“Enigma Otiliei”

de George Călinescu

-TEMA & VIZIUNEA DESPRE LUME-

I. Introducere
Romanul “Enigma Otiliei” scris de George Călinescu și publicat în anul 1938,
este un roman realist, obiectiv, modern, de tip balzacian, cu o viziune din dărăt
și o perspectivă narativă auctorială. Asemenea lui Balzac, bildungsromanul lui
Călinescu vrea să creeze “documente de viață”, “să facă concurența stării civile”,
reușind astfel să realizeze, prin intermediul unui narator omniprezent și
omniscient ce nu se implică afectiv în desfășurarea logică și cronologică a
evenimentelor, o frescă a societății bucureștene (burghezia) de la începutul
secolului al XX-lea. R1

II. Curent literar / Trăsaturi

Verosimilitatea operei reprezintă o trăsătură a curentului literar realism,
încadrarea textului fiind susținută de structura închisă, circulară a romanului,
dată de simetria incipit-final, marcată de “cu puțin înainte de orele zece, un
tânăr; intră în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Voievozi”, care este
asociată vorbelor bătrânului Costache “Aici nu stă nimeni.”. În plus, se remarcă
construcția realistă de tip balzacian, care se caracterizează prin observarea
atentă, a gesturilor, a vestimentației, prin explicarea amănuntului semnificativ,
prin descrierea mediului cât și prin prezența unor personaje puternice, bine
individualizate, ce reprezintă atât tipologiile clasice (avarul; arivistul; eroul
uzurpat; etc.) cât și produse ale mediului. Astfel, realismul se adresează raţiunii,
având drept ţintă adevărul, cunoaşterea, înţelegerea lumii, a raportului dintre
individ şi societate. R1

III. Tema literară & Titlul

În romanul “Enigma Otiliei” se remarcă două teme literare specifice
curentului literar realism: în primul rând tema averii, ce este este însoţită de o
atitudine critică în faţa tendinţei de transformare a banului în valoare supremă,
deoarece goana după înavuțire influențează destine și caractere, în special într-o
societate degradată moral; în al doilea rând tema familiei ce urmărește
maturizarea lui Felix (îndelungata şi frustranta sa educaţie sentimentală fiind unul
dintre motivele centrale ale cărţii), cât și evoluţia raporturilor dintre personaje pe
fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea) și indiferente
pentru alţii (Felix, Otilia, Pascalopol).

Titlul inițial, “Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternităţii,

deoarece fiecare dintre personajele romanului determină într-un fel sau altul
soarta orfanei Otilia asemenea unor “părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost
schimbat în “Enigma Otiliei”, deplasând accentul de la un aspect realist,
tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice (din prisma mai multor
personaje/perspective), prin care este realizat personajul eponim, sortit să
oscileze “între da şi nu, între solar şi mister, între real şi utopic [...] înscriindu-se
simultan în eternul feminin şi în clipă" (C.Ciopraga), Otilia rămâne, până la sfârşit,
o fiinţă enigmatică. R2

IV. Perspectivă narativă / Construcția discursului

narativ / Moduri de expunere
Obiectivitatea viziunii este evidentă nu numai în tema abordată, dar și în
conținutul romanului. Romanul debutează balzacian, printr-o amplă descriere a
Bucureştiului din anul 1909, într-o seară a lunii iulie, cand protagonistul, “Felix
Sima, un tânar de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada
Antim”. Încă de la sosirea în casa lui Costache Giurgiuveanu, tânărul ajunge să
cunoască majoritatea personajelor ce vor apărea constant în roman, autorul
realizând astfel scurte descrieri prin care reliefează o parte dintre trăsăturile lor
fizice și morale dominante. Obiectivitatea este asigurată și de folosirea narațiunii
ca mod de expunere predominant, succesiunea secvențelor narative realizându-se
prin înlănțuire. Totodată narațiunea se îmbină cu descrirerea utilizată atât în
creionarea personajelor, cât și în prezentarea unor locuințe, a unor personaje și
peisaje (precum descrierea Bărăganului și cea a moșiei lui Pascalopol). Acestea
sunt făcute cu meticulozitate întrucât autorul notează cu atenție gesturile și
atitudinea personajelor, cât și spațiile sau arhitectura construcțiilor (“Zidăria era
crapată și scorojită [...] Un grilaj înalt și greoi de fier ruginit și căzut puțin pe
spate, dovedea, pe dreapta, existența unei curți”).

De asemenea, se regăsește și dialogul ca mod de expunere, care variază în

funcție de împrejurări și de personaje, registrele stilistice în care se exprimă
acestea fiind și ele diversificate.

Perspectiva narativă este obiectivă, caracterizată prin viziunea

“dindărăt” şi focalizare zero. Relatarea la persoana la a III-a se realizează de către
un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, dar condiţia
impersonalităţii este încălcată prin comentariile specifice estetului. Deşi adoptă
un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator
al comediei umane, cu instanţele narative. Naratorul se ascunde în spatele
măştilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. Așadar,
deși oglindește o viziune realistă asupra vieții, romanul “Enigma Otiliei” trădează
în același timp vocația de comentator ironic, cu spirit ascuțit, care îi oferă
naratorului o perspectivă polemică (în contradictoriu) asupra comediei umane
reprezenate. R2/R3

V. Structură / Construcția subiectului / Planuri

narative
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, numerotate cu cifre romane
şi fără titluri, acţiunea sa începând în iulie 1909 şi se încheie după mai mult de
zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumati în doar două pagini).

Acțiunea operei se desfășoară pe două planuri narative: primul

urmărește destinul idilei dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu, iar cel de al doilea
descrie istoria unei moșteniri și lupte aprinse pentru obținerea averii lui moș
Costache.

În primul plan narativ în care este urmărită idila celor doi orfani, se
constată că motivul zbuciumului lui Felix este Pascalopol, mai exact relația
acestuia cu Otilia, căreia tânărul nu-i găsește nicio explicație plauzibilă. Felix o
iubește pe tânără, se simte atras de ea și, gelos, îi adresează o scrisoare cerându-i
sa nu îl mai primească pe Pascalopol în vizită, dar, în urma unei discuții cu aceasta,
renunță la pretențiile sale. Deși cei doi sunt mereu alături unul de celălalt, discută,
merg împreună la moșia lui Pascalopol și Felix îi face declarații patetice, în final
idila lor nu se împlinește , deoarece Otilia nu vrea să fie o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix și ajunge să părăsească pentru totdeanuna casa tatălui ei
vitreg.

În cel de al doilea plan narativ, clanul Tulea urmărește să moștenească

averea lui Costache Giurgiuveanu, împiedicând înfierea Otiliei Mărculescu, fiica
celei de a doua soții dintr-o căsătorie precedentă. Familia Tulea , dar mai ales
Stănică Rațiu, contribuie decisiv la moartea lui moș Costache. Printre multele
escrocherii, acesta încearcă să afle dacă bătrânul a întocmit vreun testament și îi
sugerează că este bolnav. Când Girugiuveanu, la scurt timp după acea discuție,
face două congestii cerebrale, familia intră în alertă, speriați să nu le scape
moștenirea. Clanul îl păzește pe bătrân cu strășnicie, iar Stănică îi sustrage de sub
saltea suma de bani rămasă din ceea ce îi depusese Otiliei la bancă, acest fapt
grăbindu-i moartea.

Finalul romanului analizează evoluția personajelor după decesul lui

Costache Giurgiuveanu. În ultimii doi ani ai poveștii este precizat faptul că Felix
Sima ajunge un renumit profesor universitar, Stănică Rațiu intră în scena politică,
iar Pascalopol și Otilia divorețează, aceasta, în urma altei relații, stabilindu-se în
Buenos Aires.

Acest final este închis deoarece conflictul se rezolvă, formând cu incipitul o

simetrie, realizată prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache în momente
diferite: la venirea lui Felix și la sfârșitul acțiunii. De aici se observă că romanul are
o structură circulară, terminându-se cu aceeași imagine și cu aceleași cuvinte -
peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache “leproasă,
înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea
implacabilă a timpului, confirmată de reformularea replicii lui Costache
Giurgiuveanu: “Aici nu stă nimeni!” R3
 VI. Episoade semnificative / Personaje
Ca în orice roman realist-obiectiv de tip balzacian și în spiritul unei viziuni
obiective, autorul zugrăvește în detaliu mediul social: familia, căsătoria, relațiile
dintre soți, paternitatea, lupta pentru moștenire și avere, împlinirea în profesie,
etc., realizând astfel o imagine amplă a mediului citadin.

Viziunea scriitorului este conturată meticulos în raport cu detaliile, fiind de

un realism dur și impresionând prin autenticitatea cu care acesta caracterizează
personajele romanului. Portretizarea personajelor se face prin tehnica
balzaciană a descrierii mediului și a fizionomiei. Astfel tipologiile clasice (avarul,
ipohondrul, gelosul) sunt introduse într-un context social care le conferă o
dimensiune psihologică, transformând realismul tradițional într-o comedie
umană.

Ca trăsătură a esteticii moderne, autorul ambiguizează personajele și arată

de asemenea un interes pentru procese psihice deviante care au la bază
ereditatea și mediul: alienare, senilitate (naturalism).

Personajul eponim al romanului, Otilia este fiica adoptivă a lui Costache

Giurgiuveanu din a doua căsătorie. În stil caracteristic balzacian, aparența acesteia
este surprinsă cu precizie de „ochiul de estet” al lui Felix: „fata părea să aibă vreo
18-19 ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri arată și mai
copilaroasă între multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu
oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și pătată a
Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”.
Caracterizată indirect de mediu, aceasta iese în evidență prin contrast, într-o
societate burgheză snoabă și delăsătoare, Otilia fiind mereu atentă la aparențe.
Prin antiteză, aceasta apare ca opusul Auricăi, prin feminitatea ei misterioasă și
rafinată.

Pe plan social, Otilia își asumă rapid rolul de stăpână a casei la care Felix
învață să se ducă pentru fiecare problemă. Aceasta o pune în conflictul financiar
existent într-o poziție opusă familiei Tulea, ca o rivală pentru averea lui Costache.

Pe de altă parte, pivotul romanului – Costache Giurgiuveanu, prin

psihologia sa de avar, controlează și conflictul financiar și pe cel erotic, între Felix
și Otilia. Acțiunea romanului începe cu prima întâlnire între el și Felix și se termină
cu moartea acestuia. Avariția lui moș Costache este îndulcită de sentimentul
patern pe care îl manifestă față de Otilia, un sentiment însă care nu se realizează
este repetat umbrit de teama pentru averea lui. Mai mult, afecțiunea față de
“fetița” sa apare și ca o compensație morală pentru averea mamei Otiliei, pe care
și-a însușit-o fără vreo formă legală, fapt ce a cauzat moartea acesteia și care
condiționează acum starea materială a Otiliei. Propriu-zis, o bună parte din averea
lui moș Costache e averea mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care și-a însușit-o
prin drept familial.

De la începutul romanului, personajul apare în această postură. Tentativa de

a nu-l primi pe Felix, deși îi este unchi și tutore - adică administrator al averii
acestuia până la majorat - îl definește ca atare, precum furtul meschin din
veniturile acestuia, precum și de la Pascalopol. Cumpără material demolat, mai
ieftin, sau încearcă la mai multe farmacii ca să vadă la care e mai ieftin, pentru
câteva centime. Mănâncă cu lăcomie la masa oferită de un fost chiriaș devenit
proprietar, dar aproape nu-i dă bani Marinei pentru mâncare. Scena îmbolnăvirii
subite, în care este rapid înconjurat de familia Tulea, dezvăluie elocvent izolarea
indusă de teama pierderii averii. Otilia este singura care-i mai este alături,
iubindu-l necondiționat, dar avariția lui îndepărtează repetat pe toți ceilalți, pe
Felix, pe Marina, pe văduva care-l îngrijea, pe Pascalopol.
 George Călinescu relevă în tușe grotești un personaj definit esențial printr-un
singur aspect, prin nenumărate instanțe de comic de situație. Nici momentele de
suferință ale bolnavului nu sunt lipsite de ridicol. Moartea lui nu inspiră un
sentiment tragic, ci unul comic, realizat parcă de o farsă a destinului. La capătul
consecințelor avariției lui mos Costache se profilează situația precară a Otiliei.
Aceasta nu este înfiată și beneficiază doar de o mică parte din banii lui, lăsați în
pază lui Pascalopol. Prin acest personaj autorul romanului condamna societatea
epocii, care a generat oameni cu asemenea vicii dezumanizante. R3

VII. Opinie & Încheiere

În concluzie, romanul “Enigma Otiliei” reflectă în mod realist imaginea
societăţii burgheze în Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul
unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit
cu mijloace clasice, împletite cu elemente de romantism şi modernism. Viziunea
autorului este caragialescă, iar romanul o „comedie molierească” tratată cu
mijloacele narative ale realismului. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează în
„Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul. Ne este
prezentată o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut, cât şi prin
comentariul acestuia .

● evidenţierea a două tră să turi care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o

orientare tematică ;

● ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
● prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de

exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva

narativă , tehnici narative, modalită ţi de caracterizare, limbaj etc. );