Sunteți pe pagina 1din 2

Adagii juridice latinești - Temă

„Specialia generalibus derogant” – acest adagiu latinesc exprimă principiul juridic conform căruia
„norma specială derogă de la norma generală”, principiu statuat și într-un alt adagiu asemănător și
anume „generalia specialibus non derogant”.

Dreptul civil, și nu numai, distinge categoriile de norme juridice, printre care și norma generală și
norma specială, conform criteriului întinderii câmpului de aplicare. Prin umare, o normă calificată ca
specială, constituie o excepție de la aplicarea normelor (generale) tuturor situațiilor de drept comun,
astfel ea beneficiază de o aplicare prioritară față de norma generală, când ne aflăm în fața unui caz ce
intră sub incidența prevederilor sale. Norma specială se aplică chiar și atunci când este mai veche decât
norma generală. Important de menționat este faptul că norma specială este de strictă interpretare și
aplicare și nu poate fi aplicată situațiilor ce nu se încadrează în prevederile sale, care urmează a fi
reglementate de normele generale.

Principiul se regăsește în Noul Cod Civil, în articolul 10, care prevede că legile care derogă de la o
dispoziție generală se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, excepția de la
această regulă constituind-o cazul contractelor nenumite.

„Res perit domino” – riscul pieirii bunului este suportat de proprietar. Expresia desemnează regula
potrivit căreia, riscul pierderii sau distrugerii unui bun este suportat de persoana care, în acel moment,
avea calitatea de proprietar al respectivului bun.

Actualul Cod Civil prevede că riscul pieirii unui bun este suportat de către debitorul obligației de
predare, consemnat în articolul 558 intitulat „Riscul pieirii bunului” care menționează că: „proprietarul
suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se
dispune altfel”.

”Bona fides praesumitur” – buna-credință se prezumă.

Principiul bunei-credințe reprezintă un principiu fundamental al dreptului civil, prezent în majoritatea


instituțiilor dreptului civil.

Etimologic, buna-credință își are rădăcinile, după cum expresia o arată, în „bona fides”, unde „Fides”
desemna pe zeița cuvântului ale cărei atribuții postulau între a proteja secretele, a guverna încrederea
între oameni, a proteja pe cei slabi. Cicero definea buna-credință ca sinceritatea în cuvinte și fidelitatea
în angajamente.

Actualul Cod Civil menționează buna-credință în diferite articole, cel mai notoriu find articolul 14, unde:
„orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu
ordinea publică și bunele moravuri”. După cum adagiul precizează, buna-credință se prezumă
(praesumitur), fapt consacrat în al doilea alineat al articolului 14: „buna-credință se prezumă până la
proba contrară”.

„Iura novit curia” – instanța de judecată cunoaște dreptul/legea. Expresia desemnează o prezumție
absolută potrivit căreia judecătorul cunoaște legea, prezumție derivată sau în strânsă legătură cu adagiul
„nemo censetur legem ignorare” – nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii.

Acestui adagiu i se poate atribui un altul, în actul procedural, de expresia „da mihi factum, dabo tibi ius”,
unde părțile furnizează faptele/probele, iar judecătorul corelează normele necesare acestor fapte, sau
mai simplu, aplică dreptul.