Istoria înghețatei

Îngheţata are o istorie controversată, deoarece nu sunt dovezi clare care să ateste originea
reţetei acestui desert congelat. Cert este că multe civilizaţii antice au fost cucerite de un
predecesor al îngheţatei actuale. Mesopotamia este recunoscută ca deţinând primele locuri
special concepute pentru răcirea alimentelor (datând de acum 4000 de ani), amplasate pe
malul râului Eufrat, unde persoanele înstărite îşi depozitau alimentele. Faraonii Egiptului
solicitau să li se trimită gheaţă pe mare. În secolul V înainte de Hristos, grecii vindeau conuri
de gheaţă amestecate cu miere şi fructe.

În Imperiul Roman, împăratul Nero (37-68 e.n.) poruncea să-i fie aduse gheaţă şi
zăpadă din munţi pentru a fi combinate cu fructe şi miere pentru a le da savoarea mult
apreciatei îngheţate. Deşi nu există documente scrise care să ateste acest lucru, se pare totuşi
că îngheţata îşi are originea în curiozităţile culinare ale Împaratului Tang din Shang, China,
(1675-1646 i.e.n.), care adora amestecul zăpadei cu sirop de fructe şi lapte.
Marco Polo a fost cel care în 1295 a făcut cunoscut rolul laptelui în îngheţată, preluând
ideea din China şi aducând-o în Italia. Amestecarea laptelui cu gheaţă avea meritul de a face
desertul mai cremos, prin urmare, această idee a prins foarte repede la nobilimea vremii,
devenind un ingredient mult râvnit la dineurile fastuase organizate în acea perioadă. În
secolul 16, din Italia, “laptele îngheţat” a ajuns în Franta, prin Catherine de Medici care a
devenit regina Franţei prin căsătoria cu Henry al II-lea. Curând după instalarea acesteia în
Franţa, mulţi dintre bucătarii francezi pregăteau acest desert ca pe o specialitate delicioasă. Nu
a mai durat mult până când un bucatar francez şi-a deschis un magazin special pentru a vinde
îngheţata, fiind primul care a adăugat aromă de ciocolată sau de căpşuni pe laptele îngheţat.
În
America, îngheţata a ajuns în secolul 18, în 1776 fiind deja deschis primul magazin ce vindea
exclusiv îngheţată la New York. Odată
cucerită întreaga lume de aroma ispititoare a îngheţatei, invenţiile dedicate îmbunătăţirii ei nu
au ezitat să apară. Una peste alta, istoria îngheţatei moderne este strâns legată de o serie de
descoperiri: - posibilitatea răcirii
alimentelor sau băuturilor prin amestecarea cu gheaţă sau cu zăpadă;
- dizolvarea sărurilor în apă
produce un efect de răcire (şi răspândirea acestei idei). În aceată etapă, îngheţata era făcută
manual, prin plasarea unui bol într-un tub ce conţinea gheaţă şi sare. Această metodă permitea
reducerea temperaturii ingredientelor printr-un proces relativ simplu: sarea este răcită de către
gheaţă, iar efectul sării asupra gheţii era de topire parţială, absorbind totodată căldura latentă,
aducând astfel amestecul sub temperatura de îngheţ. - inventarea aparatului de
făcut îngheţată pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Principiul de funcţionare al acestuia este
similar celui prezentat anterior, cu menţiunea că această maşinărie diminua timpul alocat unei
îngheţate, făcând-o totodată şi mai cremoasă. - inventarea frigiderului mechanic la
sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX.
În Ţările Române acest deliciu
alimentar a fost gustat pentru prima dată la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul,
ale cărui tabieturi rivalizau cu acelea de la cele mai sofisticate curţi renascentiste, avea chiar
un gheţariu săpat în pământ şi un slujitor care se îngrijea ca întotdeauna în „legnită“ (gheţărie)
să fie sorbeturi, apă, fructe şi vin, creme îngheţate şi siropuri groase pentru ospeţele domneşti.
Îngheţata are un conţinut caloric ridicat, chiar
dacă se adaugă o cantitate scăzută de grăsime, datorită zahărului din compoziţia acesteia, care
este necesar pentru a duce reţeta de final. Se obţine din lapte sau smântână combinate cu
arome artificiale, coloranţi, zahăr sau îndulcitori, fructe şi alte ingrediente.