Relief vulcanic

Vulcanismul este un termen ce defineşte procesele şi fenomenele care însoțesc ieşirile magmei la
suprafaţa terestră, a gazelor şi a unor materiale solide rupte din pereţii coşului de ejectare.

Magma, prin ieşirea la suprafaţa terestră, pierde o parte din gaze, devine fluidă şi primeşte
denumirea de lavă. Ieşirea magmei şi lavei la suprafaţa topografică este asociată cu explozii,
zgomote, proiectarea unor fragmente de lavă ori magmă consolidată sub formă de bombe, lapilii ori
cenuşă, erupţii de gaze (SO2, CO2, H2S, H2 O, etc)

Vulcanul marchează o structură a scoarţei terestre de migrare a magmei spre suprafaţă şi de

construcţie a unui aparat vulcanic cu coş, crater, con, platouri de lavă şi piroclastite;

Vulcanul induce prezenţa şi funcţionalitatea unui peisaj vulcanic.

Peisajul vulcanic este definit nu numai de relieful vulcanic în sens strict, ci şi de fenomenele vulcanice
preeruptive (cutremure), eruptive (curgeri de lavă, solfatare, fumarole, ejecţii de scorii, cenuşă,
lapilii, bombe, piatră ponce, pilow-lava, gheizere, erupţii de gaze, etc) şi post-eruptive sau post-
vulcanice (mofetele).

Activitate vulcanica
Studiul vulcanilor relevă faptul ca există o legatură directă între tipul de erupţie şi morfologia
aparatului vulcanic rezultat, exprimată prin forma craterului, tipul lavelor (acide, bazice), forma
conului şi tipul peisajului vulcanic creat. Forma craterului este dictată de tipul de erupţie, centrală ori
fisurală.

Eruptiile centrale caracterizează activitatea vulcanică de emisiune a lavei dintr-un cuptor magmatic
printr-un coș și un crater exterior. Materialele se depun în jurul craterului formând un con. Prezența
acestor tipuri de erupții este semnalată în ariile de convergență a plăcilor tectonice.

Erupțiile fisurale se realizează în ariile de distensie a dorsalelor medio-oceanice. Separarea între cele
două tipuri de erupție, uneori se realizează foarte greu, întrucât lava din aparatele centrale nu iese
prin crater ci prin fisuri laterale ale conului sau prin cratere semicirculare, iar pe de alta parte
vâscozitatea lavei (aciditatea ei) ori fluiditatea (caracterul sau bazic) configurează caracterul exploziv
sau liniștit al erupției.

Tipul islandez aparține erupţiilor liniştite, fisurale, prezintă lave bazice care se scurg pe distanţe mari,
generând platouri imense de bazalt. Lavele se scurg sub forma de torenți sau pânze, care pot masca
un relief preexistent ori prin caracterul fisural al erupției să genereze dyke-uri

Tipul hawaian aparține erupțiilor liniștite de lave bazice, dar care provin dintr-un crater central, iar
subordonat pot să apară erupții fisurale. Efuziuea lavelor bazice nu permite construcția unui con
viguros ci mai degrabă a unui con cu flancurile aplatizate (panta de 7-15 %), motiv pentru care a fost
denumit vulcan-scut.
Tipul volcanian sau vulcanian prezintă erupții violente, precedate de cutremure. Din crater se înalță
coloane de gaze și cenușă, ce capată aspect umbreliform la 3000 – 4000 m altitudine. Nu lipsesc
descărcările electrice și ploile de cenușă.

Tipul vezuvian și plinian se încadrează erupțiilor explozive, unii autori îl includ ca subtip al erupțiilor
de tip volcanian (Bullard,1976), dar specificul acestei activități este dată de vulcanul Vezuviu, situat
lângă Napoli. Este o activitate definită de alternanța unor explozii violente cu periode lungi de calm
total, de circa 40-50 de ani. Lava andezitică, vâscoasă se consolidează pe coș și gazele formează
presiuni foarte mari în profunzime, astfel că expulzarea dopului de lavă va condiționa apariția unor
mari cantități de piroclastite și produse de tip tephra.

Tipul pelean este asimilat ca model erupției vulcanului Mont Pelée (1957 m) din Martinica, Antilele
Mici, care a erupt în 1902, și se caracterizează printr-o lavă foarte vâscoasă, ce se întărește pe coș,
fiind împinsă spre suprafață de presiunea gazelor, apărând sub forma unui dom ori ac vulcanic.

Tipul bandai-san sau krakatouan se caracterizează prin lava foarte vâscoasă, acidă și foarte bogată în
gaze. Aceasta se întărește înainte de a ajunge la gura coșului, determinând explozii puternice care,
uneori, aruncă în aer o mare parte a conului vulcanic sau chiar întregul edificiu.

Valorificare turistica
Relieful vulcanic prezintă o paletă diversă de resurse turistice, resurse științifice, resurse peisajistice
(vulcanice, pseudovulcanice), resurse economice, etc.

Studiul morfologiei ariilor vulcanice (conuri, caldere, platouri de lavă, horsturi tectono – vulcanice,
batolite, lacolite, depresiuni vulcanice, munți vulcanici, etc), a mecanismelor erupției (explozii,
ejecții, efuziune, emanații, erupții de gaze și explozii freatice) ori tipului de activitate vulcanică
(islandez, hawaian, strombolian, volcanian, vezuvian sau plinian, pelean, bandai-san, maar), dar și
studiul hazardelor, riscurilor ce însoțesc erupțiile (cutremurele, curgerile de noroi sau lahari,
avalanșele incadescente și curgerile de grohotișuri, prăbușiri și alunecări, lacurile de baraj vulcanic,
valurile tsunami, ploile cu cenusă și ploile de erupție, fenomene electrice optice și acustice pot
constitui motivația dezvoltării și sustenabilității turismului științific.

Vulcanii furnizeaza o gama variata de materii prime: Cu, Zn, Pb, Au, Ag, materiale de construcții, ape
minerale, fertilitatea solului, energie geotermică, ape hidrotermale, etc.

Peisajele vulcanice sunt originale:

parcuri (gheizere Islandei, Pompei, Fuji, Vezuviu, Parcul Yellowstone);

insule vulcanice :Kurile, Japoneze, Taiwan, Izu, Bonin, Mariane, arhip. Indonezian (500 de vulcani
activi, Tambora, Krakatowa, Merapi), arh.Filipinez (40 vulcani,Mayon cu fantani de lave și nori
arzători), Melanezia, Solomon, Noile Hebride, Hawai, Samoa, Fiji, Tonga, Kermadec, etc;

peisage vulcanice continentale: americane (St.Helens; Sunset Crater-1064 ; Popocatepetl; El Chichon;

Cotopaxi, Chimborazo (6267m)-Ecuador, etc;

Peisajele pseudovulcanice sunt diferite: vulcani noroioși (Pâclele Mari și Mici); craterele meteorice
(Meteor Crater –Arizona);
 Relief carstic
Relieful calcaros este impus de rezistenţa sau duritatea rocilor, masivitatea, omogenitatea chimică şi
comportarea fizico-mecanică (fisuraţia, diaclazarea), permeabilitatea.
Formele de relief rezultate sunt: platourile calcaroase, abrupturile, văile de tip canion, cheile.
Reliefiul carstic este datorat proprietăţilor chimice ale calcarelor ori rocilor carbonatice, grosimii
depozitelor ori orizonturilor de calcare sau roci carbonatice, prezenţei pânzelor freatice, adâncimii
lor sau apei, care, prin coroziune dizolvă roca, respectiv realizează carstificarea.

Roci carstificabile: de precipitaţii, pe care se dezvoltă carstul propriu-zis (rocile carbonatice –

calcarele, dolomitele, calcarele cristaline) şi roci clastice, pe care apare clastocarstul (gipsurile,
anhidritele, sarea gemă şi depozitele piroclastice

Procesul de carstificare este complet, atunci când este reprezentată întreaga serie morfogenetică a
reliefului carstic de suprafaţă (lapiezuri, doline, uvale, polii sau depresiuni carstice) alături de formele
de endocarst (avene,grote sau pesteri).

Circulatia apei in regiunile carstice

Circulaţia apei în regiunile carstice se diferenţiază la nivelul etajelor hidrogeologice.

Etajul de aeraţie sau al epicarstului, primul de la suprafaţa masivului carstic, se remarcă printr-o
circulaţie predominant pe verticală a apei provenită din precipitaţii, regimul circulaţiei fiind
dependent de caracteristicile mediului hidro-atmosferic.

Etajul mezocarstului sau intermediar, al circulaţiei permanente, este etajul circulaţiei pe orizontală,
care favorizează apariţia golurilor carstice, de tipul peşterilor şi grotelor etajate.

Etajul inferior, spre interiorul masei calcaroase sau al carstului de profunzime, umed în permanenţă,
configurează curgerea la nivelul cel mai adânc al apelor freatice, deasupra stratului impermeabil sau
la baza masivului calcaros.

Evacuarea intermitentă a apelor carstice sau periodică, datorită circulaţiei obstrucţionate la nivelul
sifoanelor din galeriilor orizontale, generează izbucurile sau izvoarele carstice intermitente.

Atracția peisajului carstic: forme exocarstice ( lapiezuri, doline, uvale,văi oarbe,

sohodoluri, depresiuni carstice) și endocarstice (peșteri, avene, speleoterme).
Tipuri de turism - turismul cultural (științific, religios, istoric);
-turismul curativ sau de îngrijire a sănătății (balnear, climato- turism);
-turismul polivalent (turism de vânătoare și safari, turismul comercial – expozițional, turismul de
afaceri, turismul de competiție).
-turismul de recreere și agrement (montan și pentru practicarea sporturilor de iarnă);
Forme de turism: de weekend, intern și internațional, continuu, sezonier, de circumstață, organizat,
semiorganizat, neorganizat, individual, de grup, cu destinație obiective, localități ,stațiuni turistice,
ș.a
Turism cultural: Faleze de cretă
Țărmuri carstice
Văi carstice
Platouri carstice
Masive carstice
Turismul curativ sau de îngrijire a sănătății
Faleze și plaje modelate în carst....
Salina Turda
Turism polivalent
turismul de afaceri-Monte Carlo, Modena, Florence, Carrara
Turismul de vânãtoare (safari) și pescuit
Turism comercial- In buticuri
Turism de aventura
Refacerea unor itinerarii, descoperirea unor comori sau refacerea farmecului unor legende sau
povești.
Turism ecologic
Rezervatia naturala din Cheile Turzii
Turism sportiv si de agrement
Lacul Garda-Piatra Craiului
Turism sportiv
Escaladă, rafting, parapantă, parașutism, speleoturism, alpinism, ski, skijorking,etc,
Turism de recreere si agrement:
Drumetii,excursii, vizite

Relieful pe gresii
Relieful pe gresii şi conglomerate
Gresiile și conglomeratele – comportament fizico-mecanic și chimic similar în funcție de natura
cimentului;
Gresiile cu ciment de natură calcaroasă favorizează apariția unor forme pseudocarstice (lapizuri,
doline, chei, peșteri);
Gresiile cu ciment argilos ori marnos susțin un peisaj geomorfologic cu alunecări de teren,
organisme torențiale și de ravenare;
Conglomeratele care prezintă ciment calcaros generează forme de eroziune selectivă: coloane,
sfincși, babe sau ciuperci, hornuri, polițe, pseudolapiezuri, alveole de dizolvare;
Relief ruiniform sau rezidual pe conglomerate si gresii: Gradina Zmeilor(Salaj),
Muntii Ceahlau,
Babe, sfincsi, coloane, etc. pe Platoul Munților Bucegi,
Abrupturi,praguri,cascade- Cascada Duruitoarea, Valul Miresii, Bigar
Relieful modelat pe argile și marne
Argila se comportă (din punct de vedere fizico-chimic) ca o rocă impermeabilă, iar în stare uscată este
foarte avidă de apă
Saturarea în apă, accentuează impermeabilitatea ei, se gonflează, mărindu-și volumul, și devine
plastică, respectiv instabilă pe suportul litologic, condiționând prin plasticitatea sa decolarea stratelor
din acoperiș.
Instabilitatea orizonturilor argiloase este dictată de prezența ori absența apei, care determină
importante schimbări de volum.
Suprasaturarea în apă a argilelor conferă caracterul semifluid al depozitelor, rezultând curgerile
noroioase sau torenții de noroi.
Orizonturile argiloase expuse radiației solare directe și circulației eoliene vor fi slăbite la nivelul
coezivității particulelor, iar în urma evaporărilor intense, orizonturile ori cuvertura argiloasă va fi ușor
îndepărtată prin eolizație.
Marnele sau argilele carbonatice au un comportament fizico-chimic asemănător
Morfologia regiunilor modelate pe argile și marne prezintă următoarele trăsături geomorfologice:
-văi largi, subadaptate sau incompetente, cu pat aluvial ajustat prin ridicare, datorat competitivității
reduse a râului (debite mici și afluenîa mare a materialului deluvial dinspre versanți slab înierbați sau
cu un covor vegetal cu deb=nsitate mică a speciilor vegetale);
-interfluvii rotungite sau plate; energie de relief redusă; izvoare rare , râuri cu turbiditate mare;
-modelarea se realizează prin procese de eroziune liniare (șiroire, ravenare, torenți) și areale
(alunecări, alunecări-surpări, pseudosolifluxiuni, curgeri noroioase).
-morfologii specifice: Pod. Transilvaniei, Pod, Moldovei, Pod. Sucevei, Subcarpații Curburii,
Subcarpații Modovei, Subcarpații Getici, Podisul Bârladului, Dakota (badlands).

Relieful modelat pe nisipuri

Nisipul este o rocă detritică necimentată, mobilă și permeabilă.
Precipitațiile se infiltrează repede în masa nisipurilor pătrunzând până la rocile impermeabile, prin
urmare modelarea reliefului se realizează într-o mică măsură prin intermediul apelor curgătoare.
Pe nisipuri se dezvoltă un relief cu forme efemere, cu linii estompate, cu energie mică și pante
reduse, care susțin o morfologie monotonă.
Prezența nisipurilor pe orizonturi cu grosimi apreciabile (zeci sau sute de metri) condiționează
apariția unor forme de relief de tipul piramidelor coafate (Râpa Dateșului), abrupturi de eroziune, văi
seci, etc.
Saturarea depozitelor nisipoase cu apă generează nisipurile curgătoare.
Suprasaturarea nisipurilor cu apă și fluidizarea acestuia presupun existența în subasment a unor
orizonturi de rocă relativ impermeabilă. Infiltrarea apelor în nisipuri condiționează uneori formarea
prin cimentare a unor concrețiuni.

Relieful modelat pe loess și depozite loessoide

Loessul este o rocă dentritică, cu orgine controversată, apreciată că ar fi produsul proceselor glaciare,
fluviale și eoliene sau o rocă glacio-fluvio-eoliană.
Loessul nu prezintă o anumită stratificație ca alte roci sedimentare, în schimb prezintă o mare
omogenitate.
Compoziția depozitelor loessoide: particule de cuarț, argilă, calcar, o serie de minerale grele și
ușoare, unele fosile și resturi organice
Relieful dezvoltat pe loess prezintă o diversitate de forme, destul de efemere ca prezență temporală.
Apele curgătoare se adâncesc repede în depozitele loessoide construind văi strâmte cu aspect de
chei ai căror versanți se prăbușesc și se surpă (China), ori generează canioane sau pseudocanioane
(Dobrogea Centrală și de Sud).
Sufoziunea și tasarea sunt principalele procese geomorfologice care construiesc morfologia
depozitelor loessoide.

Valorificarea turistica:
Turismul cultural - științific;
Turismul de agrement și recreere; Escaladă, parapantă, parașutism la Meteora și Montserrat
Turismul polivalent;
Turismul cultural - religios. : Manastirea Meteora, Chilia lui Daniil Sihastru,

Relief Fluvial
Râul – agentul principal de modelare, cu curgere permanentă, semipermanentă, temporară,
realizează o acțiune triplă: eroziune, transport și acumulare, în perimetrul bazinului
hidrografic.
Modelarea fluvială are ca proiecție teritorială forma de relief complexă – valea.
Elementele văii : albia minoră, albia majoră, lunca sau șesul aluvial, terasele, versanții.
Spațiul între văi de diferite mărimi și ordine este definit ca spațiu interfluvial.
Zona producției de aluviuni sau zona I-a reprezintă aria principală de colectare a apei și totodată aria
sursă de aluviuni, deoarece dominanța în această zonă o au procesele de eroziune și nu stocarea
depozitelor erodate.
Zona de transport denumită și zona a II-a asigură transferul depozitelor erodate prin intermediul
albiilor minore, prin a căror mecanică se formează câmpiile de inundație, terasele și văile largi
specifice acestei zone.
Zona de sedimentare sau zona a III-a este situată în apropiere de confluență, iar nivelul de bază
controlează deopotrivă transportul, favorizând dominarea depunerilor de aluviuni, iar morfologiile
caracteristice acestei zone sunt câmpiile aluviale, conurile de dejecție, piemonturile, deltele.

Tipologia vailor
Principalii factori care condiționează particularitățile morfologiei văilor sunt: roca, prin gradul său de
duritate, masivitate, șistuozitate, permeabilitate și structura geologică cu diversele sale forme
(tabulară, monoclinală, cutată, faliată);
clima ce variază de la o zonă geografică la alta și care condiționează direct sau indirect modelarea
reliefului; mișcările tectonice pozitive sau negative care contribuie la încătușarea și adâncirea văilor
ori la formarea teraselor, fie la estomparea versanților și aluvionarea albiilor.
Forma profilului transversal impune următoarea tipologie: văi simetrice și asimetrice

Tipuri de albii
Inițierea formării albiilor este considerat momentul trecerii de la scurgerea lamelară de pe versanți,
la scurgerea turbulentă, concetrată, şi depinde de panta versanților şi intensitatea curgerii.
Albia unui râu se autoproiectează, morfologia ei depinzând de antrenarea, transportul şi depunerea
materialelor erodate.
Albii aluvionate/impletite, albii in roca, albii divagante, albii incatusate, albii cu pat in roca,cu praguri
si cascade,

Tipuri de vai
văi antecedente, văi singenetice ;
văi epigenetice ;
văi sinclinale, văi anticlinale, văi consecvente, văi obsecvente, văi resecvente, văi subsecvente;
văi transversale, văi longitudinale;
Elementele functionale ale vaii: albia, lunca
Albia unui râu se autoproiectează, morfologia ei depinzând de antrenarea, transportul şi depunerea
materialelor erodate.
Morfologia albiilor minore este în corelație directă cu morfologia patului albiei, care poate să fie
efemeră (rippluri-marks-uri, rippluri suprapuse, dune şi antidune aluvionare) ori permanentă (vaduri,
adâncuri, repezişuri).
Morfologia albiei majore poate fi înțeleasă doar prin raportare la morfologia albiei minore şi la
hidraulica curgerii. Profilul transversal al albiei majore evidențiază o înălțare în aria fâşiei active, ca
urmare a ratelor de agradare mai mari. Arterele hidrografice mari prezintă în profil transversal mai
multe fâşii, paralele cu albia minoră
Delimitarea sectoarelor de luncă, de cele de albie majoră, se realizează facil doar în văile ce prezintă
trepte de terasă, la nivelul terasei de luncă, cu altitudine relativă de 1-2 m.

Deltele fluviale
Deltele (denumirea desemnează forma în plan a formațiunii terminale a literei greceşti Δ) reprezintă
formațiunea fluvială terminală cea mai complexă ca mecanism genetic şi evoluție.
Sedimentarea de tip deltaic presupune simultan acumulare şi eroziune pentru acelaşi segment
fluvial, iar depozitele deltaice sunt uşor de recunoscut în aflorimente
Tipuri de delte: Configurația în plan şi mecanismele de progradare a deltelor le diferențiază în : delte
digitate (Mississippi), delte lobate (Dunărea), delte barate (Nil, Rhon), delte unghiulare (Ebru),etc.

Valorificare turistica a rel.fluvial

Văile au fost primele spații ale umanității : Tigru, Eufrat, Gange, Nil etc. , dar și ultimile redute ale
spațiului natural (Amazon, Congo, Murray), pe care civilizatia tehnică le-a cucerit.
Luncile, terasele – stabilitate morfologică și tectonică, fară restrictivitate geomorfologică și
hidrologică în construcții și infrastructură de comunicare și transport;
Valorificare turistică complexă (baze turistice);
turism de agrement si vizitare;
turism cultural - știintific și religios;
turism sportiv și de aventură.
Exemple:
Valea Loirei (fuviul regilor Franței);
Mississippi – fluviul Epocii de aur -1811-1900;
Valea Garonne – fluviul inteleptilor;
Valea Nilului (izvoarele Egiptului);
Yukon - fluviul aurului;
Valea Rinului (cascadelor ) ;
Valea Gangelui (fluvial sacru);
Colorado – rafting;
Columbia – fluviul Vestului Salbatic;
Enisei (fluviul deportatilor);
Amazon – fluviul padurilor;
Tigru si Eufrat (r#urile din Gradina Raiului);
Valea Dunarii (Regensburg, Wahalla);
Elba – fluviul dramelor;
Meuse – fluviul reconcilierilor.
Valea Dunării este „construcție” a marelui fluviu european Danubius sau Zeul fluviilor (denumire sub
care este cunoscut în Roma antică), a cărui bazin hidrografic se suprapune peste teritoriul a 17 țări
europene, iar nouă dintre acestea, sunt traversate pe parcursul celor 2860 km (lungimea fluviului), de
cursul principal al Dunării. Atracția Văii Dunării este demonstrată prin turismul de agrement şi
vizitare, turismul sportiv şi de competiție, turismul balnear şi de refacere a sănătății, turiştii fiind
interesați de cunoaştere, vizitare, relaxare şi servicii la înalte standarde.
Valea Nilului se identifică cu istoria statelor pe care le traversează în drumul spre Marea Mediterană:
Burundi, Ruanda, Uganda, Sudan şi Egipt. Considerat”izvorul bogățiilor Egiptului”, Nilul, al doilea
fluviu ca lungime, după Amazon, de pe Terra (6.671 km), îşi are izvoarele în zona Lacului Victoria.
Morfologia văii Nilului este în concordanță cu: schimbarea climatelor (de la cald şi umed în Burundi,
Ruanda şi Uganda, la subtropical în Sudanul de Sud şi tropical uscat în deşerturile Nubian (nordul
Sudanului şi sudul Egiptului) şi Arab (Egipt), cu substratul geologic şi tectonica, fără însă a neglija
structura floristică si gradul de acoperire cu vegetație.

Relieful litoral
Relieful litoral definit în spațiul de interferență a uscatului cu marea,oceanul, lacul;
Ţărmul – linia de demarcație dintre apa și uscat, cu modificari diurne, lunare, sezoniere, anuale,
multianuale, în timp geologic;
Morfologia litorală este dependentă de dinamica apelor marine și oceanice, de atracția universală
cosmică, de mișcările tectonice, de adâncimea platformei litorale, de impactul antropic ori gradul de
antropizare a zonelor litorale,etc.
Regiunea litorală include zona de țărm aflată sub controlul apei, cu vari forme de dinamică și mediul
costier, a cărui morfologie este rezultatul influenței și acțiunii directe (dinamica marină) și indirecte
a mării, prin intermediul vânturilor locale de tip briză, cu acțiune diurnă, dar și proceselor de
meteorizare cu acțiune contrară, de umezire - uscare, insolație - umbrire.
Umiditatea mai ridicată, amplitudinea termică mai redusă, ionizarea aerului, activizarea scurgerilor
subterane, dar și unele evenimente accidentale induse antropic ori tectonic pot influența evoluția
morfologiei litorale și costiere.
Valurile, mareele, curenții, alături de eolizație, pluvio-denudație, activitatea microorganismelor,
vegetației și faunei marine modifică în permanență linia țărmurilor, prin procese de eroziune și
acumulare.
Valurile reprezintă unde cu mișcări oscilatorii regulate care, afectează suprafața lacurilor, mărilor și
oceanelor lumii. Elementele morfometrice ale unui val (creasta, flancurile, baza, înălțimea,
lungimea), alături de viteză, perioadă, frecvență, definesc puterea de eroziune, transport și
acumulare marină a valului, iar natura, mecanismele generatoare și mediul de formare a valurilor
conturează morfologia țărmurilor
Acumularea marină are ca rezultat plaja, forma de construcție rezultată din acumularea produselor
abraziunii marine, respectiv nisipuri, pietrișuri, bolovănișuri, care vor imprima plajei principalele
caracteristici morfometrice și morfologice (plaje cu nisip fin, plaje cu nisipuri grosiere, plaje stâncoase
sau în rocă, plaje joase, plaje înalte, etc.
Morfologia litorala
Profilul transversal al unei zone litorale evidențiază 3 sectoare diferențiate ca morfologie și dinamică
litorală:
-zona din largul coastei (offshore);
-plaja joasă sau nearshore - zona valurilor de resacă (plaja submersă sau surf zone) și zona jetului de
resacă sau plaja propriu-zisă (swash zone);
-plaja înaltă sau zona de spargere sau deferlare a valurilor (backshore zone).
Zona din largul coastei sau offshore zone reprezintă zona de trecere a valurilor de la forma
sinusoidală, cu flancuri egale sau simetrice, specifice apelor adânci, la cea de deferlare, de reducere
treptată adâncimii spre țărm, care determină o desincronizare între creastă și baza valului, respectiv
de înaintare a crestei mai repede decât a bazei valului, datorită frecării cu platforma de abraziune
marină.
Plaja joasă sau nearshore - zona valurilor de resacă (plaja submersă sau surf zone) și zona jetului de
resacă sau plaja propriu-zisă (swash zone);
Zona de spargere sau deferlare a valurilor sau breaker zone, reprezintă o fâșie cu lățimi variabile din
vecinătatea țărmurilor, în cadrul căreia valurile devin instabile și se sparg.
Barele litorale (longshore bar) au aspectul unor mici creste submerse dispuse în serii paralele cu linia
țărmului, izolând spre țărm mici depresiuni submerse cu aspect de culoar.
Zona valurilor de resacă sau surf zone se desfățoară între cea de deferlare sau de spargere a valurilor
și cea a jetului de resacă, care spală fața plajei. Este spațiul în care iau naștere curenții litorali, care se
deplasează paralel cu țărmul prin depresiunile alungite (longshore through);
Zona jetului de resacă sau plaja propriu-zisă (swash zone), reprezintă sectorul litoral cu pantă mai
accentuată decât zonele prezentate anterior, cuprinsă între limita superioară a jetului de resacă și
inferioară a contracurentului de spălare (backwash). Porțiunea aflată sub influența jetului de resacă a
fost numită fața plajei (beach face).
plaja înaltă sau zona de spargere sau deferlare a valurilor (backshore zone): berme și dune litorale.

Valorificarea rel. Litoral

Atracția litoralelor o reprezintă calitatea nisipului plajelor, varietatea peisajului (limane, lagune,
cordoane şi dune litorale, faleze, recifi coraligeni, insule bariere, grinduri sau perisipuri),
infrastructura de transport, cazare şi servicii de bună calitate, facilitatea accesării unei palete largi de
servicii turistice care să compenseze cura balneară şi helioterapia.
Litoralele oferă posibilitatea practicării tuturor tipurilor şi formelor de turism: turism curativ (balnear,
climato-turism), turism cultural (ştiințific, religios, istoric), turism de recreere şi agrement (vizitare,
concerte, sporturi nautice, joging, bodybilding), turism polivalent (turism de vânătoare şi pescuit,
safari, turism comercial-expozițional, turism de afaceri, turism de competiție), cu formele de week-
end, intern și internațional, continuu, sezonier, de circumstață, organizat, semiorganizat,
neorganizat, individual, de grup, cu destinație, obiective, localități, stațiuni turistice, ș.a
10.1.Litoralul Egeean, putenic tectonizat,cu golfuri, insule, peninsule, faleze de cretă, plaje artificiale
şi naturale se înscrie între opțiunile turiştilor europeni, asiatici şi americani. Ţările riverane litoralului
egeean (Grecia, Turcia, Cipru) oferă în compensarea serviciilor balneare şi de cură heliomarină, o
diversitate de obiective turistice şi o paletă largă de servicii.
Turismul cultural, stiintific si religios
Grecia :
ila Chios (Mănăstirea Nea Moni sau Noua Mânăstire); ila Patmos (Mânăstirea Chora, Peșterea
Apocalipsei);
Mânăstirile de pe Mt.Athos în Pen .Calcidică;
Mănăstirea Meteora.
Turcia:
Edirne (Moscheea Selim);
Istanbul (Palatul Paleologilor, Sfanta Sofia, Palatul Topkapi, Moscheea Albastră, Moscheea
Süleymaniye sau Moscheea Soliman Magnificul; palatul Dolmabahçe,
podurile suspendate; Uskudar, turnul lui Leandru, turnul Galata, Apeductul lui Valens,);
Turismul de agrement si balnear
Statiuni turistice estivale:
Grecia: Halkidiki, Paralia Katerini, Porto Heli, Salonic, Kavala, Pireu, Stamio, Platamonas, Nea
Moudania, Loutra, Nafplio, Kiparissia, Kalamata;
Ila Creta (Iraklion, Phaistos, Sitia, Hios, Lindos), Ila Corfu (Kerkira);
Ila Lesbos (Thassos, Zakinthos, Mitilini, Thermi);
10.2.Litoralul Adriatic şi al Mării Ionice se remarcă prin diversitatea peisagistică: țărmuri cu lagune,
limane, cordoane litorale şi delte, estuare, golfuri, promontorii, peninsule, insule, canale, plaje cu
nisipuri fine, plaje pietroase, faleze calcaroase limitate de linii de falii, cu o tectonică activă
(cutremure, erupții vulcanice), numeroase vestigii istorice şi arhitectonice (cetăți, coloseum-uri,
domuri, basilici, biserici, mănăstiri, palate), elemente ale culturilor şi civilizațiilor preistorice şi
istorice, etc.
Turism cultural, religios, stiintific, de aventura, sportiv, uval….
Centre si obiective turistice:
Kotor (Muntenegru );
Dubrovnik, Split, Pola, Rovinj, Vrsar, Porec si Ile Krk, Ila Cres , Ila Pag (Croatia);
10.4 Riviera franceză:
Côte d’ Esterel, Côte de Maoures, Côte d’ Azur - Varois, Côte d’ Ametist şi Côte Vermeille cea mai
ofertantă regiune litorală, cu cel mai mare flux de turişti, 100 turişti/loc
Côte d’Esterel (Coasta Esterelului) cuprinde stațiunile litoralului mediteranean desfăşurate de la
granița cu Italia (Menton, Monte Carlo, Beaulieu, Villefranche, Nice, Antibes, Cannes, Saint Raphael,
Saint Maxime, Saint Tropez ) până la Cap Camare.
10.5.Litoralul spaniol:
Litoralul mediteranean spaniol, organizat după modelul francez, grupează stațiunile balneare şi de
cură heliomarină după morfologia litorală şi oferta turistică: Costa Brava, Costa Doráda, Costa del
Azahar, Costa Blanca şi Costa del Sol.
10.2.7. Litoralul mediteran african : marocan, tunisian, algerian, egiptean
compensează turismul balnear şi climatoturismul cu turismul de agrement, turismul cultural- istoric.
Renumite sunt în Maroc aşezările: Dar Bonanzza, Agadir, Bon Knadel, Temara, Tomaris, Casablanca,
oraşele imperiale Marakech, Fes, Meknes şi ruinele romane de la Volubis, Tetouan, Nador-Al-
Hoceima.
Tunisia este renumită prin Coasta de Cristal (cu ruine feniciene şi romane), Sousse, Tunis, Cartagina,
Sidi Bou Said, Jebel Oust, Hammamet, Zaghouan, iar Algeria prezintă interes turistic prin Alger,
Bejafa, Constantine, Annaba, Oran, Tipassa şi Côte Turquoise, în timp ce Egiptul înscrie în oferta
turistică a litoralului egiptean Farul, Biblioteca din Alexandria, Palatele şi grădinile guvernoratului de
nord şi Port Said
Litoralul Marii Negre
Litoralul Mării Negre se remarcă printr-o morfologie complexă, nota dominantă fiind dată de plajele
naturale extinse ale țărmului românesc (la nord de Capul Midia), ucrainian şi rus, cu cordoane litorale
(țărmul aralic al Mării Aral şi Mării Azov), lagune (Razin), delte (Delta Dunării, Delta Nistrului), golfuri
(Kalamit şi Karkimit) estuare (Volga), peninsule (Crimeea).
Ţărmul cu faleze din sectorul românesc (Capul Midia-Vama Veche) se continuă pe teritoriul bulgar,
articulându-se cu golfuri (Balcic, Burgas) şi promontorii.
Plaja se lărgeşte la Varna (Nisipurile de Aur), iar țărmul sudic turcesc (anatolian) este abrupt,
articulat cu golfuri şi promontorii, plaje restrânse, în timp ce țărmul estic prezintă caracteristicile
țărmurilor joase de emersiune.
Stațiunile litorale renumite ale litoralului Mării Negre sunt: Mamaia, Constanța, Eforie, Techirghiol,
Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, Vama Veche (litoralul românesc),
Balcic, Albena, Varna, Nessebar, Duni, Obzor, Rusalka, Sunny Beach (Bulgaria), Yalta, Odessa
(Ucraina).

Relieful Glaciar

Criosfera sau învelișul rece (Șumski, 1947) reprezintă aproximativ 10 % din suprafața Terrei, respectiv
se suprapune acelor teritorii unde temperatura anuală a aerului se menține în jurul valorii de 0 C.
Procesele care se desfășoară în cadrul criosferei au ca agent dominant apa în stare solidă , respectiv
zăpada, gheața sau ghețarul.
Arealul din criosferă dominat de acumularea, formarea și persistența gheții aparține domeniului
glaciar, iar cel în care procesele de modelare sunt cele asociate înghețului, fără acumularea
consistentă a zăpezii , aparțin domeniului periglaciar.
Formarea ghețarilor
Formarea ghețarilor este condiționată de existența unor cantități suficiente de precipitații solide și
de menținerea unor temperaturi medii coborâte, situate în jurul valorii de 0 -2C. Valorile negative
ale temperaturii contribuie la menținerea aproape permanentă a apei în stare solidă sub formă de
zăpadă, firn (névé) și gheață.
Procesul complex de diageneză asigură (prin mecanisme fizice, chimice, transformări structurale și de
textură) trecerea zăpezii în firn și apoi în gheață de ghețar.
Diageneza zăpezii prezintă trăsături specifice în concordanță cu mediul climatic în care se produce
Curgerea ghețarilor este inegală chiar în cadrul aceluiași sistem glaciar. Viteza de curgere este
frânată de rugozitatea fundului văii glaciare și versanților, rezistența maselor de aer.
Modelarea glaciară implică procese de dizolvare, presare, izostazie și aduce cu sine modificări
puternice reliefului preexistent. Mecanismul modelării glaciare comportă acțiuni specifice:
-eroziunea glaciară este direct proporțională cu grosimea ghețarului și invers proporțională cu panta;
-eroziunea glaciară se exercită atât în lateral cât și în adâncime, prin subsăpare sau exharație
rezultanta fiind un profil de vale cu rupturi de pantă și segmente de echilibru; trecerea ghețarului
peste praguri, contrapante, accentuează eroziunea și masa de gheață se fisurează și apar crevasele;
-prin greutatea și presiunea pe care o exercită, ghețarul poate eroda și sub nivelul de bază;
-eroziunea glaciară se manifestă areal în circul glaciar prin procese de îngheț-dezgheț, iar în secțiunea
limbilor glaciare eroziunea se manifestă prin mecanisme de smulgere, târâre, striere, ce duc la
sculptarea văilor glaciare. Sectorul de ablație glaciară , inferior, este sectorul de acumulare sau de
depozitare a materialelor transportate și de formare a morenelor frontale.
Formele de relief modelate predominant prin eroziune de ghețarii de calotă sunt fjeld-urile sau
câmpiile înalte ori podișurile modelate pe un substrat rezistent, și nunatak-urile reprezentând
martori structurali și de eroziune selectivă din spațiul fjeld-urilor.

Ghețarii montani ocupă 0,6 % din suprafața globului, au dimensiuni reduse și o dinamică extrem de
activă în comparație cu ghețarii de calotă.

Grosimea gheţarilor a variat din loc în loc, în funcţie de neregularităţile terenului.

Trebuie însă menţionat că eroziunea glaciară nu a reuşit să şteargă total şi pretutindeni unele
trăsături morfostructurale ale reliefului preglaciar.

Acest lucru este demonstrat de asimetria circurilor a văilor glaciare subsecvente, situaţie des
întâlnită în regiunile în care formaţiunile sedimentare se asociază celor cristaline (Ţarcu, Bucegi,
Parîng), dar şi în cazul unor formaţiuni cristaline, cu înclinări destul de mari (M-ţii Făgăraş, Iezer).

Circuri si vai glaciare

Circurile glaciare şi văile glaciare sunt formele de eroziune cele mai caracteristice şi mai evidente,
aspect consemnat şi în toponimia românească, prin termenii populari de căldări, găuri, groape,
scoabe, hârtoape, căţunuri, zănoage.

Forma de relief în care se localizează ghețarii montani separă în morfologia glaciară: ghețari de vale
(alpini, hymalaian, scandinav, alaskian), ghețari de circ (pirenian, turkestan),de podiș,de crater

circurile simple, dispuse în mod frecvent pe marginea suprafeţelor de nivelare în care sunt sculptate.
Aspectul lor de nişă este dat de abrupturi semicirculare şi de fundul rotunjit, în care se remarcă
uneori una sau două trepte abia schiţate.
Circurile complexe (conjugate sau lobate) pun în evidenţă un grad mai avansat de modelare glaciară
şi apar cu preponderenţă în masivele de peste 2300 m altitudine (Retezat, Parîng, Făgăraş). Sunt mai
largi şi mai adânci şi au un contur festonat (ex.: circurile Bucura, Găuri şi Roşiile din Parîng, etc.).
Văile glaciare se întâlnesc în prelungirea circurilor şi se impun în relief prin dimensiuni, fiind
consecinţa unor gheţari puternici, rezultaţi din unirea gheţarilor de circ, au lungimi de 3-5 km sau
chiar 6-8 km (Retezat, Făgăraş).

Văile glaciare se remarcă prin ulucuri cu profil “U”, bine conturate de unul sau chiar două nivele de
umeri glaciari. În profil longitudinal prezintă rupturi de pantă, uneori de natură litologică şi
structurală. Sectorul inferior al acestor văi este marcat de praguri şi morene relativ bine conservate,
la altitudinea de 1500-1350 m.

Valorificare turistica
Atracția peisajelor alpestre impune formele și tipurile de turism sportiv, de agrement, sportiv și de
aventură, turismul competițional sau olimpic;

Vaile glaciare sunt cele mai favorabile accesului pe diferite trasee montane, constructiei si amplasarii
bazelor de cazare; amplasarii unor refugii, cabane montane, iar ghetarii de vale ofera posibilitatea
practicarii skiului, dar si altor sporturi de iarna, tot timpul anului;

Replaturile structurale sunt recomandate ca puncte de belvedere si start-block-uri pentru

deltaplanorism, parapanta, parasutism;

Cercetarile asupra ghetarilor, ca sursa de informatie despre schimbarile climatice pleistocen-

holocene, utilizate azi in descifrarea modificarilor climatice si incalzirii globale actuale determina
forma turismului stiintific.

Relief periglaciar
Periglaciarul definește domeniul înghețului veșnic, a cărui limită inferioară este marcată de izoterma
de + 3 C ( limita la care se produc solifluxiunile), iar cea superioară este limita zăpezilor perene.

Termenul de periglaciar acordă importanţă mai mică poziţiei şi pune accentul pe condiţiile climatice
(temperaturi medii anuale 0º C) de desfăşurare a proceselor .

Noţiunea de periglaciar o păstrăm numai pentru pleistocen, când teritoriul României se găsea într-un
climat rece şi când solul se afla pe mari suprafeţe într-un regim de îngheţ permanent (permafrost),
fapt dovedit în depozite prin gelifracte, solifluxiuni, structuri specifice, etc.

Carpaţii au fost acoperiţi de zăpezi permanente şi la obârşia văilor au existat gheţari (în riss şi würm);
în perioadele calde (interglaciare şi interstadiale), gheţarii şi zăpezile perene au dispărut complet, iar
etajul crioplanaţiei şi-a restrâns arealul în mod substanţial, limitându-se la culmile cele mai înalte.

Procesele crionivale au slăbit în intensitate şi au acţionat ritmic în funcţie de sezoane.

Versanţii abrupţi, neacoperiţi de zăpadă au fost puternic afectaţi de procese de gelivaţie.

Ciclurile diurne şi sezoniere de îngheţ-dezgheţ au produs fisurarea şi degradarea rocilor, cu precădere
a celor gelive (granite, granodiorite, şisturi cristaline, calcare), crearea unui relief ruiniform şi
degajarea unui imens material detritic (gelifracte) .

Pe versanţii aflaţi sub nivelul zăpezilor permannente, în regim de tundră, materialul detritic alcătuia
cuverturi întinse de grohotişuri (“mări de pietre”).

Procesele periglaciare, îngheţ-dezgheţ (gelifracţie, segregare) şi fenomenele de nivaţie (eolizaţie,

gelifluviaţie, termocarstificare) şi-au materializat, diferenţiat acţiunea în raport cu variaţiile
intervenite în mediul morfoclimatic şi în sistemul morfogenetic, generând o mare varietate de
forme :reziduale (creste, ace, turnuri, trepte de altiplanaţie);acumulative pe suprafete orizontale sau
cvasiorizontale, iar pe suprafeţe înclinate sunt prezente : pânze de grohotiş la baza abrupturilor
structurale;deplasări de teren (solifluxiune, alunecări, curgeri noroioase);greses litées – “con de
grohotiş” cu depuneri de gelifracte care prin îngheţ-dezgheţ sunt sortate granulometric; pâlnii nivale
– acumulări de zăpadă cu fenomene de tasare situate la limita zapezilor perene.(pe formaţiuni
calcaroase); culoare de avalanşă ce evoluează sub incidenţa unor procese cu caracter periglaciar şi se
afirmă că ele nu ar fi de vârstă pleistocenă şi se formează şi astăzi în zonele montane;

Pe suprafeţe cvasiorizontale s-au format solurile poligonale, muşuroaiele înierbate (marghile),

câmpuri de pietre, pavaje nivale, scoarţă de alterare (regolit) şi structuri orizontale, prin procesele de
îngheţ-dezgheţ, cu aspectul unor false cutări de tipul involuţiilor, penelor de gheaţă.

Valorificare turistica
Culmile montane acoperite de zăpadă, nişele şi potcoavele nivale, văile glaciare, circurile glaciare,
morenele glaciare (drumlin-uri, öesar-uri, esker-uri, kames-uri), blocurile eratice, berbecii glaciari,
nunatak-urile, crestele, custurile glaciare , etc. oferă suportul peisajistic necesar proiectării, susținerii
şi desfășurării activităților turistice în regiunile glaciare şi periglaciare contemporane ori cele ale
glaciațiunii pleistocene, respectiv etajele crio-nivale montane. Culmile montane şi versanții modelați
prin procese glaciare, periglaciare ori crionivale reprezintă suportul dezvoltării unei activițăti specific
montane, schiul, de care se leagă o adevărată industrie turistică.

Resursele naturale diverse ale spațiului montan, de la cele ale peisajului, la resursele de ape
minerale, ape termale, concură la paleta largă a tipurilor de turism şi formelor sub care pot fi
practicate în spațiul montan înalt, asociat etajelor crionivale, periglaciare şi glaciare.

Văile glaciare sunt cele mai favorabile accesului pe diferite trasee montane, sub formă de drumeții,
excursii, expediții.

Ele susțin construcția și amplasarea bazelor de cazare, amplasarea unor refugii, cabane montane, iar
ghețarii de vale oferă posibilitatea practicării skiului, dar și altor sporturi de iarnă, tot timpul anului.

Turism polivalent: Alpinismul se practică pe pereții abrupți ai munților ori masivelor : Matterhorn,
Mont Blanc, Jungfrau, Bucegi, Dolomiți, Stâncoşi, etc. Replaturile structurale sunt recomandate ca
puncte de belvedere și start-block-uri pentru deltaplanorism, parapanta, parașutism.

Turismul curativ de întreținere şi refacere a sănătății se asociază în spațiul montan al văilor, cu

acces facil, în care se pot organiza expoziții şi târguri turistice, valorificând tradiții şi obiceiuri ale
spațiului montan (păstorit) ori promovând produse specifice spațiului montan (brânzeturi, fructe de
pădure). Primele stațiuni ale spațiului montan au apărut datorită prezenței apelor minerale şi
termale, astfel termalismul este asociat cu primele stațiuni montane din Germania, Elveția şi Austria:
Bad Gastein (Austria), Saint Moritz, Davos (Elveția), Saint Gervais (Franța).