2377

MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR
INVESTIŢIA - FACTOR AL CREŞTERII

ECONOMICE
CONCEPTUL DE INVESTIŢIE
INVESTIŢIILE, privite ca sumă a
cheltuielilor facute pentru realizarea de
noi obiective, dezvoltarea/modernizarea
celor existente, reprezintă o cheltuială
certă pentru un viitor ce conţine
elemente de incertitudine, generate de
obicei de evoluţia pieţei.
PROCESUL INVESTIŢIONAL
a fost şi rămâne un proces complex, care
înglobează toate activităţile şi operaţiunile
întreprinse pentru plasarea unor capitaluri
proprii sau atrase, cu scopul realizării şi
punerii în funcţiune a unor obiective
economice, sociale sau de altă natură,
precum şi fructificarea resurselor băneşti
plasate la alţi întreprinzători (cu titlul de
acţiuni, obligaţiuni etc.).
În sens financiar,
reprezintă schimbarea unei sume de bani
prezentă şi certă pe speranţa obţinerii
unor venituri superioare, dar probabile.
În sens contabil,
desemnează alocarea unei resurse
disponibile pentru procurarea unui activ,
care va determina fluxuri financiare de
venituri şi cheltuieli.
Conceptul de investiţii poate avea
astfel două sensuri:
1. un sens larg, conform căruia
investiţiile cuprind toate cheltuielile
sau alocările de fonduri de la care se
aşteaptă nişte venituri viitoare.
2. un sens restrâns, conform căruia
investiţiile reprezintă cheltuieli ce se
efectuează pentru obţinerea de active
fixe.
 În concluzie, investiţia reprezintă o
alocare permanentă de capitaluri, în
achiziţia de active fixe şi / sau financiare,
care să permită desfăşurarea unor activităţi
rentabile, superioare ratei actuale de
rentabilitate a întreprinderii şi acoperitoare
pentru riscurile asumate.
 Principalul risc asumat este alocarea azi a
unui capital, în speranţa obţinerii viitoare a
unor fluxuri de beneficii.
CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR
-investiţia tehnică privind achiziţia,
construcţia şi montajul unor maşini, utilaje,
instalaţii, mijloace de transport etc.
-investiţia în resurse umane în formarea,
calificarea, specializarea personalului
-investiţii financiare în cumpărarea de
titluri de participaţie la alte societăţi
comerciale
-investiţii comerciale pentru publicitate
şi reclamă etc.
Un prim criteriu la clasificarea

investiţiilor este conturat de politica
generală a întreprinderii. Tipurile de
investiţii rezultate în urma acestei
clasificări sunt fiecare rezultatul aplicării
unei anumite strategii de dezvoltare.
• investiţii interne,
rezultate în urma aplicării unei strategii de
creştere internă, concretizată în
specializarea producţiei şi consolidarea
poziţiei pe piaţă. Aceste investiţii se fac în
cercetare - dezvoltare, în modernizarea
tehnologiei de producţie şi a relaţiilor de
distribuţie şi în specializarea personalului;
• investiţii externe,
rezultate ale aplicării unei strategii de
diversificare a activităţii, de speculare a
oportunităţilor de pe pieţele de capitaluri;
Un alt criteriu, care permite o
separare a diferitelor categorii de
investiţii, este cel al riscului.
În funcţie de riscul pe care îl implică,
investiţiile sunt:
• de înlocuire a echipamentului
complet uzat, acestea fiind investiţii cu
un risc foarte scăzut întrucât nu
presupun modificări ale tehnologiei de
fabricaţie;
• de modernizare a echipamentului existent
în funcţiune, acestea fiind investiţii care
implica un risc redus, ca urmare a unor
corecţii neesenţiale în tehnologia de fabricaţie;
• de dezvoltare (de extindere) a unor secţii,
uzine, fabrici noi, investiţii care presupun un
risc mai mare, antrenat de nevoia de lărgire a
pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă,
de capital şi de desfacere;
• strategice, privind crearea unei filiale în
străinătate, fuzionarea cu altă societate
comercială, robotizarea întregului proces de
fabricaţie, etc.
Din perspectiva intrărilor şi ieşirilor

de fluxuri de numerar din
întreprindere,
se pot distinge patru tipuri de investiţii:
1. Unele proiecte de investiţii în agricultură,

silvicultură sau de investiţii financiare se
caracterizează printr-o singură cheltuială iniţială
(ieşire) şi o singură încasare (intrare) la încheierea
duratei de viaţă a investiţiei.
2. Unele proiecte de echipamente industriale
solicită o singură cheltuire a capitalurilor iniţiale
şi ocazionează încasări eşalonate pe întreaga
durată de viaţă economică a investiţiei.
3. Sunt proiecte complexe care reclamă o
cheltuială eşalonată a capitalurilor iniţiale şi
degajă o singură încasare la sfârşitul duratei
investiţiei.
4. În sfârşit, majoritatea investiţiilor industriale
se caracterizează prin ieşiri şi intrări eşalonate
pe întreaga durata de viaţă economică a
investiţiei.
Din punct de vedere al legăturii pe care o au cu
obiectivul proiectat:
• investiţii directe - sunt cele care se fac pe
obiectivul de bază (achiziţionarea utilajelor,
montarea acestora, executarea construcţiilor etc.);
• investiţii colaterale - se materializează în lucrări
care asigură utilităţile obiectivului de bază (căi de
acces, conducte de apă, de gaze etc.);
• investiţii conexe - sunt cele finalizate în alte
obiective economice pentru a asigura viitoarei
investiţii materiile prime necesare desfăşurării
procesului de producţie etc.
Din punct de vedere al modului de
executare, investiţiile pot fi:
• investiţii executate în antrepriză (se
execută de agenţi economici
specializaţi).
• investiţii executate in regie proprie (se
execută cu forţe proprii).
• investiţii executate în sistem mixt.
Din punct de vedere al naturii
activităţii sectoarelor în care se
efectuează, ele pot fi:
• investiţii productive;
• investiţii neproductive (social-
culturale, locuinţe, cantine, sedii sociale
etc.).
Din punct de vedere al surselor de
finanţare, investiţiile pot fi:
• investiţii finanţate din fonduri proprii,
• investiţii finanţate din fonduri
împrumutate (surse străine).
• investiţii finanţate prin alocaţii
bugetare, donaţii etc.
Din punct de vedere al structurii,
investiţiile se clasifică în:
• clădiri şi construcţii speciale;
• maşinii, utilaje, instalaţii şi linii
tehnologice, inclusiv aparatură de
măsură şi control;
• lucrări de construcţii-montaj;
• alte tipuri.
După structura tipologică a
cheltuielilor, investiţiile sunt:
• investiţii în mijloace fixe;
• cheltuieli preliminare care cuprind:
costul proiectelor, formarea de personal
de exploatare, licenţe, cheltuieli de
constituire;
• fond de rulment (capital de lucru)
CRITERII DE OPŢIUNE ÎN PROCESUL
INVESTIŢIONAL
Principalele criterii de opţiune în procesul
investiţional sunt:
- obţinerea unui profit suplimentar;
- necesitatea asigurării competitivităţii
firmei pe plan tehnic şi economic;
- cerinţe de ordin tehnologic (siguranţa
funcţionării etc.);
Principalele criterii de opţiune în
procesul investiţional sunt:
- asigurarea condiţiilor economice
necesare funcţionării firmei;
- prevenirea poluării;
- existenţa unor resurse financiare
care aşteaptă un plasament
corespunzător.
ELEMENTELE PRINCIPALE ALE
PROCESULUI INVESTIŢIONAL
VALOAREA CAPITALULUI PENTRU INVESTIŢII
Realizarea unui proiect de investiţie presupune

existenţa unor capitaluri a căror mărime este
determinată, în principal, de cheltuielile de
achiziţionare a utilajelor, a terenurilor pentru clădiri,
precum şi de cheltuielile necesare instalării, montării şi
punerii în funcţiune a echipamentului.
- Se cuprind şi cheltuieli preliminarii
pentru servicii de consulting, pentru
formarea personalului, pentru
achiziţionarea de licenţe, brevete etc.
- Se stabilesc totodată sume de capital
necesare acoperirii costului de
exploatare pe perioada punerii în
funcţiune până la atingerea
parametrilor proiectaţi.
În procesul de exploatare, pe lângă cheltuieli
curente apar şi cheltuieli cu reparaţii, înlocuiri,
modernizări, precum şi cheltuieli cu taxe şi
impozite, rambursări de împrumuturi, dobânzi
şi alte cheltuieli bancare.
În cazul lansării unui produs nou pe piaţă
se prevăd cheltuieli pentru studii de
cercetare tehnologică şi comercială,
pentru promovarea vânzărilor etc.
Dacă investiţia conduce la mărirea
capacităţii de producţie apare
nevoia creşterii fondului de
rulment.
MOMENTE ŞI PERIOADE DE TIMP SPECIFICE
PROCESULUI INVESTIŢIONAL
m = momentul adoptării deciziei de investiţii;

n = momentul începerii execuţiei investiţiei;
p = momentul când se pune obiectivul de
investiţie în funcţiune;
v = momentul scoaterii din funcţiune a
obiectivului;
u = momentul când începe rambursarea
creditelor.
g = durata de realizare a documentaţiilor tehnico-economice şi de obţinere a

avizelor necesare realizării investiţiei;
d = durata de execuţie;
Dc = durata de rambursare a creditelor;
D = durata de funcţionare eficientă a investiţiei;
T = durata de recuperare a investiţiei (termenul de recuperare);
f = perioada de graţie privind rambursarea creditelor.
ELEMENTELE FINANCIARE ALE UNEI
INVESTIŢII
În evaluarea investiţiilor trebuie să se

ţină cont de aspectele financiare ale
eforturilor şi efectelor acestora.
În timp ce efortul de investiţii este

întotdeauna măsurabil, efectul investiţiilor
este greu de măsurat datorită fie caracterului
unor investiţii (cele socio-umane), fie din
cauza incertitudinii efectelor viitoare.
Cu toate acestea, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse
prin următorii parametri financiari ce caracterizează o
investiţie:
A. Cheltuielile iniţiale de investiţie (I0)
Cheltuiala iniţială într-un proiect de investiţii

reprezintă mărimea netă a capitalului necesar
pentru punerea în exploatare a investiţiei.
Cheltuielile iniţiale ale investiţiei sunt
determinate de:
1. costul achiziţiei activelor fixe, fizice sau

financiare ( maşini, instalaţii, construcţii,
licenţe, titluri de participare etc.);
2. cheltuielile de instalare şi montaj a
echipamentelor şi instalaţiilor noi, precum şi
cheltuielile de specializare a personalului în
exploatarea noilor tehnologii;
3. necesarul de fond de rulment durabil
şi permanent:
sunt capitaluri investite pentru constituirea
unor stocuri minime indispensabile (de materii
prime, pentru a se evita întreruperea
producţiei şi de produse finite sau pentru a
evita întreruperea livrărilor către clienţi) şi
pentru a finanţa acordarea unui credit sau a
unui termen de plată minim din partea
clienţilor, cu deducerea creditului obţinut prin
intermediul unui termen de plată minim
consimţit de furnizori.
4. plus sau minus-valoarea rezultată din

vânzarea activelor dezinvestite (înlocuite)
prin noua investiţie.
Costul de achiziţie a activelor fixe noi, dat

de preţul de facturare al acestora, determină şi
mărimea amortizării viitoare a acestora, care, la
rândul lor influenţează fluxurile viitoare de
trezorerie (cash-flow, CF).
B. Durata de viaţă a investiţiei
- durata fiscală contabilă, adică perioada de

recuperare integrală a valorii iniţiale a
investiţiei pe calea amortizării
- durata tehnică de funcţionare a
mijloacelor fixe rezultate prin investiţii,
durată determinată de caracteristicile tehnice,
funcţionale, specifice fiecărui mijloc fix
-durata de viaţă economică
determinată de durata în care investiţia îl
interesează pe investitor prin efectele
sale favorabile
- durata juridică a investiţiei,
respectiv durata protecţiei juridice
asupra dreptului de proprietate sau de
concesiune asupra unui anumit bun
Evaluarea eficienţei investiţiei va ţine

cont de durata de viaţă care interesează
cel mai mult gestiunea financiară a
întreprinderii.
Peste această durată, obiectivul de
investiţii va genera cheltuieli şi
deprecieri mai mari decât veniturile
realizate.
C. CALCULUL FLUXURILOR NETE DE
TREZORERIE (CF)
Sistem de ipoteze:
1. Mediu economic cert.
2. Capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite
separarea deciziei de investiţii de cea de finanţare
şi deci, neluarea, în calculul CF, a dobânzilor la
capitalurile împrumutate şi a economiilor de
impozit aferente acestora
3. Impozitul pe profit este presupus a fi plătit la
sfârşitul exerciţiului financiar
4. Rata inflaţiei rămâne constantă pe toata
durata de viaţă a investiţiei şi egală cu cea din
primul an de realizare a investiţiei.
5. Calculul CF porneşte de la un cont de
rezultate (de profit şi pierderi) previzionat, în
care vor fi estimate vânzările, dar şi cheltuielile,
ocazionate de darea în exploatare a investiţiei.
Trecerea de la această estimare contabilă a veniturilor şi
cheltuielilor (ca potenţialităţi de încasări şi plăţi) la o
estimare, în termeni de trezorerie netă (încasări şi plăţi
efective) se face prin estimarea variaţiei fondului de
rulment (NFR).
unde:
I - cota de impozit pe profit
CA - cifra de afaceri
NFR – variaţia nevoii de fond de
rulment.
Amortizările sunt mai întâi scăzute din E.B.E.
pentru a se deduce rezultatul impozabil, deoarece
ele sunt deductibile fiscal; ele sunt apoi adăugate la
rezultatul net deoarece - faţă de celelalte cheltuieli
de exploatare – nu se plătesc, şi în consecinţă nu
diminuează veniturile.
D. VALOAREA REZIDUALĂ (VR)

Valoarea reziduală exprimă valoarea posibilă de realizat
după încheierea duratei de viaţă a investiţiei (prin vânzare
etc.).
Pentru durate de viaţă mai mici decât cea tehnică, valoarea
reziduală poate fi mai mare decât valoarea rămasă
neamortizată şi determină un câştig de capital, un surplus
de încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.
Câştigul de capital măreşte profitul impozabil, iar pentru a
reduce impactul fiscal, unele legislaţii (cum ar fi cea franceză
sau cea canadiană), acorda scutiri de impozit pentru
jumătate din câştigul de capital.
FAZELE DE REALIZARE A UNEI

INVESTIŢII
Schema de
desfăşurare a unei
investiţii
POLITICI ŞI STRATEGII
INVESTIŢIONALE
Strategia investiţională, stabileşte pe baza

unor studii, analize şi simulări, obiectivele
principale ale firmei în domeniul investiţional,
acţiunile ce urmează să se desfăşoare pentru
atingerea obiectivelor, modalităţile de atingere
a acestora, sursele de finanţare şi metodele de
alocare a resurselor.
În funcţie de puterea economică a

firmei, de corelarea care există între
ceea ce ea produce şi cererea pieţei,
strategia investiţională poate fi
de redresare,
de consolidare
sau de dezvoltare.
În cazul unei firme la care cererea de produse

finite a scăzut foarte mult, strategia
investiţională ce trebuie urmată este una de
redresare, care presupune restructurarea
producţiei, schimbarea utilajelor şi tehnologiei
etc.
Strategia de consolidare se aplică acolo unde
se constată mici modificări în structura pieţei,
unde au apărut şi alţi furnizori de produse
finite, unde se constată o creştere a
concurenţei şi există riscul pierderii vechilor
pieţe de desfacere a produselor finite.
Orice strategie investiţională trebuie să
răspundă la cel puţin patru întrebări de bază:
1. Ce urmează să se facă?
2. Cu ce se va face?
3. Care sunt modalităţile prin care se va realiza scopul?
4. Cum se va face evaluarea la ceea ce s-a propus să se
realizeze?
În funcţie de răspunsurile primite la cele patru întrebări

se va stabili gradul de realism şi de eficienţă economică a
strategiei investiţionale, a activităţii viitoare a firmei.
Răspunsul la prima întrebare impune alte
trei întrebări subordonate acesteia:
1. Ce urmează să se facă?
(conturează obiectivele ce trebuiesc urmate de firmă)
a. Care este potenţialul firmei şi care ar

trebui să fie?
b. Ce este realizabil?
c. Ce este prioritar?
- se va dimensiona potenţialul viitor al firmei

care nu întotdeauna trebuie să crească, ci
trebuie să asigure utilizarea cu maximă
eficienţă a tuturor resurselor firmei
- trebuie avut în vedere că investiţia este o

cheltuială cu caracter ireversibil, că o
dată ce a fost făcută nu mai poate fi
reconstituită decât pe baza altor
cheltuieli, altor eforturi investiţionale
A doua întrebare de bază:
"cu ce se va face?"
vine să aprofundeze
resursele umane, materiale şi financiare
- surselor proprii sau surse atrase

- creditul şi vânzarea de acţiuni -
Răspunsul la întrebarea
"cum se va face?"
se va referi la o serie de aspecte care
vizează soluţiile tehnice, tehnologice şi
constructive
principiul eficienţei economice şi al

pluralităţii variantelor cu scopul declarat
de stabilire a soluţiei optime
O ultimă întrebare:
modalitatea în care se face evaluarea la ceea ce
s-a propus să se realizeze
Particularităţi:
• Evaluarea eficienţei trebuie să se bazeze pe un
sistem de indicatori ce asigură comparabilitatea
dintre efecte şi eforturi, nu pe indicatori de
volum (profit, venit, încasări valutare, cifra de
afaceri, cheltuieli investiţionale, cheltuieli de
producţie etc.).
OBSERVAŢIE:
Indicatorii de volum sunt

nesemnificativi, deoarece pot fi variante
la care efectul economic să fie mai
mare, dar consumul de resurse să fie
supradimensionat ducând la o eficienţă
economică mai scăzută.
• La calculul indicatorilor de eficienţă

economică trebuie să se folosească
tehnica actualizării.
• Fiecare proiect trebuie analizat atât
prin prisma investitorului, la nivel
microeconomic, cât şi prin prisma
economiei naţionale, la nivel
macroeconomic.
• Evaluarea cât mai exactă a eforturilor
presupune însumarea acestora, atât pe
durata realizării investiţiei, cât şi pe cea
a funcţionării viitorului obiectiv.
SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR
NECESITATEA ŞI OPORTUNITATEA SURSELOR DE

FINANŢARE A INVESTIŢIILOR
 Investiţiile presupun:
 o imobilizare însemnată de capital, ceea ce ridică cu
acuitate necesitatea procurării sau asigurării acestora
astfel încât să se evite apariţia unor investiţii
începute şi neterminate din lipsă de resurse.
 investitorii nu trebuie să dispună neapărat, încă de la
început, de întreaga sumă ce urmează să acopere
cheltuielile de investiţii.
 este oportun ca resursele financiare să se formeze
paralel şi corelat cu procesul efectuării cheltuielilor.
 orice întârziere a formării resurselor în raport cu
apariţia obligaţiilor de plată conduce la:
 întreruperea realizării investiţiilor,
 prelungirea termenului de dare în folosinţă,
 pierderi efective concretizate în imobilizări de capital în
investiţii începute şi neterminate.
 TIPURI DE FINANŢARE
 A. Finanţarea internă (autofinanţare)
 B. Finanţare externă
 În general, finanţarea externă se poate

face prin următoarele modalităţi:
 POLITICA DE AUTOFINANŢARE
 CONCEPTUL DE AUTOFINANŢARE
Autofinanţarea
este mijlocul prin care întreprinderea îşi
asigură dezvoltarea prin forţe proprii,
folosind drept surse de finanţare o parte a
profitului obţinut în exerciţiile anterioare şi
fondul de amortizare.
 CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE
reprezintă un surplus monetar care se
obţine ca rezultat al tuturor operaţiunilor de
încasări şi plăţi efectuate de întreprindere,
într-o perioadă de timp, având în vedere şi
incidenţa fiscală.
 Determinarea capacităţii de autofinanţare
 variabile economice
 variabile financiare
 Variabilele economice pornesc de la:
 previziunile de vânzări (cantităţi x preţuri)
 previziunile asupra costurilor (materii prime,
materiale, combustibili, salarii etc.)
 Variabilele financiare au în vedere:

 politica de împrumut promovată de întreprindere
care ocazionează cheltuieli financiare
 politica de amortizare care poate încărca diferit
costurile pentru anumiţi ani
 politica de repartizare a profiturilor care
dimensionează politica dividendelor distribuite
acţionarilor
Capacitatea de autofinanţare
= (V-Ce-Cf)·(1–I)+A
 V - venituri totale;
 Ce - cheltuieli de exploatare;
 Cf - cheltuieli financiare;
 A - cheltuieli de amortizare a activelor
imobilizate;
 I - rata de impozit pe profit;
 Sursele de autofinanţare sunt:
 a) fondul de amortizare;
 b) profitul;
 c) sume rezultate din valorificarea
unor active fixe sau circulante;
 d) mobilizări din resurse interne.
 FONDUL DE AMORTIZARE.
- este menit înlocuirii activelor imobilizate,
formând principala resursă proprie de finanţare
a obiectivelor de investiţii.
 PROFITUL.
- reprezintă o resursă importantă de finanţare
a investiţiilor, atât în cazul înlocuirii, dar mai
ales pentru:
- dezvoltarea şi lărgirea activelor imobilizate
existente
- pentru obiective noi
ALTE RESURSE.
În această categorie intră:
- sumele utilizate din lichidarea activelor
imobilizate
- din valorificarea unor materiale ce rezultă
din pregătirea terenului pentru construcţii
- din lichidarea construcţiilor provizorii
de pe şantier etc.
CORELAŢIA DINTRE AUTOFINANŢARE ŞI
ÎMPRUMUT
Politica de îndatorare se traduce în plăţi

regulate de dobânzi, care împreună cu
rambursările anuale constituie cheltuieli
financiare.
 Cu cât structura financiară este mai îndatorată,
cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai
mari, reducând beneficiul şi, prin urmare,
posibilităţile de autofinanţare.
AUTOFINANŢAREA este aproape întotdeauna
o condiţie necesară în vederea obţinerii unui
împrumut; ea constituie în acelaşi timp, o
garanţie şi un mijloc de rambursare.
 În cazul creditelor pe termen lung şi mijlociu,

condiţia care se pune este ca datoria să nu
depăşească un anumit multiplu al capacităţii de
autofinanţare.
AMORTIZAREA ACTIVELOR
IMOBILIZATE
 Amortizarea se desfăşoară în timp, în
principiu pe întreaga perioadă de la
intrarea în patrimoniu a activelor
imobilizate şi până la casarea acestora
 În cazul activelor materiale imobilizate,
amortizarea are drept fundament
deprecierea acestora în procesul
funcţionării sau nefuncţionării lor
 Când durata de utilizare este mai mică
decât durata de funcţionare economică se
ţine seama şi de valoarea reziduală, care
majorează sursele de finanţare pentru
înlocuire.
 În cazul împrumuturilor are loc un proces
de amortizare financiară, care reprezintă
rambursarea treptată a creditelor conform
angajamentelor asumate.
 Amortizarea anuală trebuie să acopere
deprecierea suferită, fără a subevalua sau
supraevalua mărimea acesteia.
Politica de investiţii este influenţată de metoda de
amortizare utilizată.
METODE DE AMORTIZARE:
 1. metoda de amortizare liniară sau
proporţională;
 2. metoda de amortizare degresivă;
 3. metoda de amortizare accelerată;

1. METODA AMORTIZÃRII LINIARE
 cea mai utilizată metodă de amortizare
 presupune calcularea amortizării în mod

uniform – cu aceeaşi cotă de amortizare
– pe întreaga durată de funcţionare a
activelor imobilizate. Amortismentul
anual se determină cu formula:
2. AMORTIZAREA
DEGRESIVÃ
se calculează:
 prin aplicarea unor cote descrescătoare
degresive asupra valorii iniţiale a
activelor materiale imobilizate
 prin aplicarea aceleaşi cote dar asupra
valorii rămase la finele fiecărui an.
 Pentru cel de-al doilea caz, cota care se
va aplica la finele fiecărui an asupra
valorii rămase, se calculează ca produs
între cota de amortizare liniară şi unul
dintre următorii coeficienţi:
 • coeficientul este de 1,5, când durata de
utilizare este între 2 şi 5 ani;
 • coeficientul este de 2, când durata de
utilizare este între 5 şi 10 ani;
 • coeficientul este de 2,5, când durata de
utilizare este peste 10 ani;
JUSTIFICAREA unei astfel de metode

rezidă în aceea că activele, pierzând
din valoarea lor în procesul folosirii,
transferă tot mai puţină valoare
asupra noilor produse
3. AMORTIZAREA ACCELERATÃ
 se caracterizează prin includerea în cheltuielile de
exploatare în primul an a unei amortizări de 50% din
valoarea de intrare a activului material imobilizat, iar
în ceilalţi ani amortizarea se va calcula în regim liniar
prin raportarea valorii rămase (după deducerea a
50% din valoarea de intrare) la numărul de ani
rămaşi.
 aplicarea acestui sistem impune aprobare din partea
Ministerului Finanţelor, aprobare ce se obţine pe baza
unei documentaţii de fundamentare.
CORELAŢIA DINTRE AUTOFINANŢARE ŞI

REPARTIZAREA PROFITULUI
Între politica de autofinanţare şi politica de

repartizare a profitului există o strânsă legătură
Acordarea de dividende mai mari acţionarilor are

drept efect pozitiv păstrarea încrederii şi fidelităţii
lor faţă de societate, însă micşorează posibilităţile
de autofinanţare.
Din punctul de vedere al repartizării

profiturilor sub forma dividendelor:
(1) acţionari care preferă dividende sporite
pentru consumul imediat şi care, practic, sunt în
dezacord cu politica conducerii societăţii comerciale
de autofinanţare ca mijloc de creştere economică
(2) acţionari care preferă plasarea

dividendelor în acţiuni ale societăţii comerciale, în
speranţa unor profituri viitoare consistente
CREŞTERI DE CAPITAL
CONSTITUIREA, CREŞTEREA,
REDUCEREA ŞI AMORTIZAREA
CAPITALULUI SOCIAL
 Constituirea de capital social prima fază de

autofinanţare a unei societăţi comerciale
 Creşterea capitalului social reprezintă o decizie

financiară strategică luată de adunarea generală
a acţionarilor sau de consiliul de administraţie
Reducerea capitalului social:

 producerea anumitor pierderi ce nu au
putut fi recuperate din rezerve
 de distribuiri mari de dividende acţionarilor
 de cumpărarea propriilor acţiuni de către
societatea comercială
Amortizarea capitalului social presupune
rambursarea către acţionari, înainte de data
lichidării, a valorii nominale a acţiunilor lor,
integral sau parţial, din rezerve constituite
sau din beneficiu
CREŞTERI DE CAPITAL PRIN NOI
APORTURI ÎN NUMERAR
 Capitalul iniţial al societăţii pe acţiuni este

divizat în părţi egale, concretizate în
acţiuni, a căror valoare nominală este:
 Creşterile de capital reprezintă un mijloc de
finanţare prin fonduri proprii, ca şi
autofinanţarea
 Deosebirea:
- autofinanţarea este o finanţare internă
realizată prin efortul propriu al societăţii
comerciale respectiv, capitalizarea unei
părţi a profitului
- creşterea de capital reprezintă o finanţare
externă prin fonduri proprii aduse din afara
societăţii de către acţionari
 Exemplu:
O societate comercială prezintă
următoarea situaţie a capitalului
social:
 Capital social: 15.000 acţiuni x 100 VN
= 1.500.000 U.M.
 Valoarea bursieră: 15.000 acţiuni x 150
curs = 2.250.000 U.M. şi
 doreşte creşterea capitalului social cu
suma de 300.000 U.M.
Emisiunea unui număr de noi acţiuni, la un preţ

de emisiune competitiv, situat între valoarea
nominală şi cursul vechi, face ca valoarea
bursieră a acţiunilor să scadă, creând aparenţa
că vechii acţionari sunt în pierdere.
 Exemplu:
15.000 acţiuni vechi × 150 (curs)
...2.250.000 U.M. valoarea bursieră
3.000 acţiuni noi × 125 (preţ de emisiune
….………………………….……375.000 U.M.
18.000 acţiuni
.…2.625.000 valoarea bursieră nouă
După emisiune rezultă o pierdere teoretică suportată de vechii

acţionari, pentru fiecare acţiune deţinută, de 150 - 145,83 = 4,17
DREPTUL PREFERENŢIAL DE SUBSCRIERE
în care:
ds = dreptul preferenţial de
subscriere;
N = numărul acţiunilor vechi;
n = numărul acţiunilor noi ;
C = cursul vechi;
PE = preţul de emisiune; (VN < PE
< C)
 Un deţinător de 5 acţiuni vechi poate cumpăra o

acţiune nouă (respectându-se proporţia de 3.000 /
15.000 = 1/5 acţiuni noi faţă de acţiuni vechi) în
condiţiile beneficierii de dreptul preferenţial de
subscriere, adică la preţul de emisiune (125 U.M.):
 5 × 4,17 = 20,85 U.M.
 145,83 - 20,83 = 125 U.M.
 Capitalul unui acţionar care deţinea cinci acţiuni vechi
şi a cumpărat una nouă în condiţiile beneficierii de
dreptul preferenţial de subscriere, este de (5×150) +
(1×125) = 875, adică identic cu valoarea bursieră
nouă a şase acţiuni: 6×145,83 = 874,98=875 U.M.
CREŞTERI DE CAPITAL PRIN

INCORPORAREA REZERVELOR
Profitul anual raportat prin bilanţ de către societăţile
comerciale este folosit, printre altele, şi pentru constituirea şi
sporirea rezervelor
Când aceste rezerve ating un anumit nivel, societatea

poate decide încorporarea lor în capitalul social,
emiţând noi acţiuni care se distribuie gratuit
acţionarilor
Prin urmare, conţinutul acestei operaţiuni constă

în virarea la capitalul social, a unor sume
contabilizate anterior în contul de rezervă
 Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor NU

ADUCE RESURSE FINANCIARE NOI pentru societatea
comercială
 – ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât şi
până la încorporarea în capitalul social întreprinderea
dispunea de sumele respective contabilizate la
rezervă.
 SUB ASPECT TEHNIC, operaţiunea de creştere a

capitalului prin încorporarea rezervelor se poate
realiza prin:
 creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni
 prin emisiune de noi acţiuni de aceeaşi categorie şi
valoare nominală cu cele existente anterior
Exemplu:
O societate comercială pe acţiuni prezintă următoarea situaţie

contabilă a capitalului:
• 5.000 acţiuni cu VN=300 U.M.capital social=1.500.000U.M.
• fond de rezervă…… = 800.000 U.M.
Total……………………............…………………………2.300.000 U.M.
• valoarea bursieră a unei acţiuni = 520 U.M.
• capitalizarea bursieră: 5.000 acţiuni ×520 = 2.600.000 U.M.
• Se decide
creşterea capitalului social prin încorporarea unei părţi a
fondului de rezervă
emiţând 2.000 acţiuni noi cu VN = 300. U.M.
După emisiune, situaţia contabilă este următoarea:
 capital social
(1.500.000+600.000)………........…….2.100.000 U.M.
 fond de rezervă (800.000-600.000)…. 200.000 U.M.
Total……………………...............…………………2.300.000 U.M.
 valoarea bursieră a unei acţiuni după emisiune este:

371,42 U.M. şi se pare că acţionarul pierde pentru
fiecare acţiune 148,58 (520 - 371,42)
 În realitate acţionarul nu pierde nimic în urma

operaţiunii de emisiune întru-cât beneficiază de dreptul
de a i se atribui noi acţiuni care compensează pierderea
bursieră.
Dreptul de
atribuire:
•Emisiunea de acţiuni distribuite “gratuit” se
aseamănă cu o emisiune obişnuită de acţiuni în care
preţul de emisiune este egal cu zero
•Deci, formula de calcul a dreptului de atribuire
(d.a.) se aseamănă cu formula dreptului preferenţial
de subscriere (d.s.), în condiţiile în care PE = 0
CREŞTERI DE CAPITAL PRIN CONVERSIA
DATORIILOR
 Creşterea de capital prin conversia datoriilor
este proprie marilor societăţi comerciale care,
anterior, au efectuat împrumuturi obligatare,
emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni.
 Cu prilejul emisiunii se stabileşte termenul în

care se poate face conversia şi care, de regulă, nu
depăşeşte cinci ani din momentul emisiunii
precum şi raţia de conversie ce va fi utilizată.
Obligaţiunile convertibile au o remuneraţie mai
slabă decât alte tipuri de obligaţiuni
ÎMPRUMUTUL OBLIGATAR
 Împrumutul obligatar este un contract de credit, o
modalitate de procurare a resurselor financiare
necesare asigurării creşterii economice şi respectării
unor obligaţii de plăţi asumate. El este accesibil
numai marilor societăţi pe acţiuni sau statului.
 Pentru a emite un împrumut obligatar societăţile pe acţiuni

trebuie să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri
legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanţii
obligatarilor fie direct prin patrimoniul propriu, fie indirect prin
mijlocirea unor terţi, precum bănci, consorţii bancare etc.
!!! la împrumuturi obligatare remuneraţia
(cupoanele) se deduce din profitul
impozabil !!!
OBLIGAŢIUNEA este un titlu de credit pe

termen lung emis de către o societate pe
acţiuni sau o instituţie guvernamentală, a
cărei rambursare este în mod obişnuit
garantată prin bunuri patrimoniale sau
ipoteci
Pentru emitent
obligaţiunile reprezintă datorii care generează
plăţi periodice sub formă de dobânzi
Pentru subscriitori
ele reprezintă drepturi de creanţă
Spre deosebire de acţiuni, care conferă dreptul de

coproprietate şi de participare la repartizarea
beneficiilor în condiţiile riscului asumat, cumpărarea
obligaţiunilor reprezintă un credit acordat emitentului,
care trebuie rambursat în cursul unei perioade de timp
conform contractului şi care generează remuneraţii
sigure la nivelul pieţii, fără asumarea de riscuri din
partea creditorilor
 În caz de faliment al societăţii, obligatarii au dreptul de

acţiune în justiţie pentru recuperarea drepturilor lor
(împrumutul plus dobânda)
 Remuneraţia investitorului se materializează în dobânzi
care se plătesc periodic sub formă de cupoane
 PRINCIPALELE ELEMENTE ale unui împrumut obligatar
sunt:
 Suma împrumutului nu este limitată juridic,
societatea comercială stabilind-o în funcţie de nevoile
de fonduri şi capacitatea de rambursare. În practică
suma împrumutului obligatar este condiţionată de
situaţia de pe piaţa financiară, adică de posibilităţile
de absorbţie ale acesteia.
 Durata împrumutului se stabileşte în funcţie de
nevoile de acoperit şi persistenţa în timp a acestora,
dar şi de condiţiile pieţii: dacă rata dobânzii pe piaţa
financiară este scăzută, este firesc să se prefere
împrumuturi pe termen lung şi dimpotrivă când rata
dobânzii este ridicată, împrumuturile se contractează
pe termene mai scurte pentru a nu ocaziona costuri
prea ridicate.
 Rata dobânzii se stabileşte în funcţie de

randamentul cerut de investitori, de rata dobânzii pe
piaţa financiară, de riscul estimat în activitatea
societăţii comerciale şi de durata împrumutului. După
estimare, rata dobânzii se înscrie pe faţa obligaţiunii,
servind drept bază de calcul pentru remuneraţie.
Nivelul ratei dobânzii trebuie bine fundamentat pentru
ca obligaţiunile să se vândă într-un termen rezonabil.
 Valoarea nominalã a obligaţiunilor este cea înscrisă

pe titlu şi la care se calculează dobânda, anual sau
semestrial, sub formă de cupoane.
 Preţul de emisiune reprezintă suma plătită
de cel ce cumpără o obligaţiune.
Pentru societatea comercială suma împrumutului
obligatar este egală cu preţul de emisiune
înmulţit cu numărul obligaţiunilor puse în
vânzare.
 Preţul de emisiune poate fi mai mare (cu
prima de emisiune), egal sau mai mic decât
valoarea nominală a obligaţiunilor.
Altfel spus, emisiunea de obligaţiuni se poate
face la valoarea nominală sau la altă valoare.
Diferenţa dintre valoarea nominală şi preţul de
emisiune formează prima de emisiune.
 Preţul de rambursare sau valoarea de
rambursare este suma pe care o plăteşte
societatea deţinătorului de obligaţiuni la
scadenţa împrumutului.
 Preţul de rambursare poate fi egal sau mai
mare decât valoarea nominală a
obligaţiunilor.
 Rambursarea obligaţiunilor la un preţ mai
mare decât valoarea lor nominală aduce un
beneficiu deţinătorului, care se numeşte
primă de rambursare.
 Rambursarea (amortizarea) unui
împrumut obligatar se poate face în
mai multe modalităţi, în funcţie de
prevederile contractului de emisiune:
 prin anuităţi constante şi amortizări
variabile;
 prin amortizări constante şi anuităţi
variabile;
 integral la scadenţă;
 prin răscumpărări la bursă;
Exemplu:
 Un împrumut de 1 mil. U.M., cu o
dobândă de 10% şi o durată de 5 ani,
poate fi rambursat prin anuităţi
constante astfel:
 a. În cazul amortizării (rambursării) prin
anuităţi constante, societatea comercială
varsă în fiecare an o sumă constantă
reprezentând amortismente plus dobânzi
în vederea stingerii treptate a datoriei.
Pentru determinarea
anuităţii constante aplicăm
următoarea formulă:
în care:
A = anuitatea
(amortismentul anual plus
dobânda);
K = suma împrumutului
obligatar ;
D = rata dobânzii
împrumutului ;
t = durata împrumutului.
Amortizarea anuală se calculează în fiecare an, ca
diferenţă între anuitatea constantă şi dobânda
calculată la împrumutul nerambursat:
 am1 = 263.797 – 100.000 = 163.797 mii U.M.

 împrumuturi nerambursate2 = 1.000.000 –
163.797 = 836.203 mii U.M.
 am2 = 263.797 – (836.203· 10% ) = 180.177
mii U.M.
 împrumut nerambursat3 = 836.203 – 180.177
= 656.026 mii U.M., etc.
Rambursarea unui împrumut în anuitãþi constante mii U.M.

• În cazul rambursării prin amortizări constante,

societatea împrumutată va rambursa în fiecare an
tranşe egale din împrumut
• De această dată, capitalul rambursat este
egal în fiecare an, iar dobânda scade de la un
an la altul
• Prin urmare, cheltuielile financiare sunt
mai mari la începutul anilor de rambursare
şi descresc treptat către sfârşitul duratei
împrumutului
Se constată un COST MAI RIDICAT al

împrumutului rambursat în anuităţi constante,
întrucât amortizările mai mari sunt către
sfârşitul perioadei
FINANŢĂRI PRIN OBLIGAŢIUNI
SAU PRIN ACŢIUNI
 Finanţarea pe termen lung se poate realiza fie prin
emisiune de acţiuni, ca o finanţare prin fonduri
proprii, fie prin angajamente la termen, şi deci, prin
împrumuturi obligatare.
 Împrumutul obligatar este mai puţin costisitor decât o
emisiune de acţiuni, în ciuda faptului că rata dobânzii
asupra obligaţiunilor este, în mod obişnuit, mai
ridicată decât dividendul. În plus, intervine şi
incidenţa fiscală, în sensul că dobânzile plătite
micşorează baza impozabilă, ceea ce nu este cazul
dividendelor.
Exemplu:
Două societăţi comerciale se finanţează pe termen lung,
astfel:
 SA1-emisiune de obligaţiuni (14%) din capitalul de
............................200.000 U.M.
 SA2-emisiune de acţiuni cu privilegiul de dividend
(12%) din capitalul social
……………………….…... 200.000 U.M.
 Beneficiul brut al exerciţiului pentru ambele soc. com.
…...........................70.000 U.M.
 Impozit pe profit pentru ambele societăţi
…………..….................….………45%
Finanţarea prin îndatorare generează surse pentru

reinvestire superioare finanţării prin fonduri proprii pe
calea emisiunii de acţiuni
AVANTAJE / DEZAVANTAJE
 împrumutul obligatar societatea trebuie să
plătească dobânzi periodice cu caracter
obligatoriu
 plata dividendelor nu este obligatorie în
fiecare an
 societatea ESTE OBLIGATĂ să ramburseze
împrumuturile obligatare, ceea ce conduce
la micşorarea lichidităţilor, în timp ce
finanţarea prin acţiuni nu trebuie restituită
ÎMPRUMUTURI DE LA INSTITUŢII
FINANCIARE SPECIALIZATE
ÎMPRUMUTUL este unitar, nu fracţionat ca în cazul

obligaţiunilor
Se stabileşte un SCADENŢAR, prin contract, care
poate prevedea şi o perioadă de graţie
RAMBURSAREA se face de regulă în rate anuale
sau semestriale constante, deşi este posibilă
practicarea unor rate anuale degresive sau
progresive
ÎMPRUMUTURI DE LA INSTITUŢII
FINANCIARE SPECIALIZATE
DOBÂNDA se calculează la valoarea

împrumutului nerambursat.
Se practică GARANŢII reale sau cauţiuni
bancare.
CHELTUIELILE de realizare a împrumutului
sunt foarte scăzute, fapt pentru care
costul actual al operaţiunii de creditare
este apropiat de rata dobânzii.
CREDITUL BANCAR
 Băncile acordă în mod obişnuit credite pentru investiţii
pe termen mijlociu şi mai rar pe termen lung, acestea
din urmă fiind caracteristice instituţiilor şi
organismelor financiare
 Creditele bancare se acordă pe bază de garanţii ferme
prezentate de debitori.
 Toate condiţiile creditului se negociază între bancă şi
debitor: rata dobânzii, termenul de rambursare,
eventuala perioadă de graţie, penalizări pentru
nerespectarea clauzelor contractuale etc.
COSTUL CREDITULUI
 Costul creditului depinde în primul
rând de mărirea dobânzii percepute
 Nivelul dobânzii depinde de o serie de
factori:
 raportul între cererea şi oferta
 de mărfuri pe piaţa internă
 pentru mărfurile exportate pe credit
 cererea şi oferta pentru diferite categorii de
credit
 felul mărfurilor vândute / exportate în

condiţii de credit
 gradul de rentabilitate al mărfurilor
vândute / exportate
 volumul operaţiilor încheiate
 politica dusă la intern sau la extern de
ţara respectivă în materie de dobânzi
 Un alt element al costului creditului în
constituie PRIMELE DE ASIGURARE.
 Nivelul primelor de asigurare este în
funcţie de mai multe elemente:
- situaţia cumpărătorului / importatorului şi a
vânzătorului / exportatorului;
- situaţia economică şi politică din interior
(instabilitate, criză economico-financiară, diferite
reglementări restrictive ori dimpotrivă lipsa unei
legistlaţii corespunzătoare);
- durata şi valoarea creditului acordat şi de
asigurat;
- natura mărfurilor;
- natura riscurilor de asigurat.
DOBÂNDA BANCARÃ
Dobânda reprezintă o SUMĂ DE BANI CARE
SE PLĂTEŞTE pentru un credit (împrumut)
acordat de o bancă comercială sau CARE SE
ÎNCASEAZĂ de cel care depune o sumă spre
păstrare la vedere sau la depozit (la termen) la
o bancă sau alte instituţii de credit
CATEGORII DE DOBÂNZI
a. Dobândă anticipată care se percepe în
momentul acordării creditului intern sau
extern;
b. Dobânda compusă, care, deşi calculată, nu se
încasează la sfârşitul perioadei pentru care s-a
efectuat calculul (de exemplu, lunar) ci este
lăsată în continuare în cont sau depozit, pentru
a produce la rândul său dobândă, întocmai ca
suma depusă iniţial la bancă;
c. Dobânda convenţională sau negociată este
fixată prin învoială (negociere, tratative);
d. Dobânda invariabilă sau nevariabilă, al
cărui procent rămâne neschimbat pe toată
perioada creditului acordat sau depozitului
constituit;
e. Dobânda legală, aceea pe care debitorul
(cel care s-a împrumutat) trebuie să o
plătească conform legii sau altor acte
normative.
Se practică în situaţia în care procentul dobânzii
nu a fost convenit între părţi, ci s-a menţionat în
contractul de credit “dobânda legală”.
f. Dobânda nereciprocă, este calculată în
procente diferite: unul pentru operaţiunile
din debitul contului curent bancar şi altul
pentru operaţiunile în creditul acestui cont;
g. Dobânda reciprocă, acelaşi procent de
dobândă, calculat de bănci operaţiunilor
înregistrate ca debitoare / creditoare în
conturile deschise de clientela lor;
h. Dobânda simplă decursivă, care se achită
odată cu suma împrumutată, la sfârşitul
perioadei până la care a fost acordat
creditul.
COSTUL CREDITULUI BANCAR
 Mărimea costului creditului bancar

respectiv, suma dobânzii (SD)
depinde de trei factori:
 volumul creditului (C),
 rata dobânzii (D),
 timpul de creditare (T).
unde:
h = anul creditului
 SRh = suma anualã de rambursat;
 AC = amortismentul creditului;
 SDh = suma anualã a dobânzii;
 Ch = creditul anului h
LEASING-UL
 Leasing-ul este o formă de a efectua o
investiţie de către un agent economic
(denumit mai jos beneficiar), fără ca el să
recurgă, în mod explicit, la credite
 Privită prin prisma societăţii de leasing,
operaţiunea reprezintă o cumpărare a
unui bun cu scopul închirierii urmată de
o închiriere în scopul vânzării
 din punctul de vedere al beneficiarului, leasing-
ul constituie o formă de creditare în cadrul
căruia sumele necesare achiziţionării bunului se
obţin din exploatarea acestuia, iar rambursarea
lui se face eşalonat sub forma ratelor de
leasing şi în final, a preţului rezidual
 creditul obţinut este însă sub formă de
echipamente şi nu bănească
 o afacere pe banii societăţii de finanţare,
beneficiarul asigurând managementul
afacerii
 În funcţie de durata închirierii vom

distinge:
 leasing pe termen scurt (renting, hire)

 leasing pe termen mediu (equipment
leasing)
 leasing pe termen lung (plant leasing)
 LEASING-UL PE TERMEN SCURT - constă în
închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile
sau luni la mai mulţi beneficiari în vederea amortizării.
 Există unele forme “intermediare” de leasing pe
termen scurt, cum ar fi operaţiunile hire şi renting.
Acestea însă nu îndeplinesc condiţia esenţială a
unui contract de leasing şi anume de a nu fi
revocat de nici una din părţi
“HIRE” - închirierea unor mijloace de transport sau
echipamente cu ora şi ziua, inclusiv a service-ului
aferent.
“RENTING” - o închiriere revocabilă pe scurtă durată,
dar mai lungă decât în cazul operaţiunii de tip “hire”.
 LEASING-UL PE TERMEN MEDIU -
presupune amortizarea bunului prin închirierea
consecutivă a acestuia la mai mulţi beneficiari
pe termene scurte de 2-3 ani.
 LEASING-UL PE TERMEN LUNG - se practică
frecvent pe piaţa bunurilor imobiliare pentru
clădiri complet utilate, durata fiind de cca. 20 -
30 de ani. În fapt, durata normală de leasing
corespunde celei de funcţionare normală a
bunului, urmând ca după perioada de
închiriere, beneficiarul să poată opta pentru
cumpărarea acestuia la un preţ inferior celui
iniţial.
În funcţie de
PĂRŢILE PARTICIPANTE LA CONTRACT:
• leasing direct, în care finanţatorul

este şi furnizorul (producătorul);
• leasing indirect, în care finanţarea îi
revine unei societăţi specializate.
În funcţie de
PONDEREA RATELOR ÎN PREŢUL DE VÂNZARE A
BUNULUI:
• leasing funcţional (operaţional), care presupune
recuperarea în perioada de locaţie doar a unei
părţi din bunul închiriat. Durata locaţiei este mai
redusă decât cea de funcţionare a bunului;
• leasing financiar, care urmăreşte recuperarea
integrală a valorii bunului în perioada de locaţie şi
obţinerea unui profit. La sfârşitul acestei perioade,
beneficiarul poate opta pentru intrarea în posesie
a bunului prin achitarea valorii reziduale.
După
MODUL DE CALCUL AL COSTURILOR pe baza cărora SE
CALCULEAZĂ RATELE DE LEASING:
• leasing-ul net, în care ratele se calculează numai pe
baza preţului net de vânzare a bunului, chiria
incluzând preţul folosinţei;
• leasing-ul brut (full service leasing), în care ratele
includ cheltuielile de asigurare, întreţinere şi reparaţii
ale bunului.
Această formă de leasing se întâlneşte frecvent la
instalaţiile complexe sau acolo unde se doreşte
cucerirea pieţei. Ea reprezintă o modalitate de
permanentizare a relaţiilor dintre firme şi adâncire
acolaborării dintre ele.
FORME SPECIALE DE LEASING
• lease - back, care constituie o formă mascată de
finanţare a unei societăţi comerciale.
- beneficiarul vinde un bun societăţii de leasing pe
care îl închiriază de la aceasta, rambursând astfel
prin ratele de leasing “creditul” acordat (echivalent
cu preţul de vânzare al bunului);
• leasing-ul experimental presupune închirierea bunurilor
pe perioade scurte urmate de vânzarea lor, dacă
corespund exigenţelor beneficiarului.
• time-shering-ul reprezintă o închiriere pe timpi partajaţi.
Se practică în turism prin închirierea bazei materiale şi în
cazul tehnicii de calcul sau a unor mijloace de transport.
Schema operaţiunilor de leasing cu surse proprii ale
finanţatorilor
bunul este achiziţionat din surse financiare
proprii
 în structura ratelor de leasing va apare dobânda pe care
beneficiarul ar plăti-o unei bănci dacă ar achiziţiona un
credit.
 dobânda acopeăi riscul de plasament al sumelor
antrenate. Adeseori, dobânda percepută acoperă şi
profitul vizat de finanţator din operaţiune.
societatea de leasing finanţează operaţiunile pe
baza unor surse financiare atrase
 dobânda percepută de bancă este transferată
beneficiarului în cadrul ratelor de leasing.
 este schema cea mai întâlnită în practică, întrucât
volumul operaţiunilor de leasing depăşeşte potenţialul
financiar al societăţilor specializate în operaţiunile de
leasing.
LEASING
LEVERAJ
utilizat frecvent în:
 tranzacţiile cu echipamente de mare valoare, în care

societatea de leasing finanţează doar O PARTE DIN
VALOAREA BUNULUI, restul fiind acoperită de diferiţi
creditori (societăţi de finanţare), care, contra unei
dobânzi, îşi vor recupera sumele avansate din ratele
de leasing încasate de la beneficiari.
 GARANŢIA RAMBURSĂRII sumelor o reprezintă

garanţiile oferite în cadrul contractului de leasing de
către beneficiarul societăţii de leasing.
Schema operaţiunilor de leasing cu livrare pe credit
 FURNIZORUL LIVREAZĂ BUNUL PE CREDIT

urmând a recupera contravaloarea lui pe
măsura încasării ratelor de leasing de la
beneficiar
 FURNIZORUL ESTE PRODUCĂTORUL

BUNULUI ŞI EFECTUEAZĂ OPERAŢIUNEA de
leasing. Lucrurile în acest caz se simplifică
întrucât nu sunt necesare fonduri pentru
achiziţia bunului de către societatea de
leasing care este aceeaşi cu cea a
furnizorului
EVALUAREA PROIECTELOR DE
INVESTIŢII CU AJUTORUL
INDICATORILOR STATICI DE
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A
INVESTIŢIILOR
EFICIENŢA ECONOMICĂ – ELEMENT ESENŢIAL
AL DECIZIEI DE INVESTIŢII
CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ
 Activitatea este, în acelaşi timp, consumatoare de resurse
şi producătoare de efecte.
 Nivelul limitat al resurselor materiale şi de muncă
generează cerinţa economicităţii folosirii lor, în sensul
asigurării unor randamente maxime sau unor consumuri
cât mai reduse.
 EFICIENŢA este redată de relaţia dintre rezultatele
obţinute, într-o anumită activitate (Ai) şi cheltuielile de
resurse cu respectiva activitate.
Ri / Ro - consum de resurse (eforturi) pentru activitatea i/o;

Ei/Eo - efecte generate de activitatea i/o;
a. comparaţie
între nivelul
resurselor;
b. comparaţie
între nivelul
efectelor;
c. comparaţie de
tip: efort / efect
şi efect / efort;
d. comparaţie
între nivelurile
de eficienţă.
EFICIENŢA se întâlneşte în
practică, precum şi în studiile de
specialitate, în două sensuri:
• performanţe, rezultate dintre

cele mai mari;
• efecte cât mai mari în raport cu
resursele alocate sau consumate
CORELAŢIA DINTRE EFECTELE ECONOMICE
ŞI RESURSELE INVESTIŢIONALE
 Dependenţa efectelor economice utile de mărimea

eforturilor investiţionale, pentru acelaşi proiect de
investiţii conceput în mai multe variante de realizare,
este de regulă de tipul curbei în S:
 la creşteri mici, nesemnificative, de eforturi de la o
variantă la alta, nu se poate spera să se obţină
sporuri substanţiale de efecte, efectul util este, de
regulă, o măsură finită
 la un moment dat se produce fenomenul de saturare
 VARIANTA OPTIMĂ
 determinată, identificată într-un context dat
 fie volumul resurselor ce se poate aloca
 fie mărimea efectului ce se doreşte a se
obţine
 dependenţa efectelor de eforturi este o
funcţie matematică: E=f(R).
 Limita sa minimă (pragul dintre eficient şi
ineficient) este atinsă atunci când valoarea
câştigurilor (venituri brute, încasări) este
egală cu valoarea resurselor consumate,
respectiv, profitul este egal cu zero.
 Expresia sa matematică este o funcţie
liniară: E = aR, unde a- factor de
proporţionalitate care, în cazul dat, are
valoarea unu, deci dreapta E = aR este
prima bisectoare în cadranul I.
Indicatorii cu caracter general
Această grupare de indicatori are rolul de
a forma o imagine globală asupra
obiectivului de investiţii, respectiv să
ofere o caracterizare generală despre
obiectivul de investiţii.
Orice proiect de investiţii trebuie să
cuprindă în mod obligatoriu
asemenea indicatori.
 capacitatea obiectivului de investiţii
 numărul de salariaţi
 costul producţiei
 valoarea producţiei sau veniturile
realizate
 profitul
 productivitatea muncii
 consumurile specifice
 Principalii indicatori cu caracter
general sunt:
 capacitatea obiectivului de investiţii,

care în cazul obiectivelor productive este
reprezentată de capacitatea de
producţie, iar în cazul celor
neproductive de elementele specifice de
capacitatea acestora.
 Capacitatea de producţie exprimă cantitatea
maximă de producţie care poate fi obţinută
într-o anumită perioadă de timp, în condiţii
normale de funcţionare, cu un anumit regim de
utilizare a factorilor de producţie şi în anumite
condiţii de organizare a producţiei şi a muncii.
 Capacitatea obiectivului de investiţii
constituie un indicator de calcul a eficienţei
economice a investiţiilor şi nu de eficienţă
economică, el măsurând efectul potenţial
realizat prin intermediul procesului investiţional.
INDICATORI CU CARACTER GENERAL
CAPACITATEA DE PRODUCŢIE
buc, tone, ml., mp, mc
Q - capacitatea de producţie
exprimată valoric;
qj - capacitatea fizică de
producţie a sortimentului j;
pj - preţul sortimentului j de
producţie.
 numărul de salariaţi ce vor fi ocupaţi

la obiectivul de investiţii, exprimă
mărimea resurselor umane de care
va beneficia obiectivul de investiţii
după punerea în funcţiune.
 costul producţiei reprezintă un

indicator ce cuantifică efortul din
perioada de funcţionare a
obiectivului de investiţii,
împreună cu valoarea investiţiilor
formând efortul total necesar
pentru edificarea şi funcţionarea
unui obiectiv de investiţii.
 Mărimea sa este în funcţie de

volumul producţiei estimate a
se obţine, el cuantificând în
expresie bănească consumul
total de resurse necesar
pentru a obţine un anumit
volum al producţiei.
COSTUL DE PRODUCŢIE
trebuie cunoscut:
 la nivelul întregii producţii realizate,
 la nivelul fiecărui sortiment de

producţie în parte,
 pe unitatea de produs.
 valoarea producţiei sau

veniturile realizate constituie
un indicator ce măsoară
efectul efectiv obţinut ca
urmare a unui anumit grad de
utilizare a capacităţii de
producţie sau obiectivului de
investiţii.
 Această valoare a producţiei se
stabileşte pe întreaga perioadă de
funcţionare a obiectivului de
investiţii (pe baza unor estimări
privind producţia fizică, preţurile,
piaţa, etc.), în funcţie de valoarea
producţiei şi costurile acesteia,
determinându-se alţi indicatori de
calcul şi de eficienţă economică.
 profitul, indicator deosebit de important,
esenţial pentru viabilitatea unui obiectiv de
investiţii şi pentru cuantificarea eficienţei
economice a acestuia
 profitul măsoară efectul net obţinut în
urma funcţionării obiectivului de investiţii,
el obţinându-se prin scăderea din
veniturile totale a costurilor de producţie
PROFITUL
rata profitului (a rentabilităţii) capacitatea de a
produce profit
 productivitatea muncii reprezintă

un alt indicator cu caracter general,
este un indicator de eficienţă
economică, şi cuantifică eficienţa
cu care este utilizat principalul
factor de producţie şi anume forţa
de muncă.
PRODUCTIVITATEA MUNCII
W - productivitatea muncii
Ft - timpul necesar obţinerii unei cantităţi de producţie
q - cantitatea de producţie obţinută într-o perioadă de
timp
NS - numărul de salariaţi
Q - valoarea producţiei obţinute
 consumurile specifice la principalele
materii prime, materiale, energie,
combustibil, constituie un indicator de
eficienţă economică care măsoară
consumul la principalele resurse,
pentru a obţine o unitate de
produs finit.
 Aceste consumuri se estimează pe
baza unor norme de consum şi pe
această cale se poate determina costul
producţiei
RENTABILITATEA
- cel mai important indicator de eficienţă conomică
- în practică se mai numeşte
profitabilitatea/rata rentabilităţii/rata profitabilităţii
r - rentabilitatea
P - profitul obţinut
C - cheltuieli de producţie
exprimă conceptul clasic al eficienţei economice,

profitul concretizează scopul urmărit pe piaţă
(efectul final al oricărei activităţi productive)
costul producţiei sintetizează resursele
(umane, materiale,financiare) consumate
Indicatori de bază
 Această grupă de indicatori se referă în
exclusivitate la eficienţa economică a
investiţiilor, altfel spus ei sunt indicatori care
cuantifică efortul şi efectele generate de
realizarea şi funcţionarea obiectivului de
investiţii.
 În grupa indicatorilor de bază se găsesc
deopotrivă indicatori de calcul al eficienţei
economice a investiţiilor, precum şi indicatori
propriu-zişi de eficienţă economică a
investiţiilor.
 valoarea investiţiilor sau volumul capitalului
investit (I) reprezintă principalul indicator de
calcul a eficienţei economice a investiţiilor
 practic, nici un indicator de eficienţă economică a
investiţiilor nu poate fi construit fără a lua în calcul
valoarea investiţiilor.
 În conţinutul indicatorului valoarea investiţiilor,
se includ atât elemente care sunt de natură pur
investiţională, cât şi elemente care nu sunt de
această natură, dar prin extensie ele sunt incluse
în efortul total, servind în ultimă instanţă la
diferenţierea variantelor de investiţii.
 Elementele de natură investiţională sunt
investiţia directă, investiţia colaterală şi
investiţia conexă, aceasta din urmă incluzându-
se în funcţie de cota de servire a investiţiei
directe.
 Investiţiile directe sunt reprezentate de
valoarea obiectelor şi a dotărilor care contribuie
la realizarea scopului pentru care se
construieşte obiectivul, în timp ce
 Investiţiile colaterale constituie valoarea
lucrărilor legate teritorial şi funcţional de
investiţia directă(căi de acces, aducţiuni de apă,
energie, centrală termică, etc.).
 Investiţia conexă apare ca rezultat
propagate în amonte sau în aval de
investiţia directă.
 Elementele incluse în efortul total de investiţii,
care nu sunt de natură investiţională, se
referă în principal la valoarea mijloacelor
circulante necesare punerii în funcţiune a
obiectivului, respectiv pentru funcţionarea
acestuia o anumită perioadă de timp.
INDICATORI DE BAZĂ
indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienţei economice a
investiţiilor
VOLUMUL CAPITALULUI INVESTIT
 It - volumul total al capitalului investit
 Id - volumul capitalului destinat investitiilor directe
 Ic - volumul capitalului destinat investitiilor colaterale
 M0 - necesarul iniţial de mijloace circulante
 Cs - cheltuieli suplimentare
DURATA DE REALIZARE A
LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII
 beneficiarul trebuie să identifice toate căile
posibile pentru reducerea duratei de
execuţie a obiectivului
DURATA DE FUNCŢIONARE A
OBIECTIVULUI
 perioada de atingere a parametrilor proiectaţi
 perioada de funcţionare normală
 perioada de declin
d - durata de realizare a investiţiei
Da - durata de atingere a parametrilor proiectaţi
Dn - durata de funcţionare normală
Dd - durata de declin
D - durata eficientă de funcţionare

Df - durata fizică de funcţionare
Q - valoarea producţiei
C - costul producţiei
Perioade de timp ale procesului investiţional

INVESTIŢIA SPECIFICĂ
 sintetizează corelaţia dintre efortul
investiţional şi efectul obţinut sub forma
capacităţii de producţie
a. În cazul obiectivelor noi:
s - investiţia specifică
It - volumul investiţiei
qh - capacitatea de producţie
exprimată în unităţi fizice
Qh - capacitatea de producţie
exprimată valoric
b. În cazul modernizării, dezvoltării sau
retehnologizării unor obiective existente
sm - investiţia specifică pentru modernizări,

dezvoltări, retehnologizări;
qmi - capacitatea de producţie exprimată în
unităţi fizice după modernizare, dezvoltare,
retehnologizare;
q0 - capacitatea de producţie existentă înainte
de modernizare, dezvoltare, retehnologizare
reflectă câte U.M. - efort de capital investit revin pe

unitate fizică - spor de capacitate rezultată în urma
modernizării, dezvoltării, retehnologizării
Termenul de recuperare al investiţiei
a. Pentru construcţia unor obiective noi
T - termenul de recuperare a capitalului investit
It - valoarea capitalului investit
Ph - profitul anual
reflectă care este perioada de timp în care se va recupera

capitalul investit din profitul anual obţinut
S1 - efortul de capital cheltuit în decursul
perioadei de realizare;
Q - reprezintă valoarea producţiei obţinute,
C - costul producţiei obţinute,
S2 - (este egală cu suprafaţa S1) este
diferenţa dintre valoarea producţiei şi costul
producţiei pe o anumită perioadă de timp.
termenul de recuperare al capitalului investit
 T - termenul de recuperare
 ΔP - diferenţa dintre profitul proiectat şi cel realizat în
cadrul perioadei de atingere a parametrilor proiectaţi
 P' - profitul suplimentar realizat în cadrul punerii în
funcţiune a unor capacităţi parţiale de producţie în
cadrul duratei de realizare a obiectivului
It - valoarea capitalului investit

Ph - profitul anual
-din suprafaţa S2, care ar fi trebuit
să fie egală cu S1, lipsesc porţiunile
haşurate - o anumită pierdere de
profit datorită neatingerii
parametrilor proiectaţi chiar din
momentul punerii în funcţiune a
obiectivului.
- În aceste condiţii, termenul de
recuperare (T) se deplasează în (TI)
astfel încât pe distanţa T-TI va trebui
să se obţină un profit suplimentar
care să permită egalizarea efortului
Schema detaliată a procesului
investiţional
de capital antrenat cu realizarea
investiţiei respective, (recuperarea
investiţiei)
b. Pentru modernizarea, dezvoltarea sau
retehnologizarea unor obiective existente
T - termenul de recuperare a capitalului
investit în cazul unor modernizări, dezvoltări,
retehnologizări de capacităţi de producţie
Im - valoarea capitalului investit pentru modernizarea,
dezvoltarea sau retehnologizarea unui obiectiv investit
Phmi - profitul anual obţinut în urma modernizării,
dezvoltării, retehnologizării obiectivului existent
Pho - profitul anual obţinut de obiectivul existent înainte de
modernizare, dezvoltare, retehnologizare
Cho - costurile de fabricaţie (mai mari)
înainte de modernizare, retehnologizare
Chm - costurile de fabricaţie (mai mici) după
modernizare, retehnologizare
T - termenul de recuperare a capitalului investit pentru
modernizări, dezvoltări, retehnologizări
Im - valoarea capitalului
investit pentru modernizare,
dezvoltare sau retehnologizare
A - amortizarea nerecuperată
V - veniturile obţinute din valorificarea unor utilaje
Pp - pierderea de profit pe timpul realizării investiţiei
Coeficientul de eficienţă economică a
investiţiilor
sintetizează corelaţia dintre profitul anual obţinut
în urma realizării investiţiei şi efortul de capital
investit
a. Pentru obiective noi:
e - coeficientul eficienţei economice a investiţiilor

Ph - profitul anual obţinut ca urmare a realizării
investiţiei
It - valoarea capitalului antrenat pentru
realizarea obiectivului
b. Pentru modernizări, dezvoltări sau retehnologizări ale
unor obiective existente
e - coeficientul eficienţei economice a
investiţiilor
Phm − Ph0 - sporul de profit obţinut în urma
modernizării, dezvoltării, retehnologizării
Im - valoarea capitalului investit pentru
modernizarea, dezvoltarea, retehnologizarea
unui obiectiv
Ch0 − Chm - economiile obţinute la
costurile de producţie după modernizare,
dezvoltare, retehnologizare faţă de
situaţia existentă
CHELTUIELI ECHIVALENTE SAU
RECALCULATE
cuantifică efortul total, atât de investiţii, cât şi de exploatare
K -cheltuielile echivalente
Ch -costurile anuale de producţie
D -durata eficientă de
funcţionare a obiectivului
It reprezintă valoarea capitalului investit, iar produsul Ch x D reprezintă, de

fapt, suprafaţa unui dreptunghi care însumată cu suprafaţa
S1 = efortul total (investiţii şi cheltuieli de producţie) ocazionat de realizarea

obiectivului
reflectă efortul total (investiţii şi

costuri de producţie) necesar
pentru realizarea şi funcţionarea
viitorului obiectiv
T - termenul de recuperare al investiţiei

k - cheltuielile echivalente specifice
K - cheltuielile echivalente
D - durata eficientă de funcţionare a obiectivului
Indicatorul cheltuieli echivalente specifice reflectă o
situaţie cu atât mai convenabilă cu cât nivelul sau este mai
scăzut
RANDAMENTUL ECONOMIC AL
INVESTIŢIEI
Profitul anual (Ph), care se calculează ca diferenţa între
valoarea producţiei si costul producţiei:
Ph - profitul anual;
Qh - valoarea anuală a producţiei;
Ch - costul anual producţiei.
Profitul total (Pt) - este profitul realizat din momentul
punerii în funcţiune a obiectivului si până la expirarea
duratei de funcţionare:
Pt - profitul total;
Ph - profitul anual;
D - durata eficienta de funcţionare.
Profit de recuperare (Pr),
- reprezintă partea din profitul total destinata recuperării
fondurilor de investitii cheltuite
- reprezintă profitul obţinut până la expirarea termenului
de recuperare a investiţiei
Profitul final (Pf), reprezinta partea din profitul total, obţinută

după expirarea termenului de recuperare a investiţiilor
Pf - profitul final;
Pr - profitul de recuperat;
It - valoarea capitalului investit;
Pt - profitul total.
RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTITIEI

raport între profitul final si capitalul investit
R - randamentul economic al investitiei;

Pf - profitul final;
It - capitalul investit.
CORELATIA DINTRE CAPITALUL INVESTIT SI PROFITUL ANUAL
S1 - valoarea capitalului
investit (It);
S2 - profitul de recuperare
(Pr);
S3 - profitul final (Pf);
d - durata de execuţie a
obiectivului;
T - termenul de
recuperare;
S3 - scopul de bază pe care
orice întreprinzator îl doreşte
D - durata eficientă de
funcţionare a obiectivului;
RANDAMENTUL ECONOMIC AL
INVESTIŢIILOR calculat în funcţie de
profitul total
ANALIZA PE BAZĂ DE INDICATORI

FINANCIARI
 Indicatorii financiari sunt frecvent folosiţi, fiind

calculaţi la începutul analizei financiare, în
scopul facilitării acesteia.
 Ei se calculează pe baza bilanţului, bugetului
de venituri şi cheltuieli şi fluxului de fonduri.
 Indicatorii financiari se împart în 5 categorii:

 I. Indicatori de lichiditate;
 II. Indicatori de solvabilitate;
 III. Indicatori de gestiune;
 IV. Indicatori de rentabilitate;
 V. Indicatori ai valorii de piaţă.
I. Indicatori de lichiditate;
 1. Rata lichidităţii generale (Curent Ratio)
Activele curente cuprind:

• numerar;
• sume debitoare;
• stocuri.
Pasivele curente cuprind:
• sume creditoare;
• împrumuturi pe termen scurt.
 Lichiditatea exprimă capacitatea unei firme

de a face faţă datoriilor pe termen scurt din
activele curente.
 Interpretare: pentru funcţionarul bancar rata
lichidităţii generale indică marja pe care o are
firma pentru activele sale curente, până în
momentul în care apar dificultăţi în respectarea
obligaţiilor curente.
 Regula empirică: RL = 2:1, indicele de 2,3 este
puţin scăzut.
2. Testul acid (Rata lichidităţii imediate–Quick ratio)
Interpretare:
• stocurile se scad din activele curente deoarece acestea
constituie imobilizări (nu pot fi transformate rapid în numerar);
• această rată este folosită de băncile comerciale. Dacă este prea
mică, este un semn de nesiguranţă.
Regula empirică: RLA >=1. Totuşi raportul 1:1 este prea
conservator într-un mediu afectat de inflaţie. Indicele de 1,3 este
bun
II. Indicatori de solvabilitate

(de risc financiar sau de gestionare a datoriilor)
3. Rata datoriilor (Debt Ratio) sau nivel de
îndatorare
 unde:
 Total datorii = datorii curente + datorii pe
termen mediu şi lung.
 Total active = active curente + active fixe
 Interpretare: Solvabilitatea exprimă capacitatea unei
firme de a-şi onora obligaţiile faţă de terţi din activele
sale.
 Regula empirică: RD < 1
4. Rata de solvabilitate (Long Term Debt

To Equity) sau structura de capital
Interpretare: Când se exprimă sub formă de

procent, indică ponderea datoriei pe termen
lung şi mediu în capitalul propriu.
5. Rata de acoperire a activelor fixe nete
(Fixed Charge Coverage):
Indică de câte ori valoarea activelor fixe nete
acoperă suma împrumuturilor pe termen
lung:
unde:
Active fixe nete = Valoarea activelor fixe – Amortizarea
6. Rata de acoperire a serviciului datoriei (RAD –
Debt Service Coverage)
 Este singurul indicator care tratează solvabilitatea
proiectelor.
 Indică de câte ori încasările din operaţiunile
firmei acoperă serviciul datoriei (ratele anuale
ale împrumuturilor + plata dobânzilor
aferente).
Interpretare: O tendinţă descrescătoare a RAD poate indica o conducere

ineficientă.
III. Indicatori de apreciere a gestiunii
7. Viteza vânzărilor (VV - Average Collection

Period) – exprimată în zile:
 Acest indicator reflectă:

 • eficienţa conducerii din punct de vedere al plăţii
datoriilor;
 • politica de creditare a companiei faţă de clienţi.
 Interpretare: Dacă VV > 2 luni, activitatea de
plată a datoriei de către firmă este critică, deci
s-ar putea ca firma să fie nevoită să apeleze la
împrumuturi suplimentare.
 Indicele de 42 de zile este deja ridicat.
8. Viteza de rotaţie a stocurilor (RS – Inventory
Turn-over): exprimă viteza cu care o firmă îşi
roteşte stocurile necesare, pentru a susţine un
nivel dat al vânzărilor.
 Există 2 formule de calcul:
Este recomandat un indice de 10.

9. Durata medie de stocare (SZ): indică
numărul mediu de zile de stocare.
10. Viteza de rotaţie a activelor totale

(RA – Total Assets Turn-over)
 Interpretare: Acest indicator este specific în

general sectorului de activitate dar reflectă şi
poziţia pe piaţă a firmei respective.
 Indicele de 1,5 este scăzut.
11. Controlul cheltuielilor administrative

(CCA)
 Interpretare: Cheltuielile administrative şi de

vânzare pot fi considerate ca fixe sau semifixe.
Pentru un spor de vânzări de 10%, cheltuielile
administrative trebuie să crească, de regulă, doar
cu 4%.
IV. Indicatori de rentabilitate
12. Marja de profit / Rentabilitatea

vânzărilor (MP = Profit Margin on Sales)
Exemplu: 3,7% este un indice scăzut.

13. Rentabilitatea capitalului propriu (RCP –
Return / Net Worth): este unul din cei
mai importanţi indicatori folosiţi de
proprietarii unei firme în luarea unei
decizii de investiţie. Acest indicator se
află în interesul investitorilor.

14. Rentabilitatea activelor totale (RAT

– Return on Total Assets)

V. Indicele valorii de piaţă.
15. Preţ / profit (P/E)
Exemplu: 11,8 % este un indice puţin scăzut.
16. Randamentul dividendului
Exemplu: 5,6 % este un indice puţin scăzut.

17. Rata dividendelor plătite
Exemplu: 67 % este un indice acceptabil.

 Analiza indicilor este utilizată de trei grupuri
principale:
 (1) conducătorii (managerii) care folosesc indicii
ca ajutor pentru analiza, controlul şi îmbunătăţirea
activităţii firmei;
 (2) analiştii creditului (în special băncile), care
analizează indicii pentru a se asigura de capacitatea
firmei de a plăti datoriile;
 (3) analiştii valorilor mobiliare, care urmăresc, de
asemenea capacitatea firmei de a plăti dobânzile la
creditele obligatare, precum şi rambursarea creditului
obligatar, la scadenţă, chiar în cazul declarării stării
de faliment.

2377

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2377

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR

INVESTIŢIA - FACTOR AL CREŞTERII

Un prim criteriu la clasificarea

Din perspectiva intrărilor şi ieşirilor

1. Unele proiecte de investiţii în agricultură,

Realizarea unui proiect de investiţie presupune

m = momentul adoptării deciziei de investiţii;

g = durata de realizare a documentaţiilor tehnico-economice şi de obţinere a

În evaluarea investiţiilor trebuie să se

În timp ce efortul de investiţii este

A. Cheltuielile iniţiale de investiţie (I0)

Cheltuiala iniţială într-un proiect de investiţii

1. costul achiziţiei activelor fixe, fizice sau

4. plus sau minus-valoarea rezultată din

Costul de achiziţie a activelor fixe noi, dat

- durata fiscală contabilă, adică perioada de

Evaluarea eficienţei investiţiei va ţine

D. VALOAREA REZIDUALĂ (VR)

FAZELE DE REALIZARE A UNEI

Strategia investiţională, stabileşte pe baza

În funcţie de puterea economică a

În cazul unei firme la care cererea de produse

În funcţie de răspunsurile primite la cele patru întrebări

a. Care este potenţialul firmei şi care ar

- se va dimensiona potenţialul viitor al firmei

- trebuie avut în vedere că investiţia este o

- surselor proprii sau surse atrase

principiul eficienţei economice şi al

Indicatorii de volum sunt

• La calculul indicatorilor de eficienţă

SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

NECESITATEA ŞI OPORTUNITATEA SURSELOR DE

 A. Finanţarea internă (autofinanţare)

 În general, finanţarea externă se poate

 Variabilele financiare au în vedere:

 Sursele de autofinanţare sunt:

Politica de îndatorare se traduce în plăţi

 În cazul creditelor pe termen lung şi mijlociu,

 2. metoda de amortizare degresivă;

 3. metoda de amortizare accelerată;

1. METODA AMORTIZÃRII LINIARE

 cea mai utilizată metodă de amortizare

 presupune calcularea amortizării în mod

JUSTIFICAREA unei astfel de metode

CORELAŢIA DINTRE AUTOFINANŢARE ŞI

Între politica de autofinanţare şi politica de

Acordarea de dividende mai mari acţionarilor are

Din punctul de vedere al repartizării

(2) acţionari care preferă plasarea

 Constituirea de capital social prima fază de

 Creşterea capitalului social reprezintă o decizie

Reducerea capitalului social:

 Capitalul iniţial al societăţii pe acţiuni este

Emisiunea unui număr de noi acţiuni, la un preţ

După emisiune rezultă o pierdere teoretică suportată de vechii

DREPTUL PREFERENŢIAL DE SUBSCRIERE

 Un deţinător de 5 acţiuni vechi poate cumpăra o

CREŞTERI DE CAPITAL PRIN

Când aceste rezerve ating un anumit nivel, societatea

Prin urmare, conţinutul acestei operaţiuni constă

 Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor NU

 SUB ASPECT TEHNIC, operaţiunea de creştere a

O societate comercială pe acţiuni prezintă următoarea situaţie

 valoarea bursieră a unei acţiuni după emisiune este: