EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

(curs 10)

Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile civile
cărora actul juridic le dă naştere, pe care le modifică sau le stinge. Cu alte cuvinte, conţinutul
raportului juridic civil constituie, în acelaşi timp, efectele actului juridic civil care generează acel
raport.
În situaţia în care conţinutul actului juridic este neclar (de ex. din cauza folosirii unor
cuvinte nepotrivite, a conciziei excesive în exprimare, a neconsemnării manifestării de voinţă
într-un înscris etc.) se impune determinarea efectelor actului prin parcurgerea următoarelor etape:
1) Faza prealabilă şi obligatorie o constituie probarea actelor juridice, prin aplicarea
regulilor referitoare la mijloacele de probă reglementate de lege. În măsura în care mijloacele
probatorii sunt suficiente şi concludente, odată cu dovedirea actului juridic, se pot stabili şi
efectele pe care acesta le antrenează. În caz contrar, se impune recursul la etapa următoare:
interpretarea clauzelor actului.
2) Interpretarea poate viza, alternativ sau cumulativ, calificarea juridică a actului şi
stabilirea înţelesului unei sau unor clauze, din care derivă drepturile şi obligaţiile părţilor.
Calificarea actului juridic conduce la încadrarea sa într-un anumit tip de acte juridice, din
această perspectivă prezentând relevanţă clasificarea actelor în funcţie de reglementarea legală
aplicabilă (acte numite/ acte nenumite – art. 1168 NCC).
Stabilirea înţelesului clauzelor din cuprinsul actului juridic se realizează ţinând seama de
prevederile art. 1266-1269, 1272 NCC – aplicabile contractelor, însă în baza art. 1325 NCC, în
măsura în care nu există dispoziţii contrare, prevederile amintite pot fi aplicate şi în cazul actelor
juridice unilaterale.

Aşadar, Codul civil stabileşte, cu caracter supletiv,următoarele reguli de interpretare:

1) actul juridic se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor (art. 1266 NCC);

2) clauzele trebuie supuse unei interpretări sistematice, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul actului (art. 1267 NCC);

3) clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului
actului juridic, ţinându-se seama de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat,
de interpretarea dată anterior de părţi sau de uzanţe [art. 1268 alin. (2) NCC];

4) clauza susceptibilă de două înţelesuri se interpretează în sensul în care poate produce efecte
[art. 1268 alin. (3) NCC];

5) dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractual rămâne neclar, acesta se

interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în contractele de
adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (art. 1269 NCC).

1
 Principiile efectelor actului juridic civil

În această noţiune juridică sunt incluse regulile de drept care determină modul în care se
produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte.
Doctrina reţine următoarele principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei
obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii.

Forţa obligatorie a contractelor reiese din cuprinsul art. 1270 alin. (1) NCC: Contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Irevocabilitatea actului juridic reprezintă o consecinţă a primului principiu, în baza art.

1270 alin. (2) NCC, contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din
cauze autorizate de lege.

Principiul relativităţii efectelor contractului se regăseşte în cuprinsul art. 1280 NCC,

conform căruia un contract produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

1. Principiul forţei obligatorii

Existenţa acestui principiu se datorează necesităţii de a asigura stabilitatea şi siguranţa

raporturilor generate de actele juridice civile. Reprezintă regula de drept potrivit căreia actul
juridic se impune părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) sau părţilor (în cazul contractelor)
întocmai ca legea. Totodată, actul juridic are forţă obligatorie şi pentru instanţa învestită cu
soluţionarea unui proces în legătură cu actul respectiv întrucât aceasta are obligaţia de a asigura
executarea actului juridic legal încheiat, în acord cu voinţa părţilor.
Acest principiu prezintă o serie de excepţii, adică de situaţii în care efectele actului juridic
nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, ci independent de voinţa lor, aceste efecte sunt mai
restrânse sau mai întinse.

a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii prevăzute expres de lege,
în care actele juridice îşi încetează efectele înainte de termen, din cauza dispariţiei unui element.
Exemplificativ, amintim următoarele excepţii:
1) încetarea contractului de locaţiune din cauza pierii totale sau considerabile a lucrului [art.
1818 alin. (1) NCC];
2) încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului mandantului
ori a mandatarului [art. 2030 lit. c) NCC];
3) încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară (art.
2319 NCC).

b) Extinderea forţei obligatorii se poate realize prin:

1) prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării acestuia, pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;

2
2) prorogarea efectelor actului juridic prin intermediul unei legi, peste termenul convenit de
părţi;
3) moratoriul legal (acordarea, prin lege, în împrejurări excepţionale, a unui termen care conduce
la amânarea generală a executării obligaţiilor contractual pentru o anumită categorie de debitori).

În schimb, nu vor fi incluse în categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii situaţiile

în care actul juridic produce mai multe efecte decât cele stabilite la momentul încheierii lui pe
baza unui acord tacit sau expres al părţilor (ex. tacita relocaţiune – art. 1810 NCC).

c) Tot o excepţie de la principiul forţei obligatorii o constituie revizuirea efectelor

actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual, în urma schimbării împrejurărilor avute
în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic. Pentru a opera această revizuire trebuie
să fie îndeplinite condiţiile impreviziunii contractuale reglementată de art. 1271 NCC, şi anume:
- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
- schimbarea împrejurărilor nu a fost şi nici nu putea fi avută în vedere de către debitor, în mod
rezonabil, în momentul încheierii contractului;
- debitorul nu şi-a asumat acest risc şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi
asumat acest risc.
În aceste condiţii, în lipsa unui acord, instanţa poate să dispună adaptarea contractului sau
încetarea sa, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

d) În sfera excepţiilor sunt incluse situaţiile în care legea recunoaşte uneia dintre părţile
actului juridic posibilitatea de a modifica actului juridic fără a avea nevoie de acordul celeilalte
părţi şi fără ca aceasta din urmă să se poată opune.

2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Este regula de drept conform căreia actelui bi sau multilateral nu i se poate pune capăt prin
voinţa numai a uneia dintre părţi, iar actul unilateral nu poate fi revocat (desfiinţat) prin voinţa
autorului său. Acest principiu prezintă o serie de excepţii. Cu titlu de exemplu, amintim:
1) revocarea donaţiei între soţi, care poate avea loc numai în timpul căsătoriei (art. 1031 NCC);
2) denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată (art. 1277 NCC);
3) revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat;
4) încetarea contractului de depozit la cererea deponentului sau prin restituirea bunului de către
depozitar, dacă depozitul a fost fără termen;
5) denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a celeilate părţi într-un
termen de cel puţin 20 de zile (art. 2209 NCC).
În cazul existenţei unui drept legal sau convenţional de denunţare unilaterală a
contractului, acesta poate fi exercitat atâta timp cât executarea contractului nu a început, iar în
contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării prestaţiilor, însă denunţarea nu
3
produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare [art. 1276
alin. (1)-(3) NCC; în conformitate cu alin. (4), aceste norme sunt supletive, deci prin convenţie
se poate deroga].
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice unilateral următoarele:
1) testamentul, legatul;
2) dispoziţia prin care se revocă un testament poate fi retractaă în mod expres prin act autentic
notarial sau prin testament (art. 1053 NCC);
3) promisiunea public de recompensă este susceptibilă de revocare [art. 1329 alin. (1) NCC];
4) oferta fără termen sau acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar
anterior ori concomitant cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.

3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic

Constituie regula de drept conform căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de
autorul sau, după caz, autorii săi, fără a putea profita sau dăuna terţelor persoane.
Acest principiu trebuie distins de opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil (art.
1281 NCC). Astfel, un contract este opozabil şi terţilor, care nu pot adduce atingere drepturilor şi
obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea
dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Din punctul de vedere al
terţilor, actul juridic constituie o simplă situaţie juridică, aşadar un fapt juridic strict sensu.
Principala consecinţă se reflectă în plan probatoriu: terţul poate folosi orice mijloc de probă
pentru a dovedi un act juridic la care nu a luat parte, dar de care are interesul să se prevaleze.
Pentru înţelegerea principiului relativităţii efectelor actului juridic trebuie circumscris
conţinutul noţiunii de parte, având cauză şi terţ.
Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic personal sau prin reprezentare şi
în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respective.
Prin terţ se înţelege persoana străină de un anumit act, care nu a participat nici direct, nici
prin reprezentare la încheierea acestuia.
Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului
juridic, este îndreptăţită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să
suporte aceste efecte datorită legăturilor juridice cu una dintre părţile actului juridic.
De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:
1) succesorii universali sau cu titlu universal;
2) succesorii cu titlu particular;
3) creditorii chirografari.
Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o
universalitate. Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune
dintr-un patrimoniu. Din punct de vedere juridic, aceştia sunt continuatorii personalităţii juridice
a autorului lor, iar deosebirea dintre ei nu este de ordin calilativ, ci doar cantitativ, motiv pentru
care formează aceeaşi categorie de avânzi-cauză.

4
 Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte un anumit drept
subiectiv, privit individual (de ex., cazul cumpărătorului unui bun, al donatarului, al cesionarului
etc.). Calitatea sa de având-cauză se apreciază numai în raport cu actele juridice anterioare ale
autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane şi pentru care au fost
îndeplinite cerinţele privitoare la forma pentru opozabilitate faţă de terţi.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le asigure
realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului, ci numai un ,,drept de gaj general" asupra
bunurilor prezente sau viitoare ale debitorului, acestea servind drept garanţie comună a
creditorilor [art. 2324 alin. (1) NCC]. În virtutea acesteia, creditorii chirografari au posibilitatea
de a înlătura opozabilitatea faţă de ei a actelor juridice a actelor juridice încjeiate de debitor în
frauda intereselor lor, fie prin acţiunea revocatori (pauliană) –art. 1562-1565 NCC, fie prin
acţiunea în declarea simulaţiei (art. 1289-1294 NCC). Aşadar, poziţia creditorilor chirografari
se analizează nu atât din perspectiva principiului relativităţii efectelor actului juridic (din acest
punct de vedere creditorii chirografari fiind terţi), cât din cea a opozabilităţii actelor juridice
încheiate de debitor cu terţe persoane.