eminesciene se înscriu în aria
cercetării fundamentale, iar rezultatele se văd nu doar în seria de dicţionare
publicate, ci şi în numărul de specialişti care s-au format ori s-au specializat în
acest context, în calitate de colaboratori la respectivele proiecte, devenind apoi
coautori ai dicţionarelor menţionate.
În ceea ce ne priveşte, credem că, fără a nesocoti contribuţiile din alte
zone, cele din domeniul eminescologiei şi al gramaticii limbii române rămîn a fi
de o importanţă majoră. Nu mai puţin impunătoare este şi calitatea de model
paideic a profesorului D. Irimia într-o istorie convulsionată, pe care a biruit-o
deopotrivă printr-o operă de excepţie, ca şi prin cei mai mulţi dintre discipolii săi.
Irimia, Dumitru (coord.), 2007, Dicţionarul limbajului poetic eminescian.
Semne şi sensuri poetice. II. Elemente primordiale, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Limba Română, Chişinău, anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 62-65.

IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA. O EVOCARE

E u g en Mu nt e a n u 

În ziua de 3 iulie 2009, cu cîteva luni înainte de a împlini vîrsta de 70 de


ani, a încetat din viaţă ilustrul filolog şi marele profesor D. Irimia, spre
stupoarea şi mîhnirea miilor de studenţi cărora le-a fost profesor, a colegilor şi
a sutelor de prieteni pe care i-a avut.
Voi încerca să schiţez cîteva trăsături ale omului, aşa cum l-am cunoscut.
Mai înainte, însă, îngăduiţi-mi să vă aduc aminte cîteva dintre cele mai
importante date privitoare la viaţa şi activitatea profesorului nostru.
D. Irimia s-a născut la 21 octombrie 1939 în oraşul Roman, unde a urmat
studiile primare şi liceale. La Iaşi, a fost student al Facultăţii de Filologie a Uni-
versităţii „Alexandru Ioan Cuza”, secţia Limbă şi literatură română, absolvită în
1962, cu lucrarea de diplomă Concepţia lui Eminescu despre artă. Doctoratul în
filologie l-a obţinut în 1976 cu lucrarea Limbajul poetic eminescian, sub îndru-


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

90
Prieteni. Cole gi. St udenţi

marea profesorului Gavril Istrate. Între anii 1990-1992 a fost decan al Facultăţii
de Litere a Universităţii din Iaşi, iar între 1999-2001 director adjunct al Insti-
tutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste de la Veneţia.
A predat în repetate rînduri, mai întîi ca lector, apoi ca profesor-invitat,
la numeroase universităţi din Italia (Torino, Milano, Veneţia, Napoli, Salerno şi
Udine), precum şi în universităţi de dincolo de Prut (Chişinău, Bălţi, Cernăuţi).
A fost un harnic, generos şi inspirat îndrumător de doctorat, între cei
aproximativ 30 de tineri cercetători care şi-au susţinut doctoratul sub conduce-
rea sa numărîndu-se tineri filologi remarcabili precum Sergiu Ailenei, Irina
Andone, Odette Arhip, Adina Blanariu-Vukovic, Lidia Bodea, Mihaela Cernăuţi-
Gorodeţchi, Lucia Cifor, Sebastian Drăgulănescu, Ioan Filipciuc, Dorel Fînaru,
Valeriu P. Stancu, Magdalena Leca, Ioan Milică.
În ultimul deceniu şi-a focalizat eforturile şi energia asupra proiectului
Dicţionarul limbajului poetic eminescian, reuşind cu tenacitate, prin granturi
succesive, dar mai ales prin eforturi personale uriaşe, să creeze o veritabilă
şcoală de studii eminesciene la Iaşi.
Meritele sale au fost recunoscute public prin acordarea Ordinului Meritul
Cultural în grad de Cavaler, conferit de Preşedintele României, şi a titlului de
doctor honoris causa al Universităţilor din Chişinău şi Bălţi […].
D. Irimia a fost şi un remarcabil editor, reuşind să publice un număr
apreciabil de volume colective, rezultate de cele mai multe ori din colocvii
ştiinţifice iniţiate şi organizate de el însuşi. Amintesc dintre acestea pe urmă-
toarele: Lingvistică, Poetică, Stilistică (1986), Probleme actuale de lingvistică
română (împreună cu Anatol Ciobanu, 2000), Atti del Convegno Internazionale
„Mihai Eminescu”, Veneţia, 2000 (2001), Dicţionarul limbajului poetic eminescian
(2003-2007), Limba română azi (2007), Caietele Eminescu (10 volume, 1980-1989),
Collegium – Revistă de studii filologice, (1985-1990), Studii eminesciene (vol. I-III,
2004-2006).
Într-unul sau altul din aceste volume coordonate de D. Irimia, foarte
mulţi dintre noi, cei aflaţi la vîrste între 20 şi 50 de ani, ne-am văzut publicate
primele noastre producţii ştiinţifice sau publicistice.
D. Irimia a fost şi unul dintre cei mai importanţi editori ai operei lui
Eminescu, antologia sa Mihai Eminescu. Despre cultură şi artă, publicată în
1970, constituind şi astăzi un excelent instrument de lucru.
Ne aflăm aşadar în faţa unei opere de mare întindere şi diversă din punct
de vedere tematic. Constatăm astăzi că, multora dintre noi, felul de a fi,
gîndirea şi acţiunea profesorului Irimia ne-a orientat formaţia şi poate, unora,
şi caracterul.
Despre persoana vie, despre profesorul, îndrumătorul şi prietenul nostru
D. Irimia aş dori în continuare să vă reţin cîteva momente atenţia.
Hazardul distribuirii disciplinelor de studiu în 1974, anul în care am
început studiul filologiei la Iaşi, a făcut să am norocul de a-l avea profesor în

91
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

fiecare dintre cei patru ani de studiu, la discipline consistente şi importante.


Mai mult chiar, îmi amintesc bine că fusese desemnat şi ceea ce pe atunci se
numea „îndrumător de an” la seria mea, misiune pe care şi-o luase în serios, ca
un diriginte grijuliu şi responsabil.
Abia întors din Italia după un sejur de lector la Torino şi Milano, tînărul
profesor − fac acum socoteală şi constat că avea doar 35 de ani! − părea să se
distingă net de ceilalţi colegi ai lui printr-un aer de libertate şi prospeţime,
sugerat şi de „accentele italieneşti” care îi marcau vorbirea, spre deliciul colege-
lor şi spre amuzamentul ironic al colegilor-băieţi. Cu aerul lui vioi şi sportiv −
nimeni nu l-a văzut vreodată pe profesorul Irimia purtînd cravată sau urcîn-
du-se într-un tramvai − cu firea sa colocvială şi generoasă, cu francheţea tonică
şi cu tenacitatea sa incomparabilă, personajul îşi conturase deja efigia pe care o
va purta pînă la moarte.
Aveam pe atunci, ca aproape toţi colegii mei de generaţie, prejudecata că
lingvistica este în genere o preocupare neinteresantă şi aridă, oricum inferioară
ca prestigiu şi atractivitate „literaturii”, adică istoriei şi criticii literare. Audie-
rea cursului său, Introducere în lingvistică, din anul I, nu a reuşit să îmi spul-
bere această prejudecată căci, trebuie să mărturisesc, nu am priceput chiar tot
ceea ce spunea… Am căpătat atunci convingerea că D. Irimia se exprima mult
mai bine, mai precis şi mai sistematic în scris decît reuşea să o facă vorbind,
căci abia la sfîrşitul anului I, citind integral cursul lui litografiat de Introducere
în lingvistică, celebrul curs cu coperte roşii, mi-am însuşit elementele gîndirii
lingvistice. La examen emoţiile au fost totuşi considerabile aşa încît, acesta de
lingvistică teoretică fiind şi primul examen din viaţa mea de student, am fost
realmente surprins să primesc, încă din teză, nota maximă! În anul următor, am
făcut cu D. Irimia seminariile de limbă literară la cursul predat de profesorul
G. Istrate. Ce mai reuşesc să îmi reamintesc sînt comentariile seminariale con-
duse de el pe marginea corespondenţei dintre Heliade-Rădulescu şi Costache
Negruzzi în problemele limbii literare şi a textelor eminesciene din aceeaşi
sferă tematică, cuprinse în antologia deja menţionată. În acelaşi an, al II-lea, tot
cu el am făcut cursul şi seminarul de Morfologie a limbii române, în anul urmă-
tor, al III-lea, am făcut seminariile de Sintaxă la cursurile d-nei Ecaterina
Teodorescu, pentru ca în al IV-lea an să ajungem pe terenul său de predilecţie,
cel al stilisticii. Dintre ideile pe care le-am primit atunci, în special cele din
Limbajul poetic eminescian, carte pe care o consider şi acum capodopera sa,
model pentru lucrări monografice de acest tip, definitiv mi-am însuşit două, şi
anume ideea că, fără apel permanent la nivelul semantic, nu este posibilă
explicarea corectă a configurării unităţilor gramaticale, şi ideea că limbajul
poetic este total autonom în raport cu toate celelalte varietăţi ale limbii.
Scriind aceste rînduri, îmi vine în gînd întrebarea: cît oare din acest
„mon Irimia” corespunde realităţii istorice a persoanei pe care o evoc şi cît este

92
Prieteni. Cole gi. St udenţi

creaţie a imaginaţiei mele? Mă mai întreb dacă, în portretul subiectiv pe care


încerc să i-l creionez, cei care l-au cunoscut recunosc propriile lor proiecţii…
Am avut norocul să aparţin generaţiei de studenţi participanţi la prima
ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, în primăvara
anului 1975. Nu ştiu exact, şi nici nu cred că cineva poate numi persoana sau
persoanele care au iniţiat acest colocviu. Ceea ce ştiu şi o spun de dragul
adevărului istoric este faptul că la primele 3-4 ediţii ale colocviului, în grupul
de organizatori, alături de D. Irimia se aflau şi profesorii Mihai Drăgan şi Ion
Constantinescu. La începutul anilor ‘80, D. Irimia îşi intrase însă deja în rolul în
care i-l cunoaştem cu toţii: acela de suflet şi de factotum al acestei manifestări!
Dacă, pe parcursul cîtorva ani buni, alături de alţi colegi de generaţie, din
rîndul cărora nu îmi mai aduc aminte decît de regretatul Emil Iordache, am
acceptat să lucrez „sub comanda” lui la organizarea colocviului, de la un
moment dat, prin 1982, am simţit nevoia unei distanţări care s-a transformat în
cele din urmă într-o ruptură totală. S-a supărat pe mine în felul lui spontan,
franc dar lipsit de ranchiună, atunci cînd am încercat să mă justific, arătîndu-i
că nu mai cred în formula Colocviului, care mi se părea că, oficializîndu-se,
devenise un fel de specie a Cîntării României, cercetarea operei lui Eminescu
transformîndu-se într-un fel de cult cvasi-mistic, primejdios de apropiat de
fantasmele protocroniste oficiale. Mult mai tîrziu, mi-am dat seama că greşeam,
aşa încît, într-un articol pe care l-am publicat în anul 2000 într-o revistă din
Berlin, am definit Colocviul ca pe una din formele „rezistenţei prin cultură”
faţă de agresivitatea ideologiei comuniste. Veritabilă instituţie naţională, acest
colocviu, desfăşurat, s-o recunoaştem, graţie tenacităţii lui D. Irimia, timp de 35
de ani fără întrerupere, a fost, atît în perioada comunistă, cît şi după aceea,
singura ocazie în care promoţii după promoţii de tineri filologi s-au putut
întîlni şi cunoaşte. Despre numeroasele virtuţi realmente formative, precum şi
despre elementele „subversive” ale Colocviului am vorbit în articolul menţionat.
Cred că D. Irimia a fost una dintre naturile fericite care nu şi-au greşit
vocaţia, iar vocaţia lui era cea de magistru. Simţeai că este dispus la orice sacri-
ficiu pentru a şi-o împlini. Entuziasm faţă de propriile idei şi consecvenţă în
urmărirea unor idealuri, tenacitate, dăruire pentru ceilalţi, convingeri puternice
şi mai ales capacitatea de a-i mobiliza pe alţii într-un proiect comun şi iscusinţa
de a identifica, stimula şi încuraja la învăţăcei grăuntele de talent al fiecăruia,
acestea au fost marile calităţi ale personalităţii pe care o omagiem acum.
Universitatea din Iaşi şi Facultatea de Litere nu au dus lipsă niciodată de
oameni valoroşi ca profesionişti. Mai rare au fost însă marile caractere. Iar
D. Irimia a fost un om de mare caracter. Incapabil de minciună, incoruptibil şi
loial, a fost, mai presus de orice, un om de o onestitate fără fisură. Într-o lume
cinică, a arbitrariului, a tranzacţionismului şi a imposturii, incoruptibilitatea şi
intransigenţa sa etică au putut fi văzute de unii contemporani ca o formă de
rigiditate. Studenţi mediocri, picaţi mereu la examene şi aşa-zişi colegi

93
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

deranjaţi permanent în micile lor afaceri de inflexibilul Irimia i-au putut crea
faima de om „rău”, antipatic sau „intratabil”! Duşmani declaraţi a avut totuşi
puţini şi de o substanţă inferioară.
Ceilalţi, mult mai numeroşi, dispuşi să accepte normele şi regulile de fier
ale academismului autentic, au putut găsi întotdeauna în D. Irimia un partener
sau un prieten de nădejde, dispus la sprijin necondiţionat pentru orice bună şi
onestă iniţiativă. Îmi permit să cred şi să afirm că, cel puţin pentru mine şi
pentru generaţia mea, el a fost cam singura verigă de legătură cu spiritul
autentic al academismului ieşean, întruchipat de figura deja legendară a
magistrului nostru comun, G. Ivănescu.
Sînt fericit şi recunoscător de cîte ori îmi evoc unele momente faste din
anii formării mele, cînd, în căutare de repere, cum sîntem cu toţii la acea vîrstă,
profesorul Irimia mi-a oferit nu doar încurajare gratuită, ci şi sprijin efectiv.
Unul dintre aceste momente decisive pentru devenirea mea profesională a fost
acela cînd, în timpul scurtei perioade cît a fost decan (1990-1992), şi împreună
cu profesorul Al. Andriescu, şef al catedrei de Limbă română în acea perioadă,
m-a „adus” de la Institutul Philippide la Universitate, înfruntînd serioase adver-
sităţi. Cum voi putea uita vreodată acest fapt?
Îi mai sînt recunoscător şi pentru că mi-a mediat într-un fel întîlnirea cu
Eugenio Coseriu, cel mai important dintre magiştrii mei. Sînt fapte pe care le evoc
cu intensă emoţie, oricît de fireşti ar fi putut părea la momentul cînd s-au petrecut.
În 1976, la sfîrşitul anului al II-lea de facultate, intuindu-mi probabil
preferinţele şi tipul meu de gîndire, D. Irimia mi-a împrumutat versiunea ita-
liană a uneia din cărţile fundamentale ale marelui lingvist, Teorie del linguaggio
e linguistica generale. Sette studi (1971). Am ţinut la mine această carte cîţiva
ani, iar lectura ei aprofundată m-a convins definitiv că, fără un fundament
lingvistico-teoretic şi filosofic, filologia eşuează fie în simplă factologie, fie în
impresionism.
Cu excepţionalul simţ al oportunităţii care îl caracteriza, D. Irimia a fost
cel care a iniţiat în 1991 procedura de acordare a titlului de doctor honoris
causa ilustrului nostru compatriot de la Tübingen. În organizarea colocviului
omagial din 1992, finalizat în consistentul volum Omul şi limbajul său. Studia
linguistica in honorem Eugenio Coseriu, D. Irimia m-a solicitat să îl ajut. Vă
reamintesc că în urmă cu optsprezece ani România era încă o ţară extenuată,
abia ieşită din marasmul comunist, paralizată de sărăcie şi inerţie instituţională.
Internetul încă nu exista, iar computerele erau puţine şi neperformante. Aşa
încît corespondenţa cu Coseriu însuşi, cu numeroşii săi discipoli şi colegi din
Germania, Spania, Italia, Franţa, Portugalia, America Latină, România, Moldova,
care urmau să vină la Iaşi, strîngerea, culegerea şi pregătirea pentru tipar a
materialelor, corectura sutelor de pagini în diferite limbi, istovitoarele hărţuieli
cu tipografii – toate reclamau o enormă cheltuială de nervi, de energie şi de
timp. Toate acestea, ca să nu mai vorbim despre dificultăţile asigurării unei

94
Prieteni. Cole gi. St udenţi

cazări convenabile pentru Coseriu şi cei aproximativ 30 de discipoli şi prieteni


care îl însoţeau, le-am împărţit frăţeşte amîndoi, D. Irimia predîndu-mi cu
această ocazie încă o lecţie, cea a solidarităţii colegiale şi a devoţiunii în
realizarea unui scop. În plus, mi-a mai transmis intuitiv, ca în atelierele meşte-
rilor de altădată, numeroasele trucuri practice care ţin de abilitatea „mana-
gerială”. Căci, se ştie, în această privinţă, D. Irimia era de neîntrecut. Scoţînd
întotdeauna fonduri şi din piatră seacă, reuşind să convingă uneori pe colegi
mai tineri să îl ajute dar făcînd de cele mai multe ori cam totul de unul singur,
a organizat an de an, timp de peste trei decenii, Colocviul Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu”, devenit, după cum deja am mai spus, o adevărată instituţie
naţională. Începînd cu 1991, tot el a fost şi sufletul celor zece ediţii ale
Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, unul dintre canalele
principale ale comunicării ştiinţifice dintre filologii români şi confraţii din
Republica Moldova.
Sînt sigur, judecata obiectivă a posterităţii va aşeza contribuţia ştiinţifică
a lui D. Irimia pe un loc proeminent în istoria filologiei româneşti. În amintirea
discipolilor, a prietenilor şi a colegilor, D. Irimia va rămîne una dintre cele mai
luminoase figuri ale comunităţii academice ieşene.
Diaspora culturală românească – paradigme lingvistice, literare şi etno-folclorice,
Editura Alfa, Iaşi, 2013, p. 81-85.

FIINŢĂ ÎNTRU FIINŢARE

Grig ore Ilisei

D. Irimia era, în pofida aparentei fragilităţi trupeşti, de lujer legănat de


vînt, o făptură puternică, de o dîrzenie ce este emblematică seminţiei româneşti
a oamenilor care au dus pe umerii lor istoria ţării. Traiectoria sa intelectuală,
ştiinţifică, didactică, mărturiseşte cît de bogate sînt filoanele de simţire şi
gîndire ale neamului nostru, cîte seve viguroase se zbat în adîncurile matricei
sale, care aşteaptă spargerea zidului sonic, ieşirea la lumină, arătarea vitalităţii
şi ascultarea rostirii. Lingvistul de marcă de mai tîrziu, finul interpret de mai
apoi al straturilor de expresivitate a cuvîntului, pe care a ştiut a-l sonda pînă-n
miez, în cel mai dinlăuntru sens al său, provenea dintr-o familie modestă de
truditori, însă oameni cu glagorie şi bună înţelegere a rosturilor pe pămînt. Se
adunase în asemenea pămînteni o veche şi preţioasă înţelepciune, decantată ca
aurul în albia pîraielor aurifere din Apuseni. Aceasta îşi cerea dreptul la
vorbire. Fost-a chemat să-i dea glas şi Dumitru (Titi), fiul Mariei şi al lui
Nicolae Irimia, muncitor la Arsenalul din Roman. În copilul acestor doi, care-şi

95
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

cîştigau pîinea vieţii cu munca braţelor, prindea încă din acea frăgezime a
vîrstei să se deschidă şi să amiroase floarea minunată a minţii. Aceste semne
s-au ivit atît în strălucitele studii secundare de la Liceul „Roman Vodă”, cît şi în
cele universitare de la Iaşi, unde personalitatea în devenire a tînărului D. Irimia
a fost repede remarcată şi preţuită. În 1962, la terminarea Universităţii, a fost
„oprit” asistent, alături de alţi absolvenţi promiţători, ca Ion Constantinescu,
Nicolae Creţu, Mihai Drăgan, Adrian Voica, cei de la care se aştepta o revita-
lizare a Literelor ieşene.
Cariera sa didactică şi ştiinţifică a fost una suitoare, cu toate că, din
cauza potrivniciilor vremii, a primit rangul de profesor universitar abia în 1990.
Atunci a fost ales şi decan al Facultăţii, mandat îndeplinit timp de doi ani.
Drumul străbătut în domeniul didactic şi ştiinţific se caracterizează ca fiind
unul al acumulărilor răbdătoare, eremitice, ce au avut drept urmare o valori-
ficare înţeleaptă, roditoare, a achiziţiilor neobosite, continue, în sinteze origi-
nale. A regîndit cutezător structura gramaticală a limbii române şi a abordat
stilistica ca pe o exprimare a semanticii aplicate. Acestea l-au consacrat drept o
valoare sigură şi i-au conferit „un loc singular printre lingviştii români contem-
porani”, cum conclude, în Dicţionarul Literaturii Române, Roxana Sorescu.
Acest statut atît de înalt este rezultatul firesc al capacităţii de lucru a lui D.
Irimia, una ieşită din comun, al tenacităţii în urmărirea pînă-n pînzele albe a
ambiţioaselor lui ţinte, dublate de arta citirii esenţialului şi nerostitului şi de
propensiunea spre domeniile judecării sincretice. Cercetătorul era preocupat de
întrepătrunderile dintre domenii şi de consecinţele lor semantice şi dorea
temeinic şi rîvnitor să le rînduiască într-o viziune proprie, în stare a proiecta
înţelesuri încă nepătrunse pînă atunci.
A izbutit în ceea ce a întreprins, pentru că l-a ales şi l-a avut model
proteguitor pe cel dintîi jertfitor al culturii naţionale, pe Mihai Eminescu. L-a
slujit ca un duhovnic care oficiază în altar, de obicei nu unul somptuos, ci mai
degrabă umil, însă luminat precum cerul cel limpede şi daurit printr-o credinţă
nestrămutată. D. Irimia l-a cinstit pe Eminescu, dăruindu-şi toată energia sa
parcă nesecată de cercetător „născut, iar nu făcut”. A dus, cum au remarcat mai
toţi hermeneuţii contribuţiilor sale, pînă la ultima nuanţă analiza textului
eminescian. N-a rămas colţ nedefrişat şi cărare nebătută de acest „argonaut al
stilisticii”, care a avut puterea să străbată în lung şi în lat întinsul şi nesfîrşitul
ţinut al scrierilor lui Eminescu. A vădit pacienţa necesară, priceperea şi harul
să aşeze pe o tipsie, aidoma anafurei, fiecare cuvînt şi să-i revele expresivităţile
şi ideaţiile din miezul cel miezos. Cartea sa de căpătîi, Limbajul poetic
eminescian (1979), reprezintă palimpsestul grăitor al unui demers creator de o
deosebită însemnătate.
Modelul eminescian l-a construit lăuntric şi a fost combustia elanurilor
de coborîtor înspre adîncuri şi scormonitor al tezaurelor de acolo. În Eminescu,
D. Irimia a văzut expresia cea mai deplină a geniului naţional. A fost un

96
Prieteni. Cole gi. St udenţi

admirator al Eminescului, un zeu lar al casei sale, dar departe de D. Irimia


spiritul encomiastic. Şi-a manifestat preţuirea pentru creaţia eminesciană
cercetînd neodihnit filoanele încă nedescoperite ale zăcămîntului Eminescu. A
avut bucuria să fie promotorul unor judecăţi de valoare noi şi să înfăţişeze în
toată splendoarea lor unele dintre faţetele diamantine nevăzute ale universului
poetic eminescian. A reuşit pentru că s-a dovedit un luptător ardent pe cîmpu-
rile de apărare a valorilor autentice, unul însă înarmat întotdeauna cu mijloa-
cele trebuitoare şi cuprins mistuitor în flacăra cunoaşterii. Lucrarea sa pe acest
tărîm nu s-a limitat doar la cercetarea acribioasă a moştenirii poetului şi reve-
larea tîlcurilor cele ascunse, ci s-a regăsit şi în sădirea cultului eminescian în
rîndul tinerilor. A voit neabătut să-i convingă pe studenţi că este nevoie să-l
citească pe Eminescu ca să-l înţeleagă şi abia apoi să-l îndrăgească. I-a
determinat pe emuli să se pătrundă de tot nepătrunsul operei. Cultiva aceste
valori în activitatea sa de la catedră şi fructifica astfel de strădanii permanente
prin organizarea exemplară la Iaşi, decenii de-a rîndul, a Colocviilor „Mihai
Eminescu”, pe care izbutise să le transforme într-o prestigioasă instituţie naţio-
nală şi cadru ideal de afirmare a noilor generaţii de eminescologi, asupra cărora
şi-a pus decisiv amprenta de neşters.
D. Irimia spunea, într-o predoslovie a cărţii Eminescu. Viaţa, de Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, editată în 2009 sub îngrijirea sa, la Editura Nicodim
Caligraful de la Mănăstirea Putna, că lucrarea „este istoria încărcată de sens a
unei vieţi care «nu putea fi trăită altfel» şi a unei individualităţi creatoare care,
asumîndu-şi această trăire, s-a eliberat din marginile ei şi a deschis căi spre
dezmărginirea fiinţei umane, prin dezvoltarea conştiinţei unei alte aşezări faţă
cu Fiinţa lumii: «Timpul care bate-n stele/ Bate pulsul şi în tine»”.
D. Irimia şi-a orînduit existenţa şi a zidit-o pe asemenea crezuri. Şi-a trăit
viaţa astfel, pentru că nu putea altfel. Fusese hărăzit de înaintaşii săi să fie
vestitor în lume al înţelepciunii lor, ajunsă boţ de aur în timp, şi el îşi împlinea
misiunea cu sacralitate şi totala dăruire a fiinţei întru fiinţare.
Chipuri pe pînza vremii, Junimea, Iaşi, 2017, p. 132-135.

97
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

PROFESORULUI DUMITRU IRIMIA

Lă c ră m i o a r a P e t r e s cu 

Cu imensă tristeţe, ne despărţim, azi, de cel care a fost şi va rămîne, în


memoria noastră de fiinţe trecătoare, dar mai ales a cărţilor şi amfiteatrelor,
profesorul inconfundabil, învăţatul şi înţeleptul cititor al „fiinţei limbii”,
domnul D. Irimia.
Comunitatea academică ieşeană pierde pe unul dintre cei mai devotaţi
oficianţi ai nobleţei intelectuale, prin care domnul profesor Irimia se manifesta
natural, într-o ireproşabilă înţelegere şi demnitate a profesiunii sale. Rafinat şi
disociativ, iubitor al nuanţei, dar în acelaşi timp modelat de spiritul geometric,
profesorul şi ilustrul lingvist a căutat întotdeauna calea cea mai gîndită către
adevăr – cea mai frumoasă, în argumentele hermeneuticii poeziei, cea mai
palpabilă – în datele stilisticii, cea mai încercată – în ipotezele sale ştiinţifice.
Nu a fost un gramatician închis, ci un erudit în ştiinţele limbajului, cu un „auz
absolut”, dacă-i putem spune astfel, pentru faptul de expresivitate verbală,
poetică, sau simplu colocvială. Deţinea el însuşi acest har, iar cei care i-au fost
în preajmă cunosc prea bine momentele de perplexitate, cele cîteva clipe de
rătăcire înainte de a-i prinde înţelesul zicerii ludice. Aşa cum nimeni nu putea
ţine pasul, în ritmul profesorului Irimia, urcînd Copoul, tot astfel, printr-o
secretă, dar logică ecuaţie, gîndul său era mereu cu un pas înaintea interlocu-
torului, obligat cu bonomie la un efort neanticipat.
Onorăm astfel, recuperînd-o într-o imagine vie şi energetică, persona-
litatea unui om care nu şi-a dat sieşi nici un răgaz, dăruind totul comunităţii
ştiinţifice, şcolii şi discipolilor; avînd ce dărui, fiind în deplină forţă a savantului
pînă în ultimul moment, avînd cum dărui, fiind animat de un inalterabil simţ
moral, incapabil de compromisuri şi de necinste; avînd pentru sine motivaţia
dăruirii, fiind profund uman, încrezător şi entuziast, generos pînă la sacrificiu –
cu studenţii, cu doctoranzii şi colaboratorii săi.
Facultatea de Litere, al cărei decan a fost, într-o vreme de re-aşezare, îi
datorează – pe lîngă recunoaşterea figurii exemplare de profesionalism şi
dedicaţie – ecoul de stimă şi adîncă simpatie intelectuală care a reverberat
constant în jurul numelui său, în România şi dincolo de ea, în lumea fără
graniţe a ştiinţei şi a culturii.


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

98
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Cu Lăcrămioara Petrescu, Catedra de Limba română, anii ‘80

Universitatea ieşeană se desparte azi – în ordinea lumii fenomenale – de


un mare profesor, care şi-a consacrat întreaga existenţă slujirii ei, cu o
neasemuită energie sufletească. Cu o pasiune care a lăsat în urmă orice interes
individual, cu iubirea actului paideic şi a drumului către înţelegerea – atîta cîtă
ne este dată, fiecăruia – a „fiinţei lumii”, cum o numea profesorul Irimia.
Domnule profesor, nu vă vom uita niciodată!

MĂRCILE STILULUI DUMITRU IRIMIA

Ana-Maria Minuţ 

Motto:
Stilul este omul însuşi
G.L. Buffon

Ţinînd cont de formaţia mea şi de faptul că am avut privilegiul să


colaborez îndeaproape cu domnul profesor D. Irimia în perioada în care am
ţinut seminarul la cursul său de sintaxă a limbii române, mi-ar fi mult mai uşor
să scriu un articol în care să prezint cîteva dintre contribuţiile profesorului


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

99
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

nostru la cunoaşterea gramaticii româneşti (de exemplu, argumentele sale cu


privire la existenţa relaţiei sintactice de apoziţie, cu două variante – absolută şi
relativă –, doar ultima generatoare a funcţiei sintactice de apoziţie, ideea că
relaţia sintactică de dublă dependenţă generează nu una, ci două funcţii
sintactice – complementul predicativ şi atributul circumstanţial –, teoria despre
semiauxiliarele de modalitate, de aspect şi de temporalitate sau viziunea sa
integratoare asupra sintaxei verbului a fi). Mi-ar fi mult mai la îndemînă, de
asemenea, să scriu despre felul în care ultima ediţie a Gramaticii limbii române
apărute sub auspiciile Academiei (coordonator: Valeria Guţu Romalo,
Bucureşti, 2005) ţine cont de sintaxa funcţională a profesorului ieşean. Într-un
articol pentru „Convorbiri literare” prefer, însă, să am în vedere altceva: felul în
care, studenţi fiind, profesorul D. Irimia ne-a deprins să ne apropiem de poezie,
în general, şi de poezia lui Mihai Eminescu, în mod special.
De la domnul profesor D. Irimia am învăţat că pentru a putea descifra un
text poetic trebuie să-ţi asumi condiţia celui care scrie, accesul la cartea
poetului fiind condiţionat de existenţa dimensiunii poetice în fiinţa umană a
cititorului. Poezia are specificitatea de a transmite exact aceeaşi stare cu care
poetul a receptat lumea, în timp ce alte tipuri de texte interpretează lumea, nu
intră în comunicare cu ea. Susţinînd ideea că actul poetic e condiţionat de
suprapunerea dintre receptare şi emitere, domnul profesor invoca un fragment
din dialogul lui Menon cu Socrate (din Platon):
Menon: „Îmi pare că semeni leit cu peştele ce se cheamă torpilă. Căci şi
el amorţeşte pe oricine se apropie de el”.
Socrate: „Dacă peştele-torpilă amorţeşte el însuşi cînd îi amorţeşte pe
ceilalţi, atunci semăn cu el, dacă nu, nu!”
Tot de la domnul profesor Irimia am aflat că inocenţa este fundamentală
în actul de lectură şi iniţiere şi că educarea pentru lectura poeziei presupune
capacitatea de a distinge între ceva încărcat de poeticitate şi altceva încărcat de
retoricitate. Nu metaforele prezente într-un text fac din el poezie, căci sensul
poetic se poate construi şi în afara unei figuri de stil.
De la domnul profesor D. Irimia am învăţat, de asemenea, că primul
contact cu poezia (orală prin excelenţă, inclusiv în concepţia lui Eminescu) este
esenţial: după cum „sună” un text sîntem pregătiţi sau nu a avea acces la
semantică, pentru că stratul sonor pregăteşte accesul la text. Unul din prin-
cipiile întemeierii textului eminescian fiind principiul muzical, am putut
înţelege că Odă în metru antic e o poezie fundamental întemeiată pe ritm sau că
în versul „Eu n-o voi mai privi-o” există două vîrfuri muzicale la aceeaşi
înălţime şi în nici un caz o tautologie. Rolul decisiv în a atribui unui text
statutul de poem autentic îl are universul semantic: cu cît e mai mică distanţa
dintre timpul şi spaţiul nostru şi timpul şi spaţiul în care ne introduce poezia,
cu atît acel text e mai apropiat de poeticitate.

100
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Subtile analize ne-au arătat, printre altele, că articolul hotărît poate fi


semnul transformării unei realităţi curente într-un semn mitic, prin funcţia sa
de a absolutiza (prin „mistreţul cu colţi de argint” intrăm în fabulos, iar prin
„un mistreţ cu colţi ca argintul” trecem în real), că, în cazul în care se iese din
timpul profan şi se intră în timpul sacru, funcţionează nearticolul („Peste
vîrfuri trece lună”), că dativul are rolul de a sublinia lăuntricitatea („Stelele-n
cer/ deasupra mărilor/ ard depărtărilor pînă ce pier; ce diferenţă faţă de ard în
depărtări!), că în Mai am un singur dor cele patru anotimpuri îşi pierd succesi-
vitatea şi devin simultane din perspectiva timpului sacru sau că semnificaţia
unui poem rezultă din semnificaţia tuturor variantelor.
În afara exemplarei componente ştiinţifice, între mărcile „stilului D.
Irimia” se numără demnitatea, onestitatea, exigenţa (în primul rînd faţă de sine
şi abia apoi faţă de ceilalţi), respectul, prietenia, tenacitatea, entuziasmul, pute-
rea de muncă, simţul umorului, intransigenţa faţă de minciună şi impostură.
Cei care au avut şansa de a-i fi colaboratori i­au simţit sprijinul necondiţionat,
generozitatea şi solidaritatea. Nu pot fi uitate, desigur, nici preocuparea
constantă şi dragostea profesorului nostru pentru românii şi limba română din
Basarabia şi Ucraina, ca şi relaţia cu totul specială cu Italia şi cultura italiană.
Profesorul D. Irimia, care ne-a învăţat să facem distincţia, din perspec-
tiva fenomenal/ esenţial/ originar, între vreme, timp şi eternitate, rămîne, prin
tot ce ne-a dăruit, printre noi şi în noi.
Convorbiri literare, Iaşi, nr. 7/iulie 2009, p. 41.

DOMNUL PROFESOR IRIMIA

I o a n Milică 

A plecat dintre cei vii un reprezentant de seamă al lumii academice


româneşti. Numele profesorului D. Irimia va rămîne ca pecete a unui destin
care onorează Literele ieşene. Cursurile şi tomurile de lingvistică, gramatică,
stilistică şi poetică, fertila activitate publicistică, Colocviul Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu”, actualmente trecut de cea de-a XXXV-a ediţie, Conferinţa
Naţională de Filologie „Limba română azi”, ţinută la Iaşi şi la Chişinău vreme
de zece ediţii (1991-2006), Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu”, organizat
la Veneţia, în perioada în care domnia sa a fost director adjunct al Institutului
Român de Cultură şi Cercetări Umaniste, organizarea, sub auspiciile Fundaţiei


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

101
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Guggenheim, a „Săptămînii Brâncuşi” sînt numai cîteva din componentele prin


care se înscrie în cultură efigia unui spirit întemeietor. Aceste elemente de
referinţă configurează, fie şi fragmentar, personalitatea creatoare a profeso-
rului. Lingvist în toată puterea cuvîntului, cărturar animat de resorturile
generatoare de viaţă ale marilor idei, D. Irimia a fost şi rămîne un apărător al
valorilor româneşti.
Învăţatul al cărui prestigiu va fi, fără îndoială, păstrat şi preţuit în
comunitatea ştiinţifică, era, în realitate, un domn de o admirabilă modestie.
Abia întrezărită în amfiteatre, firea sensibilă şi interogativă a omului ieşea la
iveală în momentele de familiaritate pe care domnia sa şi le îngăduia cu cei
apropiaţi. În astfel de clipe, atitudinea solemnă de la cursuri se preschimba pe
nesimţite într-o sumă de energii sufleteşti care inspirau încredere şi apropiere.
Ceea ce părea a fi intransigenţă era, de fapt, respect faţă de sine şi de ceilalţi.
Ceea ce se considera a fi exigenţă, provenea, fără doar şi poate, din dorinţa de a
cerceta temeinic căile de acces spre cunoaştere. Dacă, în ştiinţă, cărturarul D.
Irimia a fost un adept al stilului înalt, atît prin aspiraţia de a dezmărgini
gîndirea cît şi prin cizelarea laborioasă a judecăţilor, nici în viaţă, omul plă-
mădit din carne şi oase nu s-a lăsat mai prejos. Politeţea care-i înzestra firea
nobilă şi rezervată se făcea simţită în cele mai mărunte gesturi şi compor-
tamente: felul în care pregătea un ceai sau o cafea, neputinţa (adesea mimată)
de a se folosi de minunile tehnicii moderne, discuţiile despre unele cărţi abia
publicate, poetizarea jovială a cotidianului („Care-i tristeţea cea mare a spice-
lor?”, obişnuia, adesea, să întrebe) şi alte nenumărate momente care întregeau
viaţa de zi cu zi. Iubitor de film, teatru, pictură, muzică şi drumeţii, domnia sa
găsea în forme şi conţinuturi adesea trecute cu vederea de cei mulţi, straturi de
adîncime ale civilizaţiei. De nepreţuit, cel puţin pentru mine, rămîn dialogurile
amicale despre carnavalul de la Veneţia, despre frumuseţea picturii murale de
la Voroneţ şi amuzantele intermezzo-uri despre figurinele politice ale zilelor de
ieri şi de azi. Prelungite în doctele expuneri de la cursuri sau în dezbaterile de
la seminarii, simţul umorului şi talentul de a explora zonele fragile de raţiona-
mentelor studenţeşti (şi nu numai) erau dominante ale felului său de a fi.
Biblioteca personală era deschisă cu generozitate celor aflaţi în căutare de spri-
jin intelectual. La nevoie, profesorul punea la dispoziţia „căutătorilor” cărţi rare
sau greu de găsit, contribuind, nu doar cu vorba bună ci şi cu fapta, la zidirea
celor ce şi-l alegeau ca îndrumător. De altfel, devotamentul faţă de munca
intelectuală şi convingerea că un gînd bun germinează şi dă rod numai dacă
originează într-un studiu asiduu şi de durată reprezintă, poate, cele mai impor-
tante lecţii pe care domnia sa le-a ţinut cu dăruire şi cu remarcabilă onestitate.
Prin plecarea vremelnică la cele veşnice, domnul Irimia a trecut din viaţă
în legenda ţesută cu migală şi deferenţă de multe generaţii de studenţi, discipoli
şi colaboratori, iar această mare trecere este, cu adevărat, numai un privilegiu

102
Prieteni. Cole gi. St udenţi

al creatorilor de şcoală. În conştiinţa celor vii, uitarea cea neagră nu va putea


birui niciodată amintirea trainică şi luminoasă a profesorului drag.
Convorbiri literare, Iaşi, nr. 7/iulie 2009, p. 40.

PROFESORUL DUMITRU IRIMIA

B o g d a n C reţu 

Exigenţa profesorului D. Irimia era semnul unui profesionalism desăvîrşit.


Nu accepta nici un compromis şi bine făcea. D a c ă l u m e a e a l t f e l –
t r e a b a e i. Aceasta este lecţia pe care, cine a ştiut să o priceapă, a putut-o
deprinde de la profesorul Irimia.

Sînt doar două săptămîni de cînd m-am întîlnit pe holurile Universităţii


cu domnul profesor D. Irimia. L-am salutat şi mi-a adresat obişnuita întrebare:
„Ce faci, domnule, ce nu-ţi convine?” Ştia el bine că, dacă te respecţi, mereu te
nemulţumeşte ceva. O ştia pentru că aşa era el însuşi: mereu exigent, doritor ca
lucrurile să fie făcute profesionist.
D. Irimia a fost (este, de fapt) unul dintre marii specialişti ai şcolii ieşene
de filologie, iniţiată de A. Philippide şi continuată de Iorgu Iordan, G. Ivănescu
şi, mai aproape de noi, de Eugen Munteanu, Dragoş Moldovanu şi Mircea
Ciubotaru. Nu ştiu de ce, dar am trista impresie că, o dată cu dispariţia sa,
rămîne un mare gol în şcoala filologică ieşeană. Autor al unor lucrări recu-
noscute de întreaga lume academică, printre care Limbajul poetic eminescian şi
sintezele Gramatica limbii române şi Introducere în stilistică rămîn titluri
obligatorii în orice bibliografie de specialitate, profesorul a fost dintre acei rari
cărturari care dau prestigiu unei instituţii universitare.
Dar nu am căderea şi poate nici priceperea să mă refer la valoarea ştiin-
ţifică a operei sale. Pot spune însă, cu mîna pe inimă, un alt lucru la fel de
important. Profesorul D. Irimia a fost, pentru noi, cei tineri, un exemplu de
verticalitate, un caracter. Rara avis în lumea universitară, măcinată de interese
meschine. L-am văzut luînd cuvîntul, în adunările facultăţii şi spunînd lucru-
rilor pe nume, tăios, apăsat, fără menajamente. A luat atitudine şi împotriva
schimbărilor prin care sistemul universitar trece de vreo 7-8 ani încoace, în
urma implementării, à la roumaine, a sistemului Bologna. Profesorul ştia că
învăţămîntul superior trebuie să urmărească performanţa studentului, nu alfa-


Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iaşi a Academiei Române.

103
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

betizarea lui. Înainte acest deziderat era posibil, acum calitatea a devenit ultima
preocupare a diriguitorilor educaţiei noastre. L-am auzit, nu o dată, pe profesor
deplîngînd faptul că universitatea devine „un SRL”. Cred că, rămînînd fidel
acestor principii calitative, profesorul Irimia îşi crease renumele unui intratabil,
al unui aţos, în orice caz, al unui cadru didactic de care studenţii se temeau,
ştiindu-l exigent. De sute de ori am auzit, de la studenţi, o frază care începea
cu: „Ştiţi, nu am intrat în licenţă din cauza domnului Irimia”. I-am corectat
mereu: „Nu, nu din cauza domnului profesor, ci din cauza voastră”. Sau, poate,
„datorită”, „mulţumită” domnului profesor.
Duminică, înainte de a merge la înmormîntarea sa, am citit, pe site-ul
unui cotidian ieşean, zeci de comentarii aparţinînd unor foşti studenţi. Injuri-
oase, de un cinism de neam prost, imbecile, imorale. Se bucurau, chiuiau că s-a
dus cel care le-a amărît studenţia atît de liniştită… Sincer, mi-a fost ruşine că
cei care căpătaseră brusc curaj, sub protecţia anonimatului, ne-au fost studenţi.
O dată, că unii dintre ei erau agramaţi. Comentariile lor erau pline de dezacor-
duri, de greşeli de ortografie. Dar, şi mai important, mi-am spus, cît de meschin
poţi fi, sufleteşte, cît de mîrşav, cît de mic intelectualiceşte, ca să jubilezi la dis-
pariţia unui mare specialist, care avea doar pretenţia, absurdă azi, nu-i aşa? ca
studentul să ştie carte, dacă tot tînjeşte după diplomă. Nu ştiu cum se face, dar,
de regulă (nu spun că nu ar fi existat şi cîteva excepţii) doar studenţii mediocri
s-au plîns de exigenţa profesorului, din care nu au reuşit să înveţe nimic. Era
duşmanul lor, pentru că îi obliga să citească, să înveţe, iar unora asta le suna a
blasfemie, a atentat împotriva vieţii studenţeşti. Cei într-adevăr buni nu aveau
probleme cu profesorul Irimia. Dimpotrivă, îl căutau, îşi făceau licenţele sub
îndrumarea sa, urmau apoi, unii dintre ei, doctoratul sub conducerea sa şi tot
aşa. Din acest punct de vedere, profesorul a adunat mereu oamenii cei mai buni
în preajma sa, a fost un maestru. Despre asta va scrie, probabil, în cunoştinţă
de cauză, colegul meu Ioan Milică. Eu spun atît: realizarea unui Dicţionar al
limbajului poetic eminescian şi organizarea, an de an, vreme de 35 de ani, a
Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” sînt roadele acestui spirit
elitist al profesorului Irimia, care şi-a găsit, de-a lungul vremii, destui discipoli.
Exigenţa este o calitate, nu o meteahnă a profesioniştilor. Dai mult, ceri
mult. În tot ce a făcut, D. Irimia nu a renunţat la această încredere în lucrul
bine făcut. Altfel nu are rost efortul… Am călătorit odată, de la Cluj la Iaşi, în
acelaşi compartiment şi am discutat foarte mult. Mi-am dat seama că nu era
deloc scorţos, aşa cum voiau alţii să-l vadă, ci, dimpotrivă, un om foarte corect,
cu un umor subţire şi cu o fermă credinţă: că nu are rost să discutăm decît
despre lucrurile serioase. Or, a pretinde ca şi ceilalţi să facă lucruri serioase
este în primul rînd respect faţă de tine însuţi. Exigenţa profesorului D. Irimia
era semnul unui profesionalism desăvîrşit. Nu accepta nici un compromis şi
bine făcea. Dacă lumea e altfel – treaba ei. Aceasta este lecţia pe care, cine a
ştiut să o priceapă, a putut-o deprinde de la profesorul Irimia.

104
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Trecerea sa la cele veşnice este o pierdere ireparabilă. Dumnezeu să-l


odihnească!
Ziarul de Iaşi, 7 iulie 2009

„ÎMBRACĂ-TE ÎN DOLIU, FRUMOASĂ BUCOVINĂ…”

And rei P atraş 

Aşa s-ar cuveni să începem cinstirea celui care a fost un adevărat


Apostol întru Eminescu!
Să tragem clopotele la Putna, la Ipoteşti, să tragem clopotele la Cernăuţi,
Chişinău şi în întreaga Moldovă a binecredinciosului Ştefan Cel Mare şi Sfînt.
Să ascultăm tăcuţi „metalica vibrîndă a clopotelor jale…”
Profesorul D. Irimia a fost un voievod al Limbii Române, un luptător
împotriva trădătorilor de grai şi neam. A unit cu patria mamă, prin Eminescu şi
cuvîntul românesc, Basarabia şi Bucovina încă sfîşiate şi, oriunde a ajuns în
lume, a promovat cu forţă şi curaj autenticitatea naţională.
Cu o vastă cultură (nu doar ca om de litere) şi un rafinat simţ estetic, cu
o rigurozitate şi un profesionalism duse la extrem, întărite de pasiune, dăruire
şi putere de muncă rar întîlnite, profesorul şi-a urmat neclintit calea, neobosit
şi demn ca un soldat din linia întîi, venind la Universitate pînă în ultimele clipe
pentru a-şi îndeplini „datoriile faţă de patrie” – cum atît de simplu s-a exprimat.
Ca o coincidenţă sub semnul românismului a fost faptul că, asemenea
voievodului Ştefan, profesorul a „domnit” 47 de ani în slujba limbii române la
Universitatea ieşeană.
L-am cunoscut acum 5 ani, devenindu-i în timp printre cei mai apropiaţi
într-un mod natural, cum de fapt ar trebui să fie toate relaţiile maestru –
discipol.
În toată această perioadă, ori de cîte ori îi ceream sfatul în probleme de
poetică şi nu numai, niciodată nu mi-a spus că ar fi ocupat, deşi îl găseam
permanent concentrat printre cărţi şi manuscrise la masa de studiu.
De la începutul acestui an traduceam The Raven de E. A. Poe – acel abisal
şi tulburător poem al tristeţii fără de margini, despre care pot spune că mi-a
schimbat destinul…


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.

105
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

După fiecare strofă analizam împreună acel anevoios urcuş şi fiecare


strofă devenea o victorie!
Deja îmi recunoştea bătăile la uşă şi glumea întrebînd dacă iar a bătut
Corbul…
Deşi avea o vitalitate deosebită, deodată, spre finalul traducerii, a început
o dramatică luptă în contratimp, cînd am simţit în profesor acea cădere
ireversibilă…
Ştiam că fiecare strofă ne apropia de finalul necruţător, că acel poem, ca
o fatalitate, l-a atins cu aripa sa neagră şi pe Maestru, că se apropia neîndură-
torul Nevermore…
Am avut o nespusă bucurie, dar şi o nemaiîntîlnită tristeţe cînd m-a
felicitat cu dragoste pentru… tot.
Mi-a cerut poeziile viitorului volum la care încă mai credea că va putea
să scrie prefaţa, dar a venit „clipa cea repede” şi prefaţa nescrisă a rămas
închisă pentru totdeauna în inima sa, doar o frază a mai fost salvată, smulsă
aproape de pe patul suferinţei…
Mi-a fost dat privilegiul rar de a-i sta în preajmă în clipele de pe urmă.
Ultima carte pe care i-am adus-o şi pe care a dorit să o vadă a fost cea a
lui Eugen Coşeriu: Omul şi limbajul său, apărută la Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, cartea cu numărul 1 din noua colecţie „Logos” pe care
o coordona. Antologia textelor, argumentul şi notele aparţin lui Dorel Fînaru
de la Universitatea „Ştefan Cel Mare” din Suceava, cel care organiza pentru
această toamnă suceveană ceremonia de acordare a titlului de doctor honoris
causa acelui care, „dacă timpul ar fi avut răbdare”, ar fi împlinit vîrsta de 70 de
ani…
Acum, însă, a plecat ducînd pentru totdeauna Universitatea în ochii săi…
Mereu cînd cineva drag şi apropiat pleacă Dincolo, învăţăm cîte ceva,
devenim poate mai înţelepţi, deşi înţelepciunea ne poate fi uneori şi povară…
De această dată am învăţat că „învăţăm să murim” împreună cu fiecare
dintre cei care ne părăsesc, că se poate să pierzi sau să cîştigi în ultimul
moment, că Viaţa este o luptă neîntreruptă cu spatele la o prăpastie…
Am învăţat că oricîte atacuri am respinge, uneori cu mult peste puterile
noastre, pînă la urmă sîntem nevoiţi să facem şi cîte un pas înapoi…
Dacia literară, Iaşi, anul XX (serie nouă), nr. 5/2009, p. 44.

106
Prieteni. Cole gi. St udenţi

RĂMAS BUN, DRAGĂ PROFESORE…

Valentina Butnaru 

În noaptea de 2 spre 3 iulie 2009, lingvistul ieşean D. Irimia şi-a încheiat


ciclul vieţii pămînteşti şi s-a mutat Dincolo, lăsînd parcă să treacă mai în faţă cei
mai tineri decît el, pe care i-a instruit şi îndrumat decenii la rînd.

Locul său în lingvistica românească este indiscutabil, ca şi în cultura


română. Dar, la fel de indiscutabil este şi locul profesorului Irimia în viaţa
noastră, a românilor basarabeni, devenind, după 20 de ani de colaborare, un
simbol pentru noi.
În aceşti 20 de ani, a reuşit să lanseze Conferinţa Naţională de Filologie
„Limba română azi” (Iaşi – Chişinău) şi să o menţină timp de zece ediţii. A
iniţiat Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, desfăşurat anual în
perioada 1974-2009, care întruneşte tineri din Iaşi, dar şi din alte centre univer-
sitare: Cluj, Bucureşti, Timişoara, Craiova, Constanţa, Sibiu, Suceava, iar din
1992 încoace – şi de la Bălţi şi Chişinău. Lucrările studenţilor sînt publicate în
volumele „Caietele Eminescu”, îngrijite de profesorul Irimia.
D. Irimia face parte dintre urmaşii lui Onisifor Ghibu, care şi-au asumat
benevol misiunea de a sprijini Basarabia. Împătimit de Basarabia, D. Irimia şi-a
împletit şi mai strîns soarta şi preocupările ştiinţifice cu tot ce înseamnă
Basarabia şi românii basarabeni. A îndrumat studenţi, masteranzi şi doctoranzi
basarabeni, a primit la Iaşi, în mai multe rînduri, grupuri de elevi şi de
profesori din Basarabia şi i-a însoţit prin vechea capitală, asigurîndu-le masă şi
cazare pentru două-trei zile. A donat, din biblioteca personală, cărţi pentru
şcolile din Basarabia. A mers, în fiecare an, la Universitatea de Stat din
Chişinău şi prin liceele-filiale ale Societăţii „Limba Noastră cea Română” la
întîlniri, simpozioane, seminarii şi conferinţe pentru elevi, studenţi şi profesori.
A răspuns la toate apelurile din Basarabia, lăsînd la o parte articolele şi
cărţile pe care le avea de scris. I-a păsat de noi, basarabenii, mai mult decît ne-a
păsat nouă de noi, basarabenii. Pentru a fi alături de noi, şi-a sacrificat timpul,
sănătatea şi extrem de preţioasele ore de bibliotecă.
A elaborat documente şi rezoluţii ale conferinţelor ştiinţifice, sensibili-
zînd autorităţile din Basarabia şi din România, dar şi organismele internaţio-
nale, în problema limbii române în Basarabia.
A fost bun prieten cu regretatul Ion Dumeniuk şi prietenia domniilor lor
a dat naştere unui şir de activităţi comune Iaşi – Chişinău, devenite azi tradiţio-


Societatea „Limba noastră cea română”, Chişinău.

107
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

nale. A susţinut fondarea liceului „Eugen Coşeriu” de la Catranîc şi a gimna-


ziului „Ion Dumeniuk” din Călugăr.
A fost vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România,
membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru în Consiliul de Condu-
cere al Societăţii „Limba Noastră cea Română” din Chişinău. De asemenea, a
fost membru al colectivelor redacţionale ale publicaţiilor ştiinţifice „Analele
Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi” (secţiunea Lingvistică) şi „Limba
Română” din Chişinău.
A făcut parte din Comisia Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi pentru conferirea titlului de doctor honoris causa lingvistului de origine
basarabeană Eugen Coşeriu, iar mai tîrziu şi altui lingvist basarabean – Nicolae
Mătcaş.
Autor a peste 200 de publicaţii, inclusiv a 12 traduceri din italiană şi din
alte limbi, între care: volume monografice, volume coordonate, ediţii îngrijite,
studii şi articole, traduceri, cursuri universitare, prefeţe, publicistică, recenzii şi
comentarii.
Luminoasă să-i fie amintirea…

CĂSUŢA ÎN PATRU APE, CU PRIDVOR ŞI CERDAC


ÎMPREJMUIND DOI PEREŢI ALBI

Ion Fi lipciuc

Între nenumăratele întîlniri şi discuţii cu care m-a onorat profesorul D.


Irimia, în cei patruzeci de ani de cînd l-am cunoscut, aş putea povesti cîteva
care mi-au marcat drumul, întortocheat şi nu lipsit de obstacole, către
înţelegerea operei literare în ceea ce are mai profund şi durabil. Dar mai întîi se
cuvine amintită împrejurarea în care l-am cunoscut.
Cînd a trebuit să fac lucrarea de licenţă la Facultatea de Filologie de la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, după absolvirea cursurilor din
ultimii ani la fără frecvenţă, în primăvara anului 1970, am încercat să-mi aleg
un subiect din lista afişată la avizierul catedrei, dar nu prea aveam chef să scriu
despre chipul ţăranului român sau mai ştiu eu ce. Aveam la activ, de la cursu-
rile de zi, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Iaşi, cîteva lucrări de seminar: cea
dintîi despre sărbătorile de iarnă, la folclor, unde profesorul Adăscăliţei mi-a
recomandat să citesc bine şi să-mi fac fişe din Substratul arhaic al sărbătorilor
de iarnă la români de Petru Caraman, studiu inaccesibil studenţilor în anul
1963, cînd deodată m-am trezit că folclorul românesc nu-i dîrla-dîrla de la
emisiunile de radio sau de la căminul cultural, ci are ceva esenţial şi comun cu
fondul arhaic european. Apoi am mai scris cîteva pagini despre Creangă şi
108
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Eminescu şi mă consideram apt să fac o teză de licenţă ceva mai originală decît
cele propuse de catedră. Astfel că, în cererea pe care i-am înfăţişat-o domnului
decan Constantin Ciopraga, propuneam să mi se aprobe subiectul Valori stilis-
tice eminesciene (asupra cuvîntului „noroc”). Domnul profesor Ciopraga s-a uitat
lung-lung la mine, a mai citit o dată cererea, a întrebat dacă am şi scris cîte
ceva asupra subiectului, eu am minţit senin că deja am vreo 15 pagini pe coli
ministeriale – în fapt, nu aveam scris nici măcar cuvîntul „noroc” – şi m-a
trimis la asistentul D. Irimia, căci dumnealui urma să-mi coordoneze lucrarea,
să-l întreb dacă acceptă asemenea subiect. L-am găsit la Catedra de Limbă
română şi m-am bucurat că era tînăr şi îmbrăcat într-o ţinută mai puţin aca-
demică: fără haină, la ceasul amiezii, mîneca scurtă a cămăşii sinilii şi zîmbetul
larg îmi ofereau semne că domnul asistent nu era chiar aşa de aspru după cum
sunau avertismentele colegilor mei.
Domnul Irimia mi-a pus însă o întrebare şi mai simplă: „Ai citit ce a scris
D. Caracostea despre cuvîntul «noroc» în poezia lui Eminescu?” Nu citisem şi
nici nu puteam să-l mint, însă a început să-mi fugă pămîntul de sub picioare.
Mă şi vedeam trudind cîteva săptămîni la chipul ţăranului în literatură… „Nici
nu aveai de unde să-l citeşti, pentru că lucrările lui Caracostea sînt interzise, nu
le capeţi în vreo bibliotecă. Dar, ca să nu spui că-ţi pun beţe-n roate chiar de la
început, vino la ora 16 acasă la mine”… Şi-mi dădu o adresă pe o stradă între
Cuza Vodă şi Dimitrov… Dar eu vreau să plec acasă, am îngăimat, la Rădăuţi,
cu trenul de seară… „Şi care-i ultimul tren din seara asta spre Rădăuţi?” Nici
asta nu ştiam. Am convenit să văd la ce oră pleacă ultimul tren, să merg la el
acasă la ora 16, să-mi împrumute cartea lui D. Caracostea, să o citesc, să i-o
returnez înainte de plecarea trenului şi să-i spun dacă pot veni cu ceva nou faţă
de cele scrise de Caracostea despre cuvîntul „noroc” la Eminescu.
De la ora 4 şi ceva după amiază pînă pe la 10 noaptea am stat într-un
restaurant, cu o sticlă de bere şi o cafea în faţă, cu cartea pe masă, cu foi
dintr-un caiet cu pătrăţele pentru fişe, cu stilou cu cerneală albastră şi-am tot
citit şi scris citate din Creativitatea eminesciană, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1943. Cînd am terminat această lectură contra cronometru, am
sunat cu mare bucurie şi încredere la uşa domnului asistent D. Irimia, i-am
mulţumit frumos pentru carte şi i-am spus hotărît că am lucruri noi faţă de cele
scrise de D. Caracostea. A zîmbit îngăduitor şi m-a întrebat cînd aduc primul
capitol pentru lectură şi corectură. Am promis că revin peste o săptămînă şi a
rămas bun înţeles să-l caut la catedră…
L-am căutat patru săptămîni la rînd, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, cu cîte
un capitol scris de mînă. Le-a citit pe fiecare în ziua în care i le-am prezentat,
peste două-trei ore eu reveneam şi-mi notam observaţiile, îmi împrumuta cîte o
carte pe care trebuia să o aduc peste o săptămînă înapoi şi aşa, într-o lună de
zile, am mîntuit cuvîntul „noroc” în opera lui Eminescu. Cînd i-am arătat şi
bibliografia, a pus întrebarea oarecum hazlie şi naivă: „Dar văd că din opera

109
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

tovarăşului nu ai nici un titlu!” Dar este obligatoriu? am întrebat eu derutat.


„La mine nu, a răspuns repede domnul asistent D. Irimia, ba chiar dimpotrivă!”
Şi din acel moment am avut o mare consideraţie şi încredere în acest om.
Întîlneam un bărbat tînăr, înzestrat cu libertate de gîndire; mai mult,
aflat într-o funcţie prin care îţi îndruma paşii spre libertatea de gîndire, mă
lămurea prin cuvintele lui Eminescu, din urmă cu un secol, că libertatea
noastră de gîndire a fost scrisă în gîndirea Dumnezeirei; rămîne în voinţa şi
puterea noastră să exprimăm această gîndire şi să o întruchipăm în faptă.
Cînd m-am prezentat la susţinerea tezei în faţa comisiei, venit cale de
vreo 250 de km cu motocicleta de la Costişa la Iaşi, l-am întrebat dacă mai am
vreme să merg la un magazin să-mi cumpăr o cravată, căci la Iaşi studentul nu
avea curaj să intre la examen fără cravată la gulerul unei cămăşi imaculate.
„Stai fără grijă, domnule profesor, mai toată comisia nu are cravată şi ai
exemplul meu în faţă”. Era îmbrăcat tot într-o cămaşă cu mînecă scurtă şi mi-a
spus conspirativ: „Ai totuşi… noroc de minţi luminate în comisie”.
Preşedintele comisiei era profesorul Gavril Istrate, care m-a întrebat,
după ce mi-am expus subiectul: „Dar, în poezia Singurătate, cum se face că nu
întîlnim cuvîntul «noroc»”? Cum eu am lucrat pe ediţia Perpessicius, preci-
zasem în teză că tocmai strofa cu termenul „noroc” a fost înlăturată din forma
pentru tipar, şi în manuscris strofa cu pricina era însemnată cu creion roşu.
„De cine însemnată?” Nu ştiu, am răspuns eu, poate că de către poet. „Bine,
dumneata nu ai de unde să ştii, că editorul nu explică, dar însemnarea cu creion
roşu pe manuscris îi aparţine lui Maiorescu, din vremea cînd alcătuia volumul
de Poesii, în toamna anului 1883”.
Mi-a mulţumit şi am plecat izbăvit din sala de examen.
Am rămas de atunci cu o admiraţie nezdruncinată pentru filologul
D. Caracostea, care stăpînea bine şi folclorul românesc, avea o viziune mai
largă, cerceta înainte de toate izvoarele, variantele, corela cu atenţie elementele
comune din texte şi apoi trăgea concluzia, folosea o metodă care mai tîrziu a
fost adjudecată de structuralişti. Primul studiu pe care l-am alcătuit despre
Eminescu, „Asupra cuvîntului noroc”, a fost în spiritul şi cu metoda lui
D. Caracostea, avînd ca principii cele primite de la îndrumătorul ştiinţific
D. Irimia.
Prin toamna anului 1970 sau în iarna următoare am pus mîna pe
antologia Mihai Eminescu. Despre cultură şi artă, ediţie îngrijită de D. Irimia,
apărută la Junimea din Iaşi, care m-a bucurat foarte mult: o dată, pentru că era
alcătuită de profesorul meu şi a doua oară, pentru că găseam în această
culegere ceea ce îmi servea de argumentaţie în lecturile din opera lui Eminescu.
Îndeosebi, am luat ca pavăză următorul pasaj: „E păcat cum că românii au
apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formulă
numai formula. Formula nu e decît manifestaţiunea palpabilă, simţită a unei
idei oarecari. Ce face d. e. istoricul cu mitul?…”

110
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Au trecut cîţiva ani buni fără să-l mai revăd pe domnul asistent D. Irimia
şi chiar fără să ne scriem, eu cel puţin nu prea îndrăznind să deranjez cu
scrisori un cărturar pentru care timpul lecturii este aşa de preţios. I-am trimis
totuşi, prin 1976, volumaşul meu de poezii, Răboj, scos la Editura Litera din
Bucureşti, şi domnul Irimia mi-a răspuns, între altele, ca pe viitor să nu-i mai
trimit scrisorile pe adresa de la facultate, ci acasă, fapt din care am tras
concluzia că dumnealui avea oarecari suspiciuni faţă de marja discreţiei în
instituţia unde lucra.
Cînd anume, cum şi unde ne-am reîntîlnit nu mai ţin minte, poate pentru
faptul că în anii 1971-1975 mergeam destul de rar prin Iaşi. Am reluat drumu-
rile la B.C.U. în momentul cînd, prin 1975, am prezentat o comunicare despre
stema Moldovei la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, şi cercetătorii de acolo,
îndeosebi profesorii Al. Zub şi Ioan Caproşu, au primit cu destul interes tenta-
tiva unui profesor de limbă şi literatură română – dintr-un sat din Bucovina –
de a explica originea ritualică păgînă a unui însemn heraldic. Probabil că tot în
acele zile l-am căutat şi pe domnul Irimia ca să-i povestesc despre proaspetele
mele isprăvi cărturăreşti.
În primăvara anului 1980 mi-a fost dat să mă reîntîlnesc cu D. Irimia pe
stradă, în Iaşi, undeva în apropiere de universitate, într-un moment cînd eram
pur şi simplu dărîmat sufleteşte pentru că onoratul Inspectorat Şcolar Judeţean
din Suceava îmi retrăsese avizul de admitere la examenul preliminar – la
socialism ştiinţific! – pentru obţinerea gradului didactic I. I-am spus domnului
Irimia despre necaz, încercarea de-a obţine revocarea deciziei nedrepte, în fapt
maşinaţia unui inspector care ţinea să mă pedepsească, pentru că, prezen-
tîndu-mă în sala de examen, conform tabelului afişat pe uşă, trăgînd biletul cu
subiectele şi rostindu-mi numele, comisia examinatoare a citit lista celor în
drept a fi examinaţi şi mi-a spus că între timp Inspectoratul Şcolar Judeţean
Suceava mi-a retras avizul.
„– De ce nu mi-aţi tăiat numele şi de pe uşă? a fost întrebarea mea
firească.
– Ce mai contează, mi-a spus şeful comisiei de la examenul de socialism
ştiinţific. Intervenţia s-a făcut prin telefon”.
Aşadar, căpcăunii de la Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, în biro-
craţia lor lîncedă, s-au trezit în ceasul al doisprezecelea să pedepsească cîţiva
profesori mai deşucheaţi de la Cîmpulung Moldovenesc. Deşi eu nu mă aflam
în echipa indisciplinată de la Liceul „Dragoş Vodă”, zbirilor le-a picat bine să
mă încondeieze şi pe mine…
Domnul Irimia mi-a propus să nu mă frămînt chiar aşa de straşnic, voi
avea vreme să dau examenul şi peste un an, să mă liniştesc şi m-a invitat la
masă, la restaurantul de la Casa Universitarilor. Acolo, într-adevăr, mi-a trecut
furia, am mîncat cu oarecare poftă, simţind că eram chiar flămînd, am băut şi
un pahar de vin bun, am sorbit o cafea şi am definitivat împreună ordinea de

111
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

bătaie: să dau telefoane la directorul Casei Pionierilor din Cîmpulung, unde


lucram cu jumătate de normă, la Inspectoratul Şcolar din Suceava, să aflu cine
mi-a săpat groapa, şi la judeţeana de partid, că partidu’ e-n toate.
I-am mulţumit domnului Irimia pentru masă, pentru încurajare şi pentru
sfaturi şi am coborît la telefoanele din Iaşi, ca într-un punct strategic din care
trebuia să-mi desfăşor atacul.
Inspectorul Chindea m-a plouat cu formule ceapiste: „Lasă că ştim noi,
lasă că am auzit…”
Fireşte că l-am retezat: „Trebuie să se şi demonstreze ceea ce ştiţi,
inspectoratul nu-i totuşi organizaţie de ţaţe…”. Dar nu l-am convins, omul fiind
din fire cam pătrăţos la cap. Un alt telefon i-am dat profesorului Aurel
Stăvărache de la partid, cu rugămintea să întrebe el pe cei de la Inspectorat ce
tărăşenie am făcut eu, pentru că eu, ştiindu-mă nevinovat, voi face un scandal
monstru. Iar dacă nu au nici un motiv serios, să facă bine să-mi reavizeze
prezentarea la examen.
Cum eram nevinovat, peste un ceas am fost reavizat să mă prezint la
comisia examinatoare. Din nefericire, la acea oră, după amiază, pe la 16, comi-
sia îşi încheiase lucrătura şi examinatorii plecaseră pe la casele lor. Am avut
noroc să nu se fi scris şi procesul-verbal, iar secretara de la Perfecţionarea
Cadrelor Didactice mi-a spus unde îl pot găsi pe profesorul de socialism. Aşa că
pînă seara, pe la 19, ieşeam cu examenul de socialism luat la limită şi-mi
rumegam cu amărăciune încurcătura.
N-am mai avut vreme să-l anunţ pe domnul Irimia că sfatul d-sale şi
vorbele aşezate la masa de prînz mi-au dat înţelepciunea şi curajul să nu mă
dau bătut. Ceilalţi colegi pedepsiţi deodată şi în aceeaşi formulă cu mine s-au
lăsat păgubaşi, au suportat cu stoicism un an de zile şi n-au protestat de frica
unor pedepse şi mai parşive.
Cînd, peste două săptămîni, am revenit prin Iaşi, unde m-am dus direct la
catedră ca să-i mulţumesc, dumnealui ştia din lista cu cei promovaţi că reuşi-
sem să trec hopul disciplinar şi mă aştepta cu propunerea să-mi iau lucrarea
metodică pentru gradul I sub îndrumarea sa.
„– Păi, nu prea am alt subiect la îndemînă decît poveştile caprei cu iezii
mîncaţi de lup…”.
E drept că îi povestisem cu cîteva luni în urmă că întocmesc o antologie
cu aceste basme, urmărind elementele comune şi diferenţele în versiunile de la
un popor sau altul.
„– Şi ce te opreşte să faci o lucrare de gradul I chiar cu poveştile acestei
capre?”
Cum aveam textele unor variante în limba latină, franceză, germană,
rusă şi română, mi-a fost foarte uşor să fac un capitol şi despre lectura basmu-
lui în şcoală, cu cîteva consideraţii metodice, cu două-trei planuri de lecţie şi cu
o aplicaţie a concluziilor lui V. I. Propp asupra basmelor româneşti.

112
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Domnul profesor D. Irimia mi-a făcut observaţii, mi-a tăiat din formu-
lările mai puţin academice, m-a îndrumat spre valorile stilistice şi poetice ale
textelor şi, pînă la urmă, comparaţia între basmele româneşti şi cele străine cu
unul şi acelaşi motiv – al caprei cu iezii mîncaţi de lup – a intrat foarte bine în
ceea ce ziceam eu că mă preocupă: constantele poetice din care se alcătuieşte un
text folcloric şi cu atît mai interesant cu cît asemenea constante le aflăm în
literatura mai multor popoare.
La susţinerea lucrării metodice, în februarie 1981, era vreme de iarnă şi
un frig cumplit. Comisia – alcătuită din coordonatorul ştiinţific al lucrării,
lector. univ. dr. D. Irimia, prof. univ. dr. Ion Tilea şi inspector de specialitate
prof. Gh. Giurcă din Suceava – a asistat la o lecţie de literatură, două de grama-
tică şi la o şezătoare literară cu Capra şi iezii sfîrtecaţi de lup, ceva mai anapoda
în practica şcolărească din anii ‘80.
Eu am potrivit în aşa fel lucrurile ca şezătoarea să fie şi lecţie deschisă în
cadrul cercului de metodică al profesorilor de limba şi literatura română din
zona Cîmpulung şi lecţie în faţa comisiei pentru obţinerea gradului didactic I.
Cînd am discutat proiectul, domnul Irimia a fost de acord, cu toate că asemenea
prestaţii didactice, la două capete, nu erau obişnuite la vremea aceea. Fireşte că
şezătoarea, departe de canoane metodice sacrosancte – elevii făceau comparaţii
între variantele în limba rusă şi română, germană şi română, franceză şi
română, latină şi română, cu fragmente citite expresiv în limbile respective
(unii elevi vorbeau limba rusă, ucraineană sau germană în casă), cu aprecieri
asupra bogăţiei limbii române şi, mai cu seamă, a mijloacelor artistice din
povestea lui Ion Creangă – s-a încheiat cu un spectacol teatral în care, la ieşirea
caprei din scenă şi plecarea ei în pădure după mîncare, iezii rămaşi acasă
deschid televizorul în ecranul căruia povestea se desfăşoară mai departe prin
jocul unor marionete.
Din toată această poveste dintr-o zi de iarnă geroasă – şi afară, şi în hotel
era un ger de crăpau pietrele! – nu am decît referatul domnului profesorului D.
Irimia, întocmit cu acea răbdare şi minuţie care înspăimîntă orice competenţă.
Ceea ce pe mine m-a uimit, pentru că, ştiindu-l specialist în gramatică, poetică
şi stilistică, eram încredinţat că trece indiferent pe lîngă problemele unor texte
cum sînt basmele şi mai cu seamă un basm considerat minor, precum Capra cu
trei iezi. Cunoştea însă foarte bine basmele româneşti, era încîntat de lectura pe
care o făceam eu, pas cu pas, basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de
moarte, cules de Petre Ispirescu în 1862, despre a cărui singularitate în litera-
tura noastră populară şi în cea europeană susţinea că trebuie căutată o
explicaţie judicioasă. Aprecia în chip deosebit cartea savantului rus V. I. Propp,
Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, tradusă în acei ani şi în limba română,
şi era mîhnit că folcloriştii români nu dădeau destulă atenţie acestei perspec-
tive de lectură.

113
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Dar domnul profesor D. Irimia m-a ajutat mult şi împrumutîndu-mi din


cînd în cînd cîte o carte de care aveam nevoie sau cerînd cartea rîvnită prin
împrumut interbibliotecar pentru un titlu din străinătate, imposibil de aflat în
bibliotecile noastre. Aşa am citit, prin 1984, cartea lui Milarepa, în două ediţii,
una din anul 1925 – pentru că o avea Brâncuşi în atelierul lui parizian, aşezată
pe o poliţă, alături de dialogurile lui Platon. Într-o zi însă, din cine ştie ce
motive, sculptorul a hotărît să se sinucidă. Cum a trecut pe lîngă poliţa cu cărţi
şi a dat cu umărul, o carte a căzut jos; a luat-o în mînă, s-a aşezat în pat, a
recitit-o şi nu şi-a mai dus gîndul sinucigaş la capăt. Era cartea lui Milarepa, cu
gravuri chinezeşti în lemn, ilustrînd simbolurile expuse de întemeietorul reli-
giei tibetane. Altă ediţie, din 1976, tot în limba franceză, nu mai avea gravurile
din 1925, însă pe mine mă interesau eventualele diferenţe şi notele explicative.
Domnul profesor Irimia a primit la B.C.U. „M. Eminescu” din Iaşi amîn-
două ediţiile, pe cea dintîi a copiat-o la xerox şi m-a anunţat că mi le împru-
mută pentru trei săptămîni, căci acesta era termenul de returnare. Tot prin
intermediul d-sale am obţinut şi un clişeu fotografic după articolul cercetăto-
rului ucrainean Alexander, mai exact Oleksander Kolessa, despre Vechile
colinde lunar-astrale ucrainene, tipărit în revista „Zapiski naukovo tovaristva
Sevcenco” din Lvov în 1930, cu texte asemănătoare vechilor colinde româneşti.
În primăvara anului 1988 sau 1989, domnul profesor Irimia avea de făcut
o inspecţie de grad la un profesor din satul Slătioara şi alta la prof. Elena Lucău
Dănilă, la şcoala din Botuş, venind în echipă cu inspectorul Mihai Iordache de
la Suceava şi profesorul C. Parfene de la Iaşi. M-a anunţat şi i-am primit pe toţi
trei la Casa Pionierilor din Cîmpulung ca să le proiectez filmuleţul alb-negru,
pe 16 mm, pe care l-am făcut cu filosoful Constantin Noica prin Păltiniş. Era un
film neisprăvit, pentru că intenţia mea de a-l filma pe filosof plimbîndu-se pe
cărările din Păltiniş în cele patru anotimpuri ale anului s-a prăbuşit în decem-
brie 1987. Dar am avut bucuria să-i arăt aceste singulare imagini filmate…
După evenimentele din decembrie 1989 am ajuns cam tîrziu la Iaşi, unde
domnul Irimia mă aştepta să-i povestesc amănunte de pe la Bucureşti, căci mă
ştia frecventîndu-i pe Geo Bogza, pe filosoful Mihai Şora şi pe logicianul Sorin
Vieru. Dacă nu mă înşel, am ajuns în Iaşi venind direct de la Bucureşti, după o
vizită pe care i-o făcusem domnului Şora chiar la Ministerul Învăţămîntului.
Domnul profesor D. Irimia era entuziasmat de cursul evenimentelor însă, ca să
discutăm pe îndelete, mi-a cerut să ne întîlnim în părculeţul din faţa Teatrului
Naţional din Iaşi. Era un semn că se temea să nu fim ascultaţi. I-am spus că
filosofului Mihai Şora îi pare rău că a acceptat funcţia de ministru într-un
guvern care îşi păstrează orientarea şi conduita comunistă. Cunoşteam bine
opţiunile politice ale profesorului meu, nu fiindcă am fi avut vreo discuţie
specială, ci ne-am exprimat fiecare, prin cîteva amănunte, orientarea. Ca să dau
un exemplu, prin 1982, cînd îi povesteam ruşinea că în redacţia de la „Pagini
bucovinene” din Suceava mi se operaseră serioase tăieturi într-un interviu cu

114
Prieteni. Cole gi. St udenţi

lingvistul Iorgu Iordan, care se mîndrea pe atunci că are carnetul de partid cu


nr. 21, domnul Irimia mi-a luat piatra de pe inimă: „Nu-ţi face probleme, tova-
răşul academician e şi el unul dintre vinovaţii pentru instaurarea acestui
regim…”. Acum, în ianuarie 1990, în Bucureşti, intelectualii veritabili erau
dezamăgiţi de manevrele emanaţilor; schimbarea a fost doar de faţadă, o
perestroică bună pentru America Latină. Prin Crăciunul „ciuruit” în Tîrgovişte,
„Troica” de la Bucureşti încerca să mai salveze o ciozvîrtă din hoitul comunist.
Domnul Irimia nu vroia să creadă, avea încă iluzii.
I le-a spulberat mineriada închinată… comemorării lui Eminescu…
O întîlnire memorabilă cu domnul D. Irimia am avut-o la Putna, în ziua
de vineri, 15 august 1997, aşadar la Sf. Marie Mare, cînd se adună acolo lume de
pe lume, ca la hramul mănăstirii. Am convenit să ne întîlnim pe Dealul Crucii;
odată că acolo urcă puţini expediţionari şi apoi nu găseam nici un farmec să ne
înghesuim între zidurile mănăstirii; din vîrful dealului oamenii priveau de la
înălţime forfota de jos şi în scurtă vreme alunecau la vale. Am stat cîteva
minute bune şi-am admirat de sus mulţimea, oricum mult mai multă ca în 1871.
Desigur, nu erau personalităţi ca-n vremea lui Eminescu şi Slavici, totuşi la
slujba de prăznuire a voievodului Ştefan cel Mare au îngenuncheat M.S. Regele
Mihai şi I.P.S. Mitropolitul Moldovei.
Am urcat pe Dealul Crucii unde l-am văzut pe domnul Irimia cu doamna
Cristina; am stat împreună un timp de poveşti, am admirat de sus peisajul şi
apoi am coborît. Oricum, domnul profesor Irimia trăia o mare mulţumită
sufletească pentru că în vara trecută, la Sf. Marie Mare din 1996, la 125 de ani
de la serbarea din 1871, grupul de studenţi îndrumaţi de dumnealui a dăruit
mănăstirii Putna o altă urnă, cu pămînt adus din toate ţinuturile româneşti,
acum, în 1996, şi aşezată în muzeul mănăstirii alături de urna din vremea lui
Eminescu. Era tare mîndru de asemenea ispravă consacrativă.
Tot atunci s-a petrecut vizita pe care mi-au făcut-o la Costişa, într-o zi
însorită şi fără o pală de vînt, cînd am coborît în luncă şi ne-am aşezat pe malul
apei, Suceava, la soare. Nu mai ţin minte dacă, la întoarcere în sat, am trecut şi
pe la moara din Costişa, care nu mai macină de ceva vreme, dar îşi păstrează
intactă vechimea… şi mirosul boabelor rîşnite între pietre. Probabil că da, şi
poate că doamna Cristina îşi va fi amintit de volumaşul meu de haiku, Moara
din Costişa.
A doua zi, am înhămat iapa la căruţă şi am pornit cătinel spre Gălăneşti,
la casa de vacanţă unde oaspeţii mei erau găzduiţi, prin lunca Sucevei, printre
ape, scopul meu fiind acela de a merge pe traseul pe care am fugit eu pentru
prima oară de-acasă şi, trepădînd prin lunci şi peste ape, am ajuns în satul
Hurjuieni, la casa bunicii Catrina.
Nu ştiu cît îl putea interesa pe domnul profesor casa bunicii mele, pe
lîngă care am trecut, sau gospodăria unei mătuşi, şcoala, biserica şi cimitirul
satului Hurjuieni, dar în această aşezare s-a născut şi a copilărit cărturarul

115
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Ştefan Cuciureanu, italienistul, pe care îl admira şi preţuia, cel care i-a insuflat
dragostea pentru spaţiul italian. Călătoria ne-a luat ceva timp, iapa clămpănea
mai îndesat din potcoave doar cînd o îndemnam cu biciuşca la trap, însă am
avut cum privi, oarecum de sus, casele gospodarilor, acareturile de prin ogradă,
iar cu o maşină nu prea se putea merge pe asemenea drum îngust şi încîlcit; am
trecut apa Sucevei prin mai multe vaduri, domnul profesor Irimia mirîndu-se
îndelung de aceste multe braţe ale unui rîu destul de mic, cum tot mai aveam
de trecut o apă şi încă una, ca şi cum am fi intrat într-un labirint.
Destul că am făcut drumul cu căruţa, gospodăreşte, pînă dincolo de
centrul satului Gălăneşti, pînă la o cărare care ducea, în stînga, prin păpuşoi,
direct spre casa de vacanţă din Brădet. Doamna Cristina mi-a mărturisit de mai
multe ori că acest drum în căruţă, pe ape şi pe uscat, a rămas una din cele mai
vii amintiri de vacanţă…
A treia întîmplare importantă din viaţa mea de cărturar a fost îndemnul
domnului D. Irimia de a pregăti o teză de doctorat cu dumnealui. Eu am şi rîs,
dibuind în propunerea d-sale o modalitate de a mă obliga să termin lucrarea
despre constantele din Mioriţa, spre a nu-i mai povesti la fiecare întîlnire cîte un
capitol… în curs de neisprăvire. Subiectul îl cunoştea foarte bine din cele cîteva
articole tipărite de mine de prin 1983, prin reviste şi mai ales din expunerile
mele cînd îl vizitam la catedră ori ne întîlneam prin oraş. Cum eram un învă-
ţăcel copt, ca să nu spun destul de bătrîn, doctoratul nu-mi folosea la nimic.
Nici măcar la recuperarea anilor cînd am avut doar jumătate de normă
didactică pentru a vorbi elevilor despre atribut sau… un om năcăjit! Dar,
fiindcă îndrumătorul ţinea la această ispravă a mea, am prezentat în scurtă
vreme două capitole ca referate şi ce mai intra în sarcina candidatului şi într-un
an de zile eram pe punctul de a definitiva întreaga lucrare. Au apărut însă, ca
din senin, o vacanţă prelungă la Paris, o carte cu 123 de traduceri ale Mioriţei,
cîteva călătorii la Cernăuţi sau în Basarabia, astfel că într-o bună zi m-am trezit
cu avertismentul domnului Irimia că, dacă nu mă prezint cu textul lucrării
finisate în faţa comisiei de catedră pînă la sfîrşit de an 1998, pierd toate
examenele şi referatele şi va trebui să o iau de la capăt. Or, mie nu-mi trebuia
nici un capăt!
M-am încadrat însă în termen şi cred că nu l-am dezamăgit nici a treia
oară…, iar, în martie 1999, am susţinut, în şedinţă publică şi în faţa comisiei
alcătuite din conf. dr. Iulian Popescu, decanul Facultăţii de Litere, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” (preşedinte), prof. dr. D. Irimia, conducător ştiinţific,
acad. Alexandru Surdu, directorul Institutului de Filosofie din Bucureşti, conf.
dr. Mircea Fotea, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cercetător
ştiinţific principal dr. Ion Pogorilovschi, Institutul de Etnologie şi Folclor
„C. Brăiloiu” din Bucureşti (membri), teza de doctorat intitulată Constante
stilistice şi semnificaţii arhaice în Mioriţa.

116
Prieteni. Cole gi. St udenţi

Acum, depănînd cu tristeţe aceste amintiri, îmi dau seama că dintre cele
trei referate semnate de profesorul D. Irimia la cele trei examene la care am
fost supus ca absolvent al cursurilor de filologie, eu nu am nici referatul pentru
lucrarea de licenţă şi nici de la teza de doctorat. Mă şi întreb dacă aş putea să le
recuperez din arhiva Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi pentru a
întocmi o broşură în semn de omagiu cuviincios acestui distins cărturar şi
pedagog care m-a îndrumat ca un frate mai mare, mai înţelept şi mai clar-
văzător, în tainele unui domeniu destul de bogat în dificultăţi şi surprize, în
bucurii discrete şi iluzii deşarte…
N-am să-i laud cărţile pe care le-a scris de-a lungul anilor de profesorat,
nici măcar nu vreau să le amintesc titlurile, pentru că au fost scrise în gîndirea
Dumnezeirii şi cine le caută le găseşte în orice „sertar” dintr-o bibliotecă
aşezată în calea uitării…
Ultima escapadă peripatetică în care l-am însoţit pe domnul profesor D.
Irimia prin Bucovina a fost în căutarea unui loc de retragere, a unei case de
vacanţă, sfatul meu mai vechi fiind să găsim înainte de toate un teren de
vînzare, undeva într-o poiană, prin apropierea unui oraş, să căutăm un model
de casă tradiţională într-un sat, din bîrne sănătoase, în patru ape, cu două odăi
şi tindă, cu pridvor şi cerdac în jurul a doi pereţi albi, unde să se poată sta
într-un fotoliu comod şi omul să citească în voia largă; să căutăm meşteri
pricepuţi într-un sat din preajma Cîmpulungului, să ridice cabana sau casa în
chip provizoriu în satul lor, doar prinsă în cîteva cuie, şi apoi să o desfacă şi să
o aducă în două căruţe la locul ales pentru aşezare. Planurile s-au tot amînat şi
modificat pînă prin 2007, cînd am hotărît să căutăm deocamdată o casă de
vacanţă, unde domnul profesor să poată sta măcar două-trei săptămîni în
liniştea din marginea unei păduri; o fostă colegă de liceu, Lucia Popovici,
trăitoare în Gura Humorului, era dispusă să-i ofere pentru o lună de zile cabana
familiei sale, ridicată nu de prea multă vreme în capătul satului Călineştii lui
Enache, înainte de-a ajunge în Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava.
Domnul Irimia a venit de la Iaşi cu maşina condusă de doamna Cristina
şi, într-o frumoasă zi de vară, am pornit în periplu din Gura Humorului, spre
Suceava, pînă în Călineştii lui Enache, unde ne-am oprit la cabana din margi-
nea pădurii, apreciind peisajul, vecinii, distanţa pînă la Suceava, după care
ne-am întors, cu popasuri de rigoare, prin Părhăuţi, Cacica, Păltinoasa, Gura
Humorului, Cîmpulung şi ne-am oprit într-o pensiune la Sadova. Aici aveam
un munte în faţă, pajişte verde în jurul clădirii, soare, nouri albi călătorind
peste obcină, linişte, numai că domnul profesor Irimia s-a arătat dezamăgit că
la televizorul din cameră nu putea prinde un post italian. Ceea ce pe mine m-a
cam mîhnit, pentru că aş fi dorit ca după o zi de alergătură să nu-l mai intere-
seze nimic altceva decît liniştea nourilor care alunecau scămoşi pe deasupra
lumii. Era totuşi infatigabil…

117
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Cu Ion Filipciuc, Mănăstirea Orata, 2004

***
Cea din urmă convorbire cu profesorul Irimia am purtat-o la telefon,
spre sfîrşit de iunie 2009. L-am întrebat cînd e ziua sa de naştere. „Mîine”, mi-a
răspuns oarecum supărat. Să fie supărat pe mine? Să fie o glumă? Şi i-am
explicat stînjenit, pentru că într-un an m-am nimerit de Sf. Dumitru în Iaşi,
l-am felicitat prin telefon de ziua onomastică şi m-a invitat la o agapă. Acum
precizam: ştiu că în preajma zilei de Sf. Dumitru. Dar în ce dată? „În 21
octombrie”, mi-a răspuns cu simplitate. Îi mai spun că de la Brăila am primit
invitaţia de a colabora la un volum omagial. Ştia, i s-a spus, i s-a cerut încu-
viinţarea, e de acord. Îl întreb: ce se mai întîmplă cu cabana, cu căsuţa din
marginea pădurii? „Rămîne pe altă dată, deocamdată am alte probleme…
Rămîne în pădure, nu mai am gîndul acela, poate peste un timp…”. Îi urez
sănătate. Răspunde optimist. Dar peste cîteva zile primesc telefon de la doamna
Cristina şi aflu cu stupoare că profesorul D. Irimia a plecat… În ziua de vineri, 3
iulie 2009. „Ieri…, înmormîntarea va fi duminică”.
Am fost la înmormîntare, însă chipul nu i l-am văzut, capacul sicriului a
rămas bătut în cuie şi n-am întrebat din care pricină, şi nici nu aş fi vrut să-l
păstrez în amintire decît cu faţa luminată de acel zîmbet larg… Peste cîteva
luni, cînd i-am adus fotografiile de la ceremonie, doamna Cristina mi-a explicat
că sicriul era închis pentru că aşa dorise el: „Discreţia lui de totdeauna nu putea
accepta expunerea, etalarea lipsită de apărare… Nu era marcat de boală, arăta
118
Prieteni. Cole gi. St udenţi

ca întotdeauna, avea o expresie senină, aproape împăcată, semn că înţelesese şi


îşi acceptase destinul” […].

***
Transcriu aceste însemnări la calculator, în cea din urmă dimineaţă de
februarie 2012, din cînd în cînd ridic ochii din pagină, privesc împăcat pe
fereastră cum ninge cu fulgi mari şi molcomi peste creştetul brazilor şi deslu-
şesc sub ninsoare, undeva într-o pajişte din Obcinile Bucovinei, căsuţa pe care
şi-ar fi dorit-o profesorul meu de-o viaţă. Pentru mine această căsuţă chiar
există, cu acoperişul în patru ape, cu pridvor şi cerdac împrejmuind doi pereţi
albi, între cîţiva brazi subţiri şi aromitori, numai că omătul şi pîcla îi ascund şi
ocrotesc geometria visată de ochii noştri împăingăniţi cu griji prea mărunte…
Dacia literară, Iaşi, anul XXIV (serie nouă), nr. 5-6/2013, p. 36-47.

DUMITRU IRIMIA ÎN AMINTIRILE STUDENŢIEI MELE

A lina A lexand ra A p reutesei

Am cunoscut mulţi oameni de-a lungul anilor de studiu; am cunoscut


persoane care trebuiau să mă înveţe, persoane care m-au instruit şi persoane
care mi-au influenţat mintea într-un mod excepţional. Spun „excepţional”
pentru că în momentul în care i-am cunoscut pe aceşti oameni, mi-am dat
seama că sînt o norocoasă. Şi sînt o norocoasă pentru că l-am cunoscut pe
domnul profesor Irimia.
Este o onoare să fiu astăzi aici, chiar dacă pentru mine este, în acelaşi
timp, şi un moment de profundă tristeţe. Nu ştiu cum ar trebui să percep
absenţa unei persoane, nu reuşesc nici să o înţeleg, nici să o asimilez. Poate sînt
încă prea tînără, sau poate că, pînă la urmă, nu este nimic de înţeles.
Păstrez multe amintiri cu domnul profesor. Ultima întîlnire a fost la
sfîrşitul lunii iunie în 2008. Cu alte cuvinte, anul trecut – pe cînd încă mai eram
studentă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
În toţi cei patru ani de facultate am locuit într-un cămin din campusul
universitar şi îmi amintesc că pe acele holuri se vorbea mult despre profesorul


Comunicare susţinută la simpozionul El Papel de la traducción en el discurso de la
rumanidad desde una perspectiva diaspórica, Secţiunea „Homenaje a Dumitru Irimia”,
Aguaclara (CD-rom), 2011.

119
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Irimia, însă arareori am întîlnit pe cineva care să fi avut ceva bun de spus. Aşa
încît am avut mari emoţii în ziua în care a trebuit să îl cunosc personal. Ne
aştepta în cabinetul său de la etajul trei şi ne-a primit zîmbind. „Ce faceţi? Aţi
pregătit întrebările?” Toţi cei prezenţi citiseră cîte ceva din cartea dumnealui
sau cîteva notiţe, dar niciunul dintre noi nu pregătise măcar o singură întrebare
legată de informaţiile pe care trebuia să le învăţăm. Cam aşa a fost prima
noastră întîlnire. Cu prea puţine de spus din partea noastră, iar din partea
domniei sale cu un mic discurs. A fost o scurtă introducere în partea teoretică a
cursului… nu puteai să nu remarci ironia fină şi inteligentă sau tonul liniştit al
vocii ce transmitea un discurs de o coerenţă precisă care întotdeauna reuşea să
ducă la capăt fiecare idee, ţesînd în jurul ei mii de alte gînduri şi concepte.
Am continuat să particip la aceste întîlniri de-a lungul semestrului şi îmi
amintesc că cea mai mare provocare nu era cum să asimilezi cît mai mulţi
termeni, cum să defineşti mărcile stilistice sau cum să explici diferenţa dintre
mesajul scris şi mesajul oral, ci cum să formulezi o întrebare inteligentă.
Da…, a pune o bună întrebare însemna că mintea ta începea să îşi dez-
volte o dinamică proprie şi căuta un mod de a relaţiona şi de a formula cone-
xiuni între concepte deja ştiute şi idei noi. Eu cred că ceea ce profesorul Irimia
căuta în studenţii săi era dinamică noastră intelectuală, tînără şi, pe alocuri,
ingenuă. Eu aşa l-am înţeles…, exigenţa sa te motiva şi te încuraja în acelaşi
timp. Ştiam că oricînd îl puteam găsi în cabinetul său, bucuros de a ne putea
răspunde la întrebări.
Dar, pe lîngă un mare profesor şi un excelent pedagog, profesorul Irimia
m-a mai învăţat o lecţie: curajul şi ambiţia de a-ţi duce proiectele pînă la capăt
şi de a lupta pentru convingerile tale chiar şi atunci cînd se pare că ai o lume
întreagă împotrivă. Aceste forţe interioare au pus în mişcare Colocviul Naţio-
nal „Mihai Eminescu”, care a început în anii grei de cenzură ai comunismului.
Această determinare şi convingere puternică au făcut ca examenul cursului de
Introducere în stilistică să fie unul dintre cele mai grele, implicînd multă
muncă, ore de studiu minuţios şi multe zile în sala de lectură a bibliotecii. Ne-a
obligat să citim, să ne documentăm, să studiem şi, mai mult decît orice, ne-a
învăţat să gîndim şi să ne asumăm responsabilitatea propriilor noastre gînduri.
M-am simţit tare mîndră cînd am luat acele examene, pentru că ştiam că
însemna mai mult decît o notă bună; era o recunoaştere profesională şi morală
care mă încuraja să fac următorul pas înspre viaţa care mă aştepta dincolo de
zidurile universităţii.
A-l cunoaşte pe profesorul Irimia a fost o experienţă care a încheiat şi a
dat sens studiilor mele de limbă şi literatură română. Îmi amintesc că am
susţinut teza de licenţă în faţa comisiei de la Catedra de Engleză, am vorbit cu
profesorul coordonator şi apoi am ştiut că mai aveam încă un lucru de făcut.
Am urcat la etajul trei şi i-am spus: „Vă mulţumesc! Gata, am terminat!”. Vreau
să menţionez aici că nu am fost singura care a simţit acest impuls. În scurt timp

120
Prieteni. Cole gi. St udenţi

ne-am adunat vreo cîţiva studenţi în cabinetul dumnealui şi am început să


vorbim despre planurile noastre de viitor.
Cred că a fost singurul moment în care ne-a împărtăşit cîteva din melan-
coliile sale. Îmi amintesc de clădirea veche a universităţii care era în renovare
şi totul părea ca după război. Cam aşa ne spunea domnul profesor: „Distrug
totul pe aici, au aruncat foarte multe lucruri. Eu am încercat să mai păstrez
măcar cîteva dintre ele; cum ar fi biroul acesta, de exemplu. Acest birou a fost
al lui Garabet Ibrăileanu şi apoi al lui Alexandru Philippide… unele lucruri nu
trebuiesc niciodată aruncate sau uitate”. Şi cîtă dreptate avea… Lucrurile, dar
mai ales persoanele importante nici nu se uită nici nu se pierd. Astăzi, profe-
sorul Irimia se alătură marilor lingvişti români care au întemeiat şi dezvoltat
şcoala lingvistică de la Iaşi.
Aş mai avea multe amintiri despre profesorul Irimia şi mi-a fost destul de
greu să le selecţionez pe cele expuse aici. Nu v-am vorbit deloc despre lingvis-
tul sau despre eminescologul Irimia. V-am vorbit doar despre profesorul Irimia,
despre latura sa pedagogică şi umană.
Aşadar, în concluzie, am să profit de acest moment pentru a-i mulţumi
încă o dată:
Domnule profesor, vă mulţumesc!

MAGISTRUL CU VOCAŢIE, MENTORUL CU HAR

Adina Hulub aş 

Un an măsoară timpul necesar evoluţiei care, odată încheiată, se


transformă într-un adevăr. Riturile de trecere ale obiceiurilor familiale, dar mai
ales datinile calendaristice evidenţiază perioada formativă bazată pe un interval
desăvîrşit în care căutările îşi află obiectul, iar pe drumul pornit spre răspuns
intervine liniştea interioară: totul o ia de la capăt.
Este un an de cînd îmi spun că mi-am pierdut magistrul, dar înţeleg
acum că pierderea ţine doar de percepţia fizică, a contingentului anulat mereu
în analiza stilistică instaurată de domnul profesor D. Irimia. Spun instaurată,
fiindcă metoda de îmbinare a cunoaşterii lingvistice cu semnificaţiile ţesute fin
în operele literare îi aparţine cu drept de patent şi nu poate fi contracarată de
tendinţe moderniste, vulnerabile în faţa argumentelor filologice. Este un an de
cînd observ în tăcere tipărită golul rămas în urma celui care a slujit ideea de


Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iaşi a Academiei Române.

121
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

universitate cu demnitatea şi aura unui preot uitat într-un templu închis de reli-
gia nouă. Acum, cînd primul Colocviu Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”
s-a oficiat în absenţa propovăduitorului său, e nevoie ca adevărul să elibereze.
Dispariţia bruscă a figurii universitare hieratice care brăzda Copoul
academic a uimit alţi profesori cu vocaţie, iar vestea dată tardiv a fost înţeleasă
greu, dintr-un refuz al inimii de a accepta un fapt de viaţă fără sens: „Cine?!
Irimia de la Universitate? A murit…?”. Am dat această informaţie de mai multe
ori decît aveam puterea şi răsplata efortului a venit dintr-o reacţie emitentă a
unui adevăr dureros: „Cu Irimia moare ultimul cărturar de la catedră”. Aflat în
interiorul sistemului de învăţămînt academic, Bogdan Creţu a resimţit şi el
imediat „hăul căscat în şcoala filologică ieşeană”.
Am fost doctoranda domnului Irimia după ce am sondat zările etnologice
ale ţării şi m-am întors pe scut. L-am abordat din senin în timp ce cobora
Copoul cu pasul de atlet şi am alergat să îl ajung din urmă. Nu am fost refuzată,
fiindcă acea categorie veche de gentilomi la care adera a făcut lucrul acesta
imposibil. Ulterior, la Catedra Eminescu, unde îşi petrecea cea mai mare parte a
zilelor, i-am arătat ce vreau să fac cu siguranţa uşor insolentă a celui care este
oprit să îşi urmeze calea. Dumnealui mi-a spus: „Adina, eu te las pe tine stăpînă
pe acest tărîm. Dar am să mă ţin după tine”. Stăteam de vorbă cu o „legendă”
înconjurată de clevetiri nenumărate şi deja aveam o confirmare. Puteam începe
traseul iniţiatic.
Conducătorul de doctorat D. Irimia era şi maestru iniţiator şi ajutor
năzdrăvan. Citea fiecare rînd, fiecare trimitere la paginile din bibliografie şi ţi
le corecta dacă deveneai neatent. Văd astăzi la susţineri în catedră că mentorii
mulţumesc celor ce evaluează critic tezele de doctorat pentru o muncă neînde-
plinită de conducătorul remunerat. D. Irimia avea sistemul său propriu de
analiză, şi trăia bucuria sinceră a realizării ca profesor, cînd tu aduceai ceva în
plus. Cei mai mulţi dintre cei ce conferenţiază acum sub titulatură universitară
se simt incomodaţi de specia pe cale de dispariţie a studentului care gîndeşte
mai departe.
Ca profesor universitar, la care eram nevoiţi să trecem peste „un cui” –
termen argotic din ce în ce mai rar, semn că sensibilitatea studentului s-a
bătucit – D. Irimia era la fel de împlinit să vadă în faţa lui un examinat cu
deschidere. „Dosarul de presă”, creat în mod greşit de existenţa recentă a
forumurilor în care văicărelile perdanţilor îşi pot găsi în cele din urmă desfa-
cerea, vorbeşte de fapt despre corectitudinea fără cusur a examinatorului. D.
Irimia se încrîncena să te facă să gîndeşti dincolo de rîndurile cursului, or,
mulţi studenţi nici pe acela nu îl digerau complet. Stilistica predată de D. Irimia
este o metodă şi nu o formulă, iar metoda se sprijină pe cunoştinţe elementare
de lingvistică, sensibilitate artistică şi cultură generală.
A XXXVI-a ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” a
fost deschisă fără reverenţă pentru organizatorul asiduu. Ascultam o scama-

122
Prieteni. Cole gi. St udenţi

torie oratorică a unui fost profesor de al meu, pironită în scaun cu acelaşi


dezgust de anul trecut, cînd profesorul Irimia îşi dăruia ultimii stropi de
vitalitate şi asista senin la atacarea esenţei colocviului. În 2009 s-a declamat
inutilitatea analizei şi predării poeziei lui Eminescu, anul acesta, cînd exegetul
nu mai privea perceptibil, inutilitatea criticii eminesciene. Şi ca probă la dosar
s-a adus un fragment din anii ‘60, scris de Mihai Beniuc. Un nume de referinţă
în hermeneutica eminesciană… Concluzia alocuţiunii servită Aulei Magna şi
studenţilor ce o umpleau e că nimeni nu a avut nici o contribuţie la înţelegerea
operei lui Eminescu şi că, oricum, nu merită. Nici un cuvînt despre bibliotecile
de eminescologie (profesorul meu mi-ar fi tăiat acest termen!) umplute de
Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Rosa Del Conte, Mihail
Drăgan şi încă mulţi alţii… Studenţii nu mai citesc bibliografia de referinţă şi se
trezesc confuzi cu diplome în mînă, fiindcă asta li se indică de la tribună.
Într-un interviu dat cu puţin înainte ca Atropos să-i reteze firul din fus,
D. Irimia a răspuns unei întrebări formulate cu aceeaşi perspectivă superficială:
„Cum să vorbim astăzi despre Eminescu să nu fim ridicoli?”. Sfatul dumnealui
însă îi ajută doar pe cei cu conştiinţă artistică acut românească: „Să vorbim
despre Eminescu dinlăuntrul lui. În măsura în care am înţeles exact ce a făcut
Eminescu pentru identitatea românească şi ce poate face poezia eminesciană
pentru a găsi răspunsuri la întrebările fiinţei, esenţa poeziei eminesciene fiind
încercarea de a găsi răspunsuri la o serie de întrebări ale fiinţei aflate în faţa
lumii, a societăţii”.
O broşurică prin care au fost deversate frustrări ale lumii universitare se
referă la profesorul Irimia sub numele de cod „efemerul decan”. Dincolo de anii
calendaristici prinşi într-o funcţie executivă, efemerul atinge doar oamenii care
fac compromisuri în faţa modelor şi tendinţelor, în faţa banului (la Iaşi pro-
fesorii universitari premiaţi de societăţi ştiinţifice internaţionale sînt forţaţi să
accepte plata cu ora ca asistenţi) şi în faţa rigurozităţii ştiinţifice. Nimic din
toate aceste primejdii nu a ameninţat personalitatea lui D. Irimia.
Profesorul a fost un apostol al identităţii culturii române. Lîngă anii
mulţi de colocviu în Iaşi se adaugă zece ani de Conferinţă Naţională de Filolo-
gie „Limba română azi”, ţinută la Iaşi şi la Chişinău, Colocviul Internaţional
„Mihai Eminescu”, organizat la Veneţia, în perioada în care, în calitate de direc-
tor adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste, avea opor-
tunitatea administrativă s-o facă, organizarea „Săptămînii Brâncuşi” împreună
cu Fundaţia Guggenheim şi altele de care nu am ştiinţă…
An de an, D. Irimia lupta cu oficialităţile să aducă cei mai buni studenţi
de la Facultatea de Litere într-un stagiu de cercetare la Veneţia. Aşa am văzut şi
eu spaţiul în care profesorul se simţea cel mai liber.
Şi ca mine sînt mulţi, foarte mulţi oameni al căror destin a cotit spre
cărarea cu flori datorită impactului produs de contactul cu magistrul dedicat
meseriei sale. Cărarea cu spini, evocată în cîntecele ritual-ceremoniale de

123
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

înmormîntare are, în lumea albă, trufiile academice ca sursă a vieţii conton-


dente. Profesorul nu a avut orgoliul dreptului de autor, căci recompensa era
pentru dumnealui faptul că a reuşit din nou să descopere un student şi să îl
ajute. Am publicat lucrarea de doctorat corectată de patru ori de creioanele tot
timpul bine ascuţite ale mentorului meu şi mi-am însuşit multe din sugestiile
stilistice primite. Niciodată nu mi-a cerut să-i pun în paranteze numele şi nici
nu mi-a indicat să cuprind publicaţiile sale în bibliografie. Includerea sa între
ancorele aruncate pe marea cercetării a venit tîrziu, iar dumnealui nu a mai
primit volumul editat. Cine-l suna în ultimele sale săptămîni de viaţă afla „că
nu mai are timp din acela” şi că face eforturi să-şi scoată doctoranzii „cît mai
aproape de liman”. Slăbit pînă dincolo de limitele umane, pe 29 iunie profesorul
Irimia şi-a adus templul în care a slujit acasă. A făcut o şedinţă de referate la
care s-a prezentat cu lumina celui învestit de o divinitate a cunoaşterii. A
vorbit 40 de minute cu acelaşi talent de a scoate din amorţire mintea şi sufletul
în mod egal şi, aşa cum spune Marin Sorescu despre Shakespeare, „s-a dus să
moară puţin”. Atît cît condiţia umană ne-o cere.
Şcoala lui Noica este azi mai departe ca niciodată, la catedră nu se mai
află D. Irimia. Dar discipolii lui pot schimba ceva. Cei care i-au meritat încrederea.
Convorbiri literare, Iaşi, nr. 7/iulie 2010, p. 191-192.

EXIGENŢA ŞI NOBLEŢEA DASCĂLULUI

Adina Vukovic

Concurenţa e un factor de progres. Centrele universitare din România,


noi sau vechi, se află, desigur, în competiţie. Dacă e fairplay, e un lucru bun.
Din acest motiv, bibliografiile studenţilor sînt supravegheate cu mare atenţie.
În general, autorii aleşi provin din centrele în care învaţă tinerii. Cînd însă, în
bibliografie, găsim lucrări provenind din alte centre universitare, ni se
confirmă că acei care le semnează sînt autorităţi în domeniu.
Născut la Roman pe 21 octombrie 1939, profesorul D. Irimia este de mulţi
ani titularul cursurilor de Sintaxă, Stilistică, Poetică eminesciană şi Stilistica şi
poetica imaginarului la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi. Mai mulţi ani a predat un curs de Lingvistică generală la facul-
tăţile de Litere şi de Teologie ale aceleiaşi universităţi.
Studiile sale, în special cele de stilistică, sintaxă şi de poetică eminesciană,
au devenit „clasice”, fiind nelipsite din bibliografiile studenţilor din întreaga ţară.
Cu argumente care ţin de teoria generală a limbii şi de istoria limbii şi
scrisului românesc, lingvistul D. Irimia şi-a exprimat în mod constant, cu clari-

124
Prieteni. Cole gi. St udenţi

tate şi fermitate, punctul de vedere despre exigenţele ortografiei limbii române,


atunci cînd, după 1990, în febra schimbărilor mai mult sau mai puţin motivate,
ortografia limbii române este din nou modificată. Fidel principiilor ştiinţifice,
profesorul Irimia se opune deciziei din 1993 a Academiei Române. Astfel, după
ce îşi afirmase poziţia în presă (în revista „Cronica”, printr-un amplu articol,
publicat în două numere), scrie în prefaţa Gramaticii limbii române, publicate
în anul 1997, la Editura Polirom din Iaşi, următoarele: „Schimbarea normei
ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din 17.II.1993 a fost impusă cu
mijloace intrînd în contradicţie cu principii fundamentale ale desfăşurării vieţii
ştiinţifice. Modificările impuse (î din a) nu au întemeiere ştiinţifică”. Deşi opinii
similare au fost exprimate şi de alţi lingvişti (Mioara Avram, Eugeniu Coşeriu
sau Alf Lombard), ortografia fără temei ştiinţific a fost impusă forţat.
Interesul pentru opera lui Mihai Eminescu profesorul Irimia şi l-a mani-
festat încă din timpul studenţiei. Astfel, în 1962, la absolvirea Facultăţii de Filo-
logie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (secţia Limba şi literatura
română), a susţinut lucrarea de diplomă cu tema Concepţia lui Eminescu despre
artă. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1976, a devenit doctor în litere cu o teză despre
Limbajul poetic eminescian (îndrumător: prof. Gavril Istrate). În 1979, teza va fi
publicată la Editura Junimea din Iaşi. Este momentul în care profesorul D.
Irimia se impune definitiv ca eminescolog, această lucrare devenind punct de
referinţă în exegeza modernă a poeziei lui Mihai Eminescu […].
În activitatea de la catedră, profesorul D. Irimia s-a impus prin modul în
care, cu eleganţă şi cu erudiţie neafişată ostentativ, îşi determina studenţii să
gîndească, să-şi pună întrebări şi să se lepede de clişee. Foştii studenţi nu pot
uita cursul de Poetică eminesciană, la care profesorul „nonconformist” a spart
tiparele interpretării poemului Luceafărul.
Astfel, în critică se înrădăcinase perspectiva ironică asupra cuplului
terestru Cătălin – Cătălina. A fost grăbit interpretată replica ultimă a Luceafărului
„nemuritor şi rece”, iar iubirea Cătălinei pentru Cătălin a fost pusă sub semnul
căderii. La nivelul textului eminescian, argumentele unei noi interpretări pot fi
găsite în sensul redimensionării pozitive a cuplului pămîntean. După cum
afirmă profesorul Irimia, „numeralul doi, chiar exprimînd numărul, deschide
alte sugestii; în poemul Luceafărul, în plan semantic, dezvoltă sensul de
pereche, semn al realizării armoniei: „Sub şirul lung de mîndri tei/ Şedeau doi
tineri singuri”, „Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-a
doi copii/ Cu plete lungi, bălaie”. Desigur, nu putem uita cum profesorul nostru
ne întreba, oarecum dezamăgit, dacă urmam calea bătătorită a criticii: „Cum
puteţi crede voi că Eminescu ar fi aşezat un cuplu damnat «sub şirul lung de
mîndri tei», oare nu vă spune nimic imaginea celor «doi copii/ Cu plete lungi
bălaie»?”. Aceleaşi întrebări credem că ar trebui să şi le pună şi tînărul care va
porni în căutarea adevăratului Eminescu.

125
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Profesorul D. Irimia este vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice


din România, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în consiliul
de conducere al Societăţii „Limba noastră cea română” din Republica Moldova
şi membru în colectivele redacţionale ale unor publicaţii ştiinţifice precum
„Analele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi” (seria Lingvistică),
„Revue Roumaine de Linguistique” şi „Limba Română” din Chişinău. Începînd
din anul 1991, profesorul Irimia este organizator al Conferinţei Naţionale de
Filologie „Limba română azi”, desfăşurată anual la Iaşi şi Chişinău.
O activitate didactică şi ştiinţifică importantă a desfăşurat profesorul D.
Irimia în Italia. În perioada 1972-1974 a fost lector de Limba şi literatura
română la Universităţile din Torino şi Milano, iar în 1994, profesor-invitat la
Universităţile din Napoli şi Salerno.
Între anii 1999-2001, a îndeplinit funcţia de director-adjunct al Institu-
tului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste de la Veneţia, fiind, în acelaşi
timp, profesor de Limba şi literatura română la Universitatea Ca’ Foscari din
Veneţia.
În 2006 a răspuns cu generozitate invitaţiei Televiziunii Române de a
participa la realizarea a două documentare despre traducerea Bibliei în limba
română. Printre aspectele avute în vedere era şi cel al specificităţii stilului biblic,
punîndu-se implicit problema actualizării traducerii Cărţii sfinte. Polii contro-
versei (Vechi şi nou în traducerea Bibliei) sînt surprinşi încă din pregenericul
documentarului Biblia mea, Biblia ta, în intervenţiile profesorilor Teresa Ferro
şi D. Irimia. În timp ce profesoara Teresa Ferro se întreabă dacă „dorim să fie
Biblia o carte lizibilă sau o carte frumoasă şi foarte greu de citit”, profesorul D.
Irimia este de părere că „la ora aceasta, neologizarea este un fenomen artificial”.
În celălalt documentar, Cuvintele Cuvîntului, profesorul Irimia observă că
„între atributele stilului biblic este şi o anumită arhaicitate, iar această arhaici-
tate are în ea însăşi motivare, pentru că sensul şi forma s-au legat strîns una de
alta. Există în Eminescu, în sensul acesta, o apreciere: cuvîntul vechi este de
preferat pentru că sensul şi forma au ajuns să se îngemăneze, sînt consub-
stanţiale. Pe de altă parte, e un spaţiu în care ieşi din lumea modernă, ieşi din
lumea contingentului, să-i zicem, sub toate aspectele, şi atunci ieşi şi sub
aspectul acesta al limbii”.
La fel ca şi Î.P.S. Bartolomeu Anania, unul dintre traducătorii cei mai
profunzi ai Bibliei, profesorul Irimia crede că, în cazul traducerii textului sacru
în limba română, „problema este de a te aşeza într-o sintaxă acum, pentru că
textul, în general, rămîne neatacat”.
Cu inteligenţă şi cu ironie fină, profesorul Irimia avertizează telespecta-
torul receptiv asupra pericolului neologizării pripite: „Lexicul fundamental al
unei limbi care priveşte lumea divinului şi relaţia cu lumea divinului are un
strat profund sacru pe care îl putem descoperi numai în situaţii în care cineva
se pune pe cercetat, altfel nu ne dăm seama, dar limba merge înainte fără să ne

126
Prieteni. Cole gi. St udenţi

dăm seama. Noi sîntem conştienţi sau inconştienţi în întrebuinţarea limbii.


Limba ne obligă, eu zic, la aşezarea cea mai corectă”.
Este, într-adevăr, un privilegiu să-l întîlneşti pe profesorul D. Irimia. Ca
discipoli, am învăţat de la dumnealui să apreciem lucrurile temeinice, am căpă-
tat curajul de a spune ceea ce gîndim („în afara curentului”) şi ne-am înţelepţit
acceptînd că lucrurile valoroase nu sînt neapărat stridente şi nici imediat
aplaudate. În cei cîţiva ani de studenţie, profesorul D. Irimia ne-a dăruit – cu
(auto)exigenţă şi nobleţe, deopotrivă – învăţătură / (învăţă)minte de folos
pentru o viaţă. Pentru aceasta, gratitudinea noastră, a tuturor, nedezminţită,
chiar dacă rareori mărturisită.
Limba Română, Chişinău, anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 56-59.

ANONIMUL

S ab in a F înaru 

A vorbi despre lucruri difuze şi vagi, despre întîmplările vieţii şi ale


oamenilor care au făcut parte din viaţa ta, despre modul în care tu te-ai
construit ca subiect al unei alte gîndiri care te aproximează pe tine în
relativitatea reprezentărilor celuilalt mi se pare inutil. De ce oare cuvintele
amintirii nu curg simplu, din timpul promisiunii – în metafore dense, ori direct
pe pagina albă din sunetul vocii? De ce s-a aşternut tăcerea fără meditaţie, iar
eu nu vreau să ies din spaţiul ei, găsind aici chiar un mic confort? O fi teama de
a transforma în obiect fantasmatic prezenţa Lui reală, dar şi a mea, de
recunoaştere a – nu aşteptaţi determinanţi – absenţei, inutilităţii şi indiferenţei,
ori zădărniciei? Sau o fi plăcerea egoistă de a păstra pentru sine micile bucurii
care, o dată dezvăluite, şi-ar pierde caracterul „personal”? Ce ar trebui să
păstrez pentru mine din această intimitate impersonală, în fond? Oare de aceea
evit să îi pronunţ numele? Pentru ca prezenţa lui să fie pur intuitivă, deci
intimă şi personală? Poate ar trebui să înşir cuvinte în asociaţie liberă, poate
asta ar trebui să fac.
Cred că ştia să-ţi dea sentimentul libertăţii, sau poate am visat, ca în
prima mea sesiune, pusă în situaţia de a da examenul la lingvistica generală.
Curs de la opt dimineaţa, un profesor care îşi recita muzical explicaţiile, la al
căror miez ajungeai doar dacă lăsai noaptea la locul ei şi n-o întindeai pînă
dimineaţa, citind. Şi-mi amintesc că tocmai atunci îmi căzuse în mînă, de prin


Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava.

127
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Ştiinţă şi tehnică, un articol despre somnul paradoxal şi că m-am gîndit să


profit şi eu de cele trei revoluţii, saussuriană, tehnică şi ştiinţifică şi să-nvăţ
dormind, după ce mi-am înregistrat cursurile lui pe magnetofonul vărului meu.
Vă daţi seama ce ar fi putut să fie dacă aş fi obişnuit să beau cafea în loc de ceai
luni dimineaţa? El însă nu s-a schimbat şi mi-a arătat aceeaşi încredere cînd
experimentam încîntată în exegezele mele formalismul şi încercam să… îmbo-
găţesc sistemul! Avea capacitatea să aprecieze oamenii pentru ceea ce sînt în
dimensiunea lor ingenuă şi jucăuşă.
Munte, mănăstiri, credinţă, speranţă, activ, organizare, Eminescu,
toamnă, colocviu, zîmbet, da, viteză, muncă, sacrificiu, iubire, supărare, perse-
verenţă, timbru, model, ecou, modestie, anonimat, apreciere, nimeni, căldură,
albastru, zîmbet, bărbat, civilizaţie, bun-simţ, raţiune, stil, cărare, comunicare,
inteligenţă, discreţie, voinţă, adevăr, viaţă, onestitate, bunătate, orgoliu, simplu,
responsabil, încredere.
Nu vreau să spun ceva exemplar şi mişcător, ori ceva obiectiv şi frumos,
sau ceva inteligent. Amintirile mele nu cuprind nimic din toate astea legat de
el, ba chiar aş spune că mai exemplară şi mai emoţionantă am fost eu cu el
decît el cu mine. Şi asta pentru că m-a provocat. M-a provocat de la distanţă cu
iubirea lui şi cu pretenţiile lui şi eu i-am răspuns. Pentru că, da, el era ceea ce
am scris puţin înainte. Dar nu numai atît. Ci şi o voinţă pe cît de dezinteresată
şi abstractă, pe atît de perseverentă. Activ şi aspru ca un ascet în hărnicia şi
lipsa de măsură cu care se dedica activităţilor de cercetare proprii sau ale
discipolilor, generos şi critic, modest şi discret, anonim şi gratuit.
Limbaje şi comunicare. Creativitate, semanticitate, alteritate.
In memoriam Dumitru Irimia (1939-2009), vol. X1,
Demiurg, Iaşi, 2009, p. 51.

IN MEMORIAM DUMITRU IRIMIA

S eb as ti an D ră g u lă n es c u 

Acum aproape 70 de ani se năştea la Roman, cam pe vremea asta, în


declinul toamnei, la 21 octombrie 1939, fiul Mariei şi al lui Neculai Irimia,
muncitor la Arsenal, cel ce avea să devină profesorul de prestigiu, stilisticianul
şi cercetătorul profund al operei eminesciene – D. Irimia. În rîndurile ce
urmează mă voi mărgini doar la schiţarea în linii mari a portretului său


Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iaşi a Academiei Române.

128
Prieteni. Cole gi. St udenţi

intelectual, urmînd a vorbi pe larg în altă parte despre personalitatea sa vie,


complexă şi captivantă, aşa cum am avut privilegiul să o cunosc încă din
studenţie.
Absolvent al liceului „Roman Vodă” în 1956, D. Irimia este, scurtă vreme,
bibliotecar la Văleni – Neamţ (1957), apoi student al Facultăţii de Filologie din
Iaşi, secţia Limba şi literatura română, obţinînd licenţa în 1962, cu teza Con-
cepţia lui Eminescu despre artă. În acelaşi an intră în învăţămîntul universitar,
la Catedra de Limbă română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi;
devine doctor în filologie în 1976, cu teza Limbajul poetic eminescian, sub
conducerea profesorului Gavril Istrate, apoi el însuşi devine profesor în 1990,
ocupînd, vreme de doi ani, şi funcţia de decan al Facultăţii de Litere. Stagiile în
străinătate vin în completarea traseului său profesional şi intelectual: lector de
limba română la universităţile din Torino şi Milano, profesor-invitat la Napoli
şi Salerno în 1994, profesor la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia între 1999
şi 2001, aici ocupînd şi funcţia de director adjunct al Institutului Român de
Cultură şi Cercetări Umaniste. Numeroase funcţii culturale vin să încununeze
recunoaşterea unei activităţi asidue: vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filo-
logice din România, membru în consiliul de conducere al Societăţii „Limba
noastră cea română” din Republica Moldova, coordonator al Centrului de Cer-
cetări Logos, coordonator al programului Studii eminesciene la Centrul Naţional
de Studii „Mihai Eminescu” din Ipoteşti, membru în colectivul de redacţie al
publicaţiilor „Analele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi”, „Limba
Română” (Chişinău).
Acestea sînt repere, întrucîtva exterioare, ale unui traseu intelectual
laborios, de o viaţă întreagă. Cu mult mai grăitoare rămîn faptele sale de cul-
tură. Profesorul Irimia a fost, înainte de toate, un veritabil şi profund cerce-
tător; nemulţumit de instrumentele domeniului său, le-a regîndit şi reinventat
[…]. Dacă lucrarea din 1979, Limbajul poetic eminescian, recurge la descrierea
tradiţională, pe niveluri, a lexicului eminescian, creînd însă noi posibilităţi de
investigare – cîmpurile imagistice, făcînd legătura între analiza semantică şi
resorturile profunde ale creaţiei, Dicţionarul limbajului poetic eminescian –
realizat cu ajutorul unui mic număr de colaboratori, dar cu masiva sa implicare
– condensează într-un singur demers toate tipurile de investigare, de la analiza
gramaticală şi stilistică pînă la mitanaliză, psihanaliză literară şi antropologia
imaginarului, toate integrate unei singure poetici, în speţă, eminesciană. Cel
de-al treilea şi ultimul volum al acestui dicţionar, privind „sfera umanului”, a
rămas în stadiul de proiect. Se cuvine amintită şi cealaltă componentă,
instrumentală, a acestei lucrări, proiecte de cercetare coordonate de profesorul
D. Irimia, instrumente nepreţuite pentru orice începător sau, dimpotrivă, avizat
cercetător al operei poetice a lui Eminescu, întrucît lucrarea radiografiază,
practic, limbajul poetic, ocurenţele şi recurenţa semnelor poetice în contexte,
delimitînd astfel constelaţii semnificative în spaţiul dens al nebuloaselor operei.

129
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Simpla comparare cu Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu (1968), realizat


sub coordonarea lui Tudor Vianu, ne poate da o idee despre cît de departe a
mers cercetarea profesorului D. Irimia.
Era „un domn înalt, subţire”, cum spunea Radu Enescu despre Fr. Kafka.
Silueta sa prelungă străbătea holurile Universităţii ca o undă de energie, părînd
a pluti cu mare uşurinţă printre noi ceilalţi, purtat de un elan interior continuu.
Şi această impresie nu era doar o părere a mea; nu ştiu a spune dacă pe
studenţi îi captiva mulţumită vreunui secret pedagogic ascuns; entuziasmul
neşovăielnic, pasiunea continuă pentru valoare estetică, etică şi umană în gene-
ral, confundate într-o formă de demnitate „umanistă” – acesta era farmecul
profesorului D. Irimia. Pentru a pomeni doar latura cea mai „exoterică” a
cultului său pentru toate valorile ipostaziate în Eminescu, se cuvine a aminti
aici de efortul său, mereu reiterat, de a organiza Colocviul Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu”, fenomen-eveniment perpetuat din 1975 şi pînă astăzi. Nu
puţine au fost dificultăţile ce i-au stat în cale, dar profesorul Irimia era un
luptător, un „răzbătător” şi, în fond, un pasionat provocator al inteligenţei.
Colocviile nu erau simple reuniuni intelectuale, ci, în perioada comunistă,
pentru mulţi dintre noi reprezentau o formă de libertate, de solidaritate a
tinerilor ataşaţi unor valori nedegradabile.
Adîncit în seriozitatea gîndurilor, aulic, sever cu sine şi cu alţii, părea,
adesea, impenetrabil; deschis, plin de căldură pentru apropiaţi, prieten nedez-
minţit şi tolerant, spirit mobil şi surprinzător, purtînd armele ironiei, dar
niciodată străin de umor, profesorul Irimia, cu firescul modestiei, a trecut
dintre noi ca un Cavaler al literelor, lăsîndu-ne în suflete umbra dragă a
tinereţii spiritului său.
Buletinul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”,
Iaşi, anul X, nr. 3/iulie-sept. 2009, p. 9-12.

ECCE MAGISTER

D ani el a V oine a

L-am cunoscut prea puţin pe profesorul Irimia şi numai din perspectiva


studentului. L-am întîlnit la examen, fiind, la vremea respectivă, pe rînd,
indiferentă, leneşă, amatoare de distracţii. Am ignorat legenda lui personală –
pentru că toţi aveau una – şi eram sceptică. Se „ştiau” cu exactitate întîmplări
din copilăria profesorilor, hobby-urile, ratările lor sau picanterii de prost-gust.
Am intrat în biroul evaluării orale cu sentimentul pueril că voi trece examenul
şi am ieşit umilită, desfiinţată, zdrobită. Al doilea eşec, la restanţe, m-a debuso-

130
Prieteni. Cole gi. St udenţi

lat şi mai mult: de data aceasta venea după o luptă şi s-a sfîrşit prin aceeaşi
capitulare. M-am alăturat colegilor iconoclaşti, privind cu identică răutate
mersul lui sprinten prin facultate. Şi apoi m-am apucat de învăţat, pentru prima
oară. Informaţii mai memorasem eu de-a lungul timpului, mai citisem din
bibliografii. Dar fără metodă şi, mai ales, fără implicare. Am căutat aplicabilita-
tea ideilor din curs, am scotocit după alte exemple şi, în general, am vrut să
lărgesc problema. Am mers la orele de consultaţie şi m-am străduit să înţeleg.
N-am mai lipsit la niciun curs din semestrul al doilea. Şi am trecut – cu note
mari. Senzaţia la finalul acestui chinuitor drum a fost că nu se evaluau cunoş-
tinţe, ci omul, unghiul pe care-l are. Picasem de două ori la un astfel de test
personal dur. Dacă ulterior am reuşit să progresez, să ies dintr-o lîncedă
mediocritate şi dintr-o plafonare comodă, îi datorez acestui profesor impulsul,
mobilizarea. Acum, că sînt eu însămi profesor, ştiu cît de uşor e să promovezi
pe cineva şi cît de greu e să te „răfuieşti”, adică să te implici. Fără acest examen
aş fi fost absolvent de litere, cu el am devenit absolvent de studii superioare.
Am regăsit cărţile lui D. Irimia în bibliografiile pentru titularizare, masterat,
doctorat şi am fost surprinsă de un contact cu idei la distanţă, în timp. M-am
descurcat nu pentru că ştiam mărcile stilistice, ci datorită perspectivei culturale
pe care o cîştigasem prin domnia sa. Intenţionam, la un moment dat, să mă
întorc în Iaşi şi să-i mulţumesc, să-i arăt că nu-i zadarnic efortul depus. Dar
uneori 500 de kilometri sînt exact distanţa dintre viaţă şi moarte, aşa că trimit
acest omagiu prea tîrziu şi prea patetic. Cînd am aflat de dispariţia profesorului
D. Irimia, am tot citit reacţii pe internet şi mi s-a confirmat încă o dată că un
om important naşte controverse puternice. Eu nu cunosc decît experienţa mea,
una care m-a schimbat, m-a îmbogăţit. Iar dacă valoarea unui om poate fi cal-
culată după iradierea răspîndită, atunci poate e suficient ca o singură persoană
să fi fost atinsă spornic. Un salt spiritual nu se poate face uneori decît în „regi-
mul terorii”, pentru că ducem o viaţă prea aservită utilitarului, prea superficială
în mecanismele ei concrete, fără conştiinţa risipei în cotidian. Aşadar, mi-l amin-
tesc cu verva dezbaterilor savante, ironic, poetic. Avea o memorie fantastică,
ştiind ce studenţi frecventau cursurile, ce cunoştinţe reflectau aceste prezenţe
şi ce explicaţii aduseseră la consultaţii. Verifica toate acestea cu precizie,
personalizat şi, din acest punct de vedere, niciun student nu a fost mai apropiat
de un profesor. Urca scările cu o vitalitate care o întrecea pe a celor de
douăzeci de ani şi putea fi găsit mereu în facultate. Era exigent, neobosit,
spiritual, lucid, rafinat. Poate că idealizez, dar nu oricine merită sau poate fi
idealizat. Iar idealul este în sine o realitate în devenire, spunea Nicolae
Titulescu.
Limba Română, Chişinău, anul XIX, nr. 9-10/2009, p. 205-206.

131
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

DUMITRU IRIMIA – O ALTĂ CITIRE…

Mioara Kozak 

Acolo, privind în gol, aveam să înţeleg, încă o dată, că marile spirite pot
trece prin umbra lumii demn, discret, solitar, lăsînd urme adînci, pentru
totdeauna.
La 3 iulie 2009, simţind chemarea tainică a cerului, profesorul D. Irimia a
plecat spre lumină, căutînd re-intrarea în armonie cu Fiinţa Lumii. Timpul
trecut devine inoperabil vorbind despre profesorul D. Irimia. Domnia sa este
unul dintre oamenii care rămîn, unul dintre oamenii rari. O conştiinţă, un
spirit, un homo universalis, savant, lingvist, eminescolog, un om de o frumuseţe
morală rară, un dascăl de excepţie, al cărui profil spiritual a păstrat academis-
mul autentic, nealterat de urîtul lumii.
Profesor universitar doctor, cu 47 de ani în slujba Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, iniţiatorul Catedrei Eminescu şi al Colocviilor
Eminescu (cu 35 de ediţii), al Conferinţei internaţionale „Limba română azi”,
decan al Facultăţii de Litere, director adjunct al Institutului Român de Cultură
şi Cercetări Umaniste – Veneţia, vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filo-
logice din România, coordonator al proiectului de cercetare Studii despre
Eminescu la Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” din Ipoteşti, coordo-
nator ştiinţific al ediţiei multimedia, apărută în Anul Eminescu, Eminescu.
Opere, autor a peste 200 de studii ştiinţifice, doctor honoris causa al Univer-
sităţii „Alecu Russo” din Bălţi, al Universităţii de Stat din Chişinău, profesor la
universităţi italiene: Veneţia, Torino, Milano, Napoli, Salerno, D. Irimia este
unul dintre cei mai importanţi filologi români contemporani, aşezat în descen-
denţa lui A. Philippide şi Iorgu Iordan. În opera sa se întîlnesc lingvistica gene-
rală şi filosofia limbii, istoria limbii şi gramatica limbii române, lingvistica
comparată a limbilor romanice şi comparativismul cultural, poetica şi retorica,
stilistica literară şi stilistica funcţională.
[Contribuţiile în domeniul gramaticii şi cel al stilisticii vădesc] preocu-
parea profesorului pentru fiinţa limbii, înţeleasă în toate nuanţele şi adîncimile
ei, [iar lucrările dedicate creaţiei eminesciene se înscriu] în itinerarul exegetic
eminescian, dezvăluind bucuria celui ce încearcă în cerul fiinţei lui, ajungerea
la Eminescu.
L-am invitat pe profesorul D. Irimia la Tîrgu Mureş, pentru a lansa şi
aici, într-o zi-sărbătoare, Dicţionarul Eminescu. Cu eleganţă şi nobleţe, profe-


Inspectoratul Şcolar Judeţean Tîrgu Mureş.

132
Prieteni. Cole gi. St udenţi

sorul a acceptat. La 21 ianuarie 2008, în Tîrgu Mureş, Palatul Culturii, „Sub raza
gîndului etern…”, a fost sărbătoare. Şi lumină!
Profesorul ne-a introdus în Poveste – semn poetic esenţial în creaţia
eminesciană. Şi Povestea părea fără de sfîrşit…
„Un repertoar complet al tuturor cuvintelor şi expresiilor folosite de
Eminescu – spunea Petru Creţia – ar fi încă un document al geniului. Avem
acest document prin Dicţionarul limbajului poetic eminescian, coordonat, cu
scrupule de descifrator, de profesorul D. Irimia. Invincibile argumentum în
deschiderea spre marea cultură a umanităţii, a semnelor şi sensurilor poetice
eminesciene; cu toate exigenţele lexicografiei poetice; cu sensibilitatea şi rele-
vanţa de a se numi şi testamentul unui eminescolog” (Valentin Marica).
„Dinspre Eminescu prin limbajul firii sau Eminescu. Limbajul firii…” este
sensul lecturii propuse de eminescologul D. Irimia, coordonator al volumelor
Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Exegetul desemnează critic reperele
artei poetice eminesciene: Poetul este întemeietor de lumi semantice […]. Poetic
defineşte metaforic limbajul firii […]. Poezia este atributul eternităţii” (Luminiţa
Chiorean).
„Dicţionarul limbajului poetic eminescian coordonat de D. Irimia este un
proiect îndrăzneţ şi necesar. O notă aparte aduce secţiunea dedicată cîmpului
semantic Elemente primordiale. E un demers hermeneutic complet asupra
sensului ontopoetic eminescian, într-o lectură pertinentă şi de bun gust, autorii
găsind, de fiecare dată, soluţii optime sub raport tehnic şi estetic” (Cornel
Moraru).
„Dicţionarul limbajului poetic eminescian este una dintre cele mai presti-
gioase cărţi din destinul editorial al lui Eminescu. Lucrare fundamentală – cea
mai importantă lucrare de eminescologie de la finalizarea ediţiei Perpessicius –
ce-şi va pune amprenta pe exegeza eminesciană viitoare, Dicţionarul limbajului
poetic eminescian este o izbîndă. Cu rigoare şi rafinament, prin supleţea inter-
pretărilor, conjugate cu o excepţională mînuire a limbii române, eminescologul
D. Irimia descifrează semne şi sensuri poetice printr-un limbaj subtil şi creator
aşezat într-un document de lexicografie poetică ce are un puternic relief al
imaginilor pe care le poartă” (Mioara Kozak).
La Tîrgu Mureş, în ianuarie 2008, cu un spor pentru toţi cei prezenţi, a
fost sărbătoare!… La Tîrgu Mureş, eminescologul D. Irimia a generat starea de
graţie eminesciană, pe care am fost bucuroşi să o străbatem. Am trăit, cu sensi-
bilitate şi mirare, întru Eminescu. În faţa întrebărilor fiinţei şi în faţa nerăspun-
surilor la aceste întrebări, profesorul căuta intrarea în rezonanţă, anistoric, cu
spiritul eminescian şi cu Fiinţa Lumii: „Aşezarea lui Eminescu faţă cu dimen-
siunea divină a lumii este poate cea mai profundă din cultura românească”;
„Iubind, îl creezi şi îl re-creezi pe celălalt, creîndu-te şi re-creîndu-te pe tine”.
Destins şi ferm, discret şi creator, ceremonios şi firesc, nobil şi uman, cu can-
doare şi blîndeţe, trăitorul întru Eminescu înălţa fîntîni. Apoi coloane…

133
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Am văzut în profesorul Irimia omul complet. Cele trei dimensiuni ale


spiritului său stau într-un viu echilibru: dascălul de excepţie (profesor de
stilistică, poetică, teoria limbii, lingvistică românească, poetică eminesciană,
stilistica şi poetica imaginarului), cercetătorul-savant, dar şi iniţiatorul şi
coordonatorul cu merite remarcabile în activitatea cultural-organizatorică […].
În priveliştea vieţii, unde nu a făcut nimic din ceea ce a simţit că nu-l
reprezintă cu adevărat, D. Irimia a lăsat ceva adevărat şi durabil, trecînd din-
colo de hotarul nestatornic, înscris în nemargini de timp.
Întîlnirea mea cu profesorul Irimia stă sub semnul providenţei. Din cărţi,
l-am cunoscut devreme. Întîlnirea cu omul s-a întîmplat (prea) tîrziu. Am avut,
însă, şansa participării la un univers ales. Am avut şansa unei întîlniri ce
trebuie contemplată într-o uimită tăcere. Una dintre întîlnirile rare, ce mi-a
înrămat un segment din viaţă într-un fel de neuitat şi mi-a restituit, sporită,
încrederea în frumuseţea lumii de „gîndiri şi de imagini”. Întîlnirea cu profeso-
rul Irimia, în lumea eminesciană cea fără de margini, m-a făcut, prin nemăsura
lui, să încerc mersul pe nisipuri mişcătoare şi nu pe drumuri bătătorite, să
străbat praguri de gînd, spaţii întinse, cuprinderi largi, într-o lume a ideilor şi a
sincerităţii. Întîlnirile în locul acela înalt, în lumea logosului au fost o bucurie!
Ţinuta intelectuală şi ştiinţa de carte a profesorului impresionau. Există oameni
care pentru ceilalţi sînt daruri şi în a căror vecinătate eşti traversat de ceva
întremător, primeşti învăţătură şi putere, venind parcă din adevărul, parfumul
şi reverenţa altor vremi.
Acum, cuvîntul se pregăteşte mai degrabă pentru tăcere. Cu pietate şi cu
dragoste. Bucuria spunerii este umbrită. Profesorul străbate Marea Trecere.
Rămîne vorbirea în taină, în adînc, cuvîntul nemaivrînd să rodească. Au rămas
multe gînduri ce se doreau duse la capăt; Dicţionarul Eminescu trebuie conti-
nuat, ediţia Zoe Dumitrescu Buşulenga – Maica Benedicta, de asemenea, alături
de altele, multele proiecte în care profesorul era angrenat, în care credea şi care
se cereau împlinite. Dar timpul n-a mai avut răbdare îngheţînd, parcă, într-un
hotar al pustiirii. Pentru cel ce a scris cu ochii spre cer, ultimul text la care a
lucrat – cu cîteva zile înainte de plecarea dincolo – se cerea a fi unul emines-
cian. Şi aşa a fost, asigurîndu-şi, parcă, rămînerea în tinereţea fără de sfîrşit a
lui Eminescu. Cele din urmă şi cele dintîi s-au întîlnit la porţile fiinţei. Acum,
cuvintele nu mai pot rodi. Şi se aşază, se odihnesc, se ostoiesc: „Nu credeam
să-nvăţ a muri vreodată”…
Pe cerul unei culturi, D. Irimia rămîne un călător credibil, într-o lume tot
mai puţin credibilă: „Şi dacă pentru sufletul meu/ nu-i loc aicea, ci numa-n
stele…”.
Drum bun, domnule profesor!
Limba Română, Chişinău, anul XIX, nr. 9-10/2009, p. 201-204.

134
IV. INTERVIURI
INTERVIU RADIO IAŞI, 1985

D. Irimia

M-a surprins o întrebare lansată de curînd la un post de radio: „Ce-aţi


face dacă aţi dispune o zi de planeta Pămînt?” Dar ce se poate face într-o
singură zi? Nici măcar să se distrugă imensa cantitate de armament care s-a
acumulat pe această planetă a lui homo sapiens… Doar demenţa poate acţiona
într-o unitate de timp oricît de redusă.
Întrebarea, incitantă, a declanşat un joc al altor întrebări, mai terestre,
însă, şi fără limite temporale precise.
Ce-aş face dacă aş conduce o revistă literară sau de cultură? Idei mai
multe se adună, se alternează, se înlocuiesc, dar un gînd iese mereu deasupra:
aş publica deîndată Doina lui Eminescu. Mă urmăreşte de ani mulţi întrebarea:
cum este posibil ca această creaţie eminesciană, de înălţimea artistică a doinelor
populare, de profundă implicare a poetului în timpul şi istoria neamului său, să
rămînă necunoscută cititorului de azi? Cui i-e frică de Eminescu? De forţa
cuvîntului său poetic?
Ce-aş face dacă aş conduce o editură? Gîndul iese din nou la suprafaţă…
Totul, ca măcar la împlinirea unui secol de la reintegrarea fizică a omului
Eminescu în unitatea cosmică, opera sa să se integreze, întreagă, în universul
spiritual al poporului şi în cel al umanităţii.
Ce-aş face dacă aş avea răspunderea problemelor învăţămîntului? Totul,
ca limba şi literatura română, limbile latină şi greacă, limbile moderne, istoria şi
filosofia să-şi ocupe locul de drept în programul de pregătire pentru viaţă şi
societate a adolescentului. Printr-un liceu de cultură generală, acelaşi pentru
toţi. Un specialist în fizică, de exemplu, închis de timpuriu în specialitatea sa,
fără un orizont umanist, care nu poate fi niciodată prea larg, este, în cel mai
bun caz, un infirm, întîrziind în domeniul său chiar, iar în anumite condiţii
primejdios. Ştiinţa îşi are raţiunea de a fi numai întrucît se subordonează
apărării umanităţii omului.
Şi iarăşi întrebarea, gravă, tulburătoare: „Ce-aţi face dacă aţi dispune de
Terra?” Totul, ca artele şi filosofia şi tot ce reprezintă cultură umanistă să-şi
ocupe locul de drept în educarea pentru viaţă şi în sensul apărării demnităţii
omului… Numai astfel ar fi posibil ca nimeni să nu mai poată dispune nici
măcar o singură zi de planeta Pămînt şi nici măcar de o parte, oricît de mică a
ei, şi nici de oamenii de pe Planeta albastră…
Ce-aş face dacă aş avea la dispoziţie un dreptunghi de treizeci de rînduri
într-o revistă de cultură umanistă? Aş scrie toate acestea şi aş spera…
137
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

COLEGUL NOSTRU PERMANENT

F l o ri n Z a mfi r e s cu , Geo r g e L a ză r

Rubrica ce o propunem aici ar putea conţine o falsă contradicţie: este o


post-universitară… universitară. Ea se dedică ipostazei celui ce rămîne în
continuare printre băncile studenţiei. Dacă am accepta (fără a stîrni împo-
triviri) mai vechiul apelativ, acel „dragă tinere coleg”, cu care unii dintre
profesorii ni se adresau uneori, dacă savoarea lui uşor caducă şi şăgalnică ne-ar
mai pricinui un zîmbet, atunci haidem să-i numim pe aceşti oameni ai
amfiteatrelor colegii noştri permanenţi.
Să ne întîlnim acum cu doi dintre ei: conf. dr. Ioan Tiba şi lector dr.
D. Irimia, de la Facultatea de Filologie, într-un interviu „la patru mîini”. În
bunul spirit al rubricii, reporterul nu se va opri, cu bună ştiinţă, asupra a ceea
ce îndeobşte înţelegem prin „două cariere profesorale”. Cu atît mai puţin
asupra a două vieţi privite acum faţă în faţă, de altfel, aflate acum în contin-
genţă fortuită. Interviul doreşte să contureze doar posibilul portret al unei pro-
fesiuni. Al unui „a fost cîndva… student”. În această rubrică dorim să ne apro-
piem tot de fenomenul cotidian nouă: cel studenţesc. Poate vom afla răspunsuri
implicite la „frămîntătoare” întrebări: de ce X este „de treabă” sau nu la exa-
men; de ce un curs arid ca deşertul Saharei este (totuşi!) necesar: ce se ascunde
dincolo de cele două ore ale unei expuneri. Dorim deci ca rubrica să fie sinceră
şi deschisă. Este, în primul rînd, o rubrică a noastră. Şi, de n-am şti din expe-
rienţă proprie de efectul contrar, am scrie chiar, asemenea acelui petec de hîrtie
înştiinţător ce orna cîndva afişele la anumite spectacole, motto-ul care să
regleze accesul la lectura rubricii de faţă: Interzis cadrelor didactice peste 24 de ani.

***

1. Să încercăm o incursiune în trecut şi să ne oprim asupra clipei care v-a


determinat să vă alegeţi profesiunea.
Ioan Tiba: Redacţia revistei „Opinia studenţească” a avut amabilitatea
să-mi adreseze cîteva întrebări la care voi încerca să răspund, pe măsura
aducerilor aminte, întrebări care îmi pricinuiesc un veritabil examen de
conştiinţă. Era în anul 1945. Războiul luase sfîrşit, dar urmele lui mai erau
prezente pretutindeni. În vară, dădusem examenul de bacalaureat şi mă
gîndeam pentru ce profesiune să optez în continuare, la ce facultate să mă
înscriu. Deliberările în această privinţă n-au durat mult. Timpul presa, colegii
de liceu îşi făcuseră alegerea. Eu m-am decis pentru meseria de profesor în
acord cu înclinaţiile mele, şi anume pentru profesor de limba şi literatura

138
I nterviuri

română, căci simţeam o atracţie irezistibilă pentru lecturi şi pentru informare.


În lungile vacanţe din timpul războiului şi de după, eram în continuă căutare de
cărţi şi de ziare. Citeam tot ce îmi cădea în mînă. Orice carte, orice revistă. Nu
putea fi vorba de-o selecţie, întrucît cu greu îmi puteam procura cărţi, mai ales
din domeniul beletristicii. Am găsit, în lunca Siretului, resturile unei biblioteci
abandonate de cineva care plecase în refugiu, volumaşe din colecţia „Biblioteca
pentru toţi”, dar şi o carte de stenografie de Georgescu Aroatu, sistem Duployé
cu vocale. A fost pentru mine o adevărată mană cerească. Le-am parcurs pe
toate în scurt timp şi m-am apucat să învăţ stenografia pe care, de atunci, n-am
abandonat-o nici pînă azi.
În iarna lui 1945, prin decembrie, am ajuns cu mari dificultăţi la Iaşi, date
fiind grelele condiţii de transport şi, fără ezitare, m-am înscris la Facultatea de
Litere şi Filozofie, secţia Limba şi Literatura română. Candidaţii erau puţini.
Aşa că nu s-a dat concurs de admitere. Rîndurile tineretului fuseseră rărite de
îndelungatul război nimicitor. Oraşul era răvăşit, peste tot ruine, distrugeri.
Mai era un lagăr de prizonieri nemţi pe terenul actualului Spital Militar. Oraşul,
îndurînd de frig şi foame, ne-a primit ospitalier, deşi noaptea era periculos să
întîrzii pe stradă…
Primul curs pe care l-am audiat a fost al profesorului Gh. Ivănescu, curs
despre Originea românilor. Apoi au urmat altele, ale profesorilor Şt. Bârsănescu,
Al. Dima, I. M. Marinescu, C. Balmuş, H. Mihăiescu, P. Caraman, Dan Simionescu,
Şerban Cioculescu, care toţi au contribuit, într-un fel sau altul, la potolirea setei
noastre de cunoaştere şi informaţie. Deşi cursurile erau facultative, le-am
audiat cu interes, cu pasiune, neprecupeţind nici un efort pentru a ajunge la
ele. Mîncam la cantina de pe Sărărie, „Dr. Bagdasar”, locuiam la o gazdă
modestă şi primitoare de pe strada Păcurari şi, cu toate lipsurile îndurate, la fel
ca puţinii colegi de-ai mei de atunci, nu aveam timp pentru lamentaţii, eram
veseli, optimişti şi încrezători în viitor. Toată lumea era a noastră. M-am înscris
la F.D.U., participam activ la refacerea oraşului, la viaţa lui politică şi culturală.
Aveam timp şi pentru bibliotecă şi pentru parcurgerea cărţilor recomandate ca
bibliografie la cursuri şi seminarii. În confruntarea cu elementele reacţionare
ale vremii, am trecut decis, de la început, de partea democraţiei şi a progre-
sului. De altfel, încă de la Roman, din anul 1945, ca elev, mă înscrisesem în
Tineretul Progresist, organizaţie condusă de partid.
D. Irimia: Poezia lui Eminescu. Cea pe care o citeam acasă! Simţeam că
spune mai mult decît înţelegeam sau mai mult decît credeam eu că înţeleg.

2. Ce a însemnat pentru dumneavoastră primul an de studenţie?


I.T.: Primul an de studenţie a fost rodnic: am învăţat multe, am dat toate
examenele şi am participat la acţiunile iniţiate de organizaţia de tineret din
care făceam parte. În acelaşi timp, mi se părea că fac prea puţin pentru
pregătirea mea profesională şi de aceea m-am decis să mai urmez o facultate,
139
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

aşa că în 1946 am dat concurs de admitere la Facultatea de Drept, căreia i-am


urmat concomitent cursurile şi seminariile, pe cît a fost posibil şi, pînă la
terminarea Facultăţii de Litere şi Filozofie, am dat examene şi la Drept, pe care
le-am promovat cu succes de la prima încercare. Scoteam la curs notiţe steno-
grafic. Am trecut şi examenul de stenografie, la o şcoală de steno-dactilografie
care funcţiona pe atunci în pasajul Banu şi am obţinut certificat de stenograf.
Cînd a venit în Iaşi profesorul Şerban Cioculescu, după un concurs cu prelegeri
şi seminarii cerute de regulament, la care am asistat, în 1946, primul curs de
Istoria literaturii moderne române, ne-a întrebat dacă vreun student cunoaşte
stenografia. M-am ridicat în picioare şi în pauză m-a chemat la cancelarie
pentru a discuta detaliile editării cursului său. Aşa se face că în Editura
„Prometeu” de la Iaşi a apărut, multiplicată, o parte din prelegerile sale, în 1947,
după notele mele stenografice, revăzute de profesor.
D.I.: Bucuria de a putea bate ore în şir străzile oraşului care mă fascinase
(mai întîi din cărţi apoi din contactul direct, cu vreo doi ani mai înainte), care
era atît de legat de numele lui Eminescu. Mulţi ani mai tîrziu aveam să înţeleg
de ce era asemănat cu Florenţa. Ar fi trebuit să rămînă aşa. Un oraş prin
excelenţă al culturii înseamnă foarte mult pentru viaţa spirituală a unei naţiuni.

3. Ce discipline aţi studiat cu pasiune în timpul studenţiei?


I.T.: Cursurile de literatură română ale profesorului Şerban Cioculescu,
pe cele de literatură universală ale profesorului Al. Dima şi pe cele de Originea
limbilor şi de Limbă română ale profesorului Gh. Ivănescu, ca să numesc doar
cîteva dintre ele. De asemenea, am frecventat fără întrerupere cursurile
profesorului Ştefan Bârsănescu, pe care le-am multiplicat la Biblioteca Centrală
Universitară, din iniţiativa şi cu acordul profesorului.
D.I.: Gramatica şi stilistica şi literatura română, mai ales literatura dintre
cele două războaie.

4. Relataţi-ne momentul despărţirii de studenţie.


I.T.: În 1949 am terminat studiile la Facultatea de Filologie, numită astfel
după Reforma Învăţămîntului din 1948. Era nevoie atunci de cadre didactice
pentru numeroasele posturi libere din şcolile generale şi licee, dar şi pentru
munca de alfabetizare. Am început efectiv activitatea de dascăl la Şcoala
generală din Trifeşti, judeţul Roman, deşi mi se spusese să mai aştept că voi fi
încadrat în învăţămîntul superior. Am vrut însă să încep de la bază şi am făcut
un timp în comună şi lecţii cu elevii, şi muncă de alfabetizare, am fost secretar
UTM şi director de cămin cultural etc.
D.I.: Nu cred că are vreo importanţă. Şi nici nu-mi mai amintesc bine. E
foarte departe. N-a fost, desigur, uşor. În primul rînd, pentru că despărţirea de

140
I nterviuri

studenţie însemna despărţirea de colegi şi de prieteni; cu puţine excepţii, am


fost foarte apropiaţi unii de alţii.

5. Vorbiţi-ne despre existenţa dumneavoastră de dascăl.


I.T.: Din 1952 lucrez în învăţămîntul superior, la Facultatea de Filologie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Am făcut cursuri şi seminarii din
diferite perioade ale literaturii române, iar în cea mai mare parte din acest
interval de timp am predat cursuri şi am făcut seminarii de Teoria literaturii.
Mi-am axat întreaga activitate didactică pe transmiterea de cunoştinţe în
legătură cu particularităţile creaţiei literare şi în legătură cu educarea senti-
mentului estetic al tinerimii care studiază literatura. Concomitent cu formarea
gustului pentru frumosul în arta bazată pe cuvinte, am dezvoltat implicit şi
dragostea pentru limba română, pentru exprimarea corectă oral sau în scris. În
cei patru ani cît am funcţionat ca lector la Universitatea Iagelonă din Cracovia
şi la Universitatea „Marie Curie Sklodowska” din Lublin, am căutat să popu-
larizez cultura şi civilizaţia română în ceea ce au ele specific.
D.I.: Existenţa mea de dascăl? Existenţa de dascăl în sine nu-i dintre cele
mai liniştite dacă o iubeşti. Dar, tot dacă o iubeşti, îţi aduce şi multe satisfacţii,
unele imediate, altele după ani. Tot după ani îţi poate aduce şi nemulţumiri.
Dar, intră în regula jocului. Pe mine mă bucură mult munca cu studenţii, mai
ales la seminarii şi la activităţile de cerc. Mă bucură cînd reuşesc să stabilesc un
dialog real cu studentul, cînd sugestiile mele sînt fructificate şi duse mai
departe, cînd studentul merge pe propriile picioare, ba chiar începe să-şi ia
zborul şi unii ajung, au ajuns în timp, să zboare foarte bine. Este adevărat că
unii au uitat cine i-a învăţat zborul sau cine le-a insuflat ideea că nu e suficient
să mergi, chiar bine, că trebuie şi să zbori. Este în Eugen Ionescu o idee foarte
frumoasă – oamenii au uitat să zboare. Ei trebuie învăţaţi să zboare din nou.
Asta e esenţa muncii noastre: să-i învăţăm pe elevi, studenţi, să zboare sau
măcar să încerce să zboare, să nu se mulţumească cu mersul…

6. Faţă de colegii de generaţie, cum vi se par studenţii acum?


I.T.: Am avut printre colegii de generaţie oameni care s-au remarcat apoi
prin activitatea lor didactică şi ştiinţifică, nume cunoscute atît în ţară, cît şi
peste hotare. Mă simt solidar cu ei, o solidaritate „de generaţie”, ca să spun aşa.
Dar am văzut în numeroasele serii de studenţi, la a căror formare pentru viaţă
am contribuit şi eu într-o măsură destul de modestă, nişte colegi din ce în ce
mai tineri care asigură progresul cultural al ţării, tineri ce sînt capabili să facă
acest lucru şi uneori chiar mai bine decît noi.
D.I.: Depinde din ce punct de vedere… Ca pregătire? Mi-e teamă că aş
face aprecieri subiective. Voi spune, totuşi, că, în ultimii ani, nivelul de
pregătire cu care vin studenţii în facultate este tot mai scăzut. Cu mici excepţii,
141
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

dar acestea tot mai puţine. Dar nu acesta e fenomenul cel mai îngrijorător, ci
lipsa de interes. Studenţii nu-şi fructifică victoria obţinută la concursul de
admitere, sînt prea devreme blazaţi. Îi simt nesiguri, nu par să aibă sau să-şi
pună măcar probleme, sau ceea ce s-ar putea numi un program de perspectivă.
Încă o dată, sînt unele excepţii, dar oare ne pot satisface excepţiile? Nu par
dispuşi să întîrzie asupra unor probleme, spre a căuta singuri soluţii, altele
decît cele date. E mai comod să repeţi ce au spus alţii… Pare că după primul ţel
atins – trecerea examenului de admitere – celelalte sînt de aceeaşi natură,
trecerea examenelor, eventual cu note mari, nu adîncirea cunoaşterii unor
probleme… Dintr-un alt punct de vedere, apoi, pare să nu existe o adevărată
viaţă de colectiv, studenţească. Studenţii, cei mai mulţi, sînt nişte însinguraţi…
Oricum, cred că noi eram altfel. Ştiam mai bine ce avem de făcut, credeam mai
mult în profesiunea pe care ne-am ales-o, în viitor…

7. Apreciaţi că aveţi un curs pe gustul studenţilor?


I.T.: Mă străduiesc continuu să-mi îmbunătăţesc cursul de Teoria
literaturii, încerc să-l adaptez cerinţelor studenţilor cu nivelul cel mai bun de
înţelegere. Caut să îmbin „utilul cu plăcutul” ori de cîte ori am prilejul, selectez,
din bogata bibliografie de specialitate, ceea ce consider că este mai durabil, mai
de actualitate. În felul acesta sper să corespund cu lecţiile mele „gustului”
studenţilor.
D.I.: Nu ştiu exact ce înseamnă „curs pe gustul studenţilor”. Oricum, nu
am urmărit niciodată asta. Prin unele cursuri, cele facultative sau la alegere, am
încercat să vin în sprijinul studenţilor, în sensul discutării unor probleme sau
mai noi, sau din puncte de vedere mai noi. Prin altele, am încercat şi încerc să-i
provoc pe studenţi. Din păcate, o parte din studenţi ar dori să înveţe bine, chiar
pe de rost, nişte pagini de curs, să le reproducă la examen, să ia nota cuvenită
şi să fie fericiţi. Nu suport să văd, să aud cum mi se reproduc fraze din curs. Cu
toate insistenţele studenţilor, ale unor studente, eu nu dictez cursul iar la exa-
mene, întrebările din bilete apelează mult la gîndire – nu coincid, decît foarte
rar, cu titluri de subcapitole din curs. Consider că prin cursurile mele de
Lingvistică, de Stilistică sau de Gramatică română, am reuşit să-i determin pe
studenţi în primul rînd să gîndească altfel nişte probleme iar apoi, plecînd de
aici, să caute ei singuri soluţii la alte probleme, foarte numeroase, „în litigiu”.

8. Dacă ar trebui să urmaţi acum cursurile unei facultăţi, ce aţi alege?


I.T.: Consider că, după atîţia ani de învăţămînt, tot nu am reuşit să învăţ
destul în profesia mea şi nu doresc s-o schimb cu alta. Aşa că, dacă ar fi să aleg,
aş opta pentru aceeaşi profesiune pe care vreau s-o perfecţionez în continuare.
Cu alte cuvinte, dacă mi-ar fi dat să mai trăiesc o dată, aş porni pe aceeaşi cale.

142
I nterviuri

D.I.: Ca primă facultate? Tot filologia. Am convingerea că situaţia dra-


matică prin care trece acum omenirea îşi are originea în trecerea pe planul doi
a culturii umaniste. Reîntoarcerea umanităţii spre poezie, muzică, arte în gene-
ral, redescoperirea lucrurilor „gratuite”, vor putea duce treptat la dispariţia
fenomenului de alienare a omului. De fapt, dezvoltarea tehnicii în sine şi pen-
tru sine, „pentru asigurarea creşterii calităţii vieţii”, dezvoltarea marilor indus-
trii, a întreprinderilor mamut, l-a uitat pe om, pentru că s-a impus ca direcţie
absolut dominatoare, cu trecerea în umbră, pînă la strivire, a direcţiei care să
aibă în vedere esenţa spirituală a omului. Restabilirea echilibrului între cele
două direcţii, a dezvoltării tehnicii şi a dezvoltării culturii umaniste, va putea
contribui la depăşirea stării de criză. Iar, în acest proces, rolul şcolii este funda-
mental. Profesorul şi disciplinele umaniste trebuie să-şi cîştige locul de drept în
ierarhia factorilor răspunzători de destinul omului, al societăţii, al umanităţii.
Opinia studenţească, 1987

TREBUIE SĂ EVALUĂM CU TOATĂ SERIOZITATEA


OPERA LUI MIHAI EMINESCU

Ge l lu D o rian

Gellu Dorian: Domnule profesor D. Irimia, sînteţi la Veneţia de patru luni,


cu o misiune foarte importantă. Care este aceasta?
D. Irimia: Consider şi eu că misiunea mea aici este importantă, cum
spuneţi. Încercarea de-a face cunoscut învăţămîntul românesc în spaţiul italian,
în Europa deci, şi de a se pune în drepturi cultura românească, de a-i regăsi
drumul pierdut, nu este misiune uşoară. Aici, la Institutul „Nicolae Iorga”, mai
exact Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, în Veneţia, continuăm
trei direcţii existente de pe vremea începuturilor acestui institut. Una mai
veche, care a fost repusă de anul trecut în activitate. Este vorba despre grupu-
rile de bursieri care se numesc „bursieri Iorga”, tineri care vin aici să afle
confluenţele culturilor europene. Bursele sînt atribuite de statul român pentru
o perioadă doctorală, deci post-universitară, în care, prin urmare, aceşti
bursieri se specializează în diferite direcţii ale culturii, pentru care Veneţia
reprezintă un spaţiu potrivit. În primul rînd este cercetat domeniul artei şi al
istoriei artelor. Apoi istoria, istoria medievală mai ales, dar interesează desigur
şi problemele care ţin de literatură, de filologie comparată. Acesta ar fi
domeniul cel mai nou, să-i spunem aşa, al învăţămîntului. Al doilea domeniu îl
reprezintă o relativă noutate, în sensul că stăm aproape de studenţii care vin de
la universităţile din ţară în stadii de perfecţionare, tot aşa, în domeniile pentru
143
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

care Veneţia este de fructificat, la fel ca şi vecinătăţile Veneţiei – evident,


domeniile sînt aproximativ aceleaşi: istoria artei, istorie, filologie, lingvistică
comparată, literatură, teatru. Studenţii vin de la diferite universităţi din ţară
timp de două săptămîni, stau cu noi, noi le stabilim contacte cu instituţiile de
învăţămînt şi cultură de la Veneţia şi după aceste contacte se întorc acasă cu
nişte obiective clare şi, se pare, din discuţiile pe care le-am avut pînă acum, şi
cu idei mai clare despre ceea ce înseamnă de fapt nu numai Veneţia sau arta
Veneţiei, ci chiar şi locul unde ne situăm noi şi raporturile pe care le-am avut şi
ar trebui să le avem în continuare cu această lume a Europei, o lume în care se
întîlnesc două culturi, cultura de sorginte bizantină şi cultura Renaşterii şi a
barocului italian, spaţii în care noi am intrat de mult şi în care ar trebui numai
să ne recunoaştem. Aceşti tineri au şansa, aş spune, de a se perfecţiona în
domeniile lor, dar au şi şansa de a face mai departe cunoscută această integrare
pe care trebuie să o redescoperim şi să o reînnodăm, să reînnodăm un fir care
s-a rupt. Nu vreau să facem acum fraze, că noi sîntem demult în Europa sau aşa
ceva. Noi aparţinem unei culturi de această natură, în care se întîlnesc diverse
culturi. Iar acesta este specificul Veneţiei, în care ne integrăm foarte bine.
Gîndindu-mă la acest lucru, îmi vine să cred că Nicolae Iorga, cînd a hotărît să
facă tot posibilul ca să existe un institut de cultură românească la Veneţia, el,
care era foarte bun cunoscător şi al culturii bizantine, al culturii româneşti şi al
Veneţiei, l-a ales pentru aceste motive. După cum ştiţi foarte bine de la profe-
sorul Ion Bulei, condiţiile în care a fost cumpărată această clădire sînt orientate
numai spre funcţionare ca institut în beneficiul culturii române. Şi de atunci,
din aprilie 1930, cu întreruperile din perioada comunistă, aici s-au pus în
mişcare idei mari de valorificare a extraordinarului fond al culturii române.
G.D.: Şi al treilea aspect, ca să nu pierdem şirul de motivaţii expuse atît de
larg de dumneavoastră.
D.I.: Al treilea aspect este tot nou, să-i spunem aşa. Încercăm să dezvol-
tăm învăţămîntul românesc printr-o colaborare cu Universitatea Ca’ Foscari,
unde s-a instituit de anul trecut un curs de limbă şi literatură română, de
cultură românească în general. Chiar dacă sîntem conştienţi că interesul pentru
limba şi literatura română, într-o vreme în care stăm prea mult în pragmatism,
este redus, sperăm ca prin acei cîţiva studenţi care vor creşte ca număr în anii
următori învăţarea limbii şi literaturii române va avea o poziţie destul de solidă
faţă de alte literaturi aici la Ca’ Foscari, o universitate importantă din Veneţia.
Toate aceste noutăţi se înscriu pe fundalul unei activităţi generale întru
promovarea culturii româneşti, prin conferinţe cu teme care să atragă deo-
potrivă lumea intelectuală veneţiană şi lumea românească rezidentă la Veneţia
din diferite motive, familii mixte sau altfel, prin expoziţii de artă, sesiuni,
colocvii. Acum, de pildă, este aici o a doua expoziţie prezentată la Bienala de la
Veneţia, apoi expoziţia de la pavilionul României, în organizarea căreia ne-am

144
I nterviuri

implicat. Au fost aici expoziţii temporare ale artiştilor din România şi din Italia,
din alte părţi, care, prin urmare, se înscriu în acel obiectiv al nostru, de a stabili
acorduri în sfera în care avem ce spune. Sigur că foarte multă lume este de
aceeaşi părere, fără nici o îndoială, că dacă România are de spus ceva, şi are de
spus la mare înălţime, asta o are în spaţiul cultural. Aici putem foarte bine
dialoga de la acelaşi nivel cu celelalte culturi europene. Nu întîmplător, aş
spune, ca să deschid o paranteză, la Veneţia există una din cele mai importante
galerii de artă modernă, galeriile Guggenheim, cu expunere românească:
Brâncuşi, Victor Brauner. După cum vedeţi, vîrfuri ale artei moderne. Există
dovezi materiale, dacă vrem să le spunem aşa, aici la Veneţia, despre înscrierea
noastră în acest dialog al culturilor. Cam asta facem noi aici la Veneţia. Dar
avem şi alte proiecte.
G.D.: Care ar fi cel mai important proiect pe viitor?
D.I.: Proiectul nostru cel mai curajos, să-i spunem, în care eu personal
cred foarte mult, împotriva tuturor factorilor destabilizatori, este organizarea,
aici la Veneţia, a unui Colocviu internaţional Eminescu, anul viitor, cînd se vor
împlini 150 de ani de la naşterea poetului, Anul Eminescu pentru noi. Am ales
Veneţia nu întîmplător. Şi cînd fac aceste precizări am în vedere un lucru
cunoscut de multă lume dar şi necunoscut. Şi anume că la Veneţia s-a
desfăşurat, în vremuri foarte grele, primul colocviu internaţional Eminescu, din
iniţiativa savantei Rosa Del Conte, profesor la Universitatea La Sapienza din
Roma la Catedra de Romanistică, autoarea bine-cunoscutei cărţi şi în România
(după un sfert de veac de la apariţie fiind tradusă şi în româneşte!) – Eminescu
sau despre Absolut. Deci la Veneţia profesoara Rosa Del Conte a organizat în
1964 acest prim colocviu internaţional, reuşind să adune participanţi din toată
lumea, cum spune şi acum domnia sa, mai puţini însă din România. Atunci
România a pus piedici foarte serioase organizării acestui colocviu. În anuarul
pe care l-am editat şi pe care vi l-am oferit, o apariţie recentă a Institutului
nostru, este inclus un articol al doamnei Rosa Del Conte care ilustrează acea
perioadă. Acesta este unul din motive. Vrem să raportăm această întîlnire – din
2000 – la întîlnirea din 1964, pentru că din acel an au rămas multe urme foarte
serioase în cultura europeană, prin cultura italiană, mai întîi pentru că la
organizarea colocviului au participat instituţii importante, printre care
Fundaţia Giorgio Cini, care a şi găzduit această întîlnire. Apoi Universitatea La
Sapienza din Roma, care a fost patroana acestei manifestări, acolo fiind
profesor Rosa Del Conte, cu un curs de literatură română. Şi, desigur, alte
instituţii care la acea vreme au înţeles importanţa colocviului, miza enormă a
actului cultural de valoare. Mai puţin, ba chiar deloc instituţii din România. Pe
de altă parte, după acest colocviu s-a publicat un prim număr al revistei
„Eminescu”, prima de acest fel din Europa dedicată poetului român. Din păcate,

145
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

din lipsă de fonduri, s-a oprit după primul număr, în care fuseseră tipărite
multe din conferinţele şi comunicările susţinute la acel colocviu.
Din acel număr mai există puţine exemplare în Europa, iar în România
cred că este o raritate. Revista s-a tipărit la Modena, sub egida Institutului de
Filologie romanică, egidă sub care s-a publicat şi cartea Rosei Del Conte.
Cu acel colocviu ne-am înscris în spaţiul romanităţii. Ecourile acelui
colocviu au continuat să vibreze pînă astăzi. Şi nu aveau cum să nu ajungă pînă
la noi, dacă alături de Rosa Del Conte au fost personalităţi ca Vittorio Branca,
bucuros să ne sprijine şi acum. Pe atunci era preşedintele Fundaţiei Giorgio
Cini, deschizînd colocviul. Alte şi alte personalităţi sînt menţionate în arhivele
institutului dar şi în acel prim număr al revistei „Eminescu”.
G.D.: În acest spaţiu, în această insulă-miracol care este Veneţia, s-au
petrecut, după cum vedem, lucruri demne de o istorie a culturii, în ce ne priveşte.
Să fie la mijloc vina tot a unui botoşănean, ca Nicolae Iorga?
D.I.: Are negreşit un mare merit. Pentru că în aprilie 1930, acum 70 de
ani, inaugura, după ce a cumpărat acest local, generos ca spaţiu, institutul,
primul de acest fel din această parte a Europei, Institutul de Cultură şi
Renaştere Românească, aşa se numea. Iorga a făcut şi lucruri bune în timpul
puterii sale ministeriale. Acelaşi Iorga care a spus despre Eminescu două
lucruri fundamentale: din Eminescu trebuie să tipărim ultimul rînd pe care-l
găsim pentru că e miez în el şi trebuie să-l cunoaştem pînă la capăt pe Eminescu
şi al doilea, pe care multă lume l-a uitat: Eminescu este expresia integrală a
sufletului românesc. De aici pleacă şi Noica şi ar trebui ca de multe ori tinerii
(nu chiar toţi!) care sînt foarte supăraţi pe această frază – omul deplin al culturii
româneşti – să se întoarcă spre trecut şi să afle că această interpretare este dată
de personalităţi care cunoşteau foarte bine, pînă în adîncuri, cultura europeană,
cunoşteau temeinic cultura românească, cunoşteau foarte bine ce-nseamnă arta
şi ce-nseamnă poezia, nu formulau fraze fără acoperire. Lucrul acesta trebuie
foarte bine înţeles.
G.D.: Ce vă supără, de fapt, cel mai mult în atitudinea aceasta?
D.I.: Dacă veni vorba despre asta, să nu ne aprindem prea tare, dar pe
mine m-a întristat foarte mult întrebarea fără argumente „ce-nseamnă omul
deplin al culturii româneşti?”, pusă cu impertinenţă, aroganţă, de unii. Dar să
fim atenţi şi la altceva. Cine a emis aceste fraze extrem de profunde, de grele,
pentru unii atît de grele de sens, în legătură cu Eminescu? Nu cineva care a
scris o carte-două, ci Iorga, despre care nu putem spune nimic împotrivă. A mai
spus-o Noica, filosoful, care cunoştea atîta filosofie cîtă nu poate fi pusă de
oricine la îndoială, şi cunoştea foarte bine limba română din adîncul ei, iubea
poezia. A mai fost fraza la fel de radicală a lui Călinescu, cunoscător profund al
culturii româneşti, europene – cel care, ca să scrie despre Eminescu, a studiat
toată literatura română. Dar, dacă ar fi să o luăm de la început, a fost
146
I nterviuri

Maiorescu, cel dintîi care pune sub semnul lui Eminescu un întreg secol. Deci,
să dăm crezare acestora, care aveau în spatele frazei lor şi cultură, dar şi
capacitatea de a discerne valori şi de a ierarhiza valori.
G.D.: Şi – ca să ne întoarcem în contemporaneitate, adică la proiectul
dumneavoastră, şi anume la Colocviul Internaţional Eminescu – în ce perioadă îl
veţi organiza, la ce personalităţi v-aţi gîndit?
D.I.: Da, aţi făcut bine că aţi revenit. M-aţi adus acasă. Aşadar, noi l-am
pregătit pentru 18-20 mai 2000. Am luat deja legătura cu personalităţile pe care
le dorim prezente şi care şi-au dat acordul. Între ele, oaspete de onoare vom
avea pe Rosa Del Conte, căreia, în acest institut, i s-a acordat anul trecut titlul
de doctor honoris causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Apoi
este vorba de un foarte bun cunoscător al literaturii românilor, profesorul
Lorenzo Renzi de la Padova, unde există un centru al românismului foarte
puternic. Îl vom avea prezent şi pe profesorul Mihai Zamfir, care a îmbrăţişat
cu multă căldură această idee. De asemenea au confirmat prezenţa Sorin
Alexandrescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constantin Ciopraga, Alexandru
Zub – care a scris cu adîncime despre Eminescu –, Iosif Cheie-Pantea şi Ileana
Oancea, de la Timişoara. Şi lista e lungă. Vreau însă să fac următoarea
precizare, că această manifestare, în primul rînd, este mai bogată în teme decît
desfăşurarea unui colocviu ştiinţific. Am gîndit această întîlnire cu mai multe
componente. Vor avea loc dezbateri avînd ca teme generale Eminescu despre
naţional şi universal şi Eminescu traductibil şi intraductibil. În acelaşi timp am
luat legătura şi cu cei pe care i-am rugat să contribuie la amploarea artistică a
colocviului. Astfel va fi prezent Cvartetul Voces, care şi-a programat perioada
în aşa fel încît să fie la Veneţia atunci. Vom avea şi o expoziţie de pictură. Noi
l-am dorit pe Val Gheorghiu, care a fost de acord; o expoziţie de excepţie. Vom
avea şi o expoziţie de carte eminesciană. Am vorbit în acest sens cu domnul Al.
Condeescu de la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Va fi prezentă cu o
expoziţie de carte şi Biblioteca Naţională a României. Am ataşat acestui coloc-
viu Eminescu şi o secţiune Iorga, cu motivarea denumirii acestui institut,
pentru că în data de 2 aprilie, anul 2000, cum am mai spus, se împlinesc 70 de
ani de la înfiinţarea institutului. În cadrul acestei secţiuni vom avea o dezbatere
Iorga, pe tema Istoriografia de astăzi faţă cu istoriografia Iorga. În acest scop
ne-am adresat unor personalităţi din domeniu. Din Italia vor fi prezenţi Bianca
Cavalotti, Cesare Alzati, alţii şi alţii.
G.D.: Gîndindu-ne la Eminescu, la prezenţa lui la Veneţia, ştim cu toţii că
de la Viena, în 1884, împreună cu Chibici-Rîvneanu, a ajuns aici, după o şedere la
Hall în Austria. Care ar fi cele mai sigure argumente în sprijinul acestor supoziţii?
D.I.: Deh, în ce mă priveşte, eu privesc lucrurile mai diferit. De regulă,
cînd discutăm despre locurile pe unde a trecut cineva, mă refer la personalităţi
culturale, avem în vedere raportul cu locul în condiţii de maximă luciditate. Nu
147
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

este cazul lui Eminescu, în legătură cu Veneţia. Pentru tot parcursul său italian,
nu acesta este cazul la care ne referim. Pentru celălalt parcurs, cel german,
austriac, altele decît cel italian – da. Dacă a ajuns la Veneţia, din cele ce ştim
dinspre Chibici-Rîvneanu, a ajuns. Că însă i s-ar fi arătat Piaţa San Marco,
despre care el a scris cu ani înainte, eu spun că este un fals. Nu sînt în sprijinul
acestei supoziţii nici un fel de probe materiale. Există ideea că din gara Santa
Lucia ar fi fost dus la un hotel. Nu sînt probe materiale. Că la acel hotel ar fi
stat toată noaptea. Nu sînt probe. Dau mai curînd credit ideii că, abia ajuns la
gară, din Mestre, la mică distanţă, s-a întors imediat. În acea vreme Eminescu
avea reacţii radicale. Se ştie foarte bine, chiar din ţară, şi de la Viena, că a
refuzat ideea Italiei ca sejur de refacere. Despre perioada Italiei singura probă
este şederea la Florenţa. De la Florenţa avem corespondenţă. Se ştie şi hotelul
unde a fost cazat. Există în sprijinul corespondenţei dintre Maiorescu şi Chibici
cîte o scrisoare. Nu se ştie cît timp a stat acolo, la pensiunea Perra. În martie
pleacă o scrisoare de la Florenţa către Maiorescu, scrisoare din care reiese că
Eminescu începe a se simţi mai bine. Atît avem ca probă materială. Ceea ce
nu-nseamnă că nu este interesantă o urmărire a drumului lui Eminescu, dar nu
fizică, ci prin Italia artelor. Am invocat adineaori Veneţia. Este fundamental să
observăm că Veneţia este unul dintre poemele care pentru Eminescu – aş zice:
şi pentru poetica sa – înseamnă foarte mult, în sensul că nu-i aparţine. Poemul
pleacă de la un alt poem, tot Veneţia intitulat, al lui Ceri, care, în vremea stu-
denţiei lui Eminescu la Viena, era lector la universitate. Poemul era în germană
şi Eminescu l-a tradus, o traducere literală, să-i spunem. Şi oricine urmăreşte
traducerea literală după Ceri şi poemul final eminescian înţelege că poezia lui
Eminescu este cu totul altceva decît poezia lui Ceri. Este important să obser-
văm că Eminescu a făcut din Veneţia, în ce mă priveşte i-am şi dat o inter-
pretare în discuţiile cu studenţii mei, un mit, dîndu-i o semnificaţie profundă.
Comparînd versurile finale din poemul lui Eminescu, observăm că în Gaetano
Ceri nu există. La Eminescu, în final intervine ideea raportului fiinţei umane cu
timpul. Şi, după cum se ştie, Eminescu a scris acest poem cînd era la Viena,
cînd l-a cunoscut pe lectorul Ceri, poet minor, care publicase acel poem pe care
Eminescu l-a prelucrat, aşa cum va face şi cu cîţiva poeţi minori germani sau cu
Lenau mai tîrziu. Există un volum de poezii al lui Ceri în care este inclus şi
poemul Veneţia, volum mediocru, cum mediocru a fost şi poetul. Dar nu asta
este important. Un poem devine altceva în faţa unui spirit creator ieşit din
comun. Nu este o poetizare a Veneţiei, este un real poetic care nu mai are legă-
tură cu Ceri, dar are legătură cu Veneţia culturală, cea izvorîtă din literatura
italiană, din imaginaţie. Eminescu s-a oprit, din literatura italiană, asupra a
două poeme, făcînd altceva din ele. În Veneţia este semnificativă desfăşurarea
poetică; dezvoltarea ideii poetice în poemul eminescian se întîlneşte foarte bine
cu realitatea veneţiană în sensul exact al întrebării fundamentale, al raportului
dintre fiinţa umană şi timp. Acolo versul care este fundamental, cadenţat în

148
I nterviuri

special, este susţinut de întrebarea intrării în ritmul cosmic. Cînd ne uităm la


Veneţia acum constatăm că aceasta este problema oraşului – cum reuşeşte
acest oraş să înfrunte timpul, cum reuşeşte frumosul din acest oraş să învingă
timpul. Singura şansă a victoriei împotriva timpului este frumosul, arta. În
acest sens, legătura Veneţiei cu Eminescu, cu opera eminesciană în totul ei şi
cu prezenţa poemului omonim este fundamentală.
Un alt poem pe care îl datorează Eminescu ca stimul literaturii italiene
este poemul Cinque maggio al lui Manzoni, care devine Odă în metru antic. Din
nou apare problema fiinţei umane. Să observăm că Eminescu s-a oprit unde a
consonat, dar a făcut cu totul altceva, altceva nu în stil eminescian, ci a înscris
în modul său de a-şi pune întrebări asupra raportului obsedant, fiinţă umană /
fiinţă cosmică faţă cu timpul.
G.D.: Deci este clar, prezenţa lui Eminescu aici în Italia este mai mult cea a
postumităţii sale în raport cu cultura italiană, cu ceea ce a însemnat pentru el
această cultură. Se cunoaşte atitudinea lui faţă cu „urmaşii Romei”, valahi ce-i
drept…
D.I.: Legat de Roma, el a intuit foarte exact opera lui Michelangelo la San
Pietro. Are o frază excepţională despre această cupolă.
G.D.: Să rămînem la postumitatea lui Eminescu. Sînteţi unul dintre cei mai
abili interpreţi ai operei eminesciene, abil în sensul de exactitate şi seriozitate în
analiza textului poetic eminescian. Ce pregătiţi, în acest sens, tipografic, aici,
departe de ţară?
D.I.: Tipografic, să spunem, am luat-o puţin înainte, în sensul că poate
aţi şi văzut în librării ediţia îngrijită de mine, apărută la Editura Polirom din
Iaşi, editură care a riscat puţin. Dar cu Eminescu riscul nu este mare, cîştigul
este enorm. Este o ediţie de excepţie, o ediţie pe care am dorit-o sobră, care să
spună mai exact cine este Eminescu, poetul. Mai am o intenţie. Ar fi vorba de o
carte care se va numi Adevărul, un adevăr despre funcţia etică şi funcţia
poetică a limbii la Eminescu. Pentru că Eminescu este conştiinţa noastră
morală cea mai pură. El şi-a pus problema adevărului în amîndouă modurile de
a fi ale adevărului: adevărul fiinţei umane ca fiinţă socială (şi aici s-a bătut
enorm şi poate de aici i s-a tras sfîrşitul!) şi adevărul fiinţei umane ca fiinţă a
lumii, componentă a universului. Aceasta este zbaterea din poezie. Acest
adevăr din poezie ar putea să stea foarte aproape şi stă, în concepţia lui
Eminescu despre adevărul absolut, care înseamnă transcendenţă sau înseamnă
individ. Aceasta aş vrea să fie cartea cu care să trec pragul anului 2001.
G.D.: În interpretarea poeziei lui Eminescu sînteţi adeptul lui Călinescu sau
al lui I. Negoiţescu?
D.I.: Nici, nici. Adeptul lui Negoiţescu ar însemna să spun că Eminescu
nu există decît în postume. Ceea ce este neadevărat. Ar însemna să cred că
149
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

între cele două ipostaze, să le spun tot aşa – plutonic şi neptunic – nu există
comunicare, ceea ce iar nu este adevărat. În ceea ce-l priveşte pe Călinescu,
există interpretări care ţin de fenomenologia poetică, trecute în general cu
vederea, şi acesta mi se pare a fi unul din drumurile foarte importante. Adică,
pe de o parte, dacă vrem să ne întoarcem la Negoiţescu, Eminescu este de luat
în discuţie în întregime, iar din punct de vedere al perspectivei, cred că
fenomenologia poetică propusă de Călinescu este una dintre căile care poate da
roade, şi eu încerc să merg pe această cale.
G.D.: Şi o ultimă întrebare. Există în ţară, plecînd de la ideea unui parlamentar
ieşean, ideea mutării mormîntului lui Eminescu de la Bellu la Iaşi, în parcul
Copou. Este necesară o astfel de acţiune? Şi, dacă da, Iaşul ar fi cel mai indicat?
D.I.: Să mai completez la întrebarea dumneavoastră de dinainte. Am
cîţiva colegi, foarte buni cercetători, colectivul de la Catedra Eminescu, în care
am încredere – cred că vom merge pînă la capăt în cercetările noastre. La Iaşi
lucrăm la un dicţionar al limbajului poetic eminescian. Sperăm ca în anul 2000
să iasă primul volum, dedicat cîmpului poetic Arte.
Referitor la întrebarea dumneavoastră, cunosc acest caz. Mi s-a mai pus
întrebarea de către postul de Radio Iaşi. Am răspuns. Este o idee nepotrivită. În
primul rînd, dacă este ceva ce ţine de un anumit text logic, dacă ar fi ceva de
mutat, am răspuns atunci, spun şi acum, ar fi de mutat ceea ce a apărut pe lîngă
Eminescu, acolo în cimitir, fără îndreptăţire. Sînt acolo nişte morminte care
nu-şi au locul. Trebuie păstrată varianta iniţială, cea de la începutul secolului,
cu Caragiale şi Coşbuc. Dacă ar fi vorba totuşi de o mutare, pe care aş găsi-o
total nepotrivită, dacă cineva ar avea un gînd mai curat, Eminescu ar trebui dus
la Ipoteşti. Să se facă din Ipoteşti, aşa cum iniţial s-a gîndit, centru de studii şi,
în acelaşi timp, loc de pelerinaj. Acolo, eventual, dat fiind faptul că Eminescu
n-a lăsat un testament în acest sens. Nu are rost să discutăm aici testamentele
lui lirice. Singura justificare logică, într-un astfel de caz, ar fi aceea ca românii
să aibă un loc unde să ştie că îl află pe Eminescu în totul său, al fiinţei şi al
nefiinţei. Nu Iaşul ar fi acel loc, ci Ipoteştii. Nu văd ce-ar cîştiga Iaşul prin
prezenţa mormîntului lui Eminescu acolo. Dar nu mormîntul lui Eminescu este
problema. Problema este evaluarea cu toată seriozitatea a operei eminesciene.
Ceea ce, spun eu, nu se face. Dacă cineva dintre politicieni sau din altă parte
crede că are un acces oarecare spre o finanţare, ar fi bine să dirijeze, măcar
pentru anul 2000, acea finanţare spre Colocviul Eminescu de aici, de la Veneţia,
o a doua şansă reală de valorificare internaţională a poetului nostru. Un rost
fundamental: către manifestări ştiinţifice, către cărţi să se ducă banii. Şi să-l
lăsăm pe Eminescu să stea acolo unde este.

Veneţia, 19 septembrie 1999


Hyperion – Caiete botoşănene, nr. 4/1999, p. 25-28.

150
I nterviuri

LIMBAJUL POETIC CA LIMBAJ ABSOLUT

Mi hai Cimp oi

Mihai Cimpoi: Preocupările dumneavoastră, domnule profesor, sînt


legate şi de limbajul poetic eminescian. Este firesc ca în cazul lui Eminescu să
se vorbească – şi sub aspect filosofico-lingvistic – despre poeticitate sau, mai
exact, despre mitopo(i)eticitate. Apărînd în spaţiul foarte sensibil şi foarte ten-
sionat de interrelaţii complexe dintre sistemul artei şi cel al limbii, dintre
imaginar şi real, dintre limbajul poetic şi norma limbii literare, iar – în interio-
rul limbii – între planul expresiei şi cel semantic şi „între” patru nivele: fonetic,
morfologic, lexical şi sintactic. Importă, astfel, procesul de naştere ca atare a
Ideii poetice, adică de convertire a semnului lingvistic în semnificaţie estetică.
Această Idee poetică se constituie după legităţi interne care nu ţin cont, aşa
cum spuneţi în monografia Limbajul poetic eminescian, de suma semnelor, ci de
un ansamblu de virtualităţi: „Organizarea limbajului poetic prezintă trăsături
definitorii, în raport cu sistemul limbii practice, în dezvoltarea relaţiilor dintre
nivele şi planuri; este vorba, în primul rînd de o strînsă interdependenţă între
planul expresiei, care nu se confundă cu semnificantul lingvistic, şi planul
semantic, diferit de semnificatul lingvistic; planul semantic nu înseamnă suma
(şi nici sinteza) semnificatelor semnelor poetice, considerate în sine, ci consti-
tuirea semnificaţiei, prin relaţia internă semnificat – semnificant şi prin relaţia
externă creator – cititor” (Dumitru Irimia, Limbajul poetic eminescian, Iaşi,
Junimea, 1979, p. 17). Limbajul poetic – în special cel eminescian – se constituie
dintr-o opoziţie totală faţă de normă, faţă de semnul lingvistic, faţă de con-
ceptual, tinzînd spre un statut de autonomie. Eugeniu Coşeriu spune decis că
limbajul poetic este un limbaj absolut. Am putea spune că Eminescu caută
Absolutul şi în domeniul limbajului poetic…
D. Irimia: Se poate spune şi aşa, în măsura în care considerăm Absolutul
în limbajul poetic originaritatea. Pentru că acesta este principiul poetic funda-
mental la Eminescu: recuperarea esenţei originare a limbii, ceea ce înseamnă
readucerea împreună a corporalităţii sonore a cuvîntului – reorganizînd după
legile armoniei muzicale şi în baza înţelegerii accentului ca centru de gravitaţie
fono-semantică – şi a imaginarului semantic – situat în perspectivă mitică.
În acest sens, ne înscriem în perspectiva formulată de Hasdeu, care iden-
tifică în limbajul poetic tentativa de reîntoarcere spre o epocă de „copilărie a
limbii”, şi conceptualizată de Eugeniu Coşeriu, pentru care nu limba poetică
deviază de la limba literară, ci toate variantele funcţionale ale limbii sînt devieri
de la limbajul absolut, reprezentat de limba poetică. Am considerat, din această
perspectivă, în mai multe rînduri, că limbajul poetic eminescian intră în opo-
ziţie cu limba literară, cu limba curentă într-un anume sens, în acelaşi mod în
151
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

care limba română intră în opoziţie cu limba latină: limba română a luat naş-
tere din limba latină, dar a devenit altceva: la fel, limbajul poetic eminescian ia
naştere în interiorul limbii române, dar este o altă limbă, ceea ce înseamnă,
înainte de toate, o eliberare de imaginarul lingvistic, condiţionat de experienţa
trăită şi înmagazinată în limba neutră, eliberare a sensului din prizonieratul
cuvîntului „profan”, ceea ce duce la întemeierea unui nou imaginar, de esenţă
poetică. Spre a nu mai vorbi de refuncţionalizarea poetică a dimensiunii fone-
tice prin asumarea condiţiei limbajului muzical.
M.C.: Starea de mitopo(i)eticitate absolută, de tensiune semnificativă
permanentă, caracterul „discontinuu, iterativ şi retroactiv” al semnificatului şi
semnificantului denotă o ontologizare sporită a viziunii. Frecvenţa unor ele-
mente, amplificarea registrului funcţional al unor categorii gramaticale, liberta-
tea deplină la nivelul formelor în plan semantic, învestirea cu sensuri metafo-
rice, simbolice, mitice, crearea unor constelaţii semantice, cîmpuri imagistice,
procesele de resubstanţializare generală a limbii în baza condensării semantice,
convertirii sinonimiei şi polisemiei locale într-un proces de expansiune şi de
iradiere semantică continuă, şi de tensiune reactualizată între semnificat şi
semnificant stimulează – dimpreună – o ontologizare extremă. Foarte intere-
sante şi convingătoare sînt în acest sens observaţiile dumneavoastră privind
constelaţiile semantice pe care le creează termenii lexicali de felul: naştere,
viaţă, moarte, întuneric, lumină, departe, aproape. Dacă consultăm studiile
bazate pe statistică, constatăm şi frecvenţa cea mai mare a cuvintelor-cheie
care instaurează înalta ordine mitopo(i)etică ontologică. Cred că demonstraţia
dumneavoastră strict lingvistică confirmă această realitate.
D.I.: Aş adăuga la sinteza dumneavoastră, foarte exactă, o direcţie, care
mi se pare fundamentală pentru procesul de întemeiere a lumii semantico-poe-
tice eminesciene, asupra căreia mă opresc în prezent, în mod special, în încer-
carea pe care o fac de a rescrie şi de a duce mai departe studiul Limbajul poetic
eminescian; complementaritatea principiilor muzical şi mitic. Din această per-
spectivă, sub aspect semantic, de exemplu, sensul poetic îşi are originea într-o
stare de tensiune specifică între sensul lexical, înscris în raportul om – cuvînt
(limbă) – lume şi trăsătura semantică prin care se organizează imaginarul
lingvistic în imaginar poetic. Astfel, în definirea poeziei înger palid cu priviri
curate, prin înger poezia este înscrisă în sfera transcendentului, primeşte
dimensiunea sacralitate. Termenii basm şi aur din Memento mori: „Cînd
posomorîtul basm – vechea secolilor strajă –/ Îmi deschide cu chei de-aur şi
cu-a vorbelor lor vrajă/ Poarta naltă de la templul unde secolii se torc”, dar şi
din alte creaţii eminesciene, începînd cu Epigonii, înscriu, situează poezia
într-un spaţiu mitic – altă dimensiune a sacralităţii, ca originaritate.
În acelaşi timp, vechea direcţie a relaţiilor semantice, de sinonimie, poli-
semie etc. este reorientată în acelaşi temei, al unor trăsături semantice distinc-

152
I nterviuri

tive. Verbul a mîntui, de exemplu, încarcă de sacralitate deopotrivă salvarea


fiinţei umane prin divin: „Crăiasă alegîndu-te/ Îngenunchem rugîndu-te/
Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie/… / O, maică preacurată/ şi
pururea fecioară,/ Marie!”, prin creaţie: „De-al meu propriu cînt mistuit mă
mîntui”, şi salvarea fiinţei naţionale: „Ştefane, Măria Ta/ Tu la Putna nu mai
sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În sama
părinţilor/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura
Dumnezeu/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!”.
În aceeaşi perspectivă se situează, cu semnificaţii esenţiale pentru înţe-
legerea poeticii eminesciene, raporturile semantice între termeni denumind şi
geneza lumilor semantico-poetice, şi geneza şi principii ale existenţei cosmice:
cîntec, cîntare, a cînta, plîns, plîngere, a plînge etc.
Cît priveşte dimensiunea fonetică propriu-zisă – în esenţă, fonetico-
prozodică – se impune privilegierea recuperării corporalităţii sonore în funcţio-
narea limbajului poetic eminescian, pe fondul supunerii la principiile armoniei
muzicale, înţeleasă ca principiu ordonator al lumii: cosmos – fiinţă umană –
univers semantico-poetic.
M.C.: Aţi vorbit, cu referinţă la Heidegger, despre limbă ca „adăpost al
fiinţei”. La Eminescu, găsim o înţelegere heideggeriană anticipată a limbii,
considerînd-o, în fond, tot o casă a fiinţei. Deci, atît Heidegger cît şi Eminescu
ne permit să vorbim despre un statut fiinţial al limbajului poetic…
D.I.: Fără să fi îmbrăţişat vreodată perspectiva protocronismului, ajunsă
la un moment dat încă o modă la noi, trebuie totuşi subliniat că modul de a
concepe raportul dintre fiinţa umană şi limbă, una din componentele funda-
mentale ale filosofiei lui Heidegger, este definitoriu pentru gîndirea lui Eminescu
şi esenţial pentru poetica lui. În baza acestei concepţii – „Nu noi sîntem stăpînii
limbii, limba e stăpîna noastră” – reinstaurează Eminescu funcţia întemeietoare
a Cuvîntului, readus din limba fenomenală, în constituirea limbii esenţiale.
Au apărut studii de mai mică sau mai mare amploare care şi-au propus
în mod explicit sau numai implicit să interpreteze creaţia poetică eminesciană
din perspectivă heideggeriană, ceea ce reprezintă în esenţă, de fapt, o interpre-
tare din perspectivă profund eminesciană! Există o semnificativă corespondenţă
între concepţia teoretică a lui Eminescu despre limbă, limbaj poetic, înteme-
ierea lumilor semantico-poetice, care se poate reconstitui din diverse poeme,
însemnări-manuscrise, aserţiuni din cronici teatrale, recenzii, comentarii poli-
tice chiar, care guvernează poetica şi poietica eminesciană. Înainte de a recurge
la explicaţii prin Heidegger este obligatoriu să se ia în consideraţie opera
eminesciană ca întreg.
M.C.: În cazul lui Eminescu ar fi necesară o conjugare a receptării prin
noi studii eminesciene din perspectiva exegetică nouă, existenţială, să zicem, şi
a unei receptări – de gradul doi – prin aplecarea ştiinţifică a cadrelor didactice
153
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

şi a studenţilor. Cunoaştem strădaniile Domniei Voastre de a crea la Iaşi un


centru de studii eminescologice. Nevoia de o Catedră Eminescu reapare în con-
diţiile de azi, cînd mai avem de ispăşit două păcate faţă de Eminescu, despre
care vorbea Noica: cel dintîi de a nu-l cunoaşte îndeajuns noi, românii, şi cel
de-al doilea de a nu-l face cunoscut întregii lumi…
D.I.: Nu aş veni cu nici o noutate afirmînd că, în funcţie de timpul şi
spaţiul cultural în care se situează cititorul, orice operă literară autentică se
înscrie într-o perspectivă nouă de receptare; din partea cititorului inocent, care
vine cu o altă individualitate culturală, din partea cititorului specialist care, pe
lîngă particularităţile fiinţei lui culturale, recurge şi la alte metode şi se situează
pe alte baze teoretice, filosofice sau poetice.
Pe de altă parte, însăşi opera eminesciană s-a oferit, în timp, cunoaşterii
în chipuri diferite: cu totul parţial, într-o primă perioadă, cu selecţii operate
ideologic, în altele. Astăzi opera lui Eminescu este publicată în întregime, cel
puţin întregimea care a fost cunoscută pînă acum specialiştilor în editarea lui,
pentru că nu este exclus să mai existe manuscrise eminesciene, cine ştie pe
unde. Or, a avea în faţă întreg corpusul eminescian impune de la sine o altă
viziune, cu o multitudine de posibilităţi de a ajunge la concepţia de adîncime a
poetului, în sfera creaţiei, în direcţia filosofiei istoriei, a interpretării lumii
sociale şi a societăţii româneşti ş.a.m.d.
După apariţia intervenţiilor imature şi, cele mai multe, expresie a unei
grave ignoranţe, şi în domeniul estetic şi în privinţa operei eminesciene, a
istoriei limbii şi culturii româneşti etc. în ceea ce s-a numit „demitizarea” lui
Eminescu, s-a încercat explicarea acestor formulări printr-un „scop nobil”:
determinarea, renaşterea, provocarea interesului pentru poezia lui Eminescu,
care nu este citită.
Din păcate, este adevărat că despre Eminescu mai mult se vorbeşte decît
se cunoaşte, că poezia lui Eminescu este foarte puţin citită. Dar dacă în locul
eforturilor de „demitizare” – repet, de pe poziţii cu totul imature – am avea o
multiplicare a eforturilor de subliniere a ceea ce a însemnat şi înseamnă pentru
poezia română schimbarea radicală produsă de Eminescu şi a universalităţii
creaţiei lui, nu s-ar determina, oare, o orientare mai sigură şi mai profitabilă
pentru cultura românească a cititorului? Este adevărat că noi dăm, de regulă,
prioritate spectacolului, dar poate că, măcar în anumite situaţii, e preferabil să
renunţăm la spectacol şi să înscriem dezbaterile într-o cheie mai gravă.
Da, este adevărat, am considerat şi consider extrem de importantă pentru
învăţămîntul şi cultura românească constituirea unei Catedre Eminescu. În
sensul gîndirii lui Pompiliu Constantinescu, am întemeiat o asemenea catedră
la Iaşi, la începutul anilor ‘90, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, o
catedră interdisciplinară, cu cursuri şi seminarii de Stilistică şi poetică emines-
ciană, de Teorie literară, Literatură comparată, un curs general pentru toţi
studenţii Universităţii, în care se abordau toate aspectele operei eminesciene:
154
I nterviuri

filosofie, istorie, economie, drept, pedagogie etc. Pentru toate aceste domenii
am invitat să susţină prelegeri profesori specialişti: Alexandru Zub, Ştefan
Afloroaei ş.a. Am avut în vedere şi cursuri privind cunoaşterea lui Eminescu în
diferite culturi, am discutat în acest sens cu profesori din străinătate. Dar
„vremile s-au dovedit a nu fi sub om” nici după anii ‘90, din păcate. A rămas un
mic grup de tineri la Catedra Eminescu, care cercetează opera eminesciană din
perspectivă poetică, elaborînd un Dicţionar al limbajului poetic eminescian.
Instituisem un masterat de Stilistică şi poetică în care predominau discipline de
eminescologie… A mai rămas un singur curs de Poetică eminesciană… De ce se
întîmplă toate astfel? Îl citez pe Eminescu:
De ce se-ntîmplă toate aşa cum se întîmplă?
Cine mi-a spune-o oare?
……………………………………..
Putut-a ca să fie
şi altfel de cum este tot ceea ce există
Sau e un trebui rece şi neînlăturat?
Veneţia – Chişinău – Iaşi, mai-iunie 2000

Eminescu – Mă topesc în flăcări.


Dialoguri cu eminescologi în perspectiva mileniului III,
Editura Litera – David, Chişinău – Bucureşti, 2000, p. 621-626.

DIALOG CU PROF. UNIV. DR. D. IRIMIA,


FACULTATEA DE LITERE
A UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

Mi r ce a - C ris ti a n Gheng he a

Mircea-Cristian Ghenghea: Domnule profesor D. Irimia, sînteţi unul


dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi exegeţi eminescieni la nivel naţional.
Din această perspectivă, a specialistului care s-a preocupat şi se preocupă de
opera lui Mihai Eminescu şi de epoca sa, care consideraţi că este statutul actual
al acestuia, într-o societate ce se află, de 16 ani, într-un permanent proces de
redefinire a valorilor proprii? Cum este receptat simbolul Eminescu în România
contemporană, a cărei dominantă pare a fi, pe toate planurile, grija pentru o cît
mai armonioasă integrare în Uniunea Europeană?
D. Irimia: Receptarea lui Eminescu a cunoscut şi cunoaşte, în mod cu
totul firesc, alte deschideri cu fiecare nouă vîrstă şi perspectivă culturală în
care se integrează opera lui. Prima condiţie, însă, pentru orice nouă percepere a
155
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

lumii de sensuri întemeiată de Eminescu prin limbaj şi a poziţiei lui în lumea


istorică este cunoaşterea directă şi profundă a creaţiei poetului şi a personali-
tăţii lui de excepţie, implicat în întreaga viaţă a societăţii româneşti, cu între-
bările ei esenţiale, în plan istoric, politic, cultural. Această condiţie îndeplinită,
interpretările, cu îndreptăţire, mereu altele, nu vor putea trece peste recunoaş-
terea mutaţiilor fundamentale pe care le-a generat Eminescu în poezia şi proza
românească, în esenţa funcţională şi de sistem a limbajului poetic, în însăşi
dezvoltarea limbii române ca limbă de cultură, şi nici peste rolul acestuia în
adîncirea şi dezvoltarea conştiinţei unităţii şi identităţii naţionale a românilor.
Creaţia sa poetică, în primul rînd, tensionată de întrebările esenţiale ale
fiinţei umane faţă cu Fiinţa lumii, dar şi proza artistică, au fixat definitiv locul
lui Eminescu în cultura umanităţii. Este rolul traducătorilor şi exegeţilor
(români şi străini), al reprezentanţilor învăţămîntului şi culturii româneşti în
lume (la universităţi, institute de cultură, ambasade) să deschidă/ să parcurgă
cele mai adecvate căi pentru cunoaşterea şi recunoaşterea acestor poziţii. Cu
atît mai mult cu cît, prin Eminescu în poezie, prin Enescu în muzică, prin
Brâncuşi în sculptură, însăşi dimensiunea spirituală românească îşi relevă şi
integrează identitatea specifică în orizontul culturii umanităţii („prismă cu mii
de colori”, „curcubeu cu mii de nuanţe”, în interpretarea poetului, pentru care
„Naţiunile nu sînt decît nuanţele prismatice ale Omenirii” – Geniu pustiu).
Cît priveşte integrarea României în Uniunea Europeană, procesul îşi are
exigenţele şi consecinţele lui politice şi economice, dar fiecare dintre statele
implicate în acest proces îşi are propriile exigenţe, dintre care cea mai impor-
tantă este apărarea identităţii spirituale, iar în acest sens trebuie să nu uităm că
identitatea europeană este implicită în identitatea românească, pentru că pe
trunchiul ei şi-a dezvoltat specificul. Respectarea acestui raport trebuie să fie
principala exigenţă a românilor. Orice „redefinire a valorilor” care îl ignoră este
falsă, falsificatoare şi generatoare de consecinţe grave, dacă este promovată.
M.-C.G.: Relativ recent, în luna octombrie, s-a încheiat concursul Mari
Români, unde Eminescu a ocupat locul al treilea. Acest concurs, de un anumit
impact şi efect în rîndurile largi ale populaţiei, a prilejuit diverse precizări şi
nuanţări ale unor personalităţi din varii domenii. În acest context, au putut fi
identificate atacuri făţişe şi, am putea spune, nedemne, la adresa unor nume ale
culturii naţionale, printre care se numără, desigur, şi Eminescu. Un exemplu
elocvent este articolul Ideile care au ţinut România pe loc, publicat, în luna
octombrie, în ziarul „Cotidianul”, articol semnat de Silviu Mihai, în care
Eminescu, alături de Caragiale, este înfăţişat ca un personaj care, din cauza
viziunii sale înapoiate, a contribuit la stagnarea mentală şi morală a societăţii
româneşti („Eminescu credea şi el că cel mai bine ne stă în iţari, iar viziunea lui
a produs întîrzieri în procesul de modernizare şi a avut, pînă la urmă, un
impact negativ asupra României”). Cum comentaţi astfel de afirmaţii, care au

156
I nterviuri

căpătat, din păcate, o anumită aderenţă, în special în rîndul celor care s-au
obişnuit să fie contestatari de meserie şi „europeni” de vocaţie?
D.I.: Astfel de afirmaţii nu pot fi comentate. Sînt, pur şi simplu, aberaţii,
expresie a unei ignoranţe absolute. „Concursul” (!) Mari Români – chiar urmînd
modele ale unor televiziuni occidentale – a fost lipsit de criterii autentice. Cu
toate acestea, e de observat că, dincolo de ceea ce era evident, pe de o parte,
rezultatul unor manipulări, pe de alta, expresia înţelegerii greşite a sintagmei
„Mari Români”, între primii zece se află personalităţi care au avut un rol funda-
mental în dezvoltarea, apărarea şi afirmarea unităţii şi identităţii româneşti:
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Eminescu,
Brâncuşi, Mircea Eliade. E mai greu de înţeles absenţa lui Constantin
Brâncoveanu, Nicolae Bălcescu, Ferdinand.
M.-C.G.: Ajungînd acum la cealaltă extremă, cum priveşte specialistul
D. Irimia zeificarea şi mitizarea lui Eminescu, recognoscibilă în unele medii ale
societăţii româneşti şi, în special, în acţiunile anumitor societăţi culturale din
Iaşi? Există şi părţi pozitive ale acestui fapt?
D.I.: Mitizarea lui Eminescu (ca şi a oricărei alte personalităţi culturale
sau de altă natură din lumea istorică) este întru totul dăunătoare, şi perso-
nalităţii în cauză şi culturii, în general. Cînd se înscrie, însă, în perspectiva
cunoaşterii autentice a creaţiei poetului şi a locului ei în cultura naţională şi în
cultura umanităţii, orice manifestare ştiinţifică poate deschide alte căi spre
adîncirea acestei cunoaşteri şi este, de aceea, bine venită, indiferent cum ar fi
interpretată „de pe margine”.
M.-C.G.: La începutul lunii noiembrie a acestui an, mai exact în perioada
3-7 noiembrie, s-a desfăşurat, la Iaşi şi la Chişinău, Conferinţa Naţională de
Filologie „Limba română azi”, organizată de Facultatea de Litere a Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, şi în a cărei coordonare aţi fost direct implicat. Vă
rugăm să vă referiţi la rezultatele acestei manifestări şi la impactul pe care
consideraţi că l-a avut în mediul intelectual ieşean.
D.I.: Cea de-a X-a ediţie a Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba
română azi” a fost organizată de Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” şi Institutul Român de Cultură, în colaborare cu Facultatea de Litere
a Universităţii de Stat a Moldovei şi Societatea „Limba noastră cea română” din
Republica Moldova. Este o manifestare ştiinţifică iniţiată la începutul anilor ‘90,
cînd chiar credeam că se va putea reface unirea românilor din teritoriile ocu-
pate de imperiul sovietic cu Ţara, în plan spiritual şi în plan politic. Conferinţa,
ale cărei lucrări s-au desfăşurat de fiecare dată la Iaşi şi la Chişinău, a avut de la
început două principale obiective: 1) adîncirea cunoaşterii limbii şi literaturii
române din diverse puncte de vedere, în strînsă legătură cu evoluţia ştiinţei
limbii şi ştiinţei literaturii printr-un raport de colaborare Iaşi – Chişinău şi 2)
157
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

cunoaşterea condiţiilor de funcţionare a limbii române ca limbă de comunicare


şi ca limbă de cultură în Basarabia şi nordul Bucovinei, concomitent cu căuta-
rea căilor de înlăturare a obstacolelor în calea dezvoltării ei fireşti, începînd cu
exigenţa respectării instituţionale, prin Constituţie şi prin legislaţia limbilor, a
adevărului istoric şi lingvistic privind unitatea limbii, literaturii, culturii şi
naţiunii române, dincolo de „întîmplările” istoriei. Aceleaşi obiective au fost
urmărite şi anul acesta, în comunicări susţinute de academicieni, profesori uni-
versitari şi din învăţămîntul liceal din România, Republica Moldova, Ucraina.
Prin comunicările susţinute de profesori din Herţa – Bender, mai ales –, dar şi
prin intervenţii ale profesorilor din Chişinău, s-a avut o imagine foarte clară
despre condiţiile extrem de grave în care se află limba şi literatura română,
şcoala românească în regiunea Cernăuţi şi în Transnistria. Acestei imagini i s-a
adăugat o alta, din România, reflectînd încălcarea flagrantă a legislaţiei privind
folosirea limbii de stat – limba română – în judeţele Covasna şi Harghita. Toate
problemele luate în discuţie au trecut, la încheierea lucrărilor Conferinţei,
*
într-o Rezoluţie , pe care am dat-o publicităţii.

*
Rezoluţia Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, ediţia a X-a,
Iaşi–Chişinău, 3-7 noiembrie 2006.
Între 3 şi 7 noiembrie 2006 s-a desfăşurat, la Iaşi şi Chişinău, cea de-a X-a ediţie a
Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, organizată de Facultatea de
Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Institutul Cultural Român, în
colaborare cu Facultatea de Litere a Universităţii de Stat a Republicii Moldova şi
Societatea „Limba noastră cea română” din Republica Moldova.
La lucrări au participat profesori din învăţămîntul universitar şi liceal, academi-
cieni, cercetători ştiinţifici din România, Republica Moldova şi Ucraina.
În urma discuţiilor pe marginea comunicărilor susţinute în cele trei secţiuni: I.
Limbă şi identitate naţională, II. Lingvistică românească, III. Stilistică şi poetică, şi pe
baza dezbaterilor la mesele rotunde cu temele: I. Starea actuală a limbii române în
România, Republica Moldova şi Ucraina, II. Probleme actuale ale studierii L i m b i i
ş i l i t e r a t u r i i r o m â n e în învăţămîntul din Republica Moldova şi din Ucraina,
III. G r a m a t i c a l i m b i i r o m â n e – o nouă ediţie academică, ortografia limbii
române – o problemă mereu actuală,
Conferinţa a aprobat în unanimitate următoarea REZOLUŢIE:
1. Participanţii la Conferinţă reafirmă poziţia exprimată în mod consecvent la
toate ediţiile precedente, precum şi la Congresul IV (Timişoara, 1991) şi la Congresul
V (Iaşi – Chişinău, 1994) al Filologilor Români: „Limba română este unica reprezen-
tantă actuală a latinităţii orientale, oriunde ar fi întrebuinţată ca limbă de stat, limbă
de cultură, limbă de comunicare, îşi are fixată identitatea, definitiv, printr-o singură
denumire – limba română – şi are un singur alfabet în măsură să-i exprime esenţa şi
să-i asigure funcţionarea în condiţii optime – alfabetul latin”, poziţie pe care s-a situat
Academia de Ştiinţe a Moldovei în răspunsul dat la 28 iulie 1994 de către Prezidiul
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi la 26 februarie 1996, de către Adunarea

158
I nterviuri

Generală a Academiei, la solicitarea Parlamentului: „Denumirea corectă a limbii de


stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.
Cu această întemeiere, participanţii la Conferinţă adresează Preşedinţiei şi Parla-
mentului Republicii Moldova APELUL de a recurge la toate căile de care dispun pentru
ca art. 13 din Constituţia Republicii Moldova să fie formulat în spiritul adevărului
ştiinţific şi istoric: „limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”.
Participanţii la Conferinţă reafirmă în acelaşi timp necesitatea respectării adevă-
rului istoric prin apărarea numelui corect al poporului căruia limba română i-a dat
identitate specifică: poporul român.
2. Dezbaterile au reconfirmat existenţa unui raport foarte strîns între respectarea
adevărului privind unitatea şi identitatea spirituală a românilor prin impunerea ofici-
ală a denumirii corecte a limbii şi dezvoltarea acesteia ca limbă literară şi ca limbă de
comunicare la nivelul exigenţelor, legislative şi culturale, ale Europei de astăzi. Promo-
varea falsificării adevărului istoric şi lingvistic prin folosirea glotonimului limba mol-
dovenească şi a etnonimului poporului moldovean are consecinţe negative în dezvolta-
rea firească a societăţii în general, dar cele mai grave urmări le produce în învăţămînt.
Pentru înlăturarea obstacolelor şi adversităţilor cu care se confruntă şcoala
românească din Transnistria, sudul Basarabiei, raionul Herţa, din regiunea Cernăuţi,
în general, precum şi din alte regiuni locuite de populaţia românească, participanţii
la Conferinţă cer instituţiilor, institutelor şi organismelor abilitate din România,
Republica Moldova, Ucraina, să folosească toate căile pentru a asigura condiţii
optime studierii limbii şi literaturii române, cunoaşterii / recunoaşterii unităţii şi
identităţii istorice şi spirituale a poporului român, în baza dreptului la identitate
naţională, în temeiul legislaţiei europene.
În legătură cu situaţia întrebuinţării limbii române în judeţele Covasna şi Harghita,
participanţii la Conferinţă se adresează instituţiilor şi organismelor în drept din România
să ia toate măsurile care se impun pentru apărarea funcţionării normale a limbii de
stat, în conformitate cu legea, în toate sferele vieţii sociale, politice şi culturale.
3. Modificările introduse în ortografia limbii române în 1993 şi modul în care „se
soluţionează” mai multe din problemele ortografiei şi morfologiei limbii române în
DOOM – ediţia a II-a, publicat în anul 2005, au generat, la folosirea ei în scris, situa-
ţii incompatibile cu condiţia de limbă modernă de cultură, iar în învăţămînt, deopo-
trivă în România, Republica Moldova şi Ucraina, multă derută. De aceea, partici-
panţii la Conferinţă reiau Apelul formulat de Moţiunea adoptată la Congresul V al
Filologilor Români (1994) şi solicită Academiei Române şi Academiei de Ştiinţe a
Moldovei constituirea unei Comisii de specialişti, profesori şi cercetători ştiinţifici
(din centre universitare din România, Republica Moldova şi de la Cernăuţi), care „să
studieze în profunzime şi în ansamblu problemele ortografiei româneşti” şi ale
morfologiei între sistem, normă şi variante întîlnite în vorbire, după care să pună în
circulaţie Normele ortografice şi morfologice de întrebuinţare a limbii române ca
limbă de cultură, prin ediţii accesibile din toate punctele de vedere celor care studi-
ază limba română şi celor care o folosesc în scris şi în vorbire.
Prezenta rezoluţie va fi dată publicităţii în România, Republica Moldova şi Ucraina.
Chişinău, 7 noiembrie 2006.

159
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Nu ştiu dacă în mediul intelectual ieşean Conferinţa a avut un impact


deosebit; de mai multă vreme, lumea nu mai este sensibilă la problemele consi-
derate irezolvabile sau de mică importanţă… În Basarabia, însă, corpul profe-
soral, universitar şi liceal (la Liceul „Mircea Eliade” din Chişinău, după o lecţie
excepţională de literatură, s-a desfăşurat o amplă dezbatere cu tema Studiul
limbii şi literaturii române în învăţămîntul din Republica Moldova, la care au
participat şi profesori din alte localităţi) a văzut în această Conferinţă un
sprijin foarte important, mai ales în condiţiile de astăzi, adus eforturilor
profesorilor, studenţilor şi elevilor pentru apărarea identităţii naţionale.
Revenind la impactul în România, precizez că despre Conferinţă au dat
informaţii Radio Iaşi, iar lucrările au fost larg reflectate de Radio România
Cultural, care a transmis unele comunicări şi a difuzat Rezoluţia, la o oră de
vîrf, semn că s-a înţeles foarte exact importanţa manifestării.
M.-C.G.: Aţi avut de-a face cu zeci de generaţii de studenţi şi, indiscuta-
bil, v-aţi format o imagine de ansamblu a ceea ce reprezintă mediile universi-
tare ieşean şi naţional. Ce părere aveţi despre peisajul studenţesc de după
evenimentele din decembrie 1989? Iar în ceea ce priveşte Facultatea de Litere,
care ar fi coordonatele valorice ale ultimilor 16 ani? Se poate vorbi de progres,
de stagnare sau de regres în ceea ce priveşte aspectul calitativ al studenţilor şi
cadrelor universitare?
D.I.: Da, cred că am reuşit să cunosc relativ bine, sub multiple aspecte,
învăţămîntul universitar filologic din ultimele patru decenii, şi ieşean, şi
naţional. I-am perceput şi „creşterea şi descreşterea” sub aspectul calităţii. Şi
am în vedere, deopotrivă, pe profesori şi pe studenţi. Pe studenţii din celelalte
centre universitare i-am putut cunoaşte cu prilejul Colocviului Naţional Stu-
denţesc „Mihai Eminescu”, organizat la Iaşi. Cu acelaşi prilej am putut aprecia
în mod deosebit dezvoltarea unor nuclee de tineri, care au venit mai întîi ca
studenţi la Iaşi, apoi însoţind studenţi ca tineri profesori (mai întîi asistenţi,
apoi lectori, conferenţiari, profesori). Nuclee de tineri foarte bine pregătiţi, cu o
amplă deschidere intelectuală, care reprezintă astăzi (în universităţi, institute
de cercetare, institute de cultură, reviste, edituri, la radio, televiziune etc.) o
componentă esenţială a intelectualităţii româneşti. Aceasta a rămas o constantă
a învăţămîntului universitar, dar poziţia ei în imaginea de ansamblu este din ce
în ce mai mult dominată de aspecte mai puţin sau deloc luminoase. După 1989,
după primii doi-trei ani de amplă, autentică şi chiar încărcată de entuziasm
deschidere spre studiu şi cunoaştere, a urmat un proces rapid, pe care pare a
nu-l mai putea opri nimeni, de decădere. Se remarcă în continuare nuclee de
tineri preocupaţi de adîncirea cunoaşterii, cu pasiune pentru cercetarea ştiin-
ţifică în domeniul pe care în mod evident l-au ales şi pentru care au vocaţie,
dar este vorba de un număr restrîns de studenţi. Două au fost (şi, din păcate, au
rămas) principalele cauze ale scăderii îngrijorătoare (dacă ar mai vrea cineva să

160
I nterviuri

se îngrijoreze…) a calităţii învăţămîntului universitar: 1) suspendarea exame-


nului de admitere (ne-am dovedit total nepregătiţi pentru o asemenea măsură,
profesori şi studenţi deopotrivă) şi 2) instituirea studiilor cu taxă la universi-
tăţile de stat. Numărul studenţilor cu taxă a crescut din an în an. Pregătirea
foarte slabă a unui număr foarte mare de studenţi a avut şi are consecinţe
grave atît pentru pregătirea celorlalţi studenţi, cît şi pentru pregătirea şi, mai
ales, atitudinea cadrelor universitare faţă de exigenţele învăţămîntului.
M.-C.G.: Sînteţi considerat unul dintre cei mai severi profesori ai Facultăţii
de Litere. Personal, am văzut studente şi studenţi care, atunci cînd trebuiau să
intre la examen, aproape că se pierdeau complet cu firea sau aveau chiar stări
de leşin. Cum a apărut această reputaţie a dumneavoastră, de „dur” al Facultăţii?
D.I.: Nu mă consider nici dur, nici sever, doar exigent. Este adevărat,
însă, că exigenţa mea se loveşte de o tot mai slabă pregătire a unui număr tot
mai mare de studenţi şi mai ales de atitudinea studenţilor slab pregătiţi faţă de
cunoaşterea domeniului spre care, în mod evident, au venit cu motivări cu totul
străine asumării cerinţelor nivelului pe care îl reprezintă învăţămîntul univer-
sitar ca învăţămînt superior. Exigenţa mea a fost şi a rămas în permanenţă
într-un raport foarte strîns cu exigenţele disciplinei de studiu (Stilistica implică,
într-adevăr, fructificarea, dintr-o perspectivă specifică, a cunoaşterii care tre-
buia asimilată la Teoria limbii, Teoria literaturii, Istoria literaturii române şi
universale) şi cu exigenţele desfăşurării diverselor activităţi, după absolvirea
facultăţii, mai ales activitatea de profesor.
M.-C.G.: Vă mulţumim!
Constelaţii ieşene, Iaşi, anul I, nr. 4/2006.

D. IRIMIA, PROFESOR LA FACULTATEA DE LITERE


A UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

Î n d i a l o g cu C ristin a H e r me ziu

D. Irimia, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan


Cuza” din Iaşi, e unul dintre acei dascăli rari, în măsură să-şi însoţească studenţii
pe toată durata formării lor. L-am întîlnit chiar din anul I, la cursul de
Lingvistică generală: prejudecata unei materii aride s-a transformat, pe nesimţite,
în bucuria intelectuală a înţelegerii că mecanismul prin care oamenii comunică e
un sistem uimitor de riguros şi de viu în acelaşi timp. L-am regăsit în anul al
II-lea, defrişînd împreună cu noi structura gramaticală a limbii. L-am
redescoperit, mai apoi, călăuză printre meandrele altui sistem, splendid articulat,
161
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

structura stilistică a limbii romane. I-am savurat, pe treapta următoare de studiu,


adîncimea reflecţiei şi dinamismul argumentaţiei pe teritoriul poeticii, receptînd
dintr-odată un Eminescu întemeietor de lumi poetice, plin de înţelesuri, greu de
corespondenţe; un Eminescu neştiut al variantelor care deveneau ipostaze coerente
şi revelatoare ale unei gîndiri poetice „invariante”, ireductibile, pentru că era
„locuită” de întrebările esenţiale ale fiinţei.
Bagajul ştiinţific şi competenţa covîrşitoare se pot adesea întoarce împo-
triva profesorului, transformîndu-l, pentru studenţi, într-o personalitate strivi-
toare. Am fost printre acei studenţi şi doctoranzi, numeroşi, care i-au descoperit
generozitatea: voluptatea dialogului intelectual, la seminarii sau la Catedra
Eminescu; bucuria anuală a întîlnirilor din cadrul Colocviului Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu”; prietenia vorbelor spontane în curte la Eminescu, la Ipoteşti.
D. Irimia este unul dintre profesorii care te fac să regreţi că anii de studii
universitare sau doctorale – cu toată asprimea impusă de exigenţe şi autoexigenţe
necesare, dar şi cu toată bogăţia exerciţiului adînc intelectual – s-au încheiat. Dar
cum o întîlnire formatoare se întinde întotdeauna dincolo de cadrul instituţional,
dialogul cu domnia sa devine, la răstimpuri, o „trebuinţă”, un popas hrănitor de
comunicare.
Dacă întrebările modeste de reporter au provocat adevărate profesiuni de
credinţă, pentru cititori e, desigur, şansa unei (re)descoperiri şi a unei întîlniri
esenţiale.

MANUSCRISELE EMINESCIENE:
UNA DIN ÎNTÎLNIRILE MELE CU CEA MAI MARE ÎNCĂRCĂTURĂ FIINŢIALĂ

1. Ce amintiri din copilărie vă însoţesc încă?


Mai ales două imagini: curgerea Siretului şi Ceahlăul la apus de soare. În
copilărie şi în anii imediat următori mergeam la bunici, în satul Liţca (comuna
Doljeşti, loc cu deosebită rezonanţă pentru istoria domniei lui Ştefan cel Mare).
Plecam de la Roman şi cel mai adesea făceam tot drumul pe jos, cu fratele meu
mai mare, alteori şi cu sora mea mai mică, vreo 15 km., aproape jumătate din
drum pe malul Siretului, pînă intram între sate. Făceam mult, pentru că ne
opream să urmărim curgerea apei, totdeauna fascinantă. Noi mergeam
împotriva curentului.
La bunici ne petreceam timpul în livadă, nu mare, dar foarte îngrijită, cu
peri, meri, nuci, gutui, pruni… La capătul ei „de la deal” era o suprafaţă de viţă
de vie, nici aceasta mare. Între livadă şi vie hotarul era de trandafiri, unii
înfloriţi, alţii încă boboci. Bunicul era un straşnic grădinar, fusese şi grădinarul
castelului Sturza de la Miclăuşeni. Via urca în continuare, la deal, străjuită în
dreapta de o alee de cireşi, între cireşi crini mari, înalţi, albi. Aproape de
capătul viei, în interior, un foişor din lemn, cu „etaj”. Acolo urcam, cu bunicul
sau, cel mai adesea, singur, serile; cînd cerul era senin, pe fondul luminii
162
I nterviuri

roşietice a apusului de soare, priveam înălţimile Ceahlăului, pînă se întuneca.


Îmi doream de fiecare dată să ajung acolo cu piciorul; aveam să ajung în
vremea studenţiei, dar odată ajuns acolo sus, pe Ceahlău, mă gîndeam să mă
întorc cît mai repede în via bunicului, să aştept în foişor apusul de soare şi
căderea nopţii… Mai sus de vie era cimitirul; acum bunicul doarme acolo,
alături de bunica. Nu departe de foişorul de unde aşteptam să zăresc Ceahlăul
la apus de soare. Numai că astăzi foişorul nu mai este, iar, dacă ar fi, am aştepta
în zadar apusul soarelui; Ceahlăul nu se mai lasă văzut…

2. Cum l-aţi descoperit pe Eminescu ? Pînă la „limbajul poetic eminescian”,


adică un Eminescu „total”, care a fost „primul” Eminescu ?
Cu Eminescu m-am întîlnit mai întîi în liceu, dar nu pentru că trebuia „să
învăţăm lecţia”, ci pentru că profesorul ne-a spus că Eminescu nu este numai
Împărat şi proletar, el ne-a vorbit despre Luceafărul, despre Doina, despre Titu
Maiorescu, şi ne-a invitat să mergem la Biblioteca oraşului. Acolo aveam să
întîlnesc un om excepţional, directoarea Bibliotecii, Doamna Eugenia Mircea
(prin care, apoi, la terminarea liceului, aveam să merg pentru un an bibliotecar
într-o frumoasă comună, Văleni – Neamţ, acolo unde avusese proprietăţi
baronul Stîrcea ot Văleni, mareşalul regelui) şi aveam să citesc şi cărţi din
fondul special, nu acasă, numai acolo, într-o sală a bibliotecii. A mai fost apoi
întîlnirea cu G. T. Kirileanu, editorul lui Creangă, în casa de la Piatra Neamţ, în
luna în care am urmat un curs de specializare pentru bibliotecari (alt prilej de a
mă întîlni cu oameni minunaţi, unul dintre ei, directorul cursului, într-o
perioadă foarte grea: izbucnise revoluţia anticomunistă din Ungaria). Kirileanu
fusese bibliotecarul Curţii regale şi reuşise să păstreze un fond bogat de cărţi şi
reviste, intrat astăzi în fondul Bibliotecii judeţene, care a şi primit numele
marelui cărturar. La facultate, apoi, am urmărit în lucrarea de diplomă
Concepţia lui Eminescu despre artă, elaborată cu greu, pentru că Eminescu era la
secret. Aş spune că mă apropiam tot mai mult de Eminescu, pe măsură ce
înţelegeam că există o poziţie oficială de împiedicare a accesului la cunoaşterea
personalităţii lui. Am fost, însă, norocos: am întîlnit oameni care mi-au deschis,
în tăcere, uşi spre opera lui Eminescu, trecută la fondul secret, în termeni mai
exacţi, arestată, mi-au deschis uşi inclusiv spre publicistica lui iar, mai tîrziu,
chiar şi spre manuscrise. După ani, adică atunci cînd m-am hotărît să public
măcar o parte din scrierile reflectînd concepţia eminesciană despre cultură şi
artă, norocul meu a fost doamna Aurelia Rusu, editoare a operei eminesciene,
care cred că avea o anumită poziţie de răspundere la Biblioteca Academiei din
Bucureşti; acolo m-am putut întîlni cu manuscrise eminesciene, fără îndoială
una din întîlnirile mele cu cea mai mare încărcătură fiinţială (cu tot greul de
semnificare a acestui adjectiv). Aşa am putut realiza şi publica, în anul 1970, la
Editura Junimea din Iaşi, la început de drum pe atunci şi mulţi ani foarte bine
orientată şi condusă de scriitorul Mircea Radu Iacoban, volumul Eminescu.
163
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Despre cultură şi artă. Aici au apărut pentru prima dată unele texte/ însemnări/
manuscrise eminesciene esenţiale pentru concepţia lui despre artă, cultură,
limbă, teatru. Cu aceeaşi motivare, au fost introduse în volum cronici drama-
tice, precum şi fragmente din articole politice, publicate în ziarul „Timpul”.
Sper ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să poată avea acoperirea financiară
necesară pentru tipărire un volum similar dar mult mai bogat şi mai bine
organizat, adus într-o stare foarte apropiată de publicare, prin colaborarea cu
Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti.
Cum vedeţi, acest „prim Eminescu” are două ipostaze, esenţiale pentru
trecerea la Limbajul poetic eminescian; gîndirea estetică eminesciană se află
într-o corespondenţă perfectă cu mutaţia radicală pe care o produce poezia lui
în cultura românească: prin Eminescu limbajul poetic îşi asumă o funcţie înte-
meietoare de lumi semantic-poetice, lumi care au ca nucleu de semnificare
întrebările fiinţei şi nu interpretarea, fie aceasta şi frumos poetică, a lumii cu
determinări spaţio-temporale. În acest sens, aş considera – chiar dacă nu
îmbrăţişez sintagma – că spre „un Eminescu total”, mai exact, spre esenţa
profundă a poeticii şi a creaţiei poetice eminesciene (în vers şi în proză deopo-
trivă) aspiră, în mod complementar, interpretarea din Limbajul poetic emines-
cian (Junimea,1979) şi interpretările din Dicţionarul limbajului poetic emi-
nescian, în cele două componente: I. Concordanţele poeziilor antume (2 volume,
Botoşani, 2002), Concordanţele poeziilor postume (4 volume, Iaşi, 2006), II. Semne
şi sensuri poetice. I. Arte (Iaşi, 2005), Semne şi sensuri poetice II. Elemente
primordiale (Iaşi, 2007), realizat, sub coordonarea mea, de un minunat colectiv
de cercetători de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
şi de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi.

3. Ce întîlniri esenţiale v-au marcat devenirea umană şi profesională?


Despre un moment important în acest sens, am vorbit răspunzînd la
prima întrebare: întîlnirea cu bunicii şi cu lumea lor. A fost apoi întîlnirea cu
un învăţător extraordinar, se numea Ştefanovici, la şcoala primară, situată
peste drum de Liceul „Roman Vodă”, unde aveam să urmez şi clasele gimna-
ziale şi pe care aveam să-l absolv în 1956, după un prim an la Liceul militar din
Iaşi. În clasele mai mari, a treia şi a patra, domnul învăţător ne scotea foarte des
din clasă şi ne ducea peste tot, împrejurul şcolii sau chiar mai departe. Şi nu
numai pentru a ne vorbi „la faţa locului” despre arbori, plante, flori, despre apa
Moldovei, dar şi pentru a descoperi, în lumea reală, abstracţiuni din geometria
plană şi în spaţiu: unghiuri, cercuri, dreptunghiuri, sfera, cubul etc., despre cum
cad, la ore diferite, razele soarelui, despre umbră, toate acestea în curtea
Episcopiei Romanului şi într-un spaţiu alăturat, cu ruinele unor clădiri vechi.
Mai tîrziu, au fost profesorii de la liceu, trei mai ales, profesorii de istorie, de
română (cu care am rămas în raporturi chiar strînse pînă a plecat de tot), de
matematică.
164
I nterviuri

4. Pe cine aţi fi vrut să întîlniţi, şi n-a fost posibil, în acelaşi sens al unei
întîlniri hrănitoare pentru propria devenire?
Pe filosoful Constantin Noica. Am făcut mai întîi o tentativă să provoc o
întîlnire între el şi studenţi; l-am invitat, la una din ediţiile Colocviului Naţio-
nal Studenţesc „Mihai Eminescu”, să susţină conferinţa de deschidere şi să
rămînă cu noi pe toată durata manifestării. N-a putut veni. Aveam să-l întîlnesc
cîţiva ani mai tîrziu, la Iaşi, la o discuţie de cîteva ore cu colegii de la Filosofie.
Apoi nu a mai fost posibilă întîlnirea pe care mi-o doream.

ÎNTRE PROFESOR ŞI STUDENŢI CATEDRA NU E UN HOTAR…

5. Care e cea mai mare satisfacţie în cariera dumneavoastră de profesor?


Dar cel mai mare regret?
Satisfacţia cea mai mare? Că am avut norocul de-a lungul acestor cîteva
decenii, să întîlnesc, în toţi anii, studenţi cu care să merg pe acelaşi drum, cu
bucuria reciprocă a întîlnirii, a încrederii, a colaborării, bucurie care s-a extins
de la studenţii ieşeni, la studenţii din celelalte centre universitare din România,
iar în ultimii ani şi din Republica Moldova şi Ucraina – Regiunea Cernăuţi, par-
ticipanţi la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat anual la
Iaşi de mai bine de trei decenii. Trăiam cu aceeaşi bucurie aşteptarea lunii mai,
noi cei de la Iaşi şi ceilalţi, studenţi şi profesori, de la Cluj, Timişoara,
Bucureşti, Braşov, Sibiu, Craiova, Suceava, Baia Mare, apoi Bălţi, Chişinău,
stare de aşteptare care cred că a întărit studenţii în pasiunea şi maturitatea cu
care se adînceau în studiul operei lui Eminescu, în traducerea poeziilor sale în
limbile studiate. Mă bucuram să aflu de la studenţi şi profesori (Ioana Em.
Petrescu, Mihai Zamfir, Paul Cornea, Iosif Cheie-Pantea, Andrei Bodiu, Ioana
Both ş.a.) că, la Iaşi, Colocviul „Eminescu” este în acelaşi timp o veritabilă
şcoală filologică şi o oază de libertate. M-a bucurat că, în august 1996, studen-
ţilor filologi li s-au alăturat studenţi şi profesori de la Academia de Arte
„George Enescu” din Iaşi (profesorul Viorel Munteanu, astăzi rectorul Acade-
miei) în reînvierea / repetarea, după 125 de ani, a acţiunii studenţilor (între care
un rol important a avut Eminescu) care au organizat în 1871 Serbările de la
Putna; s-a depus atunci, la 15 august 1996, la mormîntul lui Ştefan cel Mare, o
altă Urnă de argint, asemănătoare celei precedente ca model, încărcată, şi prin
ţărîna conţinută în ea (adusă, mai întîi în vase specifice locului, din toate regiu-
nile locuite de români, precum şi de la mormintele unor mari personalităţi ale
culturii româneşti: Kogălniceanu, Alecsandri, Mateevici, Eminescu, Blaga,
Ciprian Porumbescu) de aceeaşi semnificaţie: unitatea şi identitatea tuturor
românilor, dincolo de graniţe statale.
Regretul meu cel mai mare este că nu am reuşit să înlătur piedici apărute
sau puse funcţionării unei Catedre Mihai Eminescu la Iaşi. Am întemeiat
această catedră, cu aprobarea în unanimitate a Consiliului Facultăţii de Litere,
165
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

la începutul anilor ‘90, ca o catedră interdisciplinară, cu un colectiv propriu


restrîns, pe poziţii didactice şi de cercetare, şi cu profesori invitaţi de la alte
facultăţi (în intenţie era şi de la universităţi din Republica Moldova, de la
Cernăuţi precum şi de la alte universităţi europene), în funcţie de ipostazele
personalităţii eminesciene şi de temeiurile teoretice avute în vedere (Stilistică,
Poetică, Estetică, Filosofie). Am propus şi conducerea Universităţii a aprobat
atunci ca, între cursurile-credit destinate studenţilor de la toate facultăţile, să
fie integrat în Planul de învăţămînt un Curs Eminescu, cu prelegeri susţinute de
profesori de la Facultatea de Litere şi de alţi specialişti. A fost o bucurie aparte
să văd participînd la acest curs, alături de studenţi filologi, studenţi de la
Filosofie, Matematică, Geografie-Ştiinţele Naturii. Dar minunea n-a ţinut mai
mult de trei zile (e drept, trei ani)… Apoi, încetul cu încetul, cu motivări dife-
rite, catedra a devenit un colectiv Eminescu în interiorul Catedrei de Limba
română, cu activităţi didactice specifice, e drept, apoi doar un colectiv de cerce-
tare a creaţiei eminesciene, prin Granturi obţinute la concursurile instituite de
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, şi de organizare a Colocviului Naţional Stu-
denţesc „Mihai Eminescu”. În colectivul de cercetare s-au integrat foarte bine
tineri doctoranzi, deveniţi apoi doctori în Filologie, de la diferite catedre ale
Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, şi cercetători de la
Institutul de Filologie Română „A. Philippide”. Rezultatul a fost, în planul
cercetării, Dicţionarul limbajului poetic eminescian, în cele două componente: I:
Concordanţele poeziilor antume şi postume şi II: Semne şi sensuri poetice (vol. I.
Arte, vol. II. Elemente primordiale), iar în planul organizării Colocviului Studen-
ţesc, întemeierea revistei „Studii eminesciene” (reluare, în condiţii editoriale
superioare, a „Caietelor Eminescu”, publicate între 1980-1989), pentru punerea
în circulaţie a celor mai bune dintre lucrările studenţilor, revistă care a apărut
de-acum în trei numere (2004-2006) consistente, cu interpretări prin care se
poate intra în dialog cu cercetători consacraţi ai operei eminesciene.
Sigur, aprecierile cu care au fost întîmpinate aceste realizări ne-au bucu-
rat, mai cu seamă că cele mai semnificative au venit din afara Iaşului, de la
personalităţi reprezentative ale învăţămîntului şi culturii româneşti, dar nu au
putut înlătura nemulţumirea (eufemistic vorbind) mult prea adîncă produsă de
piedicile puse existenţei unei Catedre Eminescu la Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi. Din păcate, se pare că noi românii nu ne putem elibera de
povara unui blestem: ne simţim mai bine lamentîndu-ne în legătură cu absenţa
a ceva, de multe ori, chiar foarte important, iar cînd apar semne că acel ceva stă
să ia fiinţă, sau chiar a luat fiinţă, trecem la atac…
Dar poate că regretul meu ar putea fi îmblînzit printr-o altă înţelegere. A
fost îngropată doar constituirea unei Catedre Eminescu instituţionalizate.
Altfel, au spus-o în diferite moduri, profesori şi studenţi din alte centre univer-
sitare, Colocviul Naţional Studenţesc, organizat anual la Iaşi, a reprezentat de-a
lungul anilor şi reprezintă, prin tematică şi dezbateri, o veritabilă Catedră

166
I nterviuri

Eminescu. Şi interdisciplinară şi interuniversitară. Şi care aduce împreună


studenţi şi profesori, din România şi de la universităţi din Bălţi, Chişinău,
Cernăuţi.

6. Cum arată, în concepţia dumneavoastră şi cu experienţa a zeci de ani de


activitate universitară, studentul ideal? Dar… profesorul ideal?
Studentul ideal? Tînărul care, la terminarea liceului, a ales o anumită
facultate pentru acea facultate, pentru specificul facultăţii perceput ca fiind
drumul pe care vrea să meargă el, cu motivări venind de undeva din interiorul
fiinţei lui. Iar acesta e studentul care, în timpul orei, se uită la profesor, nu ezită
să pună întrebări, chiar să-l provoace pe profesor spre alte răspunsuri, care îl
caută pe profesor dincolo de orele de curs, de seminar, dincolo de examene…
Profesorul ideal? Poate mai potrivit, profesorul adevărat, profesorul care
intră cu toată deschiderea în raport cu acest student sau îşi formează în felul
acesta studenţii. Nu citeşte cursuri, nu spune / nu dictează definiţii, nu dă răs-
punsuri ultime, pentru a vrea apoi aceste răspunsuri la întrebări, îl provoacă pe
student, dialoghează cu el, în amfiteatru şi în afara amfiteatrului, descoperă şi îi
descoperă studentului capacităţile creatoare şi împreună cu studentul îi des-
crie / construieşte acestuia drumul potrivit pentru fructificarea şi dezvoltarea
capacităţilor lui creatoare. Între el şi studenţi catedra e doar un obiect de
mobilier, nu un hotar…

AM ÎNTÎLNIT OAMENI CARE SĂPAU FÎNTÎNI


ŞI OAMENI CARE ÎMPIEDICAU SĂPAREA DE FÎNTÎNI…

7. Aţi fost martor, în timp, al unor perioade contrast din istorie, aţi
traversat „deşertul comunist”, cu toate îngrădirile lui – de la cărţi interzise pînă la
interzicerea de a ieşi din ţară etc. Cum v-a influenţat, pe plan personal, pe plan
profesional, acest lucru? Ce vi s-a părut intolerabil în toţi aceşti ani?
Privind în urmă, „fără mînie”, mă întîlnesc cu imagini şi situaţii contras-
tante; din succesiunea lor, din încercarea mea de a le raporta unele la altele,
înţeleg acum, mai mult ca atunci, că mare parte din „deşertul comunist” pe care
a trebuit să-l traversăm după al doilea război mondial se datorează, pe de o
parte, numărului redus al încercărilor de a săpa fîntîni, dacă se constata că nu
erau posibile canale aducătoare de apă, pe de alta, descoperirii avantajelor
convieţuirii cu deşertul. Mă refer la partea vizibilă/ văzută a deşertului. Despre
partea nevăzută, ascunsă cu străşnicie (chiar de cei foarte apropiaţi nouă), a
crimelor de lez-umanitate – în termenii lui Panait Istrati, în cea dintîi denun-
ţare foarte severă a sistemului comunist, în Spovedanie pentru învinşi (1929) şi
în corespondenţa cu Romain Rolland – aveam să aflu mai tîrziu.
Revenind la partea văzută a deşertului, trăită în mod direct, trebuie să
mărturisesc că momente din perioada comunistă, importante sub diferite
167
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

aspecte, mi-au impus înţelegerea de mai sus, alte momente, la fel de importante
din perioada de după revoluţia din 1989, mi-au întărit-o. Concret: am întîlnit
oameni care săpau fîntîni şi oameni care împiedicau săparea de fîntîni…
Despre cărţi „arestate”… Ca să-mi pot realiza lucrarea de diplomă, Con-
cepţia lui Eminescu despre artă, am putut primi, „numai la sală”, cărţi şi reviste
(între acestea, Buletinul Eminescu, care a apărut o lungă perioadă de timp la
Cernăuţi) de la fondul secret (!), prin deschiderea pe care mi-au arătat-o direc-
torul Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu”, profesorul Gr. Botez, şi
bibliotecarele care mi le aduceau, fără buletinul de împrumut tipizat; nu trebuia
să fie înregistrată studierea lor… Am avut apoi norocul aceleiaşi deschideri la
Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, în pregătirea ediţiei Eminescu.
Despre cultură şi artă.
Despre drumuri blocate… Între anii 1972-1974, am fost lector de Limba
română la Universităţile din Torino şi Milano. Ministerul Învăţămîntului îmi
acceptase dosarul, deşi nu eram membru de partid, în 1971, înspre sfîrşitul unei
perioade de relativă destindere. Presupun, însă, că aceasta a fost posibil, şi (sau
mai ales) pentru că la conducerea direcţiei care se interesa de studiul Limbii şi
literaturii române la universităţi străine se aflau, într-un prim timp, profesorul
Mihai Zamfir, şi, în timpul imediat următor, lingvistul Cicerone Poghirc, inte-
lectuali autentici. Dar, deşi dosarul meu fusese acceptat de Minister şi numirea
mea aprobată de consiliul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Torino, la întîlnirea cu studenţii torinezi aveam să ajung, însă, abia în februarie
1972, aproape de sfîrşitul primului semestrul universitar. Au fost mai multe
luni în care a trebuit să fac faţă unor presiuni din partea Securităţii, în încerca-
rea de a-mi obţine acordul de colaborare „pentru apărarea intereselor naţio-
nale”(!). Eram luat de la facultate, de acasă, erau alternate promisiuni de
avantaje cu ameninţări, eram şantajat în diferite chipuri. Cînd au ajuns la con-
vingerea că nimic nu-mi poate schimba poziţia m-au „părăsit”, cu un abia
ascuns avertisment. De-acum urma să aflu de la Minister cînd şi dacă voi mai
pleca la Torino. Ministerul avea un singur răspuns, transmis mie prin Univer-
sitate sau comunicat direct, cînd încercam să aflu la telefon cum mai stau
lucrurile: Italia nu a dat încă viza pe paşaportul meu, paşaport de serviciu. Cum
doream foarte mult să ajung în Italia, într-o bună zi am luat hotărîrea să mă
duc personal la Ambasada Italiei. Am fost primit fără nici o dificultate de consi-
lierul cultural, care a rămas uimit de răspunsul dat mie de Minister, întrucît
nici nu se ceruse o viză pe numele meu. A telefonat la Torino, de unde au
primit confirmarea că sînt aşteptat la universitate de mai multă vreme. Mi-a
luat numărul de telefon de la Iaşi, iar peste o săptămînă totul era în regulă, sub
aspectul vizelor. La secretariatul ministerului am fost primit cu o evidentă stare
de nemulţumire: Cum de m-am dus de unul singur la Ambasadă!…
Alte tentative de „atragere” au urmat şi în Italia, dar eram de-acum încă
mai întărit în a-mi apăra poziţia. Şi am fost lăsat definitiv în pace.

168
I nterviuri

Mai tîrziu, în anii ‘80, toate dosarele mele, pentru aceeaşi poziţie –
lectorat de Limba şi literatura română, la diferite universităţi din Italia – aveau
să fie respinse de la început, adică, de la primul prag, de la nivelul universităţii
ieşene. Cu deosebire importantă (!) a fost, însă, pentru mine, o altă respingere.
Cînd a ieşit la pensie, profesorul Mario Ruffini, exeget profund şi de lungă
durată al culturii româneşti, traducător al poeziei lui Eminescu, a trimis o
scrisoare universităţii ieşene prin care considera că ar fi important să mi se
creeze condiţii pentru participarea la concursul de ocupare a postului de Limba
şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din
Torino, post care rămînea vacant prin plecarea sa. Conducerea universităţii
ieşene m-a invitat să formulez un răspuns diplomatic din care să rezulte că
Facultatea de Filologie din Iaşi avea foarte mare nevoie de mine (!) şi, de aceea
(!), nu putea da curs solicitării.
Spre sfîrşitul anilor ‘70, am considerat că mi-aş putea înainta dosarul de
participare la concursul privind un post didactic de conferenţiar la Catedra de
Limba română a Facultăţii de Filologie. Dosarul întrunea toate condiţiile anun-
ţate, ştiinţifice şi didactice. Cu toate acestea, înscrierea mea a fost respinsă.
Motivarea mi-a dat-o secretarul de partid pe facultate: nu eram membru P.C.R.
„Nu apărea între condiţiile anunţate”, i-am replicat. „Asta este situaţia şi nu e
nimic de făcut”, a fost răspunsul lui sec. „E normal să fie aşa”, l-a întărit un
coleg, el vechi membru de partid, acelaşi care, la un moment dat, avea să creadă
necesară alcătuirea unei liste cu cei care merg în noaptea de Înviere la Mitropo-
lie, acelaşi care, imediat după 1989, avea să-l condamne în scris pe Ceauşescu,
invocînd în mod repetat pedeapsa lui Dumnezeu…
După mai multă vreme de rămînere în tabăra „ciumaţilor”, „interzişilor”,
am crezut, împreună cu lingvista Ecaterina Teodorescu, profesoară distinsă a
Facultăţii noastre, că ar fi bine să intrăm totuşi „în rîndurile partidului” (aşa
cum eram mereu invitaţi), noi considerînd că din interior ne-am putea exprima
şi apăra punctul de vedere. Şi am intrat cu această încredere, care se va dovedi,
însă, total neîntemeiată. Dau un singur exemplu. În procesul de „democra-
tizare” a învăţămîntului ideologic s-a trecut la instituirea unor discuţii „libere”
pe marginea unor teme „de interes”. Într-un asemenea context, s-a propus tema
Libertatea scriitorului, propunere curajoasă. Şi s-a vorbit mult cu această ocazie
despre marea diversitate stilistică a literaturii noastre – expresie a acestei liber-
tăţi… etc. etc. Am încercat, atunci, să introduc în discuţie ideea că libertatea
scriitorului nu stă în stil sau nu stă numai în stil, ci în ceea ce poate spune prin
opera lui şi că important în discutarea unei teme precum aceea pe care o aveam
în vedere este raportul dintre scriitor, literatură şi putere. Discuţiile s-au oprit; se
încheiase ora programată!… Nu mult după aceea, însă, într-o adunare pe facul-
tate, un coleg, vechi membru de partid, a dorit să-şi exprime indignarea faţă de
o asemenea punere a problemei, total duşmănoasă etc. Acelaşi coleg, vechi

169
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

membru de partid, apărător al „purităţii” ideologice, avea să condamne, imediat


după decembrie 1989, cu cea mai împătimită vehemenţă, comunismul!…
Din situaţiile invocate se poate deduce în ce mod s-au împotmolit în
deşertul comunist posibile drumuri sau începuturi de drum. Trebuie să recu-
nosc, însă, că, faţă de ceea ce aveam să ştiu mai tîrziu despre partea nevăzută a
deşertului comunist, situaţii ca cele de mai sus, chiar dacă trec dincolo de
întîmplări individuale, pot apărea cu totul nesemnificative. Ceea ce am vrut să
subliniez, prin relatarea lor, este revelarea a ceea ce am considerat şi consider
în cel mai înalt grad intolerabil: cameleonismul – sprijin de bază al construc-
torilor deşertului comunist înainte de 1989, sprijin de bază, după 1989, al dis-
trugătorilor de drum pe care societatea românească tot încearcă să şi-l croiască
pe temeiul unor valori fundamentale.

BASARABIA A AJUNS SĂ SE AŞEZE DEFINITIV


ÎNTR-UN STRAT AL FIINŢEI MELE

8. Cum s-a născut pasiunea pentru Basarabia? Ce vă emoţionează încă de


fiecare dată cînd treceţi graniţa?
A fost mai întîi interesul de a cunoaşte mai mult adevărul care era bine
ascuns. Asta se întîmpla în liceu, la Roman, cînd am ştiut, de la profesorul de
română (N. Steţcu) şi de la profesorul de istorie (I. Teştiban) că România avea
înainte de război şi alte oraşe: Cernăuţi, Chişinău, Soroca şi altele, că mai erau
cetăţile ridicate de Ştefan cel Mare pe Nistru… Şi aici se opreau dezvăluirile
celor doi profesori, chiar dacă asta se întîmpla în afara orelor, cînd mai
rămîneau cu 2-3 dintre noi, să discutăm în curtea liceului despre cetatea dacilor
de pe malul Siretului, Smirodava, sau despre Episcopia Romanului, despre
Ibrăileanu şi revista „Şcoala Nouă”, apărută la Roman, despre Hogaş care,
director al Liceului „Roman Vodă”, locuise într-unul din corpurile liceului,
astăzi muzeu. A urmat perioada în care am citit o parte din publicistica emines-
ciană pentru lucrarea de diplomă; am descoperit atunci articolul despre răpirea
Bucovinei cu legenda auzită de poet, de la un călugăr, pe vremea Serbărilor de
la Putna, articolele din ciclul Basarabia, publicate în „Timpul”. Dar ceea ce era
interes a devenit pasiune mai tîrziu, cînd m-am apropiat de Basarabia, din-
lăuntru, aş spune. Apropierea definitivă s-a produs imediat după 1989. Am
trăit, mai întîi, cu toată fiinţa, cum nu mi se mai întîmplase pînă atunci în nici o
altă manifestare publică, starea de spirit din Piaţa Marii Adunări Naţionale de
la Chişinău, în anul votării legii de funcţionare a limbilor şi în anul următor.
Am avut apoi norocul să mă întîlnesc cu nişte oameni extraordinari, la Iaşi, mai
întîi, la Timişoara, şi, imediat apoi, la Chişinău: profesorii Ion Dumeniuk,
Anatol Ciobanu, Vitalie Marin, apoi Nicolae Mătcaş, Silviu Berejan. Am simţit
de la început că sîntem împreună, că mergem împreună. Aceeaşi simţire am
mai trăit-o înaintea lui 1989, doar în întîlnirea cu Ioana Em. Petrescu, Mircea
170
I nterviuri

Borcilă şi Iosif Cheie-Pantea, profesori la Cluj şi la Timişoara, care însoţeau


studenţii la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” de la Iaşi. Ce
noroc să poţi trăi un asemenea sentiment! În timp, apoi, cercul s-a lărgit; s-a
adăugat colectivul, atît de armonios, de la Universitatea din Bălţi: profesorii
Maria Şleahtiţchi, Lucia Ţurcanu, Gh. Popa, Nicolae Leahu, colectivul de la
Societatea „Limba noastră cea română”, prin Nicolae Dabija mai întîi, apoi prin
Valentina Butnaru, prin care cercul s-a extins la profesori de la licee din
Soroca, Chişinău, Tighina… Prin deschiderea cu care ne-am întîlnit reciproc în
toţi aceşti ani, în Republica Moldova şi în România, Basarabia a ajuns să se
aşeze definitiv într-un strat al fiinţei mele în care aflu, în momente importante,
resurse de bucurie şi de încredere şi merg mai departe.

Cu Grigore Vieru, Casa Limbii Române, Chişinău, 2008

Ce simt cînd trec graniţa? Mă doare că există această graniţă şi că în


ultimul timp s-a modernizat, după canoane europene, iar în ultimul an s-a
întărit încă mai mult, amintindu-mi de vremea cînd eram controlat pînă la
ultimul buzunar de grănicerul şi vameşul sovietic. Îmi revine în minte de
fiecare dată aceeaşi întrebare: „De ce?”

171
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

9. Cum comentaţi starea de fapt actuală (politică, administrativă, culturală) a


relaţiilor dintre români şi basarabeni?
Nu am destule elemente ca să pot vorbi chiar „în cunoştinţă de cauză”
despre starea politică, dar mărturisesc totodată că nu pot aprecia starea actuală
a relaţiilor dintre românii din România şi românii basarabeni decît tot prin
prisma începutului de drum adevărat (adevărat, pentru că era înscris în stratul
de adîncime al istoriei românilor) din 1918 şi a încrederii în reluarea lui în anul
1990… Iar raportarea stării de astăzi la aceste puncte de referinţă face din nou
actuală, din păcate, fraza cronicarului: „Nu-s vremile sub om, ci bietul om sub
vremi”, dublată, însă, de întrebarea de mai sus: „De ce?”.
Aspectul politic a cunoscut şi cunoaşte manifestări dintre cele mai deru-
tante şi într-o parte (în Republica Moldova) şi în cealaltă (România), cu încăl-
cări flagrante ale adevărului lingvistic şi istoric („Moldova a existat cu mult
înainte de a exista România!”. Dar, în peninsula italică, Toscana nu a existat cu
mult înainte de a exista Italia, şi Lombardia şi Lazio nu tot aşa?…; „Limba
moldovenească este mama limbii române”. Dar limba română nu a mai avut şi
alte mame, care întocmai ca şi cea moldovenească, graiuri sînt sau, chiar dacă
inexact spus, dialecte, nu limbi: muntenesc, maramureşean, bănăţean etc.),
încălcări urmate de reacţii emoţionale sau de tăceri inadmisibile în situaţii
grave din punctul de vedere al desfăşurării normale a relaţiilor dintre orice
state, cu atît mai greu de înţeles între două state cu o limbă şi cultură comună,
românească. Între formaţiuni statale pot apărea / exista graniţe trasate de fac-
tori exteriori naturii înseşi a fiinţei umane reprezentate de acele state, dar
nimeni nu poate trasa hotare în interiorul unui popor; hotarele unui popor stau
în limba şi cultura lui originară, profundă.
Aspectele negative din desfăşurarea relaţiilor politice şi administrative
(corelatul celor politice) între România şi Republica Moldova nu au lăsat şi nu
lasă fără urmări de aceeaşi natură desfăşurarea raporturilor dintre cele două
state în plan cultural, ştiinţific, în dezvoltarea învăţămîntului. În esenţa lor,
însă, raporturile dintre românii din România şi românii din Republica Moldova
şi din Ucraina s-au întărit, în pofida tuturor piedicilor, în conştiinţă şi, totodată,
au întărit şi adîncit conştiinţa identităţii româneşti.
Pe acest teren, pe de o parte, s-a respins cu consecvenţă sintagma limbă
moldovenească, impusă de factorul politic în contradicţie flagrantă cu adevărul
lingvistic şi istoric, adevăr axiomatic, al identităţii româneşti a limbii vorbite şi
scrise în Basarabia şi în nordul Bucovinei, adevăr revelat în repetate rînduri,
inclusiv în incinta Parlamentului, de oameni de ştiinţă din Republica Moldova
(prin chiar răspunsul dat în unanimitate de Academie, cel mai înalt for ştiin-
ţific), din România, Rusia, Ucraina, din alte ţări europene, adevăr cunoscut, de
altfel, de totdeauna în interiorul lingvisticii romanice şi redemonstrat cu toată
fermitatea de savantul Eugen Coşeriu, din Moldova pornit şi impus în lume ca
cel mai mare lingvist. Pe de altă parte, dincolo de denumirea oficială, limba
172
I nterviuri

literară din Basarabia îşi apără tot mai mult identitatea românească şi se află
tot mai mult acasă în spaţiul ştiinţei, culturii şi învăţămîntului, şi aici acasă este
chiar „împărăteasă bogată” (Eminescu). Am ascultat la congrese şi colocvii în
domeniul ştiinţelor umaniste comunicările colegilor din Basarabia, cu miez şi
formulate într-o foarte bine stăpînită limbă română. Am asistat la lecţii în dife-
rite licee, la Chişinău, Soroca, Ungheni şi am auzit şi aici, la profesori şi elevi
deopotrivă, o foarte frumoasă exprimare în limba română. Am citit ziare şi
reviste („Contrafort”, „Jurnalul de Chişinău”, „Literatura şi arta”, „Limba
Română” ş.a.) care puteau foarte bine fi confundate cu ziare şi reviste apărute
la Iaşi, Cluj, Bucureşti… În pofida dificultăţilor economice, dar şi de altă natură,
apărute mai ales în ultimul an, între oamenii de ştiinţă şi oamenii de cultură,
între profesori şi studenţi s-au instituit în timp raporturi de colaborare tot mai
strînse; se participă la manifestări ştiinţifice şi culturale organizate în comun, la
proiecte comune de cercetare ştiinţifică, toate acestea conducînd la dezvoltarea
ştiinţei, învăţămîntului şi culturii româneşti în perspectivă europeană. Nu am
văzut, din păcate, în librării prea multă carte tipărită la edituri din România, la
chioşcuri, presă românească… E un domeniu în care se pare că raporturile între
instituţii cu atribuţii în acest sens îşi aşteaptă încă promotorii.

10. Dacă aţi alege să trăiţi în altă ţară / cultură / literatură, care ar fi
acestea? De ce?
Dacă, printr-un miracol, mi-ar fi dat să fac o asemenea alegere, aş alege
România de după Unire, primele decenii. Anul 1918 a fost fără îndoială momen-
tul astral al românităţii, nu numai pentru că s-au unit toţi românii între ace-
leaşi hotare, corespunzătoare fiinţei naţionale, ci şi pentru că românii se desco-
periseră în stare să-şi ia destinul în propriile mîini, îşi descoperiseră încrederea
că îşi vor putea vindeca răni care păreau de nevindecat (anexarea Bucovinei de
către Imperiul Austro-Ungar, mai întîi, apoi, anexarea Basarabiei de către
Imperiul Rus). Oamenii politici şi oamenii de cultură au înţeles atunci să aşeze
mai presus de orice apărarea fiinţei şi identităţii naţionale a poporului român.
Dezvoltarea învăţămîntului, ştiinţei şi culturii româneşti părea să situeze
România definitiv între ţările Europei secolului XX. Dar a venit al doilea război
mondial, devastator, şi a redeschis rănile vechi…
Cît priveşte posibilitatea „locuirii” într-o altă cultură, răspunsul e mai
simplu: mă simt „acasă” numai în cultura română, pentru că fiinţa mea, şi
umană, şi intelectuală, a crescut în limba şi cultura română. M-aş simţi măcar
în parte împlinit, dacă la cultura care m-a format voi fi adăugat şi eu ceva şi
dacă voi fi reuşit să contribui, într-o măsură cît de mică, la cunoaşterea ei în
spaţiul românesc (cu hotarele configurate de identitatea profundă) şi în cultura
italiană, în spaţiul căreia am avut norocul să mă aflu în cîteva rînduri, la Torino
şi Milano, la Veneţia şi Udine, mai mult, la Lecco, Napoli, Perugia, Pordenone,
San Giovanni Rotondo – Bari, mai puţin.
173
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

POEZIA DEZMĂRGINEŞTE FIINŢA

11. Care e versul / sînt versurile din Eminescu la care reveniţi instinctiv?
Care e înţelesul lor adînc, în această alegere instinctivă? (Nu ştiu dacă mai e
posibilă o alegere instinctivă după o viaţă închinată sensurilor eminesciene, dar
cel puţin alegerea, aşa, deodată, din atîtea posibilităţi, trebuie să poarte amprenta
adîncă a fiinţei…).
Revin, în ultimii ani, la două versuri din poemul Demonism: „Nu credeţi
cum că luna-i lună. Este/ Fereasta cărei ziua-i zicem soare” şi la o strofă din Ca
o făclie: „Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ./ Deasupră-i se-ndoiră a
cerurilor bolţi,/ Iar de atunci prin chaos o muzică de sfere,/ A cărei haină-i
farmec, cuprinsul e durere”, mai ales pentru înscrierea într-o perspectivă, după
mine, esenţială pentru înţelegerea întregii creaţii eminesciene, încărcată de
întrebările Fiinţei, şi a „revoluţiei” (în termenii Juliei Kristeva) produse de
Eminescu în poezia şi în limbajul poetic românesc. Aceleaşi versuri, apoi, îmi
revin în minte, şi tot mai des în ultima vreme, cînd mă lovesc prea brutal de
lumea imediatului… Dar asta e o altă poveste…

12. Spuneaţi odată că nu toată lumea are „organ”… pentru poezie. Poezia e,
deci, o fatalitate?
Aş răspunde ceva mai nuanţat. Fiinţa umană se defineşte în umanitatea
ei şi printr-o componentă / fibră poetică. În funcţie de încărcătura de creativi-
tate cu care se naşte, şi de tipul de creativitate, omul, ca individualitate între
alte individualităţi, are raporturi diferite cu poezia. Nu discutăm aici situaţia
poetului creator, întemeietor de lumi poetice. Aş spune doar că pentru această
fiinţă umană poezia este, într-adevăr, o fatalitate în sensul că Poetul se naşte cu
acest mod de a se aşeza, de a fi în lume şi a percepe lumea. Pentru poetul
autentic, poezia nu este o alegere, alegere este doar forma de manifestare con-
cretă. El nu poate să nu perceapă în mod poetic lumea, cu convingerea chiar (ca
în cazul lui Eminescu) că numai prin poezie se poate intra în comunicare cu
Fiinţa lumii şi se poate da răspuns la întrebările esenţiale ale Fiinţei.
Pentru discuţia de aici problema este cea a receptării poeziei. Într-o per-
spectivă ideală, receptată în esenţa ei, poezia deschide cititorului căi de intrare
în comunicare cu Sinele său profund şi, prin aceasta, cu Fiinţa lumii. Poezia, în
receptarea ei, dezmărgineşte fiinţa în măsura în care cititorul intră în lumea
întemeiată de poetul creator. Dar, pentru aceasta, cititorul trebuie să depă-
şească mai întîi pragul pe care poetul l-a suspendat în realitatea lui fenomenală,
sensurile lingvistice ale structurii expresiei (care trimit la o realitate extra-
verbală, cu determinări concrete), prin revelarea imaginarului. Prin aceasta,
poezia a redat imaginii locul uzurpat de sensul lingvistic. Piedicile receptării
autentice a poeziei îşi au originea în dificultatea eliberării de sensul lingvistic,
care păstrează cititorul în prizonieratul lumii fenomenale. Din această perspec-
174
I nterviuri

tivă consideram şi consider în continuare că, la fel cum este necesară educarea,
adică dezvoltarea unor virtualităţi interioare, mai adînci în fiinţa individului, în
virtuţi, pentru receptarea muzicii, cu recunoaşterea existenţei unor deschideri
specifice pentru muzica lui Chopin, de exemplu, sau Debussy, sau pentru Bach
sau Wagner, sau pentru Enescu, Lipatti etc., tot aşa, şi receptarea poeziei se
poate educa sau trebuie să fie educată. Cu această înţelegere, a deschiderii fiin-
ţei spre poezie, cu diferite afinităţi profunde, fireşti (Eminescu sau Blaga,
Bacovia sau Arghezi etc.), împletind r e a l-izarea a ceea ce preexistă în mod
virtual în natura fiinţei, cu cunoaşterea principiilor pe care se întemeiază func-
ţionarea limbajului poetic în general şi funcţionarea limbajului poetic al fiecă-
rui creator în specificul său.

Cu Cristina Hermeziu, Ipoteşti, 15 ianuarie 1999

13. După toate contribuţiile ştiinţifice pe care le-aţi adus, în lingvistică, în


stilistică, în eminescologie, în filologie în general (ceea ce pentru ceilalţi e
„copleşitor”!), ce alt domeniu / subdomeniu v-ar fi plăcut să mai exploraţi? Care e
sursa acestei energii şi a pasiunii inepuizante în jurul limbii şi a posibilităţilor ei
de creaţie?
Nu e vorba propriu zis de un alt domeniu / alte domenii. Doresc în conti-
nuare să mă adîncesc mai mult în stilistica limbii române, ca stil-expresie a
modului românesc de a fi în lume, între o perioadă originară, să spunem, şi
175
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

etapele următoare, cu identificarea mutaţiilor care s-au produs deopotrivă în


expresivitatea limbii şi în caracterul neamului românesc, în modul de asumare
sau de apărare a destinului său în curgerea timpului istoric, într-un proces pe
care îl percep de mai multă vreme ca îndepărtare de raportul cu Fiinţa lumii
(am în vedere aici şi raportul cu dimensiunea sacră), raport minat de relaţia cu
provocările societăţii. Am în vedere, în acelaşi timp, „să explorez” un teritoriu
puţin cercetat în cultura românească: Stilistica şi poetica imaginarului. Am
propus o asemenea direcţie studenţilor de la Masterat. Am conturat împreună
cu ei un traseu care pleacă de la imaginarul lingvistic, trece prin imaginarul în
cultura populară, pentru a dezvolta diferite ipostaze în spaţiul artelor: poezie,
teatru, pictură, sculptură, film etc. E un domeniu complementar studiului
stilisticii limbii naţionale şi studiului limbajului poetic sau limbajului teatral, ca
să rămînem în sfera artelor întemeiate pe convertirea cuvîntului.

14. Ce nu ştie lumea despre dumneavoastră şi aţi vrea să ştie?


Că am doi copii minunaţi, Mona şi Andrei. Cu siguranţă unii ştiu asta de
multă vreme, dar tot mă simt bine să o spun şi mai ales să recunosc – regretînd
– că le-am dat prea puţin din timpul pe care îl văd scurs în urma mea. Partea de
timp la care aveau şi aveam dreptul să fie numai al nostru.
Limba Română,
anul XVIII, nr. 1-2/2008, p. 28-41

INTERVIU RADIO TÎRGU-MUREŞ

V a l e ntin Mar i c a

Valentin Marica: Domnule profesor D. Irimia, pentru că sînteţi atît de


bogat în Eminescu, vă întîmpin, la Tîrgu-Mureş, cu versuri din Scrisoarea II:
„Iar în lumea cea comună, a visa e un pericul,/ Căci de ai cumva iluzii, eşti pier-
dut şi eşti ridicul”. Cum să vorbim astăzi despre Eminescu fără să fim ridiculi?
D. Irimia: Să vorbim despre Eminescu dinlăuntrul lui. În măsura în care
am înţeles exact ce a făcut Eminescu pentru identitatea românească şi ce poate
face poezia eminesciană pentru a găsi răspunsuri la întrebările fiinţei, esenţa
poeziei eminesciene fiind încercarea de a găsi răspunsuri la o serie de întrebări
ale fiinţei aflate în faţa lumii, a societăţii. Versurile pe care le-aţi citat repre-
zintă omul în faţa societăţii care întotdeauna a ridiculizat, să spunem, pe cei
care stăteau în lumea visului sau întemeiau lumi de vis. Dacă vrem să ne aşe-
zăm bine faţă cu fiinţa lumii, ceea ce este cel mai important lucru, atunci să

176
I nterviuri

continuăm a visa. Putem afirma că acea cheie a visului prin care se găsesc
unele răspunsuri la întrebările noastre grave este universul poetic eminescian.
V.M.: Veniţi din Iaşul vechilor zidiri… Cît de noi sînt vechile zidiri, între
acestea zidirea Eminescu?
D.I.: Întrebare grea. Aş spune că există în Iaşi şi noile zidiri, în sensul
unor căi pe care un grup de împătimiţi în Eminescu le caută; căi de acces la
lumea eminesciană. Aceşti împătimiţi sînt de două categorii. Unii care se for-
mează, studenţii, şi unii care sînt formatori, profesori şi cercetători. Este o
zidire nu de foarte multă vreme. Nu ştiu ce înseamnă 35 de ani, ca să numesc
una dintre zidirile pe care le consider de importanţă maximă, pentru că
formează tineri, Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, organizat la
Iaşi din 1974, fără pauze, cu toate revoluţiile şi post-revoluţiile. La Colocviu se
întîlnesc studenţi din toată ţara, cu punctele lor de vedere, mereu altele.
Aceasta este mereu noua zidire Eminescu, fiecare generaţie venind cu modul
său de a-l citi pe Eminescu şi sîntem fericiţi că, de un număr de ani, pot parti-
cipa şi studenţi din Cernăuţi, Bălţi şi Chişinău, care, v-o spun cu toată since-
ritatea, se ridică la nivelul studenţilor din România. O spun, acum, cu toată
gravitatea, ei s-au format în bună măsură şi în aceste întîlniri ieşene.
Cealaltă zonă, a maturilor sau pre-maturilor, încercăm să intrăm în
creaţia eminesciană prin proiecte. Am conceput Dicţionarul limbajului poetic
eminescian, unde se adună toate unităţile lexicale – leme – şi toate variantele –
ocurenţe – din poezia antumă şi postumă, o cercetare care lipsea culturii române.
Într-o apreciere din „România literară”, Solomon Marcus spune că acest
dicţionar a salvat onoarea Iaşului, căci Iaşul, ca cetate culturală, a cam uitat de
Eminescu. Instituţii care au în esenţă preocuparea de a promova valorile
naţionale au uitat de Eminescu. Nu ştiu să fi auzit în anii din urmă că cineva ar
fi organizat vreo întîlnire Eminescu. Nu! Colocviul Studenţesc Eminescu şi
Dicţionarul sînt întîlnirile Eminescu. Desigur, trebuie făcut mai mult. Toate
marile culturi au Dicţionare de concordanţe. Există astfel de dicţionare pentru
Shakespeare, Montale, Leopardi, Victor Hugo. Pentru România nu aveam. Pe
drumul acestui Dicţionar Eminescu, ne-am întîlnit cu Clujul, cu Dicţionarul
Fundoianu conceput aici. Dicţionarul Eminescu este o construcţie pe care
cineva, profund intrat în această zonă, o spera – Petru Creţia. În Testamentul
unui eminescolog el aştepta acest dicţionar. Îi spunea glosar. S-a întîmplat…
V.M.: La această operă capitală vom reveni, domnule profesor. Să ne
amintim acum de Gramatica limbii române, apărută în mai multe ediţii. În
Prefaţă vorbiţi despre starea de confuzie în care se află scrierea limbii române.
Este evident, în ziua noastră, rolul specialistului (din universităţi, institute de
cercetare, lingvişti, scriitori, profesori de limba şi literatura română) în rezol-
varea problemelor limbii?

177
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

D.I.: Fac o apreciere pentru radioul la care mă aflu: dumneavoastră


puneţi numai întrebări grele… Răspunsul meu este: Nu! Nu, pentru că specia-
liştii nu s-au exprimat. S-au exprimat, dar cine a avut puterea de decizie, Aca-
demia Română, n-a ţinut seama. Principala problemă, care a fost şi a secolului
al XIX-lea, cînd s-a trecut la limba română modernă, e ortografia, ca imagine a
omului de cultură. Atunci s-a cerut părerea specialiştilor, de la noi şi din străi-
nătate (spre exemplu, Alf Lombard) şi s-a dat soluţia cea mai potrivită. Acum
s-au amestecat lucrurile. S-a considerat că tot ce s-a făcut în vremea comunis-
mului este o impunere dictatorială (a venit ortografia cu tancurile sovietice!),
s-a cedat presiunilor politice, ceea ce e inexact. Această poziţie se manifestă
astăzi. Noi, la Iaşi, şi alţi specialişti din toate centrele universitare ne-am
manifestat foarte clar poziţia. Constatăm că este o degringoladă în scrisul
românesc. Sînt edituri serioase care merg cu două ortografii – sau reviste de
mare circulaţie, cum e „România literară” unde, de asemenea, ne întîlnim cu
două ortografii. Aceasta e deruta cea mare. În întîlnirile pe care le-am avut –
ultima, o Conferinţă Naţională, a X-a ediţie – am propus să se formeze un
colectiv de specialişti din toate centrele universitare din România, dar şi de la
Chişinău şi Cernăuţi, şi să se constituie un fel de compromis. Ce facem? Res-
pectăm o lege lingvistică – o singură literă pentru un singur sunet – sau înţele-
gem şi faptul că scrisul este în bună parte convenţie, ne apropiem mai mult de
latină (deşi nu este adevărat!), dar să spunem că putem conveni asupra scrisu-
lui tradiţional cu â din a; căci aceasta e problema. Aceste lucruri trebuie decise
de specialişti, nu dictatorial. Academia, care a provocat dezbateri, nu a reacţio-
nat la nici unul din răspunsurile primite, deci nu şi-a schimbat poziţia. Mai
derutant, cei care impun această ortografie invocă nume de mari personalităţi,
dar le invocă fals. Nici Titu Maiorescu, nici Sextil Puşcariu n-au susţinut
această ortografie. A apărut în „România literară” (am şi dat o replică), într-un
articol intitulat De ce scriu cu â din a?, afirmaţia că aşa a scris Eminescu. Fals. În
vremea lui Eminescu se dezbătea ortografia. Este evidentă ediţia Maiorescu,
unde â-ul acela era şi e şi o, depinde de unde venea: ventu etc. Aici e un feno-
men românesc, din păcate – poate că ne vom debarasa de el: aduc nişte oameni
în faţă, spun că ei susţin asta, că aşa a scris Eminescu şi aşa trebuie să scriem.
Numai că în manuscrise sînt semne cu î din i, unde se vrea â din a. A se vedea
procesul-verbal al unei şedinţe Junimea.
V.M.: Continuu, domnule profesor, să vă adresez întrebări. Eu continuu…
Am greşit cumva?
D.I.: Nu! Dacă vrem să mergem pe legile care spun că scrisul trebuie să
corespundă sistemului limbii. Sistemul limbii române îmi spune că am (desi-
nenţă) la persoana I -u (în Transilvania: eu lucru), iar la persoana a II-a -i: tu
lucri. Am nevoie de această opoziţie, indiferent de cum pronunţă majoritatea
populaţiei. Am un sistem al limbii care funcţionează pe bază de opoziţii, iar

178
I nterviuri

opoziţia în limba română este sau 0 (zero): cînt – cînţi, sau u – i, din motive
fonetice: aflu – afli.
V.M.: Aşadar, continuu să vă adresez întrebări. Ce este ortografia raţio-
nală? În controversa cu reforma ortografiei, aţi introdus această sintagmă.
D.I.: Ortografia trebuie să fie raţională, cum sintaxa este raţională. Orto-
grafia raţională este cea care respectă legea de care vorbeam anterior. Dacă
vorbim de scrierea lui î cu litera a sau i, trebuie să ţinem seama de vocabular,
pentru că există familia de cuvinte. Există un joc în limba română între î şi i.
Spun vînzător şi spun a vinde. Pe a vinde l-am scris la i, pe vînzător l-am scris la
a. Dacă am vînzător cu î din i, cei doi stau aproape; aşa e alfabetul limbii
române. În Dicţionarul lui Scriban (à propos de ortografia adusă de comunism,
Scriban era legionar…) e scris cu î din i, justificînd că e cel mai aproape de
rostire. Dacă dăm dreptul raportului dintre fonologie şi fonetică, atunci î şi i
sînt cei mai apropiaţi. Lucrul acesta l-a spus şi Alf Lombard, bun specialist în
românistică. Raţiunea este ca scrisul să corespundă opoziţiilor din sistemul
limbii. Tot ce vine din afară, cu subiectivitate, trebuie părăsit.
În scrierea lui sunt – sînt, problema raţionalităţii are alte aspecte. În
primul rînd că aici nu avem o problemă de ortografie, ci de limbă. Evoluţia de
la latină la română este sint – sînt, nu sint – sunt. Dar, dacă s-a dat cîştig de
cauză unei perspective culturale (poetice) şi sună mai bine (cred că din
Transilvania vine forma), convenţional putem recurge la sunt din acest motiv.
Dacă ne întoarcem la Eminescu, vom vedea o grămadă de licenţe poetice.
Rimează sînt cu sfînt; sunt cu sfînt nu mai rimează. E un raţional la care a ajuns
un imaginant (poezia e imaginantă) şi atunci nu putem rupe un principiu, al
muzicalităţii eminesciene, care s-a întemeiat pe realitatea lingvistică.
M.V.: Cu voia dumneavoastră, să rămînem la Eminescu…
D.I.: Rămînem la Eminescu!
V.M.: În salonul exegezei eminesciene, pentru că acolo e locul Dicţiona-
rului limbajului poetic eminescian. „Un repertoar complet al tuturor cuvintelor
şi expresiilor folosite de Eminescu – spunea Petru Creţia – ar fi încă un docu-
ment al geniului”. Coordonaţi acest dicţionar, prin Catedra Eminescu de la Facul-
tatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Dicţionarul are
toate exigenţele lexicografiei poetice. Aţi lucrat pentru cele 8 volume din 1995?
D.I.: Din 1994. Am început ca benedictinii, fişînd, apoi am descoperit un
program la Cluj. L-am întîlnit pe regretatul profesor Marian Papahagi, mi-a
spus să facem o convenţie de colaborare, „restul e treaba dumneavoastră…”. S-a
rezolvat într-o zi. Au apărut pe urmă nenumărate probleme, pentru că pro-
gramul de la Cluj era făcut pe modelul limbii române moderne – ceea ce nouă
ne-a dat vreo 300-400 de pagini în nerecunoaştere. Am luat din nou legătura cu
colectivul de la Cluj, doi lingvişti şi doi informaticieni, şi am adaptat preocu-
179
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

pările lor la exigenţele limbii lui Eminescu. Aşa am mers mai departe. Cu puţini
oameni. În Italia există un Centru Naţional de realizare a acestor lucrări, cu
implicarea tuturor universităţilor. Noi am lucrat cu puţini oameni, dar cu
enorm de mult entuziasm. Am avut acest noroc, de a mă înconjura de tineri
care au înţeles că Eminescu trebuie pus pe masa aceasta europeană – ca
Montale, Byron etc. Am gîndit diferit de toate celelalte dicţionare care se
limitau la termeni (era comod pentru calculator). Am considerat că este foarte
important să reţinem şi expresia, pentru că ea decide sensul. Am notat cu
caractere diferite, să spunem, ceea ce. Nu puteam lăsa ceea într-o parte şi ce în
altă parte, dacă ceea ce e o unitate. Pe lîngă acest element nou, cuvinte şi
expresii, am considerat necesar să încercăm şi formele analitice (alte limbi au
şansa de a avea forme sintetice). Am scris cu bold am cîntat, nu numai cîntat, în
felul acesta cine are în faţă o pagină a Dicţionarului poate observa şi bogăţia
lexicală şi variaţia morfologică. Apoi am intrat (aici pot fi şi elemente de
subiectivitate) şi la sens. Spre exemplu – umbra. Una este umbra din Călin, alta
din Umbra unui castel, şi atunci am notat umbra 1, umbra 2, fiecare dintre
aceste unităţi lexicale cu sensul ei. Alt sens, nu polisemie. Polisemia am lăsat-o
la locul ei. S-a muncit serios. Au fost şi scăpări. La fecioară, bunăoară, una e
fecioară, alta e Fecioara Maria. Trebuie făcute distincţiile între domn şi Domnul
Iisus. Dar sînt mai puţine lipsurile decît împlinirile. Deocamdată e numai
poezia. Lexicul eminescian e extraordinar de bogat şi în zona cealaltă, a
publicisticii şi a prozei. Marea bogăţie, cu totul excepţională, de altă natură, în
sensul implicării întregii vieţi sociale, este în publicistică. În poezie ne ducem
în adînc, dincoace ne ducem în larg. Altceva, ce nu există în alte dicţionare…
Am dat şi lectura noastră sensurilor poetice. I-am adăugat Dicţionarului a doua
componentă, Semne şi sensuri poetice, cu volumul I, Arte (termeni ce ţin de cînt,
cîntare, a cînta, mărci definitorii pentru universul eminescian) şi volumul al
II-lea, Elemente primordiale, pornind de la o înţelegere a felului în care se
construieşte creaţia eminesciană pe principiul muzicalităţii: muzicalitatea din
filosofia antică, a muzicii sferelor, şi muzicalitatea din mitul lui Orfeu, aceasta
marcînd profund creaţia eminesciană. În armonie stă condiţia tragică a fiinţei.
Recunoaştem în universul eminescian întemeierea lumii semantice, după cum
credeau anticii că e întemeiată lumea, pe cele patru elemente primordiale –
apa, aerul, focul şi pămîntul. Întrebarea care se pune: aceste elemente există,
dar cine le face să se întîlnească între ele? Întîi iubirea, în sensul cel mai
profund, iubirea sacră şi iubirea umană, şi cîntecul – înţeles ca fiind creaţie şi
asumare a tragismului. Am sugerat diferite chei de lectură. Să sperăm că vom
merge mai departe şi că vom avea şi cititori.
V.M.: Critica literară va folosi Dicţionarul…
D.I.: Cînd s-a auzit de el (au fost dificultăţi de difuzare) a fost cerut. A
ajuns la Academie, la Institutul de Lingvistică. Cei de acolo au spus: pentru noi

180
I nterviuri

e fundamental. Sînt elemente importante pentru cine vrea să cunoască limba


română în profundul ei. Dacă luăm o singură pagină din Dicţionar, te uimeşte
cîtă deschidere semantică are. Putem face comparaţii. Să luăm pagina despre
murmur, murmurul mării, murmurul lumii, şi să luăm „Dicţionarul-tezaur”, să
vedem ce spune acesta la murmur. Nu există această întîlnire – cea mai
profundă: murmurul lumii. Lingviştii nu s-au dus la Eminescu direct. Acum îl
au de-a gata, dacă-mi permiteţi…
V.M.: Tudor Vianu mărturisea că, fără să fi privit indicii de frecvenţă ai
cuvintelor, n-ar fi scris Expresia juvenilului la Eminescu.
D.I.: Dicţionarul, pe lîngă leme şi ocurenţe, are o parte finală cu frecvenţe,
un indice alfabetic al termenilor, după care urmează termenii în ordinea frec-
venţei generale şi în ordinea frecvenţei în interiorul categoriei lexico-verbale.
V.M.: Se poate numi Dicţionarul limbajului poetic eminescian şi testa-
mentul eminescologului D. Irimia?
D.I.: Proiectul, dacă vreţi. Sigur, vreţi să mă raliaţi la Petru Creţia. În
Testamentul lui sînt direcţii importante, pe care, din păcate, mi-e teamă, cultura
română nu mai este dispusă să meargă. Prima dintre ele ar fi regîndirea ediţiei
critice a lui Eminescu, acum cînd avem toată opera în faţă – este şi facsimilată
– putem vedea mai bine greşelile iniţiale, cînd s-au legat manuscrisele, putem
corela mai bine poemele între ele, putem vedea şi dacă Petru Creţia avea sau nu
dreptate în reconstituirea unor poeme. În ceea ce mă priveşte, mă bucură
această apropiere pe care o faceţi. L-am cunoscut şi personal pe Petru Creţia.
Dacă reţinem din Testamentul lui şi nevoia de ereditate, adică nevoia de conti-
nuare (orice testament implică acest lucru), m-aş bucura ca societatea româ-
nească să ia această deschidere pe care o face Petru Creţia, în abstract, să spu-
nem, şi, în concret, deschiderea pe care o facem noi la Iaşi. Nu eu, ci colectivul
cu care m-am înconjurat. Dacă societatea românească va înţelege că trebuie să
meargă pe acest drum, atunci să-l luăm aşa, dar şi cu altă adăugire: nevoia să se
ocupe cineva de marii creatori. O spuneam acum 40 de ani. E nevoie de o ediţie
critică Blaga cu un Dicţionar Blaga, o ediţie critică Arghezi cu un Dicţionar
Arghezi etc.
V.M.: E marea răspundere intelectuală. Iar noi ne pierdem în nimicuri.
Aţi colaborat cu Memorialul Ipoteşti, la început, în scrierea Dicţionarului.
Acolo unde intrăm şi ieşim din poveste… La Tîrgu-Mureş veţi vorbi despre
Poveste – semn poetic esenţial…
D.I.: Plec de la ideea că povestea e semn esenţial şi ca semn, şi ca spre ce
transmite. Cum este povestea în general, dar şi cum este atmosfera cînd se
povesteşte, cum e starea fiinţei cînd cineva povesteşte. Astfel, din poveste se
merge spre alte semne. Voi invoca beduinii povestind în Egipetul. Ei povestesc
în nisipuri şi văd steaua magilor. O puteau vedea dacă nu se povestea? Poves-
181
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

tea are această capacitate de a deschide fiinţa umană. Povestea e cheia pentru
deschiderea fiinţei noastre spre accesul la lume. Dacă beduinii nu povesteau,
nu aveau acces la steaua magilor care duce spre Iisus. Eminescu are o pagină
excepţională despre schimbările produse între perceperea sacralităţii lui Iisus şi
pictarea imaginii lui Iisus în poezia Dumnezeu şi om, unde artistul vechi avea
intuiţia sacrului, pe cînd artistul contemporan face un desen, ieşind din
poveste. Acesta e sensul întîlnirii pe care o aştept cu drag. Prima bucurie este
că nu aţi programat întîlnirea în 15 ianuarie [2008].
Există o creaţie, Cînd crivăţul cu iarna, în care se stă la vatră, se ascultă şi
se creează poveşti, declanşîndu-se imaginaţia. A sta la vatră şi a asculta poves-
tea focului şi povestea altora înseamnă să mergi mai departe. Ascult povestea şi
am ieşit din lumea mea. Nu mai sînt în lumea imediatului. Fac şi o comparaţie
cu poezia. Povestea e asemeni poeziei, transcende lumea fenomenală şi putem
merge oriunde, dăm libertate imaginaţiei.
V.M.: „Cine-mi va spune povestea pe de rost?”, scria Eminescu în
Melancolie… Aici am putea începe un alt interviu: cine şi cum spune povestea?…
D.I.: Vă mulţumesc că m-aţi invitat. Am o bucurie cu totul aparte. Dacă
lumea se uită la Eminescu, se uită la întrebările lui şi asta e foarte important.
Vă mulţumesc foarte mult!
Vînătorii de inefabil. Interviuri literare,
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009

PORTRETUL UNUI EMINESCOLOG

Interviu cu Teod ora Stanciu,


R a d i o R o mân i a C ul tura l , e misiun e a E t i că – Estetică,
10 iunie 2009

Bună seara, doamnelor şi domnilor,


Ne aflăm în preajma zilei de 15 iunie, cînd vom comemora 120 de ani de
la plecarea în veşnicie a celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu.
Ediţia din această seară a emisiunii noastre se constituie într-un omagiu –
resemnificăm cuvîntul – adus geniului poetic eminescian şi deopotrivă celor
care îi citesc, analizează, interpretează în adîncime opera, transmiţînd astfel
perspectiva lor asupra mesajului complex al creaţiei eminesciene generaţiilor
tinere din spaţiul românesc.

182
I nterviuri

Un eminescolog de clasă, din cei puţini pe care îi avem astăzi, este


domnul profesor universitar D. Irimia, distinsul nostru oaspete la microfonul
studioului naţional cultural.
Stilistician de elită, domnul profesor D. Irimia îşi identifică traiectoria
spirituală cu drumul fertil al căutării sensurilor în poezia lui Eminescu. [Lucră-
rile sale] dau seamă de pasiunea şi seriozitatea cu care domnul D. Irimia abor-
dează creaţia eminesciană. Zeci de alte studii, articole, cercetări pe teme de
eminescologie, ca şi alte lucrări, de pildă Introducere în stilistică, poartă semnă-
tura invitatului nostru din această seară. Cele mai recente semne ale emines-
cologului D. Irimia sînt legate de îngrijirea ediţiilor Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
Viaţa lui Eminescu, apărută în ianuarie 2009, de ziua naşterii lui Eminescu, apoi
Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Eminescu şi romantismul german, ce urmează să
apară într-un viitor apropiat, şi Eminescu – Viaţă, cultură, creaţie, ce va apărea
în toamna acestui an.
Se adaugă, încununînd pe omul din scris, pedagogul şi profesorul D.
Irimia, care a format şi formează serii de studenţi şi doctoranzi, dintre care unii
îmbrăţişează spaţiul, niciodată epuizat, al eminescologiei.
Vă amintiţi vorbele lui Nietzsche? Un popor este mare cînd ştie să-şi
cinstească oamenii mari. Nu ştiu cît de mare este azi poporul român, dar ştiu că
domnul profesor Irimia l-a cinstit pe Eminescu, iar noi aici încercăm, cu
mijloacele noastre modeste, să cinstim şi geniul eminescian, şi pe ilustrul său
exeget. Vă invităm prin urmare să urmăriţi convorbirea cu domnul profesor D.
Irimia de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Teodora Stanciu: Stimate domnule profesor, ne-am propus la ediţia din
această seară un portret de eminescolog – al dumneavoastră – pe care să-l
alcătuim recompunînd traseul spiritual al vieţii dumneavoastră şi, bineînţeles,
partea efectivă de eminescologie. V-aş întreba mai întîi cum a început
dragostea dumneavoastră pentru Eminescu.
D. Irimia: Da, e un traseu mai ciudat, să-i spunem, a început în liceu,
cînd am ştiut de la profesorul meu de limba română, Nicolae Steţcu, că
Eminescu nu este cel care se preda în liceu. Atunci el ne-a scos înafara lui
Împărat şi proletar şi ne-a dus către Eminescu cel adevărat, pe cîţiva dintre noi,
să spunem, elevii din vremea aceea… vremea aceea este foarte departe, trebuie
să ştiţi.
T.S.: Cît de departe?
D.I.: Cît de departe? Însemna anii ‘55-‘56.
T.S.: Vremuri grele…
D.I.: Vremuri grele…, iar gesturile profesorilor noştri au fost extraordi-
nare. Adică, noi ne-am putut încă forma cu nişte profesori care ne-au scos în
afara restrîngerilor pe care le impunea vremea aceea, societatea aceea, şi aşa
183
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

mai departe, tocmai pentru că făceau parte din generaţia profesorilor construiţi
în perioada interbelică, care ştiau ce-nseamnă formarea elevului. Erau două
lucruri extrem de importante şi cred că tot de-acolo a pornit şi orientarea mea
spre litere, spre filologie.
Apoi a venit facultatea. La facultate erau aceleaşi poziţii, din păcate,
adică un Eminescu neimportant în fapt, dar de data aceasta n-am mai avut
călăuza profesorului, din păcate, dar am avut călăuza precedentă şi atunci am
încercat să umblu prin biblioteci. Şi aşa se întîmplă că am şi făcut o teză de
licenţă cu tema: Concepţia lui Eminescu despre cultură şi artă, pe care, sigur, am
realizat-o cu mari dificultăţi, pentru că nu aveam acces la carte, la reviste, dar
dificultăţile acestea au fost totodată şi înlăturate, pentru că m-am întîlnit cu
oameni extraordinari la Biblioteca universitară ieşeană, B.C.U., care mi-au dat
cărţi şi reviste pe care trebuia numaidecît să le consult…
T.S.: …trecute la index, probabil…
D.I.: …trecute la index şi pentru care nimeni nu-mi dădea semnătură –
era acea metodă să faci un buletin de cerere, semnat de profesor pentru anu-
mite cărţi. Nimeni nu mi-a dat semnătură, şi atunci conducerea Bibliotecii mi-a
dat aceste cărţi şi reviste fără buletin de împrumut. Mi le aduceau undeva, la
sala profesorilor chiar, aveam un locşor acolo…, prin urmare m-am întîlnit cu
rele dar am avut şi norocul să mă întîlnesc cu cei care m-au ajutat să trec peste
aceste rele.
T.S.: Da, a fost o compensaţie pentru contextul acela.
D.I.: A fost o compensaţie pentru că înţelegeam deja ceea ce era afară,
înţelegeam foarte bine, dar înţelegeam că ceea ce este important este să te
întîlneşti cu oameni de caracter, ce trec peste nişte impuneri ale socialului care
sînt împotriva firii şi, în cazul acesta era împotriva, să-i zicem aşa, procesului
nostru de formare, al studentului care trebuie să cerceteze ceva de care era
pasionat şi din care credea că poate reda ceva, mă rog, cît de cît demn de luat în
atenţie mai tîrziu.
T.S.: Ce a urmat?
D.I.: A urmat activitatea didactică la Facultatea de Filologie, cum se
spunea atunci.
T.S.: Aţi fost „oprit”, cum se spune…
D.I.: Am fost „oprit”, da, am fost „oprit” ca asistent, după aceea ca lector,
am stat 20 de ani sau mai bine ca lector, nu aveam patalama la mînă, nu aveam
carnet de partid, l-am luat foarte tîrziu, în ideea că dinlăuntru se poate schimba
ceva – nu s-a putut schimba nimic. Am relatat undeva despre această perioadă
a mea la facultate; aici am continuat, alături de alte domenii – în principal
gramatica şi stilistica –, cercetarea operei eminesciene şi am realizat chiar o
184
I nterviuri

antologie Eminescu, publicată în 1970 la Junimea, Mihai Eminescu. Despre


cultură şi artă, unde iarăşi am introdus texte, unele pentru prima dată.
T.S.: care nu circulaseră…
D.I.: …care nu circulaseră dar, spun din nou, cu norocul de a fi întîlnit
oameni care m-au ajutat, de data aceasta la Biblioteca Academiei. Doamna
Aurelia Rusu mi-a fost de mare ajutor pentru unele ziare la care trebuia să
ajung, unele manuscrise, şi am avut atunci acel fior al întîlnirii cu manuscrisul
eminescian.
T.S.: Cînd aţi ajuns să atingeţi manuscrisele eminesciene, care a fost
starea de suflet, de minte?
D.I.: Nu-mi venea să cred că sînt în faţa acestor pagini… dădeam cu mare
atenţie o foaie după alta, întîrziam foarte mult şi asupra conţinutului, dar mai
ales asupra scrisului, fiindcă încercam să-mi imaginez cum scria Eminescu.
T.S.: …scris îngrijit…
D.I.: Un scris îngrijit, în parte, alteori repezit în toate modurile, adică şi
pe verticală. Da, aş spune că, într-un fel, mi-a întîrziat foarte mult lucrul la
antologie, dar a fost pentru mine şi a rămas pentru mine vremea aceea – cîteva
zile am stat la Biblioteca Academiei – de neuitat, şi şi-au pus amprenta asupra a
ceea ce am gîndit apoi despre Eminescu şi ca om şi ca poet – un mare creator.
T.S.: Da, cred că iradia ceva din acele manuscrise, nu se poate, cred că
era o energie investită acolo.
D.I.: Fără îndoială, era o energie, o energie specială, dar era acea stare a
mea, să spunem…, meritam…, am meritat eu cu ceva să ajung în faţa acestor foi
pe care le-a răsfoit şi le-a scris, le-a dat deoparte, alţii au venit şi le-au adunat,
le-au legat…, era extraordinar…
T.S.: De fapt, aveaţi modelul eminescian, nu-i aşa? Pentru că şi el se
întreba la un moment dat, într-un poem, dacă poate mişca lumea măcar o zi,
măcar un ceas.
D.I.: Eu acuma, sigur, mă întrebam despre locul pe care-l aveam eu, să
mă aflu în faţa acelor foi, şi-i voi rămîne mereu recunoscător doamnei Aurelia
Rusu.
T.S.: După acea lucrare de antologie eminesciană v-aţi îndreptat spre
studiul stilistic eminescian, şi poetic.
D.I.: …stilistic şi poetic, bineînţeles.

185
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

T.S.: Aţi adăstat foarte mult asupra limbajului poetic eminescian. Lucra-
rea dumneavoastră publicată a fost o primă treaptă către această preocupare a
dumneavoastră, să-i spunem aşa, esenţială.
D.I.: Da, pentru mine era importantă, pentru că îmi formasem deja con-
cepţia, chiar de la Eminescu pornind, că limbajul este esenţial, adică limbajul
întemeiază, şi am încercat să pătrund, să zic aşa, în mecanismul profund al
limbajului lui Eminescu şi mi-am realizat teza de doctorat cu limbajul poetic
eminescian, şi apoi am reconstruit această teză şi am publicat Limbajul poetic
eminescian, la Editura Junimea din Iaşi, şi am continuat, pe lîngă alte aspecte
ale creativităţii lui Eminescu, să insist asupra limbajului şi oarecum să promo-
vez, să spunem, această atenţie acordată limbajului, în care descoperim pe
creator şi, în acelaşi timp, descoperim capacitatea extraordinară a limbii
române, în mîna – cum cred că spunea la un moment dat Petru Creţia – în
mîna unui mare creator. Această întîlnire extraordinară între Eminescu şi
limba română este esenţială pentru cultura românească, pentru că de aici
începe de fapt o mutaţie radicală în cultura românească.
T.S.: Aşa este. De mai multe ori, de exemplu, îl citaţi pe Ibrăileanu, care
spunea: de la Eminescu începe arta, pînă atunci a fost literatură.
D.I.: Da, aceasta este formula lui G. Ibrăileanu; aproape identică, această
idee este reluată mai tîrziu de un critic literar, critic şi istoric literar, care însă o
aplică simbolismului: pînă la simbolism am avut literatură, de la simbolism
avem artă. Nu, pînă la Eminescu am avut literatură, de la Eminescu avem artă…
T.S.: …artă, sigur că da…
D.I.: …plecînd şi de la această idee, să zicem, că poezia – şi nu mă refer la
poezia doar în sensul strofei, rimei, ci poezia şi cea din proză – poezia este
altceva decît literatură, pur şi simplu.
T.S.: Apropierea dumneavoastră de Eminescu s-a făcut cu toată fiinţa,
domnule profesor, pentru că, am constatat după aceea, ca şi cei care vă cunosc
într-un fel traiectoria spirituală, că nu aţi încetat o clipă să părăsiţi spaţiul crea-
ţiei eminesciene. Aţi format, ca profesor, aici la universitate, serii şi serii de
studenţi şi doctoranzi, şi formaţi în continuare, aţi scris, aţi publicat, aţi
coordonat lucrări. Lucrări excepţionale, spunem, pentru că nu a mai întreprins
nimeni o asemenea acţiune în anii aceştia, în ultimele 2-3 decenii. Cum anume
s-a alcătuit procesul acesta, al ordonării studiilor eminesciene?
D.I.: Aţi pomenit de această relaţie cu studenţii, să-i spun, pentru că, de
fapt, s-a alcătuit într-un fel de reciprocitate. În perioada dinainte de ‘89 avea
oarecum o deschidere mai mare, din cauza celeilalte închideri, o deschidere mai
mare către cercetare.

186
I nterviuri

Şi am reuşit – e lucrul care mă bucură poate cel mai mult – să grupez de


fiecare dată, de la fiecare serie de studenţi, un număr destul de semnificativ de
tineri care să se ocupe de Eminescu; discutam într-un cerc, aveam un cerc de
Stilistică şi poetică, unde discutam şi pe text şi teoretic probleme legate de
creaţia lui Eminescu şi probleme de literatură română raportate la Eminescu.
Dintre aceşti studenţi, unii mi-au rămas aproape, prin implicarea la organizarea
Colocviului Eminescu, care a devenit o manifestare ştiinţifică extrem de
importantă…
T.S.: …anuală
D.I.: …şi care adună studenţi din toate centrele universitare ale ţării.
Devenise un punct de referinţă pentru toate universităţile. Era o bucurie pentru
noi, ieşenii, că am reuşit să atragem atenţia tuturor universităţilor asupra lui
Eminescu. Era singura manifestare ştiinţifică, ca să invoc şi cadrul instituţional,
care a figurat printr-o Hotărîre guvernamentală în programul de finanţare,
pentru că la început o duceam foarte greu, apoi am reuşit să obţinem finanţare
pentru varii aspecte ale acestei manifestări, inclusiv pentru publicarea lucră-
rilor Colocviului. Aşa se face că, în vremea aceea, pînă în 1989, vreo 10 ani de
zile, cred, am publicat Caietele Eminescu – spun din nou, cu un grup de
studenţi, pentru că nu aveam alte soluţii pentru pregătirea pentru tipar şi aşa
mai departe… care Caiete au ajuns, ca să dau, aşa, un exemplu care ar putea să
spună ceva, de la 80 de pagini la primul volum la 700 şi ceva de pagini la volu-
mul ultim. După aceea, după ‘90, a urmat o perioadă foarte grea economiceşte,
din păcate, dar am reuşit, cu eforturi de diferite naturi, să repunem în funcţie
această necesitate, această nevoie de publicare, şi, din 2004, am instituit, am
înfiinţat chiar, o revistă, Studii eminesciene, cu toate elementele care ţin de
reviste, de pus în circulaţie, şi în care publicăm de atunci – am ajuns la al 5-lea
număr – lucrările cele mai bune prezentate la Colocviul Eminescu, şi îmi
permit să cred că parte din aceste lucrări pot foarte bine intra în dialog cu
studiile eminescologilor… adică sînt mature, sînt proaspete, şi e pentru noi
bucuria cea mare că putem opune, în scris, după ce opunem, să spunem, în oral,
această poziţie de dezvăluire a valorilor noastre naţionale, în cazul nostru, de
dezvăluire a valorii lui Eminescu în ceea ce este mai puţin cunoscut, atitudinii
prea frecvente în ultima vreme de demitizare a lui Eminescu, ca să nu folosesc
cuvinte mai grele.
T.S.: Am putea să folosim.
Toată această atmosferă pe care aţi creat-o aici, la Universitatea din Iaşi,
de emulaţie şi nu doar atît, ci pur şi simplu de pasiune…
D.I.: Da, este cuvîntul exact: s-a ajuns la iubirea de Eminescu, să-i spu-
nem, această iubire pe care, acum că mă ocup oarecum de editarea scrierilor

187
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Zoei Dumitrescu-Buşulenga consacrate lui Eminescu, am găsit-o acolo…, o


iubire profundă a exegetei faţă de obiectul supus exegezei, să-i spunem aşa.
T.S.: Aşa este.
D.I.: Şi aceşti tineri, care sînt de-a dreptul admiratori şi iubitori ai lui
Eminescu, intră în acelaşi timp în opera lui Eminescu cu rigoarea ştiinţifică
necesară.
T.S.: Cu instrumentele pe care şi dumneavoastră sigur că le-aţi dat.
D.I.: Şi în felul acesta, parte dintre studenţi mi-au devenit mai departe
doctoranzi, şi au ieşit cîteva lucrări foarte bune puse în circulaţie; parte dintre
doctoranzi apoi, ca să insist asupra fenomenului care mi se pare extrem de
important: formarea de grupuri de colaboratori care să se armonizeze între ei,
aşadar parte din aceşti doctoranzi au colaborat apoi la Dicţionarul limbajului
poetic eminescian, în cele două variante: Concordanţe şi Semne şi sensuri poetice
– şi cred că e aceasta lucrarea la care de fapt vă refereaţi.
T.S.: Da, este formidabilă această lucrare, nu este doar un simplu
instrument, domnule profesor, instrument de lucru…
D.I.: Este o oglindă.
T.S.: Este o oglindă – e cel mai bun cuvînt!
D.I.: Este o oglindă a acelei capacităţi de care vorbeam, de întîlnire a
creatorului de geniu cu geniul unei limbi, cu forţa expresiv-poetică a unei
limbi. Se poate trece pe lîngă asta. Am avut mare noroc cu Eminescu. Limba
română datorează mult lui Eminescu în sensul acesta, al revelării valorilor sale
expresive, rămase ascunse undeva în straturile de adîncime, pentru că – din
păcate – aceasta este istoria limbilor: limbile se supun tot mai mult funcţiei de
comunicare, abandonînd, să zicem, funcţia de expresie; or, Eminescu schimbă
raportul: funcţia de expresie trece pe primul loc, funcţia de comunicare rămî-
nînd şi ea prezentă – în publicistică.
T.S.: Vă mulţumim foarte mult, ne-aţi făcut aici o sinteză excepţională, şi
chiar vreau să atrag atenţia ascultătorilor pentru că un mare creator, cum aţi
spus dumneavoastră, a reuşit să o scoată din adîncuri.
D.I.: El sondează, el sondează, de aceea spune Eminescu: „Nu noi sîntem
stăpînii limbii, ci limba e stăpîna noastră”, şi vreau să observăm că această idee
esenţială, de fapt, a lui Eminescu, este prezentă în centrul gîndirii filosofice,
care e o filosofie a limbajului, a lui Heiddeger. Fraza lui Heidegger e aproape
similară cu fraza lui Eminescu: „Noi credem că sîntem stăpînii limbii, cînd de
fapt limba e stăpîna noastră”. Aceasta este fraza. Or Heidegger nu-l cunoştea
pe Eminescu. E locul unde geniile se întîlnesc. Şi se întîlnesc în această, spun
încă o dată, idee: în limbă se află totul, totul despre cine sîntem ca fiinţă
188
I nterviuri

umană, cine sîntem ca fiinţă naţională, şi cine sîntem – pentru cei privilegiaţi –
ca fiinţă creatoare.
T.S.: Da. Îmi permit doar o foarte scurtă paranteză. Am citit de curînd în
„Convorbiri literare” un eseu al domnului George Popa, care făcea o paralelă
între preocuparea lui Heidegger pentru Hölderlin şi preocuparea lui Noica
pentru Eminescu, pornind de la aceeaşi idee pe care dumneavoastră aţi dez-
voltat-o în momentele anterioare: limba este stăpîna noastră şi nu noi…, este
extraordinar!
D.I.: Este foarte bună aprecierea pentru că este vizibil că spre un poet s-a
dus Heidegger, spre unul din marii poeţi, un poet care aici seamănă cu
Eminescu, care se întreba dacă nu cumva, publicîndu-şi poemul său, cititorii
nu-l vor înţelege; or, Eminescu avea şi el aceeaşi întrebare, simţind că cititorul
stă, de regulă, sau stătea pînă atunci, în limba convenţională, în stratul de
suprafaţă al limbii…, şi atunci eu am să dau totuşi mai departe drumul poemului.
T.S.: Este extraordinar, domnule profesor, şi cred că acest cîmp al
eminescologiei este peren pentru noi. Nu se sfîrşeşte studiul eminescian cu o
generaţie de cercetători, nu-i aşa?
D.I.: Nu se sfîrşeşte în primul rînd prin specificul poeziei. Poezia nu are
niciodată o singură lectură. Fiecare generaţie citeşte, percepe cu fiinţa sa
culturală, mult deosebită, de fiinţa culturală, să-i spunem, contemporană lui
Eminescu, dar există în centrul marii poezii, există un nucleu semantic care
ţine de întrebările grave ale fiinţei umane şi cu care se confruntă fiecare
generaţie. Prin urmare, nu e vorba numai de dacă mai e actual sau nu, pentru
că ceea ce este în miezul acestei poezii eminesciene, sau a lui Goethe, sau
Homer… este peren – hai să vă folosesc termenul – este al întrebărilor omului,
întrebările grave; ceea ce ne face eventual să ne întrebăm dacă mai este
Eminescu actual sau nu este faptul că noi stăm în afara întrebărilor. Am uitat
să ne mai punem întrebări, sau refuzăm să ne mai punem întrebări esenţiale.
T.S.: Din comoditate?
D.I.: Din comoditate, sigur, pentru că nu ne mai uităm la univers, asta-i
problema – ce raport este între eu, ca fiinţă umană, şi fiinţa universului în care
mă mişc. Ne uităm la stradă, la palate…
T.S.: Da, pentru că aţi vorbit de acest raport dintre fiinţa universului şi
fiinţa individuală, să ne apropiem uşor de această lucrare esenţială, Dicţionarul
limbajului poetic eminescian. Am recitit, venind spre Iaşi, mai multe pagini,
printre care cele despre cînt – cîntare – cîntăreţ, care vă aparţin, şi care pornesc
de la această relaţie între fiinţa lumii, fiinţa individuală, fiinţa istorică.
D.I.: Da, sigur că da.

189
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

T.S.: Nu am mai întîlnit pînă la eseurile dumneavoastră, domnule profe-


sor, această relaţie – dezvoltaţi această relaţie mai ales cînd e vorba de fiinţă.
D.I.: Da, mi s-a părut că poate fi identificată, şi sigur că acolo am recurs
şi la versuri eminesciene suficiente, căci în Eminescu recunoaştem această
modalitate, să spunem, de a fi unitari cu universul, deci această integrare a
fiinţei umane în fiinţa universului, adică este acelaşi principiu: „Timpul care
bate-n stele bate pulsul şi în tine”, şi acest principiu este cel al mişcării cosmice
în baza armoniei, iar armonia, care este greu vizibilă, este reprezentată de
cîntec – aşadar armonie muzicală, plecînd de la antíci. Eminescu se întemeiază
în primul rînd pe această gîndire, şi atunci, dacă fiinţa universului funcţionează
după principiul armoniei muzicale, fiinţa umană, parte din acest întreg, func-
ţionează şi ea pe acelaşi principiu al armoniei muzicale. De aceea spuneam că
acest principiu, manifestat prin cînt – cîntec – cîntare – a cînta şi aşa mai
departe, are două spaţii în care el se mişcă, spaţii excelente: fiinţa lumii şi fiinţa
lumii întemeiate poetic, întemeiată de poet. La Eminescu se mai adaugă, în
această direcţie, principiului armoniei muzicale, i se adaugă principiul muzicii
orfice, al cîntecului orfic, ceea ce aduce în prim plan un sens tragic, pentru că
Orfeu este semnul tragismului condiţiei noastre existenţiale. Aşadar, faţă de
univers, faţă de fiinţa lumii, care rămîne în armonia ei, fiinţa umană trăieşte şi
această condiţie tragică, între armonie la exterior, spune la un moment dat
Eminescu – sigur că nu cu acest termen – şi tragismul interior.
T.S.: Da, e pînă la urmă condiţia limitată umană.
D.I.: Condiţia limitată umană, aceasta e condiţia tragică a fiinţei umane,
că e conştientă de limită dar incapabilă să renunţe la lupta împotriva limitelor,
aşadar să aspire spre dezmărginire – este aici miezul trăirii existenţiale
profunde, dar profund tragice, a fiinţei umane.
T.S.: …pe care o regăsim în creaţia eminesciană.
D.I.: …o regăsim, aş spune, o regăsim mai peste tot; cred că şi Luceafărul
poate fi interpretat în acest sens pentru că, între alte elemente de stabilire sau
restabilire a armoniei fiinţei umane, o dimensiune: iubirea, are un loc esenţial;
în poemul Luceafărul, să spunem că, la un moment dat, iubirea dintre fata de
împărat şi Luceafăr este imposibilă, pentru că aparţine la două lumi, lumea
contingentă şi lumea transcendentă, dar cea dintre fata de împărat şi o fiinţă
umană, Cătălin dacă vreţi, dar nu e vorba de Cătălin, ci de o fiinţă umană…,
acolo armonia se împlineşte, şi totuşi fata se adresează Luceafărului: „Cobori în
jos, luceafăr blînd…” – asta este aspiraţia. Prin urmare, da, mi-am găsit armonia
în contingent, în lumea contingentului, dar eu vreau să depăşesc lumea
contingentului…
T.S.: E o căutare a absolutului.

190
I nterviuri

D.I.: E o căutare a absolutului în totul, tot timpul.


T.S.: Să reţinem vorbele distinsului eminescolog D. Irimia, oaspetele
nostru din această seară: „O căutare a absolutului, tot timpul” şi să medităm la
aceste vorbe.

Int e rviu cu Teod ora St an ciu , iunie 2009,


R a d i o R o mân i a C ul tura l , e misiun e a E t i că – E s t et i că,
8 iu lie 2009

D. Irimia: În poezia „Dumnezeu şi om”, în care Eminescu scrie „Tu


Christoase, o-ieroglifă”, hieroglifă ce-nseamnă? E ceva la suprafaţă, e ceva în
adîncime, aşadar „Tu Christoase, o-ieroglifă” înseamnă la suprafaţă fiinţă
umană, în adîncime fiinţă divină.
Teodora Stanciu: Bună seara, doamnelor şi domnilor! La „Tu Christoase,
o-ieroglifă”, vers eminescian din poemul Dumnezeu şi om, se referea domnul
profesor universitar D. Irimia, a cărui voce aţi ascultat-o pentru cîteva clipe în
deschiderea emisiunii noastre.
De ce hieroglifă? se întreba ilustrul eminescolog de la Iaşi. Ce înseamnă
„ieroglifă” în acest vers eminescian? Ei bine, răspunsul presupune, cum aţi
reţinut deja, înţelegerea naturii hristice, la suprafaţă ca fiinţă umană, în adîn-
cime ca fiinţă divină. Interpretarea poate funcţiona ca axă a exegezei pe care
sobrul şi totodată expresivul stilistician de la Iaşi, D. Irimia, a consacrat-o o
viaţă întreagă poeziei eminesciene. De la volumul Limbajul poetic eminescian
din 1979, la numeroase studii, articole, referinţe critice pe teme eminesciene,
publicate an de an, pînă la lucrările de mari proporţii întreprinse sub coordo-
narea sa şi publicate după anul 2000, respectiv Dicţionarul limbajului poetic
eminescian – Concordanţele poeziei antume şi postume, 6 volume, şi Semne şi
sensuri poetice, 2 volume dintr-o serie de 5, primul Arte şi al doilea Elemente
primordiale, lucrarea de eminescolog a domnului profesor Irimia are dimen-
siunile spaţiilor largi şi deopotrivă adîncimea reflecţiei susţinută de argumen-
taţia vie. La lucrarea aceasta se adaugă strădania de fi organizat peste 30 de
ediţii ale Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, iar în anul 2000,
în calitate de vice-director al Institutului de Cercetări Umaniste de la Veneţia, a
organizat Colocviul Internaţional „Mihai Eminescu”, în anul Eminescu –
Aniversare UNESCO.
Aţi avut prilejul, în ultimii ani, în ultimii 10 ani, să-l ascultaţi pe emi-
nentul profesor de la Filologia ieşeană în cadrul emisiunii Etică – Estetică,
Esenţialia, Revista Literară Radio. Odată cu începutul lui iulie 2009, vocea pe
care aţi ascultat-o în deschiderea emisiunii va intra în fonoteca de aur a Radio-

191
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

difuziunii. Viaţa pe pămînt a domnului D. Irimia s-a sfîrşit brusc în acest


început de iulie 2009. În toamnă ar fi împlinit 70 de ani. N-a fost să fie. Pentru
cei care l-au cunoscut va rămîne însă domnul profesor Irimia, stilisticianul,
poeticianul, lingvistul şi mai ales eminescologul de o competenţă covîrşitoare şi
de un ataşament profund pentru cel care a construit lumi poetice unice: Mihai
Eminescu. La începutul lui iunie a acestui an, într-o scurtă deplasare la Iaşi, am
înregistrat cu domnul profesor D. Irimia două convorbiri. Pe prima, Portret de
eminescolog, aţi urmărit-o în cadrul emisiunii Etică – Estetică din 10 iunie. A
doua parte reprezintă un fragment dintr-o serie proiectată împreună, de recom-
punere a traseului de viaţă şi spiritual al domniei sale. Din păcate, nu va fi decît
acest episod, pe care vi-l propunem spre audiere în minutele următoare.
T.S.: Stimate domnule profesor D. Irimia, prima întrebare pe care o lan-
sează un jurnalist pentru un interlocutor ca dumneavoastră, probabil că este
aceasta: care e prima amintire pe care o aveţi din copilărie?
D.I.: Amintirea mea e una foarte frumoasă, aş spune: o deplasare de
14-15 km, pe jos, de la Roman la bunicii mei. Nu erau mijloace de transport
cînd eram eu copil, asta se întîmpla prin urmare la sfîrşitul anilor ‘40, să
spunem.
T.S.: Cîţi ani aveaţi?
D.I.: Păi, aveam 8-9 ani, să spunem, 10 ani.
T.S.: O, da’ aţi mers mult!
D.I.: Da, şi mergeam pe malul Siretului. Asta îmi plăcea foarte mult, mă
opream foarte des, uneori mergeam singur, alteori cu fratele şi sora mea, şi
ajungeam la bunici; dacă plecam dimineaţa, ajungeam seara, cum s-ar spune…
T.S.: Vă mai opreaţi pe drum.
D.I.: Ne opream să ne uităm la curgerea Siretului, ne fascina, mă fascina
această mişcare a apei, era extraordinară. Apoi era, să spunem, uimitor pentru
mine, probabil că aveam un fel de îmbrăcăminte orăşenească, cînd treceam prin
sate eu încercam să salut, dar eram salutat de oamenii ceilalţi.
T.S.: În semn de respect…
D.I.: …raportul acesta între oameni. Şi apoi, ajunşi la bunici, sigur că la
bunici era foarte cald, foarte frumos, foarte uman; atmosfera, dar mai ales
amintirea mea cu totul deosebită este că bunicul avea în vie un foişor şi mă
urcam, sau ne urcam, eu şi bunicul, în foişor şi vedeam – în vremea aceea se
putea vedea de departe – Ceahlăul. La apusul soarelui vedeam Ceahlăul. Asta e
amintirea cu care mi-am străbătut pînă acum viaţa.
T.S.: Ce frumos! Din foişor vedeaţi un vîrf de munte…

192
I nterviuri

D.I.: Ceahlăul…
T.S.: Extraordinar!
D.I.: Da, şi zona este extraordinară. Ca să-i dau şi o identitate, se cheamă
Doljeşti şi este locul primei bătălii a lui Ştefan cel Mare. De aici începe drumul
lui către Voievodatul Moldovei.
T.S.: Un reper.
D.I.: Un reper. Din păcate, nefăcut cunoscut aşa cum se cuvine. Este un
nenorocit de bust acolo, mă rog, de-abia vizibil…; nu s-a găsit nimeni pînă
acum să facă o statuie vizibilă de la oarecare distanţă; este într-un fel de vale,
cine ştie se duce acolo. Atît.
T.S.: Şi, în casa bunicilor, în vacanţe mergeaţi?
D.I.: Da, mergeam în vacanţe. În casa bunicilor erau de toate, era cald, ca
să spun, în toate sensurile.
T.S.: Ce vă plăcea în mod special din ceea ce pregătea bunica?
D.I.: Plăcinte. Făcea nişte plăcinte cu brînză, erau extraordinare. Şi apoi
era livada, aveau o livadă mare cu peri, mă rog şi alte fructe, dar perele erau
cele care îmi atrăgeau atenţia cel mai mult, pentru că erau bergamote şi se
coceau cam tîrzior…
T.S.: …aşteptaţi…
D.I.: trebuia să aştept… dar mi se dădeau unele şi se coceau acasă, să
spunem. Sau din vie, era şi o bucăţică de vie, nu mare, era un fel de poamă,
pomuşoară cred că se chema…
T.S.: Cu bobul mic?
D.I.: Cu bobul mic şi dulce…, ca să vorbesc de partea aceasta care îmi
plăcea gustativ, hai s-o chem. Dar cred că partea cea mai frumoasă de acolo era
zona florilor – între livadă şi vie era un hotar din trandafiri. Bunicul era un
florar nemaipomenit. A fost florar şi la palatul de la Miclăuşeni. Şi pe toată
lungimea viei, nu era mare, erau crini, crini albi, frumoşi. Sigur că era şi o alee
de cireşi, cireşi goldani, cu cireşe foarte bune, frumoase, erau acolo două case,
şi în faţa fiecărei case era iarăşi o grădină de flori. Asta era.
T.S.: Foarte frumoasă imagine.
D.I.: Era un colţişor extraordinar, mai la capul satului, cum se spune, mai
aproape de cimitir – acum e chiar foarte aproape de cimitir, într-un loc unde,
înainte de a intra la bunici, era un fel de măidănaş, cu o fîntînă pentru toţi cei
din jur, era un fel de organizare comunitară, să-i spunem, erau oameni foarte
curaţi.
193
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

T.S.: Ne-aţi recompus atmosfera, şi culoarea, şi parcă ne-aţi sugerat chiar


mirosul formidabil al trandafirilor, al crinilor.
D.I.: Da, vreau să vă spun, era o atmosferă extraordinară să stai acolo, în
livadă… stăteam pe iarbă şi ajungeau toate mirosurile, pentru că atunci cînd
mergeam, cam pînă în 15 septembrie, erau şi gutuile, erau şi nişte prune mari şi
erau şi florile care veneau dinspre vie, dinspre casa cealaltă.
T.S.: Rodul livezilor şi mirosul florilor…
D.I.: Da, asta am purtat cu mine şi, nu ştiu dacă am şi spus mai înainte,
cred că m-a şi apărat de multe…
T.S.: Erau toate foarte curate.
D.I.: Da, m-aţi întrebat acum de amintire, de multe ori tocmai la această
amintire mă duceam.
T.S.: Revine în minte fără voia dumneavoastră, e prea frumoasă.
D.I.: Chiar şi cu voie…, mă duceam acolo ca să scap de altele…
T.S.: Da, aşa este, o oază de curăţenie.
D.I.: …de curăţenie a oamenilor, în primul rînd. Nu era vorba numai de
aceste rude ale mele, ci de tot satul.
T.S.: Vedeţi, sînt nişte valori la care noi acum nu ştim dacă mai gîndim,
cel puţin nu din perspectiva citadină.
D.I.: Nu, le-am pierdut, sînt pierderile noastre, mi-e teamă că irecuperabile.
T.S.: Aşa este.
D.I.: Dacă nu se străduie nimeni să redea satului funcţia pe care a avut-o,
aceea de a păstra puritatea omului. Din păcate, sigur că a fost şi o literatură în
sensul acesta, capitala care ucide etc., tipul poporanist, dar adevărul rămîne
acesta, adică: satul e încă păstrător de puritate. Şi noi îl atacăm în continuare,
nedîndu-i sprijin economic, în primul rînd. Aşadar, dacă ar fi să vorbim despre
trecerea aceasta de la economia cooperatistă, să-i zicem, la economia de astăzi,
capitalistă, uităm un lucru: că ţăranul, atunci cînd îşi lucra pămîntul înainte de
a fi obligat să intre în cooperativa agricolă, avea şi atelaje, avea şi cal, avea şi
vacă, avea şi oaie, eventual… cînd a intrat în cooperativă i s-au luat toate astea.
A mai rămas doar cu vaca şi cu oaia. Acum, cînd a fost repus în posesie, a fost
repus în posesie numai cu bucata de pămînt – dar el cu ce s-o lucreze? Cel
puţin în zona de unde provin eu, în această comună, Doljeşti, oamenii nu aveau
întinderi mari, dar cu ce aveau le puteau lucra. Sigur că trecea, eu sînt sigur,
trecea foarte uşor ţăranul, dacă n-ar fi fost perioada aceasta comunistă, de la

194
I nterviuri

lucrul individual pe parceluţe, la lucrul în armonie, în cooperare cu vecinul


care avea tot o parceluţă, şi aşa mai departe.
T.S.: Era comunitatea lor.
D.I.: Era comunitatea lor, or acum nu s-a mai refăcut comunitatea şi
pentru că ţăranul nu mai are încredere, dar şi pentru că, din cine ştie ce impuls
interior, s-a distrus tot; adică ceea ce era necesar pentru lucrul pămîntului,
strîns undeva, concentrat undeva la SMT-uri atunci, a fost distrus acum, puteau
fi adunate, toate maşinile, tractoarele, puteau fi date comunei X, nu direct
ţăranului, dar se putea constitui foarte bine un fel de gospodărie nesocialistă, la
care să participe ţăranii şi să se lase convinşi, dar să aibă totul la dispoziţie, să
aibă ceea ce aveau înainte ca gospodari individuali.
T.S.: Revenind la dumneavoastră, ce citeaţi pe la vîrsta aceea de 7-8 ani, 9
ani?
D.I.: Citeam poveşti. Îmi amintesc de Creangă. Atît. Alte amintiri nu am.
T.S.: Dar citeaţi Creangă.
D.I.: …şi alte cărţi de poveşti, fără îndoială.
T.S.: Biblioteca de la şcoală era, din punctul acesta de vedere, bogată?
D.I.: Da, ieşind din copilărie şi venind la liceu, da. Aici am început să
citesc literatură română. Da, biblioteca şcolii noastre era destul de bogată, dar
mai bogată era biblioteca oraşului, mă duceam foarte des la biblioteca oraşului.
T.S.: Deci, funcţionau bibliotecile.
D.I.: Am avut un raport foarte bun cu această bibliotecă, apoi pe tot
parcursul…, vreau să spun, şi după terminarea liceului; atît de bun a fost acest
raport încît…
Eu aveam nevoie de bani şi, la terminarea liceului, n-am dat examen la
facultate. Un an, am zis, voi munci să-mi fac cele de trebuinţă, şi biblioteca din
Roman mi-a găsit un loc, un loc în comuna Văleni – nu ştiu dacă vă spune ceva
acest nume – este o comună extraordinară, între Roman şi Piatra Neamţ. Am
avut norocul să fiu un an acolo bibliotecar… comunal, să-i spunem, şi am
îmbogăţit mereu fondul de carte cu ajutorul Romanului…, dar să vă spun ce e
cu acest Văleni. Comuna aceasta, Văleni, era foarte bogată, la nivel de ţăran, şi
foarte modernă, modernizată într-un fel la moşia unui personaj interesant, care
se chema Stîrcea, se numea Stîrcea ot Văleni, fusese mareşalul regelui, şi
cîştigul, să spunem, pe care-l avea din această poziţie acest moşier este că acolo
adusese apă, a construit un parc extraordinar, din viţe unice, aduse din diferite
locuri, care parc, în sfîrşit, după ‘89, a devenit rezervaţie a Academiei Române.
Acolo era – şi este – şi o biserică, o biserică foarte veche.

195
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

T.S.: Aşadar, e protejat acum tot.


D.I.: E protejat, dar în ultima vreme am înţeles că sînt urmaşi ai lui
Stîrcea care vor înapoi pămînturi – sigur, erau pămînturi întinse – vii, livezi.
Da, acolo am avut o experienţă interesantă…, foarte interesantă, şi am
cunoscut iarăşi oameni… şi i-am asemănat cu cei de dincolo, cei de dincolo
fiind cei de la Doljeşti, adică şi vrednici şi caractere foarte ferme. Asta am
constatat-o pentru că, vremea aceea, cînd m-am dus eu, deci 1956, era vremea
accelerării procesului de cooperativizare… Or, oamenii ăştia nu voiau să intre
în colectiv.
T.S.: Şi aveau personalitate, se opuneau, rezistau, domnule profesor?
D.I.: Bineînţeles, au rezistat, au rezistat pînă după plecarea mea, să spu-
nem, pentru că era un om care, din întîmplare, era gazda mea, de care depindea
totul. Şi toţi spuneau: cînd se înscrie ăla atunci mă-nscriu şi eu! Iar acela zicea:
nu mă-nscriu în vecii vecilor!! Avea un băiat care lucra la Reghin, la fabrica de
instrumente muzicale. Era şi un foarte bun apicultor. Nu mă-nscriu!
T.S.: Oameni vrednici.
D.I.: Repet: m-am întîlnit cu lume foarte curată şi foarte de caracter, cum
se spune astăzi. Ei, şi după ce am venit la facultate, în anul în care am dat
examen la facultate, am rămas în raporturi cu ei, în raporturi foarte bune cu
gazda, şi mi-a spus c-au trecut să se înscrie toţi, pentru că a venit la un moment
12
dat băiatul de la Reghin, şi s-a certat la MAT cu poliţaiul, şi i-a dat cu sticla-n
cap… Şi-a venit primarul sau, mă rog, secretarul, cum se chema, şi i-a spus:
închisoare pentru băiat sau faci cerere de înscriere în cooperativă! Şi a făcut
cerere de înscriere şi, în felul acesta, s-a format cooperativa agricolă de la
Văleni.
T.S.: O, Doamne, ce vremuri, într-adevăr!
D.I.: Tot la Văleni am avut o altă experienţă interesantă în care, să
spunem iarăşi, m-am întîlnit cu oameni, de data aceasta o întîlnire mai ciudată,
norocul meu, să-i spunem, pentru că se formaseră echipe de a merge din casă
în casă, echipe formate din profesori, intelectualii satului, medici, din casă-n
casă, să-i convingă pe oameni…, echipe din care Irimia nu voia să facă parte…,
şi m-au chemat la raport, m-am trezit chemat acolo la careu, toţi profesorii şi
alţi intelectuali, un personaj a început să vorbească despre această aroganţă a
mea, care nu vreau să înţeleg politica partidului. Da, veniseră şi de la Roman şi
de la Bacău, secretarii de partid.
T.S.: Să vă judece…
12
De la abrevierea M.A.T. (Monopolul Alcoolului şi Tutunului) (n. ed.).

196
I nterviuri

D.I.: Da, ei erau acolo de destulă multă vreme, pentru că trebuia să se


termine o dată cu povestea asta, cu refuzul ţăranilor, şi au găsit personajul…,
aveam 17 ani…
T.S.: A avut consecinţe?
D.I.: Asta e minunea mea, că n-a avut consecinţe, în sensul că, după ce
mi s-a făcut acest rechizitoriu, primul secretar de la Roman m-a întrebat eu ce
am de spus. Şi eu i-am spus, eu, ce să fac, eu sînt de la oraş, mă duc din cînd în
cînd la bunici, mă rog, nu ştiu, n-am argumente, văd că ei stau bine, şi aşa mai
departe… n-am argumente, nu ştiu cum să mă duc. Pe de altă parte, eu sînt aici
bibliotecar şi vreau să le dau oamenilor cărţi şi, prin carte, se vor lumina…
T.S.: Excelent argument!
D.I.: …iar dacă eu bat la poarta lor, ei nu mai vin la bibliotecă, pentru că
eu îi văd că sînt împotrivă. Şi acela spune: Bine, tovarăşe Irimia, să vii la mine,
că-şi făcuse în şcoală, îşi făcuse un birou, în care statul-major, să-i spunem,
urmărea cum stau lucrurile; şi tovarăşul acesta prim-secretar zice: Tovarăşe
Irimia, să-mi faci o listă cu cărţile de care ai nevoie! I-am făcut listă, cărţile
n-au venit, dar nu s-a legat nimeni de mine.
T.S.: Da, iată că au mers argumentele de data aceasta.
D.I.: Au mers argumentele, s-au întîlnit şi cu un om, prim-secretar de
partid, comunist fiind, treaba lui, dar era totuşi un om cu o anumită deschidere.
T.S.: A fost un mic noroc, se putea întîmpla şi altceva… dacă dădeaţi
peste un om îngust la minte.
D.I.: Da, mă dădea afară imediat, nu era nici o problemă…
T.S.: Sigur, nu era greu deloc!
D.I.: Nu, şi era şi o obişnuinţă.
T.S.: Cînd aţi susţinut examenul la Facultatea de Litere cum a fost? Erau
mulţi candidaţi?
D.I.: Da, erau, eram 5 pe-un loc, cred. A fost, mă rog, înspăimîntător
înainte, să zicem, pentru că erau multe examene, dar încetul cu încetul s-au
depăşit toate, noi eram atunci în perioada, ca să vorbesc de notare, în perioada
de schimbare a notării. Pînă atunci se nota pînă la 5, şi atunci s-a trecut la
notarea pînă la 10. Îmi amintesc de un coleg – a devenit apoi scriitor – care
luase numai de 4 şi 5, în sfîrşit la un moment dat i-au dat un 6, şi ce-ai să faci tu
acum, păi, am să scriu acasă, că el dădea mereu raportul acasă, am să scriu
acasă că am fost aşa de bun că au fost obligaţi să inventeze.
T.S.: …să depăşească cinciul.

197
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

D.I.: Da, a fost un examen, mă rog, nu uşor, mai ales că erau şi zone mai
puţin cunoscute mie, introduseseră atunci o istorie în care trebuia să intre şi
istoria partidului comunist al Uniunii Sovietice…, dar… a trecut.
T.S.: A trecut […].
Dacă ne întoarcem la metafora eminesciană, a hieroglifei, spunem şi noi că
viaţa pămînteană a domnului profesor universitar D. Irimia a trecut. În stratul de
adîncime al culturii române, al poeticii eminesciene în special, numele şi lucrarea
domniei sale rămîn veşnice.
În ultimele minute de emisiune vă oferim un fragment de convorbire
nedifuzat în emisiunea din 10 iunie.
T.S.: Voiam acum să vă întreb, domnule profesor, aceste studii despre
limbajul poetic eminescian sînt prevăzute a apărea în mai multe volume. Au
apărut pînă acum două dintre ele – varianta de Semne şi sensuri poetice, la
acelea mă refer. Cîte volume vor apărea?
D.I.: Cîte se vor putea! Nu, ele sînt gîndite în 5 volume, oarecum
raportate la un nucleu semantic al cîmpului, să-i spunem, prin urmare a fost
Arte, primul volum, Elemente primordiale, care se vor continua în celălalt
volum, apoi va fi un volum despre lumea din jur şi un volum despre fiinţa
umană, care va fi cel mai greu, pentru că aici intră şi iubire, şi gîndire…
T.S.: Cel mai complex.
D.I.: Cel mai complex…
T.S.: Din colectivul pe care îl aveţi la universitate, doctoranzii despre
care ne-aţi vorbit, vor contribui categoric la…
D.I.: …fără ei nu se putea face nimic! Ei au contribuit esenţial la aceste
interpretări, eseuri, cum le spuneţi, dar un eseu în sensul bun al termenului, şi
ei rămîn în continuare nucleul la care se adaugă alţi tineri, pentru a duce mai
departe această cercetare.
T.S.: Este formidabil, vreau să spun celor care ne urmăresc emisiunea că
am întîlnit mai rar, mergînd prin ţară, această conştiinţă a continuităţii unei
munci!
D.I.: Vă spuneam mai înainte că aceasta este bucuria mea, că s-a putut
constitui un grup, iar acest grup s-a păstrat… nuclear, să spunem; la o primă
etapă au fost cîţiva, apoi s-au adăugat unii, au plecat alţii, şi aşa mai departe,
dar, în orice caz, a rămas de fiecare dată cineva din grupul precedent şi aceasta
a asigurat coordonarea şi armonia dintre colaboratorii la Dicţionar şi la alte
activităţi pe care le facem sub semnul lui Eminescu.

198
I nterviuri

T.S.: Toate articolele, eseurile pe care le citim în Semne şi sensuri poetice


merg de fapt către ideea de hermeneutică a textului.
D.I.: E o hermeneutică a textului care are, să spunem, spre deosebire de
hermeneutica practicată mai frecvent, are şi aspectul hermeneuticii limbii,
adică, plecînd de la această idee că, în stratul ei de adîncime, limba are toate
impulsurile, şi că Eminescu a fructificat aceste posibilităţi ale limbii, şi întîl-
nirea dintre limba română şi gîndirea lui Eminescu, care a cuprins mare parte
din gîndirea umanităţii – sigur, se revoltă unii cînd aud vorbindu-se de omul
deplin al culturii româneşti… Este omul deplin al culturii româneşti pentru că e
spirit enciclopedic, şi e un spirit liber faţă de creaţiile cu care s-a întîlnit şi cu
care se întîlneşte. Or, această întîlnire cu valori exponenţiale din cultura
umanităţii a participat la fiinţa poetică a lui Eminescu. Există aşadar această
întîlnire extraordinară între fiinţa culturală a lui Eminescu astfel îmbogăţită, pe
temeiul unei creativităţi specifice, şi limba română şi cultura românească, în
acelaşi timp, cultura autohtonă cu care Eminescu a ştiut să se întîlnească, acolo,
în stratul de profunzime, dînd la o parte, dacă ar fi să mă refer la o spusă a lui
Steiner, în cartea După Babel, dînd la o parte praful de pe limbă, care s-a
interpus între noi şi lume. Pentru Steiner, aceasta este limba acum: un geam
prăfuit între mine şi fiinţa lumii. Or, Eminescu a dat la o parte acest praf, şi el
comunică, să zicem, cu stratul de adîncime al limbii, iar stratul de adîncime al
limbii este consubstanţial semnaticii originare a culturii româneşti […].
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe domnul profesor universitar D.
Irimia, eminentul eminescolog de la Iaşi!

UN CREATOR DE ŞCOALĂ: DUMITRU IRIMIA

Teod ora Stanciu, R adio R omânia Cultural,


Revista Literară Rad io , 1 2 iu lie 2009

Teodora Stanciu: La începutul acestui iulie 2009, a plecat dintre noi spre
ţinuturile veşniciei profesorul D. Irimia.
Existenţa domniei sale s-a desfăşurat nezgomotos, la modul chiar discret,
am spune, ca în cazul acelor veritabili oameni de cultură pentru care misiunea
pe pămînt este una fondatoare de spirit şi de credinţă în mîntuirea prin el.
Cu erudiţie, talent, eleganţă şi dăruire, cu o competenţă covîrşitoare, cu
seriozitate şi exigenţă, dar şi cu fineţe şi sensibilitate, D. Irimia a reprezentat
pentru Iaşul vremurilor noastre un veritabil creator de şcoală. O şcoală în
cadrul căreia analiza şi interpretarea limbii şi poeticii româneşti nu înseamnă

199
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

plutirea la suprafaţa lucrurilor, ci sondarea acelui strat profund sacru în care


sensul şi forma cuvîntului s-au legat indisolubil între ele, sînt îngemănate,
consubstanţiale. Ataşamentul pentru o anumită arhaicitate a lexicului funda-
mental al unei limbi poate revela relaţia cu lumea divinului.
Profesorul D. Irimia s-a implicat sufleteşte şi moraliceşte în creşterea
intelectuală a zeci de studenţi, învăţîndu-i adîncirea reflecţiei asupra tezaurului
pe care-l reprezintă limba, în mod special limba poetică, reflecţie susţinută de o
argumentaţie vie şi de instrumentele actuale de cercetare.
Discipolii săi, risipiţi în toată ţara şi prin lume, de la Lucia Cifor, excelent
hermeneut, la cei mai tineri doctoranzi, Ilie Moisuc sau Adina Vukovic, îi sînt
profund recunoscători magistrului lor. Omul şi profesorul D. Irimia a fost la
înălţimea operei pe care a creat-o şi despre care vom spune cîteva cuvinte în
momentele următoare. Nu înainte de a aminti un lucru de care D. Irimia nu a
făcut caz, şi anume faptul că neînregimentarea sa ideologică, în deceniile
comuniste, l-a costat întîrzierea promovării în carieră. Urmîndu-şi însă vocaţia,
profesorul universitar de la Iaşi şi-a scris cărţile de stilistică şi poetică şi a
format, cu responsabilitate şi bucurie, discipoli. Coerenţa de o viaţă a domnului
D. Irimia o reprezintă analiza şi interpretarea limbajului poetic eminescian.
Creatorul de şcoală se vădeşte cu acurateţe în receptarea unui Eminescu
întemeietor de lumi poetice. Întreaga creaţie eminesciană, scrie D. Irimia, este
încărcată de întrebările fiinţei. Domnia sa pune în relaţie concepte proprii,
precum fiinţa lumii, fiinţa unui popor, fiinţa individuală, fiinţa poetică.
Interesul pentru eminescologie porneşte din anii studenţiei, la Iaşi.
Lucrarea de diplomă va avea ca temă concepţia lui Eminescu despre artă. Apoi,
teza de doctorat din 1976 devine în anul 1979 remarcabila carte Limbajul poetic
eminescian, publicată la Editura Junimea. Lucrarea este una de referinţă în
exegeza modernă a poeziei lui Eminescu. Îngrijeşte, prefaţează, comentează
numeroase ediţii Eminescu, monumentală fiind ediţia Eminescu. Opera poetică,
Polirom, Iaşi, 1999 şi 2000, revăzută şi republicată în 2006. La acestea se adaugă
impresionantele tomuri coordonate de profesorul Irimia, Dicţionarul limbajului
poetic eminescian.
Rămîne acum în sarcina discipolilor să continue proiectul coordonat de
maestrul lor, aşa cum tot ei se cuvine să continue organizarea Colocviului
Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, un colocviu care s-a desfăşurat anual la
Iaşi, în luna mai, sub conducerea profesorului D. Irimia.
Cele peste 30 de ediţii ale acestei manifestări – în vremurile comunis-
mului era cea mai căutată de către studenţi – şi-au găsit expresia în „Caiete
eminesciene”, devenite în ultimii ani „Studii eminesciene”.
Tot discipolilor, probabil, le va reveni sarcina de a reuni în volume, postume
din păcate, sutele de articole, studii, comentarii pe teme de eminescologie ale
profesorului Irimia. Şi de a face cunoscută activitatea lui de lector de limba
română la universităţile din Torino, Milano, Perugia, Napoli, Salerno şi Veneţia,

200
I nterviuri

apoi de director adjunct al Institutului Român de Cercetări Umaniste de la


Veneţia, unde a organizat, în anul 2000, Anul Eminescu, colocviul cunoscut.
De asemenea, munca de vice-preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice
din România, şi de membru activ în consiliul de conducere al Societăţii „Limba
noastră cea română” de la Chişinău. Pentru că D. Irimia a fost, doamnelor şi
domnilor, unul din ardenţii apărători ai limbii române în Republica Moldova,
afirmînd adesea următoarele: „Există astăzi două state româneşti, România şi
Republica Moldova, dar există un singur popor român care vorbeşte una şi aceeaşi
limbă, limba română, în care şi-a construit şi şi-a apărat fiinţa naţională”.
D. Irimia va rămîne cu certitudine un model cultural în spaţiul românesc.
Să-i descoperim dimensiunile adînci este o datorie a noastră, a urmaşilor […].
Vom audia vocea profesorului D. Irimia într-un fragment dintr-un
interviu realizat de Oana-Georgiana Enăchescu la emisiunea Esenţialia, cu un
an în urmă, interviu referitor chiar la semne şi sensuri poetice în poezia
eminesciană. Unul dintre ele, izvor, tematiza emisiunea respectivă.
Iată cîteva sensuri eminesciene ale izvorului în receptarea lui D. Irimia:
D. Irimia: Din aceste punct de vedere, al celor două, să-i spunem,
trăsături semantice esenţiale: sacralitatea şi primordialitatea, putem reţine că
izvorul este în creaţia eminesciană un fel de centru sacru în care se întîlnesc
perspectiva cosmogonică, perspective mitice, întrebări privind raportul dintre
fiinţa umană şi fiinţa lumii, întrebări privind fiinţa poetică şi raportul dintre
fiinţa poetică şi lumea pe care poetul o întemeiază, şi aşa mai departe, acestea
fiind direcţiile în grav, ale semnificaţiei semnului poetic izvor, pentru că mai
există şi altele, în registru satiric, în care se exploatează o altă trăsătură a
conţinutului semantic al acestui termen, cel de nesfîrşire, ceva care a început,
ceva care nu se mai termină, dacă avem în vedere, de exemplu, Scrisoarea III:
este vorbirea în gol, este discursul demagogic: „Negru, cocoşat şi lacom, un
izvor de şiretlicuri,/ La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri”, dar aceasta
este o prezenţă singulară în Eminescu, esenţială rămîne cea dintîi, adică cîmpul
semantic extrem de amplu şi extrem de profund în această aşezare a fiinţei
umane în fiinţa lumii. Sigur că în Eminescu avem în vedere semnul poetic izvor
în amîndouă ipostazele, aşadar de substantiv şi de verb, pentru că perspectiva
cosmogonică cea mai amplă, care, în acelaşi timp, conţine în însăşi desfăşu-
rarea ei şi ipoteze sau ipostaze de răspuns la întrebările cu privire la fiinţa
poetică sau la fiinţa omului, în general, se află în Luceafărul – „Şi din a
chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntîi,/ Cum izvorau
lumine;/ Cum izvorînd îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…” – şi, dacă vrem
să rămînem la acelaşi poem, voci ale poetului, Luceafăr – Hyperion, înainte de a
avea statutul de Hyperion, ipostaza de Hyperion, avem acest zbor, care
înseamnă într-un fel zbor prin universul în permanentă geneză – acest tablou
în sensul acesta cred că trebuie să-l interpretăm – dar, în acelaşi timp, o
cufundare în sine, şi această cufundare în sine intră oarecum în contradicţie cu
201
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

solicitarea pe care o face zeului suprem, privit acest zeu suprem ca principiu al
vieţii şi al morţii: „O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/
Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”.

„SĂ FII SPIRIT LIBER, SĂ CREZI ÎN ADEVĂR,


SĂ TE MANIFEŞTI CU SINCERITATE…”

C ri stin a I rimi a în d i a l o g c u M a r i a Ş leahti ţchi

CA ŞI CUM AR FI TRĂIT Î N A I N T E A LUI EMINESCU

Maria Şleahtiţchi: Stimată doamnă Cristina Irimia, a trecut, iată! deja


mai bine de un an de la despărţirea de profesorul D. Irimia. Fiinţa, despre care a
vorbit şi a scris cu atîta înţelegere şi pătrundere, Fiinţa-i – parte a Fiinţei lumii
– a trecut în umbră, rămînînd în lumină urmele ei, clare, cu timpul tot mai
clare. Profesorul ne-a susţinut cu entuziasm în ideea de a scoate această revistă
[„Noua Revistă Filologică”]. S-a bucurat împreună cu noi, s-a îngrijorat împre-
ună cu noi. A fost receptiv ca de fiecare dată cînd îl rugam ceva sau îl invitam
să ţină cursuri la noi, să ia parte la întruniri ştiinţifice sau să ne primească la
Iaşi. Dumneavoastră l-aţi cunoscut cel mai bine. Vă rog să ne spuneţi cum se
raporta, ca să spun aşa, în lumea sa intimă la cele trei mari iubiri ale sale:
„Limba română, Eminescu, Basarabia”, precum spunea în Cuvîntul de rămas
bun profesorul Eugen Munteanu în 5 iulie 2009?
Cristina Irimia: Înainte de toate, buna ziua, doamnă profesoară Maria
Şleahtiţchi, şi mulţumiri pentru gîndul acestui interviu. Mă onorează ideea
dumneavoastră de a include, în primul număr al unei noi publicaţii (să păşiţi cu
dreptul!), acest interviu, dar mă şi sperie – voi reuşi oare să răspund? În
schimb, nu mă miră gîndul dumneavoastră, pentru că, în tot acest an, am fost
de multe ori întrebată: cine era doamna aceea profesoară care atunci, în curtea
Casei Pogor, gremita di gente (constat cu bucurie că încep să preiau, cu sau fără
voia mea, cîte ceva din obiceiurile „casei”: acum, de exemplu, plăcerea de a
arunca, ici şi colo, cîte un cuvinţel, cîte o construcţie din limba italiană‚ limbă
pe care o iubea, o cunoştea şi o vorbea cu nesfîrşită bucurie, ca pe o sărbă-
toare), profesoara care, în duminica aceea de 5 iulie, cu fluturi şi buburuze în
aer, cu un tunet iscat din senin, cu toţi acei oameni veniţi să îl conducă, la
ultima întîlnire, a fost singura care nu a citit cuvîntul său de despărţire, ci a
spus: „Cuvintele pe care le voi rosti sînt scrijelite în inima mea…”?

202
I nterviuri

Speriată sînt pentru că, fatalmente, eu nu pot reacţiona decît emoţional,


nu pot fi decît subiectivă – ceea ce poate deschide drum unor rele, greşite
interpretări.
Da, cu adevărat, cele trei mari iubiri ale sale (cum să îl evoc, cum să îl
numesc, cum să îl chem aici?) au fost Limba română, Eminescu, Basarabia –
noţiuni adînc înrudite, inseparabile, fiinţe vii, consubstanţiale. Le-a iubit cu acel
„patos tradiţionalist” atît de bine surprins de Rodica Zafiu în evocarea sa din
„România literară”, cu o adîncime a trăirii care mie îmi aduce în minte figura
lui Nicolae Bălcescu, unul din personajele istoriei noastre pe care le-a iubit,
poate, cel mai mult. În tot ce a scris, aceste trei iubiri se cheamă necontenit
unele pe altele, se interpătrund, căci sînt de nedespărţit: Agresivitatea istoriei
împotriva acestui mare şi nefericit popor, în loc să ducă la destrămarea lingvistică
şi naţională a românilor, a întărit unitatea poporului şi unitatea limbii sub
semnul romanităţii. În felul acesta, limba română a devenit principalul adăpost al
fiinţei naţionale. Nu le avem aici pe toate trei, împreună? Nu este aici vorba
despre sensul de adîncime al gîndirii lui Eminescu, despre raportul de consubstan-
ţialitate limbă – fiinţă naţională, în dimensiunile obiectivă şi subiectivă deopotrivă?
La rîndul ei, Aniţa Nandriş, spunea el, transformă o lume istorică într-o
lume semantică, făcînd posibilă coexistenţa acestora ca două lumi consubstan-
ţiale. Iar în forţa expresivă a limbii se află resursele apărării fiinţei… Pentru
Aniţa Nandriş, limba – limba română – se dezvăluie a fi, dincolo de orice con-
cept filosofic, spaţiu sacru, adăpost al fiinţei. Nu ştiu cum vă raportaţi dumnea-
voastră, cei de dincolo de Prut, la acest personaj, pentru noi însă Aniţa este
Basarabia cea iubită, este destinul şi marca ei tragică… Dar dedicaţia pe care i-a
scris-o Grigore Vieru pe volumul său antologic, Taina care mă apără: „Fratelui
Dumitru, pe care îl ştiu de 2000 de ani şi de 2000 de ani mi-e drag”…, ne dez-
văluie o iubire, aşadar, împărtăşită.
Iubirea limbii române, insuflată de profesorul său de la Liceul „Roman
Vodă” din Roman, profesorul Nicolae Steţcu („să ţii minte numele acesta!” mi-a
spus, apăsat, în ultima noastră seară petrecută împreună, acasă, în timp ce con-
templam biblioteca şi îmi vorbea despre bogăţia ei… – ştiam noi că va fi
ultima?), s-a transformat, foarte de timpuriu, într-o luptă necontenită pentru
apărarea ei, a limbii înţelese ca spaţiul miraculos care (şi prin care) lumea din jur
se reflectă şi se descoperă, se lasă cucerită şi recreată, putîndu-ne astfel ridica la
cunoaştere şi creaţie.
Sub mereu acelaşi semn al subiectivităţii – căci nu am vorbit vreodată,
amîndoi, explicit, despre aceasta – aş vrea să vă spun cum am simţit eu din-
totdeauna raportul său uman cu Eminescu. Cred că îl percepea pe Eminescu ca
fiind foarte tînăr, poate ca pe unul dintre studenţii săi, faţă de care se simţea tot
timpul dator, şi nemulţumit că nu îi poate sta mai mult în preajmă, pentru a-l
ajuta, pentru a-i lua de pe umeri greutăţile cu care el ştia deja că va avea de
luptat (ca şi cum ar fi trăit înaintea lui Eminescu), dorind astfel să îl elibereze,

203
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

să îl dezmărginească, pentru poezia sa… Cred că nu greşesc, era ceva patern în


felul în care îl evoca în casă, de exemplu.
M.Ş.: Profesorul D. Irimia a ştiut să lucreze în echipă. Ce a însemnat pentru
el elaborarea celor nouă volume ale Dicţionarului limbajului poetic eminescian?
C.I.: Dicţionarul limbajului poetic eminescian a fost marele său proiect, de
care nu s-a îndoit (decît foarte, foarte tîrziu) că îl va duce cu bine la capăt. Cu
toţii eram convinşi de asta… Se putea întîmpla orice, mai puţin să nu încheie
Dicţionarul…, mai puţin să plece el înainte de a-l fi încheiat. Nu, asta nu se
putea întîmpla.
Într-un interviu din anul 2008, o formulare involuntar nefericită vorbea
de Dicţionar… ca despre testamentul său. A răspuns imediat, prompt, nu deran-
jat, ci doar neacceptînd termenul, pe drept incompatibil cu fiinţa sa, vibrînd de
o vitalitate ce părea de neoprit: „Proiectul, dacă vreţi. Sigur, vreţi să mă raliaţi
la Petru Creţia…”.
Greul muncii în echipă este să ai în fiecare zi forţa, încăpăţînarea, nebu-
nia de a aduna oamenii, de a da, serile, zeci de telefoane, de a armoniza cu
graţie programe foarte diferite, orgolii şi slăbiciuni omeneşti, de a scrie zeci de
e-mailuri stabilind termene ferme, pentru a le schimba apoi de cîteva ori în
aceeaşi zi, după răspunsurile primite între timp, de a conduce – finalmente –
întîlnirile produse şi de a arăta drumul, tot cu graţie, înţelegînd şi acceptînd cu
umor subţire susceptibilităţi de tot soiul, de a veni apoi acasă, tîrziu (dar nu
chiar foarte tîrziu: „Ştii, Cristina, în Universitate mai sînt ferestre luminate –
vrei să mergem să le vezi?”) şi de a te aşeza din nou, în noapte, la masă, asupra
paginilor scrise de ceilalţi – dar partea ta cînd ai să o mai scrii?…
La Şedinţa solemnă a Academiei din 15 ianuarie 2010, acad. Solomon
Marcus a vorbit despre Dicţionar în aceşti termeni: „Ne vom opri acum atenţia
asupra operei coordonate de regretatul D. Irimia, Dicţionarul limbajului poetic
eminescian. O operă grandioasă, înconjurată însă de tăcere. Pentru prima oară,
avem posibilitatea de a pune în legătură efectiv aspectele textual locale cu cele
globale, în antumele eminesciene. Cultura românească, exegeza eminesciană
încă nu par a fi pregătite să valorifice un atare dicţionar, după cum încă nu par
a fi pregătite să valorifice nici atît de importantele manuscrise eminesciene, în
sfîrşit publicate.” Şi tot Solomon Marcus scrisese, cu cîţiva ani înainte, într-un
text mai lung din „România literară” (nr. 4/2007, p. 19), o frază care l-a bucurat
mult, şi l-a odihnit pentru a putea merge înainte: „Rămăsesem una din puţinele
ţări europene fără un dicţionar de concordanţe pentru cel mai important
scriitor al ei. Ieşenii au spălat această ruşine”.
M.Ş.: Profesorul D. Irimia a creat la Iaşi o adevărată şcoală de stilistică,
lansînd în lumea filologilor o serie întreagă de discipoli. Care erau bucuriile şi
tristeţile profesorului în legătură cu discipolii săi?

204
I nterviuri

C.I.: Răspunsurile mele sînt prea lungi… şi de data aceasta, am să recurg


la propriile lui cuvinte pentru că, encomiastic sau nu, avea darul rar de a expri-
ma esenţialul în cuvinte puţine şi – aparent – foarte la îndemînă. Iată ce răs-
puns cuprindea într-un interviu de prin anii ‘84-‘85, publicat în „Opinia studen-
ţească”: „Existenţa mea de dascăl? Existenţa de dascăl în sine nu-i dintre cele
mai liniştite dacă o iubeşti. Dar, tot dacă o iubeşti, îţi aduce şi multe satisfacţii,
unele imediate, altele după ani. Tot după ani îţi poate aduce şi nemulţumiri.
Dar, intră în regula jocului. Pe mine mă bucură mult munca cu studenţii, mai
ales la seminarii şi la activităţile de cerc. Mă bucură cînd reuşesc să stabilesc un
dialog real cu studentul, cînd sugestiile mele sînt fructificate şi duse mai
departe, cînd studentul merge pe propriile picioare, ba chiar începe să-şi ia
zborul şi unii ajung, au ajuns în timp, să zboare foarte bine. Este adevărat că
unii au uitat cine i-a învăţat zborul sau cine le-a insuflat ideea că nu e suficient
să mergi, chiar bine, că trebuie şi să zbori. Este în Eugen Ionescu o idee foarte
frumoasă – oamenii au uitat să zboare. Ei trebuie învăţaţi să zboare din nou.
Asta e esenţa muncii noastre: să-i învăţăm pe elevi, studenţi, să zboare sau
măcar să încerce să zboare, să nu se mulţumească cu mersul…”.

CA APOSTOLII…

M.Ş.: Vă rog să evocaţi care şi cum a fost răspunsul discipolilor la


chemările profesorului?
C.I.: Răspunsul discipolilor a fost emoţionant de prompt: să vorbim des-
pre Colocviul de la Putna, desfăşurat în august 2009, la nici două luni de la ple-
carea sa. Sub blînda exigenţă a mentorului de necontestat al acestei mani-
festări, acad. Dan Hăulică, cu discreta şi adînca înţelegere a părinţilor de la
Mînăstirea Putna, a părintelui stareţ Melchisedec Velnic, secondat de tînărul
părinte Dosoftei Dijmărescu, munca ştiinţifică a profesorului Irimia a fost dusă
mai departe şi ilustrată strălucit de – nici mai mult nici mai puţin! şi este doar
începutul! – şase tineri cercetători, şase (pentru că aici vă prenumăr şi pe dum-
neavoastră, doamna profesoară – cu atît mai mult cu cît dumneavoastră aţi
furat din mers multe din cele ce revărsa el pe moşie): Lucia Cifor, Nicoleta
Redinciuc, Ramona Horodnic, Ioan Milică, Ilie Moisuc şi, după cum spuneam,
Maria Şleahtiţchi. Aţi fost aşadar de faţă cînd doamna Teodora Stanciu de la
Radio România Cultural, o altă mare „vinovată” pentru aducerea acestor tineri
la o manifestare atît de prestigioasă (a cărei dăruire pentru organizarea Coloc-
viului, pentru editarea „Caietelor de la Putna”, alături de mai tînăra sa colabo-
ratoare, Oana-Georgiana Enăchescu, n-o vom şti pînă la capăt niciodată!), a
vorbit răspicat – şi, pentru că minunea s-a repetat şi anul acesta, 2010, a reluat
ideea!…, aţi fost martor, nu-i aşa? – despre şcoala de stilistică de la Iaşi creată de
profesorul Irimia!

205
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Dar acesta nu este decît începutul drumului pentru discipolii săi. Cred că
aici trebuie să interveniţi dumneavoastră cu o pildă (ca şi biblică, în fond, dacă
ne gîndim că se petrecea pe malul mării…) – povestiţi-le, aşadar, acestor tineri,
ce ne-a povestit, la rîndul său, într-o seară tîrzie, la Putna, domnul profesor
Mircea Borcilă de la Cluj.
M.Ş.: La sfîrşitul augustului care, iată, s-a călătorit, la Colocviul de la
Putna, dedicat memoriei academicianului Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica
Benedicta, profesorul Borcilă invoca acea scurtă, (aproape) metafizică, discuţie
de la malul Mării Negre, dintre Eugeniu Coşeriu, D. Irimia şi Mircea Borcilă, pe
care o narez ca pe un mit. Era la unul din Colocviile coşeriene de la Constanţa.
În urma unor discuţii mai aprinse, în care bucureştenii, dar şi constănţenii,
atacau destul de dur ideile şi concepţia lui Eugeniu Coşeriu, cei trei profesori se
plimbau pe malul mării. După o îndelungată tăcere, profesorul Coşeriu îi
întrebă: „Cum o să faceţi voi, iubiţilor, cînd nu voi mai fi eu?” Răspunsul veni
dinspre D. Irimia: „Cum o să facem? Ca apostolii…”. Îmi mai amintesc în acest
moment ce spunea Dorel Fînaru, unul din discipolii profesorului D. Irimia,
toamna trecută la Suceava: „Întreaga activitate a lui D. Irimia respectă cele
cinci principii ale lingvisticii ca ştiinţă a culturii formulate de Eugeniu Coşeriu”.
Stimată doamnă Cristina Irimia, ştim că profesorul a ctitorit, la începu-
turi, dimpreună cu doi colegi de generaţie (Mihai Drăgan şi Ioan Constantinescu),
Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”, ajuns astăzi la a XXXVI-a
ediţie. Ne aminteam împreună cu Iulian Costache, la o tabără studenţească, în
iulie, la Tîrgu Neamţ, de domnul profesor, şi ne spuneam că sîntem formaţi, ca
atîtea generaţii de studenţi sau profesori mai tineri, de acest Colocviu. „Îi dato-
răm profesorului Irimia atît de mult…”, spunea colegul meu. Pe drept cuvînt, îi
sîntem datori. Ce a însemnat Colocviul în viaţa şi opera profesorului D. Irimia?
Viaţa pe care noi n-o vedeam?
C.I.: Colocviul Eminescu a însemnat marea sa bucurie de a se afla, încă şi
mai mult, în mijlocul tinerilor lui studenţi din toată ţara! Apropierea de aceşti
tineri, pe care şi-a construit-o aproape singur, era forma prin care se re-încărca
de forţă, de tinereţe, de entuziasm, ca Anteu. Recent, am întîlnit această idee la
Gabriel Liiceanu, care scria despre modul în care tinerii cei buni luminează
spaţiul în care se găsesc…
L-aţi pomenit pe Iulian Costache – eu voi prelua o bună parte a evocării
unui alt strălucit participant la Colocviu, profesorul Andrei Bodiu de la Braşov,
dintr-un text scris pentru Simpozionul de la Alicante (nov. 2009), unde (am
scris mai întîi în cadrul căruia, dar mi-am amintit că era o sintagmă pe care, pur
şi simplu, nu o suporta!) inimoasa Cătălina Iliescu a dedicat o secţiune specială
Profesorului Irimia. Iată cuvintele lui Andrei Bodiu: „Unul dintre cele mai
frumoase evenimente din viaţa mea, din fericire repetat de-a lungul multor ani,
se numeşte Colocviul Naţional Studenţesc «Mihai Eminescu» de la Iaşi. Imagi-

206
I nterviuri

nea acestei minuni academice se leagă indisolubil în mintea mea de profesorul


D. Irimia […]. D. Irimia este, prin stăruinţa cu care a organizat, ajutat de cîţiva
colegi, Colocviul «Mihai Eminescu», un creator de şcoală. Puţine nume impor-
tante ale criticii şi istoriei literare româneşti de astăzi nu au trecut, de-a lungul
vremii, măcar o dată pe la Iaşi, în superbele zile de mai ale Colocviului. Şi acum
îmi amintesc emoţionat cum profesorul Irimia ne primea în dimineţile de joi
ale Colocviului în Aula «Mihai Eminescu» cu mereu aceleaşi cuvinte: «Bine aţi
venit acasă». Profesorul Irimia a făcut pentru marele nostru poet unul dintre
cele mai importante şi semnificative lucruri care s-au făcut vreodată. A strîns
în jurul operei eminesciene generaţii după generaţii de tineri care au păstrat
memoria lui Eminescu şi care au dus mai departe şirul interpretărilor operei
acestuia. A făcut-o cu un devotament netrucat, cu o modestie extraordinară şi
cu o generozitate neegalată. Aşa cum şi-l aminteşte prietenul meu Mircea A.
Diaconu, D. Irimia avea o capacitate exemplară de a comunica cu studenţii, de
a-i face să se simtă egalii lui. Evident, nu erau egalii lui, dar profesorul îşi des-
făşura generozitatea fără niciun fel de ostentaţie. La sfîrşitul deceniului satanic,
în anii ‘80, Colocviul era, pentru mine, una dintre puţinele raze de lumină. D.
Irimia a ţinut manifestarea, cu pricepere, în afara oricăror intruziuni ale abera-
ţiei comuniste. Ştiinţa sa a creat, de-a lungul a decenii, un climat de dezbatere
ştiinţifică de cel mai înalt nivel, a statornicit prietenii care nu au pierit şi a cul-
tivat un climat al diversităţii de opinie exemplar. Tactul său a făcut ca niciodată
studenţii să nu plece prea afectaţi de un eşec sau excesiv de fericiţi pentru un
premiu. Premiile ţineau, toate, de firescul desfăşurării colocviului.
În 2005, cînd am lansat la Facultatea de Litere a Universităţii «Transilvania»
din Braşov proiectul Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română
Contemporană, am încercat să pun în practică cîte ceva din meseria «furată»
pe lîngă domnul Irimia. Excelent profesionist, domnul Irimia era un om modest
şi discret. Cînd îl mai enerva cîte ceva, şi e inevitabil cînd organizezi ceva să nu
existe şi astfel de momente, prefera să se închidă în el şi să nu discute. Nu l-am
văzut niciodată ieşindu-şi din fire, deşi tensiuni de tot felul existau. A încercat
să dizolve cu blîndeţe rivalităţile dintre centrele universitare şi să le transfere
într-un climat de colaborare în care, cu fairplay, toţi ar fi trebuit să-i recu-
noască pe cei mai buni. A urmărit cu tenacitate ideea că cea mai importantă
rămîne omagierea lui Eminescu şi faptul că a făcut din Colocviul Naţional Stu-
denţesc «Mihai Eminescu» cea mai longevivă manifestare studenţească din
istora literelor româneşti este, după mine, măsura calităţilor domnului Irimia.”
Iar în 1997, Mihai Zamfir, oaspete de onoare al multor ediţii ale Coloc-
viului, făcea o onorantă paralelă cu Festivalul Wagner de la Bayreuth, sesizînd
esenţa manifestării de la Iaşi – libertatea pe care o respiram, o resimţeam cu
toţii în acele zile: „Colocviul… a oferit, an de an, spectacolul defilării metodolo-
giilor literare mondiale susţinut pe rînd de cei mai tineri şi mai promiţători
intelectuali ai ţării, de studenţi; a construit, în tot acest timp, o oază de gîndire

207
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

liberă, în polemică implicită cu demenţa ideologică oficială. A ştiut să-şi creeze


propria sa istorie, opusă celei în care era silit să trăiască. Iar organizatorul său,
D. Irimia, va fi privit, într-o zi, ca un Wieland Wagner al Copoului.”
Ce nu se vedea, ce rămînea ascuns în culise, era cumplita oboseală care,
la un moment dat, se instala şi nu mai pleca… (acum ştim: s-a adunat în ani,
lent, insidios, perfid, pe tăcute, pînă cînd, fulgerător, a lovit, obligîndu-l, pentru
prima dată, să facă un pas înapoi, să se recunoască învins, el, luptătorul…).
Cum să rezum în cîteva rînduri lunile de neomenească alergătură: mai întîi,
înainte de 1989, pentru aprobări de la foruri, experienţe kafkiene, apoi pentru
finanţări, devenite în timp sponsorizări, gîndirea, elaborarea şi tipărirea
programului – drumuri înzecite la tipografie (pe atunci, în celălalt capăt al
oraşului), organizarea excursiei finale, autocarul!, mesele de la Botoşani şi
Putna, pachetele cu hrană rece pentru studenţi, cazarea acestora la Iaşi, Ipoteşti
şi Putna, aşteptarea participanţilor la gară (de fiecare dată, neclintit!), în serile
şi nopţile precedente deschiderii Colocviului (aşteptarea, atunci cînd acest vis a
devenit posibil, a trenurilor din Basarabia, în gara Nicolina, la 2 şi la 3 noaptea),
urmată de „inspecţia” de la cantina Universităţii doar peste cîteva ore, la 7
dimineaţa – este totul în regulă, pregătit pentru domnii profesori şi pentru
studenţi? La ora 9 – primirea oaspeţilor, apoi deschiderea festivă a lucrărilor –
cuvînt de întîmpinare – pauza de cafea (sînt oare destule pahare?), demararea
lucrărilor pe secţiuni (nu s-au încurcat cumva sălile? nu!), masa de prînz (a
sosit oare vinul promis, l-o fi pus cineva la rece?), autocarul pentru excursia
prin Iaşi a sosit? formele cu şoferul s-au rezolvat la decanat? la Casa Pogor, în
curtea înflorită, unde se va desfăşura atelierul de traduceri, este totul gata?…
Iar serile, tîrziu, stabilirea premiilor şi a premianţilor, discuţii, dispute, orgolii,
scrierea diplomelor – au sosit de la tipografie, oare?…
Unde să mă opresc? Pe cîte le-am uitat?? Cîte au mai fost??? Pe cîte nu le
ştiu????

ACESTA A FOST CU ADEVĂRAT PROFESORUL IRIMIA ŞI NEPREŢUITUL TITI…

M.Ş.: Deşi a fost un om împlinit şi citeam printre rîndurile unui interviu


că el însuşi credea astfel despre sine, vă întreb totuşi, doamnă Cristina, care au
fost regretele omului şi profesorului D. Irimia?
C.I.: Regrete… cu siguranţă au fost multe… Despre regretele profesorului,
profesor timp de 47 de ani (ca Ştefan cel Mare!) la Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi, este prea devreme să vorbim acum, poate altădată…
Regretele omului: ştiu că dorea enorm să scrie despre Veneţia şi se
simţea mereu apăsat că nu o poate face. Era prea dăruit nouă, celorlalţi, pentru
a rupe din timpul pe care considera că ni-l datorează. Nu a avut niciodată timp
pentru el, nu şi l-a permis.

208
I nterviuri

Veneţia era spaţiul în care fiinţa lui cea mai adîncă, cea mai adevărată,
cea mai copilăroasă, se împlinea pe deplin. La Veneţia întinerea. Ochii îi deve-
neau mai albaştri (da, puteau fi încă mai albaştri!). La Veneţia se deschidea,
rîdea din toată inima, se bucura în fiecare clipă, de fiecare piatră, la fiecare ponte,
tot timpul. Dorea să scrie un Jurnal profan al şederii noastre la Veneţia dar, mai
ales, un Jurnal sacru veneţian. Cumpăra de fiecare dată cărţi despre Veneţia,
dar nu a apucat niciodată să le citească în tihnă, pînă la capăt… Ar fi putut scrie
o carte extraordinar de fluidă, cu imagini multiplicate şi multiplicabile, aşa cum
se multiplică (şi nu doar se reflectă!) faţadele colorate ale palatelor veneţiene în
apele de pe Canal Grande şi de pe sutele de canaletti… o carte în care rafina-
mentul său discret şi poeticitatea autentică, ascunsă în stratul de adîncime al
fiinţei sale, ni s-ar fi lăsat revelate în toată frumuseţea şi adevărul lor – aşa ar fi
fost, ştiu asta…

M.Ş.: „Omul s-a risipit în lut”, cum spunea cu ani în urmă într-un memo-
rabil poem în proză distinsul cineast Emil Loteanu, dar fiinţa lui de lumină,
personalitatea sa culturală şi ştiinţifică continuă să fie printre noi… Ce face
astăzi opera ştiinţifică şi culturală a profesorului D. Irimia?
C.I.: Grea, dureroasă întrebare… Deocamdată, stăm pe loc. Fac paşi mici,
încercări nesigure, tatonez, dar sînt singură şi – ceea ce este foarte trist – mă
simt singură. Aş dori ca anii următori să-mi alunge această tristeţe.

209
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

M.Ş.: Deşi am comunicat cu domnul profesor vreme de 18 ani, iar de la


adresarea corectă şi neutră, doamna profesoară, spre cea pe care am aşteptat-o
ca pe un semn dat alor săi, Maria, au trecut vreo 8 ani, D. Irimia a însemnat
pentru mine mai mult decît un lingvist, un mare profesor, un mare om de
cultură… În ultimii ani începeam să-l cunosc şi ca om. Mai bine decît dumnea-
voastră, doamnă Cristina, nu cred să mai ştie cineva cum a fost şi cine a fost
omul D. Irimia…
C.I.: De-a lungul anilor, m-am întrebat de multe ori, de foarte multe ori,
cum este şi cine este cu adevărat omul de lîngă mine, care ar fi primul, singurul,
cel mai potrivit cuvînt care să-l caracterizeze, să surprindă dominanta incon-
fundabilă a personalităţii sale… Că a fost bun, dăruit (deopotrivă dăruitor şi
înzestrat), că a fost o inteligenţă cuprinzătoare şi înţelegătoare, strunită cu exi-
genţă, mereu căutătoare şi harnică, că îi plăcea să te surprindă cu maliţii ino-
fensive (m-ar fi făcut edulcorată să citească asta, sînt sigură!)… că a fost un om
drept şi exigent – cu sine însuşi, mai întîi… că a fost fermecător? Asta o ştim,
unii dintre noi. Dar am acum convingerea că, înainte de orice, a fost un om
liber. A fost cel mai liber om pe care l-am cunoscut vreodată, un dezmărginit.
Amintiţi-vi-l doar cum urca dealul Copoului…
Şi cum acest lucru nu a fost înţeles decît de unii dintre noi….
Esenţa condiţiei sale umane era aşadar libertatea, o libertate interioară
irepresibilă, rar întîlnită, pe care şi-a asumat-o cu bucurie, cu mîndrie şi curaj,
în pofida tuturor relelor ce decurgeau (şi au cam decurs…) din acest zbor.
Doamna profesoară Sorina Bălănescu, colega lui de o viaţă, apropiată, l-a
intuit extraordinar, atunci cînd vorbea despre rădăcinile lui de răzeş mîndru de
pe Valea Siretului…
Iar atît de tînărul Bogdan Creţu l-a înţeles şi el, pentru că altfel nu ar fi
putut scrie ce a scris a doua zi după plecare: „Dacă lumea e altfel – treaba ei.
Aceasta este lecţia pe care, cine a ştiut să o priceapă, a putut-o deprinde de la
profesorul Irimia”.
L-a înţeles şi Ioan Milică, care readuce în evocarea profesorului său un
cuvînt greu de semnificaţii, bine cunoscut nouă: dezmărginire.
Iar acum, mă întorc din nou la cuvintele lui, dintr-un text mai vechi
despre Panait Istrati, care rezumă în două rînduri jumătatea de pagină de mai
sus: Să fii spirit liber, să crezi în adevăr, să te manifeşti cu sinceritate, nu mai era
nevoie de nimic altceva pentru a fi neiubit.
Acesta a fost cu adevărat profesorul Irimia şi nepreţuitul Titi…
M.Ş.: Vă mulţumesc, stimată doamnă Cristina Irimia, pentru această
evocare…
C.I.: Doamnă Maria, şi eu vă mulţumesc… Mi-aţi prilejuit după-amieze în
care am stat de vorbă, cu bucurie şi cu sfîşiere deopotrivă, în doi, în trei, din

210
I nterviuri

nou în doi… Aproape că îmi vine să vă rog să îmi adresaţi încă o întrebare, dar,
ştiţi cum, formulaţi-o în aşa fel încît răspunsul meu să fie: Îmi este dor de el…

28 august – 5 septembrie 2010, Putna – Iaşi – Bălţi


Noua Revistă Filologică, Bălţi, nr. 1-2/2010, p. 31-38.

211
V. DOCTOR HONORIS CAUSA
LAUDATIO

C u p ri le j u l co nf e ririi tit lu lui d e D o ct o r H on o r is C ausa


d omn ului P rof. D. Irimi a,
U nive rsit a t e a „A lec u R u s so ” din Bă l ţi,
5 iunie 2005

Gheo rg he Po p a

Mult stimate preşedinte al Senatului,


Mult stimaţi membri ai Senatului,
Onorată asistenţă,

În patrimoniul spiritual, inclusiv cel ştiinţific − şi nu numai cel româ-


nesc, şi nu numai cel filologic −, opera ştiinţifică a profesorului D. Irimia con-
stituie, pe drept cuvînt, o adevărată zestre intelectuală pentru specialiştii din
domeniul lingvisticii, ştiinţei literaturii, stilisticii, poeticii, esteticii, filosofiei,
mitologiei etc.
Departe de a exagera, dar lucrările ştiinţifice ale domnului D. Irimia
domină triumfător, în multe privinţe, didactica şi cercetarea filologiei generale,
romanice şi române. Ea – această operă – este, deopotrivă, şi sursă de inspi-
raţie, şi producătoare de idei, şi ghid al demersurilor lingvistice şi literare, şi
model de analiză şi sinteză, şi îndemn la cercetare, şi încurajare în sfidarea
incertitudinilor. Într-un cuvînt, această operă are, citîndu-l pe Eugeniu Coşeriu,
„cădere în cultura şi în ştiinţa universală” (Fiinţă şi limbaj, interviu cu Eugen
Coşeriu realizat de Lucian Lazăr, în „Echinox”, nr. 10-12/1996, p. 3).
Avem ferma certitudine că profunzimea şi pluridimensionalitatea operei
ştiinţifice a profesorului D. Irimia rezidă tocmai în acel „model Coşeriu”, model
care, în viziunea Domniei Sale, înseamnă următoarele:
Sub aspect u m a n, modelul Coşeriu înseamnă capacitatea de a-ţi apăra umani-
tatea, deopotrivă, şi în pofida obstacolelor cu care ai a te confrunta, şi în pofida
„succesului” şi a recunoaşterii valorilor pe care le pui în circulaţie.
Sub aspect i n t e l e c t u a l, să nu încetezi niciodată să-ţi pui întrebări, să
ajungi în timp la certitudini, dar să nu încetezi niciodată să ai îndoieli.
Sub aspect p r o f e s i o n a l, să-ţi înscrii cercetarea şi cunoaşterea feno-
menului în sistem, cu respectarea esenţei specifice a acestuia, nu prin obligarea
fenomenului / obiectului să se supună la un construct mental. Libertatea de
215
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

viziune asupra fenomenului / obiectului supus cercetării / cunoaşterii încetează/


„se pleacă” în faţa dreptului fenomenului / „obiectului” la propria esenţă. În
raporturile cu studenţii, doctoranzii, să-i orientezi cu o fermitate discretă, dez-
voltînd în ei măcar sentimentul dacă nu chiar şi convingerea coparticipării la
actul de cunoaştere (Evocare Eugeniu Coşeriu: Ancheta Contrafort, Anul X-XI,
108-109, octombrie-noiembrie 2003, Supliment, p. 16).
Tocmai aceste trei aspecte, subsidiate şi de facultăţile sale native de
profesor şi de cercetător, l-au ghidat pe D. Irimia pe tot parcursul activităţii
sale didactice şi ştiinţifice.

Profesorul D. Irimia s-a născut la 21 octombrie 1939 în oraşul Roman.


Absolvă în 1962 Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi (secţia „Limba şi literatura română”) cu lucrarea de diplomă Concepţia
lui Eminescu despre artă, iar în 1976 devine doctor în filologie cu teza Limbajul
poetic eminescian (teză publicată, în 1979, la Editura Junimea din Iaşi, lucrare
devenită în timp, după cum au remarcat specialiştii, „un punct de referinţă în
exegeza modernă a poeziei eminesciene”, impunîndu-l pe profesorul D. Irimia,
prin această monografie, alături de ediţiile operei lui Eminescu, de dicţionarul
limbii lui Eminescu şi de un număr apreciabil de studii şi articole dedicate
poeziei sau prozei eminesciene, „ca pe o autoritate în materie”). Domnul D.
Irimia a funcţionat mai întîi ca asistent universitar (din 1962), apoi lector (din
1970) la Catedra de Limba română a Facultăţii de Litere a Universităţii
216
Doctor H on o r i s C au sa

„Alexandru Ioan Cuza”, specializîndu-se ca lingvist în domeniile teoriei limbii,


stilisticii, poeticii şi sintaxei limbii romane. Asemenea multor personalităţi
proeminente din universităţile româneşti ale anilor ‘70-‘80 ai secolului trecut,
D. Irimia, cu întîrziere metodică, a fost menţinut decenii de-a rîndul pe postul
didactic inferior de lector, devenind profesor abia în 1990.
O relaţie privilegiată a cultivat D. Irimia cu Italia şi cultura italiană. Mai
întîi, lector de Limba şi literatura romană (1972-1974) la Universităţile din
Torino şi Milano, va reveni în Italia în anul 1994 ca profesor-invitat la univer-
sităţile din Napoli şi Salerno şi, din nou, între 1999-2001, ca profesor de Limba
şi literatura română la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia (perioadă în care a
îndeplinit şi funcţia de director adjunct al Institutului Român de Cultură şi
Cercetări Umaniste de la Veneţia).
Foarte puţini biobibliografi au remarcat neliniştea profesorului D. Irimia
pentru destinul Basarabiei, în general („Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv
într-un strat al fiinţei mele”), şi ataşamentul Domniei Sale pentru intelectua-
litatea filologică basarabeană, în special: luările prompte de atitudine prin
publicarea unor articole, multiplele interviuri şi mese rotunde, incalculabile
intervenţii la emisiuni radiofonice şi televizate etc. sînt o dovadă elocventă în
acest sens. Pentru filologii bălţeni cert e însă faptul că D. Irimia nutreşte un
sentiment aparte, pe care profesorul ieşean şi l-a manifestat şi îl manifestă
dezinvolt şi dezinteresat fie prin nenumăratele prelegeri şi conferinţe susţinute
de domnia sa în aulele Universităţii noastre (este primul lingvist de peste Prut
care ne-a vizitat Universitatea!), fie prin invitarea universitarilor bălţeni la
diverse manifestări ştiinţifice organizate în România (amintim doar Conferinţa
Naţională de Filologie „Limba română azi”, Colocviul Naţional Studenţesc
„Mihai Eminescu”), fie prin îmbărbătarea colegială în timpul desfăşurării
acestor manifestări, fie prin generosul sprijin acordat în calitate de profesor
invitat sau de coordonator ştiinţific al tezelor de master sau doctorat ai unor
absolvenţi ai universităţii bălţene, fie prin aprecierea inocentă a strădaniei
filologilor bălţeni (cît valorează doar o constatare de tipul: „La Bălţi se face
carte serioasă”), fie, pur şi simplu, prin discuţiile „de suflet” pe diverse teme.
Aceasta, pe de o parte.
Pe de altă parte, pentru universitarii bălţeni, profesorul D. Irimia – şi
acest detaliu nu e mai puţin important decît primul – este o simbioză fericită a
două ipostaze: domnia sa este, în viziunea noastră, neobişnuitul lingvist (ca să
nu zicem unicul) care disociază atît de bine problemele de literatură şi, în
acelaşi timp, e rarisimul (ca să nu zicem unicul) specialist în domeniul ştiinţei
literaturii care examinează atît de temeinic problemele ştiinţei despre limbă
(într-un cuvînt, D. Irimia e cel mai mare lingvist printre filologi şi cel mai mare
filolog printre lingvişti).
Vicepreşedinte de mai bine de un deceniu al Societăţii de Ştiinţe Filo-
logice din România, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru în

217
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Consiliul de conducere al Societăţii „Limba noastră cea română” din Republica


Moldova, domnia sa este, de asemenea, membru al colectivelor redacţionale ale
publicaţiilor ştiinţifice „Analele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi”
(seria Lingvistică), „Limba Română” din Chişinău ş.a.
Profesorul D. Irimia este, după cum nu încetează a remarca colegii de
breaslă, un om al dialogului şi al comunicării, un animator şi un „manager
cultural” de excepţie. Prietenos şi abordabil, ingenios, tenace şi insistent faţă de
oficialităţile zilei, profesînd un cult al prieteniei şi al solidarităţii colegiale, D.
Irimia a ştiut, prin propriul exemplu, să catalizeze energiile colaboratorilor mai
tineri pentru realizarea unor proiecte colective. Menţionăm doar unele dintre
manifestările ştiinţifice cu caracter naţional sau internaţional la a căror organi-
zare aportul substanţial al lui D. Irimia a fost mai mult decît decisiv: Colocviul
Naţional de Lingvistică, Poetică, Stilistică, Iaşi, 1985; Congresul al V-lea al
Filologilor Romani, Iaşi-Chişinău, 6-11 iunie 1994; Colocviul Internaţional
„Mihai Eminescu”, Veneţia, mai 2000; colocviul „Dinu Lipatti – 50 de ani de la
moarte”, Veneţia–Treviso, decembrie 2000; „Săptămîna Brâncuşi”, în colaborare
cu Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia, cu Fundaţia Guggenheim şi cu Cen-
trul Cultural „Georges Pompidou” din Paris, Veneţia 2001; dezbaterea „Sacro ed
estetico negli affreschi dei monasteri della Bucovina”, Padova – Udine, 2001 ş.a.
(despre alte detalii la acest şi alte capitole, vezi E. Munteanu, Profesorul
Dumitru Irimia la 65 de ani, „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Alexandru
Ioan Cuza» din Iaşi” (serie nouă), Secţiunea III. Lingvistică. Studia linguistica et
philologica in honorem Dumitru Irimia, tomul XLIX-L, 2003-2004, p. 11-13).
Textul Laudatio nu ne permite să insistăm în mod special asupra viziunii
lingvistico-filosofico-culturologico-literare a profesorului D. Irimia, ne vom
limita doar la enumerarea unor postulate şi deziderate formulate de însuşi
reputatul profesor ieşean:
„Restrîngerea studiului textului literar la obiectivele stilisticii este
posibilă, […] dar insuficientă pentru cunoaşterea de profunzime”;
„Nimic mai firesc decît ca o cercetare lingvistică, asemeni oricărui alt
studiu, să-şi aibă întemeierea în propria concepţie, ba aceasta e chiar condiţia
fundamentală a cercetării ştiinţifice”;
„[…] pentru o cunoaştere de profunzime a textului literar este funda-
mentală cercetarea stilistico-poetică”;
„Omul există, trăieşte şi acţionează ca fiinţă distinctă între celelalte fiinţe
concomitent: a) în raport cu lumea «lucrurilor»; b) în raport cu lumea
cuvintelor”;
„În procesul de comunicare lingvistică, realitatea nu este/ nu rămîne
identică cu ea însăşi: identitatea ei se modelează în funcţie de limba în care a

218
Doctor H on o r i s C au sa

fost interpretată şi în care se desfăşoară şi în funcţie de subiectul vorbitor care


orientează actul de comunicare”;
„[…] limba se impune ca marcă a identităţii specifice a unui popor, iar
prin aceasta dezvoltă, în interiorul raportului om – limbă, unul din aspectele
suveranităţii sale”; „Limbajul poetic recreează lumea în originaritatea ei,
scoţînd-o din timpul profan şi reintroducînd-o în timpul sacru”;
„Baza teoretică a gramaticii de referinţă trebuie să fie o rezultantă a
dialogului dintre diferitele direcţii din ştiinţa limbii, pe care să le armonizeze şi
să le supună principiului coerenţei”;
„Marcă a identităţii naţionale, limba se constituie în principal adăpost de
apărare a fiinţei unui popor, dezvoltînd şi asigurînd conştiinţa identităţii lui
naţionale în unitatea şi esenţa lui spirituală, în care îşi află, de altfel, originea”.
Ca atare, prelegerile, conferinţele, lucrările profesorului D. Irimia ne
dezvăluie sau ne confirmă mai multe adevăruri, dintre care menţionăm doar
cîteva:
a) lingvistul nu trebuie să se claustreze într-un compartiment al limba-
jului, considerîndu-l prioritar, ci trebuie să cunoască sau măcar să facă
trimitere şi la domeniile adiacente (în acest sens, aria preocupărilor ştiinţifice
ale profesorului Irimia ne permite să deducem că domnia sa urmează cu
fidelitate povaţa coşeriană că „lingviştii mai buni sînt cei care au o cultură mai
vastă decît doar cultura lingvistică”);
b) referitor la comportamentul faptelor de limbă, trebuie să evităm, pe cît
posibil, lansarea de afirmaţii categorice şi să renunţăm cu orice preţ la utopia
epuizării acestora într-o unică interpretare;
c) limbajul uman, conceput ca un întreg, poate şi trebuie fragmentat
nemilos, dacă intenţia cercetătorului este de a înţelege în profunzime acest
întreg, întrucît numai astfel te poţi convinge atît de posibilitatea selecţionării
pe mai departe a fenomenului de limbă (respectiv, a unei probleme) deja
fragmentat (respectiv, fragmentate), cît şi de inexistenţa „porţilor împărăteşti”
în cutare sau cutare domeniu al limbajului (inclusiv al lingvisticii);
d) în tratarea problematicii lingvistice trebuie să purcedem fără
complexe de inferioritate, dar, în acelaşi timp, să ştim limpede dacă sîntem ori
„ciocan”, ori „nicovală”.
Am putea lesne consemna şi alte „adevăruri”, dar considerăm că şi aces-
tea ne permit să conchidem univoc că în persoana domnului profesor Irimia
avem de a face şi vom avea de a face, în ştiinţele limbii, cu un nume notoriu de
referinţă acum şi de acum mulţi ani înainte.
Pe parcursul unei cariere didactice şi ştiinţifice de peste patruzeci de ani,
cu o hărnicie ieşită din comun, D. Irimia a publicat 8 volume monografice,
peste 200 de studii şi articole de specialitate, peste 25 de recenzii de specialitate,
5 cursuri universitare; a coordonat 6 volume colective, a semnat numeroase
219
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

prefeţe, traduceri, comentarii şi un număr practic incalculabil de articole


publicistice.
Mult stimate domnule profesor D. Irimia,
Cu ocazia conferirii înaltului titlu onorific de doctor honoris causa al
Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Vă urăm multă sănătate, realizări
pe potriva potenţialului dumneavoastră uman şi ştiinţific, proiecte cu sorţi de
izbîndă, iar mantia şi tichia bălţeană să vă fie nu numai de bun augur, dar şi un
stimulent de confort interior benefic alături, fireşte, de distinsa soţie, doamna
Cristina Irimia (prezentă astăzi în sală), şi alături de cei „doi copii minunaţi”,
Mona şi Andrei, pe care, după cum ştim, mult îi iubiţi.
Vă mulţumesc.

DUMITRU IRIMIA – ÎNAINTE-MERGĂTORUL– LAUDATIO

L a c o n fe rire a tit lu lui d e D o ct or H o no ris Caus a


al Universit ă ţii de St at din Chişin ă u ,
2 5 se pte mbrie 2007

Anatol Ciob anu

D. Irimia este unul dintre primii oameni de ştiinţă din România care, în
perioada restructurării gorbacioviste şi mai ales după obţinerea Suveranităţii
(1990) şi a Independenţei Republicii Moldova (1991), s-a implicat activ în
procesul de promovare a unităţii şi identităţii românilor, care, în pofida terorii
istoriei şi a cataclismelor geopolitice, rămîne o certitudine.
Imediat după 1990, D. Irimia, în calitate de decan al Facultăţii de Litere a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a adresat filologilor de la Univer-
sitatea de Stat din Moldova o invitaţie de colaborare, care s-a dovedit a fi fruc-
tuoasă şi deosebit de necesară. Temelia acestor relaţii a fost pusă şi de exce-
lentul lingvist Ion Dumeniuk, mai tîrziu unul din fondatorii revistei „Limba
Română” de la Chişinău şi primul ei redactor-şef.
Din iniţiativa profesorilor D. Irimia şi Ion Dumeniuk, a decanatelor
facultăţilor de litere şi a catedrelor de profil, rectoratele celor două universităţi
(„Alexandru Ioan Cuza” şi U.S.M.) au semnat un Protocol de colaborare generală
între cadrele didactice de la ambele instituţii de învăţămînt superior.
Astfel, cu susţinerea nemijlocită a celor doi profesori, a fost inaugurată
Conferinţa Naţională „Limba română azi”, ajunsă în 2006 la cea de-a zecea
ediţie şi ale cărei două obiective principale au fost: „1) adîncirea cunoaşterii
220
Doctor H on o r i s C au sa

limbii şi literaturii române din diverse puncte de vedere în strînsă legătură cu


evoluţia ştiinţei literaturii, printr-un raport de colaborare Iaşi – Chişinău; 2)
cunoaşterea condiţiilor de funcţionare a limbii române ca limbă de comunicare
şi limbă de cultură în Basarabia şi Nordul Bucovinei, concomitent cu căutarea
căilor de înlăturare a obstacolelor în calea dezvoltării ei fireşti, începînd cu exi-
genţa respectării instituţionale, prin Constituţie şi legislaţia limbilor, a adevă-
rului istoric şi lingvistic privind unitatea limbii, literaturii, culturii şi naţiunii
române, dincolo de «întîmplările istoriei»”.
Îndelungata colaborare cu profesorul D. Irimia a prilejuit afirmarea
deplină a calităţilor Domniei Sale de bun organizator al procesului de cercetare
în domeniul literelor şi de savant care nu stă în turnul său de fildeş. D. Irimia este
un spiritus rector, o personalitate deschisă, care ştie să-i reunească pe cei din jur,
să fortifice energiile, în special ale tinerilor, direcţionîndu-le spre cauza comună.
Astfel se explică rezistenţa în timp a Colocviului Naţional Studenţesc „Mihai
Eminescu”, la care au participat cu prelegeri şi comunicări studenţi din diferite
centre universitare, inclusiv din Republica Moldova. Graţie intuiţiei şi prezenţei
sale de spirit au putut fi editate cunoscutele „Caiete Eminescu” (din 2004, „Studii
eminesciene”), în care au văzut lumina tiparului cele mai reuşite articole despre
moştenirea eminesciană purtînd semnătura studenţilor participanţi.
Profesorul universitar D. Irimia este, în egală măsură, un riguros lingvist
şi un pertinent literat. În 1962 îşi susţine teza de licenţă Concepţia lui Eminescu
despre artă; în 1970 îngrijeşte şi publică valoroasa lucrare: Mihai Eminescu.
Despre cultură şi artă; în 1976 îşi susţine doctoratul cu teza Limbajul poetic
eminescian.
În calitate de lector universitar, apoi în cea de profesor, a predat Lingvistica
generală, Morfologia, Sintaxa, Stilistica limbii române, Poetică eminesciană etc.
Savantul D. Irimia şi-a creat o şcoală ştiinţifică, îndrumînd investigaţiile
tinerilor care şi-au însuşit concepţia filosofico-filologică a maestrului lor. Pe
parcursul activităţii sale didactice, 27 de doctori în filologie, inclusiv din Repu-
blica Moldova, au beneficiat de experienţa ştiinţifică a reputatului dascăl.
De sub pana maestrului au ieşit 8 volume monografice, în care sînt
abordate probleme de primă actualitate […].
Profesorul D. Irimia a urmat din tinereţe dictonul lui Horatius: „grammatici
certant” („gramaticienii se ceartă”), adică polemizează. Iată de ce în volumele
sale monografice întîlnim puncte de vedere diferite referitoare la interpretarea
unor fenomene glotonimice. Autorul reuşeşte să-şi susţină cu argumente
peremptorii opţiunile.
Profesorul D. Irimia a coordonat lucrări de lingvistică, dicţionare ale lim-
bajului poetic eminescian, studii despre Eminescu, ediţii ale operei poetului,
apărute la diferite edituri din Iaşi, Chişinău etc.
De-a lungul anilor, a scris şi publicat peste 200 de articole, studii, note,
tablete, recenzii, prefeţe, referinţe critice, incluse în diverse volume, culegeri

221
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

omagiale, reviste, hebdomadare, ziare, apărute la Iaşi, Bucureşti, Cluj, Chişinău,


Bălţi, Roma, Veneţia, Torino etc.
Deşi italienii obişnuiesc să spună (în glumă, desigur) „traduttore tradi-
tore”, adică „traducătorul este trădător” în sensul că nu redă adecvat originalul,
totuşi profesorul D. Irimia este pasionat de munca de translator. Fiind un foarte
bun cunoscător al idiomului literar din Italia, a transpus mai multe studii şi
creaţii literare din limba italiană în română şi din română în italiană. De exem-
plu, Umberto Eco, Totul e semn, dar semnul e tot? (1976); G. C. Argan, Sculptura
ab ovo (1976); Mario de Micheli, Sculptura care umple cerul (1976); Giorgio
Strehler, Note de regie la „Regele Lear”; Nino Palumbo, Ziarul (roman) (1982);
Al. Balducci, Manifest pentru Allende (1979), Grandangolo (teatru) (1993);
Eugeniu Coşeriu, Omul cu floarea în buzunar (1991); Eugeniu Coşeriu, Omul şi
limbajul său (1992); N. Iorga, Conferinţe în Italia. Raporturi între Italia
meridională şi România. Oaspeţi români la Veneţia (1994); Elena Simionovici,
Santo Monastero Voroneţ. Focolare di storia romena e di spiritualità ortodossa
(2002) ş.a.
Profesorul D. Irimia este prezent cu referate şi comunicări ştiinţifice de
valoare la numeroase congrese, conferinţe, simpozioane, colocvii, mese rotunde
naţionale şi internaţionale. Numai între anii 1998-2007 a luat parte la 37 de
întruniri filologice, care au avut loc la Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Bălţi, Botoşani,
Brăila, Suceava, Cîmpulung Moldovenesc, Cluj-Napoca, Timişoara, Veneţia,
Bologna, Pistoia, San Giovanni Rotondo, Padova, Udine, Pordenone ş.a.
În calitate de cercetător ştiinţific cu merite deosebite, profesorului D.
Irimia i s-au conferit numeroase distincţii şi premii.
În Republica Moldova, profesorul D. Irimia este unul dintre cei mai doriţi
şi aşteptaţi lingvişti ieşeni, fiind un specialist cu un larg orizont ştiinţific şi un
mare sufletist. Domnia sa face nenumărate vizite de lucru la Universitatea de
Stat din Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, la Universitatea de Stat
„Al. Russo” din Bălţi, la Casa Limbii Române, la Societatea „Limba noastră cea
română” etc. D. Irimia păşeşte frecvent şi pragurile gimnaziilor şi liceelor din
Republica Moldova, unde ţine lecţii şi consultaţii pentru elevi şi profesori.
Întîlnirile şi discuţiile constituie un aport considerabil al domnului profesor la
promovarea culturii vorbirii, la consolidarea normelor limbii literare, la culti-
varea dragostei elevilor şi studenţilor pentru limba şi istoria neamului. Aceste
întruniri readuc în actualitate povaţa unui alt mare ieşean, unul dintre arhi-
tecţii României moderne, Mihail Kogălniceanu: „Să ne ţinem de limbă, de
istoria noastră, cum se ţine un om, în primejdia de a se îneca, de prăjina ce i se
aruncă spre scăpare…”. Aceste cuvinte pline de înţelepciune trebuie cunoscute
de fiecare vorbitor al limbii române. Pentru că avea perfectă dreptate scriitorul
şi criticul literar francez Remy De Gourmont (1858-1915), care scria: „Atunci
cînd un popor nu mai îndrăzneşte să-şi apere limba, este gata pentru sclavie”
(„Timpul”, 17.08.1907, p. 8).

222
Doctor H on o r i s C au sa

Profesorul D. Irimia ne-a ajutat în primul rînd să ne debarasăm de


„complexul inferiorităţii”, să perseverăm în studierea limbii materne, să
promovăm permanent normele literare ale limbii române. Şi, după multă şi
asiduă muncă, rezultatele neapărat vor veni.
Dacă astăzi în Republica Moldova se vorbeşte şi se scrie mai corect, mai
frumos, mai expresiv în şcoală, în ministere, în parlament şi la preşedinţie, dacă
mass-media este din ce în ce mai atractivă, mai corectă sub aspect lingvistic –
aceasta se datoreşte, în parte, şi celor zece ediţii ale Conferinţei Naţionale
„Limba română azi”, organizate, în primul rînd, de către profesorul D. Irimia,
înainte-mergătorul. Astăzi, oameni de ştiinţă, cadre didactice din stînga
Prutului îi poartă recunoştinţa şi îi mulţumesc din suflet pentru bogata
activitate didactico-ştiinţifică desfăşurată în scopul elucidării multiplelor
probleme lingvistice de la noi.
Prin toate acestea, D. Irimia este omul care a contribuit, în mod substan-
ţial, – ne face plăcere să accentuăm acest lucru – la „Creşterea limbii
româneşti / Ş-a patriei cinstire”.

223
VI. LUCRĂRILE COLOCVIULUI
DE EXEGEZĂ LITERARĂ
IN HONOREM DUMITRU IRIMIA,
IPOTEŞTI, 14 IUNIE 2017
Motto:
Timpul care bate-n stele
Bate pulsul şi în tine
Mihai Eminescu

INTRODUCERE

A l a S ai nenc o*

Condiţia producerii limbajului poetic, afirmă D. Irimia în unul dintre


studiile sale, este întîlnirea „cu un poet a cărui creativitate este consubstanţială
creativităţii divine, îşi asumă funcţie ontologică, constituindu-se într-un sistem
de semnificare autonom, cu o natură paradoxală sau aparent paradoxală: intră
în opoziţie cu limba istorică într-un proces de recuperare a originarităţii şi
converteşte dimensiuni ale limbii istorice în coordonate definitorii proprii”
(Irimia, 2007:13). Respectiv, condiţia înţelegerii limbajului poetic, ca formă
plenară de manifestare a limbajului, în general, şi a creaţiei poetice individuale,
în mod particular, se poate afirma – parafrazîndu-l pe D. Irimia – este întîlnirea
cu o inteligenţă capabilă să pătrundă în profunzimea lui şi să medieze
dezvăluirea ipostazei „limbii, care nu descrie lumea fenomenală, ci întemeiază
lumi guvernate de întrebări esenţiale ale fiinţei umane prin raportare la fiinţa
lumii” (Irimia, 2006: 13).
Numeroasele studii, prin care D. Irimia arată cum „sistemul de numire a
Lumii […] trece din limba română istorică în limbajul poetic eminescian,
orientînd procesul de semnificare prin revelarea unor raporturi de semantizare
«uitate» de limbă în originaritatea lor, dar în care se pot recunoaşte românii
prin poezia lui Mihai Eminescu, în care se redescoperă sau redescoperă esenţa
originară a raporturilor” (Irimia, 2007: 17), facilitează apropierea de opera
eminesciană, oferind una dintre căile de înţelegere şi interpretare a ei.
Acestea pe de o parte, iar pe de altă parte, relaţia specială pe care a
avut-o D. Irimia cu Ipoteştii lui Eminescu au constituit prilejul organizării, în
preajma zilei de 15 iunie, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii
Mihai Eminescu, a Colocviului de exegeză literară In honorem Dumitru Irimia.
În acelaşi timp, nu doar ipostaza de eminescolog, afirmat prin editarea
critică a operei lui Mihai Eminescu, prin volumul de autor Limbajul poetic
eminescian, prin iniţierea şi coordonarea volumelor Dicţionarului limbajului
poetic eminescian, prin iniţierea şi organizarea Colocviului Naţional Studenţesc

*
Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu.

227
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

„Mihai Eminescu”, ci şi de lingvist cunoscut în mediul academic prin contribuţii


în domeniul gramaticii şi al stilisticii, de profesor căruia generaţii de studenţi şi
profesori îi datorează formarea intelectuală şi insuflarea unei iscoditoare
ambiţii, de cercetător de o exactitate esenţială, intransigent şi riguros, exigent şi
onest (ipostaze şi trăsături invocate de cei care l-au cunoscut personal şi îi
cunosc opera) au constituit teme de discuţii şi evocări pe tot parcursul derulării
Colocviului.
Înţelegînd, pe de o parte, importanţa operei ştiinţifice a profesorului D.
Irimia şi intuind, pe de altă parte, relaţia sa umană cu discipolii, colegii şi
prietenii, organizatorii au a stabilit pentru prima parte a colocviului o sesiune
de comunicări ştiinţifice, iar pentru a doua – una de evocări.
Evocarea şi referirea la lucrările profesorului D. Irimia au continuat cu o
conferinţă susţinută, în data de 15 iunie, de Rodica Zafiu (Universitatea din
Bucureşti): Contribuţia lui Dumitru Irimia la interpretarea sintaxei şi a
semanticii poetice eminesciene.
Vrem să credem că în aceste zile de 14 şi 15 iunie, în mod special, prin
prezenţa profesorilor invitaţi, a tuturor celor interesaţi de poezie, prin
raportarea la creaţia eminesciană, Ipoteştii au vibrat mai mult decît altă dată în
consubstanţialitatea celor două lumi atît de bine evocate de profesorul D.
Irimia: „Să citeşti poezia lui Eminescu din lăuntrul trăirii lumii Ipoteştilor sau
să trăieşti lumea Ipoteştilor din lăuntrul poeziei eminesciene… Două lumi
consubstanţiale… Lumea Ipoteştilor trece în poezia lui Eminescu prin ceea ce
ascunde − dimensiunea sacră, iar poezia lui Eminescu resacralizează lumea
Ipoteştilor. Dintr-o altă perspectivă, destinul fiinţei poetice a lui Eminescu îşi
are originea în lumea Ipoteştilor, iar destinul Ipoteştilor este fixat şi revelat de
devenirea fiinţei poetice eminesciene” (Irimia, 2000: VIII).

Bibliografie
Irimia, Dumitru, 2000, „Ipoteşti − poezie şi sacru”, în Valentin Coşereanu, Eminescu –
Ipoteşti – Eminescu, Memorialul Ipoteşti − Centrul Naţional de Studii Mihai
Eminescu.
Irimia, Dumitru, 2006, „«Osia statornică» – imagine eminesciană a identităţii naţionale”,
în Limba Română, anul XVI, nr. 1-3, p. 6-19.
Irimia, Dumitru, 2007, „Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unităţii şi identităţii
românilor”, în Dumitru Irimia (coord.), Limba română azi, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, p. 11-20.

228
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

CONTRIBUŢIA LUI DUMITRU IRIMIA LA INTERPRETAREA


SINTAXEI ŞI A SEMANTICII POETICE EMINESCIENE

Rodica Zafiu*

13
Studiile lui D. Irimia asupra limbajului poetic eminescian reuşesc să
surprindă mecanismele esenţiale ale poeziei lui Eminescu, sursele armoniei sale
secrete şi ale fascinaţiei pe care aceasta o exercită de aproape un secol şi
jumătate în cultura română. Îndepărtîndu-se de tradiţia filologică şi a stilisticii
literare a predecesorilor, interesaţi mai mult de raportarea limbii folosite de
Eminescu la norma lingvistică a secolului al XIX-lea şi de contribuţia sa la
dezvoltarea versificaţiei sau a limbajului figurativ, D. Irimia a valorificat în cel
mai fericit mod paradigma structuralistă a epocii sale, focalizînd cercetarea
14
asupra sensului produs de formă . Abordarea sa – rezistentă şi deschizătoare de
drumuri – se întemeiază pe ideea fundamentală a formei (fonologice şi
morfo-sintactice) care transmite, prin alegerile între posibile variante, sens –
într-un mod subiacent, inconştient, dar esenţial, determinînd complexitatea şi
valoarea unei opere poetice. Farmecul, magia, armonia pe care critica literară
le-a identificat în poezia eminesciană provin tocmai din această contribuţie
majoră a eufoniei şi a sensurilor transmise de structura gramaticală a textului
la semantica sa lexicală şi reprezentaţională. Valorificarea formei sonore şi a
sensurilor abstracte gramaticale, exploatarea creativă a unor trăsături generale
ale limbii – „poetul dezvoltă în limbaj poetic particularităţi ale limbii,
transformînd în realitate expresiv-estetică valenţe ascunse” (Irimia, 1979: 119)
– explică dificultatea de traducere a poeziei eminesciene, dar şi rezistenţa

*
Universitatea din Bucureşti/ Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al
Academiei Române.
13
Observaţiile noastre se bazează în primul rînd pe monografia fundamentală publi-
cată de D. Irimia în 1979, în colecţia „Eminesciana” – Limbajul poetic eminescian
(Irimia, 1979/2013) şi pe un studiu publicat în volumul Introducere în stilistică (Irimia,
1999): „Timp gramatical – timp narativ în Sărmanul Dionis”; ele urmăresc liniile de
forţă ale unei abordări constante, fără a-şi propune o trecere în revistă exhaustivă a
exegezei stilistice extrem de bogate, desfăşurate de profesorul D. Irimia de-a lungul
întregii sale vieţi (Irimia 2014) şi fără a include contribuţia sa la studierea lexicului
eminescian, prin lucrările coordonate (pentru care vezi Milică şi Moisuc, 2014:
14-22). Limbajul poetic eminescian este considerat de Renzi (2009) şi Munteanu
(2013) capodopera lui D. Irimia.
14
Ideea perfectei solidarităţi dintre formă şi fond este una dominantă în poetica
structuralistă, dar – aşa cum arată Irimia (2014: 229-237) are o tradiţie considerabilă
în cultura română, prin interpretările lui G. Ibrăileanu.

229
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

acesteia în timp. Multe dintre observaţiile lui D. Irimia asupra efectelor produse
de forma fonologică şi de structura gramaticală sînt validate astăzi de poetica
de tip cognitivist (interesată de rolurile tematice, de raportul dinamic vs. static,
15
de agentivitatea manifestată în text etc.) .
Studiul lingvistic riguros al nivelelor limbii (fonologic, morfologic,
sintactic, lexical, figural) realizat de D. Irimia în cartea sa din 1979 este străbă-
tut de corespondenţe transversale din care se recompune o imagine coerentă şi
convingătoare a specificului poeziei eminesciene. În viziunea lui D. Irimia
asupra limbajului poetic – căruia stilisticianul îi acordă un loc spectaculos, de
ramificaţie principală şi autonomă, în sistemul limbii (idem, 1986: 23) –, fono-
logia devine principalul transmiţător metaforic al emoţiilor, iar morfosintaxa
contribuie la sensul textual prin semantica difuză şi abstractă a categoriilor
gramaticale şi a rolurilor şi relaţiilor sintactice (proces, dinamism, individuali-
zare, feminizare, autonomizare etc.), cărora li se adaugă diversele mecanisme
16
ale condensării, reliefării şi ambiguizării .

1. Iconicitatea formei sonore


Diferitele condiţionări expresive şi semantice, consideră D. Irimia,
„rămîn în mare măsură subordonate principiului central al limbajului poetic
17
eminescian: armonia muzicală” (idem, 1979: 34) . Alegerile fonologice produc
efecte de sens, convergente sau paralele, prin luminozitatea şi emoţiile pozitive
asociate vocalelor deschise sau prin capacitatea vocalelor închise în poziţie
nazală de a trezi ecouri difuze şi a evoca emoţii disforice; textele poetice îşi
amplifică imaginarul vizual şi conţinutul emoţional prin scenariul muzical,
creat de contrastul „dintre vocale cu deschidere «luminoasă» şi vocale închise,
«întunecate»” (ibidem: 79). Cîteva versuri din Nu mă înţelegi – în care
luminozitatea şi întunecarea sînt exprimate deopotrivă lexical şi fonologic, prin
15
A se vedea, de exemplu, capitolul „Cognitive Grammar” din Stockwell (2002: 59-73).
16
Se pot stabili interesante paralelisme între modul în care descriu categoriile
gramaticale producătoare de efecte semantice D. Irimia (în studiile despre Eminescu)
şi I. Coteanu (în cercetarea asupra limbajului poeziei româneşti din secolul al XX-lea
– Coteanu, 1985). Cei mai importanţi stilisticieni români din a doua jumătate a
secolului al XX-lea sînt deopotrivă legaţi de modelele poeticii structuraliste şi la fel
de convinşi de existenţa şi importanţa limbajului poetic, ca variantă privilegiată a
limbii.
17
Stilisticianul va confirma cu argumente lingvistice intuiţia profundă a lui Tudor
Vianu, din capitolul concluziv („Armonia eminesciană”) al monografiei sale: „Consi-
derată în feluritele ei manifestări, în afectele ei cele mai reprezentative, în tendinţele
ei ideale, în împletitura motivelor ei, poezia lui Eminescu nu-şi trădează şi ultima
taină a farmecului ei. Seducţia ei profundă este de ordin muzical […]. Armonia este
însă iraţională” (Vianu, 1930: 141).

230
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

simbolismul repetiţiilor sonore – sînt alese pentru a demonstra dinamismul


imaginilor create prin aliteraţie şi contribuţia acestora la sensul global al
textului: „Şi cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară/ Cînd ochiul tău cel dulce
străluce în afară/ Întunecînd privirea-mi, de nu pot să văd încă/ Ce-adînc trecut
de gînduri e-n noaptea lui adîncă” (ibidem: 48-49). Armonia muzicală devine
parte a semnificaţiei textului:
În poezia eminesciană aliteraţia susţine sau creează ea însăşi o anumită fluidi-
tate a versului, pe fundalul unei armonii muzicale, constituită din sunete de
timbre şi înălţimi diferite, în funcţie de relieful reclamat de cuvinte, în funcţie de
dezvoltarea ideii poetice, îmbinînd lumini cu umbre, realizînd contraste sau
asocieri sonore, în discretă dar strînsă corelaţie cu procesul semnificării lirice
(ibidem: 48).
D. Irimia descrie exemplar modul în care nivelul fonologic şi cel grama-
tical pot contribui simultan la efectul semantic al textului. În poezia emines-
ciană, pronumele clitic de persoana I singular în dativ folosit cu valoare pose-
sivă este adesea postpus unui component (substantiv sau adjectiv) din grupul
nominal sau unei prepoziţii: melancolia-mi (Singurătate); singurătate-mi, dea-
supră-mi (Mai am un singur dor), albastra-mi, dulce floare (Floare albastră) etc.
Forma gramaticală devine un semn al eului, o marcă discretă a subiectivităţii,
realizînd, în acelaşi timp, o închidere sonoră cu o prelungire în ecou (efect tipic
al nazalizării finale):
În versurile «Ci eu voi fi pămînt/ În singurătate-mi…», întrebuinţarea enclitică a
formei atone de dativ a pronu-melui de pers. I continuă sfîrşitul descendent al
versului ca o prelungire în ecou a unei profunde tristeţi. În această rezonanţă de
ecou fonic şi semantic trebuie să-şi afle explicaţia marea frecvenţă a formei
enclitice -mi în finală absolută, în poeme accentuat elegiace (ibidem: 119).
D. Irimia demonstrează convingător felul în care în poezia eminesciană
sonoritatea este expresivă în sine, dar este în primul rînd reprezentare iconică,
metaforă şi vehicul esenţial al conţinutului. O „muzică stranie depăşeşte înţele-
surile particulare ale cuvintelor, ca şi semnificaţia care ar putea rezulta din
«suma» sau din «sinteza» acestor înţelesuri” (ibidem: 49). Descrierea îi oferă
lui D. Irimia argumente pentru a-l apropia pe Eminescu de poeţii simbolişti.

2. Semantica structurilor gramaticale


În ansamblul operei lingvistice a lui D. Irimia se stabilesc multiple
interconexiuni între studiul stilistic şi cel gramatical: stilisticianul descrie
limbajului poetic apelînd la toată rigoarea şi flexibilitatea descrierii grama-
ticale, iar gramaticianul explorează, în descrierea structurii şi a funcţionării
limbii (Irimia 1997/ 2008), potenţialităţile stilistice ale acesteia, de pildă, în
analiza detaliată a timpurilor şi modurilor verbale, a prezentului istoric,
durativ, iterativ (idem, 1997: 228), a imperfectului durativ şi imperativ, a valorii
231
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

modale de ireal (ibidem: 231-233), a valorilor conjunctivului (ibidem: 288) etc. E


surprinzător cît de multe dintre exemplele din tratatul de gramatică – ilustrînd
zona de maximă stabilitate a limbii române – provin din operele lui Eminescu.
Dinamic vs. static
Între categoriile gramaticale considerate de D. Irimia relevante pentru
semantica poeziei eminesciene, cele aspectuale ocupă un loc important. Opozi-
ţia dinamic/ static (idem: 1979: 52-53) acţionează la nivelul sensului profund al
poeziilor, creînd o permanentă tensiune între procesul concret şi esenţializarea
imuabilă. Mecanismele gramaticale ale limbii au capacitatea de a transforma
parţial procesul în esenţă stabilă: prin substantivizarea verbului se ajunge la o
reunire a contrariilor sau la o oscilaţie ambiguă între cele două valori seman-
tice. Secvenţa nominalizată are încă trăsături verbale, dar stabilizate într-o
entitate substantivală. D. Irimia descrie cu subtilitate efectele de sens ale unor
nominalizări precum: eterna alergare (Împărat şi proletar), învăpăiere (Iubind în
taină), undoiare (Scrisoarea II), răsărirea stelei în tăcere (Sonete, II) (ibidem:
52-53). Pentru procesul îngheţat în formă nominală, româna dispune de mai
multe forme, precum cîntare – cînt – cîntec, diferenţiate prin sugestiile lor
aspectuale. În mod asemănător sînt discutate gerunziile acordate – cercuri
fulgerînde (Împărat şi proletar), cercuri tremurînde (Scrisoarea IV) – în care
calitatea atribuită aparent stabil de adjectiv are trăsăturile procesului în desfă-
şurare, „dinamizează imaginea” (ibidem: 86); de asemenea, adjectivele agentive
în -tor – mişcătoarele cărări (Luceafărul); „sfînt noroc/ Străbătător durerii” (S-a
dus amorul…) – şi chiar participiile – glasuri tremurate (Epigonii): „Perspectivă
dinamică dezvoltă şi adjectivele provenind din participii verbale. Acestea
păstrează în semantica lor ecouri ale unor procese încheiate sau frînte” (ibidem:
88-89). Aspectul progresiv (indicînd mişcarea continuă, în desfăşurare) este
realizat şi cu ajutorul comparaţiei adverbiale (mai departe, mai departe, în Peste
vîrfuri) şi, desigur, prin alternarea formelor verbale temporal-aspectuale, în
primul rînd prin jocul dintre imperfect şi perfectul simplu („Porni luceafărul.
Creşteau/ În cer a lui aripe”, Luceafărul) (ibidem: 157-159).
Raportul dinamic vs. static este deci codificat de semantica lexicală în
combinaţie cu cea gramaticală. Un fenomen asemănător este sesizat şi în
raportul dintre sintaxă şi versificaţie, în cazul în care ingambamentul asociază
continuitatea şi ruptura, alternînd efectele lor simbolice: „o mişcare de surpriză
este urmată de o stare de linişte” (ibidem: 225).
Individual vs. generic
Nivelul gramatical al limbii, arată D. Irimia, operează cu categorii care
implică opoziţia dintre individual şi generic, dintre concret şi abstract, dintre
ancorarea în context şi esenţializarea abstracţiei. Semnale minimale, dar
recurente, pot produce astfel efecte majore în planul semantic. Cazurile
discutate sînt, de exemplu, nearticularea substantivelor (în contexte care impun
232
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

sau preferă articularea), selecţia formei de singular (în locul pluralului uzual),
substantivizarea adjectivelor etc.
Nearticularea produce efecte de genericitate: în prim plan apare calitatea
esenţială, nu individul ancorat în concret; genericitatea se poate asocia unei
atmosfere de vag, indefinit (ibidem: 80), fie că e vorba de preferinţa pentru
construcţia cu prepoziţia de în locul unui posibil genitiv – „freamătul de
frunze”, O, mamă…; „umbră de unghere”, Ce e amorul? – (ibidem: 81), fie că
18
subiectul este cel împins spre genericitate („Vreme trece, vreme vine”, Glossa)
(idem, 1973 şi 1979: 105-106).
Stilisticianul observă şi tendinţa, caracteristică poeziei lui Eminescu, de
substantivare a adjectivelor, conducînd la o conceptualizare şi o esenţializare a
calităţii denumite: amarul, înaltul, adîncul etc. (idem, 1979: 54-56). Apariţia la
singular a substantivelor folosite de obicei la plural (gene, paşi, hotare etc.) le
scoate din lectura automatizată, le resemantizează, descompunînd imaginea în
detalii focalizate (ibidem: 74-75). Pasul, ochiul, frunza sînt concretizate şi
individualizate gramatical, funcţionînd în acelaşi timp ca metonimii.
Feminin vs. masculin
Genul substantivelor se află într-o relaţie subtilă cu metaforizarea şi cu
semantica difuză a feminităţii sau masculinităţii proiectate în universul repre-
zentat. Selecţia lexicală a variantelor sau a sinonimelor parţiale ţine cont şi de
influenţa categoriei gramaticale a genului asupra semanticii globale a textului:
„există în organizarea limbajului poetic eminescian o intercondiţionare dis-
cretă, dar de esenţă, între genul substantivelor româneşti şi sistemul imagistic
al poeziei” (ibidem: 68). Stilisticianul analizează cazuri ca pustie/ pustiu, pădure/
codru, atrăgînd atenţia asupra consecinţelor textuale ale genului substantivelor
lună sau luceafăr etc. în construcţia imaginii şi a simbolisticii textelor.

3. Ambiguizarea poetică a construcţiilor gramaticale


Unele dintre cele mai subtile şi mai semnificative consideraţii ale lui D.
Irimia asupra rolului structurilor gramaticale în crearea unor sensuri poetice
inovatoare sînt cele care privesc construcţiile atipice cu dativul. Plasarea unui
nominal în poziţia de complement în dativ este adesea suficientă pentru a crea
o metaforă subtilă, insidioasă şi persistentă: aşa numitul dativ locativ poate fi
perceput şi ca un dativ al destinatarului (rolul său semantic prototipic): „per-
spectiva circumstanţială este convertită în «obiect» interesat în desfăşurarea
evenimentelor” (ibidem: 84). Poziţia sintactică atribuie, în conformitate cu

18
Procedeul confirmă observaţiile mai vechi asupra nearticulării substantivului lună
din celebrul prim vers din Peste vîrfuri: „Peste vîrfuri trece lună” (Peste vîrfuri) de
Popovici (1972: 275).

233
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

prototipul ei, calităţi umane: creează astfel o metaforă personificatoare aproape


insesizabilă, dar eficientă, în măsura în care reflectă o viziune romantică asupra
universului animat şi umanizat, a naturii spiritualizate: „Lucească cer senin/
Eternelor ape” (Nu voi mormînt bogat); „Apare luna mare cîmpiilor azure”
(Împărat şi proletar) etc. Ceea ce la o privire superficială pare a fi un simplu
arhaism gramatical reuşeşte să transmită subliminal imaginea unui univers al
corespondenţelor, în care totul comunică, imaginea însăşi fiind un mesaj.
Construcţia este exemplară, pentru că produce un efect maxim cu o mare
economie de mijloace.
Modificarea tranzitivităţii constituie un alt mod de producere a schimbă-
rilor semantice prin modificarea relaţiilor şi a construcţiilor gramaticale: „Pre-
luînd şi dezvoltînd o caracteristică a limbii vorbite, poetul introduce în seman-
tica verbului un însemnat coeficient de elasticitate, prin manifestarea relativ
liberă a tranzitivităţii. Verbe intranzitive devin tranzitive […]. Modificarea tran-
zitivităţii derivă uneori din mutaţii semantice profunde” (ibidem: 135).
Exemplele din text – „Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde”,
Egipetul, „să domnească lumi rebele”, Epigonii etc. – ilustrează relaţia dintre
semantica lexicală şi cea gramaticală şi efectul metaforic al modificării lor; la
fel de convingătoare sînt exemplele modificărilor pe axa personal/ impersonal,
ca în versul în care verbul a durea îşi pierde impersonalitatea, anticipînd
îndrăznelile semantice ale poeziei moderniste: „tu mă dori şi mă cutremuri”,
Scrisoarea IV (ibidem: 136).
19
Ca exemple de ambiguitate poetică , în care sînt condensate mai multe
semnificaţii şi prin care se deschid mai multe posibilităţi de lectură, sînt oferite
situaţiile de oscilaţie între imperativ şi indicativ, ca în versul „Răsai din umbra
vremilor încoace”, Sonete, III (ibidem: 145). Forma verbală răsai poate fi înţe-
leasă fie ca un prezent prin care se descrie o viziune actualizată, fie ca un impe-
rativ al invocaţiei. Mai mult, sonetul continuă cu o pendulare între vis şi reali-
tate – care pot deopotrivă confirma cele două interpretări ale formei verbale:
„Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii”.
O excelentă demonstraţie a modului în care ambiguitatea gramaticală
produce sens este analiza pe care D. Irimia (idem, 1999: 227-239) o face nuvelei
Sărmanul Dionis. Pasajele esenţiale ale trecerii dintr-o lume în alta, transfor-
marea lui Dan în Dionis şi a lui Dionis în Dan sînt construite atent din jocul
timpurilor verbale şi al modalizatorilor. Categoriile gramaticale sînt puse în
slujba unui imaginar fantastic, cu întemeiere filosofică:

19
Acordînd o importanţă considerabilă ambivalenţei şi condensării semantice, D.
Irimia se întîlneşte cu stilistica lui I. Coteanu, pentru care – prin reinterpretarea
lingvistică a conceptului dezvoltat de Noua Critică – ambiguitatea reprezintă
nucleul definirii poeticităţii (Coteanu 1985); cei doi stilisticieni converg şi în analiza
unor construcţii lingvistice (elipsă, element predicativ suplimentar etc.).

234
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

Ambiguitatea, desfăşurată şi adîncită în permanenţă, prin diferite structuri nara-


tive, între care cele circumscrise temporalităţii dezvoltă rolul cel mai important,
pe de o parte, generează caracterul fantastic al nuvelei, pe de alta, dezvoltă teza
filozofică a caracterului subiectiv al timpului (ibidem: 239).
Textul propune cu abilitate o indecizie dirijată, astfel încît niciuna dintre
lumile alternative să nu poată fi definitiv atribuită visului sau realului; de o la
fel de mare abilitate dă dovadă analiza lui D. Irimia, care explică magistral
strategiile textuale ale aceste pendulări.
Stilisticianul descoperă multiple surse ale ambiguităţii sintactice: juxta-
punerea unităţilor, a grupurilor nominale în relaţie apozitivă (idem, 1979: 180)
sau a propoziţiilor care îşi păstrează o relativă autonomie, relaţiile dintre ele
fiind doar implicite (ibidem: 177-179); folosirea unor conectori plurifuncţionali
(de exemplu, apţi să exprime temporalitatea, condiţia sau cauza) (ibidem: 193-
195); dislocările care reliefează cuvinte – adjective („pe negre viţele-i de păr”,
Luceafărul) sau adverbe –, aducîndu-le într-o poziţie în care este posibilă depen-
denţa atît faţă de substantiv, cît şi de verb („Dulce noaptea lor se stinge”, Călin).
O anumită ambiguizare – prin punerea în prim plan a acţiunii şi trecerea
în fundal a agentului nedeterminat – se obţine şi prin construcţiile pasive, mai
ales prin cele cu pronume reflexiv, care induc şi o interpretare a transformării
autonomizate, animate, fără agent exterior:
Prin construcţii pasive, obiectul acţiunii (subiect gramatical) devine centrul
dezvoltării semnificaţiei, scoţîndu-se, totodată, în relief acţiunea […]. Majori-
tatea construcţiilor pasive, cu auxiliarul exprimat, sînt impersonale, cu subiectul
logic trecut în umbră […]. Preferinţa arătată de poet caracterului nedeterminat
al pasivului face din exprimarea acestei diateze prin pronume reflexiv o
trăsătură definitorie pentru limbajul său poetic (ibidem: 141).
O altă observaţie esenţială priveşte mecanismul topicalizării, care poate
aduce în prim-plan obiectul gramatical; se produce astfel, în Luceafărul, o
ambiguitate semnificativă, care va fi rezolvată în context şi care contribuie la
construcţia raporturilor simbolice complexe dintre personaje (ibidem: 201).
Versul „Luceafărul aşteaptă” (Luceafărul) induce mai întîi interpretarea pri-
mului cuvînt ca subiect al verbului, apoi, sub presiunea contextului, corectarea
şi recunoaşterea funcţiei de obiect direct. Ambele lecturi au sens, ca şi
suprapunerea lor, aşteptarea şi întîlnirea fiind în bună măsură oglindite reci-
proc de perspectivele celor doi participanţi.

***
Descrierea lingvistică a nivelului fonologic şi a celui gramatical al poe-
ziei eminesciene sînt contribuţii importante ale lui D. Irimia la caracterizarea
limbajului poetic în genere: determinat de iconicitatea formei, de ambiguităţile,
contrastele şi tranziţiile care îi asigură complexitatea şi valoarea. Importanţa
235
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

majoră a scrierilor despre Eminescu ale stilisticianului este conferită însă, în


primul rînd, de perfecta lor adecvare la esenţa poeziei eminesciene, mai ales a
textelor din perioada de „scuturare a podoabelor” (Vianu, 1974: 216). O
aserţiune concisă şi exactă – „lirismul poetului este de profunzime, discret,
deloc declarativ sau discursiv” (Irimia, 1979: 169) – este susţinută de analiza
subtilă a celor mai ascunse mecanisme şi strategii de construcţie a sensului.
Prin opera sa lingvistică şi stilistică, D. Irimia a adus o contribuţie fundamen-
tală la explicarea secretului poeziei eminesciene.

Bibliografie
Coteanu, Ion, 1985, Stilistica funcţională a limbii române. II. Limbajul poeziei culte,
Bucureşti, Editura Academiei.
Irimia, Dumitru, 1973, „Aspecte stilistice ale articulării substantivului în poezia lui
Mihai Eminescu”, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, XXIV, p. 63-73.
Irimia, Dumitru, 1979/2013, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Junimea, 1979; ediţia a II-a,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013.
Irimia, Dumitru, 1986, Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Irimia, Dumitru, 1997/2008, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997; ediţia a III-a
revăzută, 2008.
Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Iaşi, Polirom.
Irimia, Dumitru, 2014, Studii eminesciene, Ediţie de Ioan Milică şi Ilie Moisuc, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Milică, Ioan şi Ilie Moisuc, 2014, „Citindu-l pe Eminescu”, în Irimia, 2014, p. 9-24.
Munteanu, Eugen, 2013, „In memoriam Dumitru Irimia. O evocare”, în Daniela Butnaru
et al. (ed.), Diaspora culturală românească – paradigme lingvistice, literare şi
etnofolclorice, Iaşi, Alfa, p. 81-85.
Popovici, D., 1972, Poezia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura Tineretului.
Renzi, Lorenzo, 2009, „Dumitru Irimia (1939–2009)”, în Philologica Jassyensia, V (1), p.
211-213.
Stockwell, Peter, 2002, Cognitive Poetics. An Introduction, London, New York, Routledge.
Vianu, Tudor, 1930, Poesia lui Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească.
Vianu, Tudor, 1974, Mihai Eminescu, Prefaţă de Al. Dima, Iaşi, Junimea.

236
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

NOTE DESPRE REPREZENTAREA TIMPULUI


ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

Dinu Moscal*

1. Introducere
Timpul este una dintre dominantele creaţiei eminesciene. Avînd în
vedere raportul implicit dintre nivelurile timpului şi nivelurile existenţei, se
poate afirma că nu este vorba doar despre un element dominant la Eminescu, ci
chiar despre unul determinant. Astfel, în toate marile teme lirice eminesciene
timpul are un rol esenţial. Obiectivul propus aici se reduce la identificarea
reprezentărilor timpului în lirica eminesciană la n i v e l c o n c e p t u a l şi la
modul de redare a acestor concepte ale timpului la n i v e l l e x i c a l, nu doar
prin termeni cu sens propriu sau cu un sens latent al sensului propriu (timp,
veşnicie, vreme etc.), cît mai ales prin epitetele metaforice şi prin metaforele
prin care iau formă reprezentările conceptuale ale timpului.
Analize asupra termenilor ce redau dimensiunea timpului sau specificul
acestei dimensiuni – atît în cazul termenilor nemetaforici, cît şi în cazul celor
metaforici – s-au făcut în mod constant în studiile eminescologilor. Însă ceea ce
trebuie spus despre acestea este că ele nu apar în cadrul unei tematici presta-
bilite axate pe categoria „timp”, ci aproape numai în analize generale ale
termenilor, epitetelor (metaforice) sau ale metaforelor din creaţia eminesciană.
Astfel se explică de ce nu există o corelare a acestor observaţii, nici în inte-
riorul tematicii „timp”, şi – cu atît mai mult – nici între abordările diferite şi
parţiale ale diverşilor autori. Din acest motiv este necesară întîi o reamintire a
interpretărilor de referinţă privind timpul şi reprezentarea sa la Eminescu, cu
adăugarea unor scurte observaţii şi comentarii, după care se va avea în vedere
o perspectivă unitară, aşa cum reiese ea din textul eminescian.
Principiul pe care trebuie să se bazeze interpretarea reprezentărilor
timpului, în special în cazul metaforelor, trebuie să fie o continuare a celui
exprimat de Cezar Papacostea cu referire la raportul dintre opera de artă şi
sursa primară: „Creaţia nouă, cînd e lucrare de artă, îşi făureşte schelă de sus-
ţinere; ea trăieşte ca organism autonom, faţă de care izvorul rămîne simplu
punct de plecare” (Papacostea, [1930]: 46). Cuvintele înseşi intră în autonomia
operei de artă, în primul rînd cînd devin metafore, dar şi atunci cînd aduc în
lumină sensuri latente. Cititorul trebuie să primească această autonomizare a

*
Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala Iaşi a Academiei Române.

237
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

cuvintelor, intrînd în universul instituit astfel, fără a aduce din afară seme
dizarmonice sau contrare.

2. Observaţii asupra timpului la Eminescu în critica literară


Una dintre distincţiile de ordin general, şi de o evidenţă incontestabilă,
este cea dată prin substantivele timp şi vreme, pe care Grigore Scorpan o şi
afirmă în mod explicit: „Primul [timp], mai cult, mai abstract, cel de al doilea
[vreme] mai popular, mai concret. De cuvîntul vreme se asociază în chip
indisolubil fenomenele trecătoare care intră în curgerea veşnică a timpului […].
În poezia lui Eminescu, vreme are mai mult accepţia de succesiune a
fenomenelor. Timp are valoarea unui concept al cărui conţinut este ideea
abstractă a succesiunii şi a duratei. Vreme este realizarea acestei idei în propria
noastră experienţă prin actul de percepţie a succesiunii fenomenelor […]. În
absolutul în care ajunge Hyperion nu poate exista vreme, pentru că nu există
fenomene [«Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi
vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte»]. Tot aici este întrebuinţat şi
substantivul timp: «Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte»
[…]. Am spus că, în poezia lui Eminescu, timp are valoarea unui concept pur,
care capătă conţinut în lumea fenomenelor. Cînd însă această lume dispare,
conceptul rămînînd gol de înţăles, simplă formă, dispare şi el. E ceea ce se
spune în Scrisoarea I: «Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie/ Căci
nimic nu se întîmplă în întinderea pustie»” (Scorpan, 1977:168-170).
Totuşi, în analiza conceptului general timp nu trebuie trecut cu vederea
faptul că „timpul mort… devine veşnicie (s.n., D.M.)”, ceea ce indică în mod
direct trecerea într-o altă dimensiune. În acelaşi fel trebuie înţelese şi cuvintele
Demiurgului: „Noi nu avem […] timp”. Aşadar, distincţia timp–vreme nu
reflectă decît parţial imaginea timpului din creaţia eminesciană. Probabil că
astfel se şi explică exprimarea oarecum ambiguă a lui Scorpan, ambele con-
cepte stînd sub semnul succesiunii: „vreme are mai mult (s.n., D.M.) accepţia de
succesiune a fenomenelor. Timp are valoarea unui concept al cărui conţinut este
ideea abstractă a succesiunii şi a duratei” (ibidem :168), însă definit ca avînd
„valoarea unui concept pur, care capătă conţinut în lumea fenomenelor”
(ibidem: 170). Deşi nu este o afirmaţie explicită, Scorpan pare să identifice două
valori ale timpului: unul în afara fenomenalului, cu „valoarea unui concept
pur”, şi unul ce cuprinde veşnica curgere a fenomenalului. Timpul cu „valoarea
unui concept pur” ar putea să corespundă unui „timp mort”, în afara curgerii, a
trecerii, opus atît timpului ce cuprinde vremea, cît şi vremii? S-ar putea vorbi
despre o distincţie tripartită?
Facem aici şi o observaţie legată de constatarea lui Scorpan, că „într-o
singură poezie întîlnim substantivul timp cu înţăles de vreme” (ibidem: 170), şi
anume în Pe lîngă plopii fără soţ. Însă aici trebuie făcută doar diferenţierea între
singular şi plural („În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins”, „Acele zîne ce
238
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

străbat/ Din timpurile vechi”). Distincţiile eminesciene trebuie văzute şi la acest


nivel. Astfel de distincţii, redate prin diferenţe de categorie gramaticală, sînt
esenţiale în lirica eminesciană, iar ignorarea lor nu devine o simplă limită în
apropierea de universul eminescian, ci poate conduce la o imagine confuză a
acestuia. De altfel, astfel de „treceri” peste căutatul cuvînt „ce exprimă adevă-
rul” nu apar doar la Scorpan. Nu poate fi vorba despre o „măruntă modificare”
în cazul evoluţiei structurii versului „Dînd pulberea-mi ţărînii şi inima-mi în
vînt”, la „Dînd pulberea-mi ţărînii şi inima-mi la vînt” (Rugăciunea unui dac),
aşa cum, într-un moment de neatenţie, spune Murăraşu (1967: 264). Prepoziţia
în face ca „vîntul” să fie un simplu fenomen, străin „pulberii”, în timp ce
prepoziţia la trece „vîntul” în categoria stihiilor lumii, care preia „pulberea”, aşa
cum se percepe prin dativul prepoziţional, întrebuinţat în locul acuzativului
(care este de fapt un locativ).
Referitor la această poezie, dar şi la altele, Dumitru Caracostea afirmă:
„Există la Eminescu şi un număr de poezii fără un simbol central. Şi nu este o
întîmplare că în fruntea lor stă Rugăciunea unui dac, cea mai pesimistă pagină a
lui” (Caracostea, 1975: 137). Un răspuns la această afirmaţie a lui Caracostea îl
găsim deja la Dumitru Murăraşu, cînd acesta vorbeşte despre eliberarea de
veşnica repetiţie a efemerului prin intrarea în „veşnicul repaos”: „Să-ngăduie
intrarea-mi în veşnicul repaos”, „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se
curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă” (Murăraşu, 1967: 276). O
înţelegere mai clară a concepţiei despre timp la Eminescu ne-ar putea apropia
mai mult de universul său poetic. Care este încărcătura semantică a „stingerii
eterne”? Este doar dispariţia? Sau am putea „să dăm amploare gîndirii”, aşa
cum spune Murăraşu, şi să vedem aici „reîntoarcerea în haos” (ibidem: 288) şi, o
dată cu aceasta, şi reîntoarcerea într-un alt timp?
În analiza componentei filozofice a operei lui Eminescu, G. Călinescu
ajunge la o concluzie cel puţin neaşteptată în ceea ce priveşte sensul metaforei
eminesciene: „Eminescu […] avea cultură filosofică şi clasică şi putea între-
buinţa abstracţiuni şi imagini mitologice multiple pentru a-şi desfăşura ideea,
că reminiscenţe de tot felul s-au putut stratifica peste un mit de o simplitate
cosmică pentru care n-avea nevoie de nici o pregătire documentară, reminis-
cenţe ce, aparţinînd lumii de buruieni dese ale subconştientului, niciodată nu
vor fi descurcate, nefiind de altfel nicicînd vreun folos într-asta. Dar hotărît
este că imaginile poetului nu au o funcţie de gîndire, nu sînt noţiuni, ci meta-
fore, şi orice sistematizare a lor e menită să ducă la bizarerii” (Călinescu,
[1935]: 59). Printre motivaţiile lui Călinescu pentru o asemenea perspectivă
s-ar afla şi o anumită distonanţă în gîndul eminescian: „amorfia primară de
dinainte de geneză, ceea ce înseamnă stingerea oricărei realităţi, pentru că
starea de «ceaţă sură» a lumii e o simplă abstracţie a minţii, Dumnezeu creînd
sempitern” (ibidem: 66). Lectura poemului Luceafărul din această perspectivă îl
conduce la o interpretare surprinzătoare în ceea ce priveşte treptele timpului şi

239
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

ale existenţei: „Dumnezeu vorbeşte Luceafărului ca unui egal – «Noi nu avem


nici timp, nici loc» – dar acesta e un mod stilistic de a se exprima. Hyperion nu
e absolutul, ci numai o fiinţă creată «ieşită din haos», de durată infinită, căci
altfel n-ar avea sens să-şi ceară pieirea” (ibidem: 70).
Însă nu poate fi vorba doar de „un mod stilistic”, pentru că ei chiar sînt
în afara timpului, ei aparţin unei alte sfere, aşa cum bine observă imediat
Călinescu, arătînd că Hyperion e o „fiinţă de durată infinită”. Hyperion nu
poate fi situat în realitatea duratei, fie ea şi infinită, pentru că el nu este
asimilat trecerii („Iar tu, Hyperion, rămîi/ Ori unde ai apune”), este în afara
fenomenalului („Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua
cea dintăi,/ Cum izvorau lumine”). „Durata infinită” este o sintagmă care nu
s-ar putea aplica decît la nivelul a ceea ce numim „durată”, adică „trecere”, ceea
ce ar însemna timpul trecător imaginat fără început şi fără sfîrşit. Hyperion nu
poate aparţine acestui timp, pentru că este în afara sa şi îi preexistă. El este, ca
şi Demiurgul, în afara timpului fenomenal, însă se deosebeşte de Demiurg,
fiind principiu creator, dar fără a fi şi forţă creatoare (demiurg). Într-adevăr,
Luceafărul este apărut din haos („Din chaos, Doamne,-am apărut”), însă
„existenţa” sa nu este situată la nivelul duratei. Apariţia din haos şi, totodată,
neapartenenţa la timp trebuie acceptate ca atare, fără a încerca, aşa cum spune
Călinescu ([1935]: 65) „să vedem dacă e posibil să legăm dialectic diferitele
elemente”. Revenim la ceea ce spune Cezar Papacostea ([1930]: 46): „Creaţia
nouă, cînd e lucrare de artă, îşi făureşte schelă de susţinere; ea trăieşte ca
organism autonom, faţă de care izvorul rămîne simplu punct de plecare”. În
ceea ce priveşte timpul, Luceafărul stă în timpul infinit absolut. La fel şi Demi-
urgul. Chiar dacă din perspectiva izvoarelor Luceafărul este şi fiinţă uraniană,
acest lucru nu trebuie să împiedice situarea sa în timpul infinit absolut, şi nu în
durata infinită. Interpretările care conduc la verdicte precum „contradicţie”,
„absurditate”, „reacţie neîndemînatecă”, „o palidă icoană antinomică a absur-
dităţilor” (Călinescu, [1935]: 68-69) în privinţa operei lui Eminescu, fie şi în
variante, nu pot fi acceptate. Nu este vorba despre „luarea metaforelor ad
litteram”, condamnată în termeni drastici de Eminescu (1981: 98), însă nici
coordonarea strictă în cadrul conceptelor filozofice nu este o cale profitabilă în
lectura operei eminesciene.
Tot Călinescu afirmă:
O strofă ca aceasta:
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.
Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric
(Scrisoarea I)

240
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

este o succesiune de admirabile imagini exprimînd un urît cosmic, dar nicicum o


meditaţiune filosofică. Expresia „vis al nefiinţei” cuprinde un non-sens evident…
Visul presupune spiritul care visează… (ibidem: 73-74).
Însă pentru o lectură adecvată a versului „Că vis al morţii-eterne e vieaţa
lumii-ntregi” (Împărat şi proletar) Călinescu recurge la însemnările manuscrise
ale lui Eminescu:
În acest timp noi găsim în manuscrisele sale cam din aceeaşi epocă demonstrări
ale nemuririi sufletului, prin ilusivitatea morţei:
„De aci resultă, cumcă noi am fost întotdeauna şi vom fi totdeauna deter-
minaţi aşa cum sîntem şi cumcă moartea este numai vis al imaginaţiunei
noastre.”
Ideea conţinută în versurile de mai sus ca şi pretutindeni este că tot ce e
fenomenal e prin aceasta caduc:
Că mii de oameni neam de neam,
Că soarele şi luna
Se nasc şi mor în sfîntul Brahm
În care toate-s una (ibidem: 74-75).
Interpretarea visului ca efemeritate („tot ce e fenomenal”) şi în cazul
versului din Scrisoarea I („Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric”) nu este
nici pe departe „un non-sens evident”, cum afirmă Călinescu. Juxtapunerea
„avem clipa, avem raza” din versul eminescian constituie un indiciu supli-
mentar spre această interpretare. Lumea fenomenală situată în dimensiunea
trecerii este „o clipă suspendată” în dimensiunea netrecerii. În metafora „vis al
nefiinţei” trebuie văzută efemeritatea lumii în raport cu eternitatea extraexis-
tenţialului, a nefiinţei. Altfel spus, interpretarea metaforei presupune realitatea
ultimă (nefiinţa) şi „visul” acesteia, lipsit de „consistenţa” eternităţii infinite:
lumea fenomenală.
Baza interpretărilor interogativ-dubitative şi a verdictelor de tipul
„non-sens evident”, contradicţie”, „absurditate”, pe care le găsim la Călinescu,
este o distincţie tripartită a infinitului la Eminescu în viziunea sa: „a) eterni-
tatea factorului necreat şi generator, prin excluderea oricărei idei de limitare,
eternitatea în absolut a Demiurgului, b) durata infinită a Cosmului, care deşi
creat este în totalitatea lui fără început şi fără sfîrşit, anterioritatea Demiur-
gului faţă de el fiind numai calitativă, c) nemurirea făpturilor din întîia etapă a
Genezei, ca aştrii platonicieni, cărora, muritori prin natură, li s-a conferit
incoruptibilitatea” (Călinescu, [1935]: 65). În acest fel, infinitul ar avea mai
multe esenţe, adică s-ar adăuga durata infinită şi nemurirea, însă acestea două
din urmă nu sînt interpretate ca fiind nişte forme ale timpului infinit, ci sînt
apropiate de dimensiunea timpului efemer (perceput ca nesfîrşit). Infinitul
absolut este o dimensiune a timpului sau, mai bine spus, este în afara timpului
perceput ca trecere, iar durata infinită şi nemurirea reprezintă o calitate diferită
a timpului, pentru că e un timp trecător infinit. Desigur distincţia lui Călinescu

241
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

este valabilă, însă numai dacă cele trei concepte sînt aşezate într-un singur
plan, şi anume în timpul infinit, chiar dacă ar părea contradictoriu. Posibilitatea
interpretării treptelor timpului în poemul Luceafărul este trecută aproape
într-un plan ezoteric de Călinescu ([1935]: 58-72). Interogaţia asupra veşniciei
Demiurgului şi a Luceafărului nu se concretizează într-o interpretare coerentă
la Călinescu. Ceea ce am putea afirma despre timpul Demiurgului şi al
Luceafărului este că ei sînt în afara timpului, adică nu pot fi nici în durata
infinită (a lumii), nici în nemurire ca durată infinită individuală. Starea de
„nemuritor” a Luceafărului nu este compatibilă cu viaţa, fie aceasta chiar
nesfîrşită, aşa cum este explicată şi de Călinescu: „nemurirea făpturilor din
întîia etapă a Genezei, ca aştrii platonicieni, cărora, muritori prin natură, li s-a
conferit incoruptibilitatea” (ibidem: 65). El este nemuritor prin situarea în afara
timpului, însă nemurirea ca reflectare a infinitului în interpretarea lui
Călinescu se află în sfera curgerii timpului, chiar dacă este vorba despre o
curgere veşnică.
O altă distincţie la nivelul conceptului desemnat prin substantivul timp
(definit la Scorpan doar în raport cu conceptul de timp desemnat prin vreme)
este făcută de Ioana Em. Petrescu, care, pornind de la versurile din Memento
mori –
Şi-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcînd schiţele ei. –
identifică un timp „echinoxial, al cumpenei în etern echilibru […], timp cosmic,
cel în care grecii vedeau imaginea mobilă a eternităţii” şi un timp care „intră
sub semnul solstiţiului”, atunci cînd „îşi pierde caracterul cosmic de imagine
mobilă a eternităţii şi primeşte caracter istoric (comportînd adică eroziunea,
ruperea, stagnarea, degradarea)” (Petrescu, 2005: 61). Această distincţie nu se
suprapune peste ceea ce exprimă destul de confuz Scorpan, cînd defineşte
conceptul desemnat prin substantivul timp şi ca avînd „valoarea unui concept
pur”, dar care „capătă conţinut în lumea fenomenelor” (Scorpan, 1977: 170).
Prin conceptul de timp echinoxial se identifică o percepţie diferită a timpului
istoric, adică un timp mitic, al începuturilor, concordant cu eternitatea, ilustrat
prin versul din Memento mori: „Şi în urmă din izvoare timpi răcori şi clari
răsar”. Conceptul de ‘timp echinoxial’ este operant nu numai la nivelul timpu-
lui istoric, ci şi la nivelul timpului individual. Astfel, deşi timpul lumii şi timpul
individual nu aparţin prin esenţă timpului infinit, în ambele cazuri poate exista
o concordanţă cu timpul infinit: timpul istoric ca timp mitic, iar timpul indivi-
dual prin sentimentul iubirii (Pe lîngă plopii fără soţ, Sara pe deal), dar şi prin
contopirea prin moarte cu un puls cosmic al timpului etern. „Stingerea” în
elementele cosmice este o trecere în timpul cosmic etern. Timpul elementelor
cosmice nu este unul univoc: ca intrare în existenţă şi în ritmul trecerii lumea
cosmică intră în fenomenalitate („Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspen-
242
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

dată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată […]/ Cum s-o stinge, totul
piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…”,
Scrisoarea I; „Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe:/ Întunericul e haina
îngropatelor risipe./ Cîte-o stea întîrziată stinge izvorul ei mic./ Timpul mort
şi-ntinde membrii şi devine veşnicie./ Cînd nimic se întîmpla-va pe întinderea
pustie”, Memento mori), însă poate fi şi reprezentarea fenomenală a eternităţii
(Revedere: „Ce mi-i vremea, cînd de veacuri/ Stele-mi scînteie pe lacuri”, Mai
am un singur dor). Prin urmare, identificarea reprezentării conceptuale a
timpului la Eminescu presupune şi identificarea perspectivelor diferite asupra
nivelurilor de existenţă, precum şi a trecerii dintr-o condiţie de existenţă (şi de
esenţă) la o alta, în special în cazul fiinţei umane, care aspiră la o contopire cu
fiinţa lumii (vezi şi Dumitrescu-Buşulenga, 1989: 63).

3. Reprezentările conceptuale ale timpului


în lirica eminesciană
Imaginea timpului în lirica eminesciană poate fi desprinsă chiar numai
printr-o lectură atentă şi o corelare internă a modurilor de reprezentare ale
acestuia. Contribuţiile autorilor citaţi şi observaţiile asupra interpretărilor lor
ar putea fi continuate prin indicarea în mod direct a „imaginilor conceptuale”
ale timpului la Eminescu. Recurgem însă şi la cîteva citate din manuscrisele lui
Eminescu, unde acesta se referă direct la diferenţele de nivel ale timpului.
Chiar dacă, la fel ca în cazul altor concepte majore, există mai multe surse ale
imaginii timpului la Eminescu, filozofia antică şi budismul fiind mai mult decît
evidente (vezi Papacostea, [1930]; Călinescu, [1935]: 5-91; Diaconescu, 1982), se
poate considera că la nivel general influenţa decisivă este aceea a lui Kant,
lucru exprimat în mod direct de Eminescu, care a şi tradus o parte din Critica
raţiunii pure, acolo unde se regăseşte şi analiza conceptului de ‘timp’ şi a
percepţiei sale. Referirile la influenţa lui Kant asupra concepţiei lui Eminescu
despre timp nu lipsesc la autorii citaţi mai sus (Scorpan, 1977: 169; Călinescu,
[1935]: 12-22; indirect la Murăraşu, 1967: 98, 300), însă exprimarea directă a lui
Eminescu în acest sens reflectă în mod clar şi modurile de reprezentare la nivel
conceptual a timpului din creaţia sa lirică (dar şi din cea în proză). De altfel,
primele două citate se regăsesc şi la Călinescu ([1935]: 12-13), însă neînsoţite de
o aprofundare critică pe măsură („În apriorismul filosofului de la Königsberg el
vede o liberare a spiritului de contingenţele universului concret, o religie a
ideilor vecinice, o îndreptăţire teoretică, în fine, a visului pur poetic”, ibidem: 12).
Este ciudat, cînd cineva a pătruns odată pe Kant, cînd e pus pe acelaşi punct de
vedere atît de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, – mintea nu mai e
decît o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă.
Şi cînd ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dispărut şi eternitatea cu
faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume
încremenită cu toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi
243
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

peirea ta sînt numai o părere. Şi inima numai20 e în stare a te transpune în


această stare. Ea se cutremură încet în sus şi în jos […], ea este orologiul ei.
Şi astfel fantazia nu mai este reflecţia lumii astfel cum ea se arată ochilor
într-o reală trezvie, ci ca în fantazia poetului şi a artistului se ridică în jur în
petrificaţiunea ideilor eterne, ce [le] reprezintă.
Kant – cel mai profund dintre muritori, a descoperit că spaţiul ca mărime
este pururea egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e
determinată în mod a priori de inteligenţa noastră, atît în privirea mărimii ei, cît
şi în privirea raportului cu spaţiul. Tot astfel se-ntîmplă cu timpul. Deşi
închipuindu-ni-l ca infinit, fiece parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul.
E o linie de demarcare între ceea ce-a rămas îndărăt şi ceea ce se va-ntîmpla
înainte. În privinţa cauzalităţii el rămîne mai obscur.
Cît despre creier, el mai are funcţia de a pricepe relaţii de timp, spaţiu şi
cauzalitate, va să zică iarăşi ceva relativ. De aceea nu-şi va putea închipui un
timp absolut, nici un spaţiu absolut, nici o cauzalitate absolută – toate acestea
vor forma înlăuntrul minţii un lanţ, neajuns la nici un capăt, care se sustrage
oricării fixări absolute.
(Eminescu, 1981: 549-550, 356, 63).
Luînd în considerare ceea ce însuşi Eminescu spune referitor la timp în
mod direct, dar raportîndu-ne şi la creaţia sa, la nivel conceptual se pot iden-
tifica trei dimensiuni ale timpului: 1) o formă apriorică, de natură intuitivă
(independentă de lumea experienţei, adică fără existenţă obiectivă), timpul ca
idealitate transcendentală, infinitul în afara trecerii timpului („Timpul a dispă-
rut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru”, unde con-
juncţia şi are valoare adversativă); 2) o primă formă fenomenală, timpul ca
realitate empirică, adică timpul experienţei umane (a posteriori), timp fragmen-
tar, timpul trecerii („trecere şi naştere, cum că ivirea şi peirea ta sînt numai o
părere”); 3) o combinaţie a primelor două forme: timpul fenomenal ca trecere
infinită, veşnicia fenomenală, reprezentare a infinitului ca idealitate transcen-
dentală prin realitatea empirică extinsă la nesfîrşit („Deşi închipuindu-ni-l ca
infinit, fiece parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul”, „De aceea nu-şi va
putea închipui un timp absolut, nici un spaţiu absolut, nici o cauzalitate abso-
lută – toate acestea vor forma înlăuntrul minţii un lanţ, neajuns la nici un
capăt, care se sustrage oricării fixări absolute”). La nivelul celei de-a treia repre-
zentări Ioana Em. Petrescu distinge între un timp „solstiţial” şi un timp „echino-
xial” (mitic). Însă aceeaşi distincţie poate fi făcută şi la nivelul celei de-a doua
reprezentări a timpului: trecerea în timpul cosmic prin sentimentul iubirii.
La nivel de esenţă, există doar un timp esenţial şi un timp fenomenal (cf.
Irimia, 2014: 36), însă acesta din urmă are o dublă reprezentare. Aşadar, am
putea vorbi despre un timp infinit absolut, aprioric (ideal), despre un timp

20
În textul editat: „nu mai”.

244
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

empiric fragmentar (durată), şi despre un timp empiric infinit (succesiune de


durate ca reprezentare empirică a infinitului, adică veşnica trecere a lumii).
3.1. Timpul infinit absolut
Timpul infinit absolut, inaccesibil experienţei umane, este situat la
Eminescu în afara fenomenalului (reprezentat prin timpul empiric fragmentar
şi prin timpul empiric infinit), adică fie înainte de existenţă (existenţa fenome-
nalului, a lumii), cînd este corelat cu starea de increat, fie după existenţa feno-
menalului, cînd este corelat cu extincţia fenomenalului sau chiar cu extincţia
cosmică. Termenul propriu reprezentativ pentru această dimensiune este sub-
stantivul infinit: „Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit” (Scrisoarea I).
Metafora reprezentativă pentru timpul infinit absolut este una legată de spaţiu
(dimensiunea cu care se află în raport implicit), mai exact, de inexistenţa
spaţiului, şi anume „văi de haos”, atît ca stare preexistenţială:
De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute.
(Scrisoarea I)
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea ca-n ziua cea dintăi
Cum izvorau lumine,
(Luceafărul)
cît şi pentru starea postexistenţială:
Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult… de mult
(Scrisoarea I)
De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi?
Pe capul meu şi-ntoarce destinurile sale,
Cînd mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?
(Povestea magului călător în stele).
Extrafenomenalul timpului infinit absolut este redat şi prin metafora
„cîmpii de haos”:
Tu, ce în cîmpii de caos semeni stele – sfînt şi mare,
Din ruinele gîndirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom.
(Memento mori).
Determinarea prin epitetul metaforic „sur” a sintagmei metaforice („sure
văi de haos”) ar putea fi pusă în raport cu lumina (ca principiu creator), acesta
redînd starea preexistentă luminii, increatul. Conotaţia epitetului „sur” în lirica
eminesciană este însă, în principiu, aceea de vechime. Avînd în vedere aceste
lucruri, afirmaţia lui Călinescu ([1935], 66) despre „starea de «ceaţă sură» a

245
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

lumii”– că ar fi „o simplă abstracţie a minţii” – nu se justifică, ci, dimpotrivă,


capătă un sens prin integrarea în universul poetic eminescian. În general,
metaforele pentru starea preexistentă a lumii trimit la lipsa totală a luminii
(„Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,/ Din noaptea nefiinţei înfiorat
apare…”, Mureşanu; „Care din noaptea morţii înfiorat apare”, Povestea magului
călător în stele). Tot prin corelare cu extraexistenţialul, nefiinţă şi moarte
(percepută ca ieşire din fenomenal) din versurile citate sînt mărci ale timpului
infinit absolut. Versurile mai explicite în acest sens sînt cele din Scrisoarea I:
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.
Luceafărul apare cu însemnele morţii, ca entitate suprafenomenală; nu ca
fiind opusul vieţii (cum apare din perspectiva Cătălinei), ci dincolo de viaţă şi
de moarte:
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos…
……………………..
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţă…
Moartea ca reprezentare a efemerităţii este cea pe care o cere Demiurgu-
lui, fapt explicit şi prin asociere cu viaţa: „Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător
de moarte”.
Termenul propriu ce reflectă această imagine a timpului este vecinicie/
veşnicie, însă acesta poate reprezenta şi timpul empiric infinit. Cu sensul de
timp infinit absolut evident apare în afirmaţiile lui Hyperion: „Cu vecinicia sînt
legat,/ Ci voi să mă dezlege”, „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă”,
în Scrisoarea I: „a veciniciei noapte pururea adîncă” sau în Eu nu cred nici în
Iehova („De-oi trăi în veci pe lume,/ De-oi muri în vecinicie”. Sinonimul
eternitate este legat de timpul empiric infinit. Veşnic şi etern, ca adjective sau
adverbe, apar în redarea ambelor dimensiuni ale timpului infinit, atît cel
absolut, cît şi cel empiric.
Imaginea cea mai clară a timpului infinit absolut este cea în care este pus
în raport cu timpul istoric, ca timp empiric infinit:
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie
Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie.
(Scrisoarea I).
Sînt cunoscute versurile din Scrisoarea I şi Rugăciunea unui dac, în care
este redată starea preexistenţială, deci atemporală, adică în timpul infinit
absolut: „pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă”, „Pe cînd nu era moarte, nimic
246
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

nemuritor/ Nici sîmburul luminii de vieaţă dătător”. „Peirea cea eternă” din
Rugăciunea unui dac trimite tot la timpul infinit absolut, prin determinantul
eternă. La fel şi „vecinicul repaos” şi „stingerea eternă” din final, care capătă
această conotaţie prin determinanţii vecinicul şi eternă:
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
(Rugăciunea unui dac).
Revenind la citatul din manuscrisele lui Eminescu, „fantazia poetului şi a
artistului se ridică în jur în petrificaţiunea ideilor eterne, ce [le] reprezintă”
(Eminescu 1981: 550), aici este redat idealul poetului, acela de a se elibera de
„nemărginirea timpului” şi de a trece în timpul infinit absolut:
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor
Trece peste nemărginirea timpului.
(Numai poetul).
Astfel, timpul etern absolut este accesibil şi geniului creator în viziunea
lui Eminescu. Aşa se explică şi indicaţia poetului referitoare la sensul alegoric a
legendei Luceafărului, care nu este „o interpretare banală” (Călinescu, [1935]:
73). Trecerea „gîndirii” în planul timpului infinit absolut este chiar o constantă
la Eminescu:
A pus în tine Domnul nemargini de gîndire.
…………………………..
Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine.
(Povestea magului călător în stele),
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gîndului etern
(Cu mîne zilele-ţi adaogi).
3.2. Timpul efemer fragmentar
Timpul efemer fragmentar este redat în primul rînd prin vreme (vezi şi
Noica, 1992: 195), dar şi prin val/ valuri („Ce e val ca valul trece”, Glossă) sau
undă/ unde („Ce-i omul…/ O undă e, avînd a undei fire”, Fata din grădina de
aur; „Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine”, Memento mori), metafora cea
mai elocventă în acest sens fiind „valurile vremii”: „Din valurile vremii, iubita
mea răsai […]/ Din valurile vremii nu pot să te cuprind” (Din valurile vremii),
„A vremii valuri o lovesc ş-o sfarmă” (Rime alegorice). Poate cea mai expresivă
prezenţă a termenului val ca reflectare a timpului efemer este cea din

247
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Rugăciune: „Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie”. Termenii cu sens


propriu sînt cei cu sensul de măsură a timpului, precum veac/ veacuri („Veacuri
sînt de cugetare”, Înger şi demon; „Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de
veacuri”, Scrisoarea I) uneori şi veci („Istoria umană în veci se desfăşoară”,
Împărat şi proletar). Singularul păstrează întotdeauna această conotaţie, însă nu
şi pluralul („Ce mi-i vremea, cînd de veacuri/ Stele-mi scînteie pe lacuri”,
Revedere), cazuri în care există o consonanţă a timpului lumii cu timpul etern
absolut. În schimb clipă/ clipe („clipa ce se schimbă”, Glossă; „clipă trecătoare”,
Cu mîne zilele-ţi adaogi; „Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă”,
Scrisoarea I), oră/ ore, ceas/ ceasuri, zi/ zile, an/ ani reflectă întotdeauna condiţia
efemerităţii.
În genere, timpul efemer fragmentar este redat prin termeni care conţin
trăsătura fragmentarităţii în utilizarea lor cu sensul propriu, aşa cum sînt toţi
termenii din aceste două versuri: „Priveliştile sclipitoare/ Ce-n repezi şiruri se
diştern” (Cu mîne zilele-ţi adaogi). O imagine complexă a timpului efemer este
întreaga poezie Privesc oraşul-furnicar.
Însă timpul efemer fragmentar poate fi încărcat cu un puls cosmic prin
sentimentul iubirii. Şi în poezia de dragoste poate apărea acel timp „echinoxial”
despre care vorbeşte Ioana Em. Petrescu. Reprezentative în acest sens sînt
versurile din Pe lîngă plopii fără soţ: „O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu
dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră şi să mor”.
3.3. Timpul efemer infinit
Veşnicia efemerităţii, eterna curgere în care se află lumea fenomenală,
apare adesea sub semnul continuităţii sau al repetitivităţii („permanenţa formei
individuale”, Călinescu [1935]: 99), dar şi ca reflectare a percepţiei morţii ca
ne-viaţă, în opoziţie cu moartea ca ne-fiinţă. Spre deosebire de celelalte două
dimensiuni, timpul efemer infinit este redat adesea prin adverbe şi locuţiuni
adverbiale: în veci/ de veci/ pe veci („De-oi trăi în veci pe lume,/ De-oi muri în
vecinicie”, Eu nu cred nici în Iehova; „Îndură-te, stăpîne, şi dă-i pe veci viaţă”,
Rugăciunea unui dac; „Ci-n veci aceleaşi frunze cad”, Cu mîne zilele-ţi adaogi),
în vecie/ pe vecie („Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult”, Povestea magului
călător în stele), vecinic („Pierdută vecinic pentru mine”, Atît de fragedă), mereu
(„Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu”, O, mamă…). Cînd este
determinat de adjectivul neagră, substantivul vecinicie are conotaţie de timp
efemer infinit: „Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă/ Că epocele
se-nşiră ca mărgelele pe aţă” (Scrisoarea I); „Înmormîntat în secoli în neagra
vecinicie” (Povestea). La fel este şi în cazul altor determinanţi care implică
sensul de ‘vechime’, de ‘urît’ sau chiar de ‘limită’: „Vecinicia cea bătrînă, ea la
lumi privea uimită” (Memento mori), „vecinicia cea amară” (Odin şi poetul), „Că
la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?” (La moartea lui Neamţu). Excepţie

248
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

face conotaţia afectivă din Luceafărul: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă
dezleagă”. Nedeterminate, vecinicie şi vecie pot reflecta şi timpul efemer infinit:
Un cerc ce-i desemnat pe o hîrtie
S-arate ceea ce se mişcă-n cer,
Încunjurînd cu moartea ei pustie,
Pămîntul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se mişcă-n vecinicie.
(Îmbătrînit e sufletul din mine…),
A veciei văi deschise-s cu-adîncimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol lîngă chipul unei flori!
(Memento mori).

4. „Poarta-ntrării”. Consonanţa cu timpul infinit absolut


Dacă cele trei concepte ale dimensiunii „timp” ar fi considerate nişte
criterii stabile de identificare a „măsurii” timpului în creaţia eminesciană, cu
siguranţă că ar deveni o piedică în apropierea de universul său poetic. Una
dintre trăsăturile esenţiale ale operei eminesciene este aspiraţia fiinţei umane
de a-şi depăşi propria condiţie, fapt ilustrat prin încercarea de a intra într-un
alt nivel existenţial. Elementul esenţial al diferenţei de nivel existenţial este
timpul: „timpul semnifică o dimensiune a Fiinţei lumii înţeleasă ca fiinţă
cosmică şi are atributul eternităţii, spre care aspiră fiinţa umană în tentativele
de depăşire a propriei condiţii” (Irimia, 2014: 36).
Intrarea în fiinţa lumii şi în timpul cosmic prin sentimentul iubirii, intra-
rea în timpul cosmic a geniului creator, reintegrarea în fiinţa lumii – şi implicit
în timpul cosmic – prin moarte, reprezintă cele trei posibilităţi de accedere la
eternitate. Aspiraţia spre acest spaţiu al eternităţii prin sentimentul iubirii,
evidentă în Pe lîngă plopii fără soţ sau în Sara pe deal, transpare şi în cuvintele
lui Cătălin: „Cu farmecul luminii reci/ Gîndirile străbate-mi/ Revarsă linişte de
veci/ Pe noaptea mea de patemi” (Luceafărul). „Raza gîndului etern” din Cu
mîne zilele-ţi adaogi are o corespondenţă în ştiinţa bătrînului dascăl din Scri-
soarea I: „Universul fără margini e în degetul lui mic” sau în „nemărginirea de
gînd” din Povestea magului călător în stele. Însă probabil că această trecere este
cel mai bine ilustrată prin reintegrarea în fiinţa lumii şi în timpul cosmic prin
moarte, urmărind evoluţia poeziei Mai am un singur dor de la variantele prime
la cea finală. Dacă în variante se observă o participare a fiinţei lumii la zbuciu-
mul fiinţei umane („Lucească cer senin/ Eternelor ape,/ Care din văi adînci/
Se-nalţă la maluri,/ Cu braţe de valuri./ S-ar atîrna de stînci –/ Şi mur-
mură-ntruna/ Cînd spumegînd recad”, Nu voi mormînt bogat; „S-aud cum
blînde cad/ Izvoarele-ntruna […]/ S-aud pe valuri vînt,/ Din munte talanga”, Iar
cînd voi fi pămînt), în varianta finală se ajunge la o interiorizare a zbuciumului
fiinţei umane în ritmul fiinţei lumii: „Pe cînd cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna/

249
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Alunece luna/ Prin vîrfuri lungi de brad […]/ Va geme de patemi/ Al mării
aspru cînt” (Mai am un singur dor).
Poate că pe lîngă elementele ce dau o imagine „palpabilă” eternităţii, aşa
cum sînt „linişte”, „adînc”, „lin”, „întins” în cazul dezmărginirii prin iubire sau
prin moarte, un alt element definitoriu al intrării în ritmul etern al lumii este
„lumina de lună”, asociată gîndirii geniului: „Cum revarsă luna plină liniştita ei
splendoare! […]/ Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării/ Şi ridică
mii de umbre după stinsul lumînării…” (Scrisoarea I).

5. Consideraţii finale
Imaginea timpului în creaţia eminesciană nu poate avea o reprezentare
fixă. Însă identificarea conceptelor generice ale timpului şi a funcţionării lor în
diferite ipostaze pot să ne apropie mai mult de universul său poetic. O analiză
mai aprofundată a modului în care este reprezentat timpul la Eminescu, care să
includă şi proza, poate confirma sau depăşi interpretările propuse. Ceea ce se
poate afirma cu certitudine este că o cercetare axată pe această tematică este
necesară, chiar dacă referirile la reprezentarea timpului în opera eminesciană
nu lipsesc.

Bibliografie
Caracostea, Dumitru, 1975, Studii eminesciene, Bucureşti, Minerva.
Călinescu, George, [1935], Opera lui Mihai Eminescu, I. Filosofia teoretică. Filosofia
practică, Bucureşti, Cultura Naţională.
Diaconescu, Traian (coord.), 1982, Eminescu şi clasicismul greco-latin, Iaşi, Junimea.
Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, 1989, Eminescu, Viaţă. Operă. Cultură, Bucureşti, Editura
Eminescu.
Eminescu, Mihai, 1981, Fragmentarium, Ediţie de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Eminescu, Mihai, 1975, Lecturi kantiene, Editate de C. Noica şi Al. Surdu, Bucureşti,
Editura Univers.
Eminescu, Mihai, 1939-1963, Opere, I-VI, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius,
Bucureşti, Editura Academiei Române.
Irimia, Dumitru (coord.), 2002, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele
poeziilor antume, I-II, Botoşani, Editura AXA.
Irimia, Dumitru (coord.), 2006, Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele
poeziilor postume, I-IV, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Irimia, Dumitru, 2014, Studii eminesciene, Ediţie de Ioan Milică şi Ilie Moisuc, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Murăraşu, D., 1967, Comentarii eminesciene, Bucureşti, Editura pentru Literatură.
Noica, Constantin, 1992, Introducere la miracolul eminescian, Bucureşti, Humanitas.
Papacostea, Cezar, [1930] Filosofia antică în opera lui Eminescu, Bucureşti, Tipografia
Ion C. Văcărescu.

250
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

Petrescu, Ioana Em., 2005, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Ediţie
îngrijită şi prefaţată de Irina Petraş, Editura Paralela 45, Piteşti.
Scorpan, Grigore, 1977, M. Eminescu. Studii şi articole, Junimea, Iaşi.

REPERE ÎN DEFINIREA LIMBAJULUI POETIC:


EUGENIU COŞERIU ŞI DUMITRU IRIMIA

A l a S ai nenc o*

1. Cu referire la limba română (şi am putea extinde această afirmaţie la


limbi în general), identitatea şi unicitatea ei, afirmă D. Irimia, „1) constă în uni-
citatea ei ca limbă istorică (în înţelesul lui Eugeniu Coşeriu) în familia limbilor
romanice, 2) se consolidează ca limbă de cultură şi 3) se manifestă, la cel mai
înalt nivel, în revelarea originarităţii ei prin limbaj poetic” (Irimia, 2007: 12).
Cele trei verbe din afirmaţia lui D. Irimia – constă, se consolidează, se
manifestă –, distincte ca semnificaţie verbală generală, punctează starea actuală
(prin definirea ca limbă istorică), devenirea (prin consolidarea ca limbă de
cultură), acţiunea (ca manifestare prin limbajul poetic).
Unicitatea ca limbă istorică, definită de Eugeniu Coşeriu drept „diasistem,
un ansamblu mai mult sau mai puţin complex de ‘dialecte’, ‘niveluri’ şi ‘stiluri
de limbă’”, care „se realizează” în vorbire „numai prin intermediul uneia din
formele sale determinate”, se prezintă drept o „colecţie” de limbi funcţionale
(Coşeriu 2000: 266-268), care constituie arhitectura limbii, implicit arhitectura
limbii române.
Faptul de a fi „formă a culturii, poate cea mai universală dintre toate şi,
oricum, prima care diferenţiază în mod imediat omul de celelalte fiinţe din
natură” (Coşeriu, 2009: 177) şi, în acelaşi timp, de a fi nu „doar una dintre for-
mele culturii, ci mai degrabă fundamentul şi cadrul fiecărei culturi, deschiderea
oricăror posibilităţi culturale” (ibidem: 337) explică legătura intimă dintre limbă
şi cultură.
Prin limbajul poetic se manifestă limba naţională, pentru că el „repre-
zintă deplina funcţionalitate a limbajului şi pentru că, prin urmare, poezia
(literatura ca artă) este spaţiul desfăşurării integrale, al plenitudinii funcţionale
a limbajului” (ibidem: 162).
2. Interpretarea limbii istorice, aşa cum o defineşte Eugeniu Coşeriu,
drept totalitatea variantelor existente pentru limba română (şi D. Irimia tocmai

*
Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu.

251
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

la concepţia lui Eugeniu Coşeriu trimite) impune definirea limbajului poetic


prin raportare la limba istorică şi precizarea faptului dacă acesta este, în fond, o
limbă funcţională printre celelalte limbi funcţionale, precum şi clarificarea
statutului limbajului unui poet/ scriitor.
După Eugeniu Coşeriu, „e imposibil, de exemplu, să caracterizezi limba
lui Eminescu drept uz lingvistic special în interiorul limbii române. Limba
marilor poeţi pare a coincide pur şi simplu cu limba istorică, ca realizare a
posibilităţilor deja date în aceasta. Tot aşa, şi o limbă istorică este, apoi, într-un
anume sens, identică limbajului poetic care îi corespunde, şi de aceea nu este
lipsit de sens să numeşti româna limba lui Eminescu, italiana limba lui Dante
sau engleza limba lui Shakespeare”. Şi în acelaşi timp, „textele nu pot fi
interpretate doar ca manifestări ale limbajului ca atare, ci numai ca o modali-
tate superioară a faptului lingvistic […], în care limbajul ca atare devine expre-
sie pentru conţinuturi de nivel superior” (ibidem: 164-166).
Pentru D. Irimia, discursul poetic „părăseşte sistemul lingvistic pentru a
pătrunde în sistemul artelor, păstrîndu-l totodată cu sine pe cel dintîi”, iar
„această transmutaţie este făcută posibilă de acţiunea funcţiei poetice, care con-
verteşte comunicarea lingvistică în comunicare estetică prin intermediul limba-
jului poetic, sistem semiotic cu o poziţie deosebită între celelalte sisteme de
semne; în spaţiul său se realizează o sinteză cu totul particulară între sistemul
artelor şi cel al limbii” (Irimia, 1979:7) sau: „funcţia poetică ia în stăpînire
organizarea biplană a textului şi desfăşurarea procesului de semnificare în baza
principiului estetic” (idem, 1999: 21). Această delimitare implică, pe de o parte,
delimitarea creaţiei poetice de alte arte, iar pe de alta, conturarea profilului
limbajului poetic faţă de limbaj în general, poezia fiind „limbă şi artă”. Această
dublă identitate, care defineşte literaritatea unui text, este „o identitate estetică:
[textul] este organizat şi funcţionează în baza unor principii proprii comu-
nicării şi cunoaşterii estetice; o identitate stilistică; [textul] aparţine unei
variante funcţionale a actualizării limbii” (ibidem: 21).
Cu referire la cel de-al doilea aspect, D. Irimia constată că am putea „vorbi
de o limbă a poeziei, ca o realitate aparte, ce se opune deopotrivă limbii comune
şi limbii literare, trăgîndu-şi, în acelaşi timp, seva din ele” (idem, 1969: 192).
3. „Posibilitatea convertirii comunicării lingvistice în comunicare poetică
(deci posibilitatea poeziei, n.a., A.S.) îşi are originea în însăşi structura internă,
biplană a limbii: un nucleu al comunicării (noţional-intelectuale) şi o zonă
reflexivă (a expresivităţii individuale)” (idem, 1979: 9), consideră D. Irimia,
făcînd referire la concepţia lui Tudor Vianu („faptul lingvistic este, în aceeaşi
vreme «reflexiv» şi «tranzitiv». Se reflectă în el omul care îl produce şi sînt
atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc” (Vianu, 1991: 22).
În termeni coşerieni, convertirea în limbaj poetic reprezintă o modificare
a raportului obiectiv – subiectiv.

252
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

Referitor la dimensiunea „obiectivă” a limbajului, Eugeniu Coşeriu con-


stată că „limba este orientată asupra unui obiect. Ea desemnează, prin latura ei
semnificativă, un fenomen care «corespunde» subiectului ei; ea descrie realita-
tea sau corespunde existenţei” (Coşeriu, 2009: 32).
Iar în privinţa libertăţii de limbaj şi a afirmaţiei că „limbajul este un fapt
social şi că limba pur şi simplu se impune vorbitorilor”, Coşeriu afirmă că „în
realitate, limbajul este mai curînd fundament şi în acelaşi timp manifestare
primară a socialului, a acelui a-fi-cu-altul al omului, iar limba nu este obliga-
torie ca impunere exterioară, ci ca obligaţie liber asumată” (ibidem: 52).
Dimensiunea subiectiv – obiectiv, în felul acesta, se suprapune pe dimen-
siunea subiect – obiect (în limbaj în general) şi dimensiunea subiect – subiect
(în limba istorică sau, mai exact, în limba funcţională), două dimensiuni esen-
ţiale ale limbajului. Aceasta pentru că „limba este orientată asupra unui obiect.
Ea desemnează, prin latura ei semnificativă, un fenomen care corespunde
subiectului ei; ea descrie realitatea sau corespunde existenţei” şi pentru că, în
mod esenţial, limbajul „prin dimensiunea lui intersubiectivă, dimensiunea
alterităţii, uneşte între ei subiecţii, un subiect este adus în situaţia de a nu-i
percepe pe ceilalţi ca obiecte, ci de a le recunoaşte direct subiectivitatea”
(ibidem: 32-33).
Iar în acest context al subiectivării – obiectivării, „diferenţa esenţială
între artă, între toate formele artei şi limbaj este că arta, în realitate, nu se face
pentru cineva, pentru a lua contact, ci se face numai pentru obiectivare” şi,
trimiţînd la Humboldt şi John Dewey, continuă: „limbajul poate avea, fără
îndoială, o referinţă obiectivă, dar prima lui referinţă este referinţa la alte
subiecte, cu care se stabileşte comunicarea, şi numai prin această referinţă la
alte subiecte, referinţa obiectivă devine obiectivă” (Coşeriu, 1996: 53).
Cele două perspective în desfăşurarea comunicării lingvistice (raportul
dintre protagonişti şi raportul dintre lumea extraverbală şi limbă), care se
impun ca axe ale comunicării, dezvoltă cîmpul semiotic cu „tensiunile între cele
două perspective ale comunicării, ca axă subiectivă, axa protagoniştilor actului
lingvistic, şi ca axă obiectivă, axa lume – limbă” (Irimia, 1999: 25). Subiectivarea
mesajului se produce fie din punctul de vedere al individualităţii emiţătorului,
fie din punctul de vedere al raportului cu destinatarul, iar în procesul subiec-
tivării intră atît lumea, cît şi limba, care, în acelaşi timp, se opun acestui proces:
lumea prin datele sale obiective, iar limba prin limitele ei istorice (ibidem: 25).
Orice text literar este, după D. Irimia, „un text lingvistic produs de un
subiect lingvistic” din care reiese faptul că „structura (stilistică) a textului este
şi imagine a individualităţii creatorului şi imagine a lumii create” (ibidem: 21),
purtînd „mărcile identităţii Eului auctorial” şi „totodată mărcile Eului textual”.
Structura textului, în acelaşi timp, este determinată de „modul specific de inter-
ferenţă” a lumii extraverbale, a lumii lingvistice şi a lumii fiinţei umane, care se
întrepătrund „în trecerea realităţii extralingvistice în realitate lingvistică”.

253
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

În poezie, după Eugeniu Coşeriu, „limbajul se poate face absolut”,


„limbajul nu mai este semnificaţie şi desemnare, ci este şi sens. Şi atunci
limbajul devine absolut, e izolat şi devine operă. Adică limbajul este ca un fel
de materie a operei de artă, a poeziei – aşa cum piatra sau culorile sînt materia
sculpturii sau materia picturii – însă o operă de artă, într-un sens, mult mai
înaltă şi mult mai dificilă, fiindcă aici materia însăşi e vorbitoare, adică nu e
numai materialitate, ci are şi semnificaţie; semnificaţia devine şi ea materie
pentru a face un anumit sens” (Coşeriu, 1996: 53).
În Zece teze despre esenţa limbajului şi a semnificaţiei, Eugeniu Coşeriu
rezumă raportul dintre limbă şi lucruri, existenţă şi desemnare: „Limbajul e cel
care conferă existenţă lucrurilor: el nu este o nomenclatură pentru clase de
lucruri recunoscute dinainte ca atare. Bineînţeles, limbajul nu creează entităţile,
ci le creează fiinţarea: le face să fie într-un fel sau altul, le face să fie acesta sau
acela” (idem, 2009: 12). „Limbajul face posibil […] accesul la extralingvistic, la
lucrurile înseşi” (ibidem: 48).
Apropierea de lumea „lucrurilor”, prin urmare, este mediată de lumea
„cuvintelor”, iar principiul coşerian al realităţii limbajului „să spui lucrurile aşa
cum sînt”, la care trimite D. Irimia, în funcţionarea limbii devine principiul „a
spune lucrurile într-un anume mod”, pentru că, arată D. Irimia, „în interiorul
raportului om – limbă – lume, semnul/ textul lingvistic situează lumea între doi
poli: aşa cum este ea; aşa cum o vede subiectul uman (empiric, inocent)”, iar
identitatea lucrurilor pentru fiinţele umane este diferită şi aceeaşi în interiorul
aceleiaşi limbi: diferită – pentru că emiţătorul subiectivează mesajul şi aceeaşi
– pentru că identitatea „se modelează în funcţie de limbă”, iar „odată cu
devenirea umană a fiinţei, lumea va avea identitatea pe care i-o construieşte
limba, orice limbă fiind, în acest sens, un punct de vedere asupra lumii” (Irimia,
1992: 115). Peste punctul de vedere al limbi se suprapune punctul de vedere al
poetului, care se transpune prin semnele poetice.
Semnul poetic, spre deosebire de cuvîntul comun, nu are, după D. Irimia,
„o existenţă anterioară actului creaţiei”: el devine semn poetic în textul poetic
prin modificarea relaţiei dintre semnificat şi semnificant prin anularea „carac-
terului de necesitate”, anularea arbitrarului intern al relaţiei (investirea semni-
ficantului cu rol activ în construirea semnificaţiei, transformarea semnificatului
în semnificant secund, ruperea corespondenţei semnificat-semnificaţie) (idem,
1979: 13).
Enumerînd relaţiile concomitente prin care semnul lingvistic concret
funcţionează (relaţii cu alte semne, cu serii şi grupuri de alte semne, cu sisteme
întregi, cu universul extralingvistic, cu experienţa nemediată, lingvistică şi
nonlingvistică, cu alte texte, cu cunoaşterea empirică a lumii şi cu diferitele
forme de interpretare a lumii) şi care „conturează în jurul semnificatului
conceptual dat de sistemul şi norma limbii o serie de semnificate adiţionale”,
Coşeriu constată că acestea se reduc sau se dezactualizează în diferitele modali-

254
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

tăţi ale uzului, dar „se constată, în schimb, în ceea ce se numeşte limbaj poetic”
(Coşeriu, 2009: 161-162). „Toate relaţiile dintre semne […] şi, împreună cu ele,
toate evocările semnului, aparţin vorbirii în general. Ele nu sînt în niciun caz
ceva specific limbajului poetic”, dar „toate relaţiile dintre semne, ca şi evocările
corespunzătoare, apar complet actualizate în limbajul poetic” (idem, 2013: 160).
4. Printr-o inferenţă dinspre general spre particular din direcţia vorbi-
tor – poet / comunicare obişnuită / comunicare poetică, într-un mod diferit de
ceilalţi vorbitori, poetul „există, trăieşte şi acţionează ca fiinţă distinctă între
celelalte fiinţe” concomitent în raport cu lumea „lucrurilor” şi în raport cu
lumea „cuvintelor”. Poetul, sau într-o terminologie contextuală coşeriană,
subiectul absolut este unul absolut şi universal, care „ia responsabilitatea tutu-
ror subiecţilor posibili […] nu e vorba de un subiect între subiecte, ci fiecare
artist e subiect universal şi absolut” (Coşeriu, 1996: 50).
În acelaşi sens, D. Irimia se referă la un limbaj absolut şi la libertatea
absolută pe care o are poetul: „În cunoaşterea poetică, tinzînd ca, prin recupe-
rarea esenţei originare a limbajului, de limbaj absolut, să se ajungă la cunoaş-
terea de adîncime a lumii, ceea ce echivalează cu un act de intrare în comuni-
care cu lumea, omul, adică poetul, redă dinlăuntru sacralitatea, printr-un proces
de recreare a semanticii pierdute în spaţiul unei lumi semantice de tip poetic,
odată cu intrarea pe teritoriul miticului. Pe acest teren, libertatea poetului faţă
de limbă este, dintr-o perspectivă, absolută, dintr-altă perspectivă, suverani-
tatea limbii este absolută. Spaţiul de acţiune concretă, imediată a poetului este
limba istorică: din această perspectivă, libertatea sa este absolută: el poate nega
toate determinările istorice, contingenţiale” (Irimia, 1992: 120).
Importanţa limbajului în definirea şi devenirea umană Eugeniu Coşeriu o
formulează trimiţînd la Hegel: „după Hegel, două dimensiuni caracterizează în
mod esenţial omul ca creator al propriei sale lumi: munca şi limbajul […].
Limbajul […] constituie construcţia lumii proprii şi specifice a omului ca fiinţă
gînditoare; prin limbaj omul îşi construieşte lumea sa spirituală, lume formată
nu doar din lucruri, senzaţii, imagini şi reprezentări individuale, ci şi din sem-
nificate corespunzătoare unor moduri de existenţă universale, şi deci o lume
care poate fi gîndită, în care omul se poate obiectiva ca fiinţă culturală”
(Coşeriu, 2009: 337).
Importanţa limbajului poetic stă, după D. Irimia, în însăşi natura aces-
tuia: „Natura limbajului poetic stă în funcţia de a revela sacralitatea lumii şi
identitatea din stratul ei de adîncime. Cuvîntul poetic face parte din categoria
Cuvintelor originare din eseul lui Lucian Blaga cu acest titlu şi este metafora
revelatorie din aceeaşi concepţie, prin care cuvîntul profan îşi recuperează
esenţa de cuvînt sacru şi, prin aceasta, capacitatea de a revela sacralitatea
lumii” (Irimia, 2014: 248) şi este „privilegiul Poetului de a avea acces la stratul
de adîncime al unei limbi şi de a înscrie, prin aceasta, sub semnul universalităţii
şi al sacrului identitatea cea adevărată a fiinţei profunde a poporului pe care îl
255
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

reprezintă şi căruia i-a consolidat la nivelul cel mai înalt conştiinţa şi


demnitatea naţională” (idem, 2006: 11).
Condiţia producerii acestuia este întîlnirea „cu un poet a cărui creati-
vitate este consubstanţială creativităţii divine, îşi asumă funcţie ontologică,
constituindu-se într-un sistem de semnificare autonom, cu o natură paradoxală
sau aparent paradoxală: intră în opoziţie cu limba istorică într-un proces de
recuperare a originarităţii şi converteşte dimensiuni ale limbii istorice în coor-
donate definitorii proprii. Este, într-un fel, alături de ipostaza limbajului cărţi-
lor sacre, cea de-a doua ipostază a limbii, care nu descrie lumea fenomenală, ci
întemeiază lumi guvernate de întrebări esenţiale ale fiinţei umane prin
raportare la fiinţa lumii” (ibidem: 13).
În numeroase studii, D. Irimia probează această afirmaţie, arătînd cum
„sistemul de numire a Lumii […] trece din limba română istorică în limbajul
poetic eminescian, orientînd procesul de semnificare prin revelarea unor rapor-
turi de semantizare uitate de limbă în originaritatea lor, dar în care se pot
recunoaşte românii prin poezia lui Mihai Eminescu, în care se redescoperă sau
redescoperă esenţa originară a raporturilor” (ibidem: 17).
E suficient să amintim aici cîteva dihotomii ale sacrului/ profanului:
– vorbă pentru dimensiunea profană şi cuvînt pentru ipostaza sacră;
– Luceafăr pentru identitatea fenomenală, din planul/ lumea contingen-
tului şi Hyperion pentru identitatea mito-simbolică, din planul/ lumea
transcendentului;
– timp ca expresie a unei temporalităţi cosmice şi vreme ca expresie a
temporalităţii fenomenale etc. (idem, 2007:19).

Bibliografie
Coşeriu, Eugen, 1996, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de
Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române.
Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, Traducere din limba spaniolă de
Eugenia Bojoga. Cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura ARC.
Coşeriu, Eugeniu, 2009, Omul şi limbajul său. Antologie, argument şi note de Dorel
Fînaru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Coşeriu, Eugeniu, 2013, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului,
versiune românească şi index de Eugen Munteanu şi Ana-Maria Prisacaru, cu o
postfaţă de Eugen Munteanu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Irimia, Dumitru, 1969, „Stilistica şi problema cercetării limbajului poetic românesc”, în
Metodologia istoriei şi criticii literare, Bucureşti, Editura Academiei, p. 189-198.
Irimia, Dumitru, 1979, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Junimea.
Irimia, Dumitru, 1992, „Omul faţă cu limba”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria Filologie, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, p. 115–121.
Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Iaşi, Polirom.

256
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

Irimia, Dumitru, 2006, „«Osia statornică» – imagine eminesciană a identităţii


naţionale”, în Limba Română, anul XVI, nr. 1-3, p. 6-19.
Irimia, Dumitru, 2007, „Actualitatea lui Eminescu în afirmarea unităţii şi identităţii
românilor”, în Limba română azi, coord.: Dumitru Irimia, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, p. 11-20.
Irimia, Dumitru, 2014, Adevărul, între cuvîntul biblic şi cuvîntul poetic (disponibil
online: http://www.cntdr.ro/sites/default/files/cs2013/cs2013a01.pdf, accesat:
30.06.2017.); Studii eminesciene, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, p.
245-256.
Vianu, Tudor, 1991, Arta prozatorilor români, Chişinău, Editura Hyperion.

PORNIND DE LA GRAMATICA LIMBII ROMÂNE


DE DUMITRU IRIMIA

Vio rica P op a*

Se pare că editarea periodică a studiilor într-un domeniu (deşi grama-


ticile de tot felul nu au lipsit, nu mai vorbim de studii pe subiecte mai restrînse
de gramatică), prin însuşirea şi aplicarea treptată a metodelor de studiu şi de
prezentare a conceptelor şi concepţiilor, facilitează înţelegerea, asimilarea şi
asumarea unor studii foarte complexe, cum este Gramatica Academiei.
21
Între cele două ediţii ale gramaticii (din 1963-1965 şi 2005) , lucrarea
care a adus „elemente noi în vechiul canon academic” (Zafiu, 2009), pregătind
în cel mai fericit mod trecerea spre o gramatica mai complexă, este Gramatica
limbii române a lui D. Irimia. Dintre multe alte perspective din care se poate
vorbi despre Gramatica lui D. Irimia, am ales a releva ideile, „punctele de
vedere” şi „interpretările” care se regăsesc în Gramatica Academiei din 2005.
Î n p r i m u l r î n d, însăşi structurarea Gramaticii limbii române, ediţia
academică, poate fi explicată, dacă nu chiar justificată, prin modul în care D.
Irimia descrie procesul de comunicare lingvistică în care „locutorul şi inter-
locutorul său raportează în permanenţă limba la lume şi lumea la limbă […],
raport, care guvernează structura şi funcţionarea textului lingvistic, în relativă
autonomie şi/ sau în interdependenţă (sau complementaritate) cu alte sisteme
de semne”. Astfel, funcţionarea limbii, într-un proces specific, definitoriu pen-

*
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.
21
Distanţa în timp dintre ediţiile Gramaticii Academiei ar explica (parţial poate) modul
în care aceasta din urmă (2005) a fost primită, reacţiile şi calificările drept o
gramatică prea complexă, prea dificilă, prea voluminoasă etc.

257
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

tru identitatea fiecărei limbi, în concepţia lingvistului ieşean, este determinată


de interferenţa celor „două unităţi fundamentale, prima – c u v î n t u l, pentru
numirea lumii (a componentelor lumii) sau mai exact a cunoaşterii (viziunii)
noastre despre lume, cealaltă – e n u n ţ u l, pentru comunicarea cunoaşterii (şi a
22
atitudinii noastre faţă de «obiectul» cunoaşterii)” (Irimia, 2000: 15-16) .
Aducem pentru comparare explicaţia din „Prefaţa” primului volum al
GALR: „Considerarea sub aspect funcţional a fenomenului lingvistic pune în
evidenţă dependenţa comunicării nu numai de sistem, ca ansamblu structural
organizat al posibilităţilor lingvistice reprezentînd o anumită limbă, ci şi de
exigenţele selective ale «subiectului» comunicat şi ale «contextului situaţio-
nal», cadru spaţio-temporal în organizarea căruia nucleul este reprezentat de
«emiţător» (vorbitor/ scriptor) şi «receptor» (destinatar), presupuşi de orice
transfer de informaţie. Selectarea mijloacelor lingvistice în constituirea «mesa-
jului text» este determinată de informaţia («faptul» comunicat) supusă codi-
ficării lingvistice, dar şi de cel care vorbeşte, de intenţiile sale comunicative, de
competenţa şi abilitatea sa lingvistică”.
În această perspectivă se impun, ca unităţi de bază ale limbii, cuvîntul
(care aparţine atît sistemului, cît şi comunicării, actului discursiv) şi enunţul
(care, fără a fi o componentă a sistemului, reprezintă unitatea de bază a
comunicării)” (GALR, 2005: X).
Din punctul nostru de vedere, explicaţia din Gramatica lui D. Irimia pare
mai aplicată şi mai pe înţeles, întrucît se justifică atît în plan epistemologic
(pentru lingvişti şi filologi, situîndu-se la alt grad al cunoaşterii), cît şi pentru
vorbitorul obişnuit, „inocent, nepreocupat de modul de existenţă şi de
funcţionare a limbii” (Irimia, 2000: 15).
Î n a l d o i l e a r î n d, dinamica sistem-structură şi relaţiile dintre
sistemele specifice şi funcţionarea limbă-sistem l-au determinat pe D. Irimia să
înscrie, în Gramatica sa, raportul de interdependenţă şi complementaritate
dintre sistemul lexical şi sistemul gramatical (ibidem: 16), altfel zis, dimensiu-
nile limbii (lexicală şi gramaticală) capătă, în viziunea lingvistului ieşean, o
accepţiune mai largă, ce reprezintă studiul structurii şi funcţionării de ansam-
blu al limbii, o limbă concepută în omogenitatea sa.

22
Fapt argumentat şi în Introducere în stilistică: „Omul există, trăieşte şi acţionează ca
fiinţă distinctă între celelalte fiinţe, concomitent: (a) – în raport cu lumea „lucru-
rilor”; (b) – în raport cu lumea cuvintelor. Omul îşi actualizează cele două raporturi,
consubstanţiale, în desfăşurarea comunicării lingvistice. În actul lingvistic concret el
se întemeiază pe cuvînt, unitate fundamentală în sistemul lexical, prin care limba dă
nume lumii, şi pe enunţ, unitatea fundamentală în sistemul sintactic, prin care
subiectul vorbitor comunică despre lume şi despre raporturile lui cu lumea” (Irimia,
1999: 24).

258
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

Clasele gramaticale ale lexicului, categoriile gramaticale de grad I, denu-


23
mite de D. Irimia, cunoscute, în mod curent, ca părţi de vorbire , sînt
investigate din patru perspective: semantică, descrisă de poziţia unităţilor
lingvistice în sistemul lexical; morfologică şi sintactică, descrise de poziţia
unităţilor lingvistice în sistemul gramatical; deictică, descrisă, concomitent, de
poziţia unităţilor lingvistice în sistemul gramatical şi de înscrierea textului pe
care unităţile îl structurează în desfăşurarea actului lingvistic concret (ibidem:
17), valorificate prin modalităţile de reflectare, în conştiinţa lingvistică a vorbi-
torilor unei limbi, a variatelor moduri de a fi ale componentelor lumii
extralingvistice (cf. ibidem: 28).
Astfel, apar definiţii complexe, care fixează particularităţi importante ale
termenilor, preluate parţial şi/ sau integral de Gramatica Academiei:
– „Substantivul denumeşte substanţe, mai exact «obiecte» în care se deli-
mitează substanţa ca materie obiectuală sau ca realitate spirituală – «substanţă
de gîndire» […]. În interiorul raportului limbă - gîndire, substantivul cuprinde,
prin excelenţă, cuvinte noţionale. Seamănă prin aceasta cu v e r b u l […]. Cele-
lalte clase lexico-gramaticale sînt alcătuite din cuvinte care exprimă note din
noţiunile exprimate de substantive (a d j e c t i v u l) sau de verbe (a d v e r b u l)
sau exprimă diferite raporturi în care se află înscrise «realităţile» denumite
prin substantive sau verbe” (ibidem: 37). Mai mult, în acelaşi context, D. Irimia
precizează: „substantivul interpretează static realitatea extralingvistică,
denumeşte substanţa fixată, «imobilizată», închisă în «obiecte»; verbul inter-
pretează realitatea dinamic, denumeşte substanţa în procesualitate” (ibidem);
– „În desfăşurarea raportului s e m a n t i c limbă – gîndire – realitate
extralingvistică, adjectivele exprimă însuşiri ale obiectelor denumite lingvistic
prin substantive […]. Prin aceasta, adjectivele introduc diferenţieri în interiorul
clasei de obiecte denumite, la nivelul noţional, de substantiv; adjectivele scot
substantivele din sfera generalului, din perspectiva unei însuşiri” (ibidem: 79).
Trăsătura semantică în interpretarea realităţilor lingvistice este
definitorie în Gramatica lui D. Irimia, devenind o înregistrare de sensuri/
semnificaţii în/ prin/ între gramatică/ gramatici. A se observa unele constatări
de detaliu:
– „din clasa substantivelor n e u t r e fac parte substantive cu două tră-
sături semantice negative: – animat, – masculin vs. feminin; în clasa substan-
tivelor m a s c u l i n e şi f e m i n i n e intră substantivele cu cele două trăsă-
turi semantice realizate pozitiv: +animat, +masculin vs feminin (băit, fată,
cîine, vulpe etc.) şi substantive cu realizarea diferită a celor două trăsături: –
23
Mai mult, organizarea inventarului de părţi de vorbire se întemeiază pe trei factori:
structura planului expresiei, sensul lexico-gramatical din structura planului seman-
tic şi variabilitatea structurii în funcţie de categoriile gramaticale specifice (cf.
clasele morfologice de substantive în Irimia, 2000: 43).

259
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

animat, +masculin (buton, electron, stîlp etc.) vs. feminin (corabie, fereastră,
fotografie, mască etc.)” (ibidem: 44); cu referire la pronume va insista asupra
distincţiilor +/–uman, de exemplu, la pronumele interogative care ar urma să
diferenţieze substantivele-substitut (+uman (cine), –uman (ce), +/–uman (care,
cîţi, cîte, al cîtelea) [ibidem: 137] etc.;
– „categoria gramaticală a determinării intră, prin conţinutul său
semantic, în raporturi de intercondiţionare cu conţinutul lexical al substan-
tivelor. Nu cunosc categoria determinării substantivele proprii. Denumind nu
clase de obiecte, ci obiecte individuale, substantivele proprii conţin sensul de
determinare, ca o componentă lexico-gramaticală constantă: Andrei, Tiberiu,
România etc. De altfel, substantivele feminine au în structura lor morfemul
determinării – articolul hotărît -a: Maria, Mihaela, Mona, Italia etc.” (ibidem: 56).
Urmînd semantica structurală, D. Irimia dezvoltă numeroase conţinuturi/
teorii. În acest sens, putem invoca noţiunile de arhigen (ibidem: 47), ambigen
(ibidem: 48), arhinumăr (ibidem: 60) etc.
Î n a l t r e i l e a r î n d, clasificările devin o problemă de fond pentru
profesor. Ele nu satisfac nici semantic, nici funcţional ceea ce propunea
24
Gramatica din 1963-1965 . De aceea va insista pe tipologizări ce prezintă
realitatea lingvală din perspectiva cunoaşterii realizate în timpul comunicării
25
lingvistice .
Profund în interpretări, concepţia „gramaticală” a profesorului D. Irimia
va succede demersurile marilor lingvişti, precum F. de Saussure, O. Jespersen,
26
K. Bühler, dar şi S. Puşcariu, I. Coteanu, I. Iordan, Paula Diaconescu .
Referindu-se la apartenenţa părţilor de vorbire, manifestată în planul
expresiei, va evidenţia distincţii la nivel fonetic, morfologic, sintactic (cf.
ibidem: 48); abordînd noţiuni relativ noi în contextul părţilor de vorbire, va
prezenta nu numai însuşirile comune, dar şi deosebirile de manifestare (cf.
categoria gramaticală a intensităţii / gradele de comparaţie, ibidem: 89); propu-

24
În acest sens, exprimări de tipul „Gramatica Academiei ia în discuţie”, „Din punctul
de vedere al Gramaticii Academiei” sînt uzuale în lucrarea de referinţă, eviden-
ţiindu-se oarecum conţinuturile depăşite în timp.
25
A se observa, în acest sens, înscrierea adjectivelor în două clase din punctul de
vedere al raportului dintre poziţia termenilor lexicali în sistemul limbii şi în struc-
tura gramaticală a textului (adjective constante, adjective mobile, care intră în core-
laţie de actualizare lexico-gramaticală cu substantive, cu adverbe (Irimia, 2000: 82)
şi/sau identificarea a trei subclase de adverbe în funcţie de specificul conţinutului
semantic pe care-l exprimă (adverbe calificative, circumstanţiale, de modalitate
(ibidem: 196-197), care fundamentează natura, trăsăturile definitorii ale părţilor de
vorbire.
26
Iată câteva dintre lucrările de referinţă (Hjelmslev, 1928; Jespersen, 1971; Lombard,
1954; Guţu Romalo, 1968; Coteanu, 1982; Robu et alii, 1978).

260
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

nînd o tipologizare, va recurge la o abordare tradiţională (cf. Gramatica limbii


române, ediţia I, 1963-1965) şi la o examinare complexă în dependenţă de
flexiune (cf. tipurile de flexiune ale substantivelor, ibidem: 51, ale adjectivelor,
ibidem: 83), care au generat în Gramatica Academiei reorientări largi, de
exemplu, substantivele – X declinări (GALR, 2005: 87-89); verbul – XI conjugări,
ibidem: 548-553 etc.).
Î n a l p a t r u l e a r î n d, comunicarea verbală, de regulă, în contextul
uzual al gramaticilor, ar trebui să releve aspecte din sfera limbii literare,
normative, standard. Profesorul D. Irimia însă surprinde atît registrul popular,
regional; cît şi cel plasat între arhaic şi modern: de exemplu, „în limbajul
popular intervin uneori şi forme de genitiv-dativ, realizate desinenţial, mai rar
şi numai la feminine: alei mele, sau prin articolul definit – morfem cazual
numai la masculine şi se pare că numai pentru persoana I: lui al meu” (Irimia,
2000: 118); „pronumele neologice primul şi secundul nu cunosc opoziţia deter-
minării, ele sînt caracterizate prin sensul de «determinare definitivă» prin
însăşi structura lor”(ibidem: 133).
Cu referire la norma literară, sîntem instruiţi în cele mai dificile proble-
me de gramatică: „distincţia nominativ-acuzativ este asigurată la pronumele
marcate prin trăsătura semantică +uman de morfemul pe: unii/ pe unii; cineva/
pe cineva; oricare/ pe oricare etc.”; „unele pronume invariabile în structura lor
internă recurg, în exprimarea genitivului, la morfemul -a: Are aerul a ceva
străin, iar, în exprimarea dativului, la morfemul la: Nu poţi face faţă la orice”
(ibidem: 141).
În felul acesta, studiul gramaticii, în concepţia lui D. Irimia, înseamnă nu
numai luarea în stăpînire a structurii limbii (ca normă), a regulilor care permit
înţelegerea de fraze receptate şi construirea de fraze noi (în spaţiul limbii
culte), dar şi înscrierea vorbitorului într-un proces de reflexie asupra limbii
(Irimia, 1994: 42). Mai mult decît atît, în situaţiile cînd se cercetează structura
gramaticală a limbii române, se operează cu exemple din limba marilor creatori
ai cuvîntului, care „adună totodată la un loc forme şi construcţii diferite tempo-
ral şi spaţial-geografic, dar subordonate toate, pe de o parte, principiului armo-
niei muzicale generale a versului, iar, pe de alta, procesului de constituire a
semnificaţiei fiecărei creaţii poetice” (idem, 2012: 45), iar atunci cînd se insistă
asupra studiului, bunăoară, a limbajului poetic, se fac numeroase trimiteri/ note
la conceptualizările structurii gramaticale: „Trei sînt sensurile principale ale
dezvoltării relativ-autonome a morfologiei: coexistenţa unor forme flexionare
peste graniţele temporale şi dialectale ale limbii române; selectarea şi combina-
rea formelor (populare, regionale, arhaice, sau literare) în funcţie de organiza-
rea lor sonor-expresivă; resubstanţializarea semantică a categoriilor gramati-
cale în opoziţiile lor interne, active şi revelatorii în procesul semnificării poe-
tice, odată cu depăşirea sensurilor categoriale abstractizate” (ibidem: 45). Remar-
căm, în acest sens, că studiul în cauză, care întregeşte, din punctul nostru de
261
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

vedere, dialogul dintre diferite tendinţe din teoria limbii (abordate în Gramatica
limbii române), dă o interpretare multidimensională structurii gramaticale.
Situînd problema gramaticii în perspectivă neutră sub aspect teoretic
sau, mai exact, al înscrierii pe o poziţie ce depăşeşte tensiunea divergenţelor în
sensul consilierii punctelor de vedere divergente, Gramatica Academiei (ne
referim la prima ediţie), cum subliniază D. Irimia, funcţionează normativ nu
atît sub aspectul limbii, cît sub cel al descrierii limbii, impunîndu-se într-un
sens anume conştiinţei celui care „învaţă” gramatica limbii. Gramatica de autor,
cum este cea în cauză, e o gramatică de referinţă şi se impune prin aspectul
limbii descrise (prin nucleul structurii şi regulile ei de funcţionare esenţiale). O
gramatică de referinţă îşi asumă, astfel, perspective teoretice, prin care se
adîncesc şi se rafinează descrierea structurii şi funcţionării limbii (idem, 1994: 41).
În consecinţă, profesorul D. Irimia demonstrează că a face o descriere a
esenţei limbii înseamnă să-ţi asumi multitudinea de aspecte ce organizează
semnele lingvistice: sistemul şi structura limbii; relaţiile ce se stabilesc între
unităţile limbii (sintagmatice, paradigmatice); planul conţinutului şi cel al
expresiei; nivelele limbii şi unităţile ei specifice; ierarhia şi izomorfizmul lor;
raportarea la realitatea extralingvistică – gîndire – limbă; interpretarea unită-
ţilor limbii în plan ontologic (pe diferite grade de abstractizare şi generalizare),
gnoseologic, epistemologic etc.

Bibliografie
Coteanu, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros.
Gramatica limbii române, vol. I, 1963, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, 2005, Bucureşti, Editura Academia Română
[GALR].
Guţu Romalo, Valeria, 1968, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei Române.
Hjelmslev, Luis, 1928, Principes de grammaire generale, Copenhaga, Bianco Lunos
Bogtrykkeri.
Irimia, Dumitru, 1994, „Gramatica între teoria limbii şi perspectiva didactică”, în Limba
română, anul XIV, nr. 3, p. 39-45.
Irimia, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom.
Irimia, Dumitru, 2000, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom.
Irimia, Dumitru, 2012, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2012.
Jespersen, Otto, 1971, Philosophie de la grammaire, Paris, Gallimard.
Lombard, Alfred, 1954, Le verbe roumain, Lund, Lund C. W. K. Gleerup.
Robu, Vladimir, Iordan, Iorgu, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.
Zafiu, Rodica, 2009, „In memoriam Dumitru Irimia (1939-2009)”, în România literară, nr.
28/17 iulie, p. 15.

262
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

BASARABIA PROFESORULUI DUMITRU IRIMIA

M a r i a Ş l e a h t iţ chi*

B a s a r a b i a , o p o v e s t e m a i v e c h e. Colegul nostru Eugen


Munteanu, în cuvîntul de adio rostit la trecerea profesorului în lumea celor
drepţi, spunea că D. Irimia a avut trei mari iubiri: limba română, Eminescu şi
Basarabia. Basarabia să fi fost o poveste mai veche… Se prea poate că dragostea
de Basarabia va fi încolţit în inima lui odată cu dragostea pentru Eminescu,
care, spunea profesorul însuşi, începuse încă în anii de liceu.
E m i n e s c u ş i B a s a r a b i a. În chip firesc, studiul operei lui Eminescu
cheamă după sine interesul pentru Basarabia, poetul fiind împătimit de această
parte de ţară, înstrăinată în 1812, nerecuperată nici în 1878, nici în 1991, nici
astăzi. Putem spune aşadar, împreună cu profesorul Eugen Munteanu, că
Basarabia lui D. Irimia este un dor coborîtor din dragostea faţă de limba
română şi de Eminescu. Basarabia este locul unde aceste noduri centrale de pe
„osatura identităţii” naţionale continuă să se îngemăneze.
B a s a r a b i a l u i E u g e n i u C o ş e r i u. O altă Basarabie i s-a arătat
lui D. Irimia în persoana lingvistului şi scriitorului Eugeniu Coşeriu. Revenirea
lui Eugeniu Coşeriu în 1990 la Alma Mater, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, unde profesorul D. Irimia îi făcea Laudatio pentru titlul onorific
de doctor honoris causa, apoi în Basarabia sa natală, însemna reluarea
comunicării dintre două spirite eminente ale lingvisticii. Pentru D. Irimia
însemna comunicare cu o altă Basarabie, cea a fiilor ei iluştri nevoiţi să plece
de-acasă. Pentru Eugeniu Coşeriu însemna recuperarea locului natal, a propriei
alterităţi – imaginea celui plecat de acasă de la vîrsta de 19 ani. La întoarcere, el
îi spunea universităţii în care îşi începuse studiile şi Basarabiei sale că le-a
ridicat în universalitate.
S p i r i t u l B a s a r a b i e i p r o f u n d e. În anii ‘90 profesorul D. Irimia
îşi descoperea congenerii de peste Prut. Aceştia erau scriitori (Grigore Vieru),
lingvişti (Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, Nicolae Matcaş), care i-au devenit
buni prieteni. Tot în acei ani iluministul D. Irimia a ţinut un ciclu de emisiuni
de cultivare a limbii române la Tele Radio Moldova. Acele emisiuni, în care
poezia lui Eminescu era comentată prin grilă stilistică şi arhetipală (cum a fost,
bunăoară, interpretarea poemului eminescian Mai am un singur dor), discursul
limpede şi profund îmi stăruie în memorie. Pe atunci a început colaborarea

*
Academia de Ştiinţe a Moldovei.

263
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

profesorului cu Societatea „Limba Noastră cea Română”, condusă de jurnalista


Valentina Butnaru. Din colaborarea lor au ieşit cele zece ediţii ale Conferinţei
Naţionale „Limba română azi”, organizate la Iaşi şi Chişinău. Apoi prelegerile şi
cursurile ţinute în spaţiul Basarabiei profunde, cum ar veni vorba: la
Universitatea din Bălţi, la Liceul Teoretic „Eugeniu Coşeriu” din satul Catranîc,
raionul Făleşti, la Cursurile naţionale de perfecţionare a profesorilor de limbă
română etc. Ar mai fi de spus că, la Iaşi, profesorul D. Irimia a avut o grijă
aparte pentru tinerii care veneau la studii din stînga Prutului. Voia să-i vadă
adaptaţi şi integraţi în realităţile româneşti, de aceea a acceptat mai mulţi
doctoranzi de acolo/ de aici, de aceea i-a încurajat pe studenţii de la Litere, de
aceea i-a tutelat cu grijă pe participanţii, ani în şir, la lucrările Colocviului
Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”. Pentru mulţi dintre noi, Colocviul a
fost o veritabilă şcoală şi un prilej fericit de lansare într-o adevărată competiţie
intelectuală (deloc uşoară), în care intram egali între egali. Sentimentul propriei
noastre valori, pe care ni l-a cultivat profesorul D. Irimia, în timp, s-a dovedit
benefic, ajutîndu-ne să fim noi înşişi în spaţiul general al limbii şi culturii
române. Studenţii de cîndva ai Colocviului sînt astăzi critici literari, doctori în
filologie, profesori universitari, scriitori, oameni de cultură.
„O s i a s t a t o r n i c ă”. Conexiunea dintre aceste trei repere esenţiale în
activitatea profesorului D. Irimia, Limba română – Eminescu – Basarabia, a fost
analizată în exemplarul său studiu „Osia statornică” – imagine eminesciană a
identităţii naţionale. Constituind iniţial textul comunicării în şedinţa de plen a
Simpozionului Internaţional „Limba şi literatura română, Regional – Naţional –
European”, un duplex Iaşi – Chişinău, desfăşurat în noiembrie 2005, studiul a
văzut lumina tiparului în actele colocviului şi în revista „Limba Română”
(Irimia, 2006). D. Irimia îşi organizează analiza în jurul ideii de continuitate
organică între interesul lui Eminescu faţă de problema identităţii naţionale şi
sistemul de idei din literatura contemporană a românilor din stînga Prutului şi
Bucovina. „Este o dominantă a scrisului publicistic eminescian, afirmă profe-
sorul, situarea fenomenului social-politic, cultural, ştiinţific într-o perspectivă
teoretică prin care să-i treacă în prim plan aspectele în măsură să-i reveleze
semnificaţii profunde, dincolo de eveniment. Cu acest mod de a-şi concepe şi
desfăşura activitatea publicistică, într-una din cronicile sale asupra vieţii
parlamentare, Eminescu află, în discursul încărcat de conţinut, rostit de prinţul
Sturza într-o foarte frumoasă limbă românească, un bun prilej pentru a apro-
funda problema specificului naţional”. Fragmentul selectat din textul publicistic
al lui Mihai Eminescu îi sugera lui D. Irimia titlul propriei sale exegeze:
„Oriunde am sta, – interpretează poetul într-un comentariu din «Timpul» –
cerul ne pare o boltă deasupra, o jumătate din lăuntrul unui glob, dar bolta pare
a se învîrti împrejurul pămîntului de la răsărit spre apus; unele stele descriu în
jurul lui cercuri mari, altele mici; numai două locuri ale cerului par a sta în
nemişcare, două puncte, cele două poluri ale globului sideral. Împrejurul osiei
264
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

statornice dintre aceste două poluri statornice se-nvîrteşte în mişcare aparentă


universul […]. Astfel şi în universul intelectual şi moral al fiecăruia trebuie să
existe poluri, idei dominante, împrejurul cărora să se opereze mişcarea
celorlalte gîndiri. Aceste idei sînt vertebrele caracterului individual şi cînd ele
aparţin unui popor întreg, ele constituie caracterul naţional. Însă aceste idei
dominante nu sînt invenţiuni apriori […]. Ele cată să răsară din elementele
statornice, ca şi dînsele, din natura pămîntului de sub picioare, a cerului de
deasupra, a statornicelor datini şi gîndiri ale rasei naţionale de-mprejur”
(Eminescu, 1985: 112). Aşadar, D. Irimia înţelege „prin osia statornică imaginea
specificului naţional al unui popor”, iar „creaţia eminesciană, în toate ipos-
tazele ei: poetică, filozofică, ştiinţifică, publicistică, impune identificarea celor
doi poli statornici în 1) limbă şi 2) creaţia artistică”. Cercetarea lingvistului
relevă relaţia intertextuală, de această dată, mai cu seamă cu cel de-al doilea
pol statornic, „creaţia artistică”. Surprinzător sau deloc surprinzător, exegetul
preferă să analizeze poezia contemporană din Basarabia şi Bucovina. Aş spune
totuşi că nu-i deloc surprinzător, întrucît Basarabia şi Bucovina rămîn (încă
mai rămîn, cu părere de rău) zone în care identitatea românească este supusă
contestărilor, în care osia se clatină adesea şi statornicia trebuie edificată,
reedificată, menţinută.
„La un prim nivel, de suprafaţă – susţine D. Irimia – limba se impune
prin identitatea ei ca limbă istorică; limba română ca limbă romanică a dat în
acest sens identitate şi unitate (spirituală) neamului românesc. La un al doilea
nivel, de adîncime, această identitate stă în reprezentarea în/ prin limbă a unui
punct de vedere asupra lumii; în limbă se reflectă modul propriu în care un
neam percepe Lumea şi prin care se aşează în raport cu Fiinţa lumii”. Poezia
românilor, indiferent de zona în care a fost scrisă, face ca limba română să
mişte fiinţa naţională în libertatea ei firească. În acest sens, afirmă lingvistul,
„se poate citi […] un dialog peste timp, o relaţie intertextuală în termeni
actuali, între poemul lui A. Mureşanu, Un răsunet, şi poemul închinat limbii
române de Alexei Mateevici, două poeme-manifest, scrise şi puse în circulaţie
în momente fundamentale pentru istoria românilor tocmai în dezvoltarea
raportului unitate – identitate – libertate”. Pe de altă parte, „reciprocitatea care
defineşte, în gîndirea eminesciană, raportul limbă-spirit caracterizează şi
celălalt pol al osiei statornice, cel al artelor”, profesorul argumentîndu-şi
aserţiunea cu cîteva citate din publicistica lui Mihai Eminescu: „Nici o
literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu
poate exista decît determinată ea însăşi la rîndul ei de spiritul acelui popor,
întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional”; „Fiecare literatură
naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din
toate direcţiunile vieţii spirituale”. În continuarea ideilor eminesciene, D. Irimia
observă că, „prin stratul său de adîncime, care «ascunde» modul de a fi în lume
al unui popor, limba nu atribuie caracter naţional numai literaturii, ci şi altor

265
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

arte, culturii, în general, pe care, în primul rînd sub aspectul ei originar oral, o
orientează”, invocînd drept argument corelaţia dintre Eminescu şi Brâncuşi, la
care va găsi cele trei coordonate în permanentă intercondiţionare ale raportului
„naţional – european/universal”.
Acest raport creează prisma prin care D. Irimia invocă momentele cele
mai importante ale poeziei române din Basarabia şi Bucovina. „Creatorii
români, consideră el, […] prin limbaje diferite, s-au constituit în poli de
referinţă şi de sprijin în Basarabia şi Nordul Bucovinei pentru aşezarea în acel
etern laolaltă şi împreună şi icoana lui estetică al osiei statornice a identităţii
naţionale româneşti”. Poezia acestor provincii româneşti este raportată la cele
două modele generative ale culturii române, Eminescu şi Brâncuşi. Raportarea
la Eminescu, susţine D. Irimia, „se face în diferite moduri şi la diferite nivele de
înţelegere a acestui specific”. Căile de constituire a raportului analizat sînt
evocarea, intertextul, paratextul. Determinantă este totuşi „corespondenţa cu
diferite temporalităţi istorice şi mai ales poetice”. Aşadar, „cînd evocarea lui
Eminescu o făceau, înainte de 1989, poeţi autentici, aceştia dezvoltau în acest
mod imagini ale unui raport de adîncime cu creaţia poetului, raport care putea
fi citit şi în sensul apartenenţei la acelaşi etern laolaltă şi împreună”. Faţa
poeziei basarabene de pînă la 1989 se constituie într-un mozaic liric cu repere
în poezia lui Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Dumitru
Matcovschi, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă ş.a. Poetul Emilian Galaicu-Păun
este invocat pentru perceperea creaţiei lui Eminescu drept condiţie existenţială
a fiinţei sale poetice: „La orice întoarcere a paginii,/ Mîna care ţine cartea/ Face
să mi se umfle pieptul,/ De parcă şi ea,/ Şi cartea/ Ar fi o continuare a inimii./ Îl
citesc pe Eminescu/ Ţinînd Cartea Sa/ În mîna stîngă –/ Atunci am impresia/
Că ţin în mînă,/ Asemeni lui Danco,/ Propria-mi inimă” (Mîna care ţine cartea,
1981). Iar în poemul lui Valeriu Matei, Eminesciană (1985), „de mare densitate
lirică”, D. Irimia regăseşte „ecouri dintr-o lume poetică eminesciană în care
fiinţa umană trăieşte sacralitatea şi îşi asumă tragismul neîmplinirii unei iubiri
peste fire: „…Iar cînd îşi despleteşte părul/ În faţa vechilor oglinzi,/ Sub pleoape
i se-adună cerul/ Cu zeci de aştri suferinzi”.
După 1989, relaţia poeţilor basarabeni cu opera eminesciană şi sculptura
brâncuşiană scoate în evidenţă forţa mesajului publicistic al poeziei. În anii
deşteptării conştiinţei naţionale a basarabenilor, poezia evenimentului se
sprijină cu asupra de măsură pe poezia şi publicistica lui Eminescu. În „suita
Măria Sa – Poetul” a lui Dumitru Matcovschi, D. Irimia descoperă, analizînd
dialogul intertextual cu poemul eminescian Întunericul şi poetul, un întreg
imaginar al „înstrăinării, concomitent cu (sau cauzată de) îndepărtarea poetului
contemporan de rolul său mesianic, de apărător al aspiraţiilor naţiunii: „Peste
gura cea de rai/ Flori de tei se scutur iară…/ Unde eşti, bade Mihai?// Poet gonit
de rîsuri şi îngheţat de vînt,/ Ce cînţi ca o stafie căiţii din mormînt,/ Sfărîmă-n
stînca rece a ta nebună liră/ Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră./ Că te-au

266
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

dus departe anii/ Iar acum la noi acasă/ Beau străinii ca mocanii/ La hangiţa
cea frumoasă./ Descrescută sub ţărîne/ Casa noastră părintească/ Nu ştiu cît va
mai rămîne/ Fruntea să ne-adăpostească”.
În altă ordine de idei, analizînd ecourile personalităţii şi operei lui
Eminescu în literatura din Basarabia, profesorul D. Irimia acordă în articolul
său un spaţiu privilegiat eseului dramatic Cvartet pentru o voce şi toate
cuvintele, tipărit la Chişinău în 2001, avîndu-i coautori pe subsemnata şi
Nicolae Leahu. Cvartetul…, pe bună dreptate, face parte dintr-„un alt timp
poetic al literaturii române din Basarabia”. D. Irimia îl defineşte drept „inedit
[…], provocator în sens pozitiv, şi cu o mare capacitate de tensionare poetică”.
Nu voi insista în prezentarea acestui regal al comentariului literar, de care nu a
mai avut parte nicăieri şi de la nimeni piesa noastră despre Mihai Eminescu.
Spun doar că profesorul D. Irimia ne-a făcut o mare, nesperată bucurie şi
onoare.
Categoric şi tranşant, împotriva monstruozităţilor
B a s a r a b i e i. Deşi a iubit Basarabia şi a fost extrem de atent cu oamenii săi
de bine, cu literatura, cultura şi şcoala ei, D. Irimia a fost intransigent, categoric
şi tranşant cu monstruozităţile ei. Şi s-a manifestat astfel tocmai pentru că a
iubit-o. L-a afectat neadevărul, pseudo-ştiinţa, mai cu seamă în domeniul
lingvisticii şi istoriei. Drept argument la cele spuse poate servi articolul său
publicat în anul 2003 în revista „Contrafort” (Irimia, 2003). Tocmai apăruse
pseudo-dicţionarul lui Vasile Stati. „Volumul intitulat de V. Stati «Dicţionar
moldovenesc-românesc», începe abrupt fraza (manieră stilistică prin care
autorul îşi exprimă intoleranţa la prostie, neadevăr şi manipulare), nu este o
eroare ştiinţifică pe care să o combaţi cu argumente din domeniu, ci e s t e o
i n e p ţ i e faţă de care poziţia cea mai normală ar fi ignorarea lui. Volumul
este o a b e r a ţ i e t i p ă r i t ă, în care sînt aduse la un loc, într-o confuzie
totală, un pseudo-dicţionar român-român”. Concluzia lingvistului se sprijină pe
unitatea identitară românească şi pe realitatea construcţiilor sociale şi
administrative de moment. „Există astăzi două state româneşti, spune el:
România şi Republica Moldova, dar există u n s i n g u r p o p o r r o m â n,
care vorbeşte una şi aceeaşi limbă, l i m b a r o m â n ă, în care şi-a construit şi
şi-a apărat fiinţa naţională.”
B a s a r a b i a p e n t r u p r o f e s o r u l D. I r i m i a
Imaginea şi memoria profesorului D. Irimia dăinuie în inimile celor care
l-au cunoscut şi l-au apreciat. Toţi aceştia, printre care şi noi, cei prezenţi la
sesiunea de evocări de la Ipoteşti, îi sînt recunoscători. Instituţional, aprecierea
şi recunoaşterea contribuţiei profesorului, lingvistului, omului de cultură D.
Irimia la dezvoltarea şcolii superioare din Republica Moldova a luat forma unor
importante titlurilor onorifice care i-au fost acordate. Profesorul D. Irimia a
fost doctor honoris causa al Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi şi al

267
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Universităţii de Stat din Moldova. Deşi nu este printre noi, tot ne mai dă semne
ale dragostei sale pentru Basarabia. Acum trei ani, doamna Cristina Irimia a
dăruit parte din biblioteca profesorului D. Irimia comunităţii academice a
Universităţii de Stat din Moldova. Prin cărţi, ale sale şi cele adunate într-o
viaţă, spiritul profesorului D. Irimia continuă să le vorbească studenţilor şi
profesorilor români din Basarabia.

Iunie-octombrie 2017

Bibliografie
Irimia, Dumitru, 2003, „Dicţionarul moldovenesc-românesc – un avorton între inepţie
şi ticăloşie”, în Contrafort (Chişinău), anul X, nr. 10-11 (108-109), oct./nov., p. 12;
http://www.contrafort.md/old/2003/108-109/613.html.
Irimia, Dumitru, 2006, „«Osia statornică» – imagine eminesciană a identităţii
naţionale”, în Limba Română, anul XVI, nr. 1-3, p. 6-19.
Mihai Eminescu, 1985, Opere, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, volumul XIII,
Publicistică 1882-1883, 1888-1889 „Timpul”, „România liberă”, „Fîntîna Blanduziei”,
Bucureşti, Editura Academiei.

DUMITRU IRIMIA. NAŢIUNE ŞI RAŢIUNE

Mi rce a A. Di ac on u*

Mai 1983, seara tîrziu. Student în anul I, urcam la Burdujeni în trenul


care avea să ne ducă, pe mine şi pe alţi doi-trei colegi care-l traduseseră pe
Eminescu în germană, la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”. În
fine, nu era chiar prima mea descindere pe tărîm ştiinţific. De cîţiva ani, după
ce citisem Charmion sau despre muzică, de Dan Botta, mă bătea gîndul să
translez nu ştiu ce structură identificată acolo spre poezia eminesciană. Sau
viceversa. Cert este că vestitul tren care circula pe ruta Timişoara – Iaşi, vestit
pentru sordid şi timp topit, părea acum străbătut de o rumoare aparte. Peste
tot, prin compartimente, la o ţigară, pe intervalele pline de bagaje şi
transpiraţie, prin colţurile ceţoase şi vineţii (a se vedea, ca referinţă livrescă,
Budila Express), auzeai vorbindu-se despre Sărmanul Dionis, despre Rugăciunea
unui dac ori despre Negoiţescu. Oamenii obosiţi, cum ar fi spus prietenul meu

*
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava/ Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional
de Studii Mihai Eminescu.

268
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

Andrei – dar ei mi-au dispărut de mult din minte –, erau un fundal din ce în ce
mai inert şi cenuşiu, şi ceea ce reţin sînt vocile, aprinse uneori, cuvintele,
adesea tăioase, replicile din care deduceai ce s-a întîmplat în urmă cu un an, în
fine, tineri care credeau în ideile lor, pentru care erau dispuşi să se şi lupte.
Luptă de inteligenţă şi argumente, luptă de pasiuni. Ei, bine, trenul acesta – în
care se lucra nu doar ştiinţa, ci şi solidaritatea – pleca din Timişoara şi traversa
două treimi din ţară adunînd tineri filologi din Sibiu, Oradea, Cluj-Napoca, Baia
Mare, finalmente din Suceava (de-aici mai era doar o aruncătură de băţ), pentru
a se goli la Iaşi. Va fi fost, simultan, un altul cu care veneau studenţii de la
Craiova, Bucureşti, Galaţi, Bacău? Dincolo de Eminescu, pe toţi aceştia îi unea
poate chiar nevoia de a fi incisivi, de a se cunoaşte şi de a se cizela în
confruntări, bucuria revederii şi, ţin să cred, sentimentul puternic de libertate.
Practicam acest sentiment. Cînd ceea ce contează sînt doar ideile pentru care te
lupţi, ce-ţi puteau lua autorităţile acelea invizibile, de care ne cam durea în cot?
Cam aşa cred că gîndeam ori simţeam atunci.
În fine, la Iaşi, în gară, profesorul D. Irimia avea să pună ordine în haos şi
hărmălaia avea să se stingă. Cel care scrisese Limbajul poetic eminescian, studiu
de muncă, rigoare şi tehnică, ştia nu numai ce e poezia, dar şi cum să pună şaua
pe bidivii (în ce mă priveşte, eram mai degrabă un lup singuratic). Altfel, la cei
44 de ani pe care-i avea atunci, mi se părea un student ceva mai mare. Nu ştiu
dacă îşi întîmpina colegii mai tineri spunîndu-le, ca mai tîrziu, „Bine aţi venit
acasă”. Dar, la Iaşi, în prezenţa lui, dacă nu cumva în Eminescu, te simţeai cu
adevărat acasă. Se vorbeşte, acum pare-mi-se doar cu jumătate de gură, despre
exigenţa profesorului. Va fi fost exigent, fără îndoială, dar exigenţa aceea era o
formă de respect şi un semn de demnitate. Discuţia între egali, acesta era
terenul pe care se situa şi pe care dorea să-l construiască profesorul D. Irimia.
Nu improviza niciodată şi dorea să-şi probeze ideile prin ceilalţi. Era la mijloc şi
o pedagogie subtilă: cum poţi să te formezi mai bine decît înţelegînd
argumentele celuilalt şi cizelîndu-ţi astfel propriile argumente? Nu improviza
poate tocmai pentru că la mijloc era, mod natural de a fi, respectul de sine, ca
profesor, ca om de ştiinţă, şi deopotrivă, respectul faţă de celălalt. Argu-
mentaţia, demonstraţia logică, tăierea firului în patru în arhitecturi vizibile
păreau o raţiune pusă în scenă. Nu-i vorbă, profesorul D. Irimia era un
raţionalist veritabil. Cît despre scenă, să fie clar: profesorul dezavua emfaza,
spectacularul, morga, narcisismul. Totul era funcţional, firesc funcţional, în
sensul că profesorul se implica, trăia la scara 1/1, era o prezenţă – fără să aibă
timp şi energie pentru autocontemplaţie. Iar funcţional însemnă relaţie cu tema
pusă în dezbatere (căreia trebuia să i se găsească soluţia cea mai clară, eficientă,
directă) şi relaţie cu celălalt (care trebuia să înţeleagă, nu neapărat să accepte).
Probabil că, în efigie, profesorul D. Irimia înseamnă Eminescu, Basarabia,
Putna. Ar fi deformator să spunem că peste toate se situa limba română? Că
ideea coagulantă, în ceea ce a scris şi a făcut, este naţionalul? La drept vorbind,

269
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

de ce n-am invoca aici cuvintele lui Eminescu referitoare la „naţionalul în


marginile adevărului”?! N-am putea spune că discursul lui D. Irimia era unul
militant; putem totuşi concede că la mijloc era tot timpul o pledoarie, cel puţin
implicită: pentru naţiune prin intermediul raţiunii.

PROFESORUL CARE A FĂCUT UNIREA

Lucia Ţ urcan u *

„Basarabia a ajuns să se aşeze definitiv într-un strat al fiinţei mele”,


obişnuia să spună unul dintre cei mai unionişti români pe care i-am cunoscut
vreodată, profesorul D. Irimia. Prin toate acţiunile Domniei Sale a făcut mai
mult decît orice politician pentru a apropia cele două spaţii româneşti. Voi
evoca o singură activitate, dintre multele în care profesorul D. Irimia se implica
an de an, organizîndu-le şi realizîndu-le cu tenacitatea şi meticulozitatea unui
profesionist desăvîrşit. Activitate de la care am avut multe de învăţat –
Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”.
Ajuns, în 2017, la a XLIII-a ediţie, Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai
Eminescu” rămîne unul dintre cele mai importante evenimente ştiinţifice la
care am participat şi singurul, poate, care a avut un impact atît de mare asupra
formării mele.
Joi, ora 10, Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, profesorul D. Irimia rosteşte tradiţionalul: „Bine aţi venit acasă”. Era
cel mai aşteptat şi mai palpitant moment al celor patru zile ale aflării mele la
Iaşi. Nu atît premiile erau importante, cît această acceptare a noastră ca parte a
unui corp comun şi şansa care ni se oferea de a intra în competiţie cu colegi din
întreg spaţiul românesc şi de a ne verifica lecturile, competenţele, interesele
ştiinţifice. Pentru un student în anul trei, venit din Basarabia, din rusificatul
oraş Bălţi, şi format, în adolescenţă, de marile adunări naţionale de la Chişinău,
acest salut, lipsit de orice patos lozincard propriu discursurilor unioniste din
anii ‘90, însemna integrarea firească, alături de cei de la Bucureşti, Iaşi,
Suceava, Cluj, Braşov, Sibiu, Timişoara, Constanţa, Chişinău sau Cernăuţi, în
patria noastră comună. Iar atitudinea şi comportamentul profesorului D. Irimia
însemnau efortul de a ne atenua acel sentiment al înstrăinării pe care îl aveam,
după 1990, de multe ori cînd treceam Prutul.
Îmi amintesc cum, în timpul excursiei de închidere a Colocviului, la Ipoteşti
şi Putna, domnul profesor era mereu atent să „răzleţească” grupurile formate
*
Editura ARC, Chişinău.

270
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

pe centre universitare, implicîndu-ne în discuţii comune. Numai serile petre-


cute la „lacul codrilor albastru”, apoi în pridvorul casei Eminovicilor cît făceau!
Iar faptul că după 1990, cînd a devenit posibilă participarea basarabenilor
la colocviu, şi mai ales odată cu integrarea învăţămîntului universitar în
procesul Bologna, cînd organizarea unui colocviu „internaţional” i-ar fi adus
mai multe credite facultăţii, profesorul a insistat să păstreze calificativul
„naţional”, dincolo de orice exigenţe de acreditare şi mai ales, lăsînd la o parte
preocupările guvernanţilor pentru aşa-zisa corectitudine politică, ne vorbeşte
despre devotamentul de neclintit al lui D. Irimia pentru ideea Unirii.
Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu” nu eliberează diplome
de absolvire. Mergînd însă an de an la această întrunire ştiinţifică, mai întîi ca
student, apoi însoţindu-ţi studenţii, te simţi ca şi cum ai face parte dintr-o
instituţie monolită, edificată cu mult drag, devotament şi însufleţire patriotică
de D. Irimia, profesorul care ne-a unit.

VOCAŢIA DE PSIHO-SOCIOLOG
A LINGVISTULUI DUMITRU IRIMIA

Mi hai Ş leahtiţ chi*

Într-o discuţie pe care am avut-o la Bălţi, acum aproape cincisprezece


ani, cu reputatul profesor şi om de ştiinţă D. Irimia, am ajuns, accidental, la un
subiect care viza reprezentarea socială a scriitorului. Opinia mea, la acel
moment, era următoarea: autorul de opere literare, prin statusul şi rolurile ce
i-au fost delegate de către societate, redă un indubitabil obiect al procesului de
reprezentare socială. Or, spuneam eu, conducîndu-mă după ceea ce reuşise să
stabilească, ceva mai devreme, P. Moliner, cunoscut profesor de psihologie
socială de la Universitatea Paris 13 Nord (Sorbonne Paris Cité), în cazul
autorului avut în vedere se întrunesc condiţiile necesare pentru a declanşa
procedura de fasonare a „grilelor de lectură a realităţii”: a) el este cel care
„dispune de mai multe faţete, de o anumită diversitate în cîmpul social”, b) lui îi
revine misiunea de a se afla „în raport cu anumite mize sociale, în mod special
cu cele care vizează identitatea şi coeziunea grupului” şi c) tot el este acela care
nu întîrzie să ia în vizor „grupul social” sau care tinde să se raporteze mereu la
un „altul social”.

*
Universitatea Liberă Internaţională din R. Moldova.

271
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

După ce m-a ascultat cu răbdare şi multă atenţie, distinsul interlocutor a


intervenit cu două observaţii care au făcut ca în memoria mea el să rămînă
pentru totdeauna nu doar ca un eminescolog de vază sau un inegalabil autor de
studii centrate pe stilistica funcţională a limbii române, ci şi ca o persoană care,
avînd o imensă putere de analiză, a putut să emită viziuni originale şi bine
articulate asupra modului în care omul de litere „plonjează” în conştiinţa de
masă. Da, mi-a spus el, omul de litere constituie în mod evident expresia unui
autentic obiect al procesului de reprezentare socială. Argumentele care se
axează pe ideile de polimorfism, de identitate şi coeziune, de raportare la
„grupuri” sau la un „altul social” vin să justifice pe deplin acest unghi de
vedere. Totodată, însă, ar fi greşit să se creadă că se poate vorbi de o
reprezentare a omului de litere pe toate dimensiunile mediului social, dar mai
ales pe dimensiunile care înfăţişează mediul scriitoricesc. De ce? Pentru că
mediul scriitoricesc, bunăoară, întruneşte „experţi”. Chiar dacă cei care îl repre-
zintă au, ca toţi ceilalţi membri ai societăţii, experienţe personale, opinii şi
prejudecăţi, toate aceste ansambluri de elemente cerebrale nu au avut oricum
timpul să se „autonomizeze în una sau mai multe reprezentări sociale”.
Motivul, după toate probabilităţile, rezidă în intervenţia unor „instanţe de
control şi de reglare” (cum ar fi, asociaţiile/ uniunile de scriitori, facultăţile,
catedrele cu profil literar sau numeroasele întruniri, naţionale ori internaţio-
nale, consacrate procesului literar contemporan) prin care se impune „nu o
reprezentare a scriitorului pentru scriitori”, ci mai degrabă o ideologie sau un
sistem ştiinţific de interpretare a scriitorului şi scriiturii. Acest tip de injoncţiune
scoate în profil o „voinţă de omogenizare a conduitelor individuale”, amintind
că ele nu trebuie în niciun caz să depăşească cadrul precis al „codului
deontologic al meseriei” sau cel al „paradigmelor care vizează procesul literar”.
Volens nolens, ne aflăm în faţa unui „sistem ortodox”, a unui sistem care
exprimă, în termenii lui J. P. Deconchy, „ansamblul dispozitivelor sociale şi
psiho-sociale apte să regleze activitatea subiectului ortodox în grupul ortodox”
(„subiectul ortodox” fiind cel care „acceptă şi cere ca gîndirea şi conduitele sale
să fie reglate de către grup”, iar „grupul ortodox” – cel care „integrează în
doctrina sa motivaţia sistemelor de reglare pe care le stabileşte”). Auzind de
„sistemul ortodox”, am intervenit imediat cu o întrebare: în ce măsură existenţa
unor „sisteme de control şi de reglare” focusate pe scriitori pun în pericol
apariţia reprezentărilor cu referire la aceştia? Nu trebuie să disperăm, mi s-a
răspuns pe un ton liniştit. Or, chiar dacă admitem că, pe alocuri (asociaţii,
uniuni, facultăţi, catedre, reuniuni etc.), există „curenţi” orientaţi spre „omoge-
nizarea conduitelor individuale”, scriitorii vor constitui oricum, în majoritatea
absolută a cazurilor, acel obiect care va suscita inevitabil emergenţa uneia sau
mai multor reprezentări sociale. Raţionamentul mi s-a părut rezonabil. De ce
există, m-am întrebat, în context, o reprezentare a banilor la medici (fapt
demonstrat, în 1992, de către P. Vergès)? Sau o reprezentare a psihanalizei la

272
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

membrii partidului comunist (fapt demonstrat, încă din 1961, de S. Moscovici)?


Fiindcă, după cum relevă specialiştii, respectivele „sisteme ortodoxe” nu au fost
niciodată organizate în funcţie de bani (în primul caz) sau în funcţie de
psihanaliză (în cel de-al doilea caz). Să existe, aşadar, o reprezentare a scrii-
torului la militari, vînători, pescari, deţinuţi, studenţi, pictori, actori sau
persoanele de vîrsta a treia? La şomeri, vînzători, contabili, bibliotecari sau
taximetrişti? Da, bineînţeles. Ca şi în cazul reprezentării banilor la medici sau
în cel al reprezentării psihanalizei la membrii partidului comunist, în mediul
tuturor acestor categorii de actori sociali nu există o „specializare a autorităţii”
în raport cu cei care scriu opere literare. Altfel spus, atît în cazul militarilor sau
vînătorilor, deţinuţilor sau actorilor, bibliotecarilor sau taximetriştilor, cît şi în
multe alte cazuri (la categoriile sociale amintite mai sus i-am mai putea adăuga,
spre exemplu, pe adolescenţi sau chelneri, silvicultori sau drumari), viaţa de zi
cu zi nu este „strîmtorată” de existenţa unor instanţe create cu scopul declarat/
oficial de a exercita atribuţii de supraveghere pe segmentul procesului de
creaţie literară, ceea ce înseamnă că, de fapt, tipul vizat de reprezentare se
înscrie în logica unei proces evolutiv firesc, cu etape, finalităţi şi „fără presiuni
sau imixtiuni venite din exterior”.
De la acea memorabilă discuţie, îmi vine neîncetat gîndul c-am avut
fericita ocazie să stau de vorbă cu o personalitate puternic ancorată în logica şi
spiritul psihologiei sociale, cu un spirit proeminent care, prin ceea ce mi-a
arătat, a demonstrat cît de important este să ţinem cont de părerea lingviştilor
consacraţi atunci cînd vine vorba despre om şi raportarea lui la lumea din jurul
său, la scriitor în calitate de obiect şi subiect al reprezentărilor colective, la
omul de litere şi la reprezentarea lui în imaginarul social.

DUMITRU IRIMIA: SCHIŢĂ DE PORTRET

S m ar and a Ghiţ ă *

Întîlnirile importante ale vieţilor noastre sînt greu de povestit. Cuvintele,


pregătite să spună prea puţin, sună uneori nepotrivit, mai ales cînd e vorba de
o persoană apropiată, plecată din această lume. Riscul de a exagera – cu bună
credinţă – şi de a falsifica fără voie imaginea celui evocat e mereu prezent şi te
întrebi neliniştit cît de aproape de adevăr sînt amintirile tale.

*
Şcoala „Ştefan Bârsănescu”, Iaşi.

273
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Despre D. Irimia se ştie că a fost un profesor sever, foarte temut şi foarte


iubit, uneori, în mod paradoxal, de unii şi aceiaşi studenţi. Temut, pentru că
preda cursuri relativ complicate (pe care nu se străduia neapărat să le îmblîn-
zească, socotea dificultatea limbajului o provocare necesară). Iubit, pentru că
ariditatea cursului era contracarată de farmecul personajului, de felul lui de a
fi: simplu, natural, uşor abordabil (bănuiesc că stilul acesta cordial de com-
portament se datora şi sejurului său în două universităţi italiene la începutul
anilor ‘70, de unde s-a întors definitiv cucerit de atmosfera academică destinsă
din lumea liberă). Examenele cu el durau de dimineaţa pînă seara, subiectele
erau derutante la prima vedere (nu erau formulate cu titluri de capitole sau
subcapitole din carte), dar, în acelaşi timp, era unul dintre foarte puţinii
profesori de mare deschidere care accepta – cu bucurie – să audă şi alte puncte
de vedere decît cele ale cursului. Cerea foarte mult, nu înainte însă de a-şi fi
dăruit el însuşi, cu o generozitate niciodată obosită, timpul şi energia. E
cunoscut faptul că îşi petrecea cea mai mare parte a zilei şi zilelor la Univer-
sitate, că uşa lui era permanent deschisă studenţilor; odată, după o şedinţă
lungă de consultaţii cu întreaga grupă (Teologie – Litere), într-o zi foarte aglo-
merată pentru el (examen cu alţi studenţi etc.), cînd i-am mulţumit, scuzîn-
du-ne că am stat cam prea mult, ne-a răspuns zîmbind, pe un ton cumva
glumeţ: „Asta e liturghia mea”. A pus o mică surdină ironică declaraţiei, făcînd
să-i dispară subtonul patetic, dar îşi asuma cu adevărat profesoratul ca pe o
formă de slujire. Şi tot în beneficiul celorlalţi şi-a folosit calităţile de organi-
zator şi, mai ales, extraordinara perseverenţă. Avea, în mod surprinzător
pentru un om de bibliotecă, remarcabile abilităţi de a răzbate prin hăţişul
birocratic: se ridica deasupra dificultăţilor de acest tip, nu puţine, cu un fel de
idealism tenace şi îşi atingea scopurile, oricît de improbabilă ar fi părut reuşita.
Cei implicaţi direct pot povesti multe despre eforturile cu care organiza în
fiecare an Colocviul Eminescu, despre tratativele nesfîrşite legate de finanţările
pentru Limba română azi şi despre tot felul de piedici surmontate cu o incre-
dibilă încăpăţînare, pentru un scop care depăşea cu mult interesele proprii.
Am avut norocul să mă aflu printre doctoranzii profesorului D. Irimia şi
să-l cunosc dincolo de imaginea, devenită clişeu, de magistru sever şi inflexibil,
care îl preceda şi îi era imediat atribuită în mod mai mult sau mai puţin
îndreptăţit. Sancţiona, într-adevăr, fără compromisuri, impostura şi stupidita-
tea, dar această intransigenţă era dublată de o mare generozitate faţă de învă-
ţăceii pe care i-a creditat, sprijiniţi oricînd necondiţionat. Deşi mereu foarte
ocupat – poate prea ocupat, nu s-a cruţat deloc – era de fiecare dată disponibil,
amabil, fără morgă. Avea un fel cald şi prietenesc de a se purta, te asculta atent,
aborda lucrurile cu o seriozitate destinsă, nu-i lipsea umorul. Mi-e dor de
discuţiile despre şi dincolo de tema la care lucram, de uşurinţa cu care se mişca
între subiecte diverse. De faptul că nu-şi impunea ideile, chiar dacă nu era de
acord cu tine, de felul în care te încredinţa, fără urmă de condescendenţă, că

274
L uc ră ri le Colo cvi u lu i d e E x egeză L it e ra ră In H on orem Dumit ru I r im ia

părerea ta contează. De delicateţea şi discreţia cu care încerca să te susţină cînd


simţea că te apasă ceva („Ei, da’ ce corăbii s-au înecat?”). De politeţea lui de
modă veche. Mi-e dor şi de ironia blînd-necruţătoare cu care te amenda
prompt, dacă era cazul, un fel de exigenţă cu care te ţinea în priză. Mă gîndesc
cu nostalgie la reala lui vocaţie pedagogică de a te provoca să-ţi depăşeşti tot
felul de limite, să fii tu însuţi în forma cea mai bună (rezultat al strădaniei din
toate puterile să nu-l dezamăgeşti, să justifici onorabil creditul acordat), la
bucuria de a-l vedea entuziasmat de cîte o ispravă modestă de a ta, la zîmbetul
mulţumit cu care te răsplătea cînd ţinteai bine vreo idee.
Ştiu că şi-a sprijinit discipolii şi colaboratorii în diverse feluri, sacrificînd
mult din timpul pe care l-ar fi putut dedica lucrărilor proprii. Sînt bine-cunos-
cute deschiderea, suportul şi afecţiunea specială pentru confraţii din Basarabia
şi Bucovina, care au considerat, pe drept cuvînt, că întîlnirea cu profesorul
ieşean a fost pentru ei o şansă providenţială.
În prefaţa uneia din ediţiile Eminescu pe care le-a îngrijit la „Polirom”,
profesorul D. Irimia vorbeşte despre smerenia cu care trebuie să te apropii de
un mare creator. Cred că termenul i se potriveşte nu doar în contextul cu
pricina: nu îşi recomanda în bibliografii lucrările proprii, nu dorea să-l citezi
sau să-i aplici metodele de analiză, nu ezita să spună că un lucru sau altul nu
intră în domeniul lui de competenţă, nu vorbea despre premiile şi distincţiile
primite. Auzisem indirect de titlurile de doctor honoris causa acordate de două
universităţi, l-am întrebat despre textele de Laudatio, a schimbat elegant
subiectul, cu o reţinere rarissimă într-o lume a tuturor orgoliilor şi vanităţilor.
Dacă-l cunoşteai mai bine, descopereai, plăcut surprins, că în omul D.
Irimia exista încă o doză incredibilă de candoare. În diverse împrejurări
reacţiile lui erau foarte transparente: l-am văzut uneori foarte emoţionat,
alteori bucurîndu-se sau întristîndu-se ca un copil, fără masca protectoare care
ne serveşte, în general, de pavăză. Un autor italian, Roberto Filipetti, i-a scris pe
o carte în care a povestit - pentru copii – Evanghelia, ilustrînd-o cu frescele lui
Giotto (Roberto Filippetti, Il Vangelo secondo Giotto. La vita di Gesù raccontata
ai ragazzi attraverso gli affreschi della Cappella degli Scrovegni) următoarea
dedicaţie: A Dumitru, amico grande c o n o c c h i e c u o r e d i b a m b i n o. Şi
a subliniat cuvîntul ragazzi din subtitlu. Intuiţie a unei părţi mai puţin vizibile
din natura profesorului român sau doar o glumă pe prima pagină a unei cărţi
pentru copii, textul cade foarte bine pe o trăsătură reală.
Despre cărţile şi articolele profesorului Irimia nu e, evident, de compe-
tenţa mea să vorbesc; aş observa, în treacăt doar, că autorii de care s-a ocupat
mai mult au avut destine fracturate (în afară de pasiunea lui fundamentală,
Eminescu, mă gîndesc la Panait Istrati, Max Blecher, Aniţa Nandriş), şi poate că
exegeza a fost, dincolo de preţuirea unor valori estetice, o formă de empatie, o
reverenţă în faţa curajului şi suferinţei lor.

275
P ro fe so ru l no st ru, D. I rim ia

Publicarea mai multor volume în seria de autor de la Editura Univer-


sităţii „Alexandru Ioan Cuza” ilustrează faptul că D. Irimia a scris foarte mult şi
că preocupările lui s-au întins pe domenii diverse; dar dincolo de lucrările
ştiinţifice, oricît de valoroase, profesorul nostru a lăsat o operă preţioasă în
plan uman: modelul sacrificiului neostentativ în numele unor cauze care trec
dincolo de interesele mărunte, generozit