Sunteți pe pagina 1din 5

Hanul Ancutei

Fantana dintre plopi


Tema si viziunea operei

Hanu Ancuţei, operă de maturitate, a apărut în 1928 si este, poate, cea mai strălucită
creaţie lirico-epică a lui Mihail Sadoveanu. Volumul conţine nouă povestiri, relatate într-un
singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi
petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate. „Fantana dintre
plopi” este a patra povestire din volumul „Hanul Ancutei”, personajul - narator fiind Neculai
Isac. Povestea are la baza o intamplare pe care personajul a trait-o in tinerete, o poveste de
dragoste cu un final tragic. Intr-o toamna, capitanul Neculai Isac surprinde un grup de tigani
care se scaldau si este intampinat de unul dintre ei, Hasanache, si o tanara de optsprezece ani,
Marga, care il cucereste pe barbat prin frumusetea ei. Impresionat de fata, Isac le da celor doi
cate un ban de argint, iar a doua zi fata il va intampina pe barbat la han, aratandu-i papucii pe
care si i-a cumparat cu banutul. Tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi, unde isi promit o
noua intalnire in seara urmatoare. In timpul celei de-a doua intalniri, Marga ii va marturisi lui
Neculai ca tiganii au trimis-o acolo sa il ademeneasca, pentru a-l putea jefui si omori. Barbatul
isi incaleca calul si fuge, insa o prajina aruncata de urmaritorii lui il lasa fara un ochi. In final,
impreuna cu niste insotitori de la han, Neculai se intoarce la fantana dintre plopi, iar urmele
proaspete de sange din jurul fantanii il fac sa realizeze ca Marga a fost ucisa iar trupul ei aruncat
in fantana.

In opinia mea, povestirea “Fantana dintre plopi” , realizata prin tehnica povestirii in rama,
este o creatie aparte a scriitorului Mihail Sadoveanua in special prin temele abordate si viziunea
autorului asupra lumii si vietii rurale , valorificate prin ilustrarea unor personaje speciale si a
unui stil naratorial si limbaj distinse. Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la persoana
I si de interventiile Ancutei care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul
este de natura exterioara, dar si interioara. Cel exterior este conturat de lupta dintre Neculai Isac
si tiganiilui Hasanache care vor sa-l jefuiasca si sa-l ucida. Conflictul nu este unul complex, insa
urmarile sale sunt puternice, ilustrate prin urmele fizice lasate de pierderea „unei lumini” si de
sentimentul vinovatiei pe care il adopta Neculai pentru ca nu a putut-o salva pe Marga, dand
nastere astfel unui puternic conflict interior. Pe langa tema iubirii sau cea a relatiei dintre om si
natura abordate in “Fantana dintre plopi”, povestirea abordeaza si tema timpului (comuna tuturor
povestirilor din “Hanul Ancutei”). Este sugerată veșnica schimbare a tot ce există, dar, dincolo
de această perpetuă transformare, persistă o permanență care învinge timpul. Această viziune
asupra lumii este evidentă, la sfârșitul povestirii „Fântâna dintre plopi”: la întrebarea dacă
fântâna mai există, Moș Leonte răspunde: „S-a dărâmat, ca toate ale lumii..”
Un prim argument este incadrarea textului “Fantana dintre plopi” in specia povestirii in
rama, care se individualizeaza prin trasaturile sale: o naraţiune de mică dimensiune, în care se
povesteşte, cu subiectivism si personaje putine, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată
într-o naraţiune mai amplă. Povestitorii sunt ei înşişi participanţi direct sau martori ai
evenimentelor narate şi mai rar doar mesageri ai întâmplărilor povestite şi devin, pe rând, narator
sau ascultător al întâmplării relatate. La inceput, cadrul este trecut prin filiera personajului-
narator prim, delegatul vocii autorului, care introduce fiecare personaj povestitor in parte, inca de
la sosirea lor la han. Povestea din poveste apartine fiecareia dintre cele noua caractere introduse,
precum este si cazul lui Neculai Isac. O alta particularitate pe care o prezinta aceasta specie este
vocea naratorului, desi la inceput se materializeaza in persoana cititorului, odata asumat rolul de
povestitor de catre unul din drumetii de la han, naratorul devine colectiv, cititorul alaturandu-li-
se celorlalti ascultatori. Timpul narativ are două valenţe: unul este timpul cadru al povestirii, in
prezent, “intr-o toamna aurie””, iar cealaltă precizează timpul povestit (timpul cand are loc
intamplarea povestita de Niculai Isac), un plan al trecutului, al faptelor întâmplate în vreme
veche, “intr-o toamna ca aceasta”, in urma cu “peste douazeci si cinci” de ani.Perspectiva
spaţială se defineşte printr-un topos cadru reprezentat de hanul Ancuţei şi împrejurimile lui, loc
de popas, ocrotitor, unde se petrec majoritatea întâmplărilor relatate. Spatiul in care se desfasoara
povestea din tineretea lui Niculai Isac se suprapune aproape exact pe acest spatiu cadru. Povestea
sa are loc tot la han si in jurul acestuia. Numarul personajelor este redus, atentia fiind concentrata
pe fiecare personaj narator in parte, in cazul de fata pe Neculai Isac. Trasaturile sale sunt
prezentate atat la sosirea lui la Hanul Ancutei, in timpul prezent, de catre personajul-narator
general, dar se autocaracterizeaza si in relatarea sa (portretul sau din trecut), aici conturandu-se si
portretul personajului Marga.

Un al doilea argument este reprezentat de modalitatea prin care Mihail Sadoveanu


reuseste sa contureze portretele personajelor sale. Protagonistul povestirii “Fantana dintre plopi”
este capitanul de mazali de la Balabanesti, Neculai Isac, din tinutul Tutovei. Sadoveanu, maestru
al descrierii de tip portret, reuseste sa individualizeze personajul, surprinzand prin linii simple
dar sigure particularitati fizionomice si vestimentare dintre cele mai sugestive:“Era un om ajuns
la carunteta, dar se tinea drept si sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu tuteci nalte s-un ilic de
postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, tinuta numa-ntr-un lantujel, atarna o blanita cu
guler de jder. Avea torba de piele galbana la sold si pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu
mustacioara tunsa si barba rotunjita, cu nas vulturesc si sprancene intunecoase, arata inca
frumuseta si barbatie, desi ochiul drept strans si inchis ii dedea ceva trist si straniu”. Intreaga
vestimentatie si prezenta a capitanului subliniaza statutul social de om instarit al acestuia, atat in
prezent cat si in tinerete: “aveam oi si imasuri si negutam vinuri “. Portretul moral se contureaza
pe doua planuri. In prezent, capitanul este prietenos si inclinat spre intelepciune si filozofie:
“mie mi-a placut todeauna sa beau vin cu tovarasi. Numai dragostea cere singuratate.Divanul
nostru-i slobod si deschis si-mi sunteti toti ca niste frati!”. In antiteza cu imaginea din prezent,
capitanul de mazili insusi, in acest moment al rememorarii se vede pe sine, cel de acum douazeci
si cinci de ani, ca un “om buiac si ticalos”.Comisul Ionita, care i-a fost prieten in tinerete, ii
dezvaluie Ancutei imaginea de atunci a protagonistului: “voinic si frumos” si “rau”(in sensul de
“aprig” ), care “batea drumurile cautandu-si dragostele” si care “pentru o muiere care-i era
draga , isi punea totdeauna viata”. Din punct de vedere psihologic se contureaza sufletul trist si
insingurat al personajului, atat in trecut cat si in prezent: “in mare mahnire, caci dragostea mea
din anul acela se desfrunzise cu vara”, umbla “bezmetic si singur ca un cuc”, “straniu si trist”.
Sensibilitatea personajului este tradata de limbajul sau, cu o coloratura poetica puternica
(“campurile intelenisera in liniste, ca-ntr-o taina”), metaforica (“ochi de spaima”). Astfel,
personajul se dovedeste romantic nu numai prin aplecarea spre aventura nocturna, ci si prin
capacitatea extraordinara de receptare si interpretare a universului exterior. Tigancusa Marga,
personajul feminine al povestirii, este, dupa marturisirea naratorului, “o fetiscana de optsprezece
ani”, cu “fusta rosa”. Este evidenta, in vestimentatia ei, nazuinta de a placea, de a trezi dorinta si
de a o incuraja. Desi putine randuri ii sunt consacrate, ea apare, datorita puterii sentimentuluidin
sufletul naratorului, vie, plina de viata si de personalitate. Fizic, capitanul de mazili o prezinta cu
“trupul curat si frumos rotunjit”, cu “obrazul copilaresc” , cu “nasul arcuit, cu nari largi”, cu
“ochi iuti” ce il tulbura, cu parul “negru si lins” care “avea luciri de paun”. Batranul Hasanache,
seful satrei, o vede “o fata proasta, care n-a iesit inca in lume”; ea insasi se defineste, cu simt al
modestiei “o biata fata din satra”, “o roaba si-o nemernica”. Personaj linear, unidimensionat, ea
traieste prin puterea sentimentului care o stapaneste si pentru care se sacrifica. Ea stie ca destinul
ii este fatal, pecetuit, ca va fi omorata de catre ceilalti membri ai familiei sale cand isi vor da
seama ca a tradat, dar nu poate tine piept iubirii pentru capitanul de mazili, caruia i se destainuie
cu disperare.
Un ultim argument este sustinut de vocea naratorului, oralitatea stilului si particularitatile
de limbaj artistic sadovenian. Desi la inceput se materializeaza in persoana cititorului, odata
asumat rolul de povestitor de catre unul din drumetii de la han, naratorul devine colectiv, cititorul
alaturandu-li-se celorlalti ascultatori. Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la persoana
I si de interventiile Ancutei care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent.
Originalitatea creatiei sadoveniene este prezenta nu doar prin a bordarea acestei specii a
povestirii in rama, ci prin aprofundarea ei cu un limbaj ce se adapteaza spatiului si timpului
descrise, specific fiecarui personaj in parte: arhaismele, limbajul specific tiganilor dar si prezenta
unui limbaj expresiv redat prin frumusetea metaforei si a epitetului. Arhaismele (hojma, arnăut)
şi regionalismele (testemel, tipsie, scurteică) sunt folosite cu naturaleţe de către personajele
povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul rămânând fidel declaraţiei sale din
discursul rostit la Academie, aceea că "ţăranul român a fost principalul meu erou". Figurile de
stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar
epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Oralitatea este conferita
de relatia stransa dintre povestitor si ascultator, este respectat un ceremonial al adresarii ce
presupune captarea atentiei si cucerirea ascultatorilor.

In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi” este o creatie aparte a lui Mihail
Sadoveanu in primul rand prin tema timpului si tema iubirii abordate intr-o viziune realistica
asupra lumii rurale, prin veridicitatea aspectelor sociale prezentate, dar in acelasi timp mitica,
prin plasarea actiunii intr-un timp neprecizat, valorificate prin ilustrarea unor personaje speciale
si a unui stil naratorial si limbaj distinse. Incadrarea textului in specia povestirii in rama,
ritualului complicat ce precede naratiunea , atmosfera plină de emoţie şi caldura din interiorul
hanului, particularităţile limbajului artistic, oralitatea stilului lui Mihail Sadoveanu, dau
povestirii o muzicalitate aparte care creaza trairi din cele mai diverse si tulburatoare in sufletul
cititorului.