Sunteți pe pagina 1din 100

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: EXECUTAREA SILITĂ


Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): opțională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Lector univ. dr. Nicolae-Horia Țiț


Contact e-mail: horia.tit@gmail.com
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite


Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de – n u e st e c a zu l

IV. Obiectivele și competențele asigurate


1. Obiective:
Obiectivul general
Însuşirea noţiunilor referitoare la executarea silită.
Cunoaşterea reglementărilor aplicabile procedurii de executare silită.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
§ Explice regulile aplicabile executării silite
§ Descrie principalele proceduri execuționale
§ Utilizeze limbajul juridic de specialitate specific
§ Analizeze situații juridice concrete (spețe)
2. Competențe:
Competenţe profesionale
C1. Însuşirea unor instrumente şi dobândirea unor cunoştinţe şi abilităţi în sensul caracterizării
şi evaluării procedurii de executare silită
C2. Emiterea unor judecăţi de valoare cu privire la procedurile execuționale
C3. Capacitatea de a înţelege şi analiza noţiunile specifice disciplinei
C4. Creşterea capacităţii de soluţionare a speţelor
Competenţe transversale
CT1. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi valorificare a cunoştinţelor şi abilităţilor
dobândite,
CT2. Înţelegerea dinamicii domeniului şi a legăturilor cu alte ramuri de drept

1
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

Unitatea de învățare 1 - Considerații generale privind executarea silită. Scopul și obiectul


executării silite. Modalitățile de executare - 2 ore
Unitatea de învățare 2 - Principiile generale care guvernează activitatea procesuală de
executare silită - 2 ore
Unitatea de învățare 3 - Titlurile executorii. Clasificarea titlurilor executorii - 2 ore
Unitatea de învățare 4 - Participanții la executarea silită – părțile, instanța de executare - 2 ore
Unitatea de învățare 5 - Participanții la executarea silită – organul de executare, alți
participanți - 2 ore
Unitatea de Învățare 6 - Sesizarea organului de executare și încuviințarea executării silite - 2
ore
Unitatea de învățare 7 - Efectuarea actelor de executare silită. Cheltuielile de executare.
Executarea contra moștenitorilor. Depunerea cu afectațiune specială
Unitatea de învățare 8 - Incidente în cursul executării - intervenția altor creditori, perimarea,
suspendarea, restrângerea executării
Unitatea de învățare 9 - Prescripția dreptului de a obține executarea silită (1) - 2 ore
Unitatea de învățare 10 - Prescripția dreptului de a obține executarea silită (2) - 2 ore
Unitatea de învățare 11 - Contestația la executare (1) - 2 ore
Unitatea de învățare 12 - Contestația la executare (2) - 2 ore
Unitatea de învățare 13 - Contestația la executare (3) - 2 ore
Unitatea de învățare 14 - Încetarea executării silite. Întoarcerea executării - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs


1 lucrare de verificare în format test grilă

VII. Metodele și instrumentele de evaluare


- Evaluare finală – examen scris: 50%
- Evaluare formativă continuă: 50%

2
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Referinţe principale:
1. Evelina Oprina, Ioan Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, Vol. I,
Teoria generală şi procedurile execuţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
2. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă,
comentat și adnotat, Vol. II, Art. 527-1133, Editura Universul Juridic, București, 2016
3. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, Editura Hamangiu,
București, 2017
4. Gabriel Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, Vol.
II, Art. 527 -1133, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București,
2016
5. Ioan Leș (coordonator), Călina Jugastru, Verginel Lozneanu, Adrian Circa, Eugen
Hurubă, Sebastian Spinei, Tratat de drept procesual civil, Vol. II, Căile de atac,
proceduri speciale, executarea silită, procesul civil internațional conform Codului de
procedură civilă republicat, Editura Universul Juridic, București, 2015
6. Mădălina Dinu, Roxana Stanciu, Executarea silită în Codul de procedură civilă, Ediția
a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2019
7. Nicolae-Horia Țiț, Executarea silită. Partea generală, Editura Hamangiu, București,
2016

Referinţe suplimentare:
8. Gh. Durac, Drept procesual civil: principii și instituții fundamentale. Procedura
contencioasă, Editura Hamangiu, București, 2014
9. V. M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită de Tr. C. Briciu și C. C. Dinu, Editura Național, București, 2018
10. Evelina Oprina, Vasile Bozeșan (coordonatori), Executarea silită. Dificultăți și soluții
practice, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2016
11. Evelina Oprina, Vasile Bozeșan (coordonatori), Executarea silită. Dificultăți și soluții
practice, Vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2017
12. Vasile Bozeșan, Condițiile esențiale ale executării silite. Conformitatea, efectivitatea,
integralitatea și promptitudinea, Editura Universul Juridic, București, 2018
13. Nicola-Horia Țiț, Încuviințarea executării silite, Editura Universul Juridic, București,
2018
14. George-Alexandru Lazăr, Titlurile executorii, Editura Universul Juridic, București,
2018
15. Ruxandra Sirghi, Executarea silită în Codul de procedură civilă, Practică judiciară
adnotată, Editura Hamangiu, București, 2020
16. Nicola-Horia Țiț, Roxana Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă. Comentarii,
explicații, jurisprudență relevantă, Editura Hamangiu, București, 2019

3
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
EXECUTAREA SILITĂ. SCOPUL ȘI OBIECTUL EXECUTĂRII SILITE.
MODALITĂȚILE DE EXECUTARE - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la regulile generale aplicabile


executării silite
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască și reproducă definiția executării silite
- analizeze caracterele executării silite
- identifice scopul executării silite
- explice care sunt bunurile și veniturile supuse executării silite
- facă distincție între modalitățile de executare silită

Planul unității de învățare 1:


1. Definiția și caracterele executării silite
2. Scopul executării silite
3. Obiectul executării silite
4. Modalitățile de executare silită

1. Definiția și caracterele executării silite

Executarea silită este activitatea procesuală de aducere la îndeplinire a obligaţiilor


cuprinse în titlul executoriu, prin intermediul organelor de executare silită, cu respectarea
dispoziţiilor legale, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

Activitatea procesuală de executare silită reprezintă în mod tradiţional a doua fază a


procesului civil (executio), care urmează fazei de judecată (cognitio). Cu toate acestea, este
posibil ca executarea silită să nu fie precedată de o judecată civilă (atunci când titlul executoriu
este reprezentat de un alt înscris decât o hotărâre judecătorească). La fel de bine, este posibil ca
judecata civilă să nu fie urmată de executare silită (atunci când hotărârea judecătorească nu este
aptă a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită sau executarea acesteia este făcută în
mod benevol de către debitor).

Trebuie făcută distincţie între noţiunea de executare şi cea de executare silită.


Executarea obligaţiei civile, indiferent dacă aceasta este sau nu conţinută ori stipulată într-un
titlu executoriu, reprezintă un act de voinţă al debitorului, corespunzător poziţiei acestuia în
cadrul raportului juridic de drept material. Executarea obligaţiilor reprezintă regula, cu atât mai
mult atunci când respectiva obligaţie este cuprinsă într-un titlu executoriu [art. 622 alin. (1)
C.proc.civ.].

4
Executarea silită reprezintă excepţia, deoarece este declanşată şi se desfăşoară atunci
când debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia [art. 622 alin. (2) C.proc.civ.]. În această
situaţie, obligaţia va fi adusă la îndeplinire prin intermediul organelor de executare, adică cu
concursul forţei coercitive a statului, direct sau indirect, în funcţie de obligaţia cuprinsă în titlul
executoriu şi modalităţile prevăzute de lege în acest sens. Având în vedere că are ca temei un
titlu executoriu, executarea silită poate fi declanşată de creditor fără a fi necesară punerea în
întârziere a debitorului, cu atât mai mult cu cât acesta are obligaţia legală de a aduce la
îndeplinire dispoziţiile cuprinse în acesta.

Executarea silită este o activitate procesuală deoarece:


- pe de o parte, este o formă de manifestare a acţiunii civile (definită de art. 29
C.proc.civ. ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru
protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii
juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în procesul civil), pe de altă
parte, pentru că vine în continuarea procedurii de judecată (atunci când titlul
executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească), fără executare, efectele
hotărârii judecătoreşti fiind de multe ori inexistente în concret;
- pe de altă parte, procedura de executare silită este supusă regulilor de drept comun
reglementate de Cartea I („Dispoziții genenale”) a Codului de procedură civilă în
procedura de executare fiind aplicabile, în mod corespunzător) dispozițiile
referitoare la comunicarea actelor de procedură (art. 672 C.proc.civ. face trimitere
la dispozițiile legale prevăzute de art. 153-173 C.proc.civ.), nulitatea actelor de
procedură (art. 704 C.proc.civ. prevede, în acest sens, că nerespectarea dispozițiilor
privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage
nulitatea actului nelegal, precum și a actelor de executare subsecvente, dispozițiile
art. 174 și următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător), calculul termenelor
procedurale (art. 180-186 C.proc.civ.), amenzi judiciare și despăgubiri [art. 188 alin.
(2) C.proc.civ. prevede că nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor
privind desfășurarea normală a executării silite se sancționează de către președintele
instanței de executare, la cererea executorului, cu amendă judiciară de la 100 la 1000
lei, iar art. 189 C.proc.civ. prevede că cel care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit
amânarea executării silite, prin una din faptele prevăzute de art. 187 sau 188
C.proc.civ., la cererea părții interesate, va putea fi obligat de către președintele
instanței de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral
cauzat prin amânare].

Executarea silită are o natură mixtă, cu caracter jurisdicţional-administrativ, fiind,


prin scopul său, o activitate specifică procesului civil, însă prin raportare la statutul organelor
care o aduc la îndeplinire, una de natură administrativă. Astfel, instanța de executare este cea
care încuviințează executarea silită, verificând, la cererea executorului sesizat de creditor,
îndeplinirea condițiilor de declanșare a acesteia, și care realizează controlul de legalitate a
întregii executări și a actelor de executare în parte, pe calea contestației la executare. Executorul
judecătoresc este cel care are plenitudinea de competență în efectuarea actelor de executare

5
silită, fiind interzisă efectuarea actelor de executare de către creditor în mod direct sau de către
alte persoane, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege (art. 623 C.proc.civ.).

2. Scopul executării silite

Scopul executării silite este acela al realizării drepturilor recunoscute prin titlul
executoriu, achitării dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu,
precum şi a cheltuielilor de executare [art. 622 alin. (3) C.proc.civ.].
Acest scop se aduce la îndeplinire, simultan sau succesiv, prin formele sau modalităţile
de executare prevăzute de lege, atingerea sa conducând la încetarea procedurii de executare
[art. 703 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.].
În acest sens, încuviințarea executării silite de către instanța de executare permite
creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviințarea să recurgă, simultan
ori succesiv, la toate modalitățile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor
sale, inclusiv a cheltuielilor de executare [art. 666 alin. (4) teza I C.proc.civ.].

Scopul executării silite este, aşadar, strâns legat de cauza acţiunii civile, de scopul
urmărit de titularul dreptului subiectiv încălcat sau nerespectat de către debitor. Prin intermediul
modalităţilor de executare silită, ca mijloace procesuale puse la dispoziţia creditorului în
vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor titlului executoriu, acesta, beneficiind de
concursul forţei coercitive a statului, îşi realizează dreptul, precum şi accesoriile acestuia.
Prin urmare, prin finalitatea urmărită, procedura de executare silită contribuie atât la
realizarea unui interes privat, al creditorului, acela de a-și vedea realizat dreptul subiectiv, cât
și a unui interes general, de restabilirea a ordinii de drept, garantându-se astfel siguranța
circuitului civil (respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor de către subiecții de drept).

3. Obiectul executării silite

Potrivit art. 2324 alin. (1) C.civ., debitorul răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare, acestea constituind garanţia comună a creditorilor săi. Creditorii
nu vor putea, însă, executa toate bunurile şi veniturile aflate în patrimoniul debitorului, existând
reguli cu privire la categoriile de bunuri şi venituri care pot fi executate şi ordinea de urmărire
a acestora, în funcţie de natura creanţei şi forma de executare aleasă de creditor.
Sub acest aspect, art. 629 alin. (1) C.proc.civ. prevede că „veniturile şi bunurile
debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura
necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor”, iar alin. (2) al aceluiaşi text de lege dispune
că „bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege”.

Reguli privitoare la bunurile şi veniturile ce sunt supuse executării silite regăsim atât
în Codul de procedură civilă, cât şi în Codul civil. Astfel, potrivit art. 727 C.proc.civ., sunt
declarate neurmăribile următoarele categorii de bunuri mobile:
– bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi

6
obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
– obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;
– alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele
destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale
până la noua recoltă;
– combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
– scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
– bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Aceste dispoziţii legale au în vedere asigurarea unui regim juridic care să nu conducă la
spolierea debitorului, adică la aducerea acestuia în situaţia în care nu ar mai putea să îşi conducă
existenţa în mod decent sau să îi pună în pericol sănătatea, atât a sa, cât şi a familiei sale.

Reguli similare, întemeiate pe aceeaşi raţiune, regăsim şi în cazul urmăririi veniturilor


băneşti ale debitorului.
Astfel, potrivit art. 729 alin. (1) C.proc.civ., salariile şi alte venituri periodice, pensiile
acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi
sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
- până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau alocaţie pentru copii;
- până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate
din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care
legea prevede altfel [art. 729 alin. (2)].
Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât
cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte
jumătate din acest cuantum [art. 729 alin. (3)].
Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în
caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum
şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu
titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau
prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel şi numai în limita a jumătate din cuantumul
acestora [art. 729 alin. (4) şi (5)].
Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului
bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de
stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit
legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii [art. 729 alin. (7)].

Nerespectarea regulilor referitoare la bunurile şi veniturile supuse urmăririi se


sancţionează cu nulitatea de drept (art. 730 C.proc.civ.). De asemenea, sunt nule de drept
actele care ar avea ca obiect renunţarea la beneficiul dispoziţiilor prevăzute de lege cu privire

7
la aceste limitări, precum şi cesiunile făcute cu încălcarea acestor dispoziţii.
Pe plan procedural, nulitatea de drept la care se referă art. 730 C.proc.civ. trebuie
înţeleasă ca o nulitatea necondiţionată, care operează prin simpla încălcare a regulilor de
procedură. Prin urmare, în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la bunurile şi veniturile
ce pot fi urmărite, debitorul nu trebuie să facă dovada vreunei vătămări, ci doar a încălcării
limitărilor prevăzute de lege.
Pe plan substanţial, nulitatea de drept a actelor de renunţare la beneficiul dispoziţiilor
legale referitoare la bunurile şi veniturile supuse executării are efecte similare clauzei nescrise,
în sensul că debitorul nu va trebui să solicite constatarea nulităţii acelor acte, ci se va considera
că ele nu produc efecte juridice.

4. Modalitățile de executare silită

Raportat la obligaţia cuprinsă în titlul executoriu, executarea silită se poate realiza:


- în mod indirect (urmărire silită), atunci când scopul este acela al acoperirii unei
creanţe băneşti (urmărirea bunurilor mobile sau imobile ale debitorului sau
aparţinând terţilor ţinuţi să răspundă, în condiţiile legii, pentru obligaţiile
debitorului, în scopul îndestulării creditorilor – art. 624 pct. 1 C.proc.civ.);
- în mod direct, atunci când scopul este acela al aducerii la îndeplinire în natură a
unei obligaţii sau al constrângerii debitorului de a aduce la îndeplinire în natură o
obligaţie (predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt
deţinute fără drept de debitor, alte măsuri prevăzute de lege – art. 624 pct. 2 şi 3
C.proc.civ.).

În concret, modalităţile de executare silită prevăzute de lege se împart în modalităţi de


executare silită indirectă, denumite modalităţi de urmărire silită a bunurilor debitorului, şi
modalităţi de executare silită directă.

Procedurile de urmărire silită a bunurilor debitorului sunt:


– urmărirea mobiliară (art. 727-812 C.proc.civ.), incluzând:
o urmărirea mobiliară propriu-zisă;
o poprirea;
o urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini;
o urmărirea veniturilor generale ale imobilelor;
– urmărirea imobiliară (art. 813-863 C.proc.civ.),
urmate de
– procedura de eliberare şi distribuire a sumelor realizate prin urmărirea silită (art. 864-
887 C.proc.civ.).

Executarea silită directă se realizează prin:


– predarea silită a bunurilor mobile (art. 888-892 C.proc.civ.);
– predarea silită a bunurilor imobile (art. 896-902 C.proc.civ.);
– executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face (art. 903-914

8
C.proc.civ.);
– executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori (art. 910-914 C.proc.civ.).

Distincţia trebuie făcută, aşadar, prin raportare la natura obligaţiei cuprinse în titlul
executoriu, respectiv dacă aceasta are ca obiect plata unei sume de bani sau o altă prestaţie aptă
a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită. În prima situaţie, dacă obligaţia nu este adusă
la îndeplinire de bunăvoie de către debitor, creditorul trebuie să sesizeze organul de executare
prin cererea de executare silită, declanşând în acest fel procedura de executare. Creditorul nu
are la îndemână alte modalităţi de constrângere a debitorului, neputând recurge la executare
decât prin intermediul organului de executare, cu excepţia vânzării bunurilor mobile ipotecate,
în condiţiile art. 2445 C.civ.
Pe de altă parte, executarea unor obligaţii de a face, precum înscrierea sau radierea unui
drept, act sau fapt dintr-un registru public, emiterea unei autorizaţii, eliberarea unui certificat
sau predarea unui înscris sau altele asemenea, se poate obţine la simpla cerere a persoanei
îndreptăţite, făcută în temeiul unui titlu executoriu, fără a fi necesară intervenţia executorului
judecătoresc, dacă prin lege nu se dispune altfel. În caz de neconformare a debitorului,
creditorul poate recurge la executarea silită în condiţiile Codului de procedură civilă [art. 622
alin. (4) C.proc.civ.].
Spre exemplu, dacă printr-un titlu executoriu s-a dispus efectuarea unei înscrieri în
cartea funciară împotriva celui înscris ca titular al dreptului, creditorul va putea solicita, direct
sau prin intermediul executorului judecătoresc, biroului de cadastru şi publicitate imobiliară să
dispună înscrierea în baza acestui titlu [art. 909 alin. (1) C.proc.civ.].
Aceleaşi reguli se aplică şi în cazurile în care obligaţia cuprinsă în titlul executoriu
priveşte efectuarea înscrierilor în alte registre publice decât cartea funciară (spre exemplu,
Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, registrul comerţului, registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, registrul de evidenţă a succesiunilor etc.).

Întrebări:
- Care este definiția executării silite?
- Prin ce se caracterizează executarea silită, ca etapă a procesului civil?
- Este executarea silită o formă de manifestare a acțiunii civile?
- Care este natura juridică a executării silite?
- Care este scopul executării silite?
- Care sunt bunurile și veniturile care pot fi supuse executării silite?
- Ce se înțelege prin urmărire silită?
- Care sunt modalitățile de urmărire silită?
- Care sunt modalitățile de executare silită directă?

9
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2: PRINCIPIILE GENERALE CARE GUVERNEAZĂ
ACTIVITATEA PROCESUALĂ DE EXECUTARE SILITĂ

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la regulile generale aplicabile


executării silite
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască și reproducă principiile aplicabile executării silite
- analizeze regulile referitoare la legalitatea actelor de executare
- explice ce se înțelege prin disponibilitate în etapa executării silite, prin comparație cu regulile
aplicabile procesului civil
- analizeze aplicațiile regulii bunei credințe în etapa de executare silită
- cunoască garanțiile specifice etapei de executare silită a principiului dreptului la un proces
echitabil, într-un termen optim și previzibil
- facă distincție între situațiile în care executarea se realizează prin intermediul executorului
judecătoresc și cele în care executarea se realizează de creditor sau de alte organe
- cunoască regulile care guvernează rolul activ al executorului judecătoresc
- cunoască ipostazele rolului pe care statul îl joacă în activitatea de executare silită

Planul unității de învățare 2:


1. Principiul legalității
2. Principiul disponibilității
3. Principiul dreptului la un proces echitabil, într-un termen optim şi previzibil
4. Principiul bunei credințe
5. Principiul realizării activității de executare silită numai prin intermediul executorului
judecătoresc
6. Principiul rolului activ al executorului judecătoresc
7. Principiul rolului statului în activitatea de executare silită

1. Principiul legalității

Principiul legalității guvernează întregul proces civil [art. 7 alin. (1) C.proc.civ.]. În
faza de executare silită, legalitatea se concretizează în două reguli fundamentale:
- prima, strâns legată de principiul dreptului la un proces echitabil, vizează respectarea
drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate [art. 625 alin. (1) C.proc.civ.];
- cea de-a doua, legată de principiul realizării activităţii de executare numai prin
intermediul executorului judecătoresc, vizează interdicţia efectuării actelor de
executare de către alte persoane sau organe decât executorii judecătoreşti [art. 625
alin. (2) C.proc.civ.].

10
În toate situaţiile, procedura de executare se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor legii
[art. 625 alin. (1) C.proc.civ.], ceea ce face ca aplicarea tuturor regulilor referitoare la
executarea silită să fie subsumată principiului legalităţii. Părţile nu pot dispune de drepturile lor
decât în limitele prevăzute de lege, executorul nu poate efectua actele de executare decât cu
respectarea termenelor şi condiţiilor prevăzute de lege, instanţa de executare verifică
valabilitatea şi validitatea actelor de executare raportat la dispoziţiile legii. Nerespectarea
dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare
atrage nulitatea actului nelegal, precum și a actelor de executare subsecvente, în materia
executării silite aplicându-se, în mod corespunzător, dispozițiile de drept comun referitoare la
nulitatea actelor de procedură (art. 704 C.proc.civ.).

Principalele garanţii procedurale ale realizării acestui principiu sunt încuviinţarea


executării silite de către instanța de executare (art. 666 C.proc.civ.), care presupune o verificare
prealabilă a condiţiilor de declanşare a procedurii de executare, şi contestaţia la executare
(art. 712 şi urm. C.proc.civ.), care presupune o verificare ulterioară a executării silite ori a
actelor de executare în parte, la cererea persoanei interesate.
Participanţii care au atribuţii fundamentale în garantarea legalităţii procedurii de
executare sunt, aşadar, executorul judecătoresc şi instanţa de executare.

2. Principiul disponibilității

Principiul disponibilităţii este, de asemenea, un principiu care guvernează întregul


proces civil, dar care dobândeşte caracteristici specifice în faza de executare. Dreptul de
dispoziţie al părţilor este reglementat de art. 9 C.proc.civ., cu referire în special la faza de
judecată. Aplicând aceleaşi reguli pentru faza de executare silită, putem identifica patru forme
ale principiului în faza de executare:
– sesizarea executorului judecătoresc cu cererea de executare silită şi stabilirea cadrului
procesual execuţional [sub acest aspect, art. 664 alin. (1) C.proc.civ. prevede că
executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede
altfel, prin urmare declanşarea activităţii procesuale de executare silită este în totalitate
la dispoziţia creditorului];
– realizarea unor înţelegeri privind executarea silită (în acest sens, art. 630
C.proc.civ. prevede că în tot cursul executării silite, sub supravegherea executorului
judecătoresc, creditorul şi debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau
în parte, numai asupra veniturilor băneşti sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea
bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială1 sau ca plata obligaţiei să se facă
în alt mod admis de lege);

1
Vânzarea bunurilor se poate realiza amiabil, în condiţiile art. 754 C.proc.civ., caz în care vânzarea se
realizează de către debitor, către cumpărătorul şi la preţul încuviinţate de către creditor, sau direct, în
condiţiile art. 755 C.proc.civ., caz în care vânzarea este realizată de către executor, cu acordul părţilor,
către cumpărătorul care plăteşte preţul la care bunul a fost evaluat.

11
– realizarea unor acte procesuale de dispoziţie cu privire la desfăşurarea sau finalizarea
procedurii de executare [spre exemplu, suspendarea voluntară a executării silite, la
simpla cerere a creditorului urmăritor – art. 701 alin. (2) C.proc.civ., renunţarea la
executare de către creditor – art. 703 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.];
– alte modalităţi prevăzute de lege, respectiv alte situaţii prevăzute de lege în care voinţa
părţilor influenţează sau condiţionează efectuarea unui act de executare. Spre exemplu:
o potrivit art. 733 C.proc.civ., creditorul îşi poate da acordul ca terţul deţinător al
bunului mobil al debitorului care are un drept de folosinţă asupra acestuia să îl
folosească în continuare după aplicarea sechestrului;
o potrivit art. 846 alin. (9) C.proc.civ., a treia licitaţie de vânzare a bunului imobil
în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară nu se poate organiza decât la
cererea expresă a creditorului urmăritor, acesta având, aşadar, un drept de
dispoziţie asupra continuării procedurii de urmărire silită.

3. Principiul dreptului la un proces echitabil, într-un termen optim şi previzibil

Principiul dreptului la un proces echitabil, într-un termen optim şi previzibil este


reglementat de art. 6 alin. (1) C.proc.civ., fiind aplicabil în mod corespunzător în faza de
executare silită conform art. 6 alin. (2) C.proc.civ.
Deşi art. 6 alin. (1) pune accentul pe instanţă în reglementarea acestui principiu (orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de
către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare
să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii),
regula dreptului la un proces echitabil este aplicabilă şi în materia executării silite, prin
instituirea unor garanţii procedurale referitoare la modul de desfăşurare a acesteia:
- instituirea de termene pentru realizarea actelor de procedură, sancţiuni procedurale
pentru neîndeplinirea actelor de executare cu respectarea dispoziţiilor legii (în
special nulitatea), reguli de competenţă aplicabile executorului judecătoresc şi
instanţei de executare [a căror nerespectare conduce la o nulitate necondiţionată,
potrivit art. 176 pct. 3, respectiv art. 652 alin. (5) C.proc.civ.];
- posibilitatea conferită părţilor sau terţilor interesaţi de a contesta executarea ori
actele de executare, pe calea contestaţiei la executare (art. 712 şi urm. C.proc.civ.);
- publicitatea actelor de procedură, în special cele referitoare la valorificarea bunurilor
debitorului (art. 762, art. 805, art. 822 C.proc.civ.).

Potrivit art. 627 alin. (1) C.proc.civ. executorul manifestă rol activ, inter alia, pentru
realizarea cu celeritate a obligaţiei cuprinsă în titlul executoriu, legea stabilind în anumite
situaţii termene procedurale pe care executorul trebuie să le respecte pentru a aduce la
îndeplinire anumite acte de procedură. Spre exemplu:
- art. 666 alin. (1) C.proc.civ. prevede că executorul are obligația de a solicita
instanței de executare încuviințarea executării silite în termen de 3 zile de la
înregistrarea cererii de executare;

12
- potrivit art. 787 alin. (1) C.proc.civ., terțul poprit are obligația de a aduce la
îndeplinire obligațiile care îi revin ca urmare a înființării popririi în termen de 5 zile
de la momentul comunicării adresei de înființare a popririi;
- potrivit art. 846 alin. (8) C.proc.civ., termenul pentru organizarea celei de-a doua
licitaţii în procedura urmăririi imobiliare nu poate fi mai mare de 30 de zile.

O altă garanție a desfășurării cu celeritate a procedurii de executare silită este


reprezentată de instituția perimării executării silite. Astfel, în cazul în care creditorul, din
culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau un demers necesar executării
silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de
drept [art. 697 alin. (1) C.proc.civ.].

4. Principiul bunei-credințe

Principiul bunei-credinţe guvernează, de asemenea, întregul proces civil, atât în faza de


judecată, cât şi în faza de executare. Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă,
potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile
procesuale ale altei părţi [art. 12 alin. (1) C.proc.civ.].
Activitatea procesuală de executarea silită trebuie să răspundă scopului general al
aducerii la îndeplinire a titlului executoriu şi să nu urmărească şicanarea debitorului. De
asemenea, debitorul nu trebuie să exercite anumite drepturi procedurale în mod abuziv, doar în
scopul tergiversării procedurii de executare (spre exemplu, formularea unor contestaţii la
executare, însoţite de cerere de suspendare a executării vădit neîntemeiate, furnizarea de
informaţii incorecte sau incomplete cu privire la bunurile sau veniturile sale urmăribile).

Ca regulă generală, partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv sau care
nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale răspunde pentru prejudiciile
materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi
judiciare [art. 12 alin. (2) şi (3) C.proc.civ.].
Pot fi identificate, aşadar, două tipuri de comportament contrare principiului bunei-
credinţe:
- abuzul de drept, adică exercitarea dreptului procesual nu în scopul în care acesta a
fost edictat, ci pentru a determina un rezultat ilicit (spre exemplu, formularea unei
cereri de recuzare a executorului judecătoresc în scopul împiedicării acestuia să
efectueze un act de executare)
- aducerea la îndeplinire a unei obligaţii cu (spre exemplu, furnizarea de către debitor
de informaţii incomplete sau incorecte cu privire la bunurile sau veniturile sale
urmăribile).

Sancţiunile prevăzute de lege pentru încălcarea acestui principiu sunt:


- amenda judiciară (cu un cuantum de la 100 la 1000 lei)
- despăgubirile, stabilite de către preşedintele instanţei de executare, în condiţiile
art. 190 C.proc.civ., prin încheiere executorie.

13
În anumite situaţii, legea prevede şi alte garanţii procedurale menite să preîntâmpine
exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale sau să compenseze prejudiciul suferit de una
dintre părţi în cazul în care s-ar produce un astfel de abuz de drept. Spre exemplu:
- obligaţia contestatorului de a achita o cauţiune, în cuantumul stabilit potrivit art. 719
alin. (2) C.proc.civ., în cazul în care solicită suspendarea executării silite până la
soluţionarea contestaţiei la executare;
- posibilitatea prevăzută de art. 720 alin. (3) teza finală ca instanța de executare, în
cazul respingerii contestației la executare, să oblige contestatorul la plata unei
amenzi judiciare de la 1000 la 7000 lei, în cazul în care contestația a fost exercitată
cu rea-credință.

5. Principiul realizării activităţii de executare silită numai prin intermediul executorului


judecătoresc

Principiul realizării activităţii de executare silită numai prin intermediul executorului


judecătoresc este o regulă specifică procedurii de executare, deoarece se referă la competenţa
de îndeplinire a actelor de executare silită de către organul de executare.
Potrivit art. 623 C.proc.civ., executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia
celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii
Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către
executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. În acelaşi sens sunt şi
dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi
ale art. 625 alin. (2) C.proc.civ., care prevede, aşa cum am arătat şi mai sus, ca o garanţie a
principiului legalităţii executării silite, interdicţia efectuării actelor de executare de către alte
persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 623 C.proc.civ.

Executorul judecătoresc este, aşadar, organul de executare cu plenitudine de


competenţă, putând aduce la îndeplinire obligaţiile cuprinse în titlurile executorii indiferent de
natura acestora, cu respectarea regulilor de competenţă teritorială prevăzute la art. 652 alin. (1)
C.proc.civ.
Executorii judecătoreşti sunt învestiţi prin lege să îndeplinească un serviciu de interes
public [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000], chiar dacă statutul profesiei de executor
judecătoresc este acela al unei profesii liberale. Efectuarea de către executorul judecătoresc a
actelor de executare nu se va putea însă face decât după încuviințarea executării silite de către
instanța de executare, în condițiile art. 666 C.proc.civ.

De la regula generală conform căreia executarea silită a titlurilor executorii se realizează


numai prin intermediul executorilor judecătoreşti există două categorii de excepţii:
- pe de o parte, executarea titlurilor care au ca obiect venituri datorate bugetului
general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii
Europene a Energiei Atomice, care se realizează prin intermediul organelor de
executare silită menţionate la art. 220 C.proc.fisc., respectiv de către executorii
fiscali (art. 223 C.proc.fisc.);

14
- pe de altă parte, executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu se poate
realiza direct de către creditor, fără intervenţia unui organ de executare, în situaţia
prevăzută la art. 622 alin. (5) C.proc.civ., care prevede că vânzarea de către creditor
a bunurilor mobile ipotecate în condiţiile art. 2445 C.civ. se realizează fără
intervenția executorului judecătoresc. Este vorba despre procedura de executare
specială reglementată de Codul civil cu privire la bunurile mobile asupra cărora a
fost constituit un drept de ipotecă, în care chiar creditorul acţionează asemenea unui
organ de executare.

6. Principiul rolului activ al executorului judecătoresc

Principiul rolului activ al executorului judecătoresc constituie regula generală care


guvernează activitatea executorului judecătoresc în cursul procedurii de executare silită. Aşa
cum am arătat şi mai sus, executorul judecătoresc are, în reglementarea actuală, plenitudine de
competenţă pentru realizarea actelor de executare, în vederea aducerii la îndeplinire pe calea
executării silite a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii.
Executorul judecătoresc nu este un simplu mandatar al creditorului, activitatea sa fiind
concentrată nu numai asupra aducerii la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de titlul executoriu,
ci şi asupra garantării legalităţii procedurii execuţionale, prin respectarea termenelor şi
condiţiilor de îndeplinire a actelor de executare şi garantarea drepturilor părţilor (creditor şi
debitor) sau altor participanţi la activitatea procesuală de executare silită. În acest sens, art. 627
alin. (1) C.proc.civ. prevede că în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să
aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu
celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a
drepturilor părţilor şi a altor persoane interesate.

Potrivit art. 627 alin. (2) C.proc.civ., dacă socotește că este în interesul executării,
executorul judecătoresc îi ca cere debitorului, în condițiile legii, lămuriri în scris în legătură cu
veniturile și bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părți sau în
devălmășie, asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea,
precum și pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligația sa, arătându-i consecințele la
care s-ar expune în cazul continuării executării silite și informându-l cu privire la cuantumul
estimativ al cheltuielilor de executare.
Refuzul nejustificat al debitorului al debitorului de a se prezenta ori de a da lămuririle
necesare, precum și darea cu rea-credință de informații incomplete atrag răspunderea acestuia
pentru prejudiciile cauzate, precum și aplicarea sancțiunii amenzii [art. 627 alin. (3)
C.proc.civ.].
Amenda (cu un cuantum de la 100 la 1000 lei) va fi stabilită de către președintele
instanței de executare, la cererea executorului, prin încheiere executorie, împotriva căreia
debitorul poate formula doar cerere de reexaminare, în termen de 15 zile de la data comunicării
încheierii (art. 188-191 C.proc.civ.).

Principiul rolului activ al executorului judecătoresc este, aşadar, subordonat


principiului legalităţii, cu atât mai mult cu cât executorul judecătoresc nu va putea efectua

15
niciun act de executare decât după încuviințarea executării silite de către instanța de executare,
în condițiile art. 666 C.proc.civ.

7. Principiul rolului statului în activitatea de executare silită

Potrivit art. 626 C.proc.civ., statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în
mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz,
cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.
În noţiunea de agent al statului, în înţelesul art. 626 C.proc.civ., includem mai multe
categorii de participanţi la activitatea procesuală de executare silită: executorii judecătoreşti,
reprezentanţii Ministerului Public, agenţii forţei publice.

Executorii judecătoreşti sunt agenţi ai statului, în înţelesul art. 626


C.proc.civ., deoarece sunt învestiţi, prin lege, să îndeplinească un serviciu public [art. 2 alin.
(1) din Legea nr. 188/2000], actele lor fiind acte de autoritate publică [art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 188/2000]. Chiar dacă profesia de executor judecătoresc este una liberală, competenţa şi
activitatea executorului judecătoresc sunt reglementate prin lege, care le conferă un statut
aparte, practic fiindu-le delegată o parte din puterea publică, respectiv cea referitoare la
aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titluri executorii.
Prin urmare, rolul statului în activitatea procesuală se manifestă în principal prin
stabilirea competenţelor şi reglementarea statutului profesional al executorului judecătoresc, în
cazul neîndeplinirii de către aceştia a obligaţiilor care le revin în scopul aducerii la îndeplinire
a dispoziţiilor cuprinse în titluri executorii putând fi angajată răspunderea statului, în condiţiile
art. 626 C.proc.civ. Acesta prevede posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire în cazul
refuzului agenţilor statului de a asigura punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor
titluri executorii. Acţiunea are un temei delictual, cel vătămat urmând a face dovada
prejudiciului şi a întinderii acestuia.

Întrebări:
- Care sunt garanțiile principiului legalității în etapa de executare silită?
- Cum se manifestă dreptul de dispoziție al părților în cursul executării silite?
- Care sunt sancțiunile abuzului de drept în etapa de executare silită?
- Care sunt excepțiile de la regula realizării executării numai prin intermediul executorului
judecătoresc?
- În ce constă rolul activ al executorului judecătoresc?
- Prin ce se manifestă rolul statului în aducerea la îndeplinire a titlurilor executorii?

16
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3 - TITLURILE EXECUTORII. CLASIFICAREA
TITLURILOR EXECUTORII - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la regulile aplicabile titlurilor


executorii
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- definească titlurile executorii
- enumere titlurile executorii prevăzute de lege
- facă distincție între titlurile jurisdicționale și non-jurisdicționale
- clasifice hotărârile judecătorești în scopul stabilirii caracterului executoriu al acestora

Planul unității de învățare 3


1. Noțiuni generale
2. Clasificarea titlurilor executorii
3. Hotărârile judecătorești
4. Alte hotărâri ori înscrisuri cărora legea le conferă calitatea de titlu executoriu

1. Noţiuni generale

Titlul executoriu poate fi definit ca fiind hotărârea judecătorească sau alt înscris care,
potrivit legii, poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită.
Articolul 632 alin. (1) C.proc.civ. precizează că executarea silită se poate efectua
numai în temeiul unui titlu executoriu, reglementare cu o dublă semnificaţie:
- pe de o parte, trebuie avută în vedere, în sens pozitiv, aptitudinea pe care obligaţia
cuprinsă în titlul executoriu o are, de a fi adusă la îndeplinire prin intermediul
organului de executare;
- pe de altă parte, în sens negativ, imposibilitatea desfăşurării unei proceduri
execuţionale în lipsa unui titlu executoriu şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea
întregii activităţi de executare silită în cazul în care titlul executoriu este desfiinţat
(art. 643 C.proc.civ. arată în acest sens că dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate
actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege
nu se prevede altfel).

2. Clasificarea titlurilor executorii

Prin raportare la dispoziţiile art. 632-643 C.proc.civ. şi dintr-o perspectivă exclusiv


formală, titlurile executorii se pot clasifica în două mari categorii: hotărâri judecătoreşti şi alte
înscrisuri sau hotărâri cărora legea le conferă caracter executoriu.
Distincția dintre hotărârile judecătorești şi alte înscrisuri cărora legea le conferă acest
caracter rezultă din mai multe texte de lege:

17
- art. 622 alin. (1) C.proc.civ., care prevede că obligaţia stabilită prin hotărârea unei
instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie;
- art. 626 C.proc.civ. care prevede că statul este obligat să asigure, prin agenţii săi,
executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii.

Cu alte cuvinte, legiuitorul a avut în vedere două mari categorii de situații:


- cea în care creditorul a recurs, anterior sesizării organului de executare, la o
procedură jurisdicțională, finalizată cu pronunțarea unei hotărâri care se bucură de
autoritate de lucru judecat (art. 430 C.proc.civ.) și putere executorie (art. 433
C.proc.civ.); în această situație încadrăm și cazurile în care creditorul a obținut un
titlu executoriu în urma unei judecăți arbitrale, hotărârea arbitrală constituind titlu
executoriu întocmai ca și hotărârea judecătorească (art. 615 C.proc.civ.);
- cea în care titlul de creanță constituie direct titlu executoriu, nemaifiind necesară
parcurgerea fazei jurisdicționale a procesului civil în vederea realizării dreptului
subiectiv.

Prin urmare, având în vedere această asimilare, ne putem referi la două categorii de
titluri executorii:
- titlurile executorii jurisdicționale (hotărârile judecătorești și cele arbitrale);
- titluri executorii non-jurisdicționale.

În funcţie de momentul emiterii lor, raportat la sesizarea organului de executare, putem


clasifica titlurile executorii în:
- titluri introductive, pe baza cărora creditorul formulează cererea de executare silită;
- titluri executorii emise pe parcursul procedurii de executare silită, fie de către
executorul judecătoresc, fie de către instanţa de executare. Ca regulă generală,
titlurile executorii emise de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de
executare silită sunt supuse executării silite în acelaşi dosar de executare,
încuviinţarea executării silite de către instanța de executare extinzându-se de drept
şi asupra titlurilor executorii emise în cadrul procedurii de executare silită
încuviinţată [art. 666 alin. (4) teza finală C.proc.civ.]. Sunt astfel de titluri
executorii:
o încheierea prin care executorul judecătoresc calculează cuantumul sumelor
datorate de debitor cu titlul de dobânzi, penalităţi sau alte sume datorate
creditorului, stipulate în titlul executoriu, dar fără a fi indicat cuantumul lor
[art. 628 alin. (2) C.proc.civ.];
o încheierea executorului judecătoresc de actualizare a obligaţiei principale
stabilite în bani, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu sau, în lipsa
acestora, în funcţie de rata inflaţiei [art. 628 alin. (3) C.proc.civ.];
o încheierea executorului judecătoresc de stabilire a cheltuielilor de executare
[art. 670 alin. (6) C.proc.civ.];

18
o încheierea prin care executorul se pronunţă asupra cererii de expertiză, prin
care se stabileşte onorariul provizoriu ce se cuvine expertului [art. 758 alin.
(6) C.proc.civ.];
o procesul-verbal de licitaţie, pentru suma datorată de fostul adjudecatar în
cazul în care acesta nu depune preţul în termen de cel mult 30 de zile de la
data vânzării, sumă reprezentând cheltuielile prilejuite de noua licitaţie şi
eventuala diferenţă de preţ, respectiv toate cheltuielile prilejuite de urmărirea
imobilului, în cazul în care la noul termen de licitaţie imobilul nu a fost
vândut (art. 851 C.proc.civ.);
o încheierea prin care executorul judecătoresc stabileşte, pe bază de expertiză
sau de alte documente justificative, despăgubirile datorate de debitor, dacă
prin titlul executoriu creditorul a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului,
să execute el însuşi ori să facă să fie execută obligaţia de a face sau, după
caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situaţiei anterioare
încălcării obligaţiei de a nu face [art. 903 alin. (1) C.proc.civ.].

3. Hotărârile judecătoreşti

Ca regulă generală, pentru realizarea dreptului său, creditorul trebuie să parcurgă,


înainte de a trece la executarea silită, o procedură judiciară, menită să conducă la pronunţarea
unei hotărâri.
Puterea executorie a hotărârilor judecătoreşti este menţionată, ca regulă, la art. 433
C.proc.civ., cu menţiunea că hotărârea judecătorească are putere executorie, în condiţiile
prevăzute de lege. Sintagma aceasta are semnificaţia unei circumstanţieri, necesare în contextul
în care nu orice hotărâre judecătorească este aptă a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare
silită. Astfel, prin definiţie, doar acele hotărâri judecătoreşti prin care a fost admisă, măcar în
parte, o acţiune în realizare, vor avea o astfel de putere, nu şi cele pronunţate într-o acţiune în
constatare.

Caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti se circumscrie astfel scopului general


al procesului civil şi definiţiei acţiunii civile prevăzute la art. 29 C.proc.civ., respectiv
„ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv
pretins…”. Prin pronunţarea hotărârii, dreptul pretins se certifică şi devine creanţă în sensul
dreptului execuţional, deoarece va putea fi adus la îndeplinire prin intermediul procedurii de
executare, adică cu concursul puterii statului.

Posibilitatea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti pe cale de


executare silită este influenţată de faza sau etapa procesuală la finalul căreia este pronunţată,
respectiv de calea de atac deschisă de lege împotriva sa. Ca şi caracterul executoriu,
posibilitatea atacării unei hotărâri judecătoreşti cu o cale de atac este guvernată de principiul
legalităţii [potrivit art. 457 alin. (1) C.proc.civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai
căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de
menţiunile din dispozitivul ei”], cele două chestiuni fiind în strânsă legătură.

19
Astfel, ca regulă generală, dacă hotărârea dată în primă instanţă este supusă apelului, ea
nu va putea fi pusă în executare, apelul având caracter suspensiv de executare [art. 468 alin. (5)
C.proc.civ. prevede în acest sens că „termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă
instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se
suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen”]. Hotărârea dată în apel este, însă, ca regulă
generală, executorie, deoarece aceasta nu ar mai putea fi atacată decât cu o cale extraordinară
de atac, iar recursul nu are caracter suspensiv de executare de drept decât în mod excepţional.
Prin urmare, reglementând căile de atac deschise împotriva hotărârilor judecătoreşti,
legiuitorul reglementează indirect şi caracterul executoriu al acestora.

Chiar dacă o hotărâre este supusă unei căi de atac, nu înseamnă în mod obligatoriu că
aceasta nu poate fi pusă în executare, existând numeroase situaţii în care executarea silită are
loc concomitent cu soluţionarea căii de atac. Într-o astfel de situaţie, punerea în executare a
hotărârii judecătoreşti, care constituie titlu executoriu, deşi este atacabilă cu calea de atac
prevăzută de lege, se poate face numai pe riscul creditorului, dacă hotărârea poate fi atacată cu
apel sau recurs. Dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în
condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz [art. 637
alin. (1) C.proc.civ.].
În cazul în care, ca urmare a admiterii căii de atac, hotărârea judecătorească care a
constituit temeiul executării silite este desfiinţată, schimbată, anulată, casată etc., vor fi
aplicabile dispoziţiile referitoare la întoarcerea executării silite (art. 723-726 C.proc.civ.),
deoarece desfiinţarea titlului executoriu conduce la desfiinţarea de drept a tuturor actelor de
executare, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 643 C.proc.civ.).

Legiuitorul stabileşte mai multe criterii în funcţie de care determină calea de atac căreia
îi este supusă o hotărâre. Potrivit acestor criterii şi raportat la condiţiile procedurale ce trebuie
avute în vedere pentru a stabili caracterul executoriu al unei hotărâri judecătoreşti, acestea se
împart în trei mari categorii:
- hotărâri cu executare provizorie;
- hotărâri executorii;
- hotărâri definitive.

Hotărârile cu executare provizorie sunt hotărârile date în primă instanţă şi care, potrivit
legii sau în virtutea unei dispoziţii a instanţei, pot fi puse în executare, deşi sunt susceptibile de
apel. În cazul acestor hotărâri, apelul nu are caracter suspensiv de executare, prin derogare de
la regula prevăzută la art. 468 alin. (5) C.proc.civ. (acesta dispune că termenul de apel suspendă
executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, cu alte
cuvinte este permis ca, în anumite situaţii speciale, legea să prevadă expres că hotărârea poate
fi pusă în executare sau să permită judecătorului să aprecieze în acest sens).
Executarea provizorie poate fi de drept sau judecătorească.
Au caracter executoriu de drept hotărârile date în primă instanţă atunci când
soluţionează cereri de chemare în judecată ce au ca obiect [art. 448 alin. (1) C.proc.civ.]:
– stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului,
precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;

20
– plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi
a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
– despăgubiri pentru accidente de muncă;
– rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii,
precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
– despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă
despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
– reparaţii grabnice;
– punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
– cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;
– hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor reclamantului,
pronunţate în condiţiile art. 436 C.proc.civ.;
– în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.

Executarea provizorie judecătorească poate fi încuviinţată de instanţa care judecă


procesul în cazul hotărârilor privitoare la bunuri, ori de cât ori ar considera că măsura este
necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului,
precum şi atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă
pentru creditor.
Executarea provizorie judecătorească poate fi încuviinţată cu obligarea creditorului la
plata unei cauţiuni, stabilite în condiţiile art. 719 alin. (2) şi (3) C.proc.civ. În acest caz,
hotărârea nu se va putea executa mai înainte de depunerea cauţiunii (art. 678 C.proc.civ.). Prin
urmare, cauţiunea urmează a fi stabilită prin hotărârea cu executare provizorie şi va fi achitată
de creditor anterior sesizării organului de executare, în caz contrar executorul urmând să
respingă cererea de executare pe motivul existenţei unui impediment prevăzut de lege pentru a
se trece la executare [art. 666 alin. (5) pct. 7 C.proc.civ.].
Executarea provizorie nu se poate încuviinţa în materie de strămutare de hotare,
desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă [art. 449 alin. (2)
pct. 1 C.proc.civ.], deoarece punerea în executare a unei astfel de hotărâri presupune, de cele
mai multe ori, măsuri cu caracter definitiv, care nu ar mai putea fi înlăturate în cazul în care ar
fi necesară întoarcerea executării. De asemenea, executarea provizorie judecătorească nu poate
fi admisă atunci când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea
funciară [art. 449 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ.], datorită efectelor pe care o astfel de înscriere în
cartea funciară le produce.
Executarea provizorie nu poate fi încuviinţată de instanţă decât la cerere, nefiind
posibilă acordarea acesteia din oficiu, chiar dacă ar fi îndeplinite cerinţele prevăzute de textul
de lege. Cererea de executare provizorie poate fi formulată de către reclamantă, în scris sau
verbal, în faţa primei instanţe, în tot cursul judecăţii, până la închiderea dezbaterilor [art. 449
alin. (3) C.proc.civ.]. Instanţa va soluţiona această cerere prin hotărârea prin care soluţionează
fondul, motivând-o prin raportare la criteriile şi condiţiile prevăzute la art. 449 alin. (1)
C.proc.civ. În cazul în care instanţa omite să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a
executării provizorii, reclamantul va putea formula cerere de completare a hotărârii, în termenul
de declarare a apelului împotriva sentinţei [art. 444 alin. (1) C.proc.civ.].

21
Hotărârile executorii sunt, potrivit art. 633 C.proc.civ., cele date în apel, dacă prin lege
nu se prevede altfel, precum şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în
legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2)
C.proc.civ.
Formularea textului de lege este criticabilă, deoarece nu include în categoria hotărârilor
executorii pe cele pronunţate în primă instanţă, în legătură cu care a fost formulat apel, dar care
a fost respins, anulat sau care s-a perimat, altfel spus, hotărârile primei instanţe confirmate de
instanţa de apel.

Hotărârile definitive sunt acelea care nu sunt sau, după caz, nu mai sunt atacabile cu
recurs. Potrivit art. 634 C.proc.civ., există şase categorii de situaţii în care hotărârile sunt
definitive:
- hotărâri care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;
- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

4. Alte hotărâri ori înscrisuri cărora legea le conferă calitatea de titlu executoriu

Pe lângă hotărârile judecătoreşti, legea prevede şi o serie de alte hotărâri şi înscrisuri


care au caracter executoriu. Acestea pot fi clasificate în titluri executorii care sunt emanate în
urma unei proceduri jurisdicţionale sau cvasi-jurisdicţionale (cum sunt hotărârile arbitrale,
hotărârile altor organe cu atribuţii jurisdicţionale), respectiv titluri de creanţă care, potrivit legii,
au caracter executoriu, dispensând pe creditor de obligaţia de a sesiza instanţa de judecată ori
un organ jurisdicţional în vederea realizării dreptului său (cum sunt înscrisurile autentificate de
notarul public sau înscrisurile sub semnătură privată care, în cazurile și cu respectarea
condițiilor prevăzute de lege, constituie titluri executorii). De asemenea, putem face distincţie
între titluri executorii în baza cărora a fost formulată cererea de executare silită şi cele emise de
către executorul judecătoresc pe parcursul procedurii de executare (încheierile şi procesele-
verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii).

Hotărârile arbitrale constituie titluri executorii şi se execută silit întocmai ca o hotărâre


judecătorească (art. 615 C.proc.civ.). Hotărârile arbitrale pot fi puse în executare chiar dacă
sunt atacate cu acţiunea în anulare (art. 635 C.proc.civ.), în acest caz executarea făcându-se pe
riscul creditorului. Dacă în urma admiterii acţiunii în anulare hotărârea arbitrală este desfiinţată,
creditorul va fi ţinut să îl repună pe debitor în drepturile sale [art. 637 alin. (2) C.proc.civ.],
după regulile aplicabile întoarcerii executării silite (art. 723 şi urm. C.proc.civ.).

Hotărârile altor organe cu atribuţii jurisdicţionale pot fi puse în executare numai după
ce devin definitive, fie ca urmare a neatacării lor în faţa instanţelor judecătoreşti competente
(art. 635 C.proc.civ.), fie în cazul în care sunt confirmate prin respingerea căii de atac formulate
în faţa instanţei judecătoreşti competente. Sunt astfel de titluri executorii, spre exemplu:

22
– hotărârile definitive ale Consiliului de disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a
Notarilor Publici din România, potrivit art. 76 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici şi activităţii notariale;
– hotărârea definitivă a Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti sau,
după caz, a Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti prin care a fost aplicată executorului judecătoresc sancţiunea disciplinară
a amenzii, în cazul neachitării acesteia în termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a stabilit sancţiunea disciplinară, potrivit art. 49 lit. c)
teza finală din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti. În acest caz, spre
deosebire de regula prevăzută la art. 635 C.proc.civ., hotărârea Comisiei superioare de
disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel [art. 48 alin.
(5) teza a doua din Legea nr. 188/2000], după regulile procedurale ale contenciosului
administrativ.

Potrivit art. 638 alin. (1) C.proc.civ., constituie, de asemenea, titluri executorii:
– încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti, care, potrivit legii,
constituie titluri executorii;
– înscrisurile autentice, în cazurile anume prevăzute de lege – actul autentificat de notarul
public care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă constituie titlu executoriu; în
lipsa originalului, titlul executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de
pe exemplarul din arhiva notarului public (art. 639 C.proc.civ.);
– titlurile de credit – cambia, biletul la ordin și cecul, precum și alte titluri de credit
constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute în legea specială (art.
640 C.proc.civ.);
– alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie – spre exemplu:
o contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care
au fost înregistrate la organele fiscale constituie titluri executorii pentru
plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în
lipsa acestora, prin lege (art. 1798 C.civ.) ;
o contractul de locaţiune încheiat pe durată determinată şi constatat prin
înscris sub semnătură privată, înregistrat la organul fiscal competent,
constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului în
privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune [art. 1809 alin.
(3) C.civ.]; de asemenea, constituie titlu executoriu contractul de
locaţiune încheiat pe durată nedeterminată, prin înscris sub semnătură
privată, înregistrat la organul fiscal competent, la împlinirea termenului
de preaviz, cu privire la obligaţia de restituire a bunului [art. 1816 alin.
(3) C.civ.] ;
o contractele de arendare înregistrate la consiliul local constituie, în
condiţiile legii, titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în
modalităţile stabilite în contract (art. 1845 C.civ.);
o contractul de comodat încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu
dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării
prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului, în ceea ce
priveşte obligaţia de restituire. Dacă nu s-a stipulat un termen pentru
restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în

23
cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat
bunul ori întrebuinţarea prevăzută are un caracter permanent (art. 2157
C.civ.);
o contractul de împrumut de consumaţie încheiat printr-un înscris sub
semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile
legii, la scadenţa obligaţiei de restituire a bunului sau bunurilor
împrumutate (art. 2165 C.civ.);
o contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri
executorii [art. 2431 C.civ.);
o contractele de gaj valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri
executorii (art. 2494 C.civ.).
o contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, constituie titlu executoriu
cu privire la restanţele din onorariu şi alte cheltuieli efectuate de avocat
în interesul clientului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi art. 124 alin. (1) din
Statutul profesiei de avocat ];
o contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală,
încheiate de o instituţie de credit (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului);
o contractele de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, precum şi
garanţiile reale şi personale subsecvente (art. 21 din Legea nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare);
o contractele de credit încheiate de o instituţie financiară nebancară,
precum şi garanţiile reale şi personale afectate garantării creditului [art.
52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare
nebancare];
o contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite
în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing (art. 8
din O.G. nr 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de
leasing);
o contractul de mediere, cu privire la obligaţia părţilor de a achita onorariul
scadent cuvenit mediatorului (art. 48 din Legea nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator);
o decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a
imobilului preluat în mod abuziv constituie titlu executoriu pentru
punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate
imobiliară [art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989];
o decizia de expropriere, pentru predarea bunului imobil, atât împotriva
celor expropriaţi, cât şi împotriva celor care pretind un drept legat de
bunul imobil expropriat, până la soluţionarea definitivă a litigiului legat
de proprietatea bunului imobil expropriat [art. 9 alin. (2) din Legea nr.
255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară
realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local];
o procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor (art. 37 din
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor).

Trebuie reținut că, potrivit art. 641 C.proc.civ., în cazurile în care legea prevede
caracterul executoriu al unui înscris sub semnătură privată, acesta poate constituti titlu

24
executoriu numai dacă este înregistrat într-un registru public. Această categorie de înscrisuri
poate constitui, așadar, titlu executoriu, numai dacă legea prevede în mod expres acest lucru și
numai dacă este înscris în registrele publice, orice clauză sau convenție contrară fiind
considerată nescrisă.

În cazul în care titlul executoriu urmează a fi eliberat creditorului de un organ


competent, altul decât instanţa judecătorească, iar acesta refuză eliberarea, în măsura în care
legea specială nu prevede altfel, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia
căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când
a luat cunoştinţă de refuz.
Plângerea urmează a fi soluţionată în contradictoriu cu organul respectiv, nu cu
debitorul, iar hotărârea pronunţată va fi supusă apelului la tribunal, în termenul de drept comun
de 30 de zile, nu în termenul special de 10 zile de la art. 651 alin. (4) C.proc.civ., deoarece
instanţa care o soluţionează nu este instanţă de executare., înscrisurile sub semnătură privată
sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile și condițiile
anume prevăzute de lege (art. 641 C.proc.civ.)

În finalul considerațiilor referitoare la titlurile executorii, trebuie arătată că în cazul în


care s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt
desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispozițiile
privitoare la întoarcerea executării (art. 643 C.proc.civ.).

Întrebări:
- Ce se înțelege prin noțiunea de titlu executoriu?
- Care este importanța titlului executoriu pentru declanșarea și efectuarea executării silite?
- Cum se clasifică titlurile executorii?
- Care sunt formele executării provizorii a hotărârilor judecătorești?
- Care sunt hotărârile executorii?
- Care sunt hotărârile definitive?
- Dați exemple de alte titluri executorii.

25
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4 - PARTICIPANȚII LA EXECUTAREA SILITĂ –
PĂRȚILE, INSTANȚA DE EXECUTARE - 2 ORE

Obiectiv general – însușirea cunoștințelor referitoare la participanții la executarea silită


După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască care sunt părțile la executarea silită
- analizeze poziția procesuală a părților în raport de drepturile și obligațiile acestora
- identifice drepturile procesuale ale părților în etapa de executare silită
- cunoască obligațiile specifice părților în etapa de executare silită
- facă distincție între obligațiile creditorului și debitorului
- cunoască regulile după care se determină competența teritorială a instanței de executare
- enumere categoriile de cereri și incidente procesuale date în competența instanței de executare
- explice regimul juridic al hotărârilor pronunțate de instanțele de executare

Planul unității de învățare 4


1. Părţile la executarea silită. Drepturile și obligațiile părților
2. Instanța de executare

1. Părţile la executarea silită. Drepturile și obligațiile părților

Potrivit art. 645 alin. (1) C.proc.civ., au calitatea de parte în activitatea procesuală de
executare silită creditorul şi debitorul. Calitatea de creditor și de debitor rezultă din cuprinsul
titlului executoriu.
Potrivit art. 645 alin. (2) C.proc.civ., calitatea de creditor sau de debitor se poate
transmite oricând în cursul executării silite, potrivit legii. În acest caz, actele de executare
îndeplinite până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte, în condiţiile legii, faţă de
succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului după caz. Transmisiunea calităţii
procesuale poate avea loc prin acte între vii sau pentru cauză de moarte şi poate fi universală,
cu titlu universal sau cu titlu particular.

Articolul 646 alin. (1) C.proc.civ. prevede patru categorii de drepturi procedurale de
care dispun părţile în procedura de executare, indiferent dacă acestea au calitatea de creditor
sau de debitor:
– dreptul de a asista, personal sau prin reprezentanţii lor, la efectuarea tuturor actelor de
procedură;
– dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului de executare;
– dreptul de a obţine adeverinţe şi copii de pe actele dosarului de executare, certificate de
executorul judecătoresc, pe cheltuiala lor;
– dreptul de a contesta actele de executare sau executarea silită însăşi, în termenele şi
condiţiile prevăzute de lege.

26
Referitor la dreptul de a asista, personal sau prin reprezentanţii lor, la efectuarea
actelor de procedură, acesta se referă la acele acte de executare care, prin natura lor, presupun
prezenţa părţilor sau a altor persoane, cum ar fi întocmirea procesului-verbal de situaţie,
licitaţia, punerea în posesie etc. Părţile nu ar putea fi prezente la întocmirea anumitor acte care
revin în competenţa exclusivă a executorului judecătoresc, în special în acele situaţii în care
legea prevede în mod expres că acestea sunt întocmite fără citarea părţilor, aşa cum este cazul
încheierilor executorului judecătoresc. Articolul 646 alin. (1) C.proc.civ. reglementează doar o
facultate acordată de lege părţilor, sub aspectul prezenţei acestora la efectuarea actelor de
executare. Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, actele de executare pot fi îndeplinite în lipsă,
fiind valabil întocmite, dacă respectă dispoziţiile legale, chiar dacă părţile nu au fost prezente
(art. 685 C.proc.civ.).
Posibilitatea părţilor de a fi prezente la efectuarea actelor de procedură presupune,
implicit, dreptul acestora de a da explicaţiile pe care le consideră necesare organului de
executare şi dreptul de a le fi consemnat punctul de vedere în actul întocmit în acest sens.
Dreptul procedural la care facem referire include, aşa cum arată şi textul de lege, şi
dreptul părţilor de a fi reprezentate pe parcursul procedurii de executare. Făcând aplicarea
regulilor generale referitoare la reprezentarea părţilor în procesul civil, reţinem că aceasta poate
avea natură legală, convenţională sau judiciară [art. 80 alin. (1) teza a doua C.proc.civ.].

Ca o garanţie a principiului dreptului la un proces echitabil, aplicabil în faza de


executare silită, părţile au dreptul de a lua cunoştinţă despre actele dosarului de executare şi
de a obţine adeverinţe şi copii de pe aceste acte, certificate de executorul judecătoresc, pe
cheltuiala lor. Cea mai mare parte a actelor de executare se comunică părţilor, prin urmare
acestea vor fi informate cu privire la actele îndeplinite şi la dispoziţiile executorului
judecătoresc. În acest sens, art. 53 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 prevede că la cerere, în
termen de cel mult 5 zile, executorul va elibera copii de pe actele întocmite în îndeplinirea
atribuţiilor sale oricărei persoane care justifică un interes.

Un drept fundamental al părţilor în faza de executare silită este acela de a contesta actele
de executare sau executarea silită însăşi. Contestaţia la executare constituie garanţia respectării
legalităţii procedurii de executare, fiind expresia dreptului părţilor la un proces
echitabil. Dreptul de a formula contestaţie la executare trebuie exercitat cu respectarea cadrului
juridic stabilit de lege în acest sens, respectiv cu respectarea termenelor prevăzute la art. 715
C.proc.civ., precum şi a condiţiilor de formă, intrinseci şi extrinseci, şi a condiţiilor de
admisibilitate a contestaţiei (art. 713 C.proc.civ.).
Dreptul părţilor de a formula contestaţia la executare nu este însă nelimitat, existând şi
acte de executare, respectiv încheieri ale executorului judecătoresc care, potrivit legii, sunt
definitive şi nu pot face obiectul controlului de legalitate de către instanţa de executare. Sunt
astfel de încheieri:
- încheierea de fixare a zilei, orei şi locului licitaţiei mobiliare [art. 759 alin. (1)
C.proc.civ.];
- încheierea de fixare a preţului imobilului urmărit, care va fi preţul de pornire a
licitaţiei [art. 837 alin. (1) C.proc.civ.];

27
- încheierea de fixare a termenului pentru vânzarea imobilului [art. 838 alin. (1)
C.proc.civ.].

De asemenea, trebuie reţinut că dreptul de a ataca pe calea contestaţiei la executare


executarea silită însăşi, precum şi actele de executare nu este rezervat doar părţilor, legea
deschizând această cale procedurală şi altor persoane interesate [spre exemplu, o terţă persoană
care pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate
contesta executarea silită în tot cursul acesteia, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea
vânzării ori de la data predării silite a bunului, potrivit art. 715 alin. (4) C.proc.civ.; persoanele
interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară pot ataca procesul-verbal de licitaţie în termen
de o lună de la data notării acestuia în cartea funciară, potrivit art. 849 alin. (2) C.proc.civ.].

Un alt drept procesual al părţilor vizează efectele pe care le produce compensaţia legală
în legătură cu obligaţia cuprinsă în titlul executoriu. Potrivit art. 646 alin. (2) C.proc.civ., la
cererea debitorului, executorul judecătoresc va aplica, în condiţiile legii, compensaţia legală
dintre creanţa prevăzută în titlul a cărui executare s-a cerut împotriva sa şi creanţa pe care
respectivul debitor o opune pe baza unui alt titlu executor.

Pe lângă drepturile enumerate la art. 646 C.proc.civ., reglementările aplicabile activităţii


procesuale de executare silită prevăd şi alte drepturi ale părţilor:
– dreptul părţilor de a recuza executorul judecătoresc (art. 653 C.proc.civ.);
– dreptul părţilor de a solicita conexarea executărilor (art. 654 C.proc.civ.);
– dreptul părţii interesate de a solicita suspendarea executării silite, în termenele şi
condiţiile prevăzute de lege [art. 701 alin. (1) şi art. 719 C.proc.civ.];
– dreptul creditorului de a dispune suspendarea voluntară a executării [art. 701 alin. (2)
C.proc.civ.];
– dreptul debitorului de a cere restrângerea executării silite (art. 702 C.proc.civ.);
– dreptului debitorului de a face depunerea cu afectaţiune specială (art. 721 C.proc.civ.);
– dreptul părţilor de a conveni asupra vânzării amiabile (art. 754 C.proc.civ.) sau asupra
vânzării directe (art. 755 C.proc.civ.) a bunurilor urmărite;
– dreptul debitorului de a cere instanţei de executare încuviinţarea ca plata integrală a
datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete ale
imobilelor sale, chiar neurmărite, sau din alte venituri ale sale, pe timp de 6 luni (art. 824
C.proc.civ.);
– dreptul părţilor de a solicita evaluare bunurilor urmărite prin expertiză [art. 758 alin. (5)
şi art. 836 alin. (4) C.proc.civ.];
– dreptul creditorului de a solicita vânzarea bunului imobil la a treia licitaţie, care va
începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii [art. 846 alin. (9)
C.proc.civ.];
– dreptul părţilor de a formula obiecţiuni la proiectul de distribuire [art. 875 alin. (2)
C.proc.civ.].

28
Obligaţiile procedurale ale părţilor în cadrul procedurii execuţionale sunt reglementate
în mod distinct pentru creditor şi debitor, conţinutul acestora fiind diferit raportat la poziţia
procesuală pe care părţile o au în cursul procedurii de executare.

În ceea ce îl priveşte pe creditor, acesta are obligaţia de a acorda executorului


judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune
condiţii, a executării silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop [art. 647
alin. (1) teza întâi C.proc.civ.].
Creditorul nu are doar dreptul de a declanşa procedura de executare, prin sesizarea
executorului judecătoresc prin cererea de executare silită, potrivit art. 664 C.proc.civ., însă
trebuie să manifeste diligenţă pe întreaga desfăşurare a procedurii execuţionale. Actele de
executare sunt îndeplinite la stăruinţa creditorului, care are un drept de dispoziţie şi pe parcursul
procedurii. Creditorul trebuie să aducă la îndeplinire acele măsuri dispuse de executor sau
prevăzute de lege, aceasta conferindu-i, în anumite situaţii, calitatea procesuală de a solicita
instanţei de executare luarea măsurilor necesare aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse
în titlul executoriu.
Lipsa de stăruinţă a creditorului poate să atragă sancţiunea perimării executării silite,
în condiţiile prevăzute de art. 697-698 C.proc.civ., respectiv în cazul în care creditorul, din
culpa sa, lasă să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau un demers necesar executării
silite, care i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc.

Creditorul este obligat să avanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de


executare, potrivit dispoziţiilor luate de către executor [art. 647 alin. (1) teza a doua
C.proc.civ.]. Dispoziţiile acestui text de lege se corelează cu cele ale art. 670 alin. (1)
C.proc.civ., potrivit cu care partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care
interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop, cu
menţiunea că pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către
creditor. Toate cheltuielile avansate de către creditor vor fi recuperate de la debitor, pe baza
încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, care constituie titlu executoriu [art. 670 alin.
(6) C.proc.civ.]. În cazul în care aceste sume nu pot fi recuperate de la debitor, din cauza lipsei
bunurilor ori veniturilor urmăribile sau din cauze asemănătoare, cheltuielile de executare, cu
excepţia onorariului executorului judecătoresc, în măsura în care acestea nu au fost deja
avansate, vor fi suportate de către creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea
patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripţie, încheierea
executorului judecătoresc constituind pentru acesta şi pentru creditor titlu executoriu [art. 670
alin. (5) şi (6) C.proc.civ.].

Nerespectarea de către creditor a obligaţiilor de a acorda executorului judecătoresc, la


cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiţii, a executării
silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop, respectiv de a avansa
cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de procedură poate atrage sancţiunea amânării
executării silite, în condiţiile art. 700 alin. (1) C.proc.civ. Amânarea se dispune de către
executorul judecătoresc prin încheiere motivată [art. 700 alin. (2) C.proc.civ.], urmând ca
executarea să fie reluată după ce creditorul îşi aduce la îndeplinire obligaţiile prevăzute de lege

29
şi stabilite în concret de executor. În cazul în care de la momentul amânării executării trece un
termen de 6 luni fără ca respectivul creditor să stăruie în executare, executarea se perimă de
drept, în condiţiile art. 697 alin. (1) C.proc.civ., perimarea fiind constatată de către instanţa de
executare, la cererea executorului sau a părţii interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen
scurt a părţilor [art. 698 alin. (1) C.proc.civ.].

În ceea ce îl priveşte pe debitor, acesta este obligat, sub sancţiunea amenzii, să declare,
la cererea executorului, toate bunurile sale, mobile şi imobile, inclusiv cele aflate în proprietate
comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, cu arătarea locului în care acestea se află, precum şi
toate veniturile sale, curente sau periodice [art. 647 alin. (2) C.proc.civ.]. Această obligaţie a
debitorului se corelează cu dispoziţiile legale referitoare la rolul activ al executorului
judecătoresc [art. 627 alin. (2) C.proc.civ.], acesta putând solicita debitorului, dacă socoteşte că
este în interesul executării, lămuriri scrise în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele
aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua
executarea, cu arătarea locului unde se află acestea. Refuzul nejustificat al debitorului de a se
prezenta ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii
incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea
sancţiunii amenzii judiciare, în cuantum de la 100 la 1.000 lei [art. 188 alin. (2) C.proc.civ.].
De asemenea, debitorul ale cărui bunuri au fost deja sechestrate este obligat să aducă la
cunoştinţă executorului care sechestrează aceleaşi bunuri existenţa sechestrului anterior şi
identitatea organului de executare care l-a aplicat şi să predea executorului o copie a procesului-
verbal de sechestru [art. 647 alin. (3) C.proc.civ.]. În acest caz, devin incidente dispoziţiile
legale referitoare la conexarea executărilor, potrivit art. 654 C.proc.civ.

Indiferent de calitatea pe care o au în cadrul procedurii de executare, părţile trebuie să


îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, de
executor sau de instanţa de executare [art. 10 alin. (1) C.proc.civ.].
Această regulă generală, pe deplin aplicabilă şi în faza de executare silită, se află în
strânsă legătură cu principiul bunei-credinţe, obligaţiile părţilor trebuind îndeplinite cu bună-
credinţă, sub sancţiunea aplicării de amenzi sau plăţii de daune-interese. Amenzile şi
despăgubirile se stabilesc de către preşedintele instanţei de executare, la sesizarea executorului
judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat la
plata amenzii sau a despăgubirii (art. 190 C.proc.civ.). Împotriva acestei încheieri, cel obligat
la amendă sau despăgubire poate formula numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să
se revină asupra amenzii sau despăgubirii ori să se dispună reducerea acesteia. Cererea de
reexaminare trebuie formulată în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii şi se
soluţionează cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, de către un
alt complet din cadrul instanţei de executare (art. 191 C.proc.civ.). În cazul în care cererea de
aplicare a amenzii sau de stabilire a unei despăgubiri este respinsă prin încheiere de către
preşedintele instanţei de executare, aceasta va fi supusă numai apelului, în termen de 10 zile de
la comunicare, conform regulii generale aplicabile în cazul hotărârilor pronunţate de instanţa
de executare [art. 651 alin. (4) C.proc.civ.].

30
2. Instanța de executare

Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării


organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care
legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este
competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare,
domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a
cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.
Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea
executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.
Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite,
contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere
executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

În materia contestaţiei la executare, competenţa instanţei de executare este prevăzută,


ca regulă generală, pe lângă art. 651 alin. (2) C.proc.civ., şi de art. 714 alin. (1) C.proc.civ. De
la această regulă există, însă, şi o serie de excepţii. Astfel, art. 714 alin. (2) C.proc.civ. prevede
o competenţă teritorială alternativă în cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a
fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor
imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se afla
instanţa de executare, contestaţia putându-se introduce şi la judecătoria de la locul situării
imobilului.
De asemenea, tot ca o excepţie de la regula conform căreia contestaţia la executare este
de competenţa instanţei de executare, contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau
aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută,
potrivit art. 714 alin. (3) C.proc.civ. Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce
nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de
executare.

În ceea ce priveşte incidentele la executare, instanţa de executare este competentă să


se pronunţe cu privire la:
- constatarea perimării executării silite (art. 698 C.proc.civ.);
- restrângerea executării silite (art. 702 C.proc.civ.);
- repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită (art. 710
C.proc.civ.);
- întoarcerea executării [art. 724 alin. (3) C.proc.civ.].

De asemenea, instanţa de executare este competentă să dispună suspendarea executării


silite în diverse situaţii:
– suspendarea executării silite până la soluţionarea cererii de recuzare a executorului
judecătoresc [art. 653 alin. (2) C.proc.civ.];

31
– suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei la executare [art. 719 alin. (1)
C.proc.civ.];
– suspendarea provizorie a executării, până la soluţionarea cererii de suspendare a
executării silite [art. 719 alin. (7) C.proc.civ.], la cererea debitorului, în cazul în care
încuviinţează ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare,
să se facă din veniturile nete ale imobilelor debitorului, chiar neurmărite, sau din alte
venituri ale sale, pe timp de 6 luni (art. 824 C.proc.civ.);
– suspendarea eliberării sau, după caz, distribuirii sumelor rezultate din urmărirea silită a
imobilului adjudecat, în cazul formulării contestaţiei împotriva procesului-verbal de
licitaţie care consemnează adjudecarea [art. 849 alin. (4) C.proc.civ.];
– suspendarea împărţelii preţului până la soluţionarea cererii de evicţiune [art. 861 alin.
(1) C.proc.civ.].

Pe lângă incidentele sus-menţionate, instanţa de executare are numeroase atribuţiuni cu


privire la dispunerea anumitor măsuri şi autorizarea unor acte de executare. Mai exact,
instanţa de executare este competentă:
– să dispună conexarea executărilor silite, atunci când acestea se află pe rolul unor
executori judecătoreşti diferiţi [art. 654 alin. (1) C.proc.civ.];
– să furnizeze executorului judecătoresc, la cererea acestuia, datele şi informaţiile
necesare comunicării actelor de executare, precum şi îndeplinirii atribuţiilor proprii
activităţii de executare [art. 660 alin. (5) cu trimitere la art. 154 alin. (8) C.proc.civ.];
– să soluţioneze cererea creditorului de decădere a debitorului din beneficiul termenului
de plată (art. 675 C.proc.civ.);
– să autorizeze, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, în cazul altor titluri
decât hotărârile judecătoreşti, intrarea în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa
sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar
în caz de refuz, cu concursul forţei publice [art. 680 alin. (2) C.proc.civ.];
– să autorizeze identificarea bunurilor urmăribile şi efectuarea actelor de executare la
domiciliul sau la sediul altei persoane decât cel al debitorului, în lipsa acordului
persoanei respective [art. 681 alin. (2) C.proc.civ.];
– să încuviinţeze, în cazuri urgente, ca executarea să se facă şi la alte ore decât în intervalul
6-20 sau în zile nelucrătoare [art. 684 alin. (2) C.proc.civ.];
– să numească un curator special, dacă debitorul moare înainte de începerea executării
silite şi se constată că nu există niciun moştenitor acceptant şi nici nu este numit un
curator al succesiunii, până când va fi numit, în condiţiile legii, curatorul succesiunii
[art. 688 alin. (1) C.proc.civ.];
– să dispună, prin încheierea de încuviinţare a executării, sechestrarea bunurilor
urmăribile odată cu comunicarea somaţiei către debitor, în cazul în care există pericol
evident de sustragere a bunurilor de la urmărire [art. 732 alin. (2) C.proc.civ.];
– să constate, prin încheiere, că a intervenit transferul titlurilor de valoare nominative, în
cazul în care emitentul titlurilor refuză în mod nejustificat transferul [art. 774 alin. (2)
C.proc.civ.];
– să soluţioneze cererea de validare a popririi (art. 790 C.proc.civ.);

32
– să soluţioneze cererea de obligare a administratorului-sechestru la plata de despăgubiri
[art. 802 alin. (6) C.proc.civ.];
– să încuviinţeze, la cererea administratorului-sechestru, denunţarea contractelor de
locaţiune existente, potrivit clauzelor contractuale, evacuarea locatarilor şi sechestrarea,
în numele proprietarului, a bunurilor mobile ale acestora aflate în imobil [art. 803 alin.
(3) C.proc.civ.];
– să încuviinţeze încheierea de către administratorul-sechestru de contracte de închiriere
sau de arendare [art. 803 alin. (5) C.proc.civ.];
– să soluţioneze cererea creditorului de evacuare a debitorului în cazul în care acesta
ocupă el însuşi imobilul ale cărui venituri sunt urmărite (art. 808 C.proc.civ.) sau
imobilul care este urmărit (art. 830 C.proc.civ.);
– să încuviinţeze, la cererea debitorului, ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi
cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete ale imobilelor sale, chiar
neurmărite, sau din alte venituri ale sale, pe timp de 6 luni (art. 824 C.proc.civ.);
– să stabilească suma alocată creditorului care are o creanţă periodică [art. 871
C.proc.civ.);
– să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva proiectului de distribuire [art. 877
C.proc.civ.);
– să stabilească suma ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul
imposibilităţii predării acestuia, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit această sumă
[art. 892 C.proc.civ.);
– să autorizeze creditorul să îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala
debitorului, obligaţia de a face cuprinsă în titlul executoriu, dacă debitorul refuză să o
îndeplinească (art. 904 C.proc.civ.);
– să autorizeze creditorul să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala
debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face stabilită prin titlul
executoriu (art. 905 C.proc.civ.);
– să aplice penalităţi de întârziere în cazul neexecutării obligaţiilor de a face şi de a nu
face, inclusiv de a stabili suma definitivă datorată cu acest titlu (art. 906 C.proc.civ.).

Întrebări:
- Care sunt părțile în etapa de executare silită?
- Care sunt principalele drepturi ale părților în etapa de executare silită?
- Care sunt regulile aplicabile reprezentării părților în faza de executare silită?
- Care sunt obligațiile creditorului în etapa de executare silită?
- Care sunt obligațiile debitorului în etapa de executare silită?
- Care sunt sancțiunile aplicabile părților în cazul nerespectării obligațiilor?
- Care sunt regulile de determinare a competenței instanței de executare?
- Care sunt cererile și incidentele care intră în competența instanței de executare?

33
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5 - PARTICIPANȚII LA EXECUTAREA SILITĂ –
ORGANUL DE EXECUTARE, ALȚI PARTICIPANȚI - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la executorii judecătorești și la


alți participanți la etapa de executare silită
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască și expună regulile referitoare la competența executorului judecătoresc
- cunoscă procedura de recuzare și înlocuire a executorului judecătoresc
- cunoască regulile după care se poate dispune conexarea executărilor
- prezinte regulile referitoare la actele executorului judecătoresc
- facă distincție între încheierile și procesele verbale ale executorului judecătoresc
- cunoască atribuțiile referitoare la executarea silită ale Ministerului Public
- cunoască obligațiile agenților forței publice în vederea aducerii la îndeplinire a dispozițiilor
cuprinse în titluri executorii
- cunoască regimul aplicabil altor participanți la executare

Planul unității de învățare 5:


1. Organul de executare – executorul judecătoresc
1.1. Competența executorului judecătoresc
1.2. Recuzarea și înlocuirea executorului judecătoresc
1.3. Conexarea executărilor
1.4. Actele executorului judecătoresc
2. Alți participanți la executarea silită
2.1. Ministerul Public
2.2. Agenţii forţei publice
2.3. Terţii care au obligaţia de a furniza informaţii executorului judecătoresc
2.4. Martorii asistenţi
2.5. Traducătorul şi interpretul

1. Organul de executare – executorul judecătoresc

1.1. Competența executorului judecătoresc

Codul de procedură civilă şi Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti


consacră cu valoare de principiu regula potrivit căreia executarea silită a oricărui titlu
executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat
sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice se

34
realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel
[art. 623 C.proc.civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000].

Potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti sunt învestiţi să
îndeplinească un serviciu de interes public, iar actele îndeplinite de aceştia, în limitele
competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura, precum şi numărul de înregistrare şi data,
sunt acte de autoritate publică şi au forţa probantă prevăzută de lege.
Profesia de executor are, aşadar, un statut care implică exercitarea autorităţii statului în
vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în hotărâri judecătoreşti şi alte titluri
executorii, executorii putând fi incluşi, din această perspectivă, în cadrul categoriei de agenţi ai
statului la care se referă art. 626 C.proc.civ.
În acelaşi timp, statutul profesiei de executor este acela al unei profesii liberale, ale cărei
reguli de exercitare sunt stabilite prin Legea nr. 188/2000 şi prin Regulamentul de aplicare a
acesteia, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001. Executorii judecătoreşti nu
sunt, însă, exponenţii puterii judecătoreşti, ci sunt reprezentanţii unui serviciu administrativ,
subordonaţi Ministerului Justiţiei (în acest sens, art. 4 din Legea nr. 188/2000 cuprinde
dispoziţii în sensul cărora coordonarea şi controlul activităţii executorilor judecătoreşti se
exercită de către Ministerul Justiţiei).

Competenţa teritorială a executorului judecătoresc este stabilită prin raportare la


circumscripţia curţii de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcţionează, dacă
prin lege nu se dispune altfel [art. 652 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 8 din Legea
nr. 188/2000]. Circumscripţiile teritoriale ale curţilor de apel sunt stabilite prin anexa I la Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În ceea ce priveşte aducerea la îndeplinire pe cale de executare silită a dispoziţiilor


cuprinse în hotărâri judecătoreşti şi în celelalte titluri executorii, aceasta se realizează, dacă prin
lege nu se dispune altfel:
– în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor neculese şi a
recoltelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, de către executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul;
– în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare, de
către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul
ori, după caz, sediul debitorului, sau din circumscripţia curţii de apel unde se află
bunurile; în cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului se află în
străinătate, este competent oricare executor judecătoresc;
– în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea
– în cazul popririi, de către executorul judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția
curții de apel unde își are domiciliul sau sediul debitorul [art. 782 alin. (5) C.proc.civ. ].
Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor
curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre
acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate
în raza celorlalte curţi de apel.

35
Executorul judecătoresc rămâne competent să continue executarea silită chiar dacă după
începerea executării debitorul şi-a schimbat domiciliul sau, după caz, sediul.
În cazul în care executorul judecătoresc iniţial învestit de creditor constată că nu sunt
bunuri şi venituri urmăribile în raza competenţei sale teritoriale, creditorul poate cere instanţei
de executare continuarea executării silite printr-un alt executor judecătoresc, cu aplicarea
regulilor privind înlocuirea executorului judecătoresc.

Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la competența executorului judecătoresc


atrage nulitatea necondiţionată a actelor de procedură efectuate. Caracterul necondiţionat
al acestei nulităţi are semnificaţia faptului că acela care o invocă (de cele mai multe ori
debitorul) nu trebuie să facă dovada unei vătămări, aceasta neconstituind o condiţie pentru
aplicarea respectivei sancţiuni.

Competenţa organului de executare este verificată, în primul rând, de către instanța de


executare, cu prilejul încuviințării executării silite [art. 666 alin. (5) pct. 1 C.proc.civ.], soluţia
într-o astfel de situaţie fiind aceea de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite, şi
nu de declinare a cererii de executare către un alt executor judecătoresc competent. Instanța de
executare va verifica dacă executorul judecătoresc sesizat de creditor este competent, pe baza
dispozițiilor titlului executoriu și, după caz, raportat la modalitatea de executare precizată de
creditor în cuprinsul cererii de executare.
Chiar dacă cererea de încuviințare a executării ar fi respinsă de către instanța de
executare pe motiv că organul de executare sesizat nu este competent, cererea de executare
formulată de creditor va conduce la întreruperea cursului prescripției dreptului de a obține
executarea silită, dacă a fost însoțită de titlul executoriu [art. 709 alin. (1) pct. (2) C.proc.civ.].
În acest caz, creditorul va putea să formuleze o nouă cerere de executare, la executorul
competent, într-un nou termen de prescripție care curge, ca urmare a întreruperii, de la
momentul introducerii primei cereri la executorul necompetent [art. 709 alin. (2) C.proc.civ.],
prin excepție de la regula conform căreia prescripția nu este întreruptă dacă executarea silită a
fost respinsă [art. 709 alin. (3) C.proc.civ.].
De asemenea, necompetenţa executorului judecătoresc poate fi invocată pe calea
contestaţiei la executare, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.

1.2. Recuzarea și înlocuirea executorului judecătoresc

Executorii judecătoreşti pot fi recuzaţi numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art.


42 C.proc.civ şi următoarele.
Partea interesată poate cere instanţei de executare recuzarea executorului judecătoresc
imediat ce a aflat despre una dintre situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege, dar numai
până la încetarea executării silite [art. 10 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 188/2000]. Executorul
judecătoresc pentru care este cerută recuzarea poate declara că se abţine [art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 188/2000]. Potrivit art. 9 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
timbru, cererea de recuzare se timbrează cu 100 de lei.
Ca regulă generală, simpla formulare a cererii de recuzare nu conduce la suspendarea
de drept a executării. Cu toate acestea, instanţa de executare poate să dispună, motivat,

36
suspendarea executării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este
supusă niciunei căi de atac. Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să achite
în prealabil o cauţiune în cuantum de 1.000 de lei, iar în cazul în care valoarea creanţei prevăzute
în titlul executoriu nu depăşeşte 1.000 de lei, de 10% din valoarea creanţei [art. 653 alin. (2)
C.proc.civ.].
Încheierea instanţei de executare prin care s-a încuviinţat ori s-a respins abţinerea,
precum şi cea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu sunt supuse niciunei căi de atac [art. 10
alin. (3) teza a doua din Legea nr. 188/2000]. Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate
fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicare [art. 10 alin. (4) din Legea
nr. 188/2000]. În cazul admiterii cererii de recuzare, încheierea va arăta în ce măsură actele de
executare urmează a fi păstrate [art. 653 alin. (3) C.proc.civ. şi art. 10 alin. (5) din Legea
nr. 188/2000].

La cererea creditorului, instanţa de executare poate dispune, pentru motive temeinice,


înlocuirea executorului judecătoresc cu alt executor judecătoresc indicat de către creditor şi
continuarea executării silite de către noul executor judecătoresc [art. 653 alin. (4) C.proc.civ].
O astfel de situație este cea reglementată de art. 652 alin. (4) C.proc.civ., care prevede că în
cazul în care executorul judecătoresc inițial învestit de către creditor constată că nu există bunuri
și venituri urmăribile ale debitorului în raza competenței sale teritoriale, creditorul poate cere
instanței de executare continuarea executării silite printr-un alt executor judecătoresc. În acest
caz, se mențin efectele încheierii inițiale de încuviințare a executării silite (noul executor nu
trebuie să solicite o nouă încuviințare a executării).

1.3. Conexarea executărilor

Potrivit art. 654 C.proc.civ., când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe
executări silite de către executori judecătoreşti diferiţi, instanţa de executare în circumscripţia
căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori,
le va conexa, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a
îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu, de către
executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea.
În cazul în care dispune conexarea executărilor, instanţa, prin încheiere, se va pronunţa
şi asupra cheltuielilor de executare efectuate până în momentul conexării. Totodată, instanţa
va dispune trimiterea dosarelor conexate la executorul desemnat să continue executarea.
După conexare, procedura de executare va continua de la actul de urmărire cel mai
înaintat. Desistarea, după conexare, a oricăruia dintre creditorii urmăritori nu va putea să
împiedice continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.
În cazul executărilor silite aflate pe rolul aceluiaşi executor, conexarea se va dispune de
executor, prin încheiere dată cu citarea părţilor.

Dispozițiile referitoare la conexarea executărilor sunt aplicabile şi atunci când, privitor


la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări, unele pornite de executorul judecătoresc,
la cererea unui creditor, iar altele direct de către alţi creditori, în cazurile anume prevăzute de
lege. În astfel de cazuri, toate actele de executare vor fi efectuate de către executorul

37
judecătoresc competent în favoarea căruia s-a dispus conexarea, potrivit regulilor prevăzute de
prezentul cod, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

1.4. Actele executorului judecătoresc

În îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor sale legate de punerea în executare a titlurilor


executorii, executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale şi alte acte de
procedură cu formele şi în termenele prevăzute de lege. Erorile materiale săvârşite cu prilejul
întocmirii actelor executorului se pot îndrepta, din oficiu sau la cerere, cu respectarea
dispoziţiilor legale prevăzute pentru întocmirea lor.
Actele executorului judecătoresc se redactează în limba română [art. 52 alin. (2) din
Legea nr. 188/2000], persoanele interesate care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română având
dreptul să ia cunoştinţă de cuprinsul actului prin intermediul unui interpret sau traducător
[art. 52 alin. (3) din Legea nr. 188/2000]. Actele privind executarea silită se îndeplinesc la
sediul biroului executorului judecătoresc, în timpul programului de lucru afişat în mod
corespunzător sau la locul efectuării executării. În cazul în care întocmirea unui act nu suferă
amânare din motive obiective, acesta va putea fi îndeplinit şi în afara programului de lucru
(art. 55 din Legea nr. 188/2000).

Potrivit art. 657 C.proc.civ, amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite,


eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume
prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare;
c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare;
d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului;
e) procedura de executare care face obiectul încheierii;
f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea;
g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii;
h) dispoziţia luată de executor;
i) calea şi termenul de atac al încheierii;
j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.
Menţiunile de la lit. a)-h) şi j) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică
acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare.

Procesele-verbale ale executorului judecătoresc sunt actele de procedură prin care


acesta constată efectuarea unor acte de executare sau ia anumite măsuri prevăzute de lege. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, executorul judecătoresc este obligat să încheie procese-verbale
pentru toate actele de executare.
Potrivit art. 679 alin. (1) C.proc.civ., procesele-verbale trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;

38
c) data întocmirii procesului-verbal şi numărul dosarului de executare;
d) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;
e) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi creditorului;
f) locul, data şi ora efectuării actului de executare;
g) măsurile luate de executor sau constatările acestuia;
h) consemnarea explicaţiilor, opoziţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;
i) alte menţiuni cerute de lege sau considerate de executor ca fiind necesare;
j) menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori a refuzului sau a
împiedicării de a semna procesul-verbal;
k) menţionarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum şi a
persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;
l) semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor persoane interesate în executare
sau care asistă la efectuarea actului de executare;
m) ştampila executorului judecătoresc.
Menţiunile de la lit. a)-g), l) şi m) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, fiind vorba
despre o nulitate condiţionată expresă [art. 175 alin. (2) C.proc.civ.].

Analizând prin comparaţie dispoziţiile art. 657 C.proc.civ., referitoare la încheierile


executorului judecătoresc, şi pe cele ale art. 679 C.proc.civ., referitoare la procesele-verbale,
rezultă că încheierile sunt acte de dispoziţie ale executorului judecătoresc, prin care acesta
dispune cu privire la efectuarea anumitor acte procedurale pe parcursul procedurii de executare,
pe când procesele-verbale sunt doar acte de constatare. Încheierile vor fi pronunţate de
executorul judecătoresc atât în cazurile expres prevăzute de lege [spre exemplu, art. 628
alin. (5), art. 665 alin. (1), art. 670 alin. (6) C.proc.civ.], cât şi atunci când legea prevede că
acesta dispune cu privire la o anumită chestiune pe parcursul executării. De asemenea, chiar
dacă nu este stabilit în mod expres, executorul judecătoresc va emite încheieri ori de câte ori
natura şi efectele actului de procedură o impun. Spre exemplu, deşi nu este prevăzut în mod
expres, în cazul suspendării executării silite în condiţiile art. 701 alin. (1) C.proc.civ.,
executorul va dispune această măsură prin încheiere; corelativ, tot prin încheiere se va dispune
şi continuarea executării, la cererea părţii interesate [art. 701 alin. (5) C.proc.civ.].

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, executorul judecătoresc poate emite procese-


verbale şi încheieri şi în cadrul altor proceduri care îi sunt date în competenţă (spre exemplu, în
procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, reglementată de art. 1006-1013 C.proc.civ.,
executorul judecătoresc întocmeşte procesul-verbal prin care constată acceptarea ofertei reale
de către creditor sau, după caz, refuzul creditorului de a se prezenta sau de a primi suma sau
bunul oferit, respectiv încheierea prin care constată efectuarea plăţii şi liberarea debitorului ca
urmare a consemnării sumei sau bunului de către debitor).

În anumite situaţii expres prevăzute de lege, executorul judecătoresc întocmeşte acte cu


o denumire şi un conţinut special, raportat la actul de procedură adus la îndeplinire, la
momentul, în cursul procedurii execuţionale, la care sunt îndeplinite respectivele acte, respectiv
la modalitatea de executare silită. Sunt astfel de acte de procedură:

39
– somaţia [art. 668, art. 732 alin. (1), art. 820, art. 893, art. 897, art. 904, art. 910 alin. (2)
C.proc.civ.];
– caietul de sarcini [art. 757 alin. (4) C.proc.civ.];
– anunţurile şi publicaţiile de vânzare (art. 762, art. 839 C.proc.civ.);
– certificatul de adjudecare şi actul de adjudecare (art. 774, art. 854 C.proc.civ.);
– proiectul de distribuire a sumelor rezultate din vânzarea bunurilor urmărite [art. 874
alin. (1) C.proc.civ.].

2. Alți participanți la executarea silită

2.1. Ministerul Public

În cadrul procedurii de executare silită, ca şi pe parcursul procesului civil, rolul


Ministerul Public este acela de a acţiona în vederea apărării şi protejării drepturilor şi intereselor
generale, a ordinii de drept şi intereselor cetăţenilor, potrivit principiului legalităţii. În materia
executării silite, legea reglementează două categorii de atribuţii, respectiv de a sprijini, în
condiţiile legii, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii şi de a cere
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, în cazurile anume
prevăzute de lege (art. 658 C.proc.civ.).
În acest sens, art. 92 alin. (5) C.proc.civ. prevede că procurorul poate să ceară punerea
în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea minorilor, persoanelor puse sub
interdicţie şi a dispăruţilor. În toate cazurile, calitatea de creditor o va avea persoana pentru care
s-a cerut punerea în executare a titlului, aceasta putând, în condiţiile legii, să renunţe la
executare. De asemenea, aceasta va putea cere continuarea executării silite în cazul în care
procurorul îşi retrage cererea (art. 93 C.proc.civ.).
Incidenţa în practică a acestor dispoziţii legale este extrem de redusă.

2.2. Agenţii forţei publice

Unul dintre principiile care guvernează activitatea procesuală de executare silită este cel
potrivit căruia statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv
a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, în scopul realizării dreptului recunoscut
creditorului, achitării dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu,
precum şi a cheltuielilor de executare [art. 626 şi art. 622 alin. (3) C.proc.civ.].
În acest sens, agenţii forţei publice sunt obligaţi să acorde concursul lor executorului
judecătoresc pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu, fără a
putea condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unei sume de bani sau de efectuarea unei
alte contraprestaţii [art. 659 alin. (1) teza finală C.proc.civ.]. Concursul va fi acordat fără a fi
necesară vreo încuviinţare din partea instanţei de executare, la simpla cerere a executorului
judecătoresc. Astfel, potrivit art. 659 alin. (2) C.proc.civ., executorul se va adresa autorităţii
competente pentru a asigura concursul forţei publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă
pentru a se evita tergiversarea sau împiedicarea executării. Agenţii forţei publice sunt obligaţi
să sprijine executorul în aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlul executoriu atât

40
în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât şi ori de câte ori organul de executare consideră
necesar acest lucru.
Potrivit art. 682 alin. (1) C.proc.civ., în cazul în care executorul judecătoresc întâmpină
opunere la efectuarea unui act de executare, la cererea acestuia, făcută în condiţiile art. 659 alin.
(2) C.proc.civ., organele de poliţie, jandarmerie şi alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să
asigure îndeplinirea efectivă a activităţii de executare silită, inclusiv prin îndepărtarea de la
locul executării a debitorului sau a oricărei alte persoane. Dacă opunerea la executare întruneşte
elementele constitutive ale unei fapte prevăzute de legea penală, executorul judecătoresc
încheie un proces-verbal pe care îl trimite de îndată parchetului de pe lângă instanţa de
executare, fără ca sesizarea parchetului să împiedice continuarea executării silite [art. 682 alin.
(2) C.proc.civ.].
Pe lângă faptul că nu pot condiţiona îndeplinirea obligaţiei de a-şi da concursul în
vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor titlului executoriu, agenţii forţei publice nu pot
refuza să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente, de orice
natură, la executare [art. 659 alin. (3) C.proc.civ.]. Singurul răspunzător pentru eventuala
neregularitate a actelor de executare este executorul judecătoresc, în condiţiile legii, agenţii
forţei publice neputând verifica întrunirea condiţiilor pentru a se trece la executarea silită sau
legalitatea actelor de executare îndeplinite de către executor.
Practic, acordarea concursului este obligatorie pentru agenţii forţei publice, aceştia
neputând refuza motivat cererea formulată de executor în acest sens, indiferent de natura
motivului şi cu atât mai puţin pe motive care ţin de legalitatea sau oportunitatea actului de
executare ce urmează a fi efectuat.
Refuzul acordării concursului forţei publice va fi sancţionat, potrivit art. 659 alin. (4)
C.proc.civ., în condiţiile art. 188 alin. (2) şi ale art. 189-191 C.proc.civ. Mai exact, în caz de
refuz de acordare a concursului forţei publice sau în situaţia neacordării acestuia, executorul
judecătoresc se poate adresa preşedintelui instanţei de executare, în vederea aplicării unei
amenzi judiciare, cu cuantumul cuprins între 100 şi 1.000 lei, pentru nerespectarea dispoziţiilor
privind desfăşurarea normală a executării silite.

2.3. Terţii care au obligaţia de a furniza informaţii executorului judecătoresc

Potrivit art. 660 alin. (1) C.proc.civ., la cererea executorului judecătoresc, cei care
datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,
potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea
executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul urmărit, eventuale
modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă, subrogaţii, preluări
de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte de natură să modifice conţinutul ori părţile
raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. Aceste informaţii sunt necesare
în vederea declanşării executării silite prin poprire.
De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile publice, instituţiile de
credit şi orice alte persoane fizice sau persoane juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată,
în copie, documentele, precum şi, în scris, datele şi informaţiile apreciate de executorul
judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, inclusiv codul numeric personal al

41
persoanei supuse executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel2. Tot astfel,
organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleaşi condiţii, datele şi informaţiile pe care le
administrează potrivit legii [art. 660 alin. (2) C.proc.civ.]. Aceste date sunt necesare declanşării
procedurii de executare silită prin urmărirea bunurilor mobile sau imobile ale debitorului,
respectiv poprirea conturilor bancare.
În cazul nerespectării acestei obligaţii, terţii ori instituţiile la care se referă art. 660 alin.
(2) C.proc.civ. pot fi obligaţi de către instanţa de executare la plata unei amenzi în cuantum de
la 50 la 700 de lei [art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) C.proc.civ.] sau la plata de despăgubiri, în
condiţiile art. 189 C.proc.civ.
În toate situaţiile, executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor
primite, dacă legea nu prevede altfel. Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru
care au fost cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea
lor către terţe persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale [art. 660
alin. (4) C.proc.civ.].
Nu în ultimul rând, în vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul
judecătoresc are acces liber la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice
care conţin date despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită [art. 660 alin. (5) teza
întâi C.proc.civ.].

2.4. Martorii asistenţi

În anumite situaţii, legea prevede că pentru realizarea actelor de executare silită este
necesară prezenţa unor martori asistenţi. Aceştia reprezintă garanţia imparţialităţii executorului
judecătoresc, a faptului că drepturile părţilor sunt respectate, că actele de executare nu sunt
realizate în mod abuziv sau neconform cu dispoziţiile prevăzute de lege. Articolul 661 alin. (1)
C.proc.civ. prevede că prezenţa martorilor asistenţi este obligatorie la pătrunderea într-o
locuinţă, în localuri, depozite sau alte încăperi, în vederea sechestrării şi ridicării bunurilor
debitorului. În cazul în care apreciază că este necesar, executorul poate solicita prezenţa unor
martori asistenţi şi în alte situaţii [art. 661 alin. (2) C.proc.civ.]. De asemenea, părţile pot
solicita ca la efectuarea actelor de executare să fie prezenţi martori asistenţi, executorul
apreciind, de la caz la caz, dacă şi în ce măsură acest lucru este necesar.

2.5. Traducătorul şi interpretul

Traducătorul şi interpretul participă la activitatea procesuală de executare silită în cazul


în care una dintre părţi sau unul dintre participanţi nu cunoaşte limba română, respectiv este
mută, surdă sau surdomută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima [art. 225 alin. (1) şi (2)
C.proc.civ.]. În cazul în care unul dintre participanţi este o persoană mută, surdă sau surdomută

2
Având în vedere această menţiune expresă, instituţiile sau organele cărora li se solicită informaţiile respective nu ar putea invoca
secretul bancar sau confidenţialitatea informaţiilor solicitate. În acest sens, art. 113 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 113/2013, prevede că „informaţii de natura
secretului bancar pot fi furnizate, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate la solicitarea
executorului judecătoresc, în scopul realizării executării silite, pentru existenţa conturilor debitorilor urmăriţi”.

42
ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu
poate citi sau scrie, se va folosi un interpret.
Potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, toate actele efectuate de executorul
judecătoresc se redactează în limba română, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, persoanele
interesate care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română au dreptul să ia cunoştinţă de cuprinsul
actului prin intermediul unui interpret sau traducător.
Dispoziţiile legale referitoare la expert se aplică, în mod corespunzător, şi traducătorului
sau interpretului [art. 225 alin. (3) C.proc.civ.]. Sumele necesare acoperirii cheltuielilor şi
retribuţiei traducătorului şi interpretului vor fi avansate de creditor, urmând a fi recuperate de
la debitor ca şi cheltuieli de executare [art. 670 alin. (3) pct. 4 C.proc.civ.].

Întrebări:
- Care sunt regulile după care se determină competența executorilor judecătorești?
- Care sunt regulile după care pot fi recuzați executorii judecătorești?
- Cum se dispune conexarea executărilor?
- Care sunt actele executorului judecătoresc?
- Ce trebuie să conțină încheierile executorului judecătoresc?
- Ce trebuie să conțină încheierile executorului judecătoresc?
- Care este rolul Ministerului Public în cursul executării silite?
- Care sunt obligațiile agenților forței publice referitoare la executarea silită?
- Care sunt obligațiile terților de a da informații la cererea executorului judecătoresc?

43
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6 - SESIZAREA ORGANULUI DE EXECUTARE ȘI
ÎNCUVIINȚAREA EXECUTĂRII SILITE - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la declanșarea executării silite,


respectiv formularea și înregistrarea cererii de executare silită și încuviințarea executării
silite
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască și analizeze condițiile prevăzute de lege pentru declanșarea executării silite
- cunoască regulile referitoare la formularea cererii de executare silită
- cunoască procedura de înregistrare a cererii de executare silită
- cunoască procedura de încuviințare a executării silite
- facă distincție între cererea de executare silită și cererea de încuviințare a executării silite.

Planul unității de învățare 6


1. Condițiile prevăzute de lege pentru declanșarea executării silite
2. Depunerea și înregistrarea cererii de executare
3. Încuviințarea executării silite

1. Codițiile prevăzute de lege pentru declanșarea executării silite – caracterul cert, lichid
și exigibil al creanței

Creanţa reprezintă dreptul recunoscut sau confirmat prin titlul executoriu şi a cărui
realizare se face prin intermediul organului de executare. Scopul activităţii procesuale de
executare silită este acela al realizării integrale a dreptului recunoscut prin titlul executoriu
[art. 622 alin. (3) C.proc.civ.].
Potrivit art. 663 alin. (1) C.proc.civ., executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa
este certă, lichidă şi exigibilă. Prin alte cuvinte, pentru a putea declanşa o procedură
execuţională, dincolo de verificarea caracterului executoriu al titlului înfăţişat de creditor, este
necesară o analiză de substanţă, referitoare la cele trei caracteristici ale dreptului
creditorului. Verificarea este făcută cu titlu preliminar de către instanța de executare, în
procedura de încuviinţare a executării (art. 666 C.proc.civ.), cererea de executare urmând a fi
respinsă în cazul în care creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă [art. 666 alin. (5) pct. 4
C.proc.civ.]. Pe de altă parte şi în măsura în care este sesizată cu o contestaţie împotriva
executării silite înseşi [art. 712 alin. (1) C.proc.civ.] ori împotriva încheierii prin care a fost
admisă cererea de încuviinţare a executării silite [art. 712 alin. (3) C.proc.civ.], instanţa de
executare va verifica, de data aceasta într-o procedură contradictorie, dacă creanţa creditorului
îndeplineşte cele trei caracteristici, în caz contrar urmând să admită contestaţia şi să anuleze
executarea silită înseşi.

44
Prima dintre caracteristicile pe care creanţa trebuie să le îndeplinească pentru a fi pusă
în executare este cea referitoare la certitudine. Articolul 663 alin. (2) C.proc.civ. defineşte
creanţa certă ca fiind aceea a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din însuşi titlul
executoriu. Prin urmare, în măsura în care pentru a se stabili îndeplinirea acestei cerinţe trebuie
să ne raportăm la un element exterior titlului, condiţia nu este satisfăcută, iar creanţa nu poate
fi pusă în executare.
Noţiunea de creanţă certă este esenţială pentru declanşarea executării silite. Nicio
procedură execuţională nu se poate declanşa sau nu poate fi continuată în măsura în care titlul
executoriu nu o cuprinde în mod neîndoielnic, respectiv în măsura în care existenţa ei depinde
de un element exterior.
Chiar dacă o creanţă care nu este certă nu poate declanşa executarea silită, aceasta poate
participa la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând debitorului
[art. 663 alin. (5) C.proc.civ.]. Sub acest aspect, art. 882 C.proc.civ. prevede că atunci când
condiţia este rezolutorie, suma cuvenită nu se poate elibera creditorului decât dacă acesta dă o
cauţiune sau constituie o ipotecă în favoarea celor cărora le-ar reveni suma în cazul îndeplinirii
condiţiei. Dacă însă condiţia este suspensivă, suma cuvenită creditorului a cărui creanţă este
condiţionată va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia dau o cauţiune sau
constituie o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în cazul în care condiţia s-ar
îndeplini. În cazul în care nu este dată cauţiunea ori nu este constituită ipoteca, şi într-o situaţie,
şi în cealaltă, suma cuvenită creditorului a cărui creanţă este condiţionată se va consemna la
unitatea prevăzută de lege până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau suspensive [art. 882
alin. (3) C.proc.civ.].
În legătură cu caracterul cert al creaței, trebuie avute în vedere și situația prevăzută de
art. 677 C.proc.civ., respectiv aceea în care executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu
depinde de o contraprestaţie, ce rezultă din acelaşi titlu executoriu şi urmează să fie făcută de
creditor în acelaşi timp cu prestaţia debitorului (spre exemplu, în cazul în care prin hotărârea de
partaj bunul este atribuit unuia dintre coproprietari, cu obligarea acestuia la plata unei sulte). În
acest caz, executarea va putea fi făcută numai după ce creditorul a oferit debitorului propria
prestaţie sau după ce a făcut dovada prin înscris că debitorul a primit-o ori este în întârziere cu
primirea ei, potrivit regulilor referitoare la punerea în întârziere a creditorului prevăzute de
art. 1510-1515 C.civ., respectiv ale ofertei de plată şi a consemnaţiunii (art. 1006-1013
C.proc.civ.). Până la momentul îndeplinirii obligaţiei corelative pe care o are faţă de debitor,
creanţa creditorului nu este certă şi nu poate fi pusă în executare.

Potrivit art. 663 alin. (3) C.proc.civ., creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este
determinat sau când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea lui. Ca şi în cazul
certitudinii, lichiditatea creanţei poate fi stabilită exclusiv prin raportare la titlul executoriu,
orice determinare prin prisma unui criteriu exterior conducând la imposibilitatea declanşării
executării sau, dacă aceasta a fost deja declanşată, la anularea ei.
În legătură cu caracterul lichid al creanței, trebuie să avem în vedere distincţia dintre
creanţele care au ca obiect plata unei sume de bani şi cele al căror obiect este reprezentat de o
altă prestaţie, pozitivă sau negativă a debitorului. Sub denumirea marginală „obligaţii
susceptibile de executare silită”, art. 628 C.proc.civ. arată la alin. (1) că pot fi executate silit
obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei

45
acestuia, desfiinţarea unei construcţii, a unei plantaţii ori a altei lucrări, încredinţarea minorului,
stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlul
executoriu.
Potrivit art. 628 alin. (2) C.proc.civ., în cazul în care prin titlul executoriu au fost
stabilite sau acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, care se cuvin creditorului, fără să fi fost
fixat cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc. Încheierea
executorului judecătoresc prin care se stabileşte cuantumul daunelor moratorii constituie titlu
executoriu [art. 628 alin. (5) C.proc.civ.] şi poate fi atacată cu contestaţie la executare în termen
de 15 zile de la comunicare [art. 715 alin. (2) C.proc.civ.]. Dacă titlul executoriu nu cuprinde
dispoziţii referitoare la dobânzi, penalităţi sau alte sume, însă ele se cuvin de drept creditorului
potrivit art. 1535 C.civ. sau altor dispoziţii legale speciale, acestea vor fi stabilite de instanţa de
executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părţilor [art. 628 alin. (4)
C.proc.civ.]. Încheierea instanţei de executare este executorie şi poate fi atacată cu apel în
termen de 10 zile de la comunicare [art. 651 alin. (4) C.proc.civ.]. Legea a pus astfel la
dispoziţia creditorului un instrument eficient pentru realizarea creanţei sale, nemaifiind
necesară formularea unei cereri de chemare în judecată separate având ca obiect daunele
moratorii.
O situaţie diferită este cea prevăzută de art. 628 alin. (3) C.proc.civ. Textul de lege
vizează situaţia în care, deşi nu sunt datorate daune moratorii, creditorul doreşte actualizarea
creanţei. Această actualizare va putea fi făcută de către executorul judecătoresc numai la cererea
creditorului, spre deosebire de situaţia prevăzută la art. 628 alin. (2) C.proc.civ. (cazul în care
titlul executoriu cuprinde dobânzi, penalităţi sau alte sume care să acopere prejudiciul cauzat
ca urmare a neexecutării în termen a obligaţiei), în care determinarea cuantumului se face de
către executorul judecătoresc învestit cu punerea în executare a titlului, nefiind necesară o
cerere expresă a creditorului în acest sens. Actualizarea se va face potrivit criteriilor cuprinse
în titlul executoriu, iar în cazul lipsei unui astfel de criteriu din titlu, în funcţie de rata inflaţiei,
calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte
titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a
obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri. Încheierea executorului judecătoresc prin care
este actualizată creanţa constituie titlu executoriu [art. 628 alin. (5) C.proc.civ.].

Articolul 663 alin. (4) C.proc.civ. prevede că o creanţă este exigibilă dacă obligaţia
debitorului este ajunsă la scadenţă sau dacă debitorul este decăzut din beneficiul termenului de
plată. Se are în vedere, în mod evident, situaţia în care dreptul creditorului este afectat de o
modalitate, respectiv de un termen, adică executarea obligaţiei depinde de un eveniment viitor
şi sigur [art. 1411 alin. (1) C.civ.], termen suspensiv până la împlinirea căruia este amânată
scadenţa obligaţiei [art. 1412 alin. (1) C.civ.].
În materia executării silite nu interesează neapărat termenul ca modalitate a obligaţiei,
adică termenul substanţial, ci termenul de graţie sau procedural, acordat în vedere aducerii la
îndeplinire a obligaţiei prevăzute de titlul executoriu.
Sub acest aspect trebuie reţinut că termenul de graţie este termenul acordat de instanţă
prin chiar hotărârea condamnatorie, cu indicarea motivelor pentru care s-a acordat acest termen
[art. 397 alin. (3) C.proc.civ.]. Termenul de graţie nu poate fi acordat în cazul în care debitorului
i s-a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute

46
într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii de chemare în judecată, conform
art. 1522 C.civ. referitor la punerea în întârziere a debitorului şi nici dacă la data pronunţării
subzistă vreunul dintre motivele prevăzute la art. 675 alin. (1) C.proc.civ. [art. 397 alin. (3) teza
a doua C.proc.civ.].
În cazul în care se solicită acordarea unui termen de plată, instanţa va aprecia asupra
cererii şi va stabilit un termen raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, ţinând cont, dacă
este cazul, şi de uzanţe [art. 5 alin. (3) C.proc.civ.]. Legea nu prevede o anumită durată pentru
termenul de plată, urmând ca acesta să fie stabilit în concret de judecător. Debitorul trebuie să
solicite acordarea termenului de graţie în faţa instanţei care soluţionează procesul, care se va
pronunţa prin chiar hotărârea care dezleagă pricina [art. 397 alin. (3) teza I C.proc.civ.). Prin
urmare, debitorul nu va putea solicita acordarea termenului de graţie după pronunţarea hotărârii
sau în cadrul procedurii de executare, altfel spus acesta nu ar putea formula o cerere de acordare
a termenului de graţie pe cale separată.

2. Depunerea și înregistrarea cererii de executare silită

Executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori
convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poştă,
curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi
confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative. În cazul în care
creditorul este persoană juridică, reprezentarea convențională a acesteia nu se poate face prin
mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit
art. 84 alin. (1) C.proc.civ. (Decizia nr. 19/2018 a ÎCCJ – completul pentru dezlegarea
chestiunilor de drept).

Potrivit art. 664 și art. 148 C.proc.civ., cererea de executare silită trebuie să cuprindă:
– indicarea executorului judecătoresc căruia îi este adresată;
– numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, după caz, denumirea şi sediul
lor, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, adresa
electronică, numărul de telefon, numărul de fax;
– obiectul cererii de executare (bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate);
– temeiul cererii de executare (indicarea titlului executoriu);
– modalităţile de executare solicitate de creditor;
– semnătura creditorului sau a reprezentantului acestuia.

La cerere trebuie anexate:


– titlul executoriu în original sau în copie legalizată;
– dovezii achitării taxei judiciare de timbru prevăzute de lege pentru încuviințarea
executării silite de către instanța de executare; potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G.
nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererile de încuviințare a executării silite
se timbrează cu o taxă de 20 de lei pentru fiecare titlu executoriu;

47
– înscrisurile anume prevăzute de lege: dovada calităţii de reprezentant, atunci când
cererea este formulată prin reprezentant, dovada executării prestaţiei reciproce, când
executarea depinde de o contraprestaţie (art. 677 C.proc.civ.), dovada achitării cauţiunii,
în cazul în care se solicită punerea în executare a unei hotărâri a cărei executare
provizorie a fost încuviinţată de instanţă cu dare de cauţiune (art. 678 C.proc.civ.).

Potrvit art. 665 alin. (1) C.proc.civ., de îndată ce primeşte cererea de executare,
executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea
dosarului de executare sau, după caz, va refuza motivat deschiderea procedurii de executare.
Încheierea se comunică de îndată creditorului.
În cazul în care executorul judecătoresc refuză deschiderea procedurii de executare,
creditorul poate face plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii, la instanţa
de executare [art. 665 alin. (2) C.proc.civ.].

3. Încuviințarea executării silite

În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va


solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare.
Cererea de încuviinţare a executării silite este de competenţa exclusivă a instanţei de
executare, aşa cum rezultă din art. 666 alin. (1) şi din art. 651 alin. (3) C.proc.civ. Ca regulă
generală, potrivit art. 651 alin. (1) C.proc.civ., instanţa de executare este judecătoria în a cărei
circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă
judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul
sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei
circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

Cererea de încuviinţare a executării trebuie să îndeplinească cerinţele generale


prevăzute de art. 148 C.proc.civ., respectiv:
- arătarea creditorului şi a debitorului, cu indicarea domiciliului sau, după caz, a
sediului acestuia;
- arătarea obligaţiei a cărei executare se solicită, precum și temeiul acesteia, respectiv
titlul executoriu;
- modalităţile de executare, în situaţia în care creditorul le-a indicat în mod expres în
cererea de executare;
- bunul ce urmează a fi executat sau urmărit, dacă este cazul;
- semnătura executorului judecătoresc.

La cerere se vor anexa, în copie certificată de executor pentru conformitate cu originalul,


cererea creditorului, titlul executoriu şi încheierea prin care s-a dispus deschiderea dosarului de
executare, potrivit art. 665 alin. (1) C.proc.civ.
De asemenea, cererea va fi timbrată cu taxa judiciară de timbru pe care creditorul are
obligaţia să o anexeze la cererea de executare. Taxa judiciară de timbru are un cuantum de 20
de lei pentru fiecare titlu executoriu, potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013

48
privind taxele judiciare de timbru . Taxa judiciară de timbru trebuie depusă în original, odată
cu cererea de încuviinţare a executării silite, doar celelalte înscrisuri care însoţesc cererea
urmând a fi depuse în copie certificată de executor pentru conformitate cu originalul.

Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de maximum 7 zile


de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea
părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în
cel mult 7 zile de la pronunţare.

Încheierea se comunică din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc, precum şi


creditorului. Încheierea va cuprinde:
- arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea (inclusiv arătarea
creditorului, debitorului și, eventual, a terțului garant împotriva este încuviințată
executarea);
- creanța, respectiv obligația prevăzută de titlul executoriu și a cărei aducere la
îndeplinire pe calea executării silite a fost încuviințată; în cazul în care creanța este
reprezentată de plata unei sume de bani, va fi indicat cuantumul acestei, cu toate
accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea;
- modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta de
către creditor, în cuprinsul cererii de executare.

Admiterea cererii de încuviințare a executării produce anumite efecte, potrivit art. 666
alin. (4) C.proc.civ. Aceste efecte sunt însă condiţionate de opţiunea creditorului şi de regulile
de competenţă teritorială aplicabile executorului judecătoresc, potrivit art. 652 alin. (1)
C.proc.civ.
În primul rând, încuviinţarea executării silite va permite creditorului să ceară
executorului judecătoresc să recurgă, simultan sau succesiv, la toate modalităţile de executare
prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. În
cazul urmăririi silite, creditorul poate opta între mai multe modalităţi de executare, în măsura
în care creanţa sa îndeplineşte condiţiile pentru a fi pusă în executare în oricare dintre aceste
modalităţi [având în vedere dispoziţiile art. 813 alin. (5) C.proc.civ.] şi executorul judecătoresc
este competent teritorial, potrivit art. 652 alin. (1) C.proc.civ.
Încuviinţarea executării silite dată într-un dosar de executare nu va putea însă produce
efecte într-un altul, chiar dacă se urmăreşte executarea aceluiaşi titlu executoriu. De asemenea,
în cazul executării silite directe, legea reglementează o sigură modalitate de executare pusă la
dispoziţia creditorului, acesta neputând solicita executorului să efectueze acte de executare în
altă modalitate decât cea prevăzută de lege.

În al doilea rând, încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării,
din această expresie a legiuitorului, folosită la art. 666 alin. (4) C.proc.civ., netrebuind să se
înţeleagă însă că executorul judecătoresc sesizat de creditor îşi prorogă competenţa de executare
cu privire la toate modalităţile de executare, pe întreg teritoriul ţării. Executorul judecătoresc
nu va putea efectua decât acele acte de executare care îi revin în competenţă, potrivit regulilor
stabilite de art. 652 alin. (1) C.proc.civ., a căror încălcare atrage o nulitate necondiţionată,

49
potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol. Din contră, ca o procedură care garantează principiul
legalităţii, încuviinţarea executării trebuie să aibă în vedere competenţa executorului
judecătoresc, efectuarea ulterioară a unor acte de executare în afara circumscripţiei teritoriale a
curţii de apel în raza căreia îşi are biroul atrăgând sancţiunea nulităţii acestora, cu excepţia
situaţiei prevăzute la art. 652 alin. (2) C.proc.civ. Potrivit acestui text de lege, atunci când
bunurile mobile sau imobile ale debitorului se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel,
este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre
acestea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi de apel.
Dacă, însă, executorul judecătoresc iniţial învestit de creditor constată că nu sunt bunuri
şi venituri urmăribile în raza competenţei sale teritoriale, creditorul poate cere instanţei de
executare continuarea executării silite printr-un alt executor judecătoresc, potrivit art. 652 alin.
(4) şi art. 653 alin. (4) C.proc.civ. În această situaţie, nu va fi necesară o nouă încuviinţare a
executării silite, după înlocuirea executorului judecătoresc de către instanţa de executare [care
rămâne aceeaşi, potrivit regulii stabilite de art. 651 alin. (1) C.proc.civ.] cu un alt executor
judecătoresc indicat de creditor, acesta va continua executarea, efectuând actele de executare în
raza sa de competenţă.

În al treilea rând, efectele încheierii de încuviinţare a executării silite se extind şi asupra


titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de
executare silită încuviinţate. Sunt astfel de titluri executorii:
– încheierea prin care executorul judecătoresc calculează cuantumul sumelor datorate
de debitor creditorului cu titlul de dobânzi, penalităţi sau alte sume, stipulate în titlul executoriu,
dar fără a fi indicat cuantumul lor [art. 628 alin. (2) C.proc.civ.];
– încheierea executorului judecătoresc de actualizare a obligaţiei principale stabilite în
bani, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu sau, în lipsa acestora, în funcţie de rata
inflaţiei [art. 628 alin. (3) C.proc.civ.];
– încheierea executorului judecătoresc de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670
alin. (6) C.proc.civ.];
– încheierea prin care executorul judecătoresc stabileşte, pe bază de expertiză sau de alte
documente justificative, despăgubirile datorate de debitor, dacă prin titlul executoriu creditorul
a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia de a face sau, după caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situaţiei
anterioare încălcării obligaţiei de a nu face [art. 903 alin. (1) C.proc.civ.].

Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:


1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă
cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege. Pot fi astfel de impedimente:

50
– neîndeplinirea de către creditor a obligaţiei corelative care îi revine, conform titlului
executoriu (art. 677 C.proc.civ.);
– neachitarea de către creditor a cauţiunii stabilite de instanţa care a încuviinţat executarea
provizorie a hotărârii (art. 678 C.proc.civ.);
– lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de executare
sau dovedirea calităţii de reprezentant cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege în
acest sens (art. 151 C.proc.civ.);
– depunerea doar a unei copii simple a titlului executoriu, nu a originalului sau a unei
copii legalizate [art. 664 alin. (4) C.proc.civ.];
– nesemnarea cererii de executare de către creditor sau reprezentantul acestuia [art. 664
alin. (3) coroborat cu art. 148 alin. (1) C.proc.civ.];
– faptul că s-a dispus suspendarea executării provizorii de către instanţa de apel (art. 450
C.proc.civ.), suspendarea executării hotărârii de către instanţa de recurs [art. 484 alin. (2)-
(5) C.proc.civ.] ori de cea care soluţionează contestaţia în anulare (art. 507 C.proc.civ.)
sau revizuirea (art. 512 C.proc.civ.) .

Încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este
supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestaţiei la executare silită,
introdusă în condiţiile prevăzute de lege.
Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată
numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Dat fiind caracterul
necontencios al acestei proceduri, la soluţionarea apelului nu va fi citat decât creditorul. Apelul
se va soluţiona în camera de consiliu, potrivit art. 534 alin. (5) C.proc.civ., hotărârea dată în
apel fiind definitivă [art. 666 alin. (7) C.proc.civ. precizează că încheierea de respingere a cererii
de încuviinţare a executării este supusă exclusiv apelului]. În cazul admiterii apelului, instanţa
de apel va schimba soluţia primei instanţe şi va face în cuprinsul hotărârii menţiunile specifice
încheierii de încuviinţare a executării silite.
Hotărârea prin care se soluţionează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, şi
executorului judecătoresc.

Întrebări:
- Care sunt condițiile prevăzute de lege pentru declanșarea executării silite?
- Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de executare?
- Care este procedura de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite?
- Care sunt efectele pe care le produce încuviințarea executării silite?
- Care sunt motivele pentru care poate fi respinsă cererea de încuviințare a executării silite?

51
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7 - EFECTUAREA ACTELOR DE EXECUTARE SILITĂ.
CHELTUIELILE DE EXECUTARE. EXECUTAREA CONTRA MOȘTENITORILOR.
DEPUNEREA CU AFECTAȚIUNE SPECIALĂ

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la actele începătoare de


executare, cheltuielile de executare, executarea contra moștenitorilor și efectuarea
depunerii cu afectațiune specială
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască regulile aplicabile somării debitorului
- cunoască regulile referitoare la cheltuielile de executare
- cunoască procedura de executare contra moștenitorilor
- cunoască modul de realizare a depunerii cu afectațiune specială

Planul unității de învățare 7:


1. Înștiințarea debitorului
2. Cheltuielile de executare
3. Executarea contra moștenitorilor
4. Depunerea cu afectațiune specială

1. Înștiințare debitorului

Ca regulă generală, obligaţiile stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt
titlu executoriu se aduc la îndeplinire de bunăvoie, nefiind necesară intervenţia organelor de
executare [art. 622 alin. (1) C.proc.civ.]. Această regulă îşi găseşte aplicarea şi în cadrul
procedurii de executare deoarece, ca regulă generală, actele de executare nu vor putea fi
efectuate decât după ce debitorul este încunoştinţat cu privire la încuviinţarea executării silite
și la obligaţia pe care o are de îndeplinit, fiindu-i oferit un termen în vederea aducerii la
îndeplinire a respectivei obligaţii. Înştiinţarea debitorului este necesară şi în scopul de a da
acestuia posibilitatea să conteste executarea silită înseşi, inclusiv încheierea prin care a fost
încuviinţată, dacă apreciază că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest scop.
Astfel, potrivit art. 667 alin. (1) C.proc.civ., dacă executarea silită a fost încuviinţată,
executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie a încheierii de încuviinţare a executării
împreună cu o copie a titlului executoriu şi, ca regulă generală, o somaţie. Copia titlului
executoriu va fi certificată de către executorul judecătoresc pentru conformitate cu originalul.

Prin somaţie, debitorului îi este pusă în vedere îndeplinirea obligaţiei, de îndată sau în
termenul acordat de lege, cu menţiunea că, în caz contrar, se va proceda la continuarea
executării silite (art. 668 C.proc.civ.). Comunicarea somaţiei constituie materializarea
principiului rolului activ al executorului judecătoresc, rol activ în baza căruia acesta are
obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu

52
celeritate a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a
drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate [art. 627 alin. (1) C.proc.civ.].
Totodată, regula conform căreia niciun act de executare silită nu va putea fi efectuat
înainte de înştiinţarea debitorului şi expirarea termenului prevăzut de lege pentru ca acesta să
îşi îndeplinească obligaţia de bunăvoie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil,
în termen optim şi previzibil (art. 6 C.proc.civ.), dând posibilitatea debitorului să evite
consecinţele negative ale executării silite şi, dacă este cazul, să conteste executarea şi oferind
creditorului, prin instituirea unor termene legale de aducere la îndeplinire a obligaţiei, garanţia
că procedura execuţională nu va fi tergiversată.

Legea nu prevede menţiunile pe care trebuie să le cuprindă somaţia de executare. În


practica execuţională, somaţia cuprinde următoarele:
– denumirea şi sediul organului de executare;
– data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare;
– numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului;
– numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului;
– arătarea titlului executoriu anexat în baza căruia urmează să se facă executarea silită;
– arătarea obligaţiei care trebuie adusă la îndeplinire conform dispoziţiilor titlului
executoriu;
– termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie obligaţia prevăzută în
titlul executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării acesteia, inclusiv în ceea ce
priveşte plata cheltuielilor de executare;
– semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.

În legătură cu termenul prevăzut de lege în care debitorul urmează să îşi execute de


bunăvoie obligaţia, acesta diferă în funcţie de modalitatea de executare silită.
Astfel, legea prevede următoarele termene pentru ca, de la comunicarea încheierii de
încuviinţare a executării silite şi a somaţiei de executare, debitorul să îşi aducă la îndeplinire de
bunăvoie obligaţia:
– în cazul urmăririi mobiliare – o zi [art. 732 alin. (1) C.proc.civ.];
– în cazul urmăririi imobiliare – 15 zile (art. 820 C.proc.civ.);
– în cazul predării silite a bunurilor mobile – 24 de ore (art. 893 C.proc.civ.);
– în cazul predării silite a bunurilor imobile – 8 zile (art. 897 C.proc.civ.);
– în cazul executării silite a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face – 10
zile [art. 904 şi art. 905 alin. (1) C.proc.civ.].

Potrivit art. 667 alin. (2) C.proc.civ., comunicarea copiei certificate a titlului executoriu
şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somaţie ori
fără comunicarea titlului către debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.
Nulitatea este una expresă, astfel încât vătămarea pricinuită debitorului este prezumată,
până la dovada contrară [art. 175 alin. (2) C.proc.civ.]. Raportat la dispoziţiile textului de lege,
care se referă exclusiv la comunicarea somaţiei şi a copiei după titlul executoriu, nu şi a
încheierii privind încuviinţarea executării silite, necomunicarea acesteia va atrage sancţiunea
nulităţii condiţionate virtuale a actelor de executare [art. 175 alin. (1) C.proc.civ.], debitorul

53
care contestă procedura de executare trebuind să facă dovada că prin necomunicarea încheierii
i s-a produs o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actelor de executare
ulterioare.

Legea prevede o serie de excepţii de la regula generală privind obligativitatea înştiinţării


debitorului:
- potrivit art. 669 C.proc.civ., comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu nu este
necesară în cazul în care instanţa de executare dispune, la cererea creditorului,
decăderea debitorului din beneficiul termenului de plată, în situaţiile prevăzute de
art. 675 C.proc.civ.,
- atunci când titlul executoriu este reprezentat de o ordonanţă sau de o încheiere
pronunţate de instanţele judecătoreşti şi pe care legea le declară executorii. Sunt
astfel de ordonanţe ori încheieri: încheierea prin care se dispune înfiinţarea
sechestrului asigurător [art. 954 alin. (2) C.proc.civ.], încheierea prin care s-a dispus
instituirea sechestrului asupra unei nave [art. 961 alin. (2) C.proc.civ.], încheierea
prin care s-a dispus poprirea asigurătorie (art. 971 C.proc.civ.), ordonanţa de plată
(art. 1025 C.proc.civ.). În cazul ordonanţei preşedinţiale, aceasta va putea fi pusă în
executare fără somaţie numai în măsura în care s-a solicitat în mod expres acest lucru
şi instanţa s-a pronunţat în acest sens [art. 997 alin. (3) C.proc.civ.]. Excepţia nu este
aplicabilă în cazul în care titlul pus în executare este o sentinţă cu executare
provizorie (de drept sau judecătorească);
- executarea silită se face fără somaţie în cazul popririi, potrivit art. 783 alin. (1)
C.proc.civ.;
- în cazul executării silite directe, creditorul poate solicita instanţei de executare ca
executarea să se facă de îndată şi fără somaţie, în cazul în care se justifică o nevoie
urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să
distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate (art. 889 C.proc.civ.). Instanţa
va analiza cererea, de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi se va
pronunţat prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

2. Cheltuielile de executare

Ca regulă generală, partea care solicită îndeplinirea unui act de executare sau a altei
activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în
acest scop [art. 670 alin. (1) teza întâi C.proc.civ.]. Această parte este, de regulă, creditorul,
căruia îi revine, potrivit art. 647 alin. (1) C.proc.civ., obligaţia de a acorda executorului
judecătoresc, la cererea acestuia, sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în buna condiţii,
a executării silite, punându-i la dispoziţie şi mijloacele necesare în acest scop. În acest context,
principala obligaţie a creditorului este aceea de a avansa cheltuielile necesare îndeplinirii actelor
de executare, potrivit dispoziţiilor luate de executorul judecătoresc [art. 647 alin. (1) teza a doua
C.proc.civ.]. De asemenea, creditorul are obligaţia de a avansa cheltuielile necesare efectuării
actelor sau activităţilor dispuse din oficiu [art. 670 alin. (1) teza finală C.proc.civ.].
Creditorul nu are obligaţia de a avansa toate cheltuielile de executare, ci doar pe acelea
necesare îndeplinirii actelor de executare. Între acestea nu se încadrează şi onorariul

54
executorului judecătoresc. În acest sens, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 188/2000 prevede că
executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de
plata anticipată a onorariului.

Ca regulă generală, cheltuielile de executare avansate de către creditor vor fi recuperate


de la debitor, pe baza încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare. Obligaţia debitorului
de a suporta cheltuielile de executare subzistă inclusiv dacă acesta a efectuat plata voluntară a
creanţei, el fiind obligat să suporte cheltuielile de executare stabilite, sau, după caz, efectuate
după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite prin titlul
executoriu, indiferent dacă aceasta s-a realizat în mod voluntar sau nu.

Cu toate acestea, în cazul în care obligaţia este adusă la îndeplinire în termenul


indicat în somaţia de executare, debitorul nu va mai fi obligat să suporte decât cheltuielile
pentru actele de executare efectiv îndeplinite, putând să solicite inclusiv diminuarea onorariilor
executorului judecătoresc şi avocatului creditorului, dacă este cazul, proporţional cu activitatea
depusă de aceştia [art. 670 alin. (2) C.proc.civ.]. Diminuarea onorariilor se va putea obţine pe
cale de contestaţie la executare, formulată conform regulilor de drept comun, cu singura
excepţie că suspendarea executării cheltuielilor de executare nu este condiţionată de plata
vreunei cauţiuni [art. 670 alin. (4) teza finală C.proc.civ.].

În categoria cheltuielilor de executare intră, potrivit art. 670 alin. (3) C.proc.civ.:
– taxele de timbru necesare declanşării executării silite;
– onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii;
– onorariul avocatului creditorului în faza de executare silită;
– onorariul expertului, al traducătorului şi al interpretului;
– cheltuielile efectuate cu ocazia publicităţii procedurilor de executare silită şi cu
efectuarea altor acte de executare silită;
– cheltuielile de transport;
– alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfăşurării executării silite [spre exemplu,
cheltuielile efectuate de creditor cu întocmirea documentaţiei cadastrale şi deschiderea
cărţii funciare a imobilului urmărit, potrivit art. 829 alin. (2) C.proc.civ.].

Cheltuielile de executare se stabilesc de către executorul judecătoresc prin încheiere, pe


baza dovezilor prezentate de partea interesată. Cheltuielile cuprinse în încheiere sunt fie
cheltuieli efectuate, stabilite pe baza dovezilor prezentate de creditor, fie cheltuieli estimate,
raportat la modalitatea de executare silită, numărul şi felul bunurilor urmărite, locul situării
acestora etc.
Pe parcursul procedurii de executare, executorul poate actualiza valoarea cheltuielilor
de executare, în funcţie de actele de executare îndeplinite sau a căror îndeplinire este necesară
ori, după caz, raportat la apariţia unor incidente în cursul executării silite.

Împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, partea interesată poate


formula contestaţie, în termenul prevăzut de art. 715 alin. (2) C.proc.civ., respectiv 15 zile de
la comunicarea încheierii. Instanţa de executare poate cenzura cheltuielile stabilite prin

55
încheiere, pe baza probelor prezentate de partea care a formulat-o, cu respectarea dispoziţiilor
art. 451 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., respectiv: instanţa poate reduce partea din cheltuielile de
judecată reprezentând onorariul de avocat atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport
cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi
de circumstanţele cauzei, fără însă ca măsura luată de instanţă să afecteze raporturile dintre
avocat şi client; în aceleaşi condiţii, instanţa poate să reducă onorariile experţilor.

Recuperarea de la debitor a sumelor destinate acoperirii cheltuielilor de executare se


realizează atunci când scopul procedurii de executare este atins. În acest sens, art. 703 alin. (1)
pct. 1 C.proc.civ. prevede că executarea silită încetează dacă s-a realizat integral obligaţia
prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate
potrivit legii.
Sub acest aspect, cheltuielile de executare reprezintă o creanţă cu rang preferenţial,
potrivit art. 865 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. Dacă, însă, executarea silită încetează ca urmare a
renunţării creditorului [art. 703 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.], cheltuielile de executare, inclusiv
onorariul executorului judecătoresc, rămân în sarcina acestuia [art. 670 alin. (2) C.proc.civ.]. În
cazul în care executarea silită nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri
urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri [art. 703 alin. (1) pct. 2
C.proc.civ.], cheltuielile de executare, cu excepţia onorariului executorului judecătoresc, vor fi
plătite de către creditor, în măsura în care nu le-a avansat deja pentru efectuarea actelor de
executare, urmând a fi recuperate de către acesta de la debitor atunci când starea patrimonială
a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripţiei [art. 670 alin. (5) C.proc.civ.].

Încheierea executorului judecătoresc prin care acesta stabileşte cheltuielile de executare


constituie titlu executoriu [art. 670 alin. (6) C.proc.civ.]. Caracterul de titlu executoriu este
justificat prin aceea că, fiind făcute în scopul aducerii la îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în
titlu, cheltuielile de executare nu pot face obiectul unei executări separate decât în mod
excepţional. De altfel, efectele încheierii de încuviințare a executării silite se răsfrâng şi asupra
încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, nefiind necesară o nouă încuviinţare în ceea
ce le priveşte pe acestea [art. 666 alin. (4) teza finală C.proc.civ.].

3. Executarea contra moștenitorilor (art. 687-689 C.proc.civ.)

Dacă debitorul moare înainte de sesizarea executorului judecătoresc, nicio executare


silită nu poate fi pornită, iar dacă moare după ce aceasta a fost pornită, ea nu poate fi continuată
cât timp moştenirea nu a fost acceptată de către cei chemaţi la moştenire sau, în lipsă, cât timp
nu a fost numit, în condiţiile legii, un curator al succesiunii ori, după caz, un curator special
pentru executare, în condiţiile art. 58 C.proc.civ.
În cazul în care creditorul sau executorul judecătoresc ia cunoştinţă, în orice mod, de
faptul că debitorul a decedat, acesta este obligat să solicite de îndată camerei notarilor publici
în a cărei circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul să facă menţiune în registrul special
prevăzut de lege despre începerea executării silite şi să îi elibereze un certificat din care să
rezulte dacă moştenirea debitorului a fost sau nu dezbătută, iar în caz afirmativ, care sunt

56
persoanele care au calitatea de moştenitori, precum şi faptul dacă până la acceptarea moştenirii
de către cel puţin unul dintre succesibili a fost sau nu numit un curator al succesiunii.
În cazul în care se constată că moştenirea nu a fost dezbătută sau, după caz, acceptată,
creditorul sau executorul judecătoresc poate cere camerei notarilor publici în a cărei
circumscripţie a avut ultimul domiciliu defunctul sau, după caz, notarului public deja sesizat
întocmirea inventarului succesiunii sau desemnarea unei persoane în acest scop.
Dacă debitorul moare înainte de începerea executării silite şi se constată că nu există
niciun moştenitor acceptant şi nici nu este numit un curator al succesiunii, la cererea creditorului
ori a executorului judecătoresc, instanţa de executare va numi de îndată un curator special, până
când va fi numit, în condiţiile legii, curatorul succesiunii.
În cazul în care moştenirea a fost acceptată şi există numai moştenitori majori,
executarea silită va fi pornită împotriva tuturor, în afară de cazul în care numai unii dintre
aceştia sunt chemaţi, de lege ori potrivit voinţei defunctului, să răspundă pentru anumite datorii
ale defunctului. Dacă executarea silită este pornită contra tuturor moştenitorilor, aceştia vor fi
citaţi, printr-o înştiinţare colectivă, făcută la locul deschiderii moştenirii, pe numele acesteia,
cu excepţia cazului în care au ales, cu ocazia dezbaterii succesorale ori chiar ulterior, un alt
domiciliu în vederea citării sau un reprezentant al acestora, după caz.
Dacă între moştenitori sunt şi minori sau persoane puse sub interdicţie judecătorească,
executarea silită nu va putea fi pornită decât după numirea reprezentanţilor sau a ocrotitorilor
legali. Dacă însă după o lună de la moartea debitorului sau de la punerea sub interdicţie
judecătorească nu a fost numit reprezentantul sau ocrotitorul legal, creditorul sau executorul
judecătoresc va putea cere instanţei de executare numirea unui curator special, până la numirea
lui.
Dacă la moartea debitorului executarea era începută, ea se suspendă şi nu va fi reluată
împotriva succesibililor acceptanţi decât după 10 zile de la data când aceştia au fost
încunoştinţaţi despre continuarea executării silite.

4. Depunerea cu afectațiune specială (art. 721-722 C.proc.civ.)

Până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terţul garant poate
obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea
prevăzută de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanţei, cu toate
accesoriile şi cheltuielile de executare, şi depunând dovada de consemnare la executorul
judecătoresc
Asupra cererii debitorului sau a terţului garant, executorul judecătoresc se va pronunţa
de urgenţă, prin încheiere, dată cu citarea părţilor, ce va fi comunicată de îndată părţilor.
Dacă cererea este admisă şi debitorul sau terţul garant nu se opune, executorul
judecătoresc, odată cu desfiinţarea măsurilor, va dispune şi eliberarea sumei în mâinile
creditorului.
Dacă însă debitorul sau terţul garant dovedește că a făcut contestaţie la executare în
termen şi se opune la eliberare, aceasta este suspendată de drept, iar executorul judecătoresc
se va pronunţa asupra eliberării sumei numai după ce instanţa a dat o hotărâre definitivă asupra
contestaţiei respective.

57
Potricit art. 722 C.proc.civ., suma consemnată de debitor sau de terţul garant va servi
exclusiv la plata creditorului pe seama căruia s-a făcut consemnarea, precum şi la acoperirea
cheltuielilor de executare, cu excepţia cazului în care sunt mai mulţi creditori urmăritori sau
intervenienţi, când se va proceda la distribuire, potrivit dispoziţiilor art. 864 şi următoarele
C.proc.civ.

Întrebări:
- Care sunt regulile procedurale după care se face somarea debitorului?
- Care sunt termenele care trebuie menționate în somație, în funcție de modalitatea de
executare?
- Care sunt excepțiile de la regula somării debitorului?
- Care sunt obligațiile creditorului cu privire la cheltuielile de executare?
- Ce categorii de cheltuieli intră în categoria cheltuielilor de executare?
- Care este regimul juridic al încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare?
- Care este procedura de urmat în cazul executării moștenitorilor?
- Care este procedura după care se face depunerea cu afectațiune specială?

58
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8 - INCIDENTE ÎN CURSUL EXECUTĂRII -
INTERVENȚIA ALTOR CREDITORI, PERIMAREA, SUSPENDAREA,
RESTRÂNGEREA EXECUTĂRII

Obiectiv general – dobîndirea cunoștințelor referitoare la incidentele care pot apărea pe


parcursul executătii silite
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască regulile aplicabile intervenției altor creditori în executarea silită
- cunoască regulile după care operează perimarea executării silite
- facă distincție între cazurile de suspendare a executării silite
- cunoască procedura de soluționare a cererilor de suspendare a executării silite
- cunoască regulile după care poate fi cerută restrângerea executării silite

Planul unității de învățare 8


1. Intervenția altor creditori
2. Perimarea executării silite
3. Suspendarea executării silite
4. Restrângerea executării silite

1. Intervenția altor creditori

Orice creditor poate interveni în cursul executării silite pornite de un alt creditor, însă
numai în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Pot interveni în executarea silită:
– creditorii care au deja un titlu executoriu contra debitorului;
– creditorii care au luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestuia;
– creditorii care au un drept real de garanţie sau, după caz, un drept de preferinţă asupra
bunului urmărit, conservat în condiţiile prevăzute de lege;
– creditorii chirografari titulari ai unor creanţe băneşti rezultate din înscrisuri cu dată certă
ori din registre ţinute cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, intervenţia poate fi făcută până la termenul stabilit
de către executor pentru valorificarea, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege ori
convenite de părţi, a bunurilor mobile sau imobile urmărite. Cu toate acestea, creditorii care au
un drept real de garanţie asupra bunurilor urmărite şi care este conservat în condiţiile prevăzute
de lege, creditorii care au creanţe având ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat
sau bugetului Uniunii Europene, precum şi alţi creditori privilegiaţi care intervin în cursul
urmăririi silite au dreptul să participe la distribuire după rangul conferit de dreptul lor de
preferinţă, chiar dacă cererea de intervenţie a fost făcută după expirarea termenului stabilit de
către executor pentru valorificarea, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege ori convenite
de părţi, a bunurilor mobile sau imobile urmărite, dacă şi-au depus titlurile de creanţă în

59
termenul prevăzut la art. 869 alin. (2) C.proc.civ., în vederea întocmirii proiectului de distribuire
a sumei rezultate din urmărire.

Cererea de intervenţie trebuie să fie făcută cu respectarea cerinţelor prevăzute la art.


664 C. proc.civ. cu privire la cererea de executare silită, indicându-se în mod expres dacă
creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, precum şi dacă este garantată sau negarantată, în tot ori
în parte, privilegiată sau chirografară, după caz. În cazul în care creditorul a cerut sau a obţinut
luarea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului, se va face menţiune şi despre acest
lucru, indicându-se bunurile pentru care s-a cerut luarea acestor măsuri.
Cererea se depune la executorul judecătoresc, împreună cu copii certificate de pe
documentele justificative, precum şi de pe procesul-verbal de constatare a aplicării măsurii
asigurătorii, dacă este cazul. În situaţia în care se reclamă creanţe băneşti rezultate din înscrierile
contabile făcute în registre ţinute cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, cererea va fi
însoţită, sub sancţiunea inadmisibilităţii, de un extras de pe înscrierile care cuprind aceste sume,
legalizate de un notar public.

După înregistrarea cererii, executorul judecătoresc o va înainta de îndată instanţei de


executare competente, împreună cu toate documentele justificative, în vederea încuviințării
acesteia, dispoziţiile art. 665 şi 666 C.proc.civ. referitoare la înregistrarea cererii, prin încheiere,
de către executor, și la încuviințarea executării de către instanța de executare aplicându-se în
mod corespunzător.
Până la încuviințarea cererii de intervenţie, instanţa poate suspenda eliberarea sau
distribuirea de sume obţinute din valorificarea bunurilor debitorului. Instanţa poate obliga
creditorul intervenient la plata unei cauţiuni.
Instanţa soluţionează cererea în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dispoziţiile art.
666 C.proc.civ. referitoare la încuviințarea executării silite aplicându-se în mod corespunzător.

Dacă creditorii care au formulat cerere de intervenţie nu au titlu executoriu,


instanţa va convoca în camera de consiliu, de urgenţă şi în termen scurt, debitorul şi creditorii
care nu au titlu executoriu, pentru recunoaşterea de către debitor a creanţelor, dispunând
totodată comunicarea către debitor a copiilor de pe cererile de intervenţie şi de pe documentele
justificative. La termenul fixat de instanţă, debitorul trebuie să declare dacă înţelege să
recunoască, în tot sau în parte, creanţele pentru care a avut loc intervenţia. Dacă debitorul nu se
înfăţişează, se consideră că recunoaşte toate creanţele reclamate prin cererile de intervenţie.
Dacă debitorul contestă, în tot sau în parte, creanţele reclamate, creditorii intervenienţi ale căror
creanţe au fost contestate au dreptul să solicite instanţei, cu plata prealabilă a cauţiunii prevăzute
la art. 719 alin. (2) C.proc.civ., să dispună executorului judecătoresc ca sumele reclamate să fie
puse deoparte, dacă, în termen de 5 zile de la data când a avut loc convocarea, aceştia vor face
dovada că au introdus acţiune în justiţie în scopul obţinerii titlului executoriu. Până la expirarea
acestui termen, eliberarea sau, după caz, distribuirea acestor sume, dacă este cazul, se suspendă
de drept, iar după împlinirea termenului instanţa va decide asupra suspendării până la
soluţionarea litigiului printr-o hotărâre definitivă. În acest din urmă caz, aceste sume vor fi
consemnate până la soluţionarea litigiului printr-o hotărâre definitivă, cu excepţia situaţiei în
care ar fi pretinse de alţi creditori în rang util.

60
Odată cu sesizarea instanţei de executare, executorul judecătoresc va comunica o copie
de pe cererea de intervenţie şi de pe documentele justificative creditorului urmăritor, iar după
soluţionarea cererii de intervenţie, şi o copie certificată de pe încheierea de încuviinţare a
acesteia.
Dacă cererea de intervenţie a fost încuviinţată, executorul îl va înştiinţa şi pe debitor.

În cazul creditorilor chirografari care au intervenit în cursul urmăririi silite şi ale căror
creanţe au fost recunoscute de debitor, în tot sau în parte, creditorul urmăritor are dreptul de a
le indica acestora, printr-o notificare, făcută în termen de 10 zile de la data comunicării de către
executorul judecătoresc a copiei certificate a încheierii de încuviinţare a cererii de intervenţie,
existenţa şi a altor bunuri ale debitorului, care pot fi urmărite în mod util, invitându-i să ceară
extinderea urmăririi şi asupra acestor bunuri, dacă au titlu executoriu, şi să avanseze, în toate
cazurile, cheltuielile necesare pentru extindere.
Dacă însă creditorii intervenienţi nu solicită extinderea urmăririi şi la bunurile indicate
de creditorul urmăritor sau, după caz, nu avansează cheltuielile necesare extinderii, în termen
de 10 zile de la data notificării, creditorul urmăritor are dreptul de a fi preferat acestora la
distribuirea sumei rezultate din urmărire.
Creditorii urmăritori nu se pot opune cererilor de intervenţie făcute de alţi creditori, în
afară de cazul în care ei fac dovada că aceştia au acţionat în frauda drepturilor lor. Ei pot însă
contesta, în termenul prevăzut de lege, repartizarea creanţelor potrivit proiectului de distribuire
a sumelor rezultate din urmărire întocmit de către executor.
Creditorii intervenienţi şi cei ale căror creanţe au fost recunoscute de către debitor pot
să participe la distribuirea sumei rezultate din urmărire, în limita sumelor reclamate sau, după
caz, recunoscute, şi, dacă au titluri executorii, să participe, în condiţiile legii, la urmărirea
bunurilor debitorului şi să solicite efectuarea unor acte de executare silită, dacă este cazul.
Creditorii intervenienţi ale căror creanţe au fost contestate, în tot sau în parte, de către
debitor şi care au cerut instanţei ca sumele reclamate să fie puse deoparte pot participa numai
la distribuirea sumelor consemnate, în afară de cazul în care ar fi pretinse de alţi creditori în
rang util.
Creditorii chirografari care au intervenit după expirarea termenului stabilit de executor
pentru valorificarea bunurilor, dar înainte de expirarea termenului pentru depunerea titlurilor
de creanţă, în vederea întocmirii proiectului de distribuire a sumei rezultate din urmărire, au
dreptul să participe la distribuirea părţii din suma rămasă după îndestularea drepturilor
creditorilor urmăritori, a creditorilor garantaţi sau privilegiaţi şi a celor care au intervenit în
timp util.

2. Perimarea executării silite

Perimarea este un incident care afectează cursul normal al activităţii procesuale de


executare silită în cazul lipsei de stăruinţă a creditorului în vederea realizării dispoziţiilor
cuprinse în titlul executoriu. În acelaşi timp, perimarea constituie o sancţiune procedurală,
aplicată de instanţa de executare ca urmare a unei culpe procesuale a creditorului, constatată
după trecerea unui anumit termen, prevăzut de lege.

61
Pentru a opera perimarea, creditorul, din culpa sa, trebuie să fi lăsat să treacă 6 luni fără
să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, care i-a fost solicitat în mod expres,
în scris, de către executorul judecătoresc [art. 697 alin. (1) C.proc.civ.].
Aşadar, condiţiile perimării sunt culpa procesuală a creditorului şi trecerea unui termen
de 6 luni de la data la care creditorului i-a fost comunicată, în scris, de către executorul
judecătoresc, obligaţia de a efectua un act de procedură sau un alt demers, în vederea continuării
executării silite împotriva debitorului. Termenul de perimare nu curge în cazul în care actul de
procedură trebuie îndeplinit din oficiu de către executorul judecătoresc.

Termenul de perimare este suspendat pe durata suspendării de drept a executării


silite, precum şi în cazul în care instanţa de executare sau, după caz, instanţa competentă a
dispus suspendarea executării. Cursul perimării nu este însă suspendat pe durata soluţionării
contestaţiei la executare, deoarece aceasta nu împiedică creditorul să efectueze acte ori
demersuri în vederea continuării executării, atâta timp cât nu s-a dispus de către instanţa de
executare şi suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei, potrivit art. 719
C.proc.civ. De asemenea, termenul de perimare curge nesuspendat pe durata suspendării
facultative a executării silite (la cererea creditorului) [art. 697 alin. (2) C.proc.civ.].

Termenul de perimare se întrerupe prin aducerea la îndeplinire, înainte de împlinirea


sa, a actului sau demersului necesar executării silite, solicitat în scris de către executor. Pentru
determinarea întreruperii termenului de perimare interesează momentul la care creditorul face
dovada, cu înscris depus la dosarul de executare, a îndeplinirii actului sau demersului
procedural, şi nu data la care, ca urmare a acestuia, creditorul comunică debitorului sau, după
caz, terţului continuarea procedurii de executare. În acest caz, dispare practic cauza care a
determinat perimarea, astfel încât procedura de executare va continua, fără a începe să curgă un
nou termen de perimare. De asemenea, intervine întreruperea termenului de perimare şi în cele
două situaţii prevăzute de art. 184 alin. (4) C.proc.civ., respectiv: atunci când a intervenit
moartea creditorului, în acest caz executorul urmând să facă o nouă comunicare a solicitării
privind efectuarea actului sau demersului necesar continuării executării silite la ultimul
domiciliu al creditorului, pe numele moştenirii, fără să arate numele şi calitatea fiecărui
moştenitor; atunci când a intervenit moartea reprezentantului creditorului, în acest caz
creditorul urmând să facă o nouă comunicare a solicitării privind aducerea la îndeplinire a
actului sau demersului necesar executării, pe adresa creditorului. În aceste două cazuri,
întreruperea termenului determină curgerea unui nou termen de perimare, calculat de la data la
care a fost făcută comunicarea către moştenitori, respectiv către creditor personal.

Perimarea este o sancţiune procedurală care operează de drept, prin simpla împlinire a
termenului, actele de procedură îndeplinite după împlinirea acestuia fiind lovite de nulitate.
Deşi operează de drept, perimarea se constată de instanţa de executare, la cererea
executorului judecătoresc sau a părţii interesate. Cererea de perimare trebuie formulată după
împlinirea termenului, instanţa urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege. Cererea se soluţionează cu citarea în termen scurt a părţilor, respectiv a creditorului şi a
debitorului, prin încheiere supusă apelului în termen de 10 zile de la comunicare [art. 698 alin.
(1) şi art. 651 alin. (4) C.proc.civ.]. Cu toate acestea, perimarea ar putea fi invocată de debitor

62
şi pe calea contestaţiei la executare formulate cu privire la actele de executare îndeplinite după
împlinirea termenului de perimare, chiar dacă aceasta nu a fost constatată de instanţa de
executare în procedura prevăzută de art. 698 alin. (1) C.proc.civ.

Efectele perimării vizează desfiinţarea actelor de procedură îndeplinite în cursul


procedurii de executare. Astfel, potrivit art. 698 alin. (2) C.proc.civ., perimarea atrage
desfiinţarea tuturor actelor de executare, cu excepţia celor care au dus la realizarea, în parte, a
creanţei cuprinse în titlul executoriu şi a accesoriilor. Cu alte cuvinte, în cazul perimării nu se
va putea cere întoarcerea executării silite, actele de executare care au condus la stingerea în
parte a obligaţiei rămânând valabile. În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, acestea rămân
în sarcina creditorului, perimarea operând ca o sancţiune a atitudinii culpabile a acestuia de
neaducere la îndeplinire a unei obligaţii legale, puse în vedere în scris de executorul
judecătoresc. Perimarea nu trebuie însă asimilată cu încetarea executării, prevăzută la art. 703
C.proc.civ., neîncadrându-se în niciuna dintre cele cinci situaţii enumerate de acest text de lege,
cu atât mai mult cu cât cererea de executare poate fi reînnoită, potrivit art. 699 C.proc.civ., aşa
cum vom arăta şi mai jos.
Perimarea produce efecte şi în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie a
dreptului de a obţine executarea silită. Astfel, potrivit art. 709 alin. (3) C.proc.civ., în cazul în
care a intervenit perimarea executării silite, nu se mai produce efectul de întrerupere a cursului
prescripţiei al cererii de executare; în cazul în care se formulează o cerere de reluare a executării
perimate sau o nouă cerere de executare, acestea trebuie să fie formulate în termenul de
prescripţie, calculat de la momentul originar al naşterii dreptului de a obţine executarea
silită. Cu toate acestea, potrivit art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ. şi art. 2051 din Legea
nr. 71/2011, în cazul în care în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a încheierii de
constatare a perimării, creditorul reînnoieşte cererea de executare potrivit art. 699 C.proc.civ.,
prescripţia se va considera întreruptă prin cererea de executare precedentă, sub condiţia ca noua
cerere de executare să fie încuviințată potrivit art. 666 C.proc.civ.

Chiar dacă a operat perimarea, creditorul va putea formula o cerere de reînnoire sau
de reluare a executării perimate, cu respectarea termenului de prescripţie a dreptului de a
obţine executarea silită [art. 699 alin. (1) C.proc.civ.]. Cererea de reînnoire este o veritabilă
cerere de executare, aşa încât aceasta va trebui să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de
lege în acest sens, mai puţin cea referitoare la depunerea titlului executoriu, în original sau în
copie legalizată, în măsura în care creditorul se află deja în posesia titlului executoriu. Cererea
se va înregistra separat şi va fi supusă procedurii de încuviinţare a executării, potrivit art. 665-
666 C.proc.civ. După încuviinţarea executării silite, executorul va comunica debitorului
încheierea de încuviinţare a executării de către instanța de executare, precum şi o nouă somaţie,
la care nu se va mai alătura însă titlul care se execută [art. 699 alin. (2) C.proc.civ.].

3. Suspendarea executării silite

Desfăşurarea procedurii de executare silită presupune în anumite situaţii apariţia unor


incidente care temporizează sau, după caz, întrerup succesiunea firească a actelor de
procedură. Aceste incidente pot avea cauze intrinseci sau extrinseci procedurii de citare, pot fi

63
de natură subiectivă sau obiectivă şi pot fi determinate de lege, voinţa părţilor sau dispoziţia
instanţei ori a unui organ de jurisdicţie.

Ca şi în cazul suspendării judecăţii civile, în funcţie de cauza care determină


suspendarea, aceasta poate fi de trei feluri:
- legală (de plin drept);
- voluntară (ca expresie a principiului disponibilităţii);
- facultativă (judecătorească).

Suspendarea legală (de plin drept) intervine în cazurile anume prevăzute de lege în
acest sens (spre exemplu, în cazul în care debitorul face depunerea cu afectațiune
specială). Executorul va lua act de cauza de suspendare legală de plin drept a executării prin
încheiere, potrivit art. 657 alin. (1) C.proc.civ. În cazul în care consideră că în cauză nu operează
o situaţie de suspendare de drept a executării, partea interesată poate formula contestaţie la
executare, în termenul prevăzut în acest sens de art. 715 alin. (2) C.proc.civ.

Suspendarea voluntară a executării intervine la cererea creditorului [art. 701 alin. (2)
C.proc.civ.]. Ca expresie a principiului disponibilităţii, creditorul poate solicita suspendarea
executării în orice moment, această măsură fiind dispusă de executorul judecătoresc prin
încheiere. Executorul judecătoresc nu ar putea refuza să ia act de suspendare, deoarece textul
de lege nu conferă acestuia un drept de apreciere cu privire la oportunitatea suspendării, raportat
la momentul la care aceasta a intervenit, la stadiul executării ori la alte elemente de fapt. Chiar
dacă textul de lege face referire la cererea creditorului, nu este vorba despre o cerere pe care
acesta trebuie să o motiveze şi asupra căreia executorul trebuie să se pronunţe, analizând
motivele invocate, ci despre o manifestare de voinţă a creditorului, de care executorul este
obligat să ia act prin încheiere. Prin încheierea de suspendare, executorul judecătoresc va pune
în vedere creditorului că, în cazul în care nu solicită reluarea executării silite în termen de 6
luni, operează perimarea. Pe perioada suspendării voluntare a executării, termenul de perimare
curge, aşa încât la expirarea termenului de 6 luni, calculat de la data comunicării către creditor
a încheierii de suspendare, operează de drept perimarea. Termenul de perimare nu curge însă în
cazul în care creditorului nu i s-a pus în vedere, în scris, că pentru continuarea executării este
necesară formularea unei cereri în acest sens.

Suspendarea facultativă (judecătorească) a executării silite poate fi solicitată de


debitor sau de persoana interesată până la soluţionarea contestaţiei la executare, a altei cereri
privind executarea silită (inclusiv o acţiune de drept comun care ar tinde la desfiinţarea titlului
executoriu), până la soluţionarea unei căi de atac formulate împotriva hotărârii judecătoreşti
care constituie titlu executoriu, respectiv până la soluţionarea cererii de recuzare a executorului
judecătoresc. De asemenea, suspendarea facultativă a urmăririi imobiliare poate fi solicitată de
debitor în condiţiile în care instanţa de executare îi încuviinţează acestuia ca plata integrală a
datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete ale
imobilelor sale, chiar neurmărite, sau din alte venituri ale sale, pe timp de 6 luni [art. 824 alin.
(1) C.proc.civ.].

64
Potrivit art. 719 alin. (1) C.proc.civ., instanţa competentă, la solicitarea părţii interesate,
poate dispune suspendarea executării silite, pentru motive temeinice, până la soluţionarea
contestaţiei la executare sau a unei alte cereri privind executarea silită. Cererea de suspendare
a executării silite poate fi formulată odată cu contestaţia la executare sau printr-o cerere separată
[art. 719 alin. (1) teza finală C.proc.civ.], însă are în toate situaţiile caracterul unei cereri
incidentale [art. 30 alin. (6) C.proc.civ.], adică nu poate fi formulată niciodată ca o cerere
principală.
Cererea de suspendare a executării trebuie să îndeplinească cerinţele de formă prevăzute
de art. 148 şi urm. C.proc.civ. cu privire la cererile adresate instanţelor judecătoreşti. Cererea
se timbrează cu 50 de lei, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013. Ca o cerinţă
extrinsecă specifică acestei proceduri, legea prevede obligaţia celui care solicită suspendarea
de a achita o cauţiune, stabilită în funcţie de valoarea obiectului contestaţiei. Potrivit art. 719
alin. (2) C.proc.civ., cauţiunea se determină în funcţie de următoarele praguri valorice:
– de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
– de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei;
– de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;
– de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.
Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cuantumul cauţiunii este de
1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel [art. 719 alin. (3) C.proc.civ.].

Legea prevede anumite situaţii în care cauţiunea nu este obligatorie, iar suspendarea
executării silite are caracter obligatoriu. Potrivit art. 719 alin. (4) C.proc.civ., acestea sunt:
– hotărârea sau înscrisul care se execută nu este, potrivit legii, executoriu;
– înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în prima
instanţă;
– debitorul face dovada cu înscris autentic că a obţinut de la creditor o amânare ori, după caz,
beneficiază de un termen de plată.

Cererea de suspendare se soluţionează întotdeauna în procedură contradictorie, cu


citarea părţilor, într-un termen scurt, chiar înainte de termenul fixat pentru soluţionarea
contestaţiei. Încheierea prin care se soluţionează cererea de suspendare este supusă numai
apelului, în mod separat de încheierea prin care se va soluţiona contestaţia la
executare. Termenul de apel este de 5 zile şi curge de la pronunţare pentru partea prezentă,
respectiv de la comunicare pentru cea lipsă [art. 719 alin. (6) C.proc.civ.]. În cazul admiterii
cererii de suspendare, încheierea se comunică din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc,
pentru ca acesta să nu mai efectueze şi alte acte de executare în cauză.
În cazul în care bunurile urmărite sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii,
prin încheiere instanţa competentă poate dispune doar distribuirea preţului obţinut din
valorificarea acestor bunuri [art. 719 alin. (5) C.proc.civ.].

Legea prevede şi posibilitatea formulării unei cereri de suspendare provizorie a


executării silite, care să producă efecte numai până la soluţionarea cererii de suspendare
formulate în cadrul contestaţiei la executare [art. 719 alin. (7) C.proc.civ.]. Pentru formularea
unei astfel de cereri, contestatorul trebuie să justifice o situaţie de urgenţă (ceea ce implică

65
invocarea şi dovedirea unor motive speciale, distincte de cele pe care se sprijină contestaţia la
executare) şi să achite cauţiunea stabilită potrivit art. 719 alin. (2) sau (3) C.proc.civ. De
asemenea, pentru a se solicita suspendarea provizorie a executării, este necesar ca partea
interesată să fi formulat o cerere de suspendare în cadrul contestaţiei la executare, potrivit
art. 719 alin. (1) C.proc.civ., la fel cum nu este posibilă formularea unei cereri de suspendare
pe cale principală, fără a exista pe rol o contestaţie la executare sau o altă cerere privind
executarea silită ori valabilitatea titlului executoriu. Cererea de suspendare provizorie se
soluţionează de completul învestit cu soluţionarea contestaţiei la executare, într-o procedură
sumară, fără citarea părţilor, în camera de consiliu, prin încheiere care nu este supusă niciunei
căi de atac. Indiferent de soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare provizorie, cauţiunea
achitată rămâne indisponibilizată, urmând a fi dedusă din cauţiunea datorată pentru soluţionarea
cererii de suspendare a executării formulată în temeiul art. 719 alin. (1) C.proc.civ.

4. Restrângerea executării silite

Legea reglementează în mod expres posibilitatea restrângerii executării silite la cererea


debitorului atunci când sunt supuse executării silite mai multe bunuri mobile sau imobile a căror
valoare este vădit excesivă în raport cu creanţa ce urmează a fi satisfăcută. Restrângerea are,
aşadar, caracterul unui incident cu privire la desfăşurarea executării silite, încuviinţarea acesteia
de către instanţa de executare conducând la suspendarea executării cu privire la celelalte bunuri
ale debitorului.
Potrivit art. 702 alin. (1) C.proc.civ., pentru a putea opera restrângerea executării silite
trebuie să existe o executare silită indirectă care să se desfăşoare simultan asupra mai multor
bunuri mobile sau imobile, iar valoarea acestora să fie disproporţionată („vădit excesivă”) faţă
de creanţa a cărei executare se urmăreşte.
Articolul 702 alin. (1) C.proc.civ. prevede în mod expres că cererea de restrângere se
soluţionează cu citarea creditorului, prin urmare legiuitorul a intenţionat ca procedura în care
se soluţionează o astfel de cerere să fie una contradictorie. Deşi textul se referă în mod expres
doar la citarea creditorului, în procedura restrângerii executării trebuie să fie citat şi debitorul,
care este titularul cererii de restrângere. De asemenea, în lipsa unei dispoziţii exprese, cererea
se va judeca în şedinţă publică, cu respectarea tuturor regulilor de procedură privind judecata
în primă instanţă. Instanţa de executare se pronunţă asupra cererii de restrângere a executării
prin hotărâre executorie, care poate fi atacată numai cu apel în termen de 10 zile de la
comunicare, potrivit art. 651 alin. (4) C.proc.civ.

Efectul specific al restrângerii executării este acela de suspendare a executării cu


privire la celelalte bunuri ale debitorului. Suspendarea executării ca urmare a admiterii
cererii de restrângere formulate de debitor produce efecte până la rămânerea definitivă a
proiectului de distribuire a sumelor rezultate din executarea efectuată, reluarea executării silite
urmând a fi dispusă de către executor, prin încheiere, la cererea creditorului. Chiar dacă textul
de lege nu prevede în mod expres, executarea trebuie reluată, la cererea creditorului, şi în
situaţia în care executarea nu ajunge la momentul rămânerii definitive a proiectului de
distribuire a sumelor, creanţa urmărită nefiind recuperată (de exemplu, dacă bunul sau bunurile
cu privire la care executarea a continuat nu au putut fi valorificate), scopul urmărit de legiuitor

66
fiind acela ca executarea să poată continua în cazul în care creanţa nu poate fi îndestulată din
bunurile cu privire la care nu s-a dispus suspendarea. De asemenea, în cazul în care există un
singur creditor, suma se va elibera acestuia, potrivit art. 864 C.proc.civ., nefiind întocmit un
proiect de distribuire conform art. 869 şi urm. C.proc.civ. Prin urmare, în cazul în care există
un singur creditor, urmărirea va continua în măsura în care, în urma eliberării sumei către acesta,
nu a fost realizată în integralitate creanţa din titlul executoriu, împreună cu accesoriile acesteia,
precum şi cheltuielile de executare.

Întrebări:
- Care sunt creditorii care pot interveni în executarea pornită de un alt creditor?
- Care este termenul de intervenție? Care este sancțiunea nerespectării acestui termen?
- Care este procedura de soluționare a cererii de intervenție?
- Care sunt condițiile în care operează perimarea executării silite?
- Care sunt felurile de suspendare a executării silite?
- Care este procedura de soluționare a cererilor de suspendare a executării silite?
- Care sunt condițiile în care poate fi cerută restrângerea executării silite?

67
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9 - PRESCRIPȚIA DREPTULUI DE A OBȚINE
EXECUTAREA SILITĂ (1) - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la prescripția dreptului de a


obține executarea silită
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască regimul juridic al invocării prescripției dreptului material la acțiune;
- cunoască mijloacele procesuale prin care poate fi invocată prescpția;
- cunoască regulile referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție;
- facă distincție între momentele de la care începe să curgă prescripția în funcție de natura
jurisdicțională sau non-jurisdicțională a titlului executoriu;
- facă distincție între durata termenelor de prescripție, în funcție de natura dreptului valorificat
prin titlul executoriu
- cunoască modalitatea de calcul a termenelor de prescripție

Planul unității de învățare 9


1. Regimul juridic al invocării prescripției dreptului de a obține executarea silită
2. Termenul de prescripţie – momentul de la care începe să curgă, durata, modalitatea de calcul

1. Regimul juridic al invocării prescripției dreptului de a obține executarea silită

Prescripţia afectează dreptul la acţiune în sens material, adică posibilitatea creditorului


de a-şi realiza creanţa prin intermediul organului de executare. Ca formă a dreptului material la
acţiune, dreptul de a obţine executarea silită este un drept de natură substanţială, dar care nu
trebuie confundat cu dreptul subiectiv propriu-zis. În sistemul actualelor coduri – civil şi de
procedură civilă –, prescripţia nu produce efecte de drept, astfel încât efectele sale se produc
numai în măsura în care este invocată, cu respectarea regimului juridic stabilit de lege în acest
sens.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită nu produce efecte de drept, ci numai


la cererea persoanei interesate [art. 707 alin. (1) C.proc.civ.]. Pornind de aceste dispoziții leglae,
se impune delimitarea sferei persoanelor interesate care ar putea invoca excepţia prescripţiei
dreptului de a obţine executarea silită. Se încadrează în această categorie în primul rând
debitorul. Sunt aplicabile, din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 2512 alin. (1) C.civ.,
potrivit cu care „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau
prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-
credinţă”. Formularea textului de lege trebuie raportată şi la dispoziţiile alineatului următor,
potrivit cu care „organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu”.
Articolul 2512 alin. (1) teza a doua C.civ. face două importante precizări în legătură cu
invocarea prescripţiei, respectiv aceea că persoana care invocă prescripţia nu este ţinută să

68
producă vreun titlu contrar şi că nu trebuie să fi fost de bună-credinţă. Aplicând această regulă
în materia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, rezultă că debitorul nu trebuie să
producă un titlu contrar titlului executoriu ori să dovedească stingerea puterii executorii a
acestuia, invocarea prescripţiei urmărind tocmai stabilirea de către instanţa de executare a
producerii acestui efect, prin verificarea cerinţelor prevăzute de lege, referitoare la termen şi
împlinirea acestuia. De asemenea, debitorul nu trebuie să fi fost de bună-credinţă, pentru că o
astfel de condiţie ar anula practic posibilitatea invocării prescripţiei, din moment ce debitorul
are obligaţia de a aduce la îndeplinire obligaţia stabilită prin titlul executoriu de bunăvoie,
potrivit art. 622 alin. (1) C.proc.civ. Prescripţia curge în favoarea debitorului chiar în condiţiile
în care acesta nu şi-a adus la îndeplinire această obligaţie, acţionând, în acest fel, ca o sancţiune
împotriva creditorului care nu a formulat cererea de executare în termen şi contribuind la
siguranţa circuitului civil.
Pe lângă debitor, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită poate fi invocată și
de alte persoane interesate. Potrivit art. 2514 C.civ., se încadrează în această categorie
codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile, fideiusorii, creditorii celui interesat, precum
şi orice altă persoană interesată. Adaptând aceste dispoziţii la materia executării silite, pot
invoca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită terţii garanţi, creditorii intervenienţi,
terţii care ar pretinde un drept asupra bunului urmărit, terţii dobânditori ai bunului imobil
urmărit, persoanele care ocupă imobilul în fapt fără a avea un titlu opozabil creditorului etc.,
raportat la consecinţele pe care declanşarea, respectiv continuarea executării silite le-ar avea
asupra patrimoniului acestora.

Mijlocul procesual prin care poate fi invocată prescripţia dreptului de a obţine


executarea silită este contestaţia la executare. Deşi art. 707 alin. (1) C.proc.civ. nu precizează
în mod expres, nu ar putea fi găsită o altă cale procedurală de invocare a prescripţiei, ţinând
cont şi de specificul procedurii de executare silită. Mai exact, debitorul sau altă persoană
interesată ar putea invoca prescripţia numai în cadrul unei contestaţii împotriva executării silite
înseşi, condiţionat de formularea în termen a acesteia. Având în vedere că efectul prescripţiei
este acela de a stinge dreptul de a obţine executarea silită, precum şi pierderea puterii executorii
a titlului, acest efect nu ar putea fi obţinut decât în urma formulării unei contestaţii împotriva
executării silite înseşi, care este condiţionată de termenul de 15 zile calculat de la prima
comunicare efectuată în legătură cu acea executare. Depăşirea acestui termen atrage sancţiunea
decăderii debitorului din dreptul de a mai invoca prescripţia, cu efectul respingerii ca
neîntemeiată a unei contestaţii ulterioare prin care ar fi invocată prescripţia.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită poate fi invocată şi pe calea unei


acţiuni în constatare, formulate de debitor înainte de sesizarea organului de executare silită cu
o cerere de executare, al cărei scop poate fi acela de a preîntâmpina o viitoare posibilă executare
silită. În acest caz, aşa cum am arătat şi mai sus, soluţia favorabilă în acţiunea în constatare îi
poate profita debitorului, în sensul în care, dacă s-a stabilit deja printr-o hotărâre definitivă că
dreptul de a obţine executarea este prescris, debitorul va putea obţine o suspendare obligatorie
şi fără cauţiune a executării, în condiţiile art. 719 alin. (4) pct. 1 C.proc.civ. Este de reţinut că
prescripţia dreptului de a obţine executarea silită nu ar putea fi invocată pe cale de acţiune în
constatare decât în cazul în care creditorul nu a solicitat încă punerea în executare a titlului

69
executoriu, în caz contrar debitorul neavând deschisă decât calea contestaţiei la executare,
acţiunea în constatare fiind inadmisibilă, potrivit art. 35 C.proc.civ.

2. Termenul de prescripţie – momentul de la care începe să curgă, durata, modalitatea de


calcul
Ca regulă generală, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită
începe să curgă de la momentul la care se naşte dreptul de a obţine executarea silită [art. 706
alin. (2) teza întâi C.proc.civ.].
În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de
la data rămânerii lor definitive [art. 706 alin. (2) teza a doua C.proc.civ.]. Cu alte cuvinte, chiar
dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală ar putea constitui titlu executoriu înainte de
momentul rămânerii definitive, totuşi termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea
silită va începe să curgă abia ulterior, la momentul la care hotărârea judecătorească sau arbitrală
ar deveni definitivă.
Momentul la care hotărârea judecătorească ori cea arbitrală devine definitivă diferă în
funcţie de instanţa care a pronunţat hotărârea şi de calea de atac pe care legea o deschide
împotriva acesteia, raportat la dispoziţiile art. 633, art. 634 şi art. 635 C.proc.civ. Astfel, o
hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, susceptibilă de apel, va deveni definitivă
la data expirării termenului de apel, în cazul în care împotriva ei nu a fost exercitat apel în
termen. Dacă împotriva hotărârii de primă instanţă a fost exercitat apelul, aceasta va rămâne
definitivă la momentul pronunţării hotărârii de apel, în măsura în care prin aceasta este
confirmată soluţia primei instanţe şi hotărârea dată în apel nu este, potrivit legii, supusă
recursului. Dacă hotărârea dată în apel este supusă recursului, aceasta va deveni definitivă la
momentul expirării termenului de recurs, dacă niciuna din părţi nu formulează recurs în termen,
respectiv la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs, dacă aceasta menţine soluţia dată în
apel. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul în care prin hotărârea instanţei de apel se schimbă, în
tot sau în parte, soluţia dată în primă instanţă [art. 480 alin. (2) C.proc.civ.] ori atunci când
instanţa de apel evocă fondul ca urmare a anulării sentinţei [art. 480 alin. (3) C.proc.civ.]. În
situaţia admiterii recursului şi casării cu reţinere [art. 498 alin. (1) C.proc.civ.], hotărârea
instanţei de recurs este definitivă de la momentul pronunţării. De asemenea, de la momentul
pronunţării sunt definitive hotărârile cu privire la care legea prevede în mod expres acest lucru
(spre exemplu, hotărârea de strămutare, potrivit art. 144 alin. (2) C.proc.civ., aceasta putând
constitui titlu executoriu pentru cheltuielile de judecată efectuate de părţi în legătură cu
procedura de strămutare). În cazul hotărârilor arbitrale, acestea devin definitive la momentul
expirării termenului de exercitare a acţiunii în anulare (prevăzut de art. 611 C.proc.civ.), în
cazul în care niciuna dintre părţi nu a formulat acţiune în anulare, respectiv de la data pronunţării
hotărârii de respingere a acţiunii în anulare [având în vedere că, potrivit art. 613 alin. (4)
C.proc.civ., doar hotărârile de admitere a acţiunii în anulare sunt supuse recursului, cele de
respingere fiind definitive, în condiţiile în care cererea în anulare este întotdeauna de
competenţa curţii de apel, iar hotărârile acesteia nu sunt supuse apelului]. De asemenea, în cazul
în care partea împotriva căreia a fost pronunţată hotărârea achiesează la aceasta (art. 463-464
C.proc.civ.), hotărârea va deveni definitivă de la momentul efectuării actului procesual de
dispoziţie.

70
Sintetizând, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unei
hotărâri judecătoreşti sau arbitrale nu începe să curgă atâta timp cât împotriva acelei hotărâri
este deschisă o cale de atac de reformare (apel sau recurs), respectiv calea de atac a acţiunii în
anulare. Posibilitatea deschisă de lege părţilor de a formula contestaţia în anulare ori revizuirea
împotriva unei hotărâri judecătoreşti este irelevantă sub aspectul declanşării termenului de
prescripţie a executării silite. Nu prezintă importanţă nici momentul la care s-a solicitat punerea
în executare a hotărârii înainte ca ea să devină definitivă. Singurul moment relevant pentru
stabilirea curgerii termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este acela
al rămânerii definitive a hotărârii, prin raportare la calea de atac deschisă de lege împotriva
respectivei hotărâri, la termenul de exercitare a acesteia, precum şi la eventualele acte de
dispoziţie ale părţilor în legătură cu respectiva hotărâre.

În cazul în care titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre a unui organ cu atribuţii
jurisdicţionale, termenul de prescripţie va începe să curgă de la data rămânerii definitive a
acesteia, deoarece doar de la acest moment constituie titlu executoriu, potrivit art. 635
C.proc.civ. Având în vedere dispoziţiile art. 706 alin. (2) C.proc.civ., în cazul acestor hotărâri
se aplică regula generală conform căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data când
se naşte dreptul de a obţine executarea silită, însă acest drept se naşte doar de la momentul la
care ele rămân definitive, potrivit art. 635 C.proc.civ., neputându-se pune problema executării
unei astfel de hotărâri înainte ca ea să devină definitivă.

În cazul titlurilor executorii non-jurisdicţionale, aşa cum am arătat şi mai sus, termenul
de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului de a obţine executarea silită, potrivit
art. 706 alin. (1) teza întâi C.proc.civ. Dreptul de a obţine executarea silită se naşte din lege,
momentul declanşării termenului de prescripţie raportându-se la momentul la care titlul a
devenit executoriu potrivit legii. Naşterea dreptului de a obţine executarea silită trebuie, aşadar,
apreciată în mod obiectiv, ţinând cont de condiţiile prevăzute de lege pentru ca înscrisul să fie
titlu executoriu. În marea majoritate a situaţiilor, pentru determinarea momentului de la care
începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unei creanţe
cuprinse într-un titlu executoriu non-jurisdicţional trebuie să ne raportăm la data scadenţei
obligaţiei sau la data la care instanţa a dispus decăderea debitorului din beneficiul termenului
de plată [art. 663 alin. (4) C.proc.civ.].

Ca regulă generală, durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea


este de 3 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza întâi C.proc.civ. Este de reţinut că durata termenului
de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este de 3 ani, indiferent de durata
prevăzută de lege pentru prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie. Cu alte cuvinte,
termenul de 3 ani va fi pe deplin aplicabil şi în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu
privire la acţiuni pentru care legea prevede un termen special de prescripţie a dreptului material
la acţiune.
Legea prevede posibilitatea instituirii unor termene de prescripţie derogatorii de la cel
de drept comun. O astfel de situaţie este cea prevăzută chiar la art. 706 alin. (1) teza a doua cu
privire la titlurile executorii emise în materia drepturilor reale, în cazul cărora termenul de
prescripţie este de 10 ani. Raportat la formularea art. 706 alin. (1) teza a doua C.proc.civ.,

71
termenul de 10 ani este aplicabil în situaţia în care creanţa cuprinsă în titlul executoriu este
întemeiată pe un drept real, indiferent dacă acesta are caracter principal sau accesoriu, mobiliar
sau imobiliar şi indiferent dacă titlul este unul jurisdicţional sau non-jurisdicţional. De
asemenea, termenul de 10 ani se va aplica în cazul hotărârilor date în cauzele de partaj [art. 995
alin. (4) C.proc.civ. precizează în acest sens în mod expres că executarea cu privire la bunurile
împărţite poate fi cerută în termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut la art. 706 C.proc.civ.],
precum şi în cazul în care partajul s-a realizat în mod voluntar, prin înscris autentificat de notarul
public.
Termenul de 10 ani nu va fi însă aplicabil în cazul hotărârilor pronunţate în cauzele
având ca obiect acţiuni posesorii, deoarece acestea se întemeiază pe faptul posesiei, iar nu pe
un drept real, şi nici în cazul hotărârilor care ţin loc de contract de vânzare [art. 1669 alin. (1)
C.civ.], deoarece acestea se întemeiază pe un drept de creanţă, nu pe un drept real.

Cu privire la calculul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită,


sunt aplicabile dispoziţiile art. 2552 alin. (1) C.civ. – având în vedere că toate termenele de
prescripţie sunt stabilite pe ani, acestea se vor împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an. În
cazul în care în anul respectiv nu există o zi corespunzătoare, termenul se va împlini în ultima
zi a lunii respective [art. 2552 alin. (2)]. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare,
acesta se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare următoare (art. 2554).

Întrebări:
- Care sunt persoanele care pot invoca prescipția dreptului de a obține executarea silită?
- Care sunt mijloacele procesuale prin care poate fi invocată prescripția dreptului de a obține
executarea silită?
- Care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, în funcție de natura
titlului executoriu?
- Care este durata termenului de prescripție?
- Care este modul de calcul al termenului de prescripție?

72
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10 - PRESCRIPȚIA DREPTULUI DE A OBȚINE
EXECUTAREA SILITĂ (2) - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la prescripția dreptului de a


obține executarea silită
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască situațiile în care operează suspendarea cursului termenului de prescripție
- cunoască efectele pe care le produce suspendarea cursului termenului de prescripție
- cunoască situațiile în care operează întreruperea cursului termenului de prescripție
- facă distincție între cauzele de întrerupere care vizează recunoașterea debitorului și cele care
presupun un act al creditorului sau organului de executare
- cunoască efectele pe care le produce întreruperea cursului termenului de prescripție
- cunoască procedura de soluționare a cererii de repunere în termenul de prescripție

Planul unității de învățare 10


1. Suspendarea cursului termenului de prescripţie
2. Întreruperea cursului termenului de prescripţie
3. Repunerea în termenul de prescripţie

1. Suspendarea cursului termenului de prescripţie


.
Cauzele de suspendare sunt stabilite de lege. Art. 708 alin. (1) C.proc.civ. prevede patru
categorii de situaţii în care cursul prescripţiei este suspendat:

1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a


obţine obligarea pârâtului (dreptul material la acţiunea condamnatorie).
Potrivit art. 2532 C.civ., cursul prescripţiei se suspendă:
– între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
– între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează
ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
– între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât
timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
– în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o
dispoziţie legală contrară;
– cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia;

73
– pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie;
– în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului,
să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să
cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea
procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
– în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate
ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute
în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu
impuse de necesităţile războiului;
– în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră3 să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de
suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie;
– în alte cazuri prevăzute de lege;

2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de
instanţă sau de alt organ de jurisdicţie competent.
Durata suspendării executării silite nu poate fi luată în considerare în calculul termenului
de prescripţie, indiferent dacă suspendarea operează de drept sau este dispusă de instanţa
competentă, la cererea persoanei interesate. Cursul prescripţiei dreptului de a obţine executarea
silită nu va fi însă suspendat în cazul în care executarea silită este suspendată la cererea
creditorului urmăritor [art. 708 alin. (3) C.proc.civ.], deoarece în acest caz creditorul nu este
împiedicat să continue executarea silită, suspendarea executării operând exclusiv în baza voinţei
acestuia, ca materializare a principiului disponibilităţii în faza de executare silită. Potrivit
art. 701 alin. (2) C.proc.civ., executarea silită se suspendă la cererea creditorului urmăritor de
către executorul judecătoresc. Suspendarea operează în acest caz ca un act de dispoziţie a
creditorului cu privire la executarea declanşată, aşa încât problema suspendării cursului
prescripţiei s-ar putea pune în cazul în care executarea silită încetează şi ulterior se formulează
o nouă cerere de executare.

3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi
sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire.
Cauza de suspendare are în vedere acele situaţii practice în care executarea nu ar putea
fi pornită ori continuată din cauza lipsei bunurilor ori veniturilor urmăribile sau din cauză că
bunurile urmărite nu au putut fi valorificate. Este de remarcat faptul că legea prevede o situaţie
similară drept cauză de încetare a executării silite, potrivit art. 703 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.
(potrivit cu care executarea silită încetează atunci când nu mai poate fi efectuată ori continuată

3
Forţa majoră este definită de art. 1351 alin. (2) C.civ. ca fiind un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.

74
din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri),
caz în care se poate cere reluarea executării silite înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului
de a obţine executarea silită [art. 705 alin. (1) C.proc.civ.]. Coroborând aceste dispoziţii cu cele
cuprinse la art. 708 alin. (1) pct. 3 şi art. 709 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., rezultă că va începe să
curgă un nou termen de prescripţie de la data efectuării ultimului act de executare (practic,
încheierea de încetare a executării silite), însă cursul prescripţiei va fi suspendat (va fi amânată
începerea curgerii prescripţiei), până la momentul la care ar fi descoperite bunuri ori venituri
ale debitorului care pot fi urmărite silit ori astfel de bunuri/venituri ar intra în patrimoniul
debitorului.

4. în alte cazuri prevăzute de lege.


Spre exemplu, sunt cazuri de suspendare a cursului prescripţiei prevăzute în legi speciale
următoarele:
– prescripţia este suspendată până la soluţionarea definitivă a cererii de partaj, în cazul în
care creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş intenţionează să
urmărească un imobil proprietate comună, urmărirea neputând fi efectuată decât după
efectuarea partajului [art. 818 alin. (2) C.proc.civ.];
– prescripţia este suspendată pe parcursul derulării procedurii de soluţionare alternativă a
litigiilor prevăzute de O.G. nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre
consumatori şi comercianţi, potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ;
– prescripţia se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la
închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de lege, atunci
când procedura de mediere vizează creanţa supusă executării [art. 49 din Legea
nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator];
– prescripţia dreptului de a obţine executarea silită se suspendă de la data comunicării
hotărârii de omologare a concordatului preventiv, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu privire la
dreptul de urmărire individuală a creditorilor semnatari asupra debitorului;
– prescripţia dreptului de a obţine executarea silită se suspendă ca efect al deschiderii
procedurii insolvenţei debitorului profesionist, potrivit art. 79 din Legea nr. 85/2014;
– prescripţia se suspendă de la data aprobării planului de rambursare în cadrul procedurii
administrative pe bază de plan de rambursare a datoriilor, potrivit art. 34 alin. (4) din
Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanei fizice. În cazul
neconfirmării planului de rambursare a datoriilor, suspendarea curgerii dobânzilor,
penalităţilor, majorărilor de întârziere, precum şi a oricăror altor asemenea accesorii ale
obligaţiei de plată nu operează, iar prescripţia dreptului creditorilor de a cere executarea
silită a creanţelor acestora împotriva debitorului continuă să curgă de la data rămânerii
definitive a sentinţei prin care s-a respins planul [art. 34 alin. (5) din Legea
nr. 151/2015];
– prescripţia se suspendă ca efect al deschiderii procedurii judiciare de insolvenţă prin
lichidare de active a persoanei fizice [art. 50 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2015],
suspendarea producând efecte până la rămânerea definitivă a sentinţei prin care s-a
soluţionat cererea de eliberare de datorii, respectiv până la închiderea procedurii,
dispusă în condiţiile legii;

75
– prescripţia se suspendă de la data rămânerii definitive a sentinţei de deschidere a
procedurii simplificate de insolvenţă a persoanei fizice, potrivit art. 68 alin. (4) din
Legea nr. 151/2015.

Efectele suspendării cursului prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită depind


de momentul la care survine cauza de suspendare. Dacă aceasta intervine înainte de declanşarea
termenului de prescripţie, atunci cauza de suspendare va conduce la amânarea începerii cursului
prescripţiei (art. 2532 C.civ. prevede că în acest caz prescripţia nu începe să curgă). Dacă
prescripţia a început să curgă, durata cauzei de suspendare nu se ia în calcul, prescripţia
reluându-şi cursul după încetarea suspendării, adăugându-se şi timpul scurs înainte de
suspendare [art. 708 alin. (2) C.proc.civ.]. Cu toate acestea, prescripţia nu se va împlini mai
înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat [art. 2534 alin.
(2) C.civ.]. Cu alte cuvinte, dacă în momentul suspendării mai rămăsese până la împlinirea
termenului de prescripţie o durată mai mică de 6 luni, de la momentul reluării cursului acesteia
ca urmare a încetării cauzei de suspendare nu va mai curge termenul rămas, ci un termen special
de 6 luni.

2. Întreruperea cursului termenului de prescripţie

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită curge atâta timp cât creditorul stă în
pasivitate, deşi titlul său este executoriu şi ar avea posibilitatea ca, în temeiul acestuia, să ceară
executarea silită. Cu alte cuvinte, prescripţia reîncepe să curgă ori de câte ori creditorul iese din
pasivitate şi efectuează acte în direcţia punerii în executare a titlului sau atunci când creanţa
este executată în mod voluntar de debitor ori recunoscută de acesta. În acest sens, legea
reglementează mai multe situaţii de întrerupere a termenului de prescripţie, prin raportare la
două categorii de cauze: cauze care ţin de recunoaşterea creanţei de către debitor şi cauze care
se referă la demersuri făcute de creditor în vedere punerii în executare silită a titlului.
Ca şi cauzele de suspendare, cele de întrerupere produc efecte de drept, instanţa nefiind
ţinută să aprecieze dacă şi în ce măsură cauzele de întrerupere sunt apte să producă acest
efect. Spre deosebire de repunerea în termen, în cazul căreia judecătorul apreciază de la caz la
caz dacă motivul invocat de creditor este întemeiat, în cazul întreruperii, efectele acesteia se
produc în baza legii şi sunt doar verificate şi recunoscute de instanţă, în cazul în care aceasta ar
fi sesizată cu o contestaţie la executare în care s-ar invoca prescripţia dreptului de a obţine
executarea silită.

Potrivit art. 709 alin. (1) C.proc.civ., cursul prescripţiei se întrerupe:

1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul
acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei
Textul de lege face aparent referire la două categorii de situaţii care conduc la
întreruperea prescripţiei: plăţile voluntare făcute de debitor şi alte forme de recunoaştere a
datoriei de către debitor. În realitate, ambele situaţii se circumscriu unei unice cauze de
întrerupere a prescripţiei, determinată de recunoaşterea datoriei de către debitor. Situaţia

76
reglementată de art. 709 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. corespunde celei prevăzute de art. 2537
pct. 1 şi art. 2538 C.civ.

2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost
adresată unui organ de executare necompetent
Formularea cererii de executare şi sesizarea organului de executare cu aceasta este momentul
care declanşează executarea silită, potrivit art. 622 alin. (2) C.proc.civ. Acest moment
marchează ieşirea din pasivitate de creditorului, având, aşadar, relevanţă cu privire la cursul
prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Odată ce creditorul şi-a manifestat intenţia
de a trece la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu, prescripţia este întreruptă
şi începe să curgă un nou termen de prescripţie, cu condiţia ca cererea să fie formulată cu
respectarea cerinţelor prevăzute de lege, deoarece, în cazul în care aceasta este respinsă sau
anulată, prescripţia nu se consideră întreruptă [art. 709 alin. (3) C.proc.civ.]. Dintre cerinţele
extrinseci ale cererii, legea precizează în mod expres că aceasta trebuie să fie însoţită de titlul
executoriu, cu trimitere la condiţia prevăzută de art. 664 alin. (4) C.proc.civ.
Pentru a produce efectul întreruperii cursului prescripţiei, nu este necesar ca cererea de
executare silită să fie adresată unui organ de executare competent. Cu alte cuvinte, respingerea
cererii de executare pe motivul prevăzut de art. 666 alin. (5) pct. 1 C.proc.civ. nu va conduce la
pierderea efectului întreruptiv de prescripţie al acesteia. Cu toate acestea, cererea trebuie să fie
îndreptată la un organ de executare, adică trebuie adresată unui executor judecătoresc, deoarece
doar acesta poate avea calitatea de organ de executare, potrivit art. 623 C.proc.civ. Cu alte
cuvinte, art. 709 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. face referire exclusiv la competenţa teritorială a
executorului judecătoresc: chiar dacă cererea de executare este depusă la un executor
judecătoresc necompetent din punct de vedere teritorial potrivit regulilor prevăzute la art. 652
alin. (1) C.proc.civ., aceasta produce totuşi efectul de a întrerupe prescripţia. Dacă cererea de
executare este introdusă la un organ sau entitate care nu are, potrivit legii, calitatea de organ de
executare (spre exemplu, este îndreptată la instanţa de executare), aceasta nu va întrerupe
prescripţia. Prin alte cuvinte, numai sesizarea unui executor judecătoresc produce efectul de
întrerupere a prescripţiei, deoarece doar executorul judecătoresc poate fi organ de executare,
potrivit art. 623 şi art. 625 alin. (2) C.proc.civ.

3. pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori
Formularea unei cereri de intervenţie într-o procedură de executare începută la cererea
unui alt creditor are semnificaţia intenţiei creditorului intervenient de a trece la executarea silită
a debitorului şi produce efectul întreruperii cursului prescripţiei extinctive. Întreruperea
cursului prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită se produce numai în cazul în care
creditorul intervenient are deja un titlu executoriu contra debitorului [art. 690 alin. (2) pct. 1
C.proc.civ.], în celelalte situaţii având loc o întrerupere a prescripţiei dreptului material la
acţiune, potrivit art. 2537 pct. 2 C.civ.;

4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare


Îndeplinirea succesivă a actelor de executare conduce la întreruperea cursului
prescripţiei, deoarece derularea procedurii execuţionale marchează stăruinţa creditorului în
vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în titlul executoriu. Din acest punct de

77
vedere, intră în categoria actelor de executare atât cele care vizează înştiinţarea debitorului
(art. 667 C.proc.civ.) şi somarea acestuia (art. 668 C.proc.civ.), dar şi actele de executare
propriu-zise, indiferent de modalitatea de executare silită. Este de reţinut că efectuarea actelor
de executare conduce la întreruperea cursului prescripţiei indiferent de modalitatea de executare
aleasă de creditor, deoarece prescripţia vizează dreptul de a obţine executarea silită, şi nu o
anumită modalitate de executare. În cazul executării silite prin poprire, înfiinţarea acesteia
întrerupe cursul prescripţie pe toată durata pe care aceasta rămâne înfiinţată, atât cu privire la
creanţa poprită, cât şi cu privire la creanţa pentru acoperirea căreia ea a fost înfiinţată [art. 784
alin. (5) C.proc.civ.];

5. pe data depunerii cererii de reluare a executării


Textul de lege are în vedere situaţia prevăzută la art. 705 alin. (1) C.proc.civ., respectiv
aceea în care executarea silită a încetat în condiţiile art. 703 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. (nu mai
poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de
valorificare a unor astfel de bunuri), iar creditorul solicită reluarea executării silite ca urmare a
îmbunătăţirii situaţiei patrimoniale a debitorului sau a posibilităţii crescute de valorificare a
bunurilor urmărite. În acest caz, prescripţia este suspendată cât timp debitorul nu are bunuri
urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage bunurile şi veniturile de la urmărire
[art. 709 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.] şi se întrerupe la data formulării unei noi cereri de
executare;

6. în alte cazuri prevăzute de lege


Legea prevede expres că se întrerupe termenul de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită în cazul formulării cererii de recunoaştere a hotărârii străine (art. 1101
C.proc.civ.) sau în cazul formulării cererii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare prin
vânzarea bunului mobil ipotecat [art. 2445 alin. (1) teza a doua C.civ.]. De asemenea, ca efect
al înfiinţării popririi, se va întrerupe prescripţia atât pentru creanţa poprită, cât şi în ceea ce
priveşte creanţa pentru acoperirea căreia ea a fost înfiinţată [art. 784 alin. (5) C.proc.civ.].

În ceea ce priveşte efectele întreruperii prescripţiei, după întrerupere va începe să curgă


un nou termen de prescripţie, egal cu cel întrerupt. Practic, întreruperea prescripţiei marchează
un nou început pentru curgerea unui nou termen, durata scursă anterior fiind înlăturată, efect
asemănător cu cel produs în cazul renunţării la prescripţie. Cu toate acestea, prescripţia nu se
va considera întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori
dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea [art. 709 alin. (3) C.proc.civ.].

3. Repunerea în termenul de prescripţie

Legea reglementează, în afara incidentelor propriu-zise referitoare la curgerea


termenului de prescripţie, şi posibilitatea conferită creditorului de a cere repunerea în termen,
în cazul în care a fost împiedicat să ceară executarea din cauza unor motive temeinice [art. 710
alin. (1) C.proc.civ.].
Spre deosebire de suspendare şi întrerupere, care produc efecte de drept, repunerea în
termen poate fi dispusă numai la cererea creditorului. Potrivit art. 710 alin. (2)

78
C.proc.civ., cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare. Cererea de
repunere în termen se formulează în termen de 15 zile de la momentul încetării împiedicării,
respectiv a motivului care l-a pus pe creditor în imposibilitatea de a acţiona. Cererea se
soluţionează cu citarea părţilor, cu respectarea tuturor regulilor specifice procedurii
contencioase. Hotărârea prin care prima instanţă soluţionează cererea este suspusă doar
recursului, termenul de exercitare fiind cel de drept comun, de 30 de zile [art. 710 alin. (2)
C.proc.civ.].
Efectul admiterii cererii de repunere în termen este acela al declanşării unui nou termen
de prescripţie, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei prin care
s-a dispus repunerea în termen. Spre deosebire de întreruperea cursului prescripţiei, care
declanşează un nou termen, egal cu cel întrerupt, în cazul repunerii în termen, aceasta determină
curgea unui termen de prescripţie special, de 30 de zile, potrivit art. 710 alin. (3)
C.proc.civ. Fiind un termen de prescripţie, acesta este, la rândul său, susceptibil de suspendare,
întrerupere sau chiar de o nouă repunere în termen.

Întrebări:
- Care sunt situațiile de suspendare a cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită?
- Care sunt efectele suspendării cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită?
- Care sunt cazurile de întrerupere a cursului prescripției dreptului de a obține executarea silită?
- Care sunt efectele întreruperii prescipției?
- Care sunt condițiile în care poate fi formulată cererea de repunere în termenul de prescripție?
- Care este procedura de soluțioanre a cererii de repunere în termen?

79
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11 - CONTESTAȚIA LA EXECUTARE (1) - 2 ORE

Obiectiv general – dobîndirea cunoștințelor referitoare la contestația la executare


După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- facă aprecieri cu privire la natura juridică a contestației la executare
- facă distincție între tipurile de contestație la executare, în funcție de obiectul acesteia
- cunoască dispozițiile referitoare la admisibilitatea contestației la executare
- facă distincție între condițiile de admisibilitate a contestației în funcție de titlul executoriu pus
în executare

Planul unității de învățare 11


1. Natura juridică şi obiectul contestaţiei la executare
2. Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei la executare

1. Natura juridică şi obiectul contestaţiei la executare

Contestaţia la executare reprezintă mijlocul procesual prin care, la cererea persoanei


interesate, se realizează un control judecătoresc al activităţii procesuale de executare silită, al
actelor de executare, inclusiv al încheierilor executorului judecătoresc sau, după caz, se
realizează lămurirea titlului executoriu. Contestaţia la executare reprezintă, aşadar, modalitatea
specifică de realizare a controlului legalităţii în faza de executare silită, având în vedere
principiile care guvernează această activitate, în special principiul dreptului la un proces
echitabil şi principiul legalităţii. Chiar dacă efectuarea actelor de executare nu poate avea loc
decât după încuviințarea executării de către instanța de executare, aceasta nu constituie o
garanție suficientă, având în vedere că verificările făcute de instanță în această procedură au un
caracter limitat, formal. De altfel, procedura încuviințării este una necontencioasă și
necontradictorie, nepermițând punerea în discuția părților a unor chestiuni litigioase.
În aceste condiții, contestația la executare este calea procedurală prin care instanţa
competentă, învestită de cel interesat, realizează un control posterior al actelor de executare sau
a executării silite înseşi. Din această perspectivă, contestaţia la executare are natura juridică a
unei căi de atac, prin intermediul căreia persoanele interesate pot invoca motivele de
nelegalitate a actelor de executare sau a executării silite înseşi. Această natură juridică este
evidentă în ceea ce priveşte contestaţia îndreptată împotriva încheierii de încuviințare a
executării silite, deoarece în acest caz contestaţia este îndreptată împotriva unei hotărâri
judecătoreşti. În cazul contestației îndreptate împotriva încheierilor executorului judecătoresc
(în măsura în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive) sau altor acte de executare,
contestația la executare este o formă de realizare a controlului judecătoresc.
În cazul în care contestaţia este formulată de un terţ care pretinde un drept de proprietate
sau un drept real asupra bunului supus urmăririi sau, după caz, executării silite directe,
contestaţia are natura juridică a unei veritabile acţiuni petitorii, fără însă ca persoana interesată

80
să fie împiedicată să îşi realizeze dreptul pe calea unei acţiuni separate [art. 715 alin. (5)
C.proc.civ.].

În funcţie de obiectul contestaţiei, putem identifica trei principale forme (tipuri) ale
contestaţiei la executare:
– contestaţia la executare propriu-zisă, care poate fi exercitată împotriva executării silite
înseşi sau împotriva actelor de executare, inclusiv împotriva încheierilor executorului
judecătoresc;
– contestaţia la titlu, prin care se urmăreşte lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
titlului executoriu;
– contestaţia împotriva refuzului organului de executare de a efectua executarea silită sau
de a îndeplini un act de executare.

Sediul materiei în ceea ce priveşte obiectul contestaţiei la executare este reprezentat de


art. 712 C.proc.civ.
Astfel, potrivit art. 712 alin. (1), contestaţia la executare poate fi formulată împotriva
executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act
de executare. De asemenea, contestaţia la executare se poate formula şi în cazul în care
executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de
executare în condiţiile legii.
Conform art. 712 alin. (2), contestaţia la executare poate fi formulată şi în cazul în care
sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, dacă
nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443 C.proc.civ.
De asemenea, potrivit art. 712 alin. (3) C.proc.civ., după începerea executării silite, se
va putea cere pe calea contestaţiei la executare şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea
de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 712 alin. (4) C.proc.civ., în cadrul contestaţiei la
executare se va putea cere şi împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în
devălmăşie.

2. Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei la executare

Legea prevede o serie de condiţii de admisibilitate speciale în legătură cu formularea


contestaţiei la executare. Aceste condiţii vizează, pe de o parte, categoria sau natura motivelor
pe care persoana interesată le poate formula pe calea contestaţiei la executare, pe de altă parte
unicitatea contestaţiei la executare.

În ceea ce priveşte prima chestiune, relevantă este distincţia dintre titlurile executorii
jurisdicţionale şi cele non-jurisdicţionale. Dacă executarea silită se face în temeiul unui titlu
executoriu jurisdicţional (hotărâre judecătorească sau arbitrală), debitorul nu va putea invoca
pe calea contestaţiei la executare motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în
cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă [art. 713 alin. (1)
C.proc.civ.]. Regula de admisibilitate a contestaţiei la executare are în vedere faptul că ea nu
constituie o cale de atac împotriva titlului executoriu, atunci când acesta are caracter

81
jurisdicţional. Invocarea apărărilor de fond poate fi făcută de debitor numai în faţa instanţei care
soluţionează cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare, respectiv prin formularea căilor
legale de atac. De asemenea, criticile formulate împotriva hotărârii judecătoreşti ori arbitrale
pot fi valorificate numai prin intermediul căilor legale de atac, în termenele şi condiţiile
prevăzute de lege pentru exercitarea acestora, respectiv prin intermediul acţiunii în anularea
hotărârii arbitrale. Regula de admisibilitate prevăzută la art. 713 alin. (1) C.proc.civ. are în
vedere şi efectele hotărârilor judecătoreşti, în special autoritatea de lucru judecat a acestora,
potrivit art. 430 C.proc.civ. Posibilitatea de a invoca apărări de fond sau critici împotriva titlului
executoriu atunci când acesta este o hotărâre judecătorească ar contraveni regulii autorităţii de
lucru judecat, deoarece ar repune în discuţie, într-un cadru procesual distinct, soluţia pe care
instanţa a pronunţat-o în procesul finalizat. Aceeaşi observaţie se impune şi în legătură cu
hotărârea arbitrală, care, potrivit art. 606 C.proc.civ., are caracter obligatoriu.
Potrivit art. 713 alin. (2) C.proc.civ., în cazul în care executarea silită se face în temeiul
unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare
şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, însă
numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru
desfiinţarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun. Practic, în redactarea actuală a textului de
lege, posibilitatea invocării în susținerea contestației la executare a unor motive care să evoce
fondul raportului juridic este extrem de redusă; partea interesată poate invoca astfel de motive
numai în cazul în care ele nu ar putea fi valorificate pe calea unei alte acțiuni în justiție. Cu
toate acestea, raportat la practica instanțelor europene (Curtea de Justiție a Uniunii Europene),
în cadrul contestației la executare poate fi invocat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în
contractul care constituie titlul pus în executare, dacă debitorul are calitatea de consumator.

O altă regulă de admisibilitate a contestaţiei la executare vizează unicitatea


acesteia. Astfel, potrivit art. 713 alin. (3) teza întâi C.proc.civ., nu se va putea face o nouă
contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. În
măsura în care sunt respectate cerinţele referitoare la termenul de exercitare a contestaţiei,
persoana interesată poate formula mai multe contestaţii la executare, având un obiect diferit,
fără însă ca prin intermediul acestora să valorifice motive care existau la momentul formulării
unei contestaţii anterioare. Din acest punct de vedere, este irelevant dacă, la momentul
formulării primei contestaţii, partea interesată cunoştea sau nu existenţa acelor motive, deoarece
în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea regulilor referitoare la termenul de exercitare a
contestaţiei. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive
noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a
contestaţiei la executare [art. 713 alin. (3) teza a doua C.proc.civ.].

În cazul contestaţiilor formulate de terţe persoane împotriva procedurilor de urmărire


silită mobiliară ori imobiliară ori a predării silite a bunurilor mobile ori imobile, acestea sunt
admisibile numai în măsura în care terţul pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real
cu privire la bunul respectiv. Terţului îi rămâne deschisă calea unei cereri de chemare în
judecată pe calea dreptului comun, chiar dacă nu a fost formulată contestaţie la executare în
termenul prevăzut de lege în acest sens [art. 715 alin. (5) C.proc.civ.]. Prin urmare, dacă
persoana interesată nu a formulat în termen contestaţia la executare, aceasta nu înseamnă că nu

82
ar mai putea invoca acele motive pe calea de drept comun. În cazul terţilor, invocarea dreptului
de proprietate sau a unui alt drept real pe calea unei acţiuni petitorii este însă condiţionată de
dobândirea definitivă a drepturilor de către terţii adjudecatari în cadrul vânzării silite a bunurilor
urmărite [art. 715 alin. (5) teza finală C.proc.civ.].

În ceea ce îi priveşte pe creditorii neurmăritori, aceştia au dreptul de a interveni în


executarea efectuată de alţi creditori, pentru a lua parte la executarea sau distribuirea sumelor
obţinute din urmărirea silită a bunurilor debitorului [art. 713 alin. (4) C.proc.civ.] după
procedura reglementată la art. 690-696 C.proc.civ. Prin urmare, creditorii neurmăritori nu pot
formula contestaţie la executare, căpătând acest drept numai după ce parcurg procedura de
intervenţie.

Întrebări:
- Care este natura juridică a contestației la executare?
- Care este obiectul contestației la executare?
- Care sunt condițiile de admisibilitate a contestației la executare?
- Ce apărări pot fi formulate pe calea contestației la executare, în funcție de natura titlului
executoriu pus în executare?
- Poate fi modificată contestația la executare prin formularea de noi motive?
- În ce condiții pot formula contestație la executare terțe persoane?

83
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12 - CONTESTAȚIA LA EXECUTARE (2) - 2 ORE

Obiectiv general – dobîndirea cunoștințelor referitoare la contestația la executare


După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- facă distincție între persoanele care pot formula contestație la executare
- cunoască cerințele prevăzute de lege cu privire la formularea contestației la executare de
diverse persoane
- cunoască termenele de formulare a contestației la executare
- facă distincție între diverse tipuri de contestație la executare, în vederea stabilirii momentului
de la care începe să curgă termenul de contestație

Planul unității de învățare 12:


1. Subiectele contestației la executare
2. Termenul de exercitare a contestației la executare

1. Subiectele contestației la executare

Potrivit art. 712 alin. (1) C.proc.civ., contestaţia împotriva executării silite poate fi
formulată „de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”. Prin urmare, sfera persoanelor care
pot formula contestaţie la executare este mai largă decât cea care desemnează părţile la
procedura execuţională, putând include şi terţe persoane, în condiţiile prevăzute de lege. Legea
leagă calitatea procesuală activă în formularea contestaţiei de existenţa unui interes sau a unei
vătămări, ca şi condiţii de procedibilitate pe care trebuie să le îndeplinească subiectul de drept
pentru a accesa calea procesuală a contestaţiei la executare. Potrivit art. 33 C.proc.civ., pentru
a putea fi declanşată o acţiune civilă, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut
şi actual. Aceste condiţii trebuie să se regăsească, desigur, şi în persoana celui care formulează
contestaţia la executare, prin raportare la efectul pe care actul contestat ori executarea silită le
au asupra patrimoniului său ori la finalitatea urmărită prin respectiva contestaţie (lămurirea
titlului executoriu, declanşarea executării sau efectuarea unui act de executare refuzat de
executor, partajul bunurilor etc.).

Contestaţia la executare poate fi formulată, în primul rând, de părţi, adică de creditor şi


de debitor [art. 645 alin. (1) C.proc.civ.]. În cele mai multe cazuri este interesat să formuleze
contestaţie la executare debitorul, acesta fiind singurul care poate formula contestaţie împotriva
executării silite înseşi. Sub acest aspect, art. 715 alin. (1) C.proc.civ., care reglementează
termenul în care poate fi formulată contestaţia, se referă la pct. 1 şi 2 la contestator, respectiv
la „cel interesat”, pe când la pct. 3, referitor la contestaţia împotriva executării silite înseşi, îl
identifică doar pe debitor ca autor al acesteia. Prin urmare, debitorului îi este deschisă
posibilitatea formulării atât a contestaţiei împotriva executării silite înseşi, cât şi a contestaţiei
împotriva actelor de executare silită sau a contestaţiei la titlu.

84
Creditorul poate formula contestaţie la executare atunci când executorul refuză să
efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii [art. 712
alin. (1) teza finală C.proc.civ.]. De asemenea, creditorul ar putea avea interes să conteste
anumite acte de executare, inclusiv încheieri ale executorului judecătoresc, atunci când îi
vatămă drepturile sau interesele legitime (spre exemplu, ar putea formula contestație la
executare împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, în temeiul art. 670 alin.
(4) C.proc.civ., sau împotriva proiectului de distribuire a sumelor obținute din vânzarea
bunurilor debitorului, în condițiile art. 876 alin. (3) C.proc.civ.; în acest ultima caz termenul de
formulare a contestației la executare este de 5 zile de la momentul întocmirii procesului verbal
prin care s-a încercat concilierea părților cu privire la realizarea distribuirii).

Aşa cum am arătat şi mai sus, au calitatea procesuală activă pentru a formula contestaţie
la executare şi alţi participanţi la executarea silită sau terţe persoane cărora, deşi nu au calitatea
de părţi în procedura execuţională, legea le conferă calitate procesuală pentru formularea
contestaţiei la executare în anumite situaţii speciale. Sunt astfel de situaţii:
– formularea contestaţiei la executare de către o terţă persoană care pretinde un drept de
proprietate sau un alt drept real cu privire la bunul urmărit sau care face obiectul
executării silite directe, în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori
a predării silite a bunului mobil sau imobil; este de reţinut că o terţă persoană nu ar putea
formula contestaţie la executare decât dacă pretinde că are un drept real asupra bunului
urmărit sau cu privire la care se desfăşoară executarea silită directă, neavând, prin
urmare, legitimare procesuală persoanele care sunt titulare ale unui drept de creanţă,
chiar dacă acesta ar fi în legătură cu bunul urmărit sau executat (spre exemplu,
beneficiarul unei promisiuni de vânzare a bunului);
– în situaţia în care se urmăreşte un imobil ipotecat care a fost înstrăinat ulterior
constituirii ipotecii, terţul dobânditor care nu este personal obligat pentru creanţa
ipotecată poate formula contestaţie la executare prin care să se opună scoaterii la
vânzare a imobilului, dacă au rămas în patrimoniul debitorului principal alte imobile
ipotecate, solicitând urmărirea prealabilă a acestora din urmă după regulile prevăzute de
Codul civil în materie de fideiusiune, pe durata urmăririi acestor bunuri urmărirea
imobilului aparţinând terţului dobânditor fiind suspendată de drept; contestaţia la
executare prin care terţul dobânditor se opune scoaterii la vânzare se poate face, sub
sancţiunea decăderii, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii prin care s-a
dispus notarea în cartea funciară a începerii urmăririi silite [art. 817 alin. (3)
C.proc.civ.];
– în cazul în care imobilul urmărit a intrat în patrimoniul debitorului prin cumpărare, iar
preţul nu a fost achitat sau nu a fost achitat în integralitate, vânzătorul imobilului
urmărit, care are, potrivit legii, ipotecă legală, precum şi dreptul de a cere rezoluţiunea
vânzării pentru neplata preţului, va fi somat prin publicaţia de vânzare să opteze, în
termen de 5 zile de la comunicarea publicaţiei, pentru valorificarea unuia dintre aceste
drepturi, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a obţine rezoluţiunea, iar în cazul în
care vânzătorul optează pentru rezoluţiune, acţiunea în rezoluţiunea vânzării se
formulează pe calea contestaţiei la executare, în termen de 15 zile de la expedierea
opţiunii către executorul judecătoresc [art. 841 alin. (3) C.proc.civ.]; aceleaşi dispoziţii

85
se aplică şi coschimbaşului, precum şi oricărui alt înstrăinător care este titularul unei
ipoteci legale asupra imobilului care face obiectul urmăririi silite (spre exemplu, cel care
a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, potrivit art. 2386 pct. 4 C.civ., sau în
schimbul rentei viagere, potrivit art. 2249 C.civ.).

Organul de executare (executorul judecătoresc) nu are calitate procesuală activă pentru


formularea contestaţiei la executare, nici chiar contestaţiei la titlu. De asemenea, executorul
judecătoresc sau forma de exercitare a profesiei acestuia (biroul) nu are nici calitate procesuală
pasivă în cadrul contestaţiei la executare, cu excepţia contestaţiei formulate în cazul în care
executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de
executare în condiţiile legii [art. 712 alin. (1) teza finală C.proc.civ.], având în vedere că, în
cazul admiterii acesteia, îl poate obliga pe executor la plata unei amenzi judiciare de la 1.000
la 7.000 de lei, precum şi la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată [art. 720 alin. (7)
C.proc.civ.].

Referitor la calitatea procesuală pasivă în cadrul contestaţiei la executare, aceasta


revine exclusiv părţilor în procedura de executare, neputând avea calitate procesuală pasivă în
cadrul unei contestaţii la executare o persoană care nu este creditor sau debitor. Spre exemplu,
în cadrul contestaţiei prin care ar fi formulate motive de fapt sau de drept privitoare la fondul
dreptului cuprins în titlul executoriu nu poate avea calitate procesuală pasivă decât creditorul
cesionar, care a pornit executarea silită, nu şi creditorul cedent, chiar dacă actul care constituie
titlul executoriu şi a cărui desfiinţare se solicită pe calea contestaţiei a fost iniţial încheiat cu
acesta. În mod excepţional, ar putea avea calitate procesuală pasivă un terţ în cadrul contestaţiei
prin care se solicită împărţirea bunurilor comune pe cote-părţi sau în devălmăşie [art. 712 alin.
(4) C.proc.civ.].

2. Termenul de exercitare a contestaţiei la executare

Având natura juridică a unei căi de atac prin intermediul căreia se realizează controlul
judecătoresc asupra executării silite înseşi ori a actelor de executare, contestaţia la executare
trebuie formulată într-un anumit termen, prevăzut de lege. Reglementarea unui termen de
exercitare a contestaţiei la executare contribuie la siguranţa circuitului civil, procedura de
executare nerămânând mult timp sub semnul îndoielii, sub aspectul legalităţii actelor
îndeplinite. Natura juridică a termenului de formulare a contestaţiei la executare este una
procedurală, termenele prevăzute de lege în acest sens fiind termene de procedură, de decădere,
nu termene substanţiale, de prescripţie.

Articolul 715 alin. (1) C.proc.civ. reglementează termenul de exercitare a contestaţiei


la executare propriu-zise, prin această sintagmă fiind desemnată contestaţia împotriva actelor
de executare şi contestaţia împotriva executării silite înseşi. Termenul general de formulare a
contestaţiei la executare este de 15 zile şi începe să curgă, în cazul contestaţiei împotriva actelor
de executare, de la momentul la care contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe
care îl contestă, respectiv de la data când cel interesat a primit comunicarea ori, după caz,
înştiinţarea privind înfiinţarea popririi, iar dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri

86
periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei
reţineri din aceste venituri de către terţul poprit [art. 715 alin. (1) pct. 1 şi 2 C.proc.civ.]. Legea
instituie reguli speciale în materie de poprire deoarece, potrivit art. 783 alin. (1) C.proc.civ.,
poprirea se înfiinţează fără somaţie, debitorul fiind înştiinţat despre aceasta prin comunicarea,
în copie, a adresei de înfiinţare a popririi, la care se ataşează, în copie certificată, încheierea de
încuviinţare a executării sau un certificat privind soluţia pronunţată de instanța de executare în
acest sens şi titlul executoriu, în cazul în care acestea nu i-au fost comunicate anterior [art. 783
alin. (1) teza a doua C.proc.civ.].
Termenul de contestaţie împotriva executării silite înseşi curge pentru debitor de la data
comunicării încheierii de încuviinţare a executării sau a somaţiei ori de la data când a luat
cunoştinţă despre primul act de executare, în cazul în care nu a primit încheierea de încuviinţare
a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie [art. 715 alin. (1) pct. 3
C.proc.civ.]. În acelaşi termen trebuie formulată şi contestaţia împotriva încheierii de
încuviinţare a executării silite [art. 712 alin. (3) C.proc.civ], având în vedere că aceasta
constituie o modalitate a contestaţiei împotriva executării silite înseşi, urmărind desfiinţarea
întregii proceduri execuţionale.
În ceea ce priveşte încheierile executorului judecătoresc, acestea sunt supuse
contestaţiei la executare într-un termen de 15 zile de la comunicare, indiferent dacă
contestatorul a luat cunoştinţă de acestea înainte de momentul comunicării [art. 715 alin. (2)
C.proc.civ.]. În cazul formulării contestaţiei împotriva refuzului executorului judecătoresc de a
efectua o executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită, termenul este de 15 zile
şi curge de la comunicarea actului prin care executorul îşi manifestă expres refuzul sau de la
împlinirea termenului legal în care actul de procedură trebuia efectuat [spre exemplu, de la
expirarea termenului de 3 zile în care executorul judecătoresc este obligat să solicite
încuviințarea executării de către instanța de executare, potrivit art. 666 alin. (1) C.proc.civ.].
Cu privire la contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de
proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, aceasta poate fi introdusă în tot cursul
executării, dar nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a
bunului [art. 715 alin. (4) C.proc.civ.]. Aşa cum am arătat, în acest caz, contestaţia la executare
are natura juridică a unei veritabile acţiuni petitorii, prin care terţul opune dreptul său real
părţilor la procedura de executare silită. Prin urmare, neintroducerea contestaţiei în termenul
prevăzut de lege nu atrage decăderea terţului din dreptul de a formula acţiune separată, pe calea
dreptului comun, sub rezerva însă a drepturilor definitiv dobândite de către terţii adjudecatari
în cadrul vânzării silite a bunurilor urmărite [art. 715 alin. (5) C.proc.civ.].

Termenul de exercitare a contestaţiei la executare afectează atât dreptul de a formula


contestaţia la executare, cât şi dreptul de a indica motivele de fapt sau de drept pe care aceasta
se întemeiază. Potrivit art. 713 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ., contestatorul îşi poate modifica
cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este
respectat termenul de exercitare a contestaţiei. Cu alte cuvinte, contestaţia trebuie motivată în
termenul de exercitare a acesteia, în caz contrar partea fiind decăzută din dreptul de a indica
alte motive decât cele prezentate în contestaţia introductivă, cu excepţia motivelor de ordine
publică. Contestatorul nu ar putea indica motive suplimentare ale contestaţiei la executare decât
în termenul prevăzut de lege în acest sens şi cu respectarea art. 204 alin. (1) C.proc.civ. referitor

87
la modificarea cererii de chemare în judecată. Motive noi în sprijinul contestaţiei la executare
introductive nu ar putea fi invocate nici pe calea apelului, deoarece aceasta ar constitui o
încălcare a limitelor judecăţii în apel, potrivit art. 478 alin. (1) C.proc.civ. (prin apel nu se poate
schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe).
Nerespectarea termenului atrage decăderea contestatorului din dreptul de a formula
contestaţie la executare, respectiv din dreptul de a o motiva, contestaţia formulată peste termen
fiind lovită de nulitate (art. 185 C.proc.civ.). Nulitatea este una necondiţionată, având în vedere
că termenul este o cerinţă extrinsecă actului de procedură [art. 176 pct. 6 C.proc.civ.].

Întrebări:
- Care sunt persoanele care pot formula contestație la executare?
- Care sunt persoanele care au calitate procesuală pasivă în cazul formulării unei contestații la
executare?
- Care este termenul de formulare a contestației la executare?
- Care este momentul de la care începe să curgă termenul de formulare a contestației la
executare?

88
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13 - CONTESTAȚIA LA EXECUTARE (3) - 2 ORE

Obiectiv general – dobîndirea cunoștințelor referitoare la contestația la executare


După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască regulile aplicanbile procedurii de soluționare a contestației la executare
- evidențieze particularitățile procedurii de soluționare a contestației la executare, prin raportare
la procedura de soluționare prevăzută de dreptul comun
- cunoască regulile aplicabile taxei judiciare de timbru datorată pentru formularea contestației
la executare
- cunoască regimul juridic al hotărârilor prin care se soluționează contestațiile la executare
- cunoască soluțiile pe care instanța le poate pronunța cu privire la contestația la executare
- facă distincție între soluțiile de admitere a contestației, în funcție de obiectul acesteia
- cunoască sacnțiunile pe care le poate aplica instanța în cazul admiterii contestației împotriva
refuzului executorului de a efectua un act de executare
- cunoască sancțiunile aplicabile în cazul formulării contestației cu rea credință

Planul unității de învățare 13:


1. Procedura de soluționare a contestației la executare
2. Hotărârea prin care se soluționează contestația la executare
3. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa cu privire la contestaţia la executare

1. Procedura de soluționare a contestației la executare

Ca regulă generală, contestaţia la executare este de competenţa instanţei de executare


[art. 714 alin. (1), art. 651 alin. (3) C.proc.civ.]. Potrivit art. 651 alin. (1) C.proc.civ., instanţa
de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de
executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune
altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă
judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul
sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei
circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de către creditor.

Sub aspectul competenţei materiale, aceasta revine în exclusivitate judecătoriilor,


indiferent dacă titlul executoriu este o hotărâre judecătorească sau un alt înscris.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, sunt pe deplin aplicabile regulile de


determinare a instanţei de executare prevăzute de art. 651 alin. (1) C.proc.civ., cu menţiunea că
schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea
executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare [art. 651 alin. (2)
C.proc.civ.]. În anumite situaţii, legea instituie o competenţă teritorială alternativă de

89
soluţionare a contestaţiei la executare, contestatorul având dreptul de a alege între mai multe
instanţe deopotrivă competente, potrivit art. 116 C.proc.civ. Astfel, în cazul urmăririi silite a
imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în
cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de
apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la
judecătoria de la locul situării imobilului [art. 714 alin. (2) C.proc.civ.]. Este de reţinut faptul
că legea nu prevede o competenţă teritorială alternativă şi în cazul executării silite prin poprire,
competenţa de soluţionare a contestaţiei împotriva popririi revenind în toate situaţiile instanţei
de executare stabilită potrivit art. 651 alin. (1) C.proc.civ., chiar dacă cu cererea de poprire a
fost sesizat un alt executor decât cel din circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau
sediul debitorul, potrivit art. 782 C.proc.civ.
Legea instituie reguli speciale în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a
contestaţiei la titlu. Astfel, potrivit art. 714 alin. (3) C.proc.civ., contestaţia privind lămurirea
înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat
hotărârea ce se execută. Această regulă de competenţă se aplică exclusiv în cazul în care titlul
executoriu este o hotărâre judecătorească, competenţa revenind în această situaţie instanţei care
a pronunţat-o. În cazul titlurilor executorii ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa
de soluţionare a contestaţiei la titlu aparţine instanţei de executare [art. 714 alin. (3) teza finală
C.proc.civ.].

Contestația la executare trebuie să îndeplinească toate cerinţele de formă prevăzute


pentru cererile de chemare în judecată. Contestatorul care nu locuieşte sau nu are sediul în
localitatea de reşedinţă a instanţei poate, prin chiar cererea sa, să îşi aleagă domiciliul sau sediul
procesual în această localitate, arătând persoana căreia urmează să i se facă comunicările.

Taxa judiciară de timbru pe care contestatorul trebuie să o achite este reglementată de


art. 10 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 80/2013. Astfel, taxa de timbru se calculează după regulile
prevăzute la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, la valoarea bunurilor a căror urmărire se
contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor
urmărite. Taxa aferentă contestaţiei nu poate însă depăşi suma de 1.000 de lei. În cazul în care
obiectul executării silite nu este evaluabil în bani, contestaţia la executare se taxează cu 100 de
lei. Dacă pe calea contestaţiei la executare se invocă motive de fapt sau de drept referitoare la
fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, în condiţiile art. 713 alin. (2) C.proc.civ., taxa de
timbru se va calcula conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, fără a mai fi aplicabil
pragul de 1.000 de lei.

Contestaţia la executare se soluţionează în procedura prevăzută de lege pentru judecata


în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător, potrivit art. 717 alin. (1) C.proc.civ. Cu
toate acestea, în cazul contestaţiei la executare nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 200
C.proc.civ. referitoare la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată. Neaplicarea
art. 200 C.proc.civ. nu face însă neaplicabile şi dispoziţiile art. 201 C.proc.civ., cu atât mai mult
cu cât întâmpinarea este obligatorie, potrivit art. 716 alin. (3) C.proc.civ. Cu alte cuvinte, odată
ce contestaţia este depusă la instanţa de executare, aceasta o va comunica pârâtului, punându-i
în vedere acestuia că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută de lege,

90
care va fi indicată expres [art. 201 alin. (1) C.proc.civ.]. Termenul de depunere a întâmpinării
va fi redus de instanţă, având în vedere că judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu
precădere [art. 717 alin. (3) C.proc.civ.]. Sancţiunea nedepunerii în termen a întâmpinării este
decăderea intimatului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor
de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel [art. 208 alin. (2) C.proc.civ.].
Întâmpinarea se comunică de îndată contestatorului, care este poate să depună răspuns
la întâmpinare, în termenul stabilit de instanţă în acest sens, care va fi mai scurt decât termenul
de 10 zile stabilit la art. 201 alin. (2) C.proc.civ., având în vedere caracterul urgent al
contestaţiei la executare. Răspunsul la întâmpinare nu se comunică intimatului, acesta urmând
să ia cunoştinţă de conţinutul său de la dosarul cauzei.
După depunerea întâmpinării ori, după caz, după expirarea termenului de depunere a
întâmpinării, judecătorul va fixa de îndată prin rezoluţie primul termen de judecată şi va dispune
citarea părţilor. Având în vedere că soluţionarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere,
termenul va fi mai scurt de cel de 60 de zile prevăzut de art. 201 alin. (3) C.proc.civ. De
asemenea, termenul de judecată se va stabili de îndată ce expiră termenul pentru formularea
întâmpinării, respectiv pentru depunerea răspunsului la întâmpinare [art. 201 alin. (4)
C.proc.civ.].

Soluţionarea contestaţiei la executare se face cu citarea în termen scurt a părţilor, de


urgenţă şi cu precădere [art. 717 alin. (3) C.proc.civ.]. Având în vedere cele arătate mai sus,
instanţa nu va fixa termen de judecată de îndată, ci va fi parcursă mai întâi faza scrisă, a
comunicării cererilor către părţi, urmând ca doar după efectuarea acestor comunicări să fie
stabilit primul termen de judecată. La primul termen de judecată instanţa îşi va verifica
competenţa, potrivit art. 131 C.proc.civ., şi va estima durata cercetării procesului, potrivit
art. 238 C.proc.civ.
O regulă specială privind soluţionarea contestaţiei la executare este cea prevăzută de
art. 717 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cu care instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la
executare va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii
certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, punând în vedere părţii
interesate să achite cheltuielile astfel ocazionate. Cu toate acestea, executorul judecătoresc nu
poate refuza sau condiționa transmiterea copiilor certificate ale actelor dosarului de executare
de achitarea anticipată a cheltuielilor. De asemenea, la cererea părţilor sau atunci când apreciază
că este necesar, instanţa poate solicita relaţii şi explicaţii scrise executorului judecătoresc
[art. 717 alin. (4) C.proc.civ.], în cazul în care executorul refuză comunicarea acestora, putându-
i-se aplica o amendă judiciară, în condiţiile art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. g) C.proc.civ.

2. Hotărârea prin care se soluționează contestația la executare

Hotărârea pronunţată în primă instanţă prin care se soluţionează contestaţia la executare


este supusă doar apelului, potrivit art. 718 alin. (1) şi art. 651 alin. (4) C.proc.civ. Având în
vedere formularea art. 651 alin. (4) C.proc.civ. („dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa
de executare se pronunţă prin încheiere executorie...”), hotărârea prin care se soluţionează
contestaţia la executare în primă instanţă va fi o încheiere, prin derogare de la regula generală
prevăzută de art. 424 alin. (1) C.proc.civ.

91
În cazul contestaţiei la titlu, dacă titlul este o hotărâre judecătorească, având în vedere
că aceasta se soluţionează de instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută [art. 714 alin. (3)
teza întâi C.proc.civ.), şi nu de instanţa de executare, hotărârea care se pronunţă va fi o sentinţă
sau o decizie, după caz, după cum hotărârea lămurită era o sentinţă ori o decizie. Hotărârea prin
care s-a soluţionat contestaţia la titlu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea care se
execută [dacă titlul este o hotărârea judecătorească – art. 718 alin. (2) teza întâi C.proc.civ.].
Raportat la dispoziţiile art. 718 alin. (1) şi art. 483 C.proc.civ., hotărârea dată în apel în
cadrul contestaţiei la executare nu este supusă recursului, însă va putea fi atacată cu contestaţia
în anulare, potrivit art. 503 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.civ. [adică numai cu motivele de
contestaţie în anulare generală, respectiv specială prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 4],
precum şi cu revizuire, în condiţiile art. 509 C.proc.civ. Pe calea apelului nu vor putea fi
invocate alte motive decât cele pe care s-a întemeiat contestaţia introductivă, pe de o parte
deoarece art. 713 alin. (3) teza a doua C.proc.civ. condiţionează formularea unor motive de
contestaţie noi de respectarea termenului de exercitare a contestaţie la executare, pe de altă
parte, deoarece potrivit art. 478 alin. (1) C.proc.civ., în apel nu ar putea fi modificat cadrul
procesual al judecăţii în primă instanţă.
În cazul în care pe calea contestaţiei la executare a fost invocat un drept de proprietate
sau un alt drept real de către un terţ, având în vedere natura juridică de veritabilă acţiune
petitorie a contestaţiei la executare, aceasta va fi soluţionată prin hotărâre supusă căilor de atac
potrivit dreptului comun [art. 718 alin. (1) teza a doua C.proc.civ.]. Cu alte cuvinte, în acest
caz, hotărârea dată în primă instanţă va fi supusă apelului, iar cea pronunţată în apel va putea
fi, în mod excepţional, atacată cu recurs, în măsura în care dispoziţiile de drept comun deschid
această cale extraordinară de atac.
În cazul hotărârilor prin care s-au soluţionat contestaţii privind înţelesul, întinderea sau
aplicarea titlului executoriu (contestaţii la titlu), dacă titlul executoriu este o hotărâre
judecătorească, acestea vor fi supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută [art. 718
alin. (2) teza întâi C.proc.civ.]. Dacă prin contestaţie s-a cerut lămurirea înţelesului, întinderii
ori aplicării unui titlu non-jurisdicţional, hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia la titlu
poate fi atacată numai cu apel [în acest caz, prima instanţă se va pronunţa prin încheiere, având
în vedere că această contestaţie este de competenţa instanţei de executare, potrivit art. 714 alin.
(3) teza a doua C.proc.civ.].
Hotărârea de admitere sau de respingere a contestaţiei, rămasă definitivă, va fi
comunicată, din oficiu şi de îndată, şi executorului judecătoresc [art. 720 alin. (4) C.proc.civ.],
acesta având obligaţia de a se conforma măsurilor dispuse de instanţă, în cazul admiterii
contestaţiei, chiar dacă nu a fost parte la soluţionarea acesteia [art. 720 alin. (5) C.proc.civ.].

3. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa cu privire la contestaţia la executare

În cazul admiterii contestaţiei, raportat şi la obiectul contestaţiei, instanţa poate să


îndrepte sau să anuleze actul de executare contestat, să dispună anularea ori încetarea executării
silite înseşi sau să anuleze ori să lămurească titlul executoriu [art. 720 alin. (1) C.proc.civ.].
Anularea executării silite înseşi va fi dispusă de instanţă în cazul în care ar fi admisă
contestaţia împotriva încheierii prin care a fost încuviinţată executarea silită, deoarece în acest
caz soluţia instanţei are în vedere neîndeplinirea cerinţelor formale pentru ca titlul să fie pus în

92
executare sau a cerinţelor substanţiale referitoare la creanţă (caracterul cert, lichid şi exigibil al
acesteia). De asemenea, instanţa poate dispune anularea executării silite înseşi şi în cazul în
care ar constata incidenţa altor impedimente referitoare la declanşarea procedurii execuţionale,
cum ar fi nerespectarea dispoziţiilor art. 674 şi art. 678, potrivit art. 686 C.proc.civ. Anularea
executării silite înseşi dă dreptul părţii interesate să solicite întoarcerea executării, în condiţiile
art. 723 C.proc.civ. De asemenea, instanţa de executare va putea, pe calea contestaţiei la
executare, să constate încetată executarea silită, spre exemplu în cazul în care debitorul a adus
la îndeplinire obligaţia prevăzută în titlul executoriu anterior formulării cererii de executare sau
a achitat în integralitate creanţa şi cheltuielile de executare în termenul indicat de executorul
judecătoresc în somaţie [în acest din urmă caz existând şi posibilitatea reducerii onorariului
executorului judecătoresc şi al avocatului în faza de executare, potrivit art. 670 alin. (2) teza a
treia C.proc.civ.].
În cazul în care pe calea contestaţiei la executare sunt atacate anumite acte de executare
silită, instanţa, dacă admite contestaţia, va dispune anularea sau îndreptarea actelor contestate,
după caz. Anularea actelor de executare intervine în cazul în care nu au fost respectate cerinţele
legale, intrinseci sau extrinseci, privind întocmirea acestora. Instanţa care soluţionează
contestaţia la executare va avea în vedere regulile generale referitoare la nulităţile condiţionate,
virtuale ori exprese (art. 175 C.proc.civ.), respectiv cele necondiţionate (art. 176 C.proc.civ.),
în acest sens art. 704 C.proc.civ. făcând trimitere la dispoziţiile art. 174 şi
urm. C.proc.civ. Anularea actelor de executare nu dă dreptul părţii interesate să solicite
întoarcerea executării, în acest caz procedura de executare urmând a fi reluată de la ultimul act
de executare considerat valabil, actele de executare anulate urmând a fi refăcute de către
executorul judecătoresc, în conformitate cu dispoziţiile instanţei care a soluţionat contestaţia
[art. 720 alin. (5) C.proc.civ.]. De asemenea, vor fi anulate, potrivit art. 179 alin. (3) şi art. 704
C.proc.civ., actele de executare subsecvente actului desfiinţat, în măsura în care acestea nu pot
avea o existenţă de sine-stătătoare. Spre exemplu, în situaţia admiterii contestaţiei împotriva
procesului-verbal care consemnează adjudecarea (art. 849 C.proc.civ.), va fi anulat şi actul de
adjudecare, deoarece acesta este întocmit pe baza procesului-verbal de licitaţie [art. 854 alin.
(1) C.proc.civ.].
Îndreptarea actului de executare va fi dispusă de instanţă în cazul în care, deşi nu sunt
incidente motive de nulitate a actului, instanţa dispune modificarea acestuia cu privire la
măsurile dispuse de executorul judecătoresc. Spre exemplu, în cazul în care, pe calea
contestaţiei la executare, se solicită cenzurarea de către instanţă a cheltuielilor de executare
stabilite de executorul judecătoresc prin încheiere, instanţa poate face aplicarea dispoziţiilor
art. 451 alin. (2) şi (3) C.proc.civ., caz în care se va dispune îndreptarea, nu anularea încheierii
[art. 670 alin. (4) C.proc.civ.].
Dacă prin contestaţia la executare s-a cerut de către partea interesată împărţirea
bunurilor proprietate comună, instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora, potrivit legii
[art. 720 alin. (2) C.proc.civ.].
În cazul în care se constată refuzul nejustificat al executorului de a primi ori de a
înregistra cererea de executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua
orice altă măsură prevăzută de lege, instanţa de executare va putea obliga executorul, prin
aceeaşi hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 la 7.000 lei, precum şi, la cererea
părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată. În acest scop, instanţa va

93
solicita încheierea prevăzută la art. 665 alin. (1) C.proc.civ. sau actul care constată refuzul
executorului judecătoresc de a primi ori de a înregistra cererea de executare silită, de a îndeplini
un act de executare silită ori de a lua o altă măsură prevăzută de lege [art. 720 alin. (8)
C.proc.civ.]. Aceste dispoziţii au caracter derogatoriu de la cele prevăzute de art. 190-191
C.proc.civ., împotriva soluţiei de obligare la plata amenzii, respectiv la plata de despăgubiri
executorul neputând formula cerere de reexaminare, ci apel, potrivit art. 718 alin. (1)
C.proc.civ.
Indiferent de obiectul contestaţiei la executare, în cazul admiterii acesteia prin hotărâre
definitivă, taxa judiciară de timbru se restituie contestatorului, la cererea acestuia, prin
hotărârea de admitere a contestaţiei [art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013]. Cererea
poate fi formulată şi oral în faţa instanţei, până la închiderea dezbaterilor. În cazul în care
restituirea taxei de timbru nu a fost cerută în cadrul judecăţii contestaţiei, acesta se va putea
solicita separat, în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a
contestaţiei [art. 45 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013]. Faţă de această facilitate pusă de lege la
dispoziţia contestatorului, acesta nu ar putea solicita cuantumul taxei de timbru în cadrul
cheltuielilor de judecată pe care le pretinde de la intimat, deoarece o astfel de soluţie ar putea
conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a contestatorului.

În cazul respingerii sau anulării contestaţiei la executare, contestatorul poate fi obligat,


la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar dacă contestaţia
a fost exercitată cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi judiciare de 1.000 lei la
7.000 lei [art. 720 alin. (3) C.proc.civ.]. De asemenea, în situaţia în care contestatorul a solicitat
şi suspendarea executării, iar contestaţia la executare a fost respinsă, suma reprezentând
cauţiunea depusă rămâne indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor
reprezentând despăgubirile pentru întârzierea executării ori plata amenzii sau a celor stabilite
prin titlul executoriu, după caz, situaţie în care executorului judecătoresc i se va comunica
recipisa de consemnare a acestei sume [art. 720 alin. (6) C.proc.civ.]. Această soluţie este
aplicabilă, pentru identitate de raţiune, şi în situaţia în care contestatorul renunţă la judecata
contestaţiei sau aceasta se perimă.

Întrebări:
- Care sunt regulile aplicabile cererii prin care se formulează contestația la executare?
- Cum se stabilește taxa judiciară de timbru pe care trebuie să o achite contestatorul?
- Care sunt particularitățile procedurii de soluționare a contestației la executare?
- Care sunt obligațiile executorului judecătoresc în legătură cu formularea contestației la
executare?
- Care este regimul juridic al hotărârii prin care se soluționează contestația la executare?
- Care sunt soluțiile pe care le poate pronunța înstanța atunci când admite contestația la
executare?
- În ce situații se poate dispune îndreptarea actului de executare?
- Care sunt sancțiunile pe care le poate aplica instanța în cazul respingerii contestației la
executare și în ce condiții pot fi acestea aplicate?

94
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14 – ÎNCETAREA EXECUTĂRII SILITE.
ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII - 2 ORE

Obiectiv general – dobândirea cunoștințelor referitoare la încetarea executării silite și la


întoarcerea executării
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va putea să:
- cunoască situațiile în care operează încetarea executării silite;
- facă distincție între cazurile de încetare care presupun realizarea creanței și cazurile de încetare
fără ca obligația din titlu să fi fost realizată;
- facă distincție între cazurile de încetare, sub aspectul efectelor pe care acestea le produc;
- cunoască modalitățile de întoarcere a executării
- cunoască procedura de soluționare a cererii de întoarcere a executării.

Planul unității de învățare 14:


1. Încetarea executării silite
2. Întoarcerea executării

1. Încetarea executării silite

Procedura de executare silită are drept finalitate realizarea în integralitate a dreptului


recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate
potrivit legii prin titlu, precum şi a cheltuielilor de executare. Această finalitate are în vedere
scopul executării silite, enunţat la art. 622 alin. (3) C.proc.civ. Este însă posibil ca, în anumite
situaţii, executarea silită să nu se finalizeze în concordanţă cu acest scop, fie din cauza
inexistenţei unor bunuri ori venituri urmăribile în patrimoniul debitorului la momentul
respectiv, fie ca urmare a unui act de dispoziţie al creditorului ori a desfiinţării titlului
executoriu sau a executării silite.

Articolul 703 alin. (1) C.proc.civ. prevede cinci cazuri de încetare a executării silite,
respectiv:
1. s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de
executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii;
2. executarea nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile
sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri;
3. creditorul a renunţat la executare;
4. a fost desfiinţat titlul executoriu;
5. a fost anulată executarea.

95
În legătură cu prima situaţie, acesta are în vedere finalitatea procedurii de executare
silită, respectiv realizarea dreptului prevăzut de titlul executoriu şi recuperarea cheltuielilor
de executare. Prin urmare, executarea silită nu încetează în cazul în care obligaţia este doar
parţial adus la îndeplinire ori atunci când nu sunt recuperate cheltuielile de executare. Trebuie
ţinut cont şi de sumele stabilite de executor în condiţiile art. 628 alin. (2) C.proc.civ., şi anume
dobânzi, penalităţi sau alte sume, respectiv de valoarea actualizată a creanţei, potrivit art. 628
alin. (3) C.proc.civ.

Cea de-a doua situaţie vizează cazurile în care executarea silită nu se poate efectua sau,
după caz, nu poate continua fie pentru că debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile, fie
pentru că acestea nu pot fi valorificate. Această situaţie de încetare a executării silite vizează
doar modalităţile de executare silită indirectă (urmărire silită), deoarece doar în cazul acestora
se poate pune problema inexistenţei unor bunuri urmăribile sau imposibilităţii de valorificare a
acestora. Devin incidente dispoziţiile referitoare la încetarea executării silite atât în situaţia în
care nu au fost identificate bunuri sau venituri urmăribile încă de la începutul executării silite,
precum şi atunci când au fost identificate o serie de bunuri, însă acestea nu au putut fi
valorificate ori, deşi au fost valorificate, din sumele rezultate nu s-au putut acoperi în
integralitate creanţa şi cheltuielile de executare.
În situaţia încetării executării silite din acest motiv, creditorul va putea cere reluarea
executării silite, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la formularea cererii de
executare. Cererea de reluare a executării trebuie formulată cu respectarea termenului de
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită [art. 705 alin. (1) C.proc.civ.], cu menţiunea
că termenul este suspendat cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi
valorificate ori îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire [art. 708 alin. (1) pct. 3
C.proc.civ.].
În acest caz de încetare a executării silite, creditorul va fi obligat să plătească cheltuielile
de executare nerecuperate de la debitor, cu excepţia onorariului executorului judecătoresc,
urmând ca acestea să fie recuperate de la debitor atunci când starea patrimonială a acestuia o va
permite, cu respectarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită
[art. 670 alin. (5) C.proc.civ.].

O altă situaţie de încetare a executării este aceea a renunţării la executare de către


creditor. Renunţarea la executare reprezintă un act de dispoziţie de natură procesuală, nu
substanţială, altfel spus, conduce numai la finalizarea procedurii, nu şi la stingerea dreptului
subiectiv. Aceasta este concluzia care poate fi trasă din dispoziţiile art. 709 alin. (3) C.proc.civ.,
potrivit cu care „prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau
dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea” (s.n.).
Cu alte cuvinte, în cazul în care creditorul renunţă la executare, cererea de executare
iniţială şi actele de executare ulterioare acesteia îşi pierd caracterul întreruptiv de prescripţie,
însă, în măsura în care termenul de prescripţie extinctivă calculat la momentul originar al
naşterii dreptului de a obţine executarea silită, respectiv al rămânerii definitive a hotărârilor
judecătoreşti şi arbitrale [art. 705 alin. (2) C.proc.civ.] nu s-a împlinit, creditorul va putea
formula o nouă cerere de executare silită, întemeiată pe acelaşi titlu, prin renunţare nefiind stins
nici dreptul subiectiv, nici caracterul executoriu al titlului.

96
Desfiinţarea titlului executoriu este un alt caz de încetare a executării silite. Desfiinţarea
titlului executoriu poate avea loc ca urmare a admiterii unei căi de atac, în cazul în care titlul
executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, ori a acţiunii în anularea hotărârii
arbitrale. În cazul titlurilor executorii non-jurisdicţionale, acestea pot fi desfiinţate pe calea
contestaţiei la executare, în măsura în care legea nu prevede în acest scop o cale procesuală
specifică [art. 713 alin. (2) C.proc.civ.].
Desfiinţarea titlului executoriu conduce şi la desfiinţarea de drept a tuturor actelor de
executare silită, în măsura în care legea nu prevede contrariul (art. 643 C.proc.civ.), dând
dreptul debitorului la întoarcerea executării silite.
Cheltuielile de executare efectuate pentru actele îndeplinite până la momentul
desfiinţării titlului executoriu rămân în sarcina creditorului [art. 723 alin. (1) teza finală
C.proc.civ.].
Desfiinţarea titlului executoriu doar în ceea ce priveşte pe unul dintre debitorii cuprinşi
în acesta va avea ca efect încetarea executării doar faţă de debitorul respectiv.

Nu în ultimul rând, executarea silită încetează în cazul în care s-a dispus anularea
acesteia pe calea contestaţiei la executare. Potrivit art. 704 C.proc.civ., nerespectarea
dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare
atrage nulitatea actului nelegal, precum şi a actelor de executare subsecvente, dispoziţiile
art. 174 şi urm. C.proc.civ. fiind aplicabile în mod corespunzător.
Este de reţinut, însă, că doar anularea executării silite înseşi conduce la încetarea
acesteia, nu şi anularea actelor de executare, în acest caz executarea fiind reluată de la ultimul
act de executare valabil. Spre exemplu, în cazul contestării procesului-verbal de licitaţie care
consemnează adjudecarea, dacă instanţa admite contestaţia, executorul judecătoresc va
continua executarea de la actul desfiinţat [art. 849 alin. (5) C.proc.civ.].
Executarea silită va înceta, de asemenea, în cazul în care instanţa admite contestaţia prin
care s-a solicitat anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite
[art. 712 alin. (3) C.proc.civ.].

Încetarea executării silite se constată de către executorul judecătoresc prin încheiere


motivată în fapt şi în drept, cu menţionarea cauzei de încetare a executării [art. 703 alin. (2)
C.proc.civ.].
Încheierea se comunică de îndată creditorului şi debitorului şi este supusă controlului
judecătoresc pe calea contestaţiei la executare. În cazul în care încetarea intervine ca urmare a
lipsei de bunuri urmăribile sau imposibilităţii de valorificare a acestora, respectiv renunţării la
executare a creditorului ori anulării executării, executorul judecătoresc va remite titlul
executoriu creditorului, personal sau prin reprezentant [art. 703 alin. (3) C.proc.civ.].
Dacă încetarea a intervenit după recuperarea în parte a creanţei (spre exemplu, au fost
valorificate bunuri ale debitorului, însă acestea au fost insuficiente pentru acoperirea în
integralitate a creanţei şi cheltuielilor de executare), se va face menţiune pe titlul executoriu în
legătură cu partea din creanţă care a fost executată.

97
2. Întoarcerea executării

Dreptul de a cere întoarcerea executării silite se naşte ca urmare a desfiinţării titlului


executoriu sau a executării silite înseşi. Desfiinţarea titlului executoriu lipseşte executarea silită
de temei şi conduce la desfiinţarea de drept a tuturor actelor de executare silită efectuate în baza
acestuia (art. 643 C.proc.civ.), nefiind necesar ca partea interesată să formuleze contestaţie la
executare silită în acest sens.

Desfiinţarea titlului executoriu poate avea loc în cadrul procesului civil, ca urmare a
admiterii unei căi de atac [în cazul executării hotărârilor supuse controlului instanţelor
judecătoreşti, care se face pe riscul creditorului, dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau
recurs, potrivit art. 637 alin. (1) C.proc.civ.], ca urmare a admiterii acţiunii în anulare a hotărârii
arbitrale [art. 637 alin. (2) C.proc.civ.] sau poate fi rezultatul admiterii unei acțiuni având ca
obiect desființarea titlului (acțiune de drept comun, ori, după caz, cu caracter special), în cazul
în care titlul executoriu este unui non-jurisdicțional.
Anularea executării silite înseşi poate interveni în cazul în care nu ar fi respectate
cerinţele formale sau substanţiale pentru declanşarea executării silite, inclusiv în cazul admiterii
contestaţiei la executare îndreptate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite
[art. 712 alin. (3) C.proc.civ.]. Anularea executării silite înseşi nu poate fi dispusă decât pe cale
contestaţiei la executare.

Întoarcerea executării silite se dispune de către instanţă la cererea celui interesat numai
dacă a fost desfiinţat titlul executoriu sau executarea silită însăşi, anularea unui act de executare
neputând produce un astfel de efect. În cazul în care ar fi anulat un anumit act de executare şi
actele subsecvente acestuia, executarea va fi reluată de la ultimul act considerat a fi valabil.

Atât în cazul desfiinţării titlului executoriu, cât şi în cazul anulării executării silite înseşi,
cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului [art. 723 alin. (1)
teza finală C.proc.civ.].

Ca regulă generală, întoarcerea executării se face în natură, prin restituirea bunurilor


celui îndreptăţit, fără a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-
credinţă [art. 723 alin. (2) C.proc.civ.]. Cu alte cuvinte, chiar dacă bunul a fost adjudecat, acesta
se va întoarce în patrimoniul debitorului, urmând ca adjudecatarului să îi fie restituit preţul
plătit.
În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea
executării se face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în
funcţie de rata inflaţiei [art. 723 alin. (3) C.proc.civ.].
Această excepţie de la regula întoarcerii executării în natură este determinată de
dispoziţiile art. 777 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora în cazul vânzărilor la licitaţie publică
făcute în procedura urmăririi silite mobiliare nu este admisibilă nicio cerere de desfiinţare a
vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul.
Cu titlu de excepţie la excepţie, întoarcerea executării se va face în natură şi în cazul în
care au fost supuse vânzării silite bunuri mobile, dacă a existat fraudă din partea terţului

98
adjudecatar, în acest caz cererea de desfiinţare a actului de adjudecare trebuind formulată pe
calea unei acţiuni principale [art. 777 alin. (1) teza finală C.proc.civ.].
De asemenea, se va dispune întoarcerea executării în natură în materie mobiliară şi
atunci când adjudecatar a fost creditorul, în acest caz vânzarea putând fi desfiinţată dacă există
temei de nulitate, potrivit dreptului comun [art. 777 alin. (2) C.proc.civ.].

Legea prevede mai multe modalităţi de restabilire a situaţiei anterioare, partea


interesată având posibilitatea să solicite aceasta instanţei care a dispus desfiinţarea titlului sau
a executării silite, instanţei care rejudecă fondul sau instanţei de executare.
Astfel, potrivit art. 724 alin. (1) C.proc.civ., în situaţia în care instanţa judecătorească a
desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin
aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare. În cazul în care bunul supus executării
silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării operaţiunilor de carte funciară
necesare, fără însă a aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă
potrivit regulilor de carte funciară. Întoarcerea executării nu poate fi, aşadar, dispusă decât la
cererea celui interesat, neputând fi pronunţată din oficiu, ca efect al desfiinţării titlului sau
executării silite.
Dacă instanţa care a pronunţat desfiinţarea hotărârii executate a dispus rejudecarea în
fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură
se va putea lua de instanţa care rejudecă fondul, ca urmare a casării sau anulării hotărârii
executate [art. 724 alin. (2) C.proc.civ.].
În cazul în care restabilirea situaţiei anterioare nu a fost dispusă nici de către instanţa
care a desfiinţat titlul sau executarea silită însăşi, nici de către instanţa care a rejudecat cauza
pe fond, partea interesată o va putea solicita, pe cale separată, printr-o cerere adresată instanţei
de executare [art. 724 alin. (3) C.proc.civ.].

Cererea de întoarcere a executării se timbrează cu o taxă judiciară de timbru de 50 de


lei, dacă valoarea cererii nu depăşeşte 5.000 de lei, şi cu 300 de lei, pentru cererile a căror
valoare depăşeşte 5.000 lei [art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013].

Cererea se va soluţiona în contradictoriu atât cu persoana care figurează în titlul


executoriu (creditorul), cât şi cu cea în patrimoniul căreia se află bunul (adjudecatarul), în cazul
în care se solicită restituirea în natură. Judecarea cererii de întoarcere a executării se face de
urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea pronunţată în primă instanţă nu este supusă decât apelului
la instanţa ierarhic superioară [art. 724 alin. (3) teza a doua C.proc.civ.]. Hotărârea de primă
instanţă prin care s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării poate fi dată cu executare
provizorie, în condiţiile art. 449 C.proc.civ. (art. 726 C.proc.civ.).

În cazul în care titlul executoriu este emis de alt organ decât de instanţele judecătoreşti,
dacă acesta a fost desfiinţat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului instanţelor
judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare executării nu este prevăzută de lege
ori, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură, întoarcerea executării se va putea obţine pe
calea unei cereri introduse la instanţa de executare (art. 725 C.proc.civ.).

99
În cazul hotărârilor arbitrale, întoarcerea executării va putea fi dispusă de curtea de apel
învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, odată cu
soluţionarea recursului împotriva acesteia. În caz contrar, dacă nu s-a solicitat întoarcerea
executării nici în faţa instanţei care soluţionează acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, nici în
faţa instanţei de recurs, cererea va putea fi formulată pe cale separată, la instanţa de executare,
potrivit art. 724 alin. (3) C.proc.civ.

Întrebări:
- Care sunt cazurile de încetare a executării silite?
- Cine constată încetarea executării silite și în ce mod?
- Care sunt situațiile în care se poate dispune întoarcerea executării?
- Care sunt modalitățile de întoarcere a executării?
- Care este procedura de soluționare a cererilor de întoarcere a executării?

100