NOTE DE CURS ȘI SEMINAR

PREŢURI ŞI CONCURENŢĂ

Capitolul I

CONCURENŢA

1. Obiectivele capitolului:

- însuşirea noţiunilor şi regulilor de bază privind concurenţa;

- însuşirea procedurilor prin care se asigură transpunerea în practică a reglementărilor în
materie de concurenţă;
- prezentarea aspectelor care necesită intervenţia statului în realizarea protecţiei
concurenţei economice;
- rolul ajutorului de stat în menţinerea echilibrului economic.

2. Rezumatul pe scurt al capitolului

O economie de piaţă este de neconceput fără concurenţă. Iată de ce, în Constituţie, în

completarea caracterizării conform căreia „Economia României este economie de piaţă, bazată pe
libera iniţiativă şi concurenţă” (alin.1, art. 135), se apreciază că „Statul trebuie să asigure, …,
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie” (lit.a, alin.2. art 135).
În cadrul unui sistem bazat pe economia de piaţă, concurenţa este benefică în primul rând,
pentru consumatori, dar şi pentru producători. Primii au posibilitatea de a-şi satisface necesităţile
de consum potrivit, gusturilor şi posibilităţilor lor financiare, în vreme ce producătorii sunt
stimulţi să producă mai bine şi mai eficient.
Existenţa unui mediu concurenţial normal determină o alocare optimă a resurselor către
firmele cele mai eficiente. De acest fapt poate profita societatea în ansamblul său. Prin urmare,
datorită concurenţei, se realizează o selecţie naturală a firmelor. În cele din urmă, această selecţie
nu se poate lăsa la voia întâmplării. De-a lungul timpului, s-a simţit nevoia ca statul să intervină,
prin impunerea unor reguli de desfăşurare a concurenţei economice, reguli de pe urma cărora să
beneficieze atât consumatorii cât şi competitorii.
Acesta a fost şi motivul pentru care, chiar într-o economie eminamente liberală (SUA)
afost adoptată lgea antitrust încă de la sfârşitul secolului XIX, apoi Uniunea Europeană prin
Tratatul de la Roma elaborează legislaţia privind protecţia concurenţei bazată pe articolele 85 şi
86, iar România, pentru armonizarea legislaţiei cu cea europeană în domeniu, adoptă Legea
concurenţei în anul 1996. În acest context, putem spune că politicul joacă un rol important în
economia de piaţă concurenţială. Astfel, în sensul cel mai larg, prin politica în domeniul
concurenţei, se înţelege acel set de instrumente care stau la baza creării, protejării dezvoltării
mecanismelor pieţei libere, factor esenţial pentru buna funcţionale a unor firme eficiente atât pe
plan naţional, cât şi internaţional. Politicile concurenţei încearcă să prevină practicile
anticoncurenţiale, dar şi modificările în structura industrială care facilitează aceste practici.
Impactul substanţial al politicilor în domeniul concurenţei asupra proceselor de ajustare
structurală şi, implicit, asupra eficienţei economice este recunoscut din ce în ce mai mult de către
specialişti. Aceste politici se bazează pe recunoaşterea faptului că funcţionarea unor pieţe
concurenţiale este mecanismul cel mai potrivit pentru punerea la dispoziţia firmelor unor
informaţii esenţiale necesare în luarea deciziilor economice cele mai corecte.
Politica de protecţie a concurenţei, de regulă, îşi propune să realizeze unele obiective
foarte clare. Astfel, principalul obiectiv l-ar constitui promovarea concurenţei, în scopul creşterii
eficienţei economice şi a bunăstării consumatorilor. Nu sunt puţine ţările care promovează, în
acest domeniu, o politică cu obiective multiple, sub denumirea generică de „promovare a
interesului public” (dezvoltare regională, ocuparea mâinii de lucru, echitatea, pluralismul,
difuzarea puterii economice prin promovarea firmelor mici şi mijlocii ş. a.)
Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul protecţiei
concurenţei. Distorsiunile din sistemul de preţuri, acţiunile de împărţire a pieţelor, existenţa unor
bariere la intrare, precum şi alte rigidităţi reprezintă obstacole majore în calea unor obiective
legate de eficienţa şi de dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de obstacole apar în
urma unor acţiuni menite a susţine sau a exercita puterea pe piaţă. O firmă poate să obţină
puterea pe piţă fie datorită unei eficienţe mai mari a activităţii sale, fie ca efect al unor politici ale
statului în vederea susţinerii unui anumit tip de dezvoltare industrială, fie – în fine – în urma
abordării unor pracici restrictive.
Capitolul întâi îşi propune să elucideze problemele legate de:
- noţiunea de concurenţă;
- concurenţa economică în viziunea abordării strategiilor şi comportamentelor
operatorilor pieţei;
- mediul concurenţial şi aplicarea legislaţiei corespunzătoare.

3. Conţinutul capitolului

Subcapitolele 1.A, 1.B, 1.C.

1.A. Concurenţa, un concept dinamic.

1.B. Concurenţa economică în viziunea abordării strategiilor şi comportamentelor
operatorilor pieţei.
1.C. Mediul concurenţial românesc.

1.A. Concurenţa, un concept dinamic.

1.A.1. Conceptul de concurenţă, subiect de analiză în teoria economică.

Din perspectiva originii sale, conceptul de concurenţă s-a format şi folosit încă din
vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au preluat din limbajul uzual, completându-
l cu noi caracteristici în scopul adoptării la cerinţele vieţii economice contemporane. În general,
prin concurenţă se înţelege o confruntare, o luptă între tendinţe adverse care converg spre acelaşi
scop. În plan social, există uneori opoziţie între interesele individuale şi cele sociale generale,
între drepturi şi obligaţii, între manifestări altruiste sau egoiste. În plan economic, comercial,
concurenţa a fost de la început înţeleasă ca un factor decisiv în activitatea productivă şi de
comerţ. Unii autori moderni reduc o parte din rolul şi eficienţa concurenţei, considerând-o ca un
tip de comportament al firmelor şi un mod specific al activităţii de piaţă.
 Din teoria economică se desprinde aproape unanim faptul că forţa regulatoare cea mai
importantă într-o economie de piaţă o reprezintă concurenţa. Ca o tresătură esenţială a economiei
de piaţă, concurenţa reprezintă o situaţie pe o piaţă, în care firmele producătoare sau vânzătorii
îşi dispută supremaţia cumpărătorilor pentru a-şi atinge un anumit obiectiv de afaceri (ex:
profituri, vânzări şi/sau un segment de piaţă). În acest context, concurenţa este echivalată cu
“rivalitatea”. Prin urmare, rivalitatea dintre firme poate să apară când există doi sau mai mulţi
producători de acelaşi produs, aceeaşi lucrare sau seviciu. Ea se poate constitui în domeniile:
preţului, calităţii, serviciului sau o combinaţie a acestora cu factorii pe care clienţii pot să o
evalueze.
Orice afacere în societatea capitalistă se conduce în cadrul unei ţesături complexe de
constrângeri legale, instituţionale şi financiare, iar motivaţia firmelor mai derivă şi din alţi
factori: interes personal, obiceiuri, pasiune pentru o anumită performanţă; factori care nu sunt în
toate cazurile congruenţi cu noţiunea tradiţională de concurenţă. Acestea din urmă vin să explice
faptul că în economia capitalistă se produc evenimente dintre cele mai diversificate.
Tradiţia concurenţială în teoria economică, începând cu Adam Smith, adună o multitudine
de doctrine rivale, dar totodată şovăitoare, curente care se regăsesc într-o măsură corespunzătoare
în strânsoarea “mâinii invizibile”. În dorinţa de prezentare a doctrinei concurenţei, considerăm că
este necesar să apelăm la teme care se opun doctrinei tradiţionale. Astfel, la doctrina tradiţională,
opoziţia este grupată în două direcţii şi anume:
*“Noul stat industrial” care uneşte trei şcoli de nonconformişti; şi *“Instituţionaliştii” care se
grupează în respingerea radicală a tradiţiei şi prezintă o gamă mai eterogenă de idei şi concepte.
Nici unul din cazurile de mai sus nu trasează tradiţia competitivă ca un tot unitar. Acestea
abordează în mod distinct problema concurenţei: prima îi dă o viziune dinamică, clasică, iar a
doua o viziune statică, neoclasică. Se poate reproşa însă că relaţia confuză dintre abordarea
clasică şi neoclasică se datorează influenţei dominante a sintezei marshalliene asupra celor două
şcoli, influenţă care a avut un impact puternic asupra dezvoltării industriei. Sinteza lui Alfred
Marshall încorporează o abordare predominant statică a concurenţei şi adaugă elemente
suficiente de la abordarea dinamică pentru a o face plauzibilă ca model practic. După opinia unor
specialişti, această încercare de sinteză a fost un eşec cu efecte dăunătoare asupra dezvoltării
economiei industriale.
*Astfel, “Noul stat industrial” reprezintă prima variantă a interpretarii clasice a
concurenţei, iar toate aspectele acestei variante îşi găsesc confirmarea în lucrarea lui J.K.
Galbraith.
Perspectiva general istorică dezvăluie o evoluţie a dezvoltării industriale în care
concurenţa, echilibrul realizat pe piaţă a fost înlocuit în secolul XX de “ceva diferit”. Ca urmare,
sunt luate în considerare cele trei şcoli de nonconformişti:
- şcoala capitalismului monopolist;
- şcoala managerială;
- şcoala planificării.
Aceşti înlocuitori pentru analiza bazată pe echilibrul concurenţial se întrepătrund în mod
inevital. Totuşi, după unele afirmaţii, se consideră necesar a fi separate aceste doctrine, după cum
urmează:
- Şcoala capitalismului monopolist. Apariţia pe pieţele lumii în secolul XX a numeroase
firme gigant a fost interpretată ca o mişcare de la o piaţă concurenţială, la o piaţă cu structură
monopolistă. Doctrinele care pun un accent deosebit pe dezvoltarea monopolurilor se pot grupa
sub egida unei şcoli capitalist-monopoliste stilizate. O versiune radicală a abordării
capitalismului monopolist a fost combătută de A. Marshall în abordarea sa asupra concurenţei. O
analiză similară a principalelor tendinţe în interpretările asupra concurenţei a generat dezvoltarea
doctrinei concurenţei monopoliste şi a doctrinelor asociate.
 - Şcoala managerială a dezvoltat o “literatură managerială” elaborată. “Managerialismul”
s-a născut după ce a fost acceptat, în principiu, de literatura de specialitate, asupra structurilor
monopoliste ale pieţei, vizând potenţial o activitate mai subversivă din partea firmelor decât cea
dinainte: comportamentul firmelor era presupus ca fiind afectat de deciziile interne şi determinat
strict de mediul extern. Ulterior, literatura în domeniu a recunoscut faptul că cele mai multe
dintre efectele potenţial nonconformiste ale acestei doctrine s-au pierdut, iar şcoala managerială
a fost integrată în teoria neoclasică a posibilităţilor de alegere, concentrându-şi atenţia asupra
conflictelor dintre proprietarii şi administratorii resurselor. În acest sens, tendinţa dominantă a
fost de a trata şcoala managerială ca pe un “lucru rău”, dar cu un aspect excepţional şi curios,
care constă într-o idee care se abate de la observaţia lui Adam Smith, în sensul că nu de la
bunăvoiţa măcelarului sau brutarului aşteaptăm „cina”, ci de la felul în care îşi concep propriul
interes. După unii managerialişti, nu este necesară a se invoca intervenţia statului sau a se postula
intervenţia unei “mâini invizibile” asupra concurenţei ca protecţie împotriva manifestării
interesulul personal, când se poate conta pe disponibilitatea managerului modern de a stinge orice
conflict între puterea privată şi interesul public.
- Şcoala planificării a prins contur în cadrul abordării “Noului stat industrial” şi pune un
accent deosebit pe alegerea problemelor interne ale firmei, între planificare şi piaţă. Forţa acestei
şcoli se deduce din studiile efectuate de Alfred Marshall, care au adus o provocare doctrinelor
standard, impunând ideea relevanţei concurenţei ca element justificabil central în dezvoltarea
structurii industriale a Americii la sfârşitul secolului XX. Scopul principal a constat în faptul că
decizia luată de firmă este de a înlocui piaţa anonimă cu o “mână văzută” a managementului
producţiei şi desfacerii bunurilor sale. În acest context, concluzionăm că evenimentele
hotărâtoare pentru dezvoltarea societăţii industriale moderne s-au propulsat din interiorul
firmelor, ci nu impuse de un mediu concurenţial.
*Una dintre cele mai vechi şi mai radicale variante a concurenţei a fost reprezentată de
instituţionalişti. Concepţia acestora a avut mulţi adepţi: instituţionaliştii americani, şcoala
germană, behaviorişti, istorici ai economiei şi multe opinii disidente subterane şi nonacademice
afirmate de economişti şi analişti economiei. Iniţiativa concepţiei s-a făcut din punct de vedere
metodologic, prin opoziţie în termeni naivi la doctrina standard, cu sprijinul metodelor inductive
în locul celor deductive, acceptându-se în acest fel din perspectiva exterioară, reparaţia
tradiţională a teoriei şi faptelor.
Primul aspect al criticii instituţionaliste este o înclinaţie antiutilitaristă o negare a
suficienţei interesului personal, ca justificare la comportamentul economic: “Omul ca fiinţă
socială este un copil al civilizaţiei şi un produs al istoriei. Dorinţele, concepţiile intelectuale,
relaţiile cu bunurile materiale şi relaţia cu alte fiinţe umane nu au fost întotdeuna aceleaşi.
Geografia l-a influenţat, în timp ce progresul educaţiei l-a transformat complet”.
În forma sa pură, teoria clasică nu elimină influenţa factorilor sociali asupra
preferinţelor, dar consideră că aceştia pot prezenta stabilitate peste timp; implică faptul că
influenţa factorilor respectivi poate fi centralizată în termenii unui efect unidirecţional asupra
preferinţelor şi înzestrării iniţiale a indivizilor cuprinsă în modelul general de echilibru.
Al doilea element al criticii doctrinei clasice, izvorât din înclinaţia antiutilitaristă a
instituţionalismului, îl reprezintă instituţiile legale, financiare şi de altă natură. Existenţa
instituţiilor, a sistemelor legale şi tradiţiilor corespunzătoare nu determină cu anticipaţie efectele
asupra felului cum este condusă o afacere. Ca urmare, doctrina economică clasică a pus bazele
unei analize a mulţimilor de instituţii şi structuri legale, evaluându-le după efectele lor asupra
procesului de liber schimb al bunurilor.
Comportarea individului care se aprovizionează de pe piaţă este foarte simplă: alege. Nu-l
afectează existenţa structurilor instituţionale ale statului sau convenţiile sociale; asemenea
structuri au apărut ca o necesitate de a sprijini tocmai satisfacerea preferinţelor şi nevoilor.
Conform acestei variante, instituţiile statului sunt privite ca nişte canale prin care individul poate
să-şi exprime preferinţele, dar totodată aceste instituţii, nu sunt fundamentale în formarea
rezultatului final.
În contradicţie cu doctrina clasică, majoritatea istoricilor gândirii economice au susţinut
faptul că influenţa continuă şi controlul permanent al unor familii asupra firmelor a împiedicat
dezvoltarea acestora şi comportamentul raţional. Printre acei istorici şi analişti economici a
existat şi o “teorie subterană”, neexprimată asupra comportamentului economic şi a concurenţei,
considerând firească afirmaţia: “recenta consolidare şi raţionalizare a industriei a sporit
concurenţa”, o afirmaţie care ar impulsiona mulţi economişti.
Între opiniile istoricilor gândirii economice şi ale analiştilor economici sunt preferate cele
ale susţinătorilor doctrinei clasice în dauna doctrinei instituţionale. Uneori neînţelegerile dintre
susţinătorii celor două doctrine, ne conduc la concluzia eronată că exponenţii doctrinei clasice au
greşit. În ciuda contribuţiei importante a susţinătorilor doctrinei instituţionaliste privind analiza
economiei în general şi a concurenţei în special, succesul acestei şcoli se află acum pe o poziţie
inferioară celei dorite.

1.A.2. Viziunea clasică şi neoclasică asupra concurenţei.

Tradiţia concurenţială are urmatoarele caracteristici:

1. –interesul personal este prima forţă motrice în acţiunile actorilor economici, acţiuni
care decurg din relaţiile preferenţiale stabile şi bine definite;
2. –ca efect al conceptualizării acţiunii umane, evoluţia istorică a comportamentului
economic se explică prin schimbările exogene, prin constrângerile mediului cu care au avut de-
aface participanţii şi nu prin schimbări în funcţia de utilitate fundamentală;
3. –rezultatele economice sunt analizate facând abstracţie de consideraţiile instituţionale.
Instituţiile se află, de asemenea, în afara domeniului teoriei economice. Dar, instituţiile financiare
în evoluţia lor reprezintă o problemă deosebită a doctrinei clasice, făcând din finanţe o disciplină
importantă, ca urmare a insuccesului teoriei economice în problema timpului şi a incertitudinii;
4. –un accent deosebit s-a pus in cadul doctrinei clasice pe teoria valorii.
Caracteristicile prezentate mai sus sunt comune tuturor şcolilor din cadrul doctrinei
concurenţei, dar diferenţele care există sunt determinate de tradiţia însăşi.
În cadrul doctrinei economice clasice sunt dezvoltate două abordări distincte ale
concurenţei: o abordare dinamică, clasică şi o abordare statică, neoclasică.
Abordarea dinamică, clasică pune accentul pe tendinţa de egalizare a ratei profitului între
diferite activităţi economice, ca rezultat al comportamentului unor indivizi în obţinerea de profit.
Abordarea statică, neoclasică analizează, într-un mediu concurenţial determinat, bine
definit, setul de caracteristici structurale prezente pe piaţă (în contextul unui număr mare de
participanţi).
Literatura recentă care accentuează această deosebire a comparat aproape invariabil
abordarea statică neoclasică cu teoria clasică timpurie. Dar absenţa unei abordări dinamice
puternice a concurenţei este datorată, în parte, slăbiciunilor pe care le au în comun abordările
tradiţionale clasice şi neoclasice.
În reconstrucţia problematicilor privind concurenţa, prima discutată este abordarea
statică, neoclasică pură.
După cum se poate vedea din figura de mai jos, rata profitului coboară mai jos decât cea
normală, când piaţa are un număr mare de participanţi (pct. A), iar în situaţia de monopol cu un
singur vânzător (pct. B, unde indicele concentrării este egal cu 1), rata profitului va fi mare.
Datorită cadrului pur static, în care este abordat acest model (timpul nefiind luat în
calcul), ceea ce rezultă este prezumţia unei mişcări unidirecţionale a evenimentelor: structura
pieţei (concentrarea vânzătorilor) dictează rezultatele pieţei (preţuri şi profituri) pe un
comportament strict determinat. Determinarea strictă a acestui rezultat îi face pe mulţi economişti
foarte nehotărâţi în abandonarea lui în ciuda problemelor şi a lipsei de realism: teoriile
economice contemporane au fost preocupate de a-i surprinde calitatea dominantă în parametrii
mult mai acceptabili.

Rata profitului în preţuri

în funcţie de structurile şi concentrarea pieţei

m
π
Profituri
de monopol

n
Profituri
de monopol

- unde, Π - marja profitului;

- deci relaţia Π= p⋅qi −c i (qi ) - reprezintă funcţia profitului pentru firma i, în care:
P= preţul de piaţă;
q= producţia firmei;
ci*(qi)= costurile medii ale firmei.
Deoarece scopul fiecărei firme îl reprezintă maximizarea profitului, atunci ecuaţia de
echilibru pe piaţă ca întreg va fi:
H
Π=γ⋅
E
Unde:

Π = rata profitului pe piaţa analizată;

E = elasticitatea cererii pe piaţă (definită ca fiind un număr mai mare decât zero);
H = indicele HERFINDHAL al concentrării producătorilor. El se calculează ca sumă a
pătratelor coeficineţilor de piaţă ale fiecărui participant.
De exemplu:
- pe o piaţă sunt 3 participanţi; primul cu ½ din piaţă, al doilea cu 1/3 din piaţă şi al treilea
cu 1/6 din piaţă; rezultă că indicele
1 2 1 2 1 2
H=
2
+
3()()()
+
6
≈0 .39
- pe o piaţă unde sunt doi participanţi; primul cu 2/3 din piaţă, iar al doilea cu 1/3 din
piaţă; rezultă că indicele
22 12
H=
3
+
3 ()()
≈0 .56
 Din cele de mai sus se poate concluziona că indicele H tinde către zero când numărul
firmelor producătoare pe piaţă este mare şi de mărimi egale şi este egal cu 1 pentru monopol.

Parametrul fundamental este γ , indicele variaţiei conjuncturale. În cazul firmei

reprezentative “I”, acest indice se calculează astfel:
γ=dQ /dq
Unde:
q = producţia firmei “I”;
Q = cantitatea produsă pe întreaga piaţă a unui produs.

Să presupunem că firma “I” are indicele varaţiei conjuncturale γ =1, atunci ea crede
că schimbările în producţia sa nu vor corespunde cu schimbările în producţia altei firme, deci dq
=dQ. Faptul că firmele pot reacţiona în acest fel o demonstrează faimosul postulat a lui Cournot,
dar sunt posibile şi alte situaţii, mai ales dacă se analizează sectorul oligopolului (cu H ridicat).
Într-adevăr, întreaga literatură despre oligopol se bazează pe argumentaţii în jurul parametrului,

iar în vederea simplificării problemei s-a folosit γ =1, conform situaţiei descrise de Cournot.
Comportamentul prezentat mai sus este unul “naiv”, deoarece s-a considerat că rata
profitului pe o piaţă este continuu şi strict determinată de gradul concentrării pieţei (H) şi de
inversul elasticităţii cererii. Dar practica a demonstrat că asemenea rezultate nu au revelanţă.
Dat fiind comportamentul firmelor orientate spre maximizarea profitului (în general),
funcţia costurilor firmei şi parametrul comportamental, cota de piaţă la echilibru a fiecărei firme
(deci indicele “H” al concentrării producătorilor) fiind determinate, nu se poate modifica nivelul

lui “H” pentru o funcţie dată a costurilor c ( q ) şi un parametru al variaţiei conjuncturale “ γ

“ dat, pentru că nivelul lui “H” este mic, determinat de aceşti parametri. Nu sunt motive ca “H”
să fie considerat un determinant al cotelor de piaţă al firmelor.
Eşecul soluţiei lui Cournot, considerat un episod minor în istoria gândirii economice,
privind stabirea unei relaţii precise între concentrarea pieţei şi profitabilitate, a clarificat totuşi
câteva tendinţe fundamentale în teoria economică. Pentru început, intenţia în formularea
modelului a avut în vedere folosirea indicelui “H” ca un determinant independent şi structural al
comportamentului pe piaţă. Ulterior forma răspunsului comportamental a fost pasiv, mecanic şi
previzibil. Modelul acesta, de forma:

( piaţă) structura (afacere) comportament

a fost şi a rămas ţinta celor mai multe teoretizări academice în doctrina economică.
Atracţia pentru acest model este vizibilă, clară, dar scopul este lunecos. Din moment ce
comportamentul participanţilor este în centrul atenţiei, nu se poate stabili o legătură simplă
cauză-efect, în sensul că firmele ar prefera să reducă producţia pentru susţinerea preţului, deci
înţelegerile între firme pot avea succes şi nu invers. Cineva trebuie să aibă iniţiativa acţiunii chiar
şi în modelele pur statice: evitarea totală a întrebărilor privind comportamentul participanţilor
este imposibilă.
În pofida acestor obiecţii, modelele asociate abordării statice a concurenţei sunt foarte
puternice şi au un nivel de precizie analitică şi coerenţă rar întâlnite. În cele din urmă, puţini vor
contrazice afirmaţia potrivit căreia o creştere a concentrării economice va conduce la scăderea
concurenţei, dar problema care trebuie rezolvată este aceea a aplicării în practică a modelelor. De
aici, problema gândirii clasice, timpurii, se va rezuma la o stilizare a logicii şi tendinţei înglobate
în aceasta. Perspectiva clasică asupra concurenţei accentuează o tendinţă pentru profituri de a
deveni egale între diverse activităţi economice. În contrast cu modelele de tip Cournot-
Edgeworth, se pune problema măsurării profiturilor şi a profitabilităţii în general. În acest
context, al abordării clasice a concurenţei, unde în mod evident „trecerea timpului” este prezentă,
trebuie să se ţină seama de valoarea capitalului investit, investitorul făcând comparaţie între
posibile profituri viitoare şi o angajare prezentă a capitalului.
În nevoia unei delimitări precise a domeniului relevant al activităţii concurenţiale,
abordarea clasică pare mai puţin pretenţioasă decât cadrul neoclasic static care identifică nivelul
concurenţei cu un anumit grad de concentrare pe o piaţă determinată, dar, o măsurare exactă a
limitelor sale este o necesitate. Concepţia lui Alfred Marshall conţine dificultăţile ambelor
abordări, moştenind problemele legate de timp pe care abordarea statică le ignoră, dar totodată se
impune rezolvarea cerinţelor de exactitate inerente cadrului static în vederea delimitării pieţelor
şi a bunurilor.
Între alte caracteristici ale abordării clasice a concurenţei mai amintim:
- tendinţa de egalizare a ratei profitului nu pune un accent deosebit pe competiţia
preţurilor. Aceasta poate fi totodată o mare slăbiciune dar şi un mare avantaj. Astfel, modelul
dinamic clasic în libertatea lui consideră investiţiile şi inovaţiile ca modele de concurenţă foarte
atrăgătoare, dar structurile care rezultă sunt lipsite de simplitatea modelului static al concurenţei
preţurilor:
- indicele convergenţei profitabilităţii ar fi putut constitui omologul în abordarea dinamică
clasică a concentrării pieţei, ca măsură a concurenţei.
Moştenirea din abordarea lui Marshall a accentului pus pe concurenţa preţurilor din
concepţia statică a lui Cournot şi pe procesul egalizării profitului din şcoala clasică au fost
obstacolele în calea analizei procesului concurenţial. Eşecul abordării clasice de a dezvolta o
analiză completă a procesului concurenţial este legat de adoptarea psihologiei utilitariste: un
sistem care presupune că egalizarea perfectă este în mod diferit asociată cu întreprinzătorul
perfect raţional. De aici, problema care se naşte legată de comportamentul firmelor şi de procesul
de egalizare (sau limitare a consumului) poate fi în totalitate ignorată. Sistemul clasic eşuează în
a dezvolta o teorie a evoluţiei concurenţei care să fie legată de schimbările în comportament, în
ciuda potenţialităţii inerente în structura sa.
În concepţia lui Alfred Marshall privind abordarea procesului concurenţial se desprind
trei elemente:
1- înlocuirea echilibrului parţial prin echilibrul general, elementul cel mai discutat în
secolul XX;
2- introducerea problemelor legate explicit de trecerea timpului, într-un cadru static;
3- presupunerea că acest model este potrivit să reprezinte în mod corect chestiunile legate
de lumea “practică”, reală. Acest ultim element poate fi considerat cel mai important aspect legat
de abordarea lui A. Marshall, fiind mai putin concret, dar în strânsă legătură cu primul.
Timpul este introdus în analiza lui A. Marshall prin construirea a două modele distincte, şi
anume:
- un model pe termen scurt, cu un capitol determinat; şi
- un model pe termen lung.
La primul, consideraţiile neoclasice sunt dominante, mai ales cele care privesc
concentrarea economică (numărul participanţilor) într-o piaţă anume şi modurile de concurenţă
adoptate. La cel de-al doilea model, clasic s-a avut în vedere şi fluxul de capital ce intră sau iese
din piaţă. În cele din urmă, teoreticienii au decis când piaţa poate fi concurenţială, folosindu-se
de nişte scheme mult prea fixe. Astfel, o soluţie care s-a dorit a fost de a defini o situaţie a
concurenţei pe o piaţă ca “pură” unde se află un număr mare de competitori (producători),
deoarece calificativul “perfectă” avea de îndeplinit condiţia suplimentară a unei intrări libere pe
piaţă.
 În ultima parte a secolului al XX-lea s-au înregistrat abateri de la caracteristicile pur
neoclasice ale concentrării economice ca indicator cheie al situaţiei concurenţei. Acum, se pune
un accent deosebit pe suficienţa, cel puţin într-un sens aproximativ, a intrării libere chiar şi în
situaţii relativ monopoliste. Mai delicat pentru abordarea statică o constituie contextul în care
criteriul numărului participanţilor nu reprezintă o condiţie necesară pentru monopol. În această
situaţie, trebuie subliniat rolul ignorant al consumatorilor, care pot determina intrarea unor noi
producători pe piaţă, ca fiind o condiţie suficientă pentru dobândirea unei poziţii substanţiale pe
piaţă, chiar în absenţa unei concentrări evidente.
Din perspectiva statică, se pune problema capacităţii modelului de a oferi o viziune
realistă, descriptivă a lumii privind includerea în model a factorilor ca: structura social-
industrială şi concurenţa, prin alte forme decât preţul. Tensiunea între logică şi pragmatism se
manifestă chiar în răsturnarea care a avut loc în teoria lui Marshall. Ulterior, dezvoltarea teoriilor
privind concurenţa monopolistă şi concurenţa imperfectă, nu au luat amploare, datorită discuţiilor
puternice legate de irelevanţa practică a modelului.
Teoria lui Alfred Marshall (cu accent pus pe pragmatism), s-ar fi părut că nu rămâne pe
linia sa directoare în confruntarea cu schimbările care au loc în structura industrială: apariţia
monopolurilor gigant, publicitatea şi diferenţierea produselor. Subsecvent, toţi atacatorii
dinăuntru sau din afară, au fost respinşi, păstrându-se abordarea tradiţională a monopolului şi a
concurenţei, aşa cum au fost prezentate de A. Marshall însuşi.