Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2016)
Copiii cu CES sunt copii ale căror nevoi (cerinţe) speciale sunt educaţionale şi derivă, în
principal, din deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socioafective şi de comportament
ori asociate, indiferent de severitatea acestora. Problematica acestor copii în linii mari se manifestă
pe 3 direcţii principale: viaţa de zi cu zi, educaţia şi accesul la informaţii documentare și
comunicarea; Lor li se adaugă şi unii copii ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, copii/elevi din
învățământul obișnuit care prezintă tulburări/dificultăţi de învăţare şi/sau adaptare şcolară.
Tipologia categoriilor de CES include: tulburări emoţionale şi de comportament, deficienţă/
întârziere mintală, deficiențe fizice/motorii, deficienţe vizuale, deficienţe auditive, tulburări de
limbaj, tulburări/dificultăţi/dizabilităţi de învăţare. Dizabilităţile se pot manifesta în următoarele
forme: la nivel fizic, la nivel mintal/cognitiv, la nivel senzorial, la nivel emoţional, la nivelul
dezvoltării, sau o combinaţie dintre toate acestea. O afecţiune este o problemă în funcţionarea
organismului sau în structura acestuia; o limitare de activitate este incapacitatea unui individ de
a realiza o anumită acţiune, sau activitate, ori realizarea lor cu dificultate; restricţia la participare
este o problema pe care un individ o are privitor la implicarea în diferite situaţii de viaţă.
Fără abordarea adecvată a acestor cerinţe speciale nu se poate vorbi în mod real de egalizarea
şanselor/premiselor de acces, participare şi integrare şcolară şi social (UNESCO, 1994, The
Salamanca Statement and Framework for Action on Special Needs Education, Paris,
UNESCO/Ministry of Education, Spain).
Deficiența poate fi formată, atât din caracteristici ale organismului unui individ, cât şi din
caracteristicile societăţii în care individul trăieşte. Un aspect important este imaginea pe care
societatea o are despre o anumită caracteristică, mulţi oameni ajungând să fie denumiţi cu
dizabilităţi, numai fiindcă normele societăţii respective, nu prevedeau existenţa unui aşa gen de
individ.
La nivel fizic o dizabilitate se poate manifesta prin afecţiuni ale unor mușchi, sau lipsa unui
membru, sau a mai multor. De remarcat că exista dizabilităţi fizice cu cauze psihice, ceea ce
dovedeşte încă odată complexitatea fenomenului şi neputinţa de a clasifica în vreun fel
dizabilităţile. Dizabilităţile cu efect asupra nivelului fizic, de orice natura ar fi ele, au efect asupra
motricităţii individului. Practic ele limitează amplitudinea, forţa, sensul unei mișcări, precum şi
numărul de mişcări posibile. Astfel, într-o afecţiune localizată pe membrele superioare, un individ
poate fie să împingă, fie să tragă, fie să roteasca, fie sa strângă, fie să apese, sau o combinaţie dintre
acestea.
La nivel senzorial, o dizabilitate se manifestă prin afectarea, parţială sau totală, a unuia sau mai
multor simţuri. Generic vorbind, dizabilitatea senzorială, este dizabilitatea care afectează oricare
din simţurile umane. Dar aici, complexitatea fenomenului şi normele societăţii despre care
vorbeam mai sus, intervin şi restrâng domeniul.
Astfel se poate vorbi de deficienţe, dizabilităţi de vedere, de auz, acestea fiind cele mai
importante tratate, pe când lipsa mirosului, a gustului, a simţului tactil sunt adesea uitate şi tratate
ca şi lucruri normale.
Acest comportament provine şi din percepţia societăţii că cele mai importante informaţii le
obţinem prin auz şi văz. Un efect pervers al acestui crez este acela că, în momentul în care văzul,
sau auzul sunt afectate, societatea nu poate înţelege, sau înţelege cu greu că informaţiile pot fi
receptate şi prin celelalte simţuri.
Un alt aspect important de menţionat este gradul de afectare. Există mulţi oameni cu dizabilităţi
care nu ştiu că au dizabilităţi, pentru ca afectarea este temporar minoră şi este trecută cu vederea
de societate. Adesea, tot datorită normelor societăţii, oamenilor le este ruşine să accepte că au o
dizabilitate. Toate acestea din păcate duc la scăderea calităţii vieţii individului respectiv, la
agravarea în timp a dizabilităţii şi adesea la probleme ce ar fi putut fi evitate dacă starea individului
ar fi fost cunoscută şi tratată corespunzător. Menționăm toate acestea, pentru a înţelege cât mai
bine fenomenul dizabilităţii şi de ce este atât de importantă întelegerea lui.
La nivel mintal/cognitiv, dizabilitatea poate afecta gradul de înţelegere al anumitor procese, în
general aceste dizabilităţi afectează procesul de funcţionare al creerului uman, partţial sau total, în
diferite grade. Ca efecte, aceste dizabilităţi pot reduce capacitatea omului de a percepe procese
complexe, pot încetini procesul de înţelegere, pot reduce capacitatea de înţelegere.
Dizabilităţile la nivel emoţional şi cele la nivel de dezvoltare, nu au o cauză singulară, o
afecţiune anume, ele fiind induse de mai mulţi factori diferiţi care pot acţiona concertat sau separat.
Ca efecte ale acestor dizabilităţi, observăm procese lente de dezvoltare la anumiţi indivizi, lipsa
dezvoltării a unei anumite părţi fizice, sau psihice. La cele emoţionale efectele sunt complexe, în
principiu bazându-se pe capacitatea individului de a avea emoţii şi la capacitatea individului de a
le controla.
capacitatea de discriminare între grupuri de litere precum che/ ghe, ce/ge, ci/ gi,
chi/ghi
capacitatea de a transfera informaţia de la un analizator la altul: sunetele trebuie
transformate în litere (analizatorul auditiv transferă informaţia la analizatorul vizual)
iar imaginea grafică a literelor în sunete; este vorba de procesul de integrare gnozică
a imaginilor şi sunetelor ;
pronunţia satisfăcătoare chiar a cuvintelor cu 2-3 consoane;
capacitatea de înţelegere a limbajului scris, corespunzătoare nivelului lexical al
materialului scris;
integrarea informaţiilor achiziţionate între cunoştintele deja asimilate
aceşti copii au de obicei un nivel inferior al inteligenţei, situat între 75 -85; cei
cu un coeficient sub 70 se diagnostichează şi se codifică drept intarziere mintala şi
nu ca Tulburare de Învatare;
prevalenţa pe sexe este egală;
în general, aceşti copii pot prezenta şi dificultăţi motorii de coordonare fină sau
asociat alte Tulburări de învăţare (disgrafie sau discalculie);
adesea, dat fiind prezenţa acestui deficit, copiii pot avea dificultăţi în dobândirea
şi a altor deprinderi şcolare;
Dezvoltarea capacitatii de a scrie necesită anumite abilităti pe care copilul cu disgrafie nu le are:
dificultăţi în integrarea vizuo-motorie (copilul poate să vorbească şi să citească dar
nu poate să execute corect operaţiile motorii necesare pentru a desena simbolurile
grafice precum literele sau cifrele);
copilul are dificultăţi în revizualizare (poate să citească şi să recunoască cuvintele
dar nu poate să revizualizeze literele şi să scrie corect după dictare).
Presiunile familiei şi competiţia şcolară pot agrava deficitul şi pot duce la apariţia şi a
altor manifestări, precum tulburări anxioase sau reacţii depresive secundare conştientizării
handicapului de limbaj.
nu înseamnă că are depresie. De exemplu un copil este trist că a luat notă mică la teza de la
matematică, sau că i-a murit animalul de casă.Această tristeţe este o reacţie normală la un anumit
eveniment. Se poate lua în calcul diagnosticul de depresie atunci când simptomele durează mai mult
de 2 săptămâni şi îi afectează bunul mers al vieţii.
Putem vorbi de depresie la un copil atunci când simptomele produc dificultăţi în unul sau mai
multe aspecte ale vieţii sale :
Activităţi sociale,
Performanţa şcolară
Relaţii familiale
Dezvoltare emoţională şi socială
ADULT COPIL
Dispoziţie depresivă Iritabil, certăreş, agresiv, plângăcios
Interes scăzut pentru viaţă, Mai puţin motivat, nu mai are chef de joacă, nu mai
incapacitatea de a se bucura de explorează, scad performanţele şcolare, este plictisit
lucrurile care înainte îi făceau plăcere
Modificare neintenţionată în greutate Modificare neintenţionată în greutate, sau nu atinge
greutatea corespunzătoare vârstei
Modificări de somn Dificultăţi de adormire sau în a rămâne treaz, se plânge
de oboseală cu toate că doarme
Lentoare sau agitaţie Are dificultăţi de concentrare a atenţiei, nu reuşeşte să
stea liniştit, impulsiv sau mai puţin activ, relaţionează
mai puţin cu cei din jur sau din contră este hipercativ
Se simte vinovat şi fără valoare Face aprecieri negative despre propria persoană: sunt
un prost/ o proastă
Capacitate scăzută de concentrare, nu Uşor distractibil la stimulii externi, dezorganizat
poate lua decizii
Idei despre moarte/sinucidere Vorbeşte despre moarte, spune că ar dori să moară
Aude voci, vede lucruri care nu sunt Frică exagerată pentru siguranţa personală, vede
reale monştrii, fantome, aude zgomote ciudate.
Anxietatea reprezintă una din cele mai frecvente probleme de sănătate mentală la copii şi
adolescenţi, care are consecinţe negative asupra calităţii vieţii copilului. Una din cele mai evidente
consecinţe fiind aceea de limitare a explorării noului. Astfel ununui copil/preadolescent anxios îi
va fi teamă să îşi facă preieteni, să intre în situaţii noi , să înveţe lucruri noi.
Se pune întrebarea: Ce este anxietatea şi care este diferenţa dintre frică şi anxietate?
Frica reprezintă acea emoţie care apare în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pe când anxietatea
reprezintă reacţia la o ameninţare care nu este reală.
Frica reprezintă acea emoţie care este necesară pentru supravieţuire, pe când anxietatea tinde să
fie asociată mai puţin cu evenimente prezente, ci mai degrabă cu anticiparea fricii sau cu
disconfortul emoţional.
Conform DSM-IV-TR , există următoarele tulburări de anxietate la copii şi adolecenţi:
Agorafobia Anxietatea legată de prezenţa în locuri sau situaţii din care este
dificil să ieşi sau în care nu poţi primi ajutorul de care ai nevoie
(de pildă în cazul în care ar surveni un atac de panică sau apar
simptome specifice).
ANXIETATEA DE SEPARARE - pentru un copil este normal să se simtă nesigur şi anxios când
este separate de părinţi sai de persoanele care îl îngrijesc. Dacă după vârsta de 5 ani, anxietatea de
separare persistă şi începe să afecteze viaţa copilului( de exemplu refuză să iasă din aria de
vizibilitate a părinţilor) sepoate spune că acel copil dezvoltă o tulburare de anxietate de separare.
Definitoriu pentru anxietatea de separare este frica excesivă şi nerealistă de separare, împreună cu
anticiparea unor consecinţe negative ale separării de figura principală de ataşament a copilului.
Comportamente de evitare: nu vrea să meargă la grădiniţă/ şcoală, nu vrea să stea singur, să doarmă
singur, să se joace singur sau să meargă la evenimente sociale cu alţi copii în afara casei.
crize de plîns, rugăminţi, ţipete, reacţii de furie intense pentru evitarea situaţiilor de separare.
ANXIETATEA GENERALIZATĂ
Îngrijorările multiple - „un om mic cu griji de om mare”.Aceasta deoarece au
îngrijorări multiple, din sfera adulţilor ( „daca mai sunt bani de mâncare”, „daca bunica
mai are medicamente” , „dacă pe mama o va certa şeful la serviciu ”).
REFUZUL ŞCOLAR
Se poate vorbi de refuz şcolar atunci când un copil nu doreşte să meargă la şcoală sau are
dificultăţi în a rămâne la toate orele de curs, comportament manifestat de la 2 saptămâni până la
peste 2 ani şcolari
Putem spune că un copil manifestă refuz şcolar dacă:
Lipseşte de la toate orele de curs,
Merge la şcoală dar pleacă înainte de terminarea orelor de curs,
Înainte de plecarea la şcoală manifestă o serie de comportamente problematice: crize de
furie, dureri de cap, stări de vomă, ameţeli, care dispar dacă copilul nu mai merge la şcoală,
Manifestă un nivel ridicat de stres şi îşi imploră părinţii să nu îl trimită la şcoală
La baza acestui comportament stă dorinţa de a evita emoţii negative ( frică, panică, tristeţe, ruşine)
sau de a obţine unele beneficii ( atenţie, participarea la activităţi plăcute etc). Acest comportament
este adesea relaţionat cu dorinţa de a evita emoţii negative (frică, panică, tristeţe etc.) sau de a
obţine unele beneficii (atenţie, accesul la activităţi plăcute etc.).
Conform studiilor, 28 % dintre copii manifestă tulburare de refuz şcolar, fiind egal distribuiţi din
punct de vedere al sexului, dar şi al dezvoltării intelectuale. Cu toate că poate să apară la toate
vârstele, specialiştii afirmă că în etapele de început al unui ciclu de şcolarizare, creşte
probabilitatea de apariţie a acestor comportamente: 6/7 ani- intrarea copilului la şcoală şi 10/11
ani- trecerea de la ciclul primar de învăţământ la ciclul gimnazial .
MUTISMUL SELECTIV:
pot vorbi normal, dar refuză , în medii pe care le consideră nesigure afectiv,
sensibilitate excesivă la reacţiile celorlalţi;
îşi asumă o „identitate non-verbală”;
progres şcolar în activităţi care nu necesită vorbire;
lucrează greu în grupe;
TULBURĂRI DE ALIMENTAŢIE
anorexia nervoasă- refuzul de a menţine greutatea corporală minimă;
obsesie asupra a ceea ce manâncă,
subapreciere;
evită contactele;
bulimia– poftă exagerată;
neagă această tulburare,
işi provoacă voma;
paloare,
anemie;
ADHD înseamnă Deficit de Atenţie / Tulburare Hiperkinetică şi este una dintre cele mai frecvente
afecţiuni comportamentale întâlnite la copii şi adolescenţi. Studiile arată că un procent de 5% din
copiii de vârstă şcolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30).
ADHD debutează în copilărie şi poate persista şi la vârsta adultă. Deşi la unii copii simptomele
ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome şi la vârsta
adultă.Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-IV-TR),
simptomele ADHD se împart în trei categorii: inatenţie , hiperactivitate şi impulsivitate , putând
surveni şi în formă combinată.
Simptome Descriere
Simptomele de Adeseori ignoră detaliile; greşeşte din neglijenţă.
inatenţie Adeseori îşi menţine cu greutate concentrarea la lucru sau la joacă.
Adeseori pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct.
Adeseori nu respectă instrucţiunile; nu termină ceea ce a început.
Adeseori are dificultăţi în a-şi organiza sarcinile şi activităţile.
Adeseori evită activităţile care necesită efort intelectual susţinut.
Adeseori pierde lucruri de care are nevoie.
Adeseori este distras de zgomote exterioare.
Adeseori este uituc în activităţile cotidiene.
Simptomele de Hiperactivitatea
hiperactivitate-
impulsivitate Adeseori se agită sau se foieşte.
Adeseori trebuie să se ridice de pe scaun.
Adeseori aleargă sau se caţără atunci când nu ar trebui.
Adeseori are dificultăţi în desfăşurarea activităţilor de timp liber
nezgomotoase.
Adeseori este în mişcare, parcă ar fi animat de un motor.
Adeseori vorbeşte excesiv
Impulsivitatea
COMPORTAMENT DE OPOZIŢIE:
nu recunosc autoritatea adultului;
încordaţi, nervoşi, tensionati;
uneori hiperemotivi, cu respect de sine scăzut;
revendicativi (cer mereu recompense);
iniţiază sau produc conflicte, ajung la violenţă;
lideri negativi;
potenţial intelectual ridicat, dar nu ajung să-l pună în valoare;
lipsa motivaţiei pentru şcoală
SINDROMUL DOWN
Sindromul Down este o afecţiune ereditară, evidentă de la naștere, cauzată de o anomalie
cromozomială.
Copii cu sindromul DOWN au următoarele particularități de dezvoltare:
caracteristici comune din punct de vedere fi zic: au forme comune ale ochilor (asiatici) și
degetelor;
sunt afectuoși, de obicei, veseli, rareori apatici, “lenoși”;
limba este prea mare și încurcă vorbirea (macroglosie);
înţelegerea limbajului este mai avansată decît propria vorbire;
vorbirea este relativ inteligibilă; - predispuși și sensibili la afecţiuni respiratorii;
pot avea defi ciențe de auz;
dificultăţi de diferit grad în achiziţionarea abilităţilor școlare etc.
Acestea se remarcă printr-o serie de deficite, precum lipsa contactului vizual, joc stereotip şi
repetitiv, absenţa sau deteriorarea limbajului expresiv şi dificultăţi de comunicare, refuzul de a
intra în spaţii necunoscute şi incapacitatea de relaţionare. Tulburările din spectrul autist sunt
cunoscute şi sub denumirea de tulburări pervazive de dezvoltare, termenul „pervaziv” fiind utilizat
pentru a descrie grupul de tulburări compor- tamentale cu dificultăţi în multiple arii de dezvoltare
ce generează un complex de caracte- ristici şi trăsături (Verza, 2011). Persoanele cu tulburări
pervazive de dezvoltare diferă din punctul de vedere al abilităţilor, al comportamentului sau al
nivelului cognitiv, acestea fiind încadrate pe un continuum de dezvoltare. Ca urmare, unii indivizi
din această categorie nu dezvoltă abilităţi de comunicare verbale, pe când alţii sunt capabili să
comunice prin inter- mediul unor enunţuri scurte sau să poarte o conversaţie simplă. Analog, în
ceea ce priveşte abilităţile cognitive, există persoane cu un coeficient de inteligenţă foarte scăzut,
în limite normale sau chiar peste limită. Şi în acest din urmă caz, abilităţile sociale şi cele de joc
sunt extrem de limitate, indiferent de subcategoria TSA.
Criteriile DSM-IV
1) Alterarea calitativă a interacţiunilor sociale, manifestată prin cel puţin două dintre
următoarele:
b) eşecul dezvoltării relaţiilor cu copii de aceeaşi vârstă, adecvate nivelului de dezvol- tare;
alterarea masivă a aptitudinii de a-şi face prieteni;
2) Alterarea calitativă a comunicării manifestată prin cel puţin una dintre următoarele:
b) alterarea marcată a aptitudinii de a angaja sau a menţine o conversaţie chiar în cazul unui
limbaj adaptat;
a) preocuparea persistentă pentru/faţă de unul sau mai multe modele stereotipe de inte- rese
anormale fie ca intensitate, fie ca orientare;
c) manierisme motorii stereotipe şi repetitive (incluzând părţi ale corpului sau implicând
mişcări ale întregului corp);
d) preocuparea persistentă pentru anumite părţi ale unui obiect sau ataşamentul faţă de
obiecte neobişnuite.
Întârzieri sau funcţionare anormală în cel puţin unul dintre următoarele domenii, cu debut înainte
de 3 ani:
1) interacţiune socială;
Sindromul Asperger
Observaţiile realizate de Hans Asperger (1944) asupra unui grup de copii americani, consideraţi a
prezenta o „psihopatie autistă”, precum şi diferenţele simptomatologice dintre aceştia şi subiecţii
diagnosticaţi ca autişti de către Kanner i-au determinat pe specialişti să-şi pună probleme legate
de posibilitatea descrierii unui grup de copii ca o subgrupă specială în cadrul spectrului autist.
Trăsături ale subiecţilor cu sindrom Asperger:
Vizual: are ochii inflamaţi, înlăcrimaţi, ceţoşi; mişcări haotice al pupilelor; se plânge e dureri de
cap; nu coordonează ochii cu mâna; clipeşte des; se freacă la ochi; distanţă prea
depărtată/apropiată la citire; lasă spaţii nejustificate, nu urmăreşte liniile la caiet, distanţe
mari/mici între rânduri; sare peste rânduri la citire; citeşte prea lent; urmăreşte cu degetul
(creionul) rândurile; depune efort mare pentru a citi; poziţie inadecvată a corpului; orientează
defectuos desenele pe pagină; nu recunoaşte culorile.
Auditiv: nu aude în anumite poziţii; face altceva decât i se cere sau răspunde frecvent altceva
decât a fost întrebat; tendinţa spre reverie (visare cu ochii deschişi); concentrare slabă; este
tensionat, anxios în situaţii de grup; are greşeli de pronunţie, confundă consoanele care se aud
asemănător; (p/b); citeşte pe buze; întârzieri în dezvoltarea limbajului (vocabular redus, capacitate
redusă de construire a frazelor); vorbeşte neadecvat de tare sau de încet; cere în mod constant să
i se repete instrucţiuni.
DIZABILITĂŢI FIZICE
invalidităţi corporale ce slăbesc puterea şi mobilitatea organismului;
capacităţi intelectuale normale;
note de frustrare, anxietate,
tensiuni şi conflicte, susceptibilitate;
dificultăţi de identificare a schemei corporale,
organizarea şi orientarea spaţio-temporală;
tulburări emoţionale.
• Copiii străzii. Această categorie de copii ridică o problematică foarte complexă. În cea mai mare
perioadă a timpului aceşti copii locuiesc pe străzi, în canale etc. şi nu sunt preocupaţi să urmeze
nici o formă de şcolarizare. Unii dintre ei sunt aduşi temporar în centre de recuperare unde sunt
îngrijiţi medical şi unde pot desfăşura şi activităţi de tip şcolar. În aceste centre ei nu stau decât
puţin timp deci, educaţia pe care o primesc este insuficientă şi nu le permite absolvirea şcolii
obligatorii.
• Copiii populaţiilor care migrează dintr-o localitate în alta. Datorită adulţilor din familie care
sunt nevoiţi să se deplaseze dintr-o localitate în alta în căutarea unui loc de muncă, şi copiii sunt
nevoiţi să îi urmeze şi, în aceste condiţii, fie nu mai merg deloc la şcoală, fie o întrerup foarte des
şi fac mari pauze între o şcoală şi alta.
• Copiii care au deficienţe severe, multiple şi sau asociate. Problema acestor copii se pune din
două perspective. Copiii care provin din familii şi locuiesc împreună cu acestea pot să nu fie aduşi
la şcoală din motive care ţin de părinţi: din ignoranţă (nu ştiu că există şcoli care se ocupă de copii
cu astfel de probleme, nu ştiu că şi aceşti copii pot să fie educaţi şi au dreptul la şcoală), de ruşine
(nu vor ca să se afişeze în comunitate cu un astfel de copil şi preferă să îl ţină ascund de ceilalţi),
din interese materiale (consideră că îţi pierd ajutoarele băneşti pe care le primesc pentru handicapul
copilului lor). Există şi categoria copiilor care nu au familie şi locuiesc în centre de plasament
(foste cămine-spital care au fost desfiinţate). Aceşti copii fie sunt aduşi în şcolile speciale, fie nu
primesc deloc orientare şcolară în comisiile pentru protecţia copilului, şi rămânând în aceste centre
în care sunt îngrijiţi dar în care lipsesc serviciile educaţionale de tip şcolar. Există însă o problemă
referitoare la aceşti copii şi la nivelul şcolilor speciale: nu există un curriculum potrivit nevoilor
lor de dezvoltare şi posibilităţilor lor de adaptare. Se află în stadiu de proiect un astfel de
curriculum care să răspundă mai mult nevoilor acestor copii.
• Copiii care au depăşit cu cel puţin trei ani vârsta şcolarităţii. Aceşti copii rămân în afara
sistemului de educaţie din diverse cauze (repetenţie repetată, abandon şcolar, debut şcolar întârziat,
lipsa preocupării familiei etc.). Câteva măsuri au fost luate pentru a crea posibilitatea continuării
studiilor pe durata învăţământului obligatoriu. Una din posibilităţi este aceea de a se înscrie la
cursurile de alfabetizare pentru adulţi, pentru toţi aceia care nu au finalizat învăţământul primar.
Începând cu anul şcolar 2005-2006, metodologia pentru cursurile remediale, pentru persoanele
care nu au finalizat învăţământul primar va fi generalizată. Pentru persoanele care au finalizat
cursurile primare, dar nu şi gimnaziul, există posibilitatea continuării studiilor cu frecvenţă redusă.
Programul „A doua şansă în educaţie” unde pot absolvi în trei ani şi jumătate atât gimnaziul cât şi
şcoala de arte şi meserii. La sfârşitul acestor cursuri, ei primesc un certificat prin care li se
recunoaşte absolvirea gimnaziului dar şi un certificat de recunoaştere a nivelului de calificare
profesională.
BIBLIOGRAFIE