MISIOLOGIE ORTODOXĂ

-rezumat al materiei pe sem. 1-

I.1 MISIOLOGIE ŞI ECUMENISM, DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ

Misiologia studiază de o manieră filosofică, empirică şi teologică, fenomenul vast şi

atotcuprinzător al misiunii Bisericii care este prin excelenţă loc teologic, spaţiu al experienţei
comuniunii cu Dumnezeu. Teologia misionară s-a structurat ca disciplină academic teologică în
perioada interbelică şi aceasta este o consecinţă a existenţei acestei discipline în învăţământul
teologic apusean (catholic, protestant) unde au studiat teologii români în perioada interbelică.
Vasile Ispir a fost unul dintre cei care au structurat sistematic această disciplină:
Îndrumarea misionară a Bisericii Ortodoxe (1929). În perioada comunistă, această disciplină a
urmat mai mult cursul sectologiei. Dintre sectologii importanţi amintim: Grigorie Leu, Grigorie
Camşa, Pr. Al. Constantinescu, Pr. Petre Deheleanu, Diac. Prof. Petre David şi Arhim. Ilie
Cleopa - acestia au sistematizat o coerentă şi pertinentă sectologie românească cu argumentare
biblică şi patristică.
Comunitatea creştină ortodoxă este conştientă că a mărturisit întotdeauna dreapta
credinţă mântuitoare a Bisericii lui Hristos. John Meyendorff spune: credinţa creştină este
întemeiată pe mărturia unui grup de ucenici aleşi de Iisus Însuşi. Această mărturie unică despre
moartea şi învierea lui Hristos a fost pecetluită prin darul Duhului la Cincizecime:
autenticitatea sa consta în evidenţa istorică, însă şi în comuniunea vie cu Tatăl în Hristos
eficientă prin lucrarea Duhului în interiorul comunităţii ecclesiale.
Etimologic, termenul de “misiune” vine de la lat. missio-onis ce derivă de la vb.
mitto, -ere - a trimite. Prin misiunea Bisericii se înţelege astfel un aspect fundamental al lucrării
instituţiei teandrice a mântuirii întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos, anume faptul că aceasta

1
(Biserica) este trimisă în lume, aşa cum Fiul a fost trimis de către Tatăl spre a aduce prin Duhul
Sfânt tuturor oamenilor Vestea cea Bună a mântuirii, Evanghelia vieţii veşnice.
Mântuitorul Iisus Hristos este Trimisul prin excelenţă al Tatălui care la Cincizecime
trimite lumii pe Duhul Sfânt spre a continua taina mântuirii oamenilor: Căci aşa de mult a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară
ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3, 16). Duhul Sfânt este trimis să continue şi să facă eficientă
pentru orice om care crede jertfa mântuitoare a lui Hristos: Iar când va veni Mângâietorul pe
care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi depre Mine. (Ioan 15, 26).
Apostolii sunt aleşi şi trimişi de către Hristos pentru ca împreună cu Duhul, de care se
vor împărtăşi la Cincizecime, să vestească cele învăţate şi încredinţate lor de către Hristos.
Necesitatea şi iminenţa imperativului misionar - “Mergeţi către oile cele pierdute ale lui
Israel. Şi mergând propovăduiţi zicând: S-a apropiat Împărăţia cerurilor.”(Matei 10, 6-7).
Condiţiile misiunii - “Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar
înţelepţi ca şerpi şi blânzi ca porumbeii.” (Matei 10, 16) şi (Matei 29, 18).
Sfântul Ev. Luca subliniază calitatea de martori a celor trimişi la propovăduire: „Şi să
se propovăduiască în numele său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate popoarele începând
de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora.”(Luca 24, 47-48). Prin lucrarea lor misionară ei
vor da mărturie despre cele ce a făcut El, însuşi în timpul şi în locurile unde au fost împreună
învăţând la şcoala Învăţătorului dumnezeiesc. Martor este cel ce vede, astfel etimologia cuv.
martir denotă acest fapt. Mărturia despre Hristos este vedere a lui Hristos: „Ce era de la
început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre
Cuvântul vieţii. Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care
era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi
împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan
1, 1-3).
Mărturia implică, dealtfel şi auzire. Cuvântul se descoperă pentru mântuirea oamenilor
iar ascultarea şi împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu, a Evangheliei aduce mântuirea: „Prin
urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Romani 10, 17).

2
 Prin aceasta Biserica în mărturia ei, propovăduieşte, mai presus de orice, cuvintele lui
Hristos, Capul ei, care este prezent prin Euharistie „până la sfârşitul veacurilor” Mt. 28,20 în
comunitatea mărturisitoare.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu a spus că are să fie numai cu ei, ci cu toţi
credincioşii de mai târziu - că n-aveau să trăiască apostolii până la sfârşitul veacului - ci le-a
vorbit ca unora ce fac un singur trup cu toţi credincioşii.” Astfel pe altarul Bisericii se află
permanent Evanghelia şi Potirul, cuvintele lui Hristos şi El însuşi prezent euharistic cu Trupul
şi sângele Său care dau mărturie într-o Tradiţie continuă despre prezenţa şi lucrarea mântuitoare
a lui Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt pentru înreaga umanitate chemată la comuniunea cu
Treimea de Persoane divine. Viaţa de comuniune cu Dumnezeu este posibilă prin harul Sfintelor
Taine.
Vladimir Lossky spune: „Duhul Sfânt împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică
plinătatea dumnezeirii într-un chip unic, personal, împropiată ca fiecare om ca persoană creată
după chipul lui Dumnezeu.”
Mărturia creştină este, de fapt, consecinţa firească a darului vieţii în Hristos, a unirii
cu El prin iubire, ascultare, împlinirea poruncilor Sale. Ea este în cel mai înalt grad, vedere
dumnezeiască în energiile necreate, vederea slavei lui Dumnezeu (Fapte 8, 55). Mărturia
creştină, include diversele aspecte ale vieţii creştine: împărtăşirea de harul Sfintelor Taine, care
culminează cu unirea euharistică cu Hristos, viaţa morală, împlinirea poruncilor cu lucrarea
virtuţilor, rugăciunea şi asceza, contemplaţia tainelor lui Dumnezeu, a istoriei mântuirii,
comuniunea îndumnezeitoare.
Pentru ca toţi oamenii să cunoască adevărul mântuitor este absolut necesar ca martorii
slavei lui Dumneze să îndeplinească lucrarea de evanghelizare. Prin acest act, oamenii sunt
învăţaţi în cuvinte „învăţate de Duhul Sfânt” (I Corinteni 2,13), descoperite de Dumnezeu
Însuşi şi transmise şi interpretate cu credincioşie de Biserică.
Cuvintele teologului în misiunea Bisericii sunt ecoul tainic şi eficace al cuvintelor şi
gesturilor Cuvântului lui Dumnezeu Însuşi. Petre Ţuţea spunea: „Preotul creştin este o fiinţă
având chemarea să comunice mistere care îl cuprind împreună cu credincioşii. Mistică şi
comunicare, nu hermineutică...Un teolog nu construieşte doctrinar sau sistemic, ci expune
adevăruri revelate. Nu este autor, ci teolog. Când explică, rătăceşte, cum rătăcesc de obicei
hermeneuţii.”

3
 Un aspect important al misiunii Bisericii îl constituie slujirea diaconia, filantropia.
Biserica nu este doar spaţiul spiritual al mântuirii sufletului , ci prin însăşi existenţa ei în lume,
ea este trimisă să continue lucrarea vindecătoare a omului întreg suflet şi trup, după chipul
Samarineanului milostv, Mântuitorul Iisus Hristos. De asemenea, Hristos, prin spălarea
picioarelor ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, instituie aşa-numitul sacrament al fratelui.
Iubirea aproapelui este un criteriu esenţial pentru viaţa creştină. Teologia misionară are în
vedere Taina Bisericii lui Hristos într-o perspectivă dinamică şi esenţială spre extinderea
acesteia spre întreaga creaţie şi a face din toţi oamenii mădulare, membre ale Trupului hristic în
sens sacramental şi spiritual. De aceea Biserica este misionară în fiinţa ei pentru că ea este
trimisă de către Hristos Dumnezeu în lume spre a împlini prin Duhul unirea harică.
Biserica a luat ființă, în sens de comunitate umană religioasă, la Cincizecime, fiind
constituită din elementul divin şi uman. Prin Biserică oamenii se împărtăşesc de viaţa
dumnezeiască, făcându-se „părtaşi dumnezeieştii firi” (I Petru 1, 4). Mântuitorul Hristos Care a
reconciliat pe Dumnezeu cu umanitatea căzută în păcat, prin întruparea şi învierea Sa, dăruieşte
viaţă veşnică celor care cred în El, sub două aspecte fundamentale pe care celebrarea liturgică
ortodoxă le formulează doxologic astfel: „Plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne
nouă în veacul de acum cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică
dăruindu-ne.”(Rugăciunea de la Antifonul III).
Prin Biserică, Hristos Învăţătorul ne oferă un model de cunoaştere, o cunoaştere
personală. Fiul este trimis de către Tatăl pentru mântuirea oamenilor, „la plinirea
vremii”(Galateni 4,4), Duhul Sfânt este trimis la Cincizecime pentru a continua lucrarea Fiului,
Apostolii care se află la temelia Bisericii şi Biserica însăşi prin ei, este trimisă pentru mântuirea
lumii care înseamnă pentru toţi oamenii cunoaşterea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică (constitutia
Bisericii). Prin misiunea Bisericii întreaga lume devine templu al lui Dumnezeu pentru că în
conformitate cu voinţa şi lucrarea divină întreaga lume este chemată să devină Biserică.
Biserica are o misiune universală catolică, ecumenică, termen întâlnit pentru prima dată la
Ignatie al Antiohiei.
Misiunea creştină pentru misionarul ortodox, înseamnă în primul rând organizarea
internă a Bisericii pentru propovăduirea cuvântului divin, împărtăşirea Sfintelor Taine
credincioşilor, oficiul rugăciunii publice şi particulare, activitatea filantropică la nivel de
comunitate locală. De asemenea, misiunea înseamnă şi apărarea tezaurului ortodox de credinţă

4
şi mărturisire în faţa prozelitismului sectar, prin înţelegerea şi trăirea ei în cinci lucrări
esenţiale ale Bisericii:
1. Adorarea lui Dumnezeu;
2. Comuniunea cu Dumnezeu;
3. Învăţătura despre Dumnezeu;
4. Slujirea, diaconia sau filantropia;
5. Mărturia creştină;
Un termen sinonim pentru misiunea Bisericii este cel de apostolat. Etimologic, cuv.
apostolat provine de la verbul a trimite.
O lucrare esentiala a Bisericii este evanghelizarea , adica propovaduirea Evangheliei.
Termenul de evanghelizare provine de la cuv. Evanghelie - Vestea cea Bună. Astăzi Biserica
evanghelizează permanent; Evanghelizarea este un act istoric bine conturat în memoria
popoarelor care a fost neîntrerupt ;
La noi există reticenţă pentru acest termen datorită ” evanghelizării” ce a apărut după
1989 dinspre Occident şi chiar America; chiar şi comunismul a adus răni adânci Bisericii prin
încercarea de stopare a Evanghelzării în Biserica noastră;
Pe lângă Evanghelie, Biserica propovăduieşte adevărurile de credinţă,
dogmele,formulate sinodal, simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan;
Liturghia este nu numai o formă de evanghelizare, ci şi o formă de comuniune;
Este absolut necesară mărturia în unitatea credinţei, deoarece vederea lui Dumnezeu
pentru creştini este una în sens spiritual, o experienţă în credinţă, în harul divin.
Preotul este chemat la lucrare misionară , căci el „vede” şi „aude” spiritual pe Cel care
l-a chemat la mărturia despre El.
Mărturia creştină se referă la totalitatea vieţii creştine: cult, spiritualitate, filantropie,
slujire, toate aceste slujiri având o valoare teofanică. (Matei 6, 6)
Misiunea este o stare de jertfă.
Misiunea Bisericii dintotdeauna înseamnă şi un act de slujire a oamenilor, filantropie
după modelul lui Hristos; creştinismul înseamnă fapta concretă în sprijinul apropelui.
Misiunea Bisericii se poate aborda în trei registre principale:
1. Evanghelizare;
2. Mărturie creştină;

5
 3. Filantropie.
Misiologia , ca ştiinţă teologică, studiază ştiinţific şi sistematic misiunea Bisericii în
lume, pentru ca lumea să devină Biserică; acesta implică credinţa în Hristos - Alfa şi Omega -
un dialog cu Hristos întru cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru ca lumea să fie ceea ce doreşte
Dumnezeu, un spaţiu al iubirii şi al vieţii veşnice prin Înviere.
Misiunea Bisericii înseamnă multe lucrări, care nu depind întotdeauna de o metodologie
bine stabilită , ci lasă loc şi lucrării lui Dumnezeu.
Misiunea Bisericii se desfăşoară între oamenii, cu păcatele lor iertate în Taina Pocăinţei
şi încrederea în harul lui Dumnezeu.
Credinţa misionarului creştin, a preotului este o angajare pentru Dumnezeu, care
implică risc,. durere, greutate, neputinţa de a face ceea ce şi-a dorit.
Biserica nu este Împărăţia lui Dumnezeu în totalitate, dar fii ei au şansa să guste
Împărăţia lui Dumnezeu- Deja şi încă nu (un paradox).
Misiunea ortodoxă este disciplina teologică care exprimă dinamica realităţii şi lucrării
Bisericii în lume, plinirea „Celui ce plineşte toate în toţi”(Efes. 1, 23-24)
Misiologia este un dialog al Bisericii cu lumea (cultura, ştiinţa, ideile timpului), în
general, sau de evanghelizare de la persoană la persoană, în comunitatea eclesială locală, spre
deosebire de disciplina Teologie Pastorală, care este mai ales un dialogal preotului cu
credincioşii.
Disciplina Misiologie şi Ecumenism, noua denumire pentru Îndrumări misionare,
implică o abordare mai amplă, mai la obiect şi în concordanţă, păstrând specificul Ortodoxiei.
Biserica este subiectul unei activităţi care este de fapt misunea ei. Misiunea este
predicatul subiectului – Biserica - şi desemnează gama de activităţi pe care aceasta o desfăşoară
în lume:
1. Proclamarea permanentă a cuvântului lui Dumnezeu, evanghelizarea prin
cuvantul scris şi rostit;
2. un mod de viaţă, de comportament , o existenţă creştină eclesială, întemeiată pe
principiile evanhelice - „viaţa în Hristos”. Gal.2, 20.
Misiunea Bisericii nu mai este doar apărare de prozelistism sectar, ci şi reflecţie asupra
misunii creştine , care este misiunea lui Dumnezeu, împărtăşirea vieţii veşnice.

6
 Misiunea Bisericii este astăzi o lucrarea a Bisericii Ortodoxe , dar şi a celorlalte
confesiuni occidentale.
De aceea misiunea Bisericii trebuie abordată de o manieră:
1. exegetică , analizând din perspectivă misonară textele evanghelice, scrierile pauline şi a
celorlalţi autori sacri ai NT;
2. cronologic cu evocarea marilor perioade ale misunii creştine;
3. -analitica prin identificarea, enunţarea problematicii misionare actuale în contextul
ecumenismului.
Ecumenismul este termenul tehnic prin care este desemnată astăzi în creştinism dorinţa
şi acţiunea de refacere a unităţii vizibile a creştinilor pentru ca „toţi să fie una” In. 17, 21.
după voinţa expresă a Mântuitorului Iisus Hristos. Etimologic, ecumenism provine din greacă
oiekeo-ein - a locui, mai exact de la oikumene - locuit. În antichitatea greco-romană prin
oikumene se înţelege lumea locuită, lumea civilizată, distinctă de lumea din afara graniţelor.

1.2. MISIOLOGIE SI ECUMENISM. RAPORTUL DISCIPLINEI CU CELELALTE

DISCIPLINE TEOLOGICE SI ALTE STIINTE

Misiologia si ecumenismul, ca stiinta teologica, are stranse relatii cu disciplinele biblice,

istoria, exegeza si hermeneutica biblica.
Vechiul Testament si Noul Testament constituie de fapt temeiul misiunii crestine.
Istoria Bisericeasca Universala si istoria bisericilor locale sunt in stransa legatura cu
istoria Bisericii. Ea este istoria misiunii crestine in timp, este istoria crestinarii, a propovaduirii
Evangheliei la diferite popoare, in diferite culturi.
Biserica ortodoxa trebuie sa manifeste in contextul crestin actual, un discernamant
deosebit, datorita sincretismului religios propagat de anumite directii in contextul globalizarii.
Istoria Bisericii contine perioada patristica, a crestinismului nedivizat, un capitol
extraordinar de teologie si viata crestina, o baza ecumenica, o experienta spirituala trinitara, prin
vederea luminii dumnezeiesti necreate.

7
 Patrologia este foarte importanta pentru misiunea ortodoxa prin intelegerea sensurilor
biblice printr-o hermeneutica realista a Scripturii neseparata de Hristos ca relatie in credinta,
personal-comunitara si existentiala.
Teologia dogmatica este in stransa relatie cu misiunea Bisericii. In perspectiva ortodoxiei
misiunea nu se face doar pe baza Sfintei Scripturi, ci a Sfintei Scripturi in Traditia Bisericii, iar
un capitol al Traditiei il reprezinta formulele dogmatice, dogmele.
Morala si Spiritualitatea crestina au o deosebita insemnatate, deoarece fara viata morala
si spirituala nu exista teolog.
Catehetica si omiletica au ca discipline teologice o importanta deosebita pentru ca
misiunea Bisericii se realizeaza si prin cateheza si predica. ( Exemplu Sf. Pavel)
In Liturghie se realizeaza cel mai deplin misterul Bisericii.
Dreptul canonic este important pentru misiunea Bisericii pentru ca in perspectiva istorico-
administrativa el reflecta organizarea Bisericii, iar in perspectiva dogmatico-spirituala el fixeaza
granitele adevarului crestin.
Istoria, filozofia si teologia religiilor sunt in relatie stransa cu Misiologia si Ecumenismul,
ca disciplina teologica pentru ca , de fapt, misiunea crestina este actul de botezare a popoarelor
cu filosofiile si religiile lor.
Misiologia si ecumenismul ca disciplina teologica are stranse legaturi cu cultura timpului,
cu celelalte stiinte : filosofie, psihologie, sociologie, cu imaginea lumii structurata de stiintele
actuale.

1.3. IZVOARELE DISCIPLINEI MISIOLOGIE SI ECUMENISM

1. Sfanta Scriptura;
2. Traditia Bisericii: - statornica;
- dinamica.
3. Istoria Bisericii: ne ofera modele de misionari , modele de sfintenie crestina;
4. Hotararile sinoadelor ecumenice si locale;
5. Rapoartele conferintelor misionare si ecumenice;
6. Rapoartele Conferintelor pan-ortodoxe ( Rhodos 1961,1963,1964, 1968), hotarari ,
decizii ale Sinodului BOR.

8
 1.4.METODELE DISCIPLINEI MISIOLOGIE SI ECUMENISM

Prin metoda se intelege, in general, abordarea unei stiinte sub aspectul ei formal si
structural. Teologia este stiinta care studiaza metodic si sistematic adevarurile de credinta
revelate de catre Dumnezeu, formulate dogmatic de catre Biserica si experiate, traite in viata
morala, spirituala, cultica a comunitatii crestine locale in unitatea intregii Biserici.

Misiologia si ecumenismul foloseste urmatoare metode:

1. Metoda exegetico-hermeneutica prin care se interpreteaza corect,
hristologic, eclesial textul revelat si textele Sfintei Traditii;
2. Metoda teologico-speculativa prin care se constituie , se structureaza
sistemul teologiei misionare, teologie prin care Biserica isi exprima adevarul sau in orice
context cultural, social, economic, politic;
3. Metoda ascetico-mistica se refera la persoana misionarului. “Teolog este
cel ce se roaga”;
4. Metoda istorico-generala, cu cele 5 principii : cunoasterea izvoarelor,
clasificarea prin analiza critica, cercetarea lor evolutiv generala etc.
5. Metoda practica , misiunea crestina propriu-zisa, slujirea crestina cu
iubire pentru oameni, izvorata din iubirea lui Hristos ce inspira si calauzeste in toate
situatiile misionare.

1.5. NUMIRI SI IMPARTIREA DISCIPLINEI MISIOLOGIE SI ECUMENISM

Exista denumiri minore si majore.

ÿ Cele minore au fost:

1. halieutica – de la halieuein ( a pescui);

2. keriktica, kerigmatica – de la keryssein ( a anunta , a face cunoscut, a proclama)-
intalnit de 61 de ori in NT;

9
 3. mateutica – de la matheteuein ( a face ucenici) intalnit ca verb de 4 ori si
substantiv de 262 de ori in NT;
4. auxanica – auxanein ( a face sa creasca , a raspandi) , intalnit de 22 de ori;
5. prosthetica- prosthenai ( a adauga, a incorpora comunitatii), 18 ori in NT;
6. propagandistica – propagare ( a propaga) , termen neintalnit in NT.

ÿ Denumiri majore: teologia evenghelizarii, teologia apostolatului, telogia misiunii,

toelogia misionara şi actualmente Misiologie.

Dupa tratatele clasice de Misiologie, materialul este impartit astfel:

A. Misiologia doctrinara;
B. Istoria misiunilor Bisericii sau istoria misionara;
C. Misiografia, activitatea propriu-zisa a misionarilor;
D. Misiologia practica;

A. Misiologie doctrinara sau teologia misiuni este compusa din :

a. Misiologie fundamentala compusa din :

1. Misiologia biblica, prin care Revelatia divina este privita in perspectiva misionara;

2. Misiologia patristica – parintii Bisericii sunt interpretii autorizati ai Sfintei Scripturi;

3. Misiologia sistematica – este o dogmatica si o morala misionara.

b. Misiologia normativa, care este , de fapt, un capitol de drept canonic.

B. Istoria misionara

Istoria poate fi interpretata si ca o istorie a misiunilor Bisericii. Ea cuprinde istoria

crestinarii popoarelor, iar crestinarea unor comunitati continua si azi ( doar 1/3 din populatia
Terrei e crestina). Prezenta crestina este o realitate pretutindeni in lume, chiar daca nu

10
compact peste tot, insa Europa cunoaste un nefiresc proces de secularizare, de diminuare a
trairii in Hristos, fenomen neintalnit in celelalte religii si culturi.

C. Misiografia reda activitatea propriu-zisa a misionarului, statistici ale

experientelor misionare, numarul de persoane convertite sau botezate.

D. Misiologia practica compusa din :

1. Serviciul ( cultul ) divin extern : Laudele, Tainele , ierurgiile;
2. Misiologia spirituala: program de spiritualitate, de rugaciune, prin care se
formeaza teologi si misionari.
Teologia biblica a misiunii analizeaza temeiurile fundamentale biblice, revelationale
ale misiunii crestine, Biblia fiind o “carte misionara”. Misiunea crestina este o realitate
dinamica ce isi are temeiul in Dumnezeu ca realitate dinamica absoluta si in Hristos, “Fiinta
Noua”. Ea are o valoare morala pentru ca avandu-si temei in Dumnezeu ea creaza un
orizont al credintei, sperantei si iubirii, ea are si o valoare estetica, pentru ca in calitate de
trimis al lui Dumnezeu, misionarul anunta Evanghelia ca frumusete, participand la lucrarea
mantuitoare a lui Hristos.
De asemenea, teologia misionara se poate imparti astfel:
- teologie sistematica( adanc inradacinata in spiritualitate, devotiune, meditatie)
- teologie practica ( cuprinde catehetica misionara, liturgica, omiletica, pastorala)
Natura, fiinta Bisericii este una misionara in sensul ca ea este inseparabila de planul
lui Dumnezeu de mantuire a lumii, Biserica fiind astfel o necesitate mantuitoare pentru
intreaga populatie a lumii. Misiunea este strans legata de cult si liturghie, formand
evenimente de marturie si evanghelizare continua pentru poporul lui Dumnezeu.
Misiunea Bisericii are ca element fundamental evanghelizarea prin care aceasta isi
exprima invatatura Sa, respectiv Evanghelia lui Hristos, si dogmele, dreapta invatatura
formulata de Biserica in timp prin intalnirea cu culturile , ideologiile altor popoare.
Educatia misionara se face in biserici, in scoli, in cercuri misionare si ea trebuie
facuta in functie de varsta celor instruiti.
Pastorala misionara se leaga de intreaga sfera a vietii crestine, pentru ca implica
intimitatea relatiei cu cei carora se predica Evanghelia.

11
 Apologetica misionara – cap. imp. in misiologie - are o istorie veche si poate fi
periodicizata:
- impotriva vechiului paganism greco-roman;
- anti-iudaica si anti-musulmana in Evul Mediu;
- antiumanistica in perioada Reformei;
- antideista in epoca Luminilor;
- antinaturalista, antipanteista si antimaterialista in societatea de azi.

1.6. OBIECTUL MISIUNII CRESTINE. CUI SE PROPOVADUIESTE

EVANGHELIA?

Evanghelia nu este o ideologie pe care trebuie s-o impunem altora, ci un mesaj pe care
Biserica lui Hristos il ofera lumii, care are absoluta trebuinta de el, spre a fi ea insasi in
identitatea ei.

Ea trebuie adresata:

1. Credinciosilor, membrii Bisericii, care traiesc pe Hristos implinind poruncile Lui,

participand la viata liturgica a Bisericii. Ei sunt cele 99 de oi sau cele 9 drahme de argint care au
nevoie permanent de a-si aprofunda viata duhovniceasca si care dau marturie pentru altii despre
viata lor in Hristos. Sf. Ioan Gura de Aur spunea :”Nu cred in mantuirea unuia care nu
incearca sa mantuiasca si pe altii”.
2. Crestinii care frecventeaza Biserica din obisnuinta, rutina, fara a constientiza sensul
profund, esential al vietii in Hristos, sau cei care nu-l traiesc pe Hristos, nu participa la viata
Bisericii, cautand sa-si justifice pozitia lor in numele unei religii interioare , a unei autonomii si a
unei autenticitati spirituale personale. Ei pot fi oameni simpli sau intelectuali care , desi poarta
ontologic amprenta lui “homo religisus” prin chipul divin si prin Taina Botezului, sunt inchisi
ideilor si experientelor religioase.
3. Necredinciosii, ateii unei lumi cuprinse tot mai mult de secularizare, concept prin care
trebuie sa intelegem o viziune despre lume si viata potrivit careie acestea se explica prin ele
insele, fara a mai fi nevoie de a se recurge la Dumnezeu, devenit astfel inutil.

12
 4. Necrestinii care traiesc si lucreaza in vecinatatea noastra , in aria misionara a
bisericii locale, a parohiei, si care de multe ori sunt misionari ai religiei pe care o marturisesc
(musulmani de exemplu) sau reprezentanti ai religiilor asiatice.
5. Celor de departe, celor care nu au auzit de Evanghelia lui Hristos si nu-l cunosc pe
El, oamenilor altor religii, o misiune esentiala, autentica a Bisericii astazi, cand aproape 2/3 din
populatia Terrei este necrestina, fapt datorat si exploziei demografice a Asiei si Africii unde
elementul necrestin este majoritar.

1.7. SUBIECTUL MISIUNII CRESTINE. CINE PROPOVADUIESTE

EVANGHELIA?

Biserica este subiectul evanghelizarii, al propovaduirii lui Hristos prin toti cei care traiesc
in sanul ei, prin toti membrii ei.
Exista o anumita ordine a celor ce sunt datori sa faca evanghelizare:
1. Ierarhia, clerul Bisericii, episcopul preotul si diaconul sunt “maestrii credintei”, ai
marturiei crestine , ai propovaduirii Evangheliei. Preotia Bisericii este semnul iubirii lui Hristos .
( Sf. Ioan Gura de Aur).
2. Monahismul a detinut si detine un rol foarte important in biserica, in misiunea ei in
lume, deoarece monahul , ca ascet, are o disponibilitate totala pentru Hristos, prin viata virtuasa,
prin sfintenie. El este un invatator si propovaduitor al adevarului crestin in mod deplin.
3. Laicii. Ortodoxia a redescoperit teologia laicatului, care se impartaseste de lucrarea
Bisericii si marturiseste prin cuvant, fapta, si viata, Evanghelia.
4. Tineretul , cu entuziasmul sau, cu libertatea sa , trebuie sa aleaga calea vietii, pe
Hristos, intr-o lume in care pericolul de a cadea prada ispitelor este foarte mare. Ei, prin daruirea
lor, se pot face apostoli fata de alti tineri indiferenti religios.
5. Familia este un factor de misiune crestina, fiind o “biserica domestica, casnica”. Astazi,
ea este amenintata in structura ei, de unele tendinte antifamiliale si antiumane, trebuie sa isi
constientizeze realitatea ei de marturie crestina, prin credinta, educatie crestina a copiilor.
6. Gruparile crestine, asociatiile crestine, care apartin structurii eclesiale si care prin zelul
lor , prin iubirea lui Hristos, pot sa dinamizeze misiunea ei spre a-I atrage pe toti crestinii in viata
sacramentala, liturgica si filantropica a parohiei. ( ASCOR, ATOR).

13
 1.8. LITERATURA MISIONARA

Literatura misionara este vasta, intinzandu-se pe 2 milenii de misiune crestina. Principalele

izvoare ale misiologiei ortodoxe sunt Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Totusi, primele
cursuri de misiologie in sens academic, apar in Apus, la protestanti. In 1590, Adrian Saravia,
editeaza un prim curs de misiologie. Fr. Schleiermacher, teoretizeaza faptul ca la originea
religiei este sentimentul si introduce misiologia ca disciplina teologica la 1830.
Un precursor in istoria Bisericii al misiologiei ca stiinta poate fi considerat Eusebiu de
Cezareea cu lucrarea Istoria Bisericeasca. De asemenea , un alt reper poate fi si Toma
d’Aquino cu Summa contra Gentiles.
ÿ In BOR, cateva referinta misiologice din literatura teologica sunt:
- Vasile Ispir, “Indrumarea misonara a Bisericii ortodoxe”;
- Pr.Prof. Dr. Dumitru Radu, “Indrumari misionare”;
- Pr.Prof. Ion Bria, “ Credinta pe care o marturisim”;
- Idem, Ortodoxia in Europa, Locul spiritualitatii romane;
- I.P.S. Antonie Plamadeala, Ca toti sa fie Una;
- Pr. Gh.Petraru, Ortodoxie si prozelitism;
- P.S. Grigorie Comsa, In slujba misionarismul orthodox.

ÿ Manuale de sectologie si de filantropie crestina la noi:

ÿ Pr. Prof. Achimescu , Noi miscari religioase;
ÿ Episcop Grigore Leu Botosaneanul, Confesiuni si secte, Studiu Istoric-
misionar;
ÿ Al. Constantinescu, Sectologie . Istoricul si combaterea sectelor din Romania;
ÿ Diac. Prof . P.I.David, Manual de sectologie;
ÿ Arh. Cleopa Ilie, “Calauza spre cunoasterea si apararea credintei ortodoxe”;
ÿ Pr. Vicovan, “Dati-le voi sa manance! Filantropia crestina – istorie si
spiritualitate“.

ÿ Problematica misionara se regaseste intr-o literatura vasta din care amintim:

14
 ÿ Pr. Prof. Ioan G. Coman, “ Si Cuvantul Trup s-a facut”;
ÿ Prof. Grigorie Marcu, Saul din Tars;
ÿ Dr. Petru Rezus, Curs de Teologie fundamental;
ÿ Ioan Gh. Savin, Apararea credintei. Tratat de apologetica;
ÿ Pr. Sabin Verzan , Sf. Apostol Pavel.
ÿ Studii misionare;
ÿ Dr. Petru Rezus, Teologia ortodoxa contemporana;
ÿ Pr. Prof. Corneliu Sarbu, Teologia Fundamentala.
ÿ Dictionare:
ÿ Dictionary of Mission, Theology, History, Perspectives, by Karl Muller;
ÿ A History of Ecumenical Movement, Ruth Rouse , Stephen Charles Neill;
ÿ World Christian Encyclopedia, Oxford;
ÿ Martyria- Mission. The Witness of the Orthodox Church Today.
ÿ Carti, Studii straine:
- Pr. Dr. Antonios Alevizopol, Ortodoxia in fata sectelor;
- Charles Andre Bernard, Traite de theologie spirituelle;
- Boris Bobrinskoy, Le mystere de la Trinite;
- Vladimir Lossky, Teologia mistica a Bisericii de rasarit;
- Idem, Introducere in teologia ortodoxa;
- Andrew Louth, Deslusirea Tainei. Despre natura Teologiei;
- Alexander Schmemann, Din apa si din Duh;
- Idem, Taina Imparatiei;
- Idem, Introducere in teologia liturgica;
- Tomas Spidlik, Spiritualitatea Rasaritului crestin;
- Paul Evdokimov, Arta Icoanei. O teologie a frumusetii;
- Ieromonah Alexander Golitzin, Mistagogia, experienta lui Dumnezeu in Ortodoxie.

II. MISIUNEA CREȘTINĂ ȘI EVANGHELIZAREA

2.1. MISIUNEA EXTERNA SI INTERNA

15
 Misiunea crestina este proclamarea Ev. in lume; Mantuitorul – Apostoli – Episcopi si
preoti;
Biserica = misionara in fiinta sa, traieste sa se extinda in timp si spatiu; Mandat
dumnezeiesc (Mat.28,19-20);
= prezenta si lucrarea lui Hristos in Duhul Sfant.
Boris Bobrinskoy: ”misiunea B. poate fi inteleasa in functie de Invierea lui
Hristos...inainte de toate, o misiune a comunitatii, de comuniune, deoarece comunitatea trebuie
sa reflecte dragostea”(Taina Bisericii, pp. 53-54)
Ioan 13,34; 15,12,17: ”Sa va iubiti unii pe altii...intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti
ucenicii Mei”.
Modernismul, epoca ratiunii absolutizante, ideologia atee, scientalismul tehnocrat =
proces de decrestinare, secularizare, refuz al lui Dumnezeu → de la o Europa cu misiune externa
la una cu necesitati de misiune interna.
Misiune exterioara = trimiterea misionarilor la necrestini, pentru a-i converti la
Evanghelie (sens clasic);
Misiune interna = reevanghelizare, recrestinare, cu marturie vizibila pentru Hristos si
Biserica Sa.
- marturisire prin actul de credinta ca B. a existat, exista si va exista si nici portile
iadului nu o vor birui (Mat.18,18).
Primirea Evangheliei e legata de M. de viata omului:”cel ce va crede si se va boteza se va
mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi”.(Mc.16.16).
Misiunea externa – era o lucrare structurata in B Occ. si Orient (Evanghelizarea
Europei, Asiei si Africii); confesiunile rupte din B. preiau constiinta misionara dublata de
practica misiunii;
Ruperea → Evanghelizarea a transmis si particularitati dogmatice, culturale si spirituale
specifice, asociata cu colonizarea, fiind strans legata de institutiile politice, sociale si culturale.
Identitatea ecclesiologica a B. Ortodoxe: model apostolic, dreapa marturisire si doxologie.
→ tezele misiologice sunt receptate deopotriva deschis si critic;
Deschis – fundamentate biblic, refleca intensa si profundareflectie teologica;

16
 Critic – perspectiva transcedentala, teologica, soteriologica, cu deschidere spre eshatologie,
spre Imparatie, pentru Biserica si misiunea ei. Biserica areo dimensiune istorca,
dimensiunea Istorica = Crucea si Invierea Domnului, Cinzecimea.
Relatia Imparatie/Biserica = tensiunea creatoare si plinitoare dintre deja si inca nu:
”Multumim pentru ca ne-ai dat Imparatia Ta ce va sa vie”.(Liturghie)
Misiunea B. in istorie = nu doar extensiunea geografica si cantitativă ci şi memoria vie
a evenimentului mantuirii, prezenta insasi a Domnului treimic experiat haric si sacramental ca
lumina si comuniune.
Dimensiuneamisionară - concretizare: crestinari de popoare, prezenta marturisitoare,
nostalgia unitatii, dorinta de cale dreapta, sfintenie, explozie de bucurie pascala transmis din
generatie in generatie; intelegerea misiunii in perspectiva intensiva, interna, cu libertatea
plinatatii interioare sprin suferinta si transfigurare ca sfintenie.
BOR – contextul otoman si comunist – rol major in pastrarea credintei (misiune
externa = ajutor financiar si material pt Athos, Ierusalim, crestini arabi, georgieni, etc.)
Structurarea etnica a Ortodoxiei → specificul misiunii interne: transmiterea dreptei
credinte de la o generatie la alta; m.i. = intreaga lucrare sfanta a B. in orizontul ariei ei
canonice/administrativ si sacramantrale/harismatic.
ÿ Mediile occidentale :
- s-au dezvoltat ideologiile atee;
- s-au accentuat inegalitatile sociale; B. a dezvoltat programe sociale de tip orizontal:
- s-au inasprit conditiile de viata; scoli, asistenta sociala, programe sociale.
- s-a extins saracia.
Sf. Grigorie de Nyssa: ”Cine priveste spre biserica, priveste spre Hristos, care Se
zideste si Se mareste (extinde) pe Sine Insusi prin adaugirea celor ce se mantuiesc”.
Mantuitorul a intemeiat o singura B.: ”Este un Domn, o credinta, un botez, Un
Dumnezeu si Tatal tuturor care este peste toate si prin toate si in noi toti”(Ef.4, 5-6). Domnul e
descoperit in B. obiectiv si subiectiv, la superlativ.
Misiunea B. e una: a-si incorpora siesi pe oamenii din totdeauna si de pretutundeni in
acest cerc al iubirii trinitare mantuitoare;
Temeiul Misiunii B. este in Tatal, lucrarea in Fiul, iar plinirea in Duhul Sfant.

17
 Prin misiune, B. se extinde in spatiu si timp oamenilor facand din acestia Trupul Tainic
al lui Hristos.

2.2. TEMEIUL, MOTIVATIILE SI SCOPURILE MISIUNII CRESTINE

Temeiu, motivatia si scopul – sunt de natura teologica, anume comuniunea cu

Dumnezeu - Treime revelat oamenilor.
Pacatul primordial = separarea omului de Creator;
Jertfa Mantuitorului si Trimiterea Mangaietorului = inoirea umanitatii – timpul B.
Misiologia Ortodoxa – perspectiva trinitara = Dumnezeu ne cheama la impartasire cu
El.
Nikos Nissiotis avertizeaza asupra relativismului eclesial prin accentuarea aspectului
eshatologiei B. si a unitatii ei: ”unitatea B. este o realitate absolut prestabilita de Dumnezeu ...
Unitatea intre oameni in B. este consecinta/reflectarea evenimentului unitatii Tatalui cu Fiul in
Duhul Sfant, realizata in B. istorica. ... unitatea nu este doar un atribut al B. ci insazi viata Sa,
este intrepatrunderea divino-umana vesnica.”
Misiunea B. = de a oferi harul cu frica si cutremur tuturor celor ce-l primesc pe Hristos.
Temeiul si scopul = unirea oamenilor in har cu Dumnezeu (Romani 16,25).
Sf. Maxim Marturisitorul: fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu,”omul este dupa chipul
B., iar B. dupa chipul omului”.
ÿ I. Motivatiile teologice ale misiunii:
1. ascultarea de mandatul evanghelizator al lui Hristos;
2. raspuns la iubirea dumnezeiasca crucificata in Hristos;
3. motivatia doxologica – Dumnezeu sa fie cunoscut si adorat de cat mai multi oameni;
4. motivatia eshatologica – misiunea contribuie la realizarea Imparatiei si eliberarea din conditia
umana pervertita de pacat;
5. convertire = iubire, cale, viata, singurul adevar, comunicare interpersonala intre Dumnezeu si
om (I Ioan 4,8):
6. umanismul crestin, filantropia, slujirea semenilor, mila fata de cei suferinzi si marginalizati,
aflati la un nivel rudimentar de civilizatie. Teologul Y. Congar face o apreciere intre
evanghelizare si civilizatie.

18
 ÿ II Motivatiile neteologice ale misiunii:
1. motivatia imperialista – cucerirea si exploatarea lumii non-occidentale; actiuni politice si
economice;
2. motivatia culturala – viziuni europocentriste de superioritate a culturii occidentale fata de
oricare alta;
3. motivatia comerciala – exportarea celor ”3C”: credinta, comert, civilizatie in spatiile
neoccidentale.
ÿ Scopurile misiunii crestine:
1 .Teologic – mantuirea oamenilor prin incorporarea in Trupul Tainic al lui Hristor + aspect
soteriologic;
2. Eclesiocentric – inradacinarea B. peste tot in lume pentru a incorpora intreaga umanitate
(plantatio Eclesiae);
3. Formare Crestinismului social – formarea societatii crestine (social Gospel);
4. Imbunatatirea macrostructurilor – perspectiva seculara, transferarea modelului
civilizational occidental in lume prin pace, prosperitate, afaceri economico-financiare;
5. Instaurarea in lume a Imparatiei lui Dumnezeu (Misio Dei).

ÿ Activitati caracteristice misiunii actuale:

- trimiterea de misionari;
Sinteza acestei activitati (misiologul K. Muller):
- activitatile acestora; a. Propovaduirea credintei;
- aria geografica misionata; b. extinderea Imparatiei lui Dumnezeu;
- societatea misionara ce-l trimite; c.convertirea popoarelor;
- lumea necrestina -”camp al misiunii”; d. Intemeierea de noi B.
- centrul de unde se extinde misiunea in apropiere;
- comunitate locala ce depinde de sprijinul unei B. mai vechi;
- servicii speciale pt. aprofundarea si extinderea credintei.
ÿ Factorii ce determina criza de misiune a B. de astazi:
1. progresul stiintific si tehnologic dublat de fenomenul secularizant – pierderea credintei prin
modul de viata modern;

19
2. occidentul misionar = proces de decrestinare; anual 53000 pers. parasesc B. (neopaganism,
ateism, superstitie);
3. neputinta separarii spatiului crestin de cel necrestin – contextul pluralismului religios si
cultural;
4 . misiunea occidentală = colonizare si exploatarea populatiilor unde se facea misiune;
5. scindarea saraci-bogati: Bogatii = crestinii occidentali → reticenta lumii a 3-a de a se
converti (Papa Paul Ioan II in Peru);
6. aparitia teologiilor contextuale, ale lumii a 3-a: eliberarii, asiatica, africana, feminista,... –
schimbarea paradigmei.

ÿ Cele 4 motivatii misiologice

1. convertirea prin valorizarea deciziei si angajarii misionare pt. Hristos – riscul spiritualitatii
individualiste;
2. motivatia eshatologica - realitatea viitoare a Imparatiei intr-o asteptare nerabdatoare;
3. plantatio Ecclesiae - extinderea si structurarea B in lume → B.=Imparatia;
4. motivatia umanitara: actiuni sociale si de justiti – dezvoltarea si optimizarea societatii;
Misiunea crestina – pune in lumina relatia dinamica dintre Dumnezeu si lume in temeiul
Revelatiei;
→ nu ofera legi imuabile ale misiunii; Revelatia = schema aplicabila in toate contextele;
Coordonata esentială ale Misiunii = evanghelizarea.
B. este ”semn si sacrament” →semn = simbol; sacrament = mediere, realizare si
anticipare a Imaratiei lui Dumnezeu.

III. TEMEIURILE BIBLICE ALE MISIUNII CRESTINE

Misiunea B. se articuleaza la Revelatie; Sf. Scriptura → finalitate antropologica,

adresandu-se umanitatii intregi;
Dumnezeu se descopera deplin oamenilor prin Hristos, Revelatia si Revelatorul
(Coloseni 2,9; Evrei 1,1-3);

20
 Experienta interpelarii de catre Dumnezeu si transmiterea mesajului divin prin
persoana aleasa se produce in limbaj uman, cu limitele inerente acestuia.
Misiunea in general trebuie inteleasa pe baza marturiei V. si N.T. despre lucrarea
mantuitoare a Domnului in lume.”Fundamentarea biblica a misiunii se extinde la totalitatea
Cuvintelor lui Dumnezeu”(Donald Senior).

3.1. IDEI MISIONARE DUPA V.T.

Dumnezeu si-a ales un subiect in istorie prin care si-a implinit voia Sa universala de
mantuire a umanitatii;

ÿ Coordonatele credintei lui Israel:

1. este revelata: are ca subiect si obiect pe Dumnezeu ce se adreseaza prin prooroci poporului
evreu;
2. revelatie – perspectiva ascultarii relatiei personale ca ascultare si implinire a voii lui
dumnezeu;
3. imaginea religiei adevarate, monoteiste, manifestata gradual in funcitie de capacitatea
omului in relatia cu Dumnezeu;
Eliberarea din robie – calauzirea prin pustie – incheierea legamantului → relatia cu Dumnezeu =
singura ratiune de existenta a poporului.
ÿ Idei misionare din v.t. in perspectiva crestina:
1. idei misionare fondate pe insusirile lui Dumnezeu de Creator si Sustinator al existentei
spirituale si materiale;
2. perspectiva eshatologica – Yahve = Judecator drept al oamenilor;
3. Dumnezeu e perceput in perspectiva mesianica – reconciliere cu omenirea spre a-i elibera de
pacat.
ÿ Rolul misionar al poporului ales:
1. Inainte de captivitate: prin Israel trebuiau convertiti paganii la monoteism – prozelitii
dreptatii si portii (fara circumscriere);
2. In timpul si dupa captivitate babilonian- V.T poate fi comentat integral in persp. Misionara:

21
 ÿ instituirea sinagogii = semn al dreptei relatii cu Dumnezeu; kerigma vetero-
testamentara(G.von Rad) = unitatea B
ÿ ziua odihnei = comuniune cu Dumnezeu (homo festivus); V.T.= istorie profetica
si profesiune istorica;
ÿ traducerea scripturii = Septuaginta. Alegerea pop.ev.= subiect al slujirii pt. toate
pop.
ÿ Monoteismu = Dumnezeu e unic, adevarat si transcendent; Moise = prefigurare
a intimitatii crest.cu Dumnezeu;
ÿ exercitiul moral = atragerea celor impresionati de rigurozitate; Urcusul pe munte
= unire mistica suflet – Domnul.
ÿ speranta mesianica = a lui Dumnezeu Insusi; Profetismul-mesaj valabil pt.
conditia umana.
ÿ Puncte culminante ale mesajului misionar universal al V.T.:
1. Isaia40,10-11; 42,1-4 prin Israel toate popoarele sunt asteptate la mantuire prin alesul lui
Dumnezeu, Mesia; personalitate corporativa– atat o persoana singura(Mesia),cat si una
colectiva poporul ales(evreii);
2. modelul profetului Iona – tonalitate misionara universala, impotriva exclusivismului
nationalist si religios (Johanes Blauw);
3. Ps. 28, 45, 94 starea de rugaciune – celebrare comuna, pietate exprimate in cuvinte;
diminuatre aproape totala a distinctiei dintre pietatea formala liturgica si pietatea populara,
dintre ceea ce este oficial si ceea ce este popular, dintre regimul sacru si cel profan, templu si
casa, religios si secular (Donald Senior).
Proces de inculturatie a Scripturii – spiritul contemplativ crestin = ”Dumnezeul meu”
comuniune cu Dumnezeu;
Sensul V.T. – al mesianismului, al asteptarii lui Dumnezeu, a prezentei Sale mantuitoare
intre oameni; Dumnezeu e prezent dinamic, sacramental, in umanitatea rascumparata in Hristos –
in cei corporati in Trupui Sau. Misionarul adevarat al V.T. este Dumnezeu care a salvat
poporul evreu;
Istoria lui Israel = Istoria lui Dumnezeu cu poporul chemat la credinta.
Apocaliptica iudaica – astaptarea mesianica, speranta eliberarii ce a deviat de la sensul
spiritual; = idee fantasmagorica de dominatie mondiala (comunitatile eseniene).

22
 3.2 NOUL TESTAMENT

Mesajul Mântuitorului Hristos, constă esențial în anunțarea Împărăției lui Dumnezeu și

a relației cu noul popor ales, noul Israel, după ce vechiul Israel a refuzat pe Hristos .Noul
Testament are un caracter misionar, iar inceputul teologiei misiunii coincide cu inceputul
teologiei crestine, misiunea fiind „mama teologiei”.
Temeiul misiunii este Revelatia si autocomunicarea lui Dumnezeu in istorie.
Imparatia lui Dumnezeu este mesajul central al Mantuitorului Hristos si inimia misiunii crestine.
Aceasta Imparatie implica dimensiunea mantuirii esentiala, dar mantuirea, eliberarea de rau de
pacate include si vindecarea de boli fizice pentru a instaura in lume dreptatea, bucuria si pacea.
Astefel misiunea semnifica propovaduirea si manifestarea Imparatiei universale a lui Hristos
dar in acelas timp un dar al Duhului Sfant. Misiunea bisericii in lume incepe cu pogorarea
Duhului Sfant peste apostoli a Cincizecimii. A intelege sensul misiunii dupa Noul Testament
inseamna a intelege persoana si opera Mantuitorului Hristos.
1. Prima Evanghelie, cea a lui Matei este in mod esential un text misionar prin referinte
dese la Imparatia lui Dumnezeu exprimate in parabole. Expresia Eu sunt cu voi pana la sfarsitul
veacurilor, evidentiaza faptul ca credinta, asa cum arata si S.KIERKEGAARD opereaza
contemporaneitatea, adica un dute-vino neincetat. Evanghelistul Matei ofera paradigma
misiologica a ucenicului in misiune care adora pe Domnul Hristos si implineste legea
evanghelica a iubirii in contextul imbinarii ortodoxiei credintei, ortodoxia faptelor.
Evanghelistul Matei scrie despre Evanghelia Imparatiei (4,23; 9,35; 24,14), Hristos care este
punctul crucial al intregii istorii (Donald Senior) fiind implinirea fagaduintelor facute de
Dumnezeu poporului ales.
Sfantul Matei acorda lui Iisus titluri precum Emmanuel, Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Fiul Omului, Domnul sau slujitorul. In capitolul 10 Evanghelistul relateaza trimiterea
ucenicilor in misiune inainte de Invierea lui Hristos, misiune limitata la oile cele pierdute ale
Casei lui Israel (10,6). Sfantul Ioan Gura de Aur interpretand acest capitol arata ca misiunea
ucenicilor se savarseste prin porunca si puterea lui Hristos (Omilii la Matei 32,2).
Cateva concluzii din perspectiva misiologica dupa Evanghelia Matei pot fi formulate
astfel: Iisus Hristos este Domnul Inviat care trebuie sa fie adorat fiind cu noi pana la sfarsitul

23
veacurilor. In numele si cu puterea Lui, Biserica boteaza si invata pe crestini ca trebuie sa
implineasca vointa Tatalui si sa se iubeasca intre ei. Evanghelia are un caracter misionar
pentru ca Sfantul Matei vrea sa incurajeze pe membrii comunitatii sa dea marturie despre
Hristos.
2. Evanghelia dupa Marcu evidentiaza si accentueaza dimensiunea vindecatoare si
ecsorcista a lucrarii Mantuitorului Hristos prin care se ilustreaza puterea Sa Dumnezeiasca si
Imparatia lui Dumnezeu. Dupa cum Hristos face din cruce, model pentru apostolat, tot asa
biserica in misiunea ei va cunoaste suferinta, jertfa, crucificarea spirituala. Mesajul misionar al
Safntului Marcu este unul radical, sub semnul imperativului, al deciziei si convertirii imediate
pentru Hristos ca unica solutie pentru viata spirituala pentru mantuire: Mergeti in toata lumea si
propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui iar cel ce
nu va crede se va osandi (16,15-16). Caracterul numinos al Evangheliei!
Dumnezeirea Mantuitorului se evidentiaza mai ales prin vindecari si alungarea
demonilor, prin puterea exercitata asupra naturii si prin manierea prin care reactioneaza oamenii
la cuvintele si minunile Sale si mai ales fata de invierea Sa din morti. Toate aceste calitati prin
care se manifesta numinos-ul, fac ca El sa fie inteles ca revelatia lui Dumnezeu ca prezenta lui
Dumnezeu Insusi in Iisus din Nazaret. Evanghelia evidentiaza si aspectul autoritatii lui Hristos
prin tilturile de Fiul eshatologic al Omului sau de Fiul transcendent al lui Dumnezeu, Domn al
sambetei si altele.
3. Sfantul Evanghelist Luca a introdus notiunea de istorie a mantuirii ce cuprinde trei
perioade (H.Conzelmann) : a. Perioada lui Israel pana la Sfantul Ioan Botezatorul, b. Cea a
lucrarii mesianice a Mantuitorului si c. Epoca Bisericii inaugurata in ziua Cincizecimii.
Sfantul Evanghelist Luca face trecerea de la intelegerea experientei mantuitoare cu Hristos, a
comuniunii cu El in perspectiva iminentei parusiei, la o viziune istorica a Bisericii. Ea era
alcatuita la vremea sa ca o consecinta a activitatii misionare a Sfantului Pavel mai ales din
crestini proveniti dintre neevrei. In finalul Evangheliei Mantuitorul se arata ucenicilor dupa
inviere la Ierusalim poruncindu-le sa propovaduiasca in numele Sau pocainta la toate
popoarele, incepand de la Ierusalim (24,47) pentru ca El este centrul sacru al lumii. O tema
importanta in Evanghelia Sfantului Luca este aceea a penitentei, a pocaintei pentru pacate
(metanoia) ilustrata in parabola Fiului Risipitor cat si in Faptele Apostolilor prima carte de
misiune si istorie crestina. Misiunea Bisericii are un caracter universal, Evanghelia adresandu-

24
se tuturor, bogati si saraci deopotriva. Atitudinea lui Zaheu este luata ca exemplu de
comportament pe care evanghelistul il asteapta de la cei bogati. Mesajul lui Hristos este si
pentru Bogatul Nemilostiv, al carui refuz ii atrage osanda vesnica.
Sfantul Luca ne ofera o viziune integrala asupra misiunii Bisericii, o misiune pentru
mantuire, asa cum a fost misiunea lui Hristos Insusi in sensul vertical al iubirii de Dumnezeu si
in cel orizontal al iubirii de semeni (10,27). Darul Duhului angajeaza in misiune Biserica,
dezvaluind acesteia imperativul ei misionar. Astfel, Duhul nedespartit de Hristos inaugureaza
misiunea si ghideaza pe misionari, aratandu-le caile si metodele de misiune prin puterea
revarsata peste Apostoli si peste ucenici, peste preotia Bisericii in general. Biserica este martora
vietii, mortii si invierii lui Hristos. Ea comunica lumii adevarul lui Hristos pentru viata si
mantuire, mesaj universal, pentru toti oamenii.
4. Sfantul Ioan Teologul, are un mesaj misionar unic si de o valoare deosebita.
Evanghelia si celelalte scrieri ale sale exprima situatia comunitatii crestine dupa ruptura de
templul ebraic, specificul hristologiei ioaneice, preexistenta Logosului, coeternitatea acestuia
cu Tatal. Evanghelia a patra prezinta pe Iisus Hristos ca revelator unic al lui Dumnezeu cel Viu.
Centrul conceptual al Evangheliei este constituit din imnul Logosului. Acest imn reda si
statueaza originea, scopul si dimensiunile cosmice ale misiunii lui Hristos (Donald Senior).
Hristos se prezinta pe Sine ca fiind lumina, calea, adevarul, viata, painea. Misiunea lui Iisus
este aceea de a face cunoscut numele lui Dumnezeu. Hristos este Trimisul Tatalui pentru a-L
face pe acesta cunoscut oamenilor.
Textul misionar capital ioaneic este acesta: Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe
Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.
Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca prin
El lumea (3,16-17). Sensul misiunii este astfel unul cosmic. Sfantul Chiril al Alexandriei, care
face un indemn mereu actual pentru misiunea Bisericii, acela de a lupta pentru dogmele
Bisericii (Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, 2,3). Pentru unii crestini, angajati in asa-zise
misiuni de evanghelizare, Hristos este doar om, - e drept, unul de o moralitate deosebita peste
care s-a revarsat cu prisosinta binecuvantarea Tatalui. Diferentele doctrinare dintre crestini sunt,
de asemenea, un obstacol in articularea unei marturii crestine unitare, vizibile, entuziaste,
curajoase pentru lumea secularizata de astazi.

25
 Evanghelia a patra relateaza pe larg si despre rolul Duhului Sfant in misiunea
Bisericii. Capitolele 14-16 costituie o adevarata teologie a Duhului Sfant, numit Paracletul,
Mangaietorul. Duhul este Cel care intareste, reconforteaza, mangaie pe ucenicii care nu Il mai
au fizic pe Hristos langa ei. De altfel, Hristos Insusi fericeste pe toti crestinii care in istoria
Bisericii Il vor marturisi in taina credintei prin Duhul Sau: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut
(20,29). Duhul sustine aceeasi relatie datatoare de viata de care s-au bucurat ucenicii in timpul
slujirii pamantesti a lui Hristos. Astfel teognosia si marturia celor ce cred, prin prezenta si
lucrarea Duhului se constituie in experienta misionara a comunitatii. Credinta, iubirea si
slujirea lui Dumnezeu si a semenilor sunt porunci, imperative ale comunitatii rascumparate.
Cu toate acestea adevarul lui Dumnezeu este universal, se adreseaza tuturor oamneilor de
pretutindeni si dintotdeauna fiind singurul adevar spiritual si mantuitor pentru acestia in existenta
lor mundană. De aceea, lumea trebuie evanghelizata, iar comunitatea crestina, Biserica lui
Hristos locala si in universalitatea ei are o dimensiune si o vocatie misionare.
Sfantul Ioan este Teologul iubirii divine, cel care numeste pe Dumnezeu Iubire (I Ioan,
4,8). De aceea, crestinii au vocatia sa dea marturie despre iubirea de Dumnezeu, deoarece ei sunt
din Dumnezeu prin iubire. Doar o asemenea unire adevarata si organica cu Dumnezeu, pe care o
capatam cand ne nastem prin iubire din Dumnezeu – doar aceasta nastere ne poate aduce
adevarata cunostinta de Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este iubire, iubirea ne leaga, ne
apropie duhovniceste si ne uneste cu toate fapturile lui Dumnezeu – si, mai inntai, cu oamenii.
Cel ce isi iubeste fratele Il are pe Dumnezeu. Il cunoaste pe Dumnezeu, caci se naste din
Dumnezeu. Dumnezeu trimite pe Fiul si pe Duhul Sau in lume pentru a intemeia Biserica,
comunitatea sfintilor, pentru a da marturie despre El pentru ca toti oamenii in libertate sa-L
cunoasca si sa-L iubeasca.
5. Sfantul Pavel, considerat primul misionar si primul teolog crestin (David Bosch),
datoreaza opera sa teologica si lucrarea misionara evenimentului intalnirii minunate cu Hristos
pe drumul Damascului. Sfantul Apostol Pavel are o constiinta apostolica si misionara
exemplară, invitand la concordanta deplina intre viata morala proprie si exigentele Evangheliei
lui Hristos. Motivatia misionara in viziunea paulina este iubirea lui Dumnezeu (II Corinteni,
5), iar angajarea misionara are o dimensiune liturgica, sacerdotala si sacrificiala.
Viata misionarului este o viata in Hristos prin purtarea in trup a omorarii Lui, ca si viata
lui Iisus sa se arate in trupul nostru (II Corinteni, 4,10).

26
 Capitolele din Epistola catre Romani 9-11 exprima conceptia misionara a Sfantului
Apostol Pavel si relatia stransa cu teologia sa, fiind un document al istoriei misiunilor, orientat
catre viitor.
Elementele, ideile-forta ale teologiei misionare a Sfantului Pavel pot fi clasificate dupa
cum urmeaza:
ÿ Biserica este comunitatea noua in care membrii ei sunt in raporturi fratesti, iar legea
comunitatii este iubirea si intr-ajutorarea;
ÿ Desi misiunea crestina se desfasoara in lipsuri si suferinta ea este fortificata de Hristos
care asigura triumful Bisericii intru jertfa (II Corinteni, 12, 9-10);
ÿ Scopul misiunii crestine consta in propoveduirea Evangheliei, in impartasirea de harul
mantuirii prin Duhul lui Hristos spre reconcilierea cu Dumnezeu si cu semenii.
Esentiala pentru misiune, in perspectiva subiectului misiunii, este credinta personala
in Iisus Hristos mort si inviat pentru mantuirea lumii, o confesiune, o marturisire facuta pe
temeiul relatiei cu Hristos in iubire si experienta spirituala.
Apostolul neamurilor a lasat Bisericii cele 14 epistole care nu sunt texte misionare in
sens strict, ci corespondenta pastorala a autorului care raspundea la problemele pastorale
particulare ale unei comunitati crestine. Predica si scrisul sau sunt conforme Traditiei (I
Corinteni, 11,23; 15,3), misiunea sa este autentica, avand acordul, aprobarea autoritatii
Bisericii, a Apostolilor. Academismul formatiei sale rabinice a fost bulversat de inopinatul
eveniment de pe calea Damascului. Eruditia sa teologica a fost nevoita sa insereze dupa extaz si
reflectie anahoretica pe Hristos care a devenit centrul de neclintit al credintei si propoveduirii
sale.
Sfantul Pavel este si ramane fidel in mod absolut lui Hristos care i-a aparut –ophthe –
(I Corinteni, 15,8) in experienta de natura vizionara care sta la temelia vocatiei sale si care a
determinat o schimbare radicala in viata sa. Experienta Damascului este o revelatie petrecuta
in interioritatea tainica, in sufletul ales de Dumnezeu direct, de o maniera specifica profetismului
ebraic. Aceasta viziune este concentrata in textul din epistola catre Romani (3,21-30).
Iisus Hristos este Mesia cel asteptat, Persoana istorica, prin care Dumnezeu a realizat
planul Sau din vesnicie de mantuire a lumii. Experienta Damascului a facut din Sfantul Pavel un
ambasador pentru Hristos si un slujitor al reconcilierii.

27
 Sfantul Pavel leaga misiunea sa pentru Hristos si Biserica Sa, apostolatul sau, de
chemarea profetica a lui Isaia si Ieremiea (Romani, 1,1; Isaia, 49,1; Ieremia, 1,5; Galateni,
1,15). Datoria lui este aceea de a raspandi, de a semana cunostinta lui Dumnezeu, cuvantul Sau,
ca de la Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu, in Hristos (II Corinteni, 2,17). Cuvantul,
propoveduirea sa este insotita de darul vindecarii si de alte semne si minuni, iar iubirea
crestina nu consta doar in experienta interioara a bucuriei intalnirii cu cel iubit, ci se manifesta si
concret, comunitar prin facere de bine, ajutor pentru cei aflati in lipsuri si suferinta,
ajutoarele pentru sfinti (16,1).
Mesajul misionar paulin este mereu actual si in orice situatie el poate fi interpretat
spiritual, existential, reflectand datoria personala de intoarcere iminenta la Dumnezeu, de a avea
mintea, gandul – nous – lui Hristos (2,16).
Omul din lume, tentat de atractiile exercitate de idolii acesteia, adulter, desfranare,
necuratie, destrabalare, inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi,
dezbinari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si altele asemenea acestora (Galateni, 5,19-
21), este chemat la eliberare spirituala prin Hristos, acceptand si intelegand suveranitatea Sa
absoluta. Mantuirea lumii, sensul ontologic si existential al omului este dată de Hristos, care
devine centrul vietii spirituale a omului: M-am rastignit impreuna cu Hristos si nu mai traiesc
eu, ci Hristos traieste in mine (Galateni, 2,20).
Sensul vietii omului in plan spiritual, prin care de fapt acesta se defindeste in primul rand
ca fiinta umana, este acela de a cunoaste pe Dumnezeu si a fi cunoscut de Dumnezeu. Dumnezeu
poate fi cunoscut prin credinta in El si cei pe care Acesta i-a trimis in lume prin credinta in
Hristos, Fiul Tatalui intru Care locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii (Coloseni, 2,9).
A fi cunoscut de Dumnezeu inseamna a fi chemat, ales, glorificat de catre Dumnezeu, a fi in
comuniune cu El in experienta teognosica a iubirii, dar al Duhului lui Hristos.
Pentru ca omul sa cunoasca si sa fie cunoscut de Dumnezeu este necesara predica,
anuntul kerigmatic esential, evanghelizarea, anume ca Hristos a murit pentru pacatele noastre
dupa Scripturi; Si ca a fost ingropat si ca a inviat a treia zi (I Corinteni, 15,3-4). Aceste cuvinte
exprima actele divine mantuitoare, sunt adresate omului, sunt compatibile si vin in intampinarea
aspiratiilor sale spirituale, ale dorintei sale dupa Dumnezeu. Cuvantul Evangheliei se adreseaza
tuturor, este pentru toti oamenii, are o destinatie universala: Caci nu este deosebire intre iudeu si
elin, pentru ca Acelasi este Domnul tuturor, Care imbogateste pe toti cei ce-L cheama. Caci

28
oricine va chema numele Domnului se va mantui (10,12-13). Pentru ca oamenii sa cunoasca pe
Dumnezeu este absolut necesara existenta si lucrarea misionarilor, a trimisilor pentru a vesti
Evanghelia, pentru ca oamenii sa auda adevarul lui Dumnezeu, adevarul mantuirii lor, a iubirii
lor de catre Dumnezeu. Oamenii cred prin ascultarea cuvintelor Evangheliei propovăduite de
Apostoli si, apoi, de urmasii lor, episcopii si preotii Bisericii, ierarhia sacramentala a acesteia.
Epistolele Efeseni si Coloseni prezinta eclesiologia paulina. In viziunea paulina,
Biserica este calea si semnul misiunii cosmice a lui Hristos de mantuire a lumii (Donald
Senior). Biserica este implinirea Celui ce plineste toate intru toti (Efeseni, 1,23). Hristos este
atat Capul Bisericii cat si Domnul intregului univers. Strategia misionara a apostolului consta in
implantarea Bisericii in marile centre ale lumii vremii sale ca de acolo Mireasa lui Hristos sa
radieze stralucirea si frumusetea sa in toate zarile, integrand cat mai multi oameni pentru a face
din ei, Trupul lui Hristos.
O exigenta esentiala pentru misiunea crestina este cea a pastrarii unitatii Bisericii,
pentru ca Hristos este unul si unul, logic si ontologic, este si Trupul Sau alcatuit din toti cei care
cred si il marturisesc ca Dumnezeu.
Cunoscut ca misionar prin excelenta, un geniu misionar al tuturor timpurilor, Sfantul
Pavel, cel mai mare din cati s-au pus vreodata in slujba Bisericii (Pr. Sabin Verzan), sugereaza
anumite principii misionare:
1. Dorinta Sfantului Pavel este de a fi in cat mai multe locuri, de a intemeia cat mai
multe comunitati, mai ales in inima marilor metropole pentru ca Evanghelia sa fie auzita de
personalitati politice si culturale.
2. Sfantul Pavel, in lumea religioasa a vremii sale, desi aducea un mesaj tulburator,
inimaginabil pentru cei mai multi, incredibil, avea capacitatea si inteligenta de a lega noua
invatatura de alte credinte religioase din terenul de misiune. Credintele vechi nu erau negate
frontal, ci li se aratau limitele, neimplinirea. Relevant in acest sens este dialogul cu filosofii greci
din Areopagul Atenei care au inaltat o statuie si Dunezeului necunoscut pe care Sfantul Pavel il
identifica cu Hristos cel inviat.
3. Efortul si straduinta de a predica Evanghelia cu sinceritate, cu devotament si
disponibilitate integrale pentru adevarul lui Hristos pentru ca oamenii sa fie eliberati de pacat, de
rau, carcterizeaza misionarismul paulin. Asa cum subliniaza un exeget, sinceritatea a fost puntea
de aur pe care a intins-o Apostolul peste abisul neincrederii pe care l-au deschis in suflete

29
propoveduitorii atator doctrine false, propovăduitori care urmareau adesea numai recoltarea de
aplauze ieftine si interese personale (Pr. Prof. Sofron Vlad).
4. Sfantul Pavel a fost un adevarat parinte, iubitor, plin de grija, de solicitudine, al
membrilor comunitatilor infiintate prin misiunea sa si nascuti prin Evanghelie in Iisus Hristos (I
Corinteni, 4,15). Comportamentul sau fata de fiii sai duhovnicesti tine perfect seama de
diferentele de varsta, sociale, ceea ce denota un profil psihologic deosebit al apostolului.
Apostolul compara in repetate randuri rolul sau fata de cei pe care i-a convertit la Hristos, cu
rolul unei mame (I Tesaloniceni, 2,7) sau al unui tata (I Tesaloniceni, 2,11), caci el i-a nascut
prin Evanghelie in Iisus Hristos (Pr. Vasile Mihoc, Epistola Sfantului Apostol Pavel catre
Galateni. Studiu introductiv, traducere si comentariu).
O consecinta a acestei relatii parintesti cu cei convertiti ai sai a fost corespondenta sa
trimisa acestora, comunitatilor infiintate de el, carti canonice ale Noului Testament, normative
pentru invatatura, morala, disciplina Bisericii.
5. Aceasta adaptabilitate si disponibilitate a apostolului pentru o larga diversitate de
convertiti, fiecare cu mentalitatea sa, ancorata in culturi si traditii dintre cele mai diverse, este
dovada, argumentul incontestabil si graitor de la sine despre principiul universalitatii
Evangheliei. Evanghelia este pentru toate popoarele lumii.
6. Un alt principiu misionar paulin vizeaza moralitatea, viata morala a crestinilor prin
care ei dau marturie, in lumea cazuta prada pacatului si prin aceasta diavolului, forta personala
activa si eficienta ce lupta evident impotriva lui Dumnezeu si a omului, antrenandu-l in intuneric
existential, despre indreptarea in Hristos si locuirea Duhului Sfant in fiinta lor reinnoita prin
har. Cine savarseste pacatul rastigneste a doua oara pe Hristos care a murit pentru
pacatele oamenilor. Insusi trupul omului este templu al Sfantului Duh (I Corinteni, 6,19), iar
pacatele care ofensau in modul cel mai profund si sensibil rigorismul moral al apostolului
excludeau si lipseau pe om de vocatia sa ontologica de fiu al lui Dumnezeu si mostenitor cu
sfintii al Imparatiei lui Dumnezeu.
7. Sfantul Pavel, din experienta sa misionara de o avengura impresionata, in situatii
dintre cele mai diverse, favorabile uneori, dar de cele mai multe ori nefericite, judeca actele
umane prin ochii si cu inima lui Hristos insusi, avertizand pe slujitorul lui Hristos, pe cel ce
predica Evanghelia, de refuzul categoric al unor structuri osificate, incremenite in pacat,
luptatoare impotriva Duhului Sfant, prada inlantuirii duhurilor rautatii.

30
 Indemnul sau este pentru lupta cea buna a credintei (I Timotei, 6,12) spre cucerirea,
dobandirea vietii vesnice. In toate suferintele, umilintele, incercarile, primejdiile, chiar de
moarte, omul lui Hristos, misionar si pastor al Bisericii Sale, este indemnat la statornicie si
rabdare, la smerenie, cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei, Care,
pentru bucuria pusa inainte-I, a suferit crucea (Evrei, 12,2).
In ceea ce priveste situatia materiala, existenta cotidiana cu exigentele ei, apostolul
propune ca aceia care propovaduiesc Evanghelia sa traiasca din Evanghelie (I Corinteni, 9,14),
modest, smerit, cu buna cuviinta, pentru ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor (I
Timotei, 6,10).

V. MISIUNIEA BISERICII ORTODOXE IN CONTEXTUAL MISIONAR

CRESTIN MONDIAL

- misiune = lucrarea, activitatea bisericii;

- Consta in:
- propovaduirea permanenta a Cuv. lui Dumnezeu;
- un mod de viata, de comportament, o existenta crestina, eclesiala, intemeiata pe principiile
evanghelice, omul are acces la acestea prin taina botezului, mirungerii si euharistiei.
Misiunea Bis. trebuie abordata :
ÿ exegetic (analizand in perspectiva misionara textele evanghelice),
ÿ cronologic (evocarea marilor perioade ale misiunii crestine) si
ÿ analitic (enuntarea problemelor actuale).

5.1. MODELE ISTORICE ALE MISIUNII CRESTINE

David Bosch identifica 6 perioade si utilizeaza termenul de paradigma (metoda):

1.paradigma apocaliptica a crestnismului primar;
2. p. elenistica a per. patristice;
3. p. catolicismului roman medieval;
4. p. protestanta a Reformei;
5. p. epocii moderne, numita a Luminilor;

31
6. p. ecumenica in curs de realizare.

5.2. MISIUNEA BIS PRIMARE

In Biserica Cincizecimii exista virtual toate darurile ce se vor manifesta in istoria

Bisericii, este expresia plinatatii Bisericii, avand o structura teandrica, divino-umana.
NT ilustreaza imaginea Bis in unitatea , sfintenia, catolicitatea si apostolicitatea ei, a
BISERICII una dupa credinţa in Hristos si a diversitatii eclesiale in ceea ce priveste numirile
Bisericii.
- intemeiata in si prin taina mantuitoare a lui Hristos, implinita si insufletita prin Duhul Sfant
la Cincizecime.
- Biserica este creatia cea noua, parabolele evanghelice (...) au o seminificatie eclesiala, si
vizeaza Biserica in plenitudinea ei de har si de adevar, incluzand invatatura, Taine, cult, morala
si spiritualitate, ierarhie sacramentala si poporul cel dreptcredincios.
- II Cor 13, 13 – „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si
impartasirea Duhului Sfant sa afie cu voi cu toti” – fundamentul trinitar al Bisericii,
integritatea sa ontologica si dinamica ca dialog, comuniune si iubire intre Dumnezeu si oameni.
-crestinii „templu al Duhului Sfant” si-l zidesc (templul) prin Sf Taine (Botez Mirungere si
Euharistie)

Titluri eclesiologice in NT:

1. Poporul lui Dumnezeu – laos tou Theou – prin jertfa Fiului (Tit 2.14, Efes. 2,10,14-15; I
Pentru 2,9) prin botez – fii ai lui Dumnezeu dupa har.
2. Trupul lui Hristos – soma Hristou – prin si impreuna cu Hr.
3. Templu al Duhului Sfant desemneaza calitatea credintei si a vietii crestinului. Comuniunea
vizibila, marturisitoare a dreptei credinte.
4. Mireasa lui Hristos
- relatia reala din Dumnezeu si oameni, una a iubirii;
- relatia „conjugala”, relatia dintre Hristos si crestini, pe incredere si iubire, jertfa si libertate
responsabila.

32
5. Biserica este mediul comuniunii reale, dintre D-zeu si oameni, in rugaciune. (FA 2, 17-18;
20,28)
6. Biserica este orizontul comunicarii dintre oameni, al filantropiei „strangere de ajutoare
pentru sfinti” (I Cor. 16,1; FA 4, 32-3; Matei 25, 34-36).
- model de solodaritate;
- orizont de filantropie;
NT – viziunea apocaliptica asupra parusiei (I Tes. 3, 10)
Orizontul apocaliptic s-a facut prin metoda istorico-criticismului – Biserica reprezenta
structurarea asteptarilor, a sperantelor apocaliptice ale poporului evreu.
- crestinii Bis primare – Iisus Hr. regalitatea unica si vesnica promisa de Dumnezeu.
- Iisus din Nazaret – Iisus al istoriei;
- credintele si sperantele lor mesianice – Iisus al credintei.
- a vedea Biserica primară ca secta = act de rea credinta – miopie teologica.

5.3. MISIUNEA BISERICII PATRISTICE SI A CELEI ORTODOXE

Sf. Ignatie Teoforul foloseste pt. prima data termenul ecumenicitate.

Epistola catre Diognet - ceea ce e sufletul pentru trup asa e crestinii pentru lume.
- J. Meyendorf „chiar daca nu a existat in teologia patristica si bizantina un tratat clasic de
eclesiologie, Scriptura, Traditia, Tainele, cultul, canoanele ilustreaza si contureaza dimensiunea
eclesiala in complexitatea si inefabilul ei”.
- Biserica este misionara in insasi fiinta ei - B. Bobrinskoy
- principiul misionar al Ortodoxiei – pacificarea poporului si crestinarea lui.
- parohia, manastirea in comuniune si sub autoritatea episcopului – semn al prezentei lui Hristos
si a unitatii Bisericii in Hristos.
- Biserica – comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, ca Trup al lui Hristos si Templu al Duhului
Sfant – Biserica este noua alianta a lui Dumnezeu, Noul Israel ales de Dumnezeu prin Hristos si
sfintit de Duhul Sfant pt. a da marturie desre marirea lui Dumnezeu in lume.
- Pastorul lui Herma – „lumea a fost creata pentru Biserica”
- Ignatie al Antiohiei – „Biserica este comuniunea tuturor celor botezati, a celor ce participa la
Euharistie, avand in centru pe episcop, cu cele ceresti, cu Dumnezeu.

33
- Sin I Ec. Niceea 325 – a formulat insusirile esentiale ale Bis: unitate, sfintenie, catolicitate si
apostolicitate.
- Sf Chiril al Ier. – relatia dintre Bis. si Duhul Sf. – prin Mirungere tot sufletul crestin
este sfintit prin Duhul Sfant.
- Sf Vasile – relatia dintre Bis. si Duhul Sf. in perspectiva moralei eclesiale „unirea
Duhului cu sufletul nu prin atingere (trupesc si netrupesc), ci prin abtinerea de la pacate.”
Sfantul Duh este în fiecare si peste toti (Despre Sfantul Duh).
- Sf. Atanasie si Chiril ai Alexandriei dezvolta o teologie a incorporarii umanitatii in Trupul
lui Hr.
- Fer. Augustin – Biserica ca un Hristos deplin „Christus totus, caput et corpus”
- experienta liturgica si sacramentala – lepadarea grijii lumesti si intrarea anticipata,
simbolica in Imp. lui Dumnezeu.
- functia esentiala a Bis. – de a manifesta si actualiza in aceasta lumea eshatonul, realitatea
ultima a salvarii si mantuirii.
- misiunea Bisericii consta in a realiza plinatatea eshatologica in timp, in istorie prin
comuniune cu Hr., mai ales prin Euharistie si are ca finalitate sfintirea
- are ca obiect omul si lumea, care ofera acesteia iubirea divina – agape.
- confruntata cu gnosticismul Biserica a respins tendinta „elenizarii crestinismului”,
„semitizarii” acestuia – triumf a 3 adev crestine:
a. canonicitatea VT, unitatea revelatiei, continuitatea dinamica dintre VT si NT;
b. venirea lui Hr in istoria oamenilor, intruparea lui D-zeu-Cuvantul;
c. credinta in inviere.

ÿ Repere paradigmatice ale misiunii bizantine si ortodoxe:

1. Teologia ca disciplina intelectuala, dublata si nedespartita de experienta spirituala;

2. Centrarea eclesiologia a misiunii – nu doar o functie a Bis. Biserica este scopul misiunii;
3. Liturghia si Euharistia – cultul divin ;
4. Misiunea si unitatea crestina sunt interconectate;
5. Misiunea se intemeiaza in natura trinitara;
6. Mantuirea si viata nu se reduc la dimensiunea antropologica ci au o dimensiune cosmica;

34
7. Ortodoxia este profund angajata misionar in societate - „Liturghia dupa Liturghie”.

5.4. PRINCIPII ALE MISIOLOGIEI ORTODOXE

Biserica Ortodoxă folosește cu precauție termenul de misiune pentru a face distincție de

prozelitismul catolic, protestant și mai ales neoprotestant. O Biserică nu poate fi un spațiu
misionar pentru alți creștini.
Biserica ortodoxă a face în mod clar o distincție între Misiune, în sensul de vocație a
Bisericii de a proclama Evanghelia, și misiuni, ca activități evanghelizatoare ale unei
confesiuni/denominațiuni într-un spațiu necreștin, legate de multe ori de acțiunea de colonizare.
Pentru Ortodoxie, misiunea se identifică cu tradiția și continuitatea Bisericii în timp, cu
transmiterea credinței de la o perioadă la alta și de la o generație la alta. Obiectivul misiunii
este de a păstra poporul în credință într-o comunitate istorică permanentă, Evanghelia și
Euharistia fiind legate în permanență.
1. Prin misiune, în sens ortodox, se înțelege mărturia despre Dumnezeul cel viu-
Treimea. Sensul misiunii este de a transmite viața de comuniune care există în Dumnezeu, nu
doar transmitere de adevăruri morale, intelectuale, etc. Modelul originar al misiunii este cel din
viața intratrinitară.
2. Centralitatea lui Hristos. Versetul Filipeni 2,11: să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu … este fundamentul și inima teologiei.
Logosul întrupat se află în centrul misiologiei creștine. Misiunea ortodoxă se aseamănă cu
misiunea lui Hristos, în contextul luptei spirituale cu răul, cu păcatul. Misiunea este o cale a
jertfei, a Crucii și implică convertirea de la păcat la virtute. Dumnezeu actualizează actul
chenotic hristic prin Biserica Sa. Scopul misiunii Bisericii este acela al recapitulării umanității
și universului în Hristos.
3. Misunea ortodoxă are și o dimensiune pnevmatologică și sacramentală întrucât e
inseparabil legată de Duhul Sfânt (Troparul Botezului). Persoanele Sfintei Treimi nu sunt
separate, Hristos și Biserica Sa nu se separă de Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, care lucrează mai
ales în Biserică în Sfintele Taine și slujbe, omul este incorporat deplin în Biserică, prin
conlucrarea cu harul și prin efortul lui personal (asceză). Accentuarea aspectului mistagogic

35
(de trăire în particular) al vieții creștine trebuie să se facă în paralel cu mărturia vizibilă,
concretă, publică a calității, a vredniciei de creștin.
4. Conceptul ortodox de misiune depinde de înțelegerea naturii Bisericii (Dihotomie
misiune/Biserică). Lucrarea lui Hristos se continuă în Biserică. Încă de la început misiunea este
lucrarea (activitatea) Ei. Proclamarea Evangheliei e inseparabil legată de Biserică, nu este
separație între misiune și Biserică. Biserica nu este doar o uniune de oameni legați de anumite
interese. Misiunea nu înseamnă proclamarea unor idei teoretice și principii de comportament, ci
implică formarea (nu informarea) de creștini.
Apostolicitatea este de o mare importanță, pentru că incorporarea în Biserică se face pe
temelia Apostolilor și a Proorocilor, într-o continuitate neîntreruptă. Fiecare membru are
responsabilitatea de a da mărturie prin viața sa.
5. Proclamarea Evangheliei prin doxologie și Liturghie (Dimensiunea doxoastică).
Rugăciunea și Evanghelia din Liturghie au un rol de prim rang. Mărturisirea implică și cult
(închinare). Liturghia recapitulează și proclamă evenimentele importante din istoria mântuirii,
anticipează Împărăția ce va să vină și actualizează prezența Euharistică a lui Hristos. Misiunea
ortodoxă este structurată pe Liturghie și pe Sf. Taine. După Euharistie urmează trimiterea cu
pace să ieșim, prin care fiecare credincios devine un apostol. Prin dimensiunea doxologică,
liturgică, misiunea se diferențiază de propagandă, de ideologie.
Misiunea ortodoxă este inseparabil legată de preoție. Libertatea religioasă înseamnă
libertate de cult. Liturghia apare ca un răspuns și o necesitate la oferta lumii secularizate (sport,
divertisment ieftin, etc.). În Biserică, arta liturgică (icoane, imne, etc) nu are o valoare doar
estetică, ci mai ales valoare teologică, de deschidere spre Împărăța lui Dumnezeu.
ÿ Educaţia teologica – educatia de a participa la Liturghie si de a întelege ce se
întampla acolo. Schmemann – convertirea lumii la Hristos este o convertire liturgica.
În Ortodoxie, Evanghelia se propovăduiește în Liturghie, în Taine și în celelalte servicii
divine, cele 7 Laude. În cultul ortodox, Sf. Scriptură este izvorul și temelia vieții liturgice și
spirituale a Bisericii. Biblia este vie în Liturghie.

Pr. Stăniloae (după un model al lui Florovski) prezintă o structură a rugăciunii:

a) Adresarea către Dumnezeu: - se exprimă prezența lui Dumnezeu și trăirea omului a
prezenței Lui;

36
b) Aducerea aminte (aspectul anamnetic) : - faptele minunate ale lui Dumnezeu, încrederea
omului in El și în actualitatea lucrării Lui;
c) Cererea propriu-zisă;
d) Slăvirea lui Dumnezeu în Treime;
e) cuvântul Amin - confirmare doxologică - fidelitatea lui Dumnezeu.
6. Dimensiunea duhovnicească personală ce o completează pe cea cultică, publică.
Idealul creștin este sfințenia, prin împărtășire din sfințenia lui Dumnezeu, iar Biserica are
numeroase exemple în persoana martirilor, sihaștrilor, cuvioșilor, etc.
Sfințenia ca ideal creștin este confruntată cu o nouă gnoză, cu ocultismul, cu dorința de
a crea o lume și o credință nouă. În Răsărit, spiritualitatea, mistica iluminatoare de natura
personală are puterea de a salva de la asaltul modernității. Înțelegerea și propovăduirea Scripturii
e legată de trăirea ei pe calea sfințeniei.
Legatura intima şi profundă dintre misiune si sfintenie!
Bernard: omul care are pe Duhul Sfant intru el este apt de a întelege sensul adânc al
Scrupturilor şi de a calauzi pe altii pe calea sfinteniei si a plinatatii vietii.
7. Contextualizarea Evangheliei în cultura națională, a universalului creștin în
particularul local – principiu de bază și înseamnă relația dintre cultura națională și credința
creștină.
Inculturație:
1. Etimologic - inserția de valori noi în moștenirea cultural-spirituală;
2. În viziunea creștină de azi- mișcarea ce există în culturile locale prin care creștinismul este
prezentat și formulat pentru a fi trăit de acea comunitate.
Aculturatie – iei din cultura altuia şi transferi la tine.
Inculturația d.p.d.v. misionar este procesul de evanghelizare prin care creștinismul e
asimilat de o cultură pentru a fi trăit și exprimat într-un mod propriu și potrivit acelei culturi.
Integrarea creștinismului în cultura etnică = indigenizarea. Istoria popoarelor ortodoxe s-a
identificat cu Ortodoxia, care i-a dat formă. Misiunea în slujba Bisericii, Biserica în slujba
națiunii = Biserica a apărat înteresele poporului chiar împotriva clasei conducătoare și a
autorităților. Orice Biserică locală este un prototip în sânul unei comunități universale.
8. Dimensiunea ecumenică a Ortodoxiei. Ortodoxia se numește pe sine în cadrul
mișcării ecumenice forma actuală, istorică, văzută a Bisericii Universale neîmpărțite din primele

37
veacuri. Ea păstrează fondul dogmatic, structura liturgică și ordinea canonică pe care se
reazămă unitatea Bisericii Universale.
Ecumenism provine de la oikumene: oikeo,ein- a locui. Oikumene înseamnă lumea
locuită, casa oamenilor și implică ideea de universalitate și unitate a omenirii.
Ecumenism:
1. Teologic - unitatea creației ;
2. creștin - universal, catolic, valabil pt. toți oamenii. Unitatea creștină a fost mărturisită
încă de la început de părinții apostolici (Sf. Ignatie îl fol. Prima dată).
3. în sens actual - acțiunile creștinilor ce au dus la creearea unor foruri sau organisme
ecumenice (de unire). Începutul ecumenismului e considerat că a avut loc în 1910 la
Edibourgh, Scoția. Cel mai important for, este Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
Prin participarea în CEB, Ortodoxia întreține un dialog cu celelalte confesiuni și își face
cunoscut tezaurul de valori, deși în moment se află într-un impas întrucât valoarea promovată
acum este diversitate fără discernământ.
Biserica se caracterizează și astăzi în lucrarea misionară prin CREDINȚA în Părinți,
Apostoli și martiri, prin SPERANȚA în prezența noastră în lume în cadrul providenței divine și
prin IUBIRE.

5.5. PARADIGMA MISIONARĂ A BISERICII ROMANO-CATOLICE

În Evul Mediu, misiunea catolică a fost marcată lingvistic de latina medievală, între
600-1500 și de concepția naturii umane căzute în păcat și moartea substitutivă a lui Hristos
de sorginte augustiniană .
Această teologie creează o viziune dualistă: cetatea terestră (lumea) trebuie supusă
cetății cerești (Biserica Romei). Motto: Silește-i să intre (Luca 14,23). --- pretenția Romei la
autoritate supremă, războaie religioase, convertiri forțate, etc.
Misiunea Occidentală coincide cu era colonizării, iar civilizația superioară (Europeană
d.p.d.v. tehnic, economic și militar) impunea cultura ei, inclusiv religioasă.
Iezuiții utilizează pentru prima dată noțiunea de misiune în sens clasic = trimiterea de
oameni ai Bisericii pentru a converti pe necreștini. Această datoria a fost asumată de unii regi,
apoi de papă prin De propaganda fide. Până la conciliul II Vatican, cei ce nu treceau sub

38
autoritatea papei erau anatematizați, excluși, având la bază concepția tomistă că fiecare are
locul său în univers pentru a ajunge la armonia celor două lumi - terestră și cerească. Astăzi
misiunea B.C. a luat o direcție nouă datorită spiritului ecumenist, democratic.
Mai există un model eclesiologic augustinian la bază care spune că orice botez este valid
pentru că Hristos este Cel ce botează, dar este roditor doar prin aderarea la Biserica Romei,
singura biserică adevărata, al cărui cap este urmașul Sf. Petru - papa fiind principiul unității.
Această pretenție de supremație a papei străbate istoria prin diferite acte în care a fost afirmată:
bula Unam Sancta-papa Bonifaciu VIII 1302; decretul conciliar Unitatis Redintegratio;
enciclica Ut unam sint a lui Ioan Paul II din 1995.

5.6. MISIUNEA IN PERSPECTIVA BISERICILOR REFORMEI

Textul misionar care exprima esenta misiunilor protestante este din Romani 1; 16-17:
,, Caci nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos, pentru ca este putere a lui Dumnezeu spre
mantuire a tot celui ce crede, iudeului intai si elinului. Caci dreptatea lui Dumnezeu se
descopera in ea din credinta sis pre credinta, precum este scris: Iar dreptul din credinta va fi
viu”
Misionarismul protestant are cinci caracteristici:
1. Justificarea prin credinta;
2. Coruptia totala prin pacat a naturii umane;
3. Dimensiunea subiectiva a mantuirii, spre deosebire de scolastica ce considera teologia mai
mult ca o ,,scientia argumentativa”;
4. Afirmarea rolului individului si a responsabilitatii personale a acestuia prin sacerdotiul
intregului popor a lui Dumnezeu;
5. Rolul central al Scripturii in viata Bisericii, cu consecinta imediata ca predica, cuvantul
este superior imaginii, ca auzirea este mai importanta decat vederea, mergand pana la a
considera sacrament chiar cuvantul-,,verbum visible”(Calvin), ,,sacralizandu-se Biblia insasi”.
Suprimand ordinile monahale, protestantii s-au lipsit de un instrument important pentru
misiune.
Pentru protestanti, in general, unitatea de credinta inseamna pastrarea identitatii
confesionale cat mai aproape de originea, de forma ei apostolica.

39
 Specific protestantismului (Luther, Calvin) este conceptia eclesiologica despre Biserica
eveniment, opus institutiei, conceptie eclesiologica traditionala. Biserica este evenimentul
adunarii credinciosilor pentru celebrare, cand se predica curat Evanghelia si se administreaza
sacramentele conform Scripturii.
Biserica Anglicana, membra a lumii protestante, este adepta a conceptiei eclesiologice a
“ramurilor Bisericii”. Conform acestei conceptii, toate Bisericile, Ortodoxa, Romano-Catolica
sau protestante, reprezinta Biserica Universala, sunt in fiinta lor adevarata Biserica
5.7. MISIUNEA CRESTINA IN MODERNISM

1. Perioada iluminista a marcat in special lumea protestanta dar si pe cea romano-

catolica, avand efecte si pentru popoarele ortodoxe.
2. Filosofia luminilor functiona dupa schema subiect-obiect, obiectul fiind rezervat unei
cercetari stiintifice a elementelor ce constituiau ansamblul realitatii care, de altfel nu mai era
perceputa in perspectiva unei unitati armonioase si coerente. Noile descoperiri din stiintele
naturii si, mai ales, cele tehnice polarizau si mai mult un sistem dualist structurat cartezian in
cele doua elemente separate res cogitas si res extansa, respectiv omul si natura care nu mai era
inteleasa ca fiind creatia lui Dumnezeu.
3. Iluminismul respinge ideea de finalitate a lumii, de sens divin al acesteia si plinirea
ei in Dumnezeu (Efes 1,23) inlocuind principiul finalist, teologic si metafizic.
4. Ideea de progress infinit devine standardul omului illuminist, proiectul
autodepasirii fiind unul ,,atragator si provocator”, aducand permanent noi descoperiri.
5. Religia este redusa la “un ansamblu de opinii private, detasata de ansamblul faptelor
public recunoscute” (David Bosch), ceea ce explica ruptura teologie-stiinta,
6. Modernitatea vine cu principiul optimist ca “toate problemele sunt susceptibile de a fi
rezolvate”, ca totul poate fi explicat, ca nu poate exista la infant un domeniu al necunoscutului,
un mister inaccesibil.
7. Gandirea umana considera pe oameni ca indivizi emancipati si autonomi,
emancipate de autoritatea si legislatia eclesiala, religioasa in primul rand, chiar daca de
exemplu, Luther, inspirit de Augustin, considera individul mai intai in relatia sa cu Dumnezeu
si Biserica. Nu credinta in Dumnezeu, ci credinta in umanitate reprezinta aspectul essential
al crezului iluminist. Indivizii egali isi disputa sansele la progres si fericire iar autarhia lor ii

40
propulseaza spre responsabilitatile sociale asumate intr-un regim al libertatii subiective ce
elimina orice absolut. O consecinta a acestei viziuni si atitudini existentiale, este urmatorul
paradox: “pe de o parte fiintele umane dobandesc mai multa importanta decat Dumnezeu, iar pe
de alta parte ele nu se mai disting fundamental de animale si de plante’”.
Modelul de gandire illuminist, modernist va avea impact asupra viziunii crestine in plan
teologic si anthropologic.
Omul nu mai este pacatos, pacatul devine ,,o notiune pur moralizanta”, iar natura
umana este esential buna (duce la pelagianism). Omul isi este autosuficient, gandirea si fapta sa
sunt normative, fara raportarea la Dumnezeu si lucrarea Sa.
Kant, Marx, Durkheim, Freud vad in religie un ,,reziduu preistoric”.
Iluminismul a adus o modifiacare in relatia Biserica-Stat. Daca de la Constantin cel
Mare pana la epoca iluminista, relatiile Biserica-Stat se caracterizau in general printr-un fel de
simbioza, iluminismul proclama separarea Bisericii de Stat.
In aceasta perioada se va evidentia misionarismul protestant, amplificat de 3 factori,
asa cum considera D.Bosch:
a) ,,Marea Trezire” in coloniile britanice din America de Nord;
b) Aparitia metodismului in Anglia;
c) Reinnoire evanghelica in Biserica Anglicana.
Misiunile crestine occidentale se pot caracteriza prin 3C: ,,crestinism-comert-
civilizatie”.
Dreptul de a avea o opinie personala in interpretarea Scripturii, a dus la manifestarea
unei noi orientari religioase, aceea a denominatiunilor crestine, sectele in perspectiva misiologiei
ortodoxe, adevarate ,,organizatii paraeclesiale”.
Dat fiind contextual socio-politic imprimat de iluminism, misiunea Bisericii s-a
desfasurat progresiv, misiologia s-a structurat ca stiinta, iar motivatia misionara a fost
inteleasa in perspectiva iubirii si suveranitatii divine, a Revelatiei scripturistice, inteleasa ca
mesajul lui Dumnezeu pentru intreaga umanitate chemata la impartasirea de darurile sale, la
comuniunea harica cu Sine. In teologie, K.Barth a creat prin ,,teologia crizei” o rupture majora
de traditia teologica libera.
Dupa ,,generatia eului” trebuie sa urmezeastazi ,,generatia lui noi” intr-un orizont al
comunicarii si comuniunii. Redescoperirea acestor premise inseamna, de fapt, o redescoperire a

41
unei identitati uitate, articulate la marea traditie crestina a participarii la misterul finite, al
participarii la dumnezeiasca fire (II Petru; 1,4). In aceasta atmosfera apare ideea
ecumenismului, a dorintei de a cunoaste si a participa la taina persoanei celuilat, cu respectful
libertatii lui, al modului in care percepe si isi asuma responsabil realitatea.
Paradoxal, secolul al XIX-lea, cand principiile iluminismului au fost la moda, a fost
considerat si ,,secolul misiunilor”, datorita zelului misionar al tuturor Bisericilor, facilitate si de
dezvoltarea tehnicii si comunicarii mai rapide intre oameni si popoare. Miscarile pietiste si
fundamentaliste, evanghelismul american si-au facut simtite prezenta in orizontul misiunii
crestine, conturandu-se astfel noi modele de perceptie a crestinismului.

5.8. MISIUNEA BISERICII ÎN CONTEXTUAL ECUMENIC. PERCEPŢII

ECUMENICE ALE MISIUNII BISERICII

În context ecumenic misiunea Bisericii lui Hristos poate fi înţeleasă în funcţie de

diversitatea teologică şi eclesiala astfel:
1. Biserica împreună cu ceilalţi – are la bază o reînnoire a eclesiologiei însăşi; Biserica
universală este prezenta unde lucrarea liturgică şi filantropica a Bisericilor locale mărturisesc
şi realizează comuniunea cu Hristos Domnul.
2. Misiunea Bisericii ca Missio Dei – promulgator, K. Barth - învăţătura despre Sf.
Treime este temeiul misiunii creştine excluzând eclesiologia sau soteriologia; ea duce la
trimiterea Bisericii în lume (o altă “mişcare”), asemenea Fiului de către Tatăl, şi Duhului de la
Tatăl prin Fiul.
3. Misiunea ca slujire pentru mântuire – în centru având mântuirea, ca obiectiv
religios primordial (“teologia misionară dependenta de teologia mântuirii”); mântuirea –
eliberarea de superstiţia religioasă, asteptatea bunăstării şi progresul umanităţii; aceasta viziune
a influenţat teologia tradiţională şi interpretarea soteriologică(totus Christus).
4. Misiunea – căutarea dreptăţii , forma misiologica care exprimă exigenta evanghelică
a setei şi dorinţei de dreptate, ca factori ai organismului social; justiţia socială este esenţa
tradiţiei profetice a V.T. şi a Predicii de pe Munte; angajarea socio-politica este datorie creştină.
5. Misiunea ca evanghelizare – termen polisemantic, mai vechi ca cel de misiune, el se
găseşte în N.T.; din perspectiva misiologilor Th. Ohm şi J. Verkuyl, misiunea este primară şi

42
evanghelizarea secundară iar după alţii, ele sunt sinonime cu toate că nu ar trebui confundate,
termenul de misiune fiind mult mai cuprinzător semantic; term. evanghelizare – act liber care
aşteaptă un răspuns liber - convertirea;
6. Misiune –contextualizare, term. contextualizare apare în anii ’70, definind modul în
care mesajul misionar al Bisericii s-a incarnat în viaţa celor care, de alte culturi, l-au îmbrăţişat.
7. Misiunea că eliberare, se manifestă sub mai multe forme în teologia hispanica şi
amerindiana din America de nord;
După G. Gutiez eliberarea se realizează prin trei nivele:
- eliberarea de situaţiile sociale, de opresiune şi marginalizare;
- elib. de orice servitute personal;
- elib. de păcat, care rupe prietenia cu Dumnezeu şi oamenii.
8. Misiune şi inculturatie – termen introdus de catolici şi preluat de protestanţi
denumeşte noţiunea prin care se exprima “traducerea” credinţei creştine într-o cultură; relaţia
Biserica – cultura locală: niciodată credinţă şi expresia culturală nu se acoperă complet, astfel
din puntul critic de vedere al inculturaţiei, nici cultura locală nu trebuie distrusă prin
evanghelizare şi nici nu poate fi acceptată în totalitate; ea trebuie să fie creatoare şi dinamica
prin convergenta tuturor Bisericilor, spre catolicitate (plenitudinea Bisericii), spre unitatea
Bisericii, Trup al lui Hristos
9. Misiunea – mărturie comună, competiţia dintre confesiuni şi dominaţiuni a
contribuit la erodarea credibilităţii evanghelice în spaţiile necreştine; certurile şi disputele
dintre misionari generau neîncredere, fiind necesară la lucrarea misionară o mărturie comună
despre Hristos, această dorinţă fiind germenele ecuemnismului sec. al XX- lea; unitatea în
Biserica putea fi temeiul unei misiuni creştine autentice “unitate în misiune şi misiune în
unitate”; esenţial pentru unitate este termenul mărturie, Bisericile având posibilitatea de a
mărturisi în unitatea credinţei pe Hristos euharistic, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt;
unitatea în ecumenism este posibilă numai acolo unde oamenii se acceptă unii pe alţii în ciuda
diferenţelor dintre ei.
10. Misiunea – minister al ansamblului poporului lui Dumnezeu, J. Moltman –
“teologia creştină nu va mai fi numai o teologie pentru preoţi şi pastori ci, în aceeaşi măsură, o
teologie pentru laici în relaţie cu vocaţiile lor în lume”; dacă în catolicism, exagerările au dus la
clericalism în ortodoxie, unitatea dintre ierarhie şi credincioşi arata comunicarea şi impreuna-

43
lucrarea pentru mărturia creştină şi extensia Trupului tainic al lui Hristos în Biserica Sa;
apostolatul laicilor-crestinii sunt desemnaţi prin Botez şi Mirungere, Celulă de bază a
Bisericii, ei fiind parte integrantă a misiunii Bisericii; ierarhia slujitoare în iubire, pentru
mântuire şi viaţa veşnică cu Hristos, este modelul şi structura creştinismului primar.
11. Mărturia creştină printre adepţii altor religii – în sensul clasic, misiunea a
reprezentat convertirea la Hristos şi Biserică, aceasta era considerată “cucerirea şi substituirea”
oricărei alte forme de religie şi înlocuirea cu religia creştină a Revelaţiei; dorinţa unei singure şi
unice religii cât şi eliminarea rezboaielor religioase au antrenat spirite precum ale lui
Raymond Lullus, Nicolae Casanus, Bartolomeo de las Căsaş; excluderea religiei duce la
inventarea de false religii, ideologii pseudo – religioase eshatologiste, orizontaliste; “natura
umană are oroare de vid iar dacă o religie dispare, alta îi va lua locul”(A. Toynbee); în
atitudinea creştinismului faţă de celelalte religii sunt identificate următoarele maniere de
abordare:
- exclusivismul – refuzul oricărei valori ale altei religii;
- creştinismul constituie împlinirea tuturor religiilor, acestea fiind o preparatio evanghelica
- relativismul – consideră din pct. de vd. iluminist şi deist că religiile sunt condiţionate
istoric iar realitatea ultimă este numită diferit de celelalte religii; misiunea presupune
dialog cu celelalte religii.
12. Misiune şi teologie – în ultimele decenii, reflecţia misiologica a teoretizat
dimensiunea misionară intrinsecă (în esenţă) a Bisericii; misiunea Bisericii este aspectul
caracterului extravertit al iubirii lui Dumnezeu semnificând slujire, vindecare şi reconcilierein
umanitarea divizată şi traumatizată; teologia încetează să mai fie teologie fără caracterul său
misionar; misiologia are o dubla functiune:
- dimensională – priveşte relaţia teologiei cu lumea;
- intenţionala – Biserica se confruntă şi răspunde problemelor şi interpelărilor vremii.
13. Misiunea – lucrare în speranţa, religia are dimensional o structură eshatologica,
iar eshatologia, elementul purtător de speranţă în religie; J. Moltmann “acolo unde există
speranţă, există religie”; trăind între cele două veniri ale lui Hristos, timpul actual este un timp
al misiunii în Duhul Sfânt, fiind caracteristica cea mai importantă a acestei perioade
intermediare; speranţa eshatologică afirma că Împărăţia lui Dumnezeu a venit deja, vine şi va
veni prin misiunea Bisericii în lume;

44
 Misiunea Bisericii în lume, pentru că aceasta să devină Biserică, semnul şi sacramentul
Împărăţiei lui Dumnezeu, se derulează pe baza evenimentelor mântuirii, respectiv întruparea lui
Hristos şi jertfă Sa pe Cruce. Învierea cea de a treia zi, Înălţarea la cer, Pogorârea Sf. Duh la
Cincizecime şi Parusie şi în lucrarea teandrica, în comuniunea iubitoare şi mântuitoare intre
Dumnezeu şi lumea răscumpărată şi sfintita prin răspuns la chemarea divină.

5.9. BISERICA, CONFESIUNE, DENOMINATIUNE – SECTA, CULT

RELIGIOS, NOI MISCARI RELIGIOASE.

Varietatea culturilor in care se manifesta azi una, sfanta, soborniceasca si apostolica

Biserica (formula elaborata la Sin I si II Ec. in Simbolul de credinta niceo-constaninopolitan) a
lui Hristos sunt diferente legitime care s-au manifestat in toata istoria crestina, fara ca prin
aceasta sa se rupa unitatea ecleziala.
In perspective ortodoxa, Biserica una si adevarata, continuatoare a Bisericii
Cincizecimii, exista in istorie pana astazi si se actualizeaza deplin in Biserica Ortodoxa,
Biserica Apostolilor si a Parintilor, fidela acestora si modului de a intelege si a trai pe Hristos si
invatatura Sa. → refacerea unitatii presupune revenirea la invatatura Bisericii celei una a
primului mileniu crestin prin :
- convertire, in logica acribiei canonice;
- iconomie.
Tragedia interna a Bisericii: separarea eretica sau schismatica de Biserica cea una
(dupa Sin. IV - Biserici Orientale, 1054- confesiunea romano-catolica, 1517- confesiunile
protestante, 1534- confesiuni anglicane, ulterior, in spatiul Reformei, multe denominatiuni
tensiuni intercrestine).
Biserica: - instituitie divino-umana, comuniunea oamenilor cu Dumnezeu;
- are ca fundament lucrarea rascumparatoare a lui Hristos;
- Trupul Tainic al lui Hristos;
- incepe istoric la Cincizecime prin pogorarea Sf. Duh;
- are ca scop mantuirea oamenilor.
Sens laic: adunare politica a poporului;
Sens religios: comunitatea crestina locala/ Biserica universala.

45
Etimologie: Ekklesia care traduce pe qahal (ebraica)
Qahal IHWH =eklesia tou Kiriou = Adunarea poporului lui Dumnezeu, lacas de cult, casa
imparateasca, casa Imparatului. Imparatia lui Dumnezeu inaugurata la Cincizecime→ Dumnezeu
este Imparatul.
Confesiunea: comunitate crestina rupta de Biserica una.
- structurata intr-un organism propriu, in jurul unei persoane sau in baza unei marturisiri.
D.p.v.d. ortodox A. romano catolicism;
B. Protestantism.

Biserica Romano-Catolica

- S-a structurat pe temelia Bisericii una din primul mileniu;

-
Elemente de separare:
- 1054 factori ai schismei: teologici, politici, culturali, ambitii personale → anatema
cardinalului Humbert;
- orientare scolastica: rationalism, argumentare silogistica, sistematizarea doctinei dupa
metoda filosofica;
- Mistica inspirata din Augustin si Plotin.
- Conciliul de Trident (1545-’49; ’51-’52; ’62-’63): formularea teologiei scolastice, valabila
pana la Concililu II Vatican, impune autoritar primatul papal, dogmatizat la Conciliul I
Vatican.
- concilii “ecumenice” fara ceilalti crestini;
- episcopil Romei se substituie lui Hristos (pot elabora dogme).

Diferente principale:
1. Filioque;
2. Primatul si infailibilitatea papala;
3. Doctrina sacramentala, cu caracterul indelibil al Hirotoniei si Mirungerii, natura Cununiei,
Euharistia cu azima si fara epicleza;
4. Dogmele mariale: Immaculata Conceptio, Assumptio, Mater Ecclesiae;

46
5. Purgatoriul si Judecata particulara.
Confesiunile protestante

- expresia Reformei, curent sructurat in urma protestului unor principi germani fideli ideilor
lui Martin Luther, la Dieta de la Speyer din 1529.
- baza doctrinara si de organizare doctrinara: cartile simbolice ale ortodoxiei protestante
(Confessio Augustana, Formula de Concordie).

Principii teologice (rigoarea protestanta):

1. Solus Christus: Iisus Hristos este unicul Domn si Mantuitor, S-a jertfit odata pentru totdeauna,
nu se mai poate adauga alta jertfa, Liturghia nu reactualizeaza unica Lui jertfa.
2. Sola Scriptura. Scriptura este singura autoritate in materie de credinta si viata crestina →
resping Traditia si autoritatea ierarhica a Bisericii, simbolurile de credinta au valoare
secundara pt. interpreatarea Bibliei.
3. Sola Gratia. Mantuirea este exclusiv darul lui Dumnezeu, fara a mai fi necesar efortul uman.
4. Sola Fide. Credinta este singura mantuitoare. Ea este relatia personala, increzatoare prin care
omul accepta darul iertarii lui Dumnezeu. Nu sunt necesare dreapta credinta si faptele. Faptele
sunt un rod al credintei, manifestarea ei externa, de aceea constituie un tot (credinta+fapta).
5. Preotia obsteasca si egalitatea tuturor membrilor Bisericii. Resping preotia sacramentala,
faptul ca preotul sau episcopul sunt organele vazute ale Preotului si Arhiereului Hristos.
Ortodoxia: fara preot nu exista Biserica si Tainele ei.

Cultul Religios:
- termen prin care statul, secularizat, recunoaste pe baza unei marturisiri de credinta
functionarea Bisericii, a diverselor confesiuni si denominatiuni crestine, a altor religii
(iudaism, islamism)
In Romania sunt recunoscute 14 culte (vezi pg. 217).

Denominatiunea Sau Secta:

- structura religioasa de o mare diversitate crestina aparuta in lumea moderna, mai ales anglo-
saxona; “biserici noi” initiate de un lider spiritual.

47
 Caracteristici: libertate religioasa, toleranta, pluralism.
Secta: Sequor,-sequi, a urma (un lider); seco,-are, a taia.
Grupul care se rupe de Biserica prin falsificarea Bibliei, a invataturii de credinta. Practica
prozelitismul, se datoreaza in parte ignorantei teologico-spirituale, are consecinte negative la
nivel social, familial, institutional.
Erezia: Haeresis - alegere, preferinta, opinie separate;
Refuz al invataturii adevarate a Bisericii (I Cor. 11,9), a practicii ei, consecinta a mandriei (Gal
5,20). Este o intelegere gresita ce duce la ruperea de Biserica. In Sf. Scriptura erezia este secta
cu invatatura ei gresita si rupture acesteia de comunitatea drept marturisitoare.
In lb. latina erezie = invatatura gresita, secta = comunitatea eretica.

Noile Miscare Religioase:

Sincretiste: amestec de elemente crestine, oculte, spiritiste, religii orientale.
Categorii:
- Cu fundament crestin (sec XIX –XX): irvingienii, Adunarile lui Dumnezeu, Adventistii,
Iehovistii, Mormonii.
Caracteristici: milenarism apocaliptic, fundamentalism, fals. Mesia care pretinde supunere
neconditionata de la mambrii grupului;
- Cu fundament ocultist: teosofia, spiritismul, scientologia, New-Age;
- Cu fundament religios oriental musulmn (Bahaismul), sau budist, hinduist, taoist, zen
(Meditatia transcedentala, Hare Krishna, Bhagwan).

Misiunea Bisericii:

- a face cunoscut membrilor ei cine este Hristos, de a avea viata in Hristos, intrucat
credinciosul este fiu al lui Dumnezeu si frate al lui Hristos, de a-L marturisi prin fapta si
cuvant. Centrul vietii misionare si spirituale: Sf. Euharistie.
- a preveni.
Rolul credinciosilor: - cunoasterea credintei (docrtina, spiritualitate);
- participarea la cult;
- marturisirea credintei prin cuvant si fapta;

48
 - dechidere fata de preot;
Statul roman asigura libertate religioasa a tututror cultelor. In multe alte state
europene Biserica este despartita de autoritatea statala. Caracterul privat al religiei este o idée
de sorginte kantiana, iluminista, neintemeiata biblic.

VII. ISTORIA MISIUNII CRESTINE

7.1. ISTORIA MISIUNII IN NOUL TESTAMENT

Trimiterea in misiune este o noutate absoluta a Noului Testament. Evanghelia nu se

adreseaza doar evreilor, ci si neamurilor. Daca la inceput comunitatea din Ierusalim formata din
crestini evrei nu avea un caracter misionar pronuntat, totusi exista si aspecte evidente ale
misiunii la neamuri.
Sf. Petru boteaza pe sutasul Corneliu justificand lucrarea misionara pe doua
argumente:
1. Noi, Apostolii, care am mancat si am baut impreuna cu El, dupa ce a inviat din morti, suntem
martori a tot ceea ce a facut El in Tara iudeilor si in Ierusalim;
2. Iisus “ne-a poruncit noua sa propovaduim poporului si sa marturisim ca El a fostranduit de
Dumnezeu judecator al celor vii si al celormorti (F.A. 10, 41-42).
La Antiohia, al doilea oras ca importanta, ucenicii lui Hristos s-au numit pentru
prima data crestini, un cuvant nou dar si o idee noua, legata de numele lui Hristos, Insusi si de
opera Sa mantuitoare. Fapte 11,26.
Damasc este un alt loc de misiune crestina primara. Dupa istoricul bisericesc Eusebiu al
Cezareii, dupa traditie, lui Toma i s-a incredintat pentru misiunea crestina sa mearga in Parţia,
lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia. Petru a predicat in Pont, Galatia , Bitinia, Capadocia si
Asia Mica, Bartolomeu in Arabia sudica, Matei la iudei si la alte neamuri, Simon Zelotul in
Persia si Babilon, Matia in Etiopia.
Cei 70 de ucenici ii insoteau pe Apostoli, sau lucrau singuri, dar in colaborare cu
Apostolii. Cei mai importanti sunt Barnaba, Ioan, Marcu. Alti ucenici sunt : medicul Luca,
Sila, Timotei, Tit, Carpus, precum si femei devotate care au adus misiunii crestine primare
servicii deosebite.

49
 Cel care a contribuit cel mai mult la raspandirea Evangheliei si a carui contributie in
domeniul practicii si teologiei misionare este imensa, este Sf. Ap. Pavel. Prin cele trei calatorii
misionare, « Apostolul neamurilor » a propovaduit cuvantul Evangheliei intemeind Biserici
din Orient si pana la Roma.[ I calatorie misionara (45-48), a II-a calatorie misionara (51-54), a
III-a calatorie misionara (54-58)].
Dupa epoca apostolica, urmand exemplul Apostolilor urmasii lor, episcopii si preotii
Bisericii “au predicat cuvantul adevarului si au intemeiat Biserici”.

7.2 ISTORIA MISIUNILOR CRESTINE

Istoria misiunii crestine poate fi impartita astfel :

1. Epoca Apostolica si in contextul lumii greco romane, cu mentiune specifica asupra celor
trei calatorii a Sf. Ap. Pavel.
2. Evul mediu european. « la barbari », si in Orient la mongoli si musulmani.
3. Misiunile in America Latina si Extremul Orient incepand cu sec. al XVI-lea.
4. Dupa criza misiunii in sec. al XVIII –lea, avantul misionar al secolelor XIX si XX.

7.3 MISIUNEA CRESTINA IN PRIMUL MILENIU

Crestinismul s-a raspandit mai intai mai mult la orase, orase care se aflau la intretaierea
marilor drumuri comerciale ale timpului.
Sec. I cunoaste crestinarea Transioardaniei, a Antiohiei, Egiptului, Greciei, Romei, iar
sec. al II lea a Persiei, Bazinul Marii Mediteranei si a N Africii, provinciile Frigia, Pisidia,
Bitinia.
Sf. Iustin Martirul si Filosoful scrie ca nu exista popor la care sa nu fie propovaduit
Hristos. Crestinismul s-a raspandit si la parti, mezi, elamiti, mesopotamieni, armeni, frigieni,
capadocieni, in Asia Mica, la mauri pana in Spania, Galia si Britania, in partilesarmatiilor,
dacilor, germanilor, scitilor.
Din Siria, Evanghelia s-a raspandit in Mesopotamia cu centru crestin Edesa, primul
oras crestin din lume. Din Egipt sămânţa Evangheliei a ajuns in Etiopia. Crestinismul a ajuns si

50
in Peninsula Arabiei, dar si in Tracia, apoi in Macedonia, Pen. Balcanica, Scitia Minor
unde au existat si martiri.
Roma a reprezentat un centru de raspandire a crestinismului in toata Italia, dar si in
Africa de Nord.
In acea perioada se pot identifica mai multe aspecte ale misiunii crestine. Astfel dupa
Eusebiu al Cezareii, unii misionari crestini « zideau biserici pe temeliile apostolilor », altii
imparteau « avutul in folosul celor lipsiti dupa care plecau departe de casa, savarsind lucrul de
evanghelisti ».
In sec. III-IV, crestinisnmul se extinde catre Vest si Nord pana la frontierele Rinului
si Dunarii.
Un rol providential in istoria crestinismului la avut imparatul Constantin cel Mare care
la anul 313 a dat libertate crestinismului prin edictul de la Milan.
In Rasarit dupa armeni sau crestinat gruziniii sau georgienii, in Africa, etiopienii au fost
crestinati oficial de Edesiu si Frumentiu.
Popoarele germanice si celtice au primit si ele crestinismul. Gotii au fost convertiti de
ep. Wulfila ; lombarzii sau crestinat gratie printesei Theodelinda ; francii condusi de Clovis
(au fost convertiti la anul 496 datorita si sotiei sale cu nuumele Clotilda).
O glorie nepieritoare in misiunea crestina a mileniului I este Bizantul. Activitatea
misionara a Bizantului se poate imparti in doua perioade deosebit de rodnice :
1. una a sec. IV- VI, cu apogeu in epoca imp. Justinian (construieste biserica Sf. Sofia);
2. adoua in sec. IX-XI in perioada dinastiilor macedonenilor.
Raspandirea crestinismului se datoreaza si activitatii misonare pline de zel a Parintilor
Bisericii, a monahilor : Sf. Ilarin, Simeon Stalpnicul, Sf. Sava etc.
Cea mai frumoasa pagina de misiune bizantina, consemnata in istoria bisericesca
universala este cea a crestinarii slavilor prin Metodie si Chiril.
La Constantinopol s-a botezat la 864 si tarul bulagarilor Boris. La 965 cneazul polon
Mieczislaw al II- lea s-a casatorit cu ceha Dubrowka, crestina, imbratisind si el crestinismul
oriental. In convertirea rusilor primul pas l-a facut printul Vladimir, care s-a botezat in 988.

51
 7.4. MISIUNI ORTODOXE

Misiunile au aparut in Rasaritul crestin, mai intai cu predica Apostolilor, apoi cu

crestinarea popoarelor, si se intinde pe mai bine de 10 secole numai in Europa.
„Misiunea Bisericii este sa dea marturie in lume despre Hristos, sa mentina un dialog
neintrerupt intre Hristos si lume”. Dupa crestinarea Europei, si mai ales, dupa cresterea
influientei turcesti in Orientul Apropiat si Balcani, apoi dupa caderea Constantinopolului,
popoarele ortodoxe au fost in imposibilitate de a dezvolta o lucrare misionara organizata.
Singura tara ortodoxa care a avut posibilitatea sa faca misiune crestina a fost Rusia. Un rol
misionar deosebit au avut Tarile Romane, care au ajutat pe crestinii din Balcani si Orientul
Mijlociu cu numeroase danii si carti de ritual.
Se pot distinge 4 perioade de misiune in istoria Bisericii Ruse:
1. Prima perioada se intinde de la botezul locuitorilor Kievului pana la cucerirea
mongola.
2. A doua perioada misionara, se deschide prin invazia mongolilor si se intinde pana in sec.
XV. Calugarii au un rol major in misiunea la necrestini prin raspandirea cuvantului
Evangheliei si prin civilizarea celor convertiti. In Nord, in sec. XIII, s-au convertit ciuzii
si karelii. La tatari, primii misionari crestini au fost prizonierii de razboi, dintre care s-a
distins Sf. Stefan de Perm. Activitatea lui este un model de misiune crestina pentru ca se
manifesta prin 4 elemente misonare:
ÿ Insusirea limbii pentru comunicarea mesajului Evangheliei. Sf. Stefan a compus un alfabet
zyrian in care a tradus Evanghelia si Liturghia.
ÿ A zidit o biserica magnifica pentru acele timpuri, aratand astfel frumusetea religiei la care
se converteau.
ÿ A intemeiat o scoala in care cei convertiti invatau scrierea si citirea, imbogatindu-si
cunostiintele religioase si alte cunostiinte.
ÿ S-a ocupat de asistenta sociala, organizand colecte in Rusia printre cei convertiti.
3. Perioada a 3-a (sec. XVI-XVIII) este una in care Biserica a trait sub tutela statului.
Dupa victoria rusilor asupra tatarilor din Kazan, este cunoscuta misiunea la tatari a
episcopului Gurie care a convertit mii de pagani, a intemeiat o manastire si o scoala
misionara. Secolul al XVII-lea este secolul colonizarii Siberiei, dar si unul a marilor

52
 framantari interne pentru Biserica Rusa (Rascolul). Rusia s-a apropiat de China, care
in urma pacii de la Kiachta permite statului rus sa trimita 4 preoti ortodocsi la Pekin, o
misiune ortodoxa fara o reusita deosebita. In Siberia de Est activeaza incepand cu anul
1682 un grup de 13 misionari.
4. Perioada a 4-a cuprinde sec. XIX si inceputul sec. XX, pana in 1917, si in aceasta
perioada misiunea crestina rusa are un caracter eclesiastic mai pronuntat, distingandu-se
si prin rezultatele ei.
Macarie Glukharev a facut misiune la triburile din Altai. Ioan Veniaminov, inainte de
a fi mitropolit al Moscovei, a facut misiune la aleutini, eschimosi si alte triburi din Alaska si
Estul Siberiei. In 1870 s-a intemeit la Moscova Societatea Misionara Ortodoxa, de asemenea
au luat fiinta societatile misionare Sf. Nunia si Societatea Palestina.
Misionarii rusi au activat si in China, Coreea sau Japonia. Apostolul Japoniei este
Nicolae Kasatkin, el invatand perfect limba japoneza si s-a adaptat caracterului poporului
japonez si a creat un cler activ, a intemeiat scoli, a facut opera sociala, a tradus Biblia si alte
lucrari teologice in japoneza.
Misiune ortodoxa in perioada dominatiei comuniste in Europa de Est a facut Biserica
Greciei, prin centrul ortodox interconfesional Porefthendes.

7.5.CONFIGURATIA ACTUALA A ORTODOXIEI

I. Biserici Ortodoxe autocefale.

Vechile Patriarhate.
1. Patriarhia C-pol ocupa rangul intai in randul Bisericilor Ortodoxe, conform can. 28/4.
Are resedinta la Istambul, este organizata in 40 de dioceze.
Scurt Istoric
La 11 Mai 330 s-a inaugurat orasul C-pol, vechiul Bizant pe malul Bosforului. In
aprilie 553, Imp. Justinian acorda patriarhului Epifanie al C-pol titlul de „Patriarh Ecumenic”,
iar in anul 588, un sinod local hotaraste ca toti intaistatatorii Bisericii din C-pol sa poarte numele
de „Patriarh Ecumenic”. La 29 Mai 1453, C-pol este desfiintat, iar sediul Patriarhiei este
restrans la cartierul Fanarului.

53
 2. Patriarhia Alexandriei ocupa locul al doilea in randul Bis. Ortodoxe, conform
aceluiasi can. 28 de la Sin. 4 Ec. Este organizat in 8 mitropolii, din care 4 in Egipt.
Scurt istoric
In sec. I, Sf. Ap. Marcu organizeaza prima comunitate crestina in Egipt. In sec. II-V, la
Alexandria functioneaza cea mai celebra scoala crestina.
3. Patriarhia Antiohiei si a intregului Orient ocupa locul 3 potrivit can. 28/4 are
resedinta la Damasc.
Scurt istoric
In anul 50 d Hr. este intemeiata prima Biserica la Antiohia, unde pentru prima data cei
care credeau in Hristos au primit numele de crestini - FApte 11, 26. Sec. III-IV, la Antiohia
functioneaza o scoala teologica de exegeze biblica.
4. Patriarhia Ierusalimului potrivit can. 28 de la Sin. 4 Ec. este ridicata la rang de
Patrarhie, a patra in ierarhia Bisericilor vechi apostolice, avand resedinta la Ierusalim.

II. Biserici nationale autocefale

1. Patriarhia Moscovei este autocefala din anul din 1448, fiind patriarhie din 1589,
avand resedinta la Moscova, Rusia si peste 50 de dioceze.
De Patriarhia Moscovei depind ca Biserici autonome si exarhate urm. Biserici Ortodoxe:
- Biserica Ortodoxa din Ucraina;
- B.O. a rutenilor albi, Bielorusia;
- B.O. din Estonia;
- B.O. din Lituania.
De Patriarhia Moscovei depind canonic:
- Exarhatul Europei Apusene cu res. La Londra;
- Exarhatul Europei Centralei cu res. La Budapesta;
- Exarhatul Americii de Nord cu res. La New York.
Scurt istoric
In anul 988 are loc crestinarea rusilor prin cneazul Vladimir de Kiev, iar in anul 1448,
prin alegerea primului mitropolit de neam rus, B.O.Rusa se considera autocefala.

54
 In anul 1593 Patriarhia Rusa primeste locul al 5 –lea in ordine onorifica, dupa cele
patru patriarhate de Rasarit.

2. Patriarhia Serbiei este autocefala din anul 1879, fiind cu rang de patriarhie din anul
1920 si are resedinta la Belgrad.
Scurt istoric
In anul 732, activitatea primilor crestini misionari greci in Serbia marcheaza inceputurile
crestinismului. In 863 se desfasoara misiunea fratilor Chiril si Metodiu, iar in 870-880 are loc
crestinarea definitiva a sarbilor.
In 1219 Biserica Ortodoxa Sarba obtine autocefalia si ragul de Arhiepiscopie, iar in 1346
sinodul de la Skopje ridica Biserica Sarba la rang de patriarhie.
In 1458 patriarhia este desfintata de turci, insa in 1879, patriarhul ecumenic acorda
Tomusul de autocefalie Bisericii Sarbe, care in anul 1920 este ridicata la rang de patriarhie.

3. Patriarhia Romaniei este autocefala din 1885, ridicata la rang de patriarhie in anul
1925, cu res. la Bucuresti.
4. Patriarhia Bulgara este autocefala din 1872, fiind ridicata la rang de patriarhie din
1953, cu res. la Sofia.
5. Patriarhia Georgiei este autocefala din 556 si patriarhie din 1918, are res. la
Tbilisi.
6. Arhiepiscopia Ciprului este autocefalabdin 431, de la Sin. 3 Ec., are res. la Nicosia.
7. Arhiepiscopia Atenei este autocefala din 1850, cu res. la Atena.
8. Mitropolia Varsoviei este autocefala din 1924, recunoscuta de Patriarhia
Ecumenica , iar din 1948 este recunoscuta de Patriarhia Moscovei.
9. Arhiepiscopia Albaniei este autocefala din 1973, are res. la Tirana.
10. Mitropolia Cehoslovacieieste autocefala din 1923 prin recunoastere de catre
Patriarhul Ecumenic si din 1951 de catre Patriarhia Moscovei.
11. Mitropolia Ortodoxa din America este autocefala din 1970, cu res. la New York.

55
 III. Bisericile Ortodoxe autonome:

1. Biserica Ortodoxa din Muntele Sinai se alfa la manastirea cu acelasi nume, ridicata de imp.
Justinian I in anul 528, este autonoma din 1575.
2. Biserica Ortodoxa din Finlanda este autonoma din 1923, sub jurisdictia Patriarhiei
Ecumenice.
3. Biserica Ortodoxa din Japonia este autonoma din 1970, sub jurisdictia Patriarhiei Moscovei.
4. Biserica Ortodoxa din China este autonoma din 1957, sub jurisdictia Patriarhiei Moscovei.

IV. Biserici Ortodoxe Canonice aflate sub jursdictia Patriarhiei Ecumenice

1. Biserica Otodoxa Greaca Carpato-Rusa din America;

2. Arhiepiscopia Ortodoxa Rusa din Vestul Europei;
3. Biserica Ortodoxa Ucraineana din America;
4. Episcopia Ortodoxa Albaneza din America;
5. Sinodul Belarus al Bisericilor ortodoxe din America de Nord;
6. Biserica Ortodoxa Ucraineana din Canada.

V. Biserici Ortodoxe cu probleme canonice

1. Crestinii de rit vechi (Rusia);
2. Biserica Ortodoxa Rusa din afara Rusiei;
3. Biserica Autocefala a Ucrainei;
4. Biserica Ortodoxa Autocefala din Belarus;
5. Biserica Ortodoxa a Macedoniei;
6. Bisericile Ortodoxe cu vechiul calendar (stiliste) din Grecia si Romania.

VI Bisericile Ortodoxe Orientale (precalcedoniene)

Biseriile Ortodoxe Orientale sunt comunitati cu tendinta monofizita care s-au separat de
Ortodoxie in urma Sinodului de la Efes (431).
1. Biserica Copta cu sediul la Cairo, Egipt, isi are originea in comunitatea condusa de Dioscur
I, patrh. Alexandriei care a sustinut monofizismul la Calcedon.

56
 2. Biserica Siriana din India are o istorie comuna cu Biserica Siro-Iacobita. Ea este
autonoma si autocefala din anul 1912.
3. Biserica Siro-Iacobita provine din vechea Patriarhie a Antiohiei de care s-a separat
dupa 451.
4. Biserica Armeana. Armenia s-a crestinat oficial la inceputul sec. IV de catre Grigore
Luminatorul, in anul 520, Biserica Armeana accepta hristologia lui Sever al Antiohiei,
devenind autonoma fata de Biserica Antiohiei.
5. Biserica Etiopiana.Etiopia a fost increstinata de Edesiu si Frumentiu in sec. IV, dar
in sec. VIII se izoleaza de Imperiul Bizantin, adoptand hristologia precalcedoniana.

7.6. MISIUNI ALE BISERICII ROMANO-CATOLICE

1. După 1054- se organizează cruciadele, pentru eliberarea Locurilor sfinte, căzute în

mâna musulmanilor:
- Se înfiinţează ordine monahale pt. misiunea catolică: ioaniţii,templierii,teutonii,franciscanii
şi dominicanii(sec XIII);
- după intrarea cruciaţilor se trimit misionari;
- În Extremul Orient, celebrul călător veneţian Marco Polo a avut oarecare succes crestin
misionar in China;
- Fanatismul musulman, ciuma neagră, marile distanţe geografice au făcut ca aceste misiuni să
nu dea roade, să fie sporadice;
- Importante: misiunile catolice din N.Europei, unde s-a botezat Olaf, regele Norvegiei, apoi
au fost creştinaţi finlandezii prin cruciadele suedeze din 1157,1191,1202;
2. A doua perioadă de crestinare, sec.XVI-XVII,când Roma pierde arii extinse din cauza
protestantismului şi merge către teritoriile descoperite: America(Centrala si de Sud), dar şi
Asia Orientală.
- Ajutaţi de ordinul nou infiinţat al iezuiţilor - Ignaţiu de Loyola, care acum aveau un al 4-lea
vot misionar- votum missionis.
- Descoperirea Americii - Cristofor Columb. Regii Spaniei si Portugaliei au avut monopolul
evanghelizării aici, pe care le-au cucerit şi exploatat.
- cuceritorii creştini: cruzi şi avizi de bogăţie, împiedică misiunea creştină.

57
- 1494 - tratatul de la Tordesillas - se impart zonele de influenţă colonială între Spania (în
Vestul continentului descoperit) şi Portugalia (în Est);
- Misionarii, pătrunşi de zel deosebit, se considerau apostoli;
- Urmează pagini negre in istoria cuceririi şi evanghelizării: comerţ cu sclavi.
- Spaniolii ajung şi în insulele Canare, în Filipine;
- Portughezii - Africa de Sud si Sudul Asiei;
- Francisc Xavier, iezuit, ajunge în China, Japonia ,moare in 1552, numit şi „patron al
misiunilor”;
- După aceste episoade misiunea romano – catolică se centralizează sub patronatul pontifical.
- 1622 - papa Grigorie XV înfiinţează „De propagandae fide”,prin aceasta înţelegând să facă
propagandă nu numai la necreştini, ci şi la creştinii care s-au despărţit de ea, ortodocşi sau
protestanţi.
- înfiinţează colegii: Collegium Germanicum, Collegium graecorum, cu scop prozelitist;
- 1658 la Paris, Societatea misiunilor Străine de F .Pallu.
- FEMEILE se angajează în misiuni creştine, ex.”Surorile Sf.Iosif la Cluny” sau „Congregaţia
Notre Damme pt fete”;
- 1911 ia fiinţă Institutul Naţional pentru cercetări misionare lângă Universitatea din
Munster, din eforturile lui Josef Schmidlin şi Robert Streit;
- se editează reviste misionare, papii dau enciclici misionare;
Astăzi- peste 1.000.000.000 de credincioşi romano-catolici în Europa (state cu creştini
majoritari catolici - Italia, Spania, Portugalia, Franţa, Polonia), America Centrală şi de Sud, SUA
şi Canada, Asia (Filipine). Romano-catolii desfăsoară ample activităţi misionare în Africa şi
Asia,precum şi în Australia.

7.7. MISIUNI PROTESTANTE ŞI NEO-PROTESTANTE

- până în sec XVIII-misiuni nu prea numeroase;

- importantă e misiunea protestantă în India şi Indonezia şi pt indienii din America;
- pietismul e important în realizarea misiunii protestante, de a redescoperi „prima iubire”
experiată de creştinii din început;

58
- centrul de radiere a pietismului a fost Halle, unde s-a înfiinţat şi prima catedră de misiologie
protestantă;
- revoluţia industrială dă un suflu nou misiunilor, multe societăşi misionare fiind finanţate de
bancheri şi industriaşi;
- misiunea merge mână în mână cu comerţul şi civilizaţia(cei 3 „C”)
- misionarii: în Africa, India, Oceania.
- societăţi misionare: Misiunea Baptistă cu sediul la Londra, Societatea olandeză a misiunilor,
Consiliul american al misiunilor;
- în 1914 - aprox. 45000 misionari activau în lume şi peste 300 societăţi misionare.
- în sânul protestantismului de astăzi s-au manifestat şi primele semne ale mişcării ecumenice.
Originile ei: - sec. XIX, mişcările tineretului creştin protestant şi asocierile sale în scopul unei
educaţii creştine prin studiul Bibliei şi întalniri pt. rugăciune comună.
Organizatia e numită Y.M.C.A - Asociaţia creştină a tinerilor, Londra 1844 de George
Williams; scop - unirea eforturilor pt. extinderea împărăţiei lui Hristos printre tineri.
- e preluată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

7.8. CONFERINŢE MISIONARE:

-sec XX, misiunea creştină devine prioritară, lumea protestantă organizează conferinţe:
1. Edinbourgh 1919
- 1200 delegaţii din lumea protestantă;
- temă- „Evanghelizarea lumii în această generaţie”;
- conferinţa reprezintă începutul organizat al mişcării ecumenice moderne.
2. Ierusalim 1928.
- tema - „Mărturia noastră este Iisus Hristos”.
3. Tambaram(Madras –India)1938
- tema - „Misiunea mondială a Bisericii”.
4. Witby-Canada 1947
-tema:”o lume,un Hristos”
5. Willingen-Germania 1952
-tema:”misiune sub Cruce”

59
6.Achimota-1957-1958
-tema-„misunea creştină este a lui Hristos,nu a noastră”
7. Mexico-City 1963
-tema- „misiune în 6 continente”
8. Bangkok-Thailanda 1972-1973
-mântuirea lumii astăzi
9. Melbourne-Australia 1980
-Vie împărăţia Ta

Altele:
Pattaya(Thailanda)1980,
San –Antonio(Texas)1989,
Salvador de Bahia(1996)- „Chemaţi la o singură speranţă. Evanghelizarea în diverse
culturi”
Multe grupări neoprotestante folosesc încă prozelitismul pentru misiune, sunt bine
organizaţi şi bine finanţaţi, desconsiderând tezaurul dogmatic, liturgic şi canonic al Bisericii
ortodoxe.

60