Buna-credință și reaua-credință

Etimologic, expresia ”bună-credinţă” provine din limba latină, de la termenul de ”bona fides” (
bonus = bun, cu înţelesul de om bun, om cinstit, om virtuos şi fides= credinţă, crezare, încredere,
cinste).
Noul Cod civil reglementează conceptul de bună-credinţă în cadrul art. 14, alin. (1), statuând
asupra faptului că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să
îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Astfel,
alături de conceptul de bună-credinţă, apar două noţiuni esenţiale, anume aceea de ordine publică şi de
bune moravuri. Totodată, Consituția consacră în art. 57 obligativitatea cetățenilor români, străinilor și
apatrizilor de a-și exercita drepturile și liberitățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce
drepturile și obligațiile celorlalți. Observăm astfel că buna-credință este consacrată și în legea
fundamental, fiind un concept definitoriu pentru domeniul juridic.
Observăm că buna-credință este consacrată sub forma unei prezumții legale relative, care poate
fi răsturnată prin orice mijloc de probă, inclusiv prin prezumții simple. Răsturnarea acestei prezumții
duce la apariția relei-credințe.
Totuși, buna-credință nu este definită expres de către legiuitor, acesta doar accentuând rolul
bunei-credințe și legiferând aplicarea sa în domeniile în care doctrina și jurisprudența creionată sub
vechea reglementare, aclamau deja aplicarea bune-credințe. Această opțiunea legiuitorului de a nu
defini buna-credință are cel puțin o dublă explicație. Pe de o parte, față de conținutul ei complex, ar fi
fost dificil de surprins într-un simplu text de lege toate conotațiile acesteia. Pe de altă parte, buna-
credință, la fel ca și bunele moravuri și ordinea publică la care se raportează, este o noțiune vie, într-o
continuă schimbare dată de evoluția societății, astfel că apare drept firească opțiunea legiuitorului de a
lăsa în sarcina doctrinei și jurisprudenței sarcina de a distinge și a dezvolta trăsăturile și conținutul
noțiunii de bună-credință.
Cu toate că nu este definită de legiuitor, putem afirma că buna-credință este o stare psihologică
a unui subiect de drept individual, care se manifestă pe plan juridic sub doua forme: pe de o parte sub
forma intenției drepte, a diligenței și a abținerii de la producerea unui prejudiciu în executarea
obligațiilor, în general și a contractelor în special. În acest caz legea sancțioează în diferite moduri
reaua-credință (act opus bunei-credințe) – malitiis non est indulgendum. Pe de altă parte, buna-credință
îmbracă forma erorii scuzabile, adică a convingerii eronate și neculpabile a unei persoane că are un
drept și că acționează potrivit legii. În acest caz, eroarea scuzabilă, protejată ca atare de lege,
echivalează cu un drept care înseamnă ocrotirea persoanei de bună-credință în contra consecințelor
iregularității unui act juridic. ( exempli gratia: art. 586 NCC referitor la înțelesul conceptului de bună-
credință în accesiunea imobiliară artificială, art. 931 NCC privind condițiile de aplicare a bunei-
credințe în cazul uzucapiunii tabulare, art. 1300 NCC pentru buna-credință în materie de reprezentare).
În ambele cazuri, buna-credință are principalul rol de apreciere a raporturilor juridice care se clădesc pe
intenția dreaptă și nu pe neîncredere sau înșelăciune.