Personalitatea lunii septembrie – GEORGE BACOVIA

George Bacovia (pseudonimul literar al lui George Vasiliu), s-a nascut la 4/17
septembrie, 1881, la Bacău, ca fiu al unui comerciant. Studiile liceale le face in orașul natal,
apoi urmează Facultatea de Drept din Iași. Este cunoscut faptul ca George Bacovia nu a fost un
elev bun la învățătură. În clasele mici, a fost corigent la mai multe materii, iar liceul l-a terminat
la vârsta de 22 de ani, cu mare greutate. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiți. Era prea
multă asprime în școală și prea puțină înțelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu. Atmosfera
rece din liceu îi inspiră versurile ,,Liceu, - cimitir/ Al tinereții mele”.
Nici anii studenției nu au fost mai ușori. A terminat Facultatea de Drept cu greu și, deși i-
a fost eliberată ,,Cartea de avocat”, nu a profesat niciodată, ci a îndeplinit slujbe mărunte (copist,
ajutor contabil, referent bibliotecar). Din cauza firii sale boeme, dar și a bolii de care suferea
(zona zoster), ii era greu să respecte un program de lucru.
Pseudonimul literar l-a luat, așa cum mărturisește, de la numele orașului natal: „Numele
[Bacovia] eu l-am luat din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi în legătură
cu râul Argeșului”. Tot poetul spune că „Bacovia” mai înseamnă și altceva: „Prescurtând pe
Bacchus în Baco și adăugând apoi cuvântul latin via – calea, ajungi să vezi că Bacovia
înfățișează pur și simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu, într-adevăr, de foarte
multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor.”
Debutul editorial se petrece în anul 1916, prin volumul de poezii „Plumb”. Alte volume:
„Scântei galbene”- 1926, „Bucăți de noapte” – 1926, „Cu voi” – 1930, „Comedii în fond” –
1936, „Stanțe burgheze” – 1946.
Bacovia este unul dintre marii poeți originali de după Eminescu. Adept al curentului
literar numit „simbolism”, în poezia sa vom găsi influențe din simbolismul francez: Rollinat,
Laforgue, Baudelaire, Verlaine, dar și din E. A. Poe – prin atmosfera de nevroză, ideea morții,
cromatica și predilecția pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondențe muzicale, dar
și prin culoare, poetul fiind influențat de pictori impresioniști precum Renoir și Degas.
Despre atmosfera cunoscută în isoria literară sub numele de „bacovianism” au vorbit toți
marii critici. Atmosfera lăuntrică interioară este, cum spunea Lovinescu, deprimantă: „de toamne
reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitat într-un peisagiu de mahala de oraș provincial,
între cimitir și abator... atmosferă de plumb... în care pândește obsesia morții și a neantului”.
Bacovia a fost pasionat, pe lângă poezie și de pictură și muzică, pe care a încercat să le
transpună in poezia sa: „În poezie m-a obsedat intotdeauna un subiect de culoare. Pictura
cuvintelor sau audiție colorată, cum vrei s-o iei. Pictorul întrebuințează în meșteșugul său
culorile alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligența, prin cuvinte.
Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdii. De aceea, ultimul volum poartă titlul „Scântei galbene”.
Fire bolnăvicioasă și fragilă, poetul avea o natură introvertită și taciturnă: „Societatea
cere mereu oameni robuști, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul.
Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt
inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin
geamul din fața casei mele… Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire
peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.”
În ciuda faptului ca a fost bolnav toată viața, moare la vârsta de 76 de ani, în casa sa din
București, la data de 22 mai, 1957.
 Personalitatea lunii septembrie – GEORGE BACOVIA

George Bacovia este primul nostru mare poet modern, iar poezia lui vine ca un
advertisment dat lumii, de la care, nu așteaptă vreun răspuns de înțelegere: Aici sunt eu/ Un
solitar,/ Ce-a râs amar/ Și-a plâns mereu” (Epitaf – 1930).

Plumb (1916)

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

Nervi de toamnă (1916)

E toamnă, e foşnet, e somn...  Iar frunze, de veşnicul somn, 

Copacii, pe stradă, oftează; Cad grele, udate. 
E tuse, e plânset, e gol...  Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc, 
Şi-i frig, şi burează.  Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,  Îmi vine să râd fără sens, 
Pe drumuri fac gesturi ciudate – Şi-i frig, şi burează.