COMUNISMUL IN A-II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XX

COMUNISMUL
Comunismul s-a conturat în secolul al XIX-lea, Karl Marx fiind cel care a pus bazele
acestei ideologiei. Karl Marx și Friedrich Engels au scris „Manifestul Partidului
Comunist” care expune o nouă concepţie despre lume. Comunismul promovează
lupta de clasă şi rolul istoric revoluţionar al proletariatului. Lucrările lui Karl Marx
au reprezentat pentru lumea comunistă primele manuale de „Istorie a
comunismului”. Principiile enunțate de Marx au stat la baza gândirii socialiste din
Rusia. A urmat Lenin care a participat intens la extinderea mişcării revoluţionare
de stânga.

Primii pași ai Comunismului în lume

Partidul Bolșevic a cucerit puterea în timpul revoluției ruse din 1917. În martie 1918, partidul
și-a schimbat numele în "Partidul Comunist din Întreaga Rusie (Bolșevicii) ", cunoscut însă
mai degrabă sub numele de "Partidul Comunist".

Mai multe partide comuniste au fost create, mai ales în Europa, în perioada 1920-1930, ca
rezultat al luptelor facționale din interiorul celor mai multe partide socialiste 1 ale timpului.
Unele facțiuni apărau ideea drumului către socialism pe căi legale, parlamentar-democratice,
în timp ce altele doreau să se ajungă la revoluție și la utilizarea forței împotriva vechilor
structuri sociale, considerând că drumul democratic nu poate fi urmat. De obicei, grupurile
pro-revoluție se autodenumeau comuniste, în timp ce facțiunile care doreau o trecere graduală
de la capitalism la socialism au păstrat numele de socialiste sau social democrate.

La scurtă vreme după ruptura dintre facțiuni au mai apărut și alte diferențe. În perioada 1920-
1930, comuniștii au sprijinit necondiționat Uniunea Sovietică și marxism-leninismul, în
vreme ce socialiștii aderau la doctrina marxistă respingând leninismul. Ruptura dintre
socialiști și comuniști s-a adâncit în continuu, fiecare dezvoltându-și propria filozofie. Cele
mai importante curente social- democrate au abandonat marxismul.

1 La început a apărut socialismul utopic apoi, de aici- marxismul; social democrația; comunismul și ...nazismul
1
 Primii pași ai Comunismului în lume

Partidul Bolșevic a cucerit puterea în timpul revoluției ruse din 1917. În martie 1918, partidul
și-a schimbat numele în "Partidul Comunist din Întreaga Rusie (Bolșevicii) ", cunoscut însă
mai degrabă sub numele de "Partidul Comunist".

Mai multe partide comuniste au fost create, mai ales în Europa, în perioada 1920-1930, ca
rezultat al luptelor facționale din interiorul celor mai multe partide socialiste 2 ale timpului.
Unele facțiuni apărau ideea drumului către socialism pe căi legale, parlamentar-democratice,
în timp ce altele doreau să se ajungă la revoluție și la utilizarea forței împotriva vechilor
structuri sociale, considerând că drumul democratic nu poate fi urmat. De obicei, grupurile
pro-revoluție se autodenumeau comuniste, în timp ce facțiunile care doreau o trecere graduală
de la capitalism la socialism au păstrat numele de socialiste sau social democrate.

La scurtă vreme după ruptura dintre facțiuni au mai apărut și alte diferențe. În perioada 1920-
1930, comuniștii au sprijinit necondiționat Uniunea Sovietică și marxism-leninismul, în
vreme ce socialiștii aderau la doctrina marxistă respingând leninismul. Ruptura dintre
socialiști și comuniști s-a adâncit în continuu, fiecare dezvoltându-și propria filozofie. Cele
mai importante curente social- democrate au abandonat marxismul.

Comunismul apare în Rusia fără țar, dar și în alte state ale

Europei, Asiei, Americii

La sfârșitul Primului Război Mondial, soarta țarului Nicolae al II-lea și a dinastiei

Romanovilor a fost definitiv pecetluită de înfrângerile repetate ale armatei rusești, de
deteriorarea stării economice, de numeroasele dezordini publice din marile orașe, provocate
de lipsurile alimentare. Țarul a fost detronat în 1917, în urma unei mișcări revoluționare. La
sfârșitul Revoluției din 1917, fracțiunea marxistă a bolșevicilor condusă de Vladimir Ilici
Lenin a cucerit puterea în Petrograd și în Moscova. Partidul Bolșevic și-a schimbat numele în
Partidul Comunist.

2 La început a apărut socialismul utopic apoi, de aici- marxismul; social democrația; comunismul și ...nazismul
2
La 8 noiembrie 1917, Primul Război Mondial a cauzat reîntoarcerea lui Lenin în Elveţia, unde
a scris una dintre cele mai influente lucrări de-ale sale:” Imperialismul: Etapa Finală a
Comunismului”. În această operă, Lenin a declarat că înfrângerea Rusiei în război ar fi ajutat
partidul să doboare imperialismul. Lenin a fost ales Preşedinte al Consiliului Comisarilor
Poporului, funcţie similară cu cea de prim ministru. A scos Rusia din Primul război mondial şi
a semnat o pace separată cu Germania. În continuare, guvernul condus de Vladimir Lenin a
stabilit cele două direcţii către care avea să se îndrepte Rusia în continuare. În primul rând,
implicarea în război trebuia să înceteze, aşa că au semnat tratatul de la Brest-Litovsk, prin
care cedau Germaniei o parte semnificativă a propriului teritoriu şi, în al doilea rând,
naţionalizarea pământului Rusiei trebuia începută imediat. Drept consecinţă, un război civil a
avut loc între anii 1918-1921. Între timp, conducătorul sovietic a încercat şi să răspândească
ideile propriului regim, prin intermediul unui congres (Comintern) atât în Europa, cât şi în
Asia. În martie 1919, Lenin alături de alţi revoluţionari socialişti din întreaga lume au format
Internaţionala Comunistă, alcătuită din partide comuniste. Aceste partide se formaseră tot
plecând de la Marx. Până și în SUA3 avem un Partid Comunist, înființat odată cu cele
europene, care încă mai există și azi, însă nu este impportant, la nivelul statului. Lenin nu
ajunsese încă o” religie”. În această perioadă, în Rusia s-a desfăşurat un sângeros război civil
între partizanii comuniştilor (roşii) şi cei care se opuneau acestui regim, ajutaţi de statele
occidentale (albii). Au câștigat oamenii lui Lenin. În această perioadă, sănătatea lui Lenin a
început să-i provoace probleme. După victoria Armatei Roșii, în 1922, s-a proclamat Uniunea
Sovietică, Rusia fiind cea mai importantă țară a noii federații. După patru atacuri de cord, a
murit până la urmă în ianuarie 1924. Dictatorul a lăsat un testament în care îl indică pe Stalin
ca fiind cel mai potrivit om politic care ar fi putut să-i ia locul. Prin acţiunile sale politice şi
revoluţionare, dar şi prin munca teoretică, Vladimir Ilici Lenin a devenit una dintre cele mai
controversate personalităţi ale secolului XX.

Comunismul în perioada interbelică4

3 Criza financiară din 2008 a avut efectul neasteptat de a consolida si a da sperante micului Partid
Comunist american, care numara intre 3.000 si 3.500 de membri, la o populatie totala de
aproximativ 300 de milioane de locuitori. "Avem din ce in ce mai multe apeluri de la oameni care se
intereseaza de noi, de la declansarea acestei gigantice crize financiare, pentru ca suntem la o
rascruce. Vad un rol pentru Partidul Comunist in perioada care incepe", da asigurari Libero Della
Piana, presedintele filialei de la New York, citat de AFP.
Fondat in 1919, PC-ul american a fost considerat in timpul Razboiului Rece un grup de propaganda
pentru o "putere straina" (Uniunea Sovietica).
4 Informații preluate din http://library.thinkquest.org/07aug/00858/ro/wwi-wwii.html
3
În ianuarie 1924 Lenin murea, iar la conducerea puterii sovietice venea Stalin, de numele
căruia se leagă nouă viziune asupra problematicii construirii socialismului, cunoscută sub
numele de stalinism. Stalin a dat dictaturii proletariatului forma şi conţinutul totalitarismului
de stânga, adică dictatură absolută în care partidul comunist are rolul conducător, caracterizată
de greşeli grave, voluntarism împins până la abuzul de putere, teroarea ridicată la rangul de
politică de stat, controlul total al societăţii şi cultul personalităţii.

Direcţiile către care a canalizat Stalin efortul construcţiei socialismului prin planurile
cincinale au fost: colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti, dezvoltarea industriei grele şi
electrificarea. Procesul de transformare a proprietăţii private în proprietate cooperatistă
("colhoznică") în agricultură a fost săvârşit forţat, asupra ţăranilor exercitându-se presiuni care
au mers până la execuţii şi deportări în masă în Siberia. În acelaşi timp, centralizând toate
mijloacele productive şi financiare, statul sovietic a intrat într-un program masiv de investiţii
industriale care, cel puţin cantitativ, au ridicat URSS-ul în rândul marilor puteri economice ale
lumii.

Stalin a făcut greşeli grave nu numai în conducerea proceselor economice, dar a întărit peste
măsură aparatul birocratic şi de represiune internă, creând adevărate instrumente ale teroarei
şi încălcării drepturilor omului, între care se detaşează gulagurile, spaţii concentraţionale unde
deţinuţilor, mulţi "foşti tovarăşi de drum" căzuţi în dizgraţie, deveniţi simpli adversari politici,
le erau încălcate toate drepturile cu scopul obţinerii recunoaşterii unor vini imaginare pentru a
fi înlăturaţi, de cele mai multe ori fizic. Au avut loc numeroase epurări în rândul oamenilor
politici, intelectuali şi militari. Dorinţa lui Stalin de a controla întreaga societate nu cunoaşte
limite; totul trebuia să se subordoneze "genialului conducător" căci prin el era glorificat
proletariatul din întreaga lume. Au fost puse în acest fel bazele unui cult al personalităţii la
dimensiuni pe care istoria nu le mai cunoscuse. Din păcate stalinismul, model de construcţie a
socialismului definit prin Constituţia sovietică din 1936, în care se specifică supremaţia
partidului comunist, a fost singurul aplicat până în 1989 și în rândul statelor din sfera sa de
influență.

În perioada interbelică, în statele europene existau partide comuniste. Erau de mici

dimensiuni, neavând un mare succes. De multe ori erau asociate cu lupta împotriva intereselor
statului sau a democrației. Unele5 erau scoase în afara legii... Varianta mai atractivă pentru
comunism părea să fie totuși social-democrația cu partidele ei mult mai pașnice ce doreau să
ajungă la putere pe cale parlamentară, nu pe cale revoluționară cum spuneau comuniștii. Asta
se întâmpla la aproape 100 de ani după predicțiile lui Marx.

5Și PCR a fost scos în afara legii.

4
Extinderea comunismului accelerată și controlată după al doilea Război Mondial

Instaurarea regimurilor de dictatură proletară în Europa de est după cel de al doilea război
mondial n-a fost rezultatul tradiţiilor de gândire politică din aceste ţări. Ideologia comunistă
era cunoscută în zonă încă de la sfârşitul primului războiului mondial, însă nu reuşise să-şi
facă adepţi, dimpotrivă, era dezavuată de opinia publică, iar în unele ţări - cazul României -
activiştii cu o asemenea orientare fuseseră puşi sub interdicţia legii, iar intelectualii care
cochetaseră cu ideologia comunistă în tinereţe şi-au manifestat public dezacordul faţă de
aceasta atunci când au descoperit cinismul puterii sovietice. Ideologia de stânga dominantă
era social-democraţia.

Rapiditatea cu care s-a extins dominaţia Moscovei prin instaurarea regimurilor totalitare de
stânga a confirmat faptul că "Stalin avea o strategie pentru aceste state pe care a implementat-
o în contextul când zona a fost ocupată de Armata Roşie. Mărturie în acest sens stă declaraţia
pe care Stalin o face delegaţiei iugoslave venite la Moscova în aprilie 1945: "Acest război nu
este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social.
Fiecare îşi impune propriul său sistem social până acolo unde înaintează armata lui. Nu ar
putea fi altfel". Bolşevismul a fost o ideologie impusă în această zonă, căci, indiferent de
condiţiile naţionale specifice, de tradiţiile culturale şi politice, de raportul efectiv de forţe,
comunismul a ajuns la putere exact până acolo unde a înaintat Armata Roşie. Țări învinse, că
România sau Germania (zona de ocupaţie sovietică) sau ţări aflate în tabăra învingătorilor, ca
Polonia şi Cehoslovacia, au avut aceeaşi soartă.

Două sunt problemele care suscită interes aparte în legătură cu comunismul în Europa de sud-
est: atitudinea marilor puteri occidentale faţă de intenţiile Rusiei de a-şi impune sistemul
politic în această zonă şi cum a reuşit un sistem aflat într-un total dezacord cu mentalul şi
nivelul de dezvoltare al zonei a rezistat atâta timp, având în vedere baza redusă pe care o
aveau patidele comuniste la implantarea acestuia (de la 80000 de membri în Cehoslovacia la
1000 de membri în România).

La finele celui de-al doilea război mondial s-au manifestat numeroase deosebiri între marile
puteri învingătoare cu privire la viziunea asupra organizării lumii postbelice. Stalin a stabilit,
cu Churchill şi Roosevelt, la Yalta, să accepte recunoaşterea unei situaţii de fapt, respectiv

5
constituirea de către URSS la frontiera sa apuseană a unei "zone de securitate"6. Atitudinea
marilor puteri occidentale nu poate fi explicată decât din perspectiva propriilor interese,
respectiv faptul că nu-şi puteau permite o confruntare militară cu Stalin în contextul anului
1945. Oricum erau parteneri de război!

Statele comuniste au imitat modelul sovietic, adoptând ideologia oficială numită marxism-
leninism, organizarea şi sistemul politic în acord cu principiul centralismului democratic şi
instituind o economie planificată, centralizată şi în mare parte socializată.

Toate regimurile comuniste în perioada postbelică au impus un control strict al societăţii prin
dominaţie ideologică şi represiune politică. Aceste state au întâmpinat însă probleme serioase
dacă au îndrăznit să spere că pot ieși de sub raza de acțiune a Rusiei. Unde nu s-a putut cu
forța, s-a reușit prin dezinformarea dusă de serviciile speciale, așa cum vom vedea în cazul
României, prezentat pe larg, ca studiu de caz.

Dominaţia ideologică s-a realizat prin rolul conducător al Partidului comunist şi propagandă.
Pentru a-şi realiza misiunea, partidele comuniste au cunoscut transformări majore, au devenit
partide unice şi partide de masă în care erau înregimentate milioane de cetăţeni.

Propaganda oficială realizată de o reţea numeroasă de propagandişti avea ca obiectiv formarea

"omului nou" şi exercită un control strict asupra mass-mediei, învăţământului şi culturii.
Dominaţia societăţii s-a realizat prin instituţii specializate care să anihileze orice formă de
protest. Serviciul de poliţie politică, reprezentat de K.G.B în. URSS, STASI în RDG,
Securitatea în România etc... exprima hotărârea statului comunist de a reprima orice acţiune
potrivnică puterii oficiale.

Concluzionând, propaganda, în toate fazele procesului, propusă de Marx, era folosită din plin
de Stalin și ceilalți” parteneri” din sfera sa de influență... Stalin decidea cine conduce în aceste
țări... O vreme destul de însemnată

STATE COMUNISTE DIN EUROPA DE EST:

1.Bulgaria

6 Așa apare ceea ce cunoaștem sub numele Cortina de fier.

6
 Frontul Patriei, reunind partidele ţărănist, socialist şi comunist obţine la alegerile din
noiembrie 1945 peste 85% din voturile exprimate. De menţionat faptul că în aceste alegeri
frontul s-a prezentat cu liste comune, tactica specifică comuniştilor şi impusă de la Moscova.
Dispariţia oricărei opoziţi legale începând cu luna august 1947 duce în faza finală procesul de
sovietizare, care se încheie prin proclamarea republicii de democraţie populară şi intrarea
acesteia în deplină legalitate prin crearea cadrului legislativ necesar, al cărui prim pas l-a
constituit adoptarea noii constituții care să statueze schimbările petrecute pe parcursul acestor
ani.

2.Polonia

Iunie 1945 se formează un guvern de coaliţie7 sub presiune Moscovei, iar la 30 iulie 1946
speculând aparenţa reveniri la democraţie este organizat un referendum în care comunişti
obţin 68% din voturi, fiind vorba de aşa zişi, comunişti moscoviţi" 8. Coexistenţa aparentă
dintre cele două guverne polonezii de la Londra din exil şi cel creat în Polonia - duce la
unificarea lor sub presiunile Moscovei, apărând astfel şi aici guvernul de uniune caracteristic
acestei etape a instaurări regimului comunist. În urma alegerilor desfăşurate sub atenta
supraveghere a Moscovei Bieloras Beirut devine preşedinte, iar Cyronkiewicz care era
socialist, însă apropiat de comunişti prim-ministru. În 1948 Partidul Muncitoresc Polonez
preia puterea în Polonia încheind astfel faza instaurări regimului comunist în această ţară.

3.Ungaria

Situaţia Ungariei a fost asemănătoare cu cea a României. Astfel în noiembrie 1944 la Szeged
se formează un Front Naţional de Independentă9, alcătuit din reprezentanţii micilor
proprietari, naţional-ţărăniştilor, socialiştilor şi comuniştilor. Acest organism politic
desemnează în decembrie acelaşi an un guvern provizoriu care se afla sub controlul unei
comisii militare condusă de mareşalul sovietic Voroşilov, cel însărcinat cu supravegherea
situaţiei politice din această ţară. Însă comunişti ajung efectiv să deţină pârghii de control în
guvern abia odată cu înfiinţarea cabinetului Tildy în noiembrie 1945 când secretarul generală
al Partidului Comunist Ungar, Rakosi va ajunge vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.
Odată ajunşi să deţină portofoliile cheie în guvern şi având sprijinul Moscovei comunişti vor
trece la înlăturarea principalului adversar politic-Partidul micilor proprietari - care deşi nu
avea sprijin din partea Moscovei se bucura de cea a populaţiei, surclasând astfel partidul
7 Guvernul format in iunie 1945 numara nu mai putin de 17 ministri din 21 proveniti din Comitetul-comunist-de
la Lublin
8 Denumiti astfel datorita adeziuni la punctual de vedere sovietic , in speta al lui Stalin, care era vocea poporului
sovietic precum si a celor ,,oprimate"
9 Acest front a fost creat de catre patrioti unguri sub protectia Moscovei
7
comunist. Pretextul înlăturări acestuia de pe scena politică ungară la constituit arestarea
secretarului general Bela Kovaci la 25 februarie 1947 sub acuzaţia de, complot pucist"
descoperit de către poliţia maghiară în colaborare cu NKVD. Ungaria are o evoluţie
invariabilă spre comunism după fuzionarea partidului comunist cu cel socialist în iunie 1947
şi demisia forţată a preşedintelui republici Tildy liderul Partidului micilor proprietari.

4.Cehoslovacia

Începuturile sovietizării acestei ţări stau în Tratatul de prietenie dintre Cehoslovacia şi

Uniunea Sovietică încheiat în urma întrevederii din decembrie 1943 dintre, Edvard Benes-
șeful guvernului cehoslovac, aflat în exil la Londra şi Stalin, acord prin care se primul permite
accesul comuniştilor în viitorul guvern ce se va forma în ţară după eliberare. Ca urmare
Frontul Naţional (care include în rândurile sale începând cu martie 1945, partidele Popular,
Socialist-national, Socialist-democrat şi comunist aparţinând celor două etnii majoritare-cehe
şi slovace- stabileşte un program de acţiune comun la Kosice, pentru că în urma alegerilor din
1945 să se formeze un guvern de uniune la 5 aprilie 1945. În acest guvern comunişti deţin
portofoliile Apărării, Internelor şi Informaţiilor. Cu ocazia alegerilor desfăşurate în anul
următor comunişti obţin un procent de 38% din voturile liber exprimate, devansându-i astfel
pe aliaţi lor din cadrul Frontului naţional. Însă datorită faptului că politica dictată de la
Moscova cerea acapararea întregi puteri se crează o tensiune internă în ţară ca urmare a
presiunilor exercitate de către comunişti pe diverse căi, ce va culmina cu demisia în februarie
1948 a 12 miniştri moderaţi. În urma presiunilor exercitate asupra sa de către sindicate şi
miliţi, preşedintele ţării Edvard Benes, se vede nevoit a forma la 25 februarie 1948 un nou
guvern condus de către Klement Gltwald 10, în care comunişti deţineau 12 posturi din 20.
Odată numit noul guvern acesta se ocupa de organizarea alegerilor legislative, care au avut loc
la 30 mai 1948 şi au fost câştigate de către Frontul Naţional, cu 6.431.000 de voturi din
8.000.000 de lectori înscrişi pe liste, transformând astfel Cehoslovacia în, democraţie
populară"

5.Iugoslavia

10 Liderul Partidului Comunist Cehoslovac (PCC)

8
În acest caz vorbim de o situaţie diferită referitoare la poziţia comuniştilor. Facem referire la
suportul pe care comunişti locali îl aveau în ţară ca urmare a poziţie adoptate de aceştia pe
parcursul războiului, având o contribuţie semnificativă la înfrângerea germanilor. La 20
octombrie 1944 când Armata Roşie ajunge la Belgrad găseşte deja o structură de conducere
comunistă gata formată. Din aceasta făceau parte Iosif Tito, Miroslav Djilas, Edvard Cardeli
şi MihailRankovic. În vara anului următor - august 1945- Tito încheie un acord cu şeful
guvernului iugoslav de la Londra (gen. Subacic) şi se crează astfel un Front de Eliberare.
Formarea unui guvern de uniune este un prilej pentru comunişti de a acapara puterea deţinând
23 de portofolii din 25. Printre acestea se regăseau bineînţeles ca un element comun în toate
guvernele unde aceştia au intrat, portofoliile apărări şi pe cel al poliţiei, echivalentul
internelor. Ca urmare a evoluţiei situaţiei politice şi a consolidări poziţiei lui Tito, relaţiile
acestuia cu regele Petru I se deteriorează. Următoarea etapă fiind organizarea de alegeri cu
frontul, desfăşurate în 11 noiembrie 1946 şi câştigate de către comunişti cu un procent de 90%
din voturile exprimate. Ca urmare a câştigări alegerilor de către comunişti, aceştia proclama
Republica Federativă Yugoslavia la 29 noiembrie 1946, iar în ianuarie 1947 noua republică
are şi o constituţie pe măsură transformărilor sale, inspirată bineînţeles după model sovietic.

INSTAURAREA COMUNISMULUI IN ROMANIA

România a devenit o ţară comunistă la sfârşitul anilor '40, aproape imediat după cel de-Al
Doilea Război Mondial. Pentru mulţi a fost o adevărată surpriză ascensiunea la putere a unui
partid insignifiant în România. În culisele puterii însă, jocurile au fost făcute iar destinul ţării
decis la masa tratativelor. Regimul comunist a reprezentat poate cea mai neagră filă din istoria
recentă a României. Cel puţin începuturile acestei dictaturi a forţei şi a partidului unic au
răvăşit întreaga ţară, cu deportări, prigoană şi experimente concentraţionale şi ”educaţionale”
de un sadim aproape unic.

Instaurarea acestui regim, teoretic şi inoculat de maşina de propagandă, s-a produs prin liberul
consimţământ al majorităţii populaţiei în urma alegerilor din 1946.  Practic aşa cum
propăvăduiau apostolii comunismului în România, populaţia şi-a ales soarta după cel de-al
doilea război mondial, scârbită de regimul burgezo-moşieresc din anii interbelici.  În realitate
însă, România a fost sacrificată şi dată pe mâna sovieticilor de marile puteri ale timpului.

Schimbarea de regim, de facto, s-a produs fără ca populaţia măcar să înţeleagă ce i se

întâmplă şi la ce să se aştepte. Comunizarea şi sovietizarea României s-a desfăşurat în câteva
etape, printr-un proces coordonat de Uniunea Sovietică şi cu consimţământul Occidentului,
fără vreun merit din partea Partidului Comunist Român, o formaţiune politică insignifiantă
până după al doilea război mondial.
9
Statul Român, condus de mareşalul Antonescu şi oamenii săi, se implicase ca aliat al
Germaniei, în războiul contra Uniunii Sovietice. Un război pe care nemţii în 1944 îl pierdeau.
Românii trimişi pe front, iniţial victorioşi, au ajuns carne de tun. Mai mult decât atât trupele
sovietice în plină contraofensivă ocupau teritoriile româneşti. În aceste condiţii mareşalul
Antonescu se gândea deja la un armistiţiu cu URSS. ”Dat fiind că situaţia militară se deteriora
continuu, Antonescu a permis începerea unor tatonări în vederea încheierii păcii prin
vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu sau prin Iuliu Maniu.”scria Dennis
Deletant în ”România sub regimul comunist”. 

Toate aceste încercări de a scoate România din război întreagă, în condiţii onorabile şi mai
ales fără o inerentă sovietizare, au eşuat. Şi asta, spun istoricii dar şi documentele, fiindcă deja
cărţile erau făcute iar destinul României scris de către Marile Puteri. Mai precis Winston
Churchill primul ministru al Marii Britanii negociase deja din 1944 soarta ţărilor balcanice
inclusiv a României. România era condamnată. Moneda de schimb a fost Grecia. Ruşii
primeau România, iar englezii Grecia în sfera lor de influenţă. Mai mult decât atât americanii
au fost rapid convinşi să recunoască aceast târg.  ” Este vorba de decizia lui Churchill de a
oferi zona de influenţă lui Stalin în Bulgaria şi România în schimbul unei zone de influenţă în
Grecia, pentru asigurarea drumului Imperiului Britanic în Mediterana.

Astfel, în timp ce România făcea eforturi disperate la Cairo şi la Stockholm să obţină un

armistiţiu care să salveze independenţa şi suveranitatea ţării, tocmai în acel timp, aprilie-iunie
1944, Churchill îl manevra pe Roosevelt şi obţinea vânzarea României”, scria avocatul
Nicolae Baciu în ”Agonia României”. Grăitoare în acest sens sunt şi documentele vremii. În
ultima vreme au fost semne de posibile divergenţe de politică între noi şi ruşi referitoare la
ţările din Balcani, în special Grecia. De aceea noi am sugerat ambasadorului sovietic de la
Londra ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar noi în Grecia”, îi scria
Churchill preşedintelui american, pe 31 mai 1944.  Americanii refuză iniţial, dar după aceea
acceptă cu condiţia ca influenţa sovietică să fie una ” de încercare”. Tocmai de aceea atât
Roosvelt cât şi Churchill au cerut României capitularea necondiţionată şi în niciun caz un
armistiţiu separat cu URSS. ”Toate aceste sondaje(n.r. ale lui Antonescu şi Maniu) au eşuat
din cauza insistenţelor anglo-americane în vederea capitulării necondiţionate, anunţată de
Roosvelt şi acceptată de Churchill la Conferinţa de la Casablanca, în ianuarie 1943”, scria
Deletant în aceeaşi lucrare. 

În acest context, în condiţiile unei capitulări necondiţionate şi a unei presiune fantastice din
partea Armatei Roşii, disperarea a pus stăpânire pe factorii de decizie din România. Mareşalul
Antonescu prin dorinţa sa de a nu accepta în orice condiţii capitularea şi semnarea

10
armistiţiului, chiar dacă situaţia era disperată şi-a semnat condamnarea. În orice caz aşa cum
arată istoricii dar şi contextul, orice încercare era inutilă, soarta României era pecetluită la
nivel înalt. Toate duceau la un singur deznodământ, iar la 23 august 1944, s-a făcut primul pas
pentru sovietizarea şi transformarea României în ţară comunistă.  ”Refuzul lui Antonescu de a
accepta ceea ce după părerea sa, erau termeni nesatisfăcători din patea Aliaţilor, asociat cu
reţinerea sa în calitate de ofiţer de a abandona aliatul german, care era în defensivă, l-au
determinat pe Rege, de comun acord cu liderii opoziţiei, să pună la cale răsturnarea acestuia.
Tânărul rege a fost cel care a luat iniţiativa arestării lui Antonescu în după amiaza zilei de 23
august 1944, scoţând astfel România din Axă(n.r. din alianţa cu Germania Nazistă şi
partenerii săi militari)”, scria Dennis Deletant în ”România sub regimul comunist”. Actul de
la 23 august 1944 a însemant dezastrul pentru România, arată istoricii. Mai mult decât atât
principalii actori ai loviturii de stat vor fi înlăturaţi la scurt timp.

În acest moment,la 23 august 1944, comunismului i-au fost deschise porţile în România.  ”A
fost una dintre multiplele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai
loviturii de stat de la 23 august 1944,regele Mihai şi liderii democraţi au răsturnat o dictatură
militară doar pentru fi practic răsturnaţi ei înşişi, în descurs de şase luni de un alt regim
totalitar incipient.

În zona sovietică a Germaniei şi a Poloniei, unde pustiirile războiului înlăturaseră toate

structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu să-şi aducă la putere partidele politice comunist
clientelare, dar în România impunerea unui nou regim necesita înlăturarea structurilor care
mai supravieţuiau. Lovitura regelui Mihai a preîntâmpinat orice mişcare sovietică de a pune
mâna pe putere şi atunci când,opt zile mai târziu, trupele sovietice au intrat în Bucureşti, au
găsit un Guvern român fără vreo reprezentare semnificativă comunistă, dispusă să negocieze
şi să ţină alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra cursului proiectat de Stalin
pentru Partidul Comunist Român.”, scria Deletant

Prin acţiunea de la 23 august 1944, Partidul Comunist Român, un paria al vieţii politice a fost
acceptat. De altfel aceast formaţiune politicăn perioada interbelică dar şi până în 1944 nu
reprezenta mai nimic. Istoricii arată că nu ar fi avut niciodată şansa de a se impune. Era privit
cu suspicine de electorat. Cu toate acestea era agentura sovieticilor în România. În 1921 a luat
naştere PCR şi a fost întreţinut cu fonduri de sovietici, ca agenţi inflitraţi. ” Comuniştii
români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu
ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se
subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale.  Aceasta i-a
plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în

11
ansamblul lor(...)”Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai
Cominternului, acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii
planete faţă de interesele Rusiei sovietice, comuniştii români au trebuit plătiţi până în 1944,
când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.”, scria specialisul  Eugen Denize în
„Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej” apărut
în revista ”Memoria”. Totodată erau priviţi de majoritatea populaţiei ca nişte venetici, ce
susţineau o politică anti-naţionalistă, majoritatea fiind de diverse naţionalităţi, iar cei mai
puţini români get-beget. ” Românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp
ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi
bulgarii, tot 10%”, arăta acelaşi Denize.

Cu sprijinul sovieticilor aceştia însă au reuşit să se impună şi să facă jocul URSS.  Au apărut
în 1944 după 23 august, ”stelele comunismului” din România, Gheorghe Gheorghiu Dej şi
Anna Pauker la care se adăugau toţi cei care au sesizat oportunitatea puterii. Având în vedere
că după 23 august 1944, a fost instituit un Guvern provizoriu condus de generalul Sănătescu şi
format în majoritate de militari de carieră, sovieticii au pus la treabă PCR, pentru modelarea şi
aservirea României în termenii comunismului. ”Acapararea României a rezultat din
interacţiunea acestor două elemente: în timp ce luptele continuau Armata Roşie, ca orice
armată, avea nevoie de linişte în spatele frontului, dar în România singura ordine acceptabilă
ruşilor era cea garantată de Partidul Comunist Român. Rolul partidului era acela de a
preîntâmpina ca regimul instaurat după lovitura de stat să stabilească ordine în alţi termeni. 
Această cerinţă implica în primul rând, neutralizarea mijlocelor de menţinere a ordinii sociale,
adică armata,sistemul judiciar şi poliţia, şi restructurarea lor după model sovietic.

În al doilea rând, crearea sprijinului de masă de care PCR era complet lipsit.”, preciza
Deletant. Comuniştii s-au pus pe treabă. Sprijiniţi de agenţii sovietici dar şi de Armata Roşie,
aceştia s-au inflitrat în toate instituţiile şi domeniile. Au început prin teroare să se impună şi
mai ales să înlăture din armată toate persoanele care s-ar fi opus lor. Au început virulent să
compromită partidele istorice şi mai ales au pus botniţă presei româneşt, aservind-o intereseor
sovietice.

După acordul de procentaj, URSS primea mână liberă în România, iar în primăvara lui 1945 a
fost impus de către sovietici Guvernul dr Petru Groza, servil ruşilor şi consituit eminamente
din simpatizanţi ai comunismului. Au începu şi mai abitir inflitrările şi epurările, mai ales că
se pregăteau alegerile din 1946.  S-a constituit Blocul Partidelor Democrate format din partide
aservite comuniştilor dar şi din câteva partide istorice de formă. Teroarea a continuat şi în
ciuda plângerilor regelui la Marile Puteri nimic nu s-a schimbat, comuniştii sprijiniţi de

12
Armata Roşie făceau legea. ” Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României
s-au folosit de organizaţiile de masă (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în
februarie 1946 în Partidul Naţional Popular –, Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor
Democrate din România etc.), sindicate, diverse asociaţii profesionale (Uniunea Preoţilor
Democraţi, Asociaţi Avocaţilor Democraţi etc.) pentru a penetra toate sectoarele vieţii, de la
politic, la social, economic şi cultural(....)

Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea

comuniştilor de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor
celor care se opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două
zile mai târziu este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”. 
Reprezentanţii partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii cu simpatizanţi ai
guvernului(...)Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct
nodal al politicii promovate de guvernul Groza. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie
1945 nu se făcea altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina oponenţii.

COLECTIVIZAREA SATELOR ROMANESTI

Colectivizarea a însemnat o traumă pentru satele din România. În mai puţin de două decenii,
ţăranii au fost lăsaţi fără pământuri, transformate în proprietate de stat. Procesul a fost în
multe cazuri brutal, cu răscoale ţărăneşti, dar şi cu represalii extrem de dure din partea
autorităţilor. Un partid nesemnificativ până la aceea dată, partidul comunist român a reuşit să
se impună cu ajutorul trupelor sovietice, a fraudelor, intimidărilor şi minciunilor
propagandistice. Dintr-o formaţiune politică fără importanţă, cu foarte puţini membri de etnie
română în perioada interbelică, Partidul Comunist Român a ajuns să reprezinte ”poporul”. 

  După alegerile falsificate grosolan în 1946 şi după o campanie de epurare a opoziţiei

politice culminată cu abdicarea forţată a regelui Mihai I în 1947, România a ajuns din
monarhie constituţională Republică Populară. Iar primul ”cârmaci” comunist al României a
decis că ţara trebuia să meargă conform principiilor leninist-marxiste pe calea ”progresului
socialist” după model sovietic. Iar una dintre principalele obiective era colectivizarea, adică
luarea pământului de la ţărani şi trecerea acestuia în proprietatea statului. O lovitură pentru
săteanul român, care abia îşi îndeplinise visul în 1923, acela de a avea pământul lui.

13
Colectivizare s-a făcut în câteva etape, în multe cazuri forţat cu atrocităţi greu de imaginat. În
anul 1949, atunci când a început colectivizarea, în România trăiau 16 milioane de cetăţeni.
Dintre aceştia 12 milioane erau ţărani. Practic, majoritatea covârşitoare a populaţiei trăia la
sat, din agricultură. Era însă o agricultură încă primitivă, neperformantă, în comparaţie cu ce
se întâmpla în ţările dezvoltate ale Europei. Mulţi ţărani beneficiaseră de împroprietărirea din
perioada interbelică, cea mai radicală din această parte a Europei. Comuniştii însă, ajunşi la
putere trebuiau să aplice principiile comuniste. De altfel liderii comunişti nu priveau cu ochi
buni ţăranii ”chiaburi”, cu mult pământ.    „E şi azi un mic capitalist în felul lui ţăranul
individual mic burghez”, spunea Anna Pauker.

Colectivizarea nu a început însă brusc. A fost pregătită cu şiretenie. Mai ales în condiţiile în
care comuniştii nu erau deloc populari în România. Erau priviţi cu neîncredere, ca nişte
venetici. Dovadă stă şi faptul că au pierdut zdrobitor alegerile din 1946. A fost nevoie de
falsficiarea alegerilor şi ajutorul agenţilor sovietici pentru a obţine puterea. Tocmai de aceea
acest proces trebuia făcut etapizat pentru a nu declanşa o revoltă generală. În primul rând
ţăranii au fost păcăliţi cu cinism în 1945. Mai precis au fost împroprietăriţi de guvernul Petru
Groza, impus românilor de sovietici.   

Noua reformă agrară a avut loc la 23 martie 1945 şi în urma ei peste 796.000 de familii au
primit peste 1 milion de hectare. De altfel comuniştii au declanşat reforma agrară cu scopuri
bine puse la punct. Pe de o parte pentru a câştiga voturi la alegeri. De celaltă parte pentru a
fărâmiţa puternic proprietatea agricolă şi pe fondul crizei de după război să demonstreze că
este nerentabilă păguboasă şi că de fapt este nevoie de procesul de colectivizare. La început
comuniştii se prefăceau că încurajează mica proprietate agricolă. În realitatea intenţia era
clară, exprimată mai ales de sloganurile propagandistice care spuneau că ”mica proprietate
generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”.   

A urmat apoi o altă măsură care să adâncească ruinarea gospodăriei săteşti şi să demonstreze
de fapt că doar colectivizarea reprezenta soluţia. Mai precis a fost vorba de sistemul cotelor.
Pentru a acoperi cheltuielile cu despăgubirile de război date mai ales Uniunii Sovietice, dar şi
pentru a suplini criza de alimente din zona urbană, ţăranii trebuiau să ofere o parte însemnată
din recoltă statului. Bineînţeles ţăranii cu mult pământ şi cei care s-au opus regimului
comunist erau de-a dreptul sărăciţi. Unii au rămas până şi fără grâul de sămânţă. Florea
Niculescu, colector în aceea perioadă, mărturisea că „am luat absolut tot până la ultimul bob şi
nu au voit să lase nici măcar sămânţa necesară pentru viitoarele însămânţări”. În acest context
gospodăria ţărănească a fost ruinată. Iar comuniştii au trecut la următoarea etapă,
colectivizarea făţişă.   Preludiul jafului, războiul contra ”chiaburilor”.

14
În anul 1947, în toate ţările aservite Uniunii Sovietice ajungea următoarea directivă a NKVD.
”Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria
particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar
interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de
producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici
aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura
aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască să fie acoperit prin
import”, se preciza la punctul 13, în planul malefic de distrugere a proprietăţii private.   

Abia în 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej hotăra începutul colectivizării. Mai precis pe 2 martie
1949 a fost dat decretul numărul 84 prin care erau lăsaţi fără pământ ”chiaburii”. Direct şi fără
nicio explicaţie. Decretul a fost pus în aplicare în 24 de ore, iar cei care aveau proprietăţi mai
mari de 50 de hectare rămâneau fără nimic. Erau confiscate inclusiv utilajele, animalele şi
imobilele. Culmea, în această etapă au fost distruse cele mai rentabile ferme din România
acelor vremuri, dotate inclusiv cu utilaje moderne. Tot ce a ajuns în proprietatea statului,
pământ, clădiri, grajduri, şoproane, hambare, au fost organizate sunt formă de GAC-uri şi
GAS-uri, după model sovietic, aflate în proprietatea statului. În aceeaşi luni, la numai 2 zile
de la acest decret, Partidul Comunist Român a definit şi ”duşmanul statului”, mai precis
calitatea de ”chiabur”.   

În şedinta plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie
1949, Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general, anunţa ”transformarea socialistă a
agriculturii”. Sau pe scurt, colectivizarea. Ţăranii erau împărţiţi în cinci categorii: ţăranii fără
pământ, ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, ţăranii înstăriţi şi în cele din urmă moşierii. Moşierii
erau clasa care nu se putea salva decât cu fuga în străinătate. Ţăranii înstăriţi scăpau de
puşcărie şi represalii dacă îşi dădeau de bună voie pământurile şi averea către stat. Pentru a
dezbina lumea rurală, pentru a crea animozităţi între locuitorii satelor şi automat pentru a
cuceri mai uşor lumea rurală, partidul comunist a declarat în această etapă că are ceva de
împărţit numai cu bogaţii. Se declara prietenul ţăranilor săraci şi mijlocaşi. De altfel nici nu s-
au atins de pământurile lor. Doar prin maşina de propagandă îi îndemnau să treacă la
”întovărăşire” pentru ca lucrurile să meargă mai bine.    ”Ne sprijinim pe ţărănimea săracă,
întărim alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi purtăm un război fără cruţare împotriva chiaburimii",
preciza propaganda de partid.

A fost aleasă şi o zonă care să poată fi dată exemplu de eficienţă a colectivizării. Mai precis a
fost vorba de zona Dobrogei, acolo unde populaţia era redusă, eterogenă, dar beneficia şi de o
suprafaţă agricolă de mari dimensiuni. În iulie 1949, în Dobrogea, la Ceamurlia de Jos,

15
judeţul Tulcea, era înfiinţată prima cooperativă agricolă din ţară, fondată prin aportul voluntar
al ţăranilor, dornici de ”întovărăşire”.    Se numea ”Răsăritul”. De altfel în ţară, ţăranii foarte
săraci au fost dispuşi să treacă la ”întovărăşire”, mai ales că nu aveau mare lucru de pierdut.
În schimb deveneau oamenii de încredere ai comuniştilor zonali şi se puteau bucura de
anumite avantaje. Îndeosebi erau ”vânate” zonele în care gospodăria ţărănească se prăbuşea,
mai ales sub asaltul cotelor şi destabilizării orchestrate de comunişti. Mulţi ţărani treceau la
colectivizarea tocmai fiindcă nu aveau cu ce să-şi mai lucreze pământul şi ce să cultive. Iar
aceste cooperative erau date apoi ca exemplu

Cu toate acestea, colectivizarea a fost anevoioasă în România postbelică. De multe ori până şi
ţăranii săraci ţineau partea celor mai înstăriţi din sat, iar sătenii abia împroprietăriţi nu doreau
să-şi dea benevol pământ. La începutul anilor 50, colectivizarea intrase în impas. Moartea lui
Stalin din 1953 a complicat şi mai mult lucrurile. Tocmai de aceea colectivizarea a stagnat,
fiind menţinute doar GAC-urile constituite anterior. După câţiva ani de acalmie, în care se
părea că procesul de colectivizare a fost aproape abandonat, a urmat dezastrul pentru ţăranul
român.

În 1957 colectivizarea a fost reluată. De această dată nu doar cu rugăminţi, propagandă şi

tertipuri şi făţiş şi foarte brutal. A fost cea mai dură etapă a colectivizării.    A durat până în
1962 şi a fost presărată cu omoruri, bătăi şi represalii. În 1957 a fost colectivizat Galaţiul.
Apoi Constanţa, unde se spune că au fost mobilizaţi peste 30.000 de activişti pentru a realiza
cooperativele. Tăvălugul a urcat către nord şi s-a întins către vest. Acolo unde nu mergea cu
vorba bună, intrau în funcţiune intimidarea şi brutalitatea. Sute de mii de oameni au fost
deportaţi, băgaţi în puşcării şi nenorociţi pentru că a refuzat să treacă la colectiv, iar sate
întregi au fost efectiv rase de pe faţa pământului şi transformate în teren arabil.    Erau sate ale
opozanţilor. Atunci ţăranii săraci şi mijlocaşi şi-au dat seama că nu doar chiaburii au fost
vizaţi.

Prin decretul 115 din 1959, se anunţa încheierea deschiaburirii, iar în Plenara Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român din 23-25 aprilie 1962, Gheorghe Ghiorghiu Dej
preciza că 96% din terenul arabil era deja în proprietatea statului. ”În 1948, populaţia rurală a
României reprezenta mai mult de jumătate din totalul populaţiei ţării. Prin urmare,
colectivizarea nu a afectat doar o simplă minoritate, ci o întreagă majoritate: poporul român.
Procesul de colectivizare s-a bazat pe dialectica principiului materialist al luptei de clasă.
Astfel, în numele luptei de clasă, guvernul comunist a reuşit să-şi legitimize şi
instituţionalizeze acţiunile politice abuzive”, precizează Andrei Andreea în lucrarea
”Colectivizarea românească din perioada 1949-1962” din publicaţia ”Sfera politicii

16
Tot aceste proces nu a însemnat doar un abuz şi o încălcare a drepturilor omului, dar şi un
episod traumatizant pentru cei care l-au trăit şi care s-a răsfrânt asupra concepţiei despre
agricultură a generaţiilor viitoare. Colectivizarea a însemnat şi deportări, omoruri, bătăi şi alte
samavolnicii din partea autorităţilor comuniste. Conform Raportului Tismăneanu, numai într-
o singură noapte din luna martie a anului 1949 au fost deportate 17.000 de familii. Erau ţărani
înstăriţi care refuzau în mod evident procesul de colectivizare. Erau totodată fermieri care
practicau o agricultură performantă, singurii de altfel în lumea rurală care puteau face acest
lucru, fiindcă dispuneau de suprafeţe mari de teren, compacte, cu posibilitatea realizării
producţiilor sporite şi obţinerii de profit. 

  Au urmat apoi alte şi alte deportări, în special ale ”chiaburilor”, iar mai apoi a tuturor
ţăranilor care se opuneau colectivizării. Până în 1951, au fost deportaţi peste 40.000 de ţărani
bogaţi în Bărăgan şi amplasaţi în adevărate enclave ale sărăciei şi pedepsei. Conform aceluiaşi
document, numai între 1951 şi 1952 au fost arestaţi peste 34.000 de ţărani, consideraţi
duşmani ai colectivizării şi ai statului. Numărul acestora aproape se va dubla după 1959.
Totodată numeroşi ţărani au luptat contra colectivizării făţiş, iscându-se adevărate răscoale în
mai multe judeţe şi localităţi printre care Botoşani, Suceava, Bihor, Arad, Braşov, Târnava
Mare, Făgăraş, Turda şi Mureş. Bineînţeles răscoalele au fost reprimate cu mare violenţă de
comunişti, inclusiv cu intervenţia armatei, iar răsculaţii au înfundat puşcăriile.

Concluzii

Instaurarea comunismului în Europa de Est s-a realizat în mai multe etape şi a depins într-o
anumită măsură şi de evoluţia raporturilor dintre URSS şi Occident. Aşa cum am menţionat,
un factor decisiv care a contribuit la impunerea noului regim în această zonă a Europei a
constituit-o poziţia geografică şi raporturile acestor ţări cu URSS. Facem referire la cererea lui
Stalin în urma întâlniri cu aliaţi de a constitui un cordon sanitar pentru Rusia, format din ţările
aflate la graniţa Uniuni Sovietice. Astfel că ţări precum România, Bulgaria, Polonia au intrat
de la început în atenţia, generalisimului". Intruziunea Moscovei în politica internă a acestor
ţări a avut ca scop impunerea unor guverne pro sovietice obţinând astfel subordonarea întregi
vieţi politice şi sociale.

În urma desfăşurări evenimentelor şi în concluzionarea celor prezentate remarcăm similitudini

în desfăşurarea acestui proces. În ţări precum România unde Partidul Comunist nu avea o

17
susţinere internă, acesta a fost impus la guvernare de către Moscova prin presiuni directe sau
indirecte. Partidul Comunist şi-a adjudecat în principal ministerele justiţiei, armatei şi
internelor, fapt ce le-a permis ulterior să-şi extindă controlul şi asupra celorlalte ministere.
Politica de front a fost utilizată din plin pentru a masca intenţiile Moscovei în faţa
occidentalilor şi a permite oarecum legal11 accesul comuniştilor la guvernare. Am spus
oarecum legal fiindcă s-a participat la alegeri pe liste comune şi mai mult decât atât acestea au
fost fraudate în interesul comuniştilor. Odată intraţi în jocuri comunişti, sub coordonarea
Moscovei participă la conducerea ţărilor respective în guverne de coaliţie, ceea ce le permite
aşa cum am mai menţionat să pună mâna pe ministerele cheie din guvern. Pe parcursul
evoluţiei situaţiei internaţionale şi a deteriorări raporturilor dintre URSS şi Occident se trece
la oficializarea noului regim. Relaţiile comuniştilor cu monarhia cum a fost cazul României,
Iugoslaviei se deteriorează şi ele impunându-se regilor să renunţe la prerogativele lor-care fie
spus erau mai mult pe hârtie decât în realitate, însă conta statutul, poziţia simbolică a acestora
de reprezentanţi ai unui alt sistem de guvernare. Acest lucru era văzut că o acţiune necesară în
evoluţia spre un regim de democraţie populară. Odată realizat acest lucru se face trecerea la
sistemul republican de guvernare prin proclamarea republicilor populare şi apoi oficializarea
acestora prin intermediul unor constituţii având ca model constituţia sovietică. Şi astfel
Europa de Est intra defintiv sub influenţa nefastă a comunismului pentru o jumătate de secol,
cu consecinţe incalculabile pentru evoluţia ei politică şi socială.

11 In ideia de a salva aparentele si de a da o nota de legalitate actiunilor lor, comunisti au incercat pe cat posibil
sa castige puterea sub aparentele democratiei. Astfel-spune istoricul J.F. Soulet-,,se explica de ce comunisti s-au
straduit sa castige alegerilede multe ori prin orice fel de mijloace" Jean Francois Soulet, op. cit., pg. 29

18
BIBLIOGRAFIE

http://www.scritub.com/istorie/Instaurarea-regimurilor-comuni1317241423.php?
fbclid=IwAR16aHVrPLjIplgHgB7J2jjjGKo0mIRjpMVnHNSqKlUextuAHrRDm

https://ro.historylapse.org/comunismul?fbclid=IwAR1fG5rXGUAh5EwVZ5Y1kxuBlz4w45AZYTyv-
K2tMCP2PdBZGK6pvbOqOAg

https://materialedeistorie.wordpress.com/2018/04/24/instaurarea-sistemului-totalitar-in-europa-
de-est-statele-comuniste-schita-lectiei-fisa-de-lucru-clasa-a-7-a/?fbclid=IwAR0POQ-
YPzHSFD0Zu3vYEIlFFa3mkUtMlVE4ZSAjmbRENn9lEiIwIHy5Ab0

https://www.academia.edu/10404870/Comunismul_de_la_idee_revolu%C8%9Bionar
%C4%83_la_teroare?fbclid=IwAR0eDtytmWcC8fC5YY0tLO1LbKKFPZXkTx5mvtXVkVYlksgpPVlCpJrIIRI

https://www.academia.edu/11485039/ROMANIA_IN_PERIOADA_CEAU%C8%98ISTA?
fbclid=IwAR17hSM8r_Qk0tguJ0Ck3EfZFcoMY6-Dgfj8DmNrSaVfgY6dggY5jHDmVGw

https://adevarul.ro/locale/botosani/cum-s-a-instaurat-comunismul-romania-misterele-ascensiunii-
unui-partid-insignifiant-controlat-bolsevici-1_580a1fbf5ab6550cb8c62a7b/index.html?
fbclid=IwAR2N6DZu0_N6maoiv8crAHu51xXhja8GN5fSRJrD1-9cew-R9X7XfwKS8D8

https://adevarul.ro/locale/botosani/cum-nenorocit-comunistii-lumea-satului-romanesc-i-au-inselat-
cinism-tarani-apoi-omoruri-batai-deportari-i-au-lasat-pamant-
1_5a4b77ced7af743f8df785d2/index.html?fbcli

 România și comunismul: 1919-1939, Iancu Moțu, Editura Corint, București, 2000

 Ideologie și structuri comuniste în România: 1 ianuarie 1920-3 fébruarie 1921, INST,
2001
 Instaurarea conducerii comuniste în România: mărturii 1946-1953, Aurel Marinescu,
Editura Sinergii, 2000
 Mitbiografia în comunism și postsocialism, Ionuț Costea, Editura Argonaut, Cluj, 2008
- recenzie
 Intelectuali români în arhivele comunismului, Dan Cătănuș, Mioara Anton, Editura
Nemira, 2006
 „Așa nu se mai poate, tovarășe Nicolae Ceaușescu! - Memorii după 20 de ani”, Vasile
Paraschiv, Editura Curtea Veche, 2007.
 Strigăt pentru adevăr și dreptate, Vasile Paraschiv, Timișoara, 2009
 Documentul autentic: sau amintiri din închisorile comuniste din România, Slomo
Sitnovitzer, Editura S. Sitnovitzer, 2003
 Ce se întâmplă în România?: un proces al comunismului, globalizării și materialismului
societății de consum ; criza de morală a conducătorilor, Radu Iacoboaie, Editura Pim, 2005

19
20