Sunteți pe pagina 1din 18

Teoria literaturii

Prof. univ. dr. Ovidiu Verdeș


LLR-LLS
Anul III seria 2
2018-2019 sem. 1
Curs 1 – 10 octombrie 2018

1
Teoria literaturii ca disciplină umanistă.
Raporturile ei cu critica literară şi cu
istoria literaturii

Bibliografie
A. Compagnon, cap. „Ce a mai rămas din iubirile de altădată?”, în Demonul
teoriei, Echinox, Cluj, 2007, pp. 5-29, sau în antologia Teoria literaturii. Orientări
în teoria şi critica literară contemporană, E.U.B., Buc., 2005, pp. 42-53
Murray Krieger, „Vanitatea și valoarea teoriei”, în Teoria criticii, Ed. Univers,
Buc., 1982, pp. 30-38
Tz. Todorov, cap. „Definiţia poeticii”, în Poetica. Gramatica Decameronului,
Univers, 1975, pp. 37-47, sau în Teoria literaturii, op. cit., pp. 22-29
R. Wellek, A. Warren, cap. „Teoria, critica și istoria literară”, în Teoria literaturii,
E.P.L., Buc., 1967, pp. 66-75
2
Teoria literaturii ca disciplină umanistă.
Raporturile ei cu critica literară şi cu istoria
literaturii
Distincția 1

studiul literaturii vs. consum, lectură de divertisment;


Lectură intensivă, extensivă

Distincţia 2 este una de nivel, între particular şi general.

critică teorie
abordează o operă individuală; abordează literatura în ansamblul ei.
Nivelul este al principiilor, criteriilor sau
normelor.
include o teorie a criticii şi o teorie a
istoriei literare.

3
Sinonimia teoria literaturii-poetică
• este relativă.
Poetica Teoria literaturii
- definită de Jakobson, studiază nu - include, alături de problemele
literatura (genurile omologate), ci textului, şi problematica
literaturitatea, adică acele calităţi care raporturilor literaturii cu alte
dau oricărui mesaj lingvistic o funcţie domenii ale cunoaşterii: artă,
estetică. filozofie, ştiinţă.
- După Todorov, textul literar apare aici - Vezi şi critica ideilor literare, ca
ca manifestare particulară a unei alternativă formulată de A.
structuri abstracte. Poetica – descrierea Marino.
acelor legi generale al căror produs este
textul literar.

4
Critica vs teoria literară
Complementaritate Distincţie din pdv Scopul diferenţă de metalimbaj
întrepătrundere epistemologic
critica oferă teoriei o de la lectură la critică Scopul criticii: Critica este mai apropiată
bază empirică; teoria şi la teorie: o progresie judecata de de limbajul obişnuit; teoria
mediază receptarea a raţionalizării, valoare. literaturii aspiră la o
critică. renunţarea la Scopul teoriei: conceptualizare riguroasă
elementele pur descrierea, Conceptele teoriei nu sunt
personale ale explicarea cît mai însă emanaţii ale faptelor,
receptării. obiectivă cu ci mai degrabă nişte
putinţă. Distincţie convenţii acceptate. Cele
între enunţuri cu încărcătură istorică (de
interpretative ex., curentele literare) sunt
(hermeneutice) şi mereu repuse în discuţie.
enunţuri Conceptualizarea
descriptive. înseamnă nuanţare,
dezbatere în
contradictoriu, impunerea
temporară a unor accepţii
personale.
5
Istorie literară-teoria literaturii
• Distincţia este aceea între studiul literaturii ca evoluţie şi studiul literaturii
prin generalizări în plan sincronic, apelînd la modele sau structuri.
• Diversitatea literaturii subminează construcţiile teoretice. Murray Krieger:
conflict între coerenţa teoriei şi corespondenţa ei cu operele concrete.
Dependenţa teoriei de modernism, mai ales de poetica poeziei moderniste.
Teoria, însă, la rândul ei, a fost adesea o provocare (stimulent) pentru
operele noi.
• Contradicţie potenţată: nu se poate concepe nici o istorie literară fără cadre
teoretice, dar nici o teorie literară fără o perspectivă istorică. Ordinea
teoretică se naşte integrînd evoluţia literară. Conceptul de curent literar sau
cel de gen literar, de ex., surprind unitatea într-o diversitate fluidă.
Devenirea istorică nu este haotică; e procesualitate.
• La ora actuală, după dominanta lingvistică a structuralismului, teoria
literaturii înregistrează o tendinţă de deschidere spre ansamblul culturii.
Miza nu mai este definiţia literaturii; se acceptă imposibilitatea acesteia.
6
Refuzuri ale teoriei literaturii
• Primul, din direcţia ştiinţelor exacte în perioada pozitivismului.
Teoria nu poate avea statutul epistemologic al unei ştiinţe: norme
arbitrare, concepte vagi, contradictorii.
• Contraargument: teoria literaturii ca ştiinţă umanistă, în sensul lui
W. Dilthey. Legi generale-legi istorice; explicaţie-comprehensiune
(interpretare).
• Al doilea refuz, din partea artiştilor sau a criticilor impresionişti.
Experienţa de receptare fiind strict individuală, bazată pe
sensibilitate, conceptele teoriei răcesc, alterează contactul cu opera.
• Contra-argumente:
– 1) nu există lectură nemijlocită, ci diverse niveluri de conştiinţă
teoretică. Vezi Compagnon: teoria ca critică a bunului-simţ literar, de
fapt, a unor noţiuni teoretice mai vechi
– 2) conceptele nu pot fi opuse sensibilităţii.
• Concluzie: teoria literaturii ca „rău necesar”.

7
Conceptul de gen literar
Bibliografie
Aristotel, Poetica, Editura Academiei, Buc., 1965
M. Bahtin, „Dubla orientare a genului spre realitate”, în Metoda formală în
ştiinţa literaturii, Univers, 1992, pp.175-184, sau în Teoria literaturii,
op.cit., pp. 129-135
G. Genette, „Ficţiune şi dicţiune”, în Introducere în arhitext, Univers, 1994,
pp. 89-113, sau în Teoria literaturii, op. cit., pp. 135-149
A. Marino, Dicţionar de idei literare, vol I., ed. Eminescu, Bucureşti, 1973,
pp. 703-735
R. Wellek, A. Warren, cap.„Genurile literare”, în Teoria literaturii, E.P.L,
Buc., 1967, pp. 299-315 8
Genul literar – conceptul central al
vechii poetici
• Diverse definiţii. Constantă e ideea unei clase de texte care au în
comun atît structura formală, cît şi tematica sau publicul-ţintă (cf.
Wellek şi Warren).
• Dpdv. istoric:
– a reprezentat principalul criteriu de organizare şi valorizare a literaturii
pînă în epoca modernă, cînd autorul (geniul) ia locul genului.
– Conformitatea operei cu modelul genului a fost principalul criteriu de
valorizare mai ales în neo-clasicism. Ambiţia dramaturgilor acestui
curent de a oferi „adevărate tragedii”, adică de a egala capodoperele
antice.
– Aceeaşi situaţie are corespondente în folclor sau în cultura populară
contemporană (în sensul de „pop culture”).
– În perioada modernă, de la romantism încoace, criteriul se inversează,
el fiind originalitatea prin îndepărtarea de model sau prin amestecul
genurilor: de ex., drama ca sinteză între tragedie şi comedie în
manifestele lui V. Hugo. Estetica identităţii vs. estetica opoziţiei (I.
Lotman).
9
Modul de a concepe natura genurilor
• este diametral opus în perioada veche şi cea modernă.
• În perioada veche, ele sunt înţelese ca entităţi reale sau
imanente, aşa cum noi percepem genurile naturale (nu
oameni, în general, ci bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni).
La fel, anticii nu vedeau „literatura”, ci tragedie,
comedie, epopee etc.
• În perioada modernă, sunt înţelese ca nişte categorii sau
convenţii ideale cu rol de orientare. O instanţă
intermediară obligatorie între o operă concretă şi
ansamblul literaturii.

10
Atitudinea faţă de gen
• Diferă foarte mult în funcţie de agent:
- Pentru scriitorul modern, începînd cu poetul romantic,
este resimţit, de regulă, ca îngrădire a libertăţii de creaţie, un
dat iniţial care trebuie completat şi deformat.
- Pentru criticul literar modern, în schimb, el rămîne o
„idee regulatoare” indispensabilă constituită prin generalizarea
trăsăturilor anumitor opere, în speţă capodopere.
- Şi pentru cititor este indispensabil. A înţelege un text
înseamnă în primul rînd a-l raporta la un gen cunoscut
dinainte: genul ca primă componentă a „orizontului de
aşteptare” (Jauss).

11
Clasificarea genurilor
• a fost demersul principal al vechilor poetici.
– Primele sisteme – la Platon şi Aristotel – au la bază schema celor trei
moduri ale vorbirii (lexis), altfel spus situaţii de enunţare.
– Platon face distincţie între diegesis (povestire) şi mimesis (reprezentaţie
dramatică) după cum cel care vorbeşte este povestitorul sau unul dintre
personaje. Distinge trei categorii:
• „mimeticul pur” (tragedia şi comedia) în care vorbesc numai personajele;
• „narativul pur” (corespunzînd ditirambului) în care vorbeşte doar
povestitorul
• „mimeticul mixt” (epopeea) în care vorbesc deopotrivă povestitorul şi
personajele.
- Îşi exprimă preferinţa pentru povestirea simplă, considerînd o minciună sau
o impostură faptul că poeţii de tipul lui Homer imită vorbirea personajelor.

12
Clasificarea lui Aristotel (Poetica)
• este simplificată, eliminîndu-se, după cum arată Genette, mimeticul mixt.
Ea reţine doar povestirea şi reprezentarea dramatică. Epopeea este anexată
la prima, cu toate că, evident, structura ei poate fi uşor dramatizată.
• La Aristotel este mai clară şi adăugarea unui al doilea criteriu, tematic, la
criteriul formal al modurilor de vorbire. Acest criteriu este acţiunea
oamenilor, ca „obiect al imitaţiei”. Fiinţele umane sunt împărţite în:
superioare omului obişnuit (zei, semizei, eroi), egale şi inferioare (sclavi).
O ierarhie pe care o consideră „naturală”.
• Axioma clasicismului: tragedia e rezervată fiinţelor superioare, comedia –
celor inferioare. Rezultă o schemă cu patru termeni:
• a) dramaticul superior, corespunzător tragediei;
• b) dramaticul inferior, corespunzător comediei;
• c) narativul superior, corespunzător epopeii;
• d) narativul inferior, corespunzînd unui tip de parodie a epopeii, ex. Lupta
broaştelor cu şoarecii, atribuită lui Homer. Situaţie neclară, deoarece din
textul Poeticii lipseşte partea dedicată comicului. După unii teoreticieni
moderni, această ultimă căsuţă va fi umplută de romanul modern.
13
Comentarii
• Cele două criterii aflate la baza clasificării, cel formal şi cel tematic, sunt
divergente. Modurile de vorbire sunt lingvistice sau pragmatice, pe cînd
genurile sunt literare. O explicaţie pentru faptul că nici în perioada modernă
genurile nu au fost niciodată definite şi clasificate riguros. Ele trebuie
urmărite în evoluţia lor istorică, adesea misterioasă sau contradictorie.
Dispariţia tragediei antice sau apariţia romanului modern.
• Şi Aristotel consideră dramaticul superior povestirii contrazicîndu-se,
deoarece epopeea, la fel ca tragedia, imită acţiunile fiinţelor superioare.
• Paradoxul cel mai spectaculos al clasificărilor antichităţii este însă absenţa
liricului, în ciuda atestării poeţilor lirici. În Poetica nu sunt menţionaţi
Pindar sau Sapho. Acesta este, după Genette, o invenţie tîrzie, romantică,
atribuită Antichităţii printr-o proiecţie a modernităţii noastre. În secolul
XVIII, abatele Batteaux va asimila ditirambul poeziei lirice, trecînd peste
litera lui Platon şi Aristotel. Omisiunea liricului este evidentă deoarece
poezia lirică nu imită acţiuni. S-au căutat diverse soluţii de compromis,
pentru a nu-l contrazice făţiş pe Aristotel. La abatele Batteaux, de pildă, ea
implică o presupusă „imitaţie a sentimentelor” (fictive). Paradoxul va
exploda în romantism, cînd poezia lirică este canonizată în vîrful ierarhiei
genurilor.
14
Triada liric-epic-dramatic
• domină estetica romantismului şi a
idealismului german.
• Interpretările sunt însă subiective, adesea
speculative sau psihologizante.
• Toate aceste „scheme dialectice” care se vor a
fi descoperite sunt, de fapt, inventate,
simetriile fiind forţate. Criteriile, arată Genette,
rămîn eterogene: epicul şi dramaticum sunt
definite formal, pe cînd liricul este tematic.

15
Concepţii moderne
• Problema principală: evoluţia genurilor.
Brunetière, la mijlocul sec. XIX: ciclu vital, cu
tinereţe, maturitate şi moarte, asemenea
organismelor vii. Analogii eronate, deoarece ele
nu mor, ci se transformă unele în altele.
• Criza conceptului de gen în secolul XX. Refuzul
cel mai cunoscut şi cel mai radical: Croce.
Unicitatea operei, absolutizată, fac inutilă
raportarea la gen. Paradox: dacă ar fi absolută,
unicitatea nu ar fi percepută.

16
Formaliştii ruşi
• situează la baza genurilor noţiunea de procedeu: „o grupare de
lucrări literare unite printr-o comunitate a sistemului de procedee
care se organizează în jurul unor procedee dominante”
(Tomaşevski), acestea fiind numite indicii ale genurilor. Exemple:
antiteza în romantism, sinestezia în simbolism.
• Procedee diverse îşi găsesc un focar, un procedeu nou care le face să
funcţioneze coerent. Insistă că nu pot fi clasificat logic, ci doar
istoric. Aşa numita „viaţă a genurilor” înseamnă că „lucrările de mai
tîrziu se raportează, prin asociere sau prin disociere, la lucrările care
aparțin genului dat”.
• Limitele unui model de evoluţie strict literar. De fapt, formaliștii au
adăugat un criteriu social, afirmînd că genurile inferioare tind să ia
locul celor superioare printr-o etapă intermediară de parodie. Se
întrevede ca influenţă modelul marxist al luptei de clasă.

17
Critica modelului formalist la Bahtin*
• Specialist al culturii populare, pune accentul pe
condiţiile de performare ale genurilor, mai riguroase în
perioada veche. Acesta explică forma, nu invers.
• O interpretare colectivă a realităţii, oferită prin tradiţie.
„Artistul trebuie să înveţe să observe realitatea cu ochii
genului”.
• Consecinţă: dacă ia în calcul motivaţiile simbolice,
poetica unui gen nu poate fi decît o sociologie a sa.
Exemplificare prin viziunea lui Bahtin despre roman:
acesta nu apare din culegerile de nuvele, ci într-un
anumit stadiu social.
*v. „Dubla orientare a genului spre realitate”.

18