Sunteți pe pagina 1din 2

Corect-incorect

Rostirea unor vechi nume de familie româneşti

Rubrica aceasta are în vedere pronunţarea unor vechi nume de familie româneşti la
rostirea cărora unii vorbitori folosesc un accent neadecvat, în cele mai dese cazuri
chiar de către purtătorii lor. Iată câteva exemple în acest sens:

„N-am putu să plătesc întreţinerea pentru că administratorul, domnul Mitică Olariu,


s-a îmbolnăvit”.

Doi prieteni stau de vorbă despre o cunoştinţă comună rău platnică: „Bine, măi
Vasile, n-ai ştiut că Rotariu e neserios şi n-o să-ţi dea datoria la timp?”

Directorul îi dă telefon şefului de birou şi-i spune: „Ferariule, să mi-l trimiţi de


urgenţă pe Păcurariu când se-ntoarce din delegaţie”.

În aceste trei exemple, aţi remarcat deja câteva nume de familie şi mai ales
pronunţia: Olariu, Rotariu, Ferariu, Păcurariu. Şi aţi mai remarcat, cu siguranţă, că
fiecare nume indică o meserie, în special rurală. Probabil că numele acestea le-au
fost acordate strămoşilor de către vecini, rude sau consăteni ca să-i deosebească de
alţii care aveau aceleaşi prenume. Asta ne aminteşte de strămoşii romani, care
aveau trei nume: prenomen, nomen şi cognomen, adică prenume, nume şi poreclă.
Ne amintim numele de şcolar al lui Ion Creangă. Pentru a putea fi deosebit de alţi
copii purtători ai prenumelui Nică, lui i s-a spus Nică a lui Ştefan a Petrei
Ciubotariul. Actele oficiale din vremea aceea au un parfum de istorie care ne
încântă astăzi. În atestatul de naştere al lui Creangă eliberat de autoritatea
bisericească din Iaşi, tatăl lui poartă numele Ştefan sin Petrea Ciubotariul.
Paranteza aceasta despre despre numele lui Creangă are un rost. Mi-a dat
posibilitatea să folosesc accentul corect din punctul de vedere al normei.

Despe ce este vorba? Sunt multe nume de familie româneşti care provin din
substantive terminate în ar, care pot să apară fie nearticulate (ca spre exemplu
„cojocar”), fie articulate, dar cu funcţia articolului preluată de vocala u (cojocaru).
Există însă şi o a treia formă, mult mai veche, „Cojocariu”. De fapt, aceasta este
forma care creează probleme de pronunţare. În general, aceste nume de familie au
formă articulată, cu articolul preluat de vocala u, aşa cum e rostit în vorbirea
populară: Bivolaru, Căldăraru, Dohotaru, Fieraru, Moraru, Păduraru, Pâslaru,
Viţelaru . . . ca să amintesc doar câteva. Aşadar, cuvinte vechi purtătoare ale
terminaţiei ar care denumesc meserii rurale. Faptul că la unele numede familie
auzim în terminaţia lor un i, are drept cauză moştenirea directă din limba latină.
Astfel, „molārius” a devenit „morariu”, „olārius” a devenit „olariu”, „pecorārius” a
devenit „păcurariu” (păcurar însemnând păzitor de turme). Indiferent dacă provin
în linie directă din latină sau sunt derivate ulterioare, istoria formării acestor cuvinte
relevă realitatea că în limba română veche terminaţia ar era de fapt ariu. Vorbitorii
vechi, mai aproape de origine, nu aveau ezitările vorbitorilor de astăzi în
pronunţarea acestor nume şi puneau accentul, invariabil, pe vocala a a terminaţiei
ariu şi spuneau: Căldărariu, Ferariu, Morariu, Olariu, Pâslariu. Cine n-a citit
scrierile lui Creangă? La sfârşitul uneia dintre minunatele lui poveşti, el spune că de
faţa, la evenimente, au fost o mulţime de personaje importante, printre care, chiar
şi povestitorul: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.

Cu trecerea vremii, terminaţia iu a încetat să mai fie folosită, dar a rămas în


vorbirea unor zone tradiţionale din Moldova sau din Transilvania de Nord, în special
în unele nume de familie: Ferariu, Dohotariu, Olariu, Pâslariu etc. Dar cum s-a
ajuns să se pronunţe Ferariu, Dohotariu, Olariu, Pâslariu? Privind dinspre
etimologia cuvintelor, ne dăm seama că pronunţia aceasta este ciudată. Cu vremea,
s-a petrecut un fenomen de atracţie pe care l-au promovat vorbitorii din sudul ţării
care au asimilat terminaţia arhaică în iu a cuvintelor româneşti cu terminaţia în iu
accentuat, în numele de familie de provenienţă greacă: Vasiliu, Grigoriu,
Gheorghidiu, Manoliu, Atanasiu etc. Aşa se explică deplasarea accentului pe ultima
silabă în cazul vechilor cuvinte româneşti devenite nume de familie. Îmi pare rău să
constat că până şi purtătorii acestor vechi nume le dezbracă de frumuseţea
parfumului lor istoric şi le îmbracă în pronunţia greşită, grecizată.

Dar de fiecare dată când suntem în situaţia să rostim aceste nume, să ne gândim
totuşi cât de straniu ar fi să citim că de faţă în povestea lui Creangă ar fi fost „un
păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.