1

TEMA 8: Aiunile în procesul penal

(acţiunea penală şi civilă )
(2 ore)

1. Noţiunea de acţiune penală – noţiune, obiect.

2. Noţiunea de acţiune civilă.
3. Acţiunea civilă în faza urmăriri penale.
4. Acţiunea civila în faza de judecată.

-1-

În doctrina procesual penală noţiunea de acţiune în general este discutată sub

două aspecte: cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual)
Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic pus la dispoziţia
celor în drept, prin intermediul căruia poate fi dedus în faţa organelor judiciare raportul
juridic penal, pentru realizarea scopului legii penale. Prin folosirea în rem a acţiunii
penale se declanşează acţiunea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu
privire la folosirea în personam şi la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor
judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi acţiunea
în sens preocesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune
în sens material.
Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la
acţiune în sens material fără însă a se putea pune în mişcare acţiunea penală în sens
procesual (nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de normele dreptului procesual).
Într-o altă opinie acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul
căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictului de drept penal în
vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său. Acţiunea penală este
mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
inculpatului.
Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale
jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acest timp limitele în care instanţa îşi va exercita
aceste atribuţii, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care sa
făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei,
care este investită cu obligaţia să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în
măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală.
În doctrina occidentală s-a subliniat adese că acţiunea nu trebuie confundată cu
exercitarea acesteia. Acţiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a spune
judecătorului o solicitare, respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obţine o
decizie de fond faţă de o pretenţie formulată.
Întrucât acţiunea se distinge de cererea în justiţie, s-a conchis că în procedura
penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare şi exercitarea acesteia
adică aşa numita urmărire penală cum este denumită instituţia respectivă în
terminologia franceză.
 2

Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a

făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine
inculpat. Acţiunea penală pornită sau declanşată îl transformă pe făptuitor din subiect de
drept procesual în parte în proces în virtutea căruia îşi exercită drepturile cei revin
oricărei părţi.
Acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, cum susţin numeroşi
autori în literatura de specialitate, ci ea se naşte din norma juridică prin care o anumită
faptă e considerată infracţiune, ceea ce se naşte din săvârşirea infracţiunii fiind doar
obligaţia de a folosi acţiunea. Autonomia acţiunii penale, precum şi funcţionalitatea ei
deosebită în cadrul procesului penal, se spune că ea reprezintă o instituţie procesuală de
o importanţă deosebită, constituind un mijloc legal prin intermediul căruia se realizează
scopul procesului penal. Aceasta explică şi faptul că unele legislaţii europene au înscris
la loc de frunte acţiunea penală în contextul celorlalte instituţii procesuale,
semnificativă sub acest aspect fiind reglementarea din Codul de procedură penală
francez care arată în art.1 cum se pune în mişcare şi cum se exercită acţiunea penală.
Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei care
a săvârşit infracţiunea, el diferă de obiectul oricărei alte acţiuni, fie ea judiciară sau
extrajudiciară (acţiunea civilă, administrativă ori disciplinară). Aspectul substanţial al
acestui obiect constă în folosirea acţiunii penale prin intermediul căruia se aduce în faţa
organelor judiciare conflictul de drept penal pentru a constata fapta comisă şi vinovăţia
făptuitorului. Aspectul său procesual rezultă din dispoziţia Codului de procedură penală
care fixează funcţiunea procesuală a acţiunii penale.
Astfel, potrivit dispoziţiei art. 252 CPP. Urmărirea penală are ca obiect
colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea
făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală
în judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia.
Temeiul acţiunii penale Sursa acţiunii penale trebuie căutată în norma penală,
pentru că dreptul la acţiune există în mod virtual. Violarea normei penale face ca
dreptul la acţiune existent virtual să devină real, exercitabil. Din nici o altă normă de
drept nu poate rezulta dreptul la o acţiune penală.
Aceste dispoziţii penale, referindu-se la fapte ce constituie infracţiuni şi la
sancţionarea lor, dar e sigur că dau dreptul şi la exercitarea acţiunii penale în cazul
violării lor. Deci sub aspect substanţial, temeiul juridic al acţiunii penale este norma
penală, iar temeiul de fapt este fapta săvârşită. Sub aspect procesual, temeiul legal al
acţiunii penal îl constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar
temeiul de fapt constă în efectiva folosire a acţiunii de tragere la răspundere penală a
făptuitorului.
Titularii acţiunii penale este statul. Punând în mişcare acţiunea penală, acesta
devine subiect procesual penal principal. Statul ca persoană juridică, îşi exercită
drepturile sale prin reprezentanţi calificaţi - procurori.