Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
producţie determinat. De nivelul cererii şi ofertei de muncă, precum şi de structura acestora depinde
în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia.
piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care beneficiază de
multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate ridicată, puternic
sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de muncă bune.
piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică,
confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici
sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.
În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea, oferta, preţul,
concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă, care prin
trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă anumite particularităţi pieţei
muncii, precum:
Pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai acela care
este cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească
capacitatea lor de muncă. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie
precizart că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o
societate democratică. De aceea, piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de
sensibilitate, condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;
Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi
salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi referitoare la
protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul
tripartit guvern-patronat-sindicate);
Piaţa munci este o piaţa derivată , în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură
cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei
trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.
Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori,
între care cei mai semnificativi sunt:
dimensiunea salariului;
raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa;
sistemul de educaţie şi formare profesională;
conţinutul şi durata muncii;
securitatea ocupării.
Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul), asa cum este ilustrat în
figura de mai jos.
Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariului
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp
liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă
apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o
putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să
cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai
mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai
mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, aşa că
fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează o persoană să
lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a
acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât
asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia
Oferta de muncă , în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă
totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali şi
demografici, profesionali, ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor de
a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a
ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă
în altă localitate, ataşamentul omului de mediul economico-social, chiar dacă nu are avantaje
economice, surprizele necunoscutului etc.
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei
persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă
în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa şanselor
pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative
etc.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea
cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor,
sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se
exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.
Fig. nr. 7
Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii:
muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică.
Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei economii
cu piaţă concurenţială prerformantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial,
reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.
Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum sunt:
Ramurile care au cunoscut o restructurare a ocupării mai puternică sunt acelea unde se
înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare directe de P.I.B. şi valoare adăugată.
Dintre aceste ramuri, unele vor putea contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate.
Şomajul
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. În
această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică.
Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să recunoaştem că nu o
vom regăsi numai în economie. Desigur, punctul de pornire îl formează omul şi societatea, dar
cererea de muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora, ci de activitatea economică.
Există ţări cu trebuinţe enorme dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă.
În concluzie, existenţa şomajului nu se datorează numai economiei; piaţa muncii este doar locul
unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se
constituie, prin interacţiunea lor, sub formă de şomaj.
Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee, deplasând
explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de
perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica
productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte determinări
concrete.
încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia, în condiţiile în care
ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau, daca există deja, îl extinde;
dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea
creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se va mări, şomajul va
creşte şi mai mult;
dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad
mai mult decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi
într-o anumită măsură;
şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă populaţia activă şi
productivitatea luate împreună cresc mai mult, sau evoluează una crescând şi alta scăzând
de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.
Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de
conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică
pentru:
Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum
şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă.
Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul.
Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele
tehnice de producţie: greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.
Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate momentană (termen scurt) care
corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui
loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor
ţări.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de
natura sa.
Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că măsurarea şomajului nu este decât
o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe
aspecte:
Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa şomajului) - cât şi relativ - ca rată
a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi
ţări.
Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de mărime şi creşterea sau
descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele
relevate înainte. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei
de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este, deci, echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut
reflectat printr-o rată de câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că folosirea deplină a
mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional.
În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei
de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se
admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-
2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii '80, pe când în
Europa occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în
prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim, s-a făcut şi pasul
logic următor, considerându-se că scăderea şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare
de supraocupare a forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o rată a
şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul
său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul
economic al supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică, pentru noii
angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.
În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai
mult de 12 luni. Acest gen de şomaj este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de aşteptare
format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între aceştia, cei mai
utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de
aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu
cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. Pentru ei,
dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se adaugă pierderea încrederii în sine,
apariţia problemelor de sănătate, precaritatea situaţiei materiale, pierderea calificării profesionale
prin inactivitate.
Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin clasificarea şomerilor după diferite
criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin,
ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.
În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de
vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii
(până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.
Pe plan mondial, şomajul are tendinţa, în ultimii ani, să se agraveze. Aceasta este situaţia şi în ţările
din centrul şi estul Europei, dintre ele remarcându-se Polonia cu peste două milioane de şomeri.
Potrivit studiilor Comisiei economice a ONU pentru Europa, în România, numărul celor care nu au
un loc de muncă depăşeşte cu mult un milion, ceea ce reprezintă peste 10% din populaţia
activă. Şomajul, în ţările din această parte a lumii, este direct legat de scăderea producţiei
industriale, creşterea cheltuielilor pentru achiziţiile de petrol, sistarea sau restrângerea activităţii în
unele sectoare sub incidenţa crizei economice.
Efectele şomajului
Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât şi sociale. Costul
individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci
când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea
publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra
celor care fac parte din populaţia ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la
constituirea fondurilor publice de asigurări sociale.
Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit
pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care
afectează, în diferite măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi
sociale negative. Dintre cele mai importante, amintim:
inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai
negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de
muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate;
conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un
factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii;
contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma
ajutoarelor de şomaj.
Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de
oameni decât al şomerilor, dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Una din
modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea sa
faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. Recent, ponderea indemnizaţiei de
şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia, iar durata de
acordare a acesteia, în săptămâni, era de 65% în SUA; 51% în Canada, 52% în Germania şi Anglia,
26% în Italia. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au
numeroase prevederi limitative.
Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie, desigur, printre măsurile de protecţie socială, dar
creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările, implică o creştere
rapidă a sumelor folosite sub această formă. În acest context, două aspecte devin preocupante: cu
toată creşterea, sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în
raport cu nevoile; sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se
mai poate face faţă.
Indemnizaţia de şomaj reprezintă, în general, un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot
grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. În măsura în
care este destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o
completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o
încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Privită însă ca
asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin
susţinerea programelor de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a programelor
de încadrare în activitate. Dacă ţinem seama de aceste aspecte, devine clar că funcţia de asigurare
are caracter pasiv, iar cea de asistenţă - activ.
Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării
acesteia, deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea
diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi
renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment, s-a transformat într-o investiţie în
resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii.
Desigur, există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi
care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu.
Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai înainte.
Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au
o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. În acest fel, oficiile de
plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor, pe termen scurt realizând o orientare a
locurilor de muncă spre alte categorii sociale.
Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să prevină creşterea
şomajului printr-o calificare adecvată iar, pe de altă parte, ele tind să diminueze şomajul prin crearea
de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a
duratei vieţii active, precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.
De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la "împărţirea"
muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. Aceasta decurge din însăşi
realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite momente, a volumului necesarului de
muncă. În aceste condiţii, singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi, este ca
fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea
unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei.
Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă.
Această preocupare se transpune, adesea, printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de
rezultate benefice corespunzătoare. Literatura economică atribuie această creştere, în totalitate sau
în cea mai mare parte, protecţiei mediului natural. Dincolo de faptul că aceasta corespunde într-o
oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice, măsura se referă, în
fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având doar legătură indirectă şi îndepărtată cu
protecţia mediului natural. Crearea locurilor de muncă decurge, de fapt, din tendinţele generale ale
dezvoltării societăţii contemporane, fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei mediului
natural.
În contextul economic actual, principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe termen
scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile; eliminarea şi gestionarea deşeurilor, protecţia
resurselor, între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare; gestionarea pădurilor,
producerea surselor reînnoibile, dezvoltarea cercetării ştiinţifice, implementarea şi exploatarea
realizărilor obţinute pe această cale; promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate, reziduale, a
instalaţiilor necesare acestor procese.
măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea
duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării
obligatorii; extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat
ridicării calificării;
măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi,
precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini
imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;
măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie;
dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe
extinderea sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin
capital;
măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active , prin: îmbunătăţirea
conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea
profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale;
facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc.
măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în special
în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.