Curs Final Finante Si Creditare 2018 Curs Iec Iedm 2018 PDF

lOMoARcPSD|4559975
Curs final Finante si creditare 2018 curs IEC IEDM 2018
Finante (Universitatea Stefan cel Mare Suceava)
StuDocu nu este sponsorizat sau avizat de nicio universitate

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)
lOMoARcPSD|4559975
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
FINANŢE ŞI CREDIT
Semestrul II
CONF. DR. APETRI ANIŞOARA NICULINA
SUCEAVA, 2017-2018

lOMoARcPSD|4559975
CUPRINS
CAPITOLUL I. STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE SISTEMULUI FINANCIAR ÎN
ROMÂNIA............................................................................................................................................4
1.1..........................................Conceptul de inanţe. Evoluţia inanţelor în istoria gândirii economice
...........................................................................................................................................................4
1.2..........................................................................................................................Funcţiile inanţelor
......................................................................................................................................................... 12
1.2.1. Funciile inantelor intreprinderii.......................................................................................12
1.2.2. Funciile inantelor publice.................................................................................................14
1.3.Sistemul inanciar: structură şi caracterisici..............................................................................15
CAPITOLUL II Mecanismul financiar............................................................................................20
2.1. Conceptul de mecanism financiar..............................................................................................20
2.2. Structura mecansimului inanciar..............................................................................................21
CAPITOLUL III. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii....................28
3.1. Abordări conceptuale privind capitalurile întreprinderii...........................................................30
3.2. Modalităţi de formare a fondurilor întreprinderii.....................................................................32
3.2.1. Aportul în bani şi în natură.................................................................................................33
3.2.2. Autoinanţarea...................................................................................................................33
3.2.3. Creditarea...........................................................................................................................34
3.2.4. Leasing-ul............................................................................................................................34
3.2.5. Finanţarea bugetară...........................................................................................................35
CAPITOLUL IV. STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII......................................39
4.1. Interpretarea financiara a bilantului contabil.............................................................................39
4.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul..............................................................................40
4.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii financiare.................................42
4.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare.....................................................................43
CAPITOLUL V. FINANTAREA INTERNA SAU AUTOFINANTAREA....................................45
5.1. Politica de autofinantare............................................................................................................45
5.2. Capacitatea de autofinantare......................................................................................................46
5.3. Politica privind dividendele.......................................................................................................47
CAPITOLUL VI. FINANTAREA EXTERNA................................................................................50
6.1. Cresterea capitalului propriu......................................................................................................50
6.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung...............................................................52
6.3. Finantarea prin leasing...............................................................................................................55
CAPITOLUL 7. INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN MEDIU SI
LUNG..................................................................................................................................................58
7.1. Resursele de finanțare a investițiilor......................................................................................59
7.2. Fundamentarea deciziei de investiţie....................................................................................61
CAPITOLUL 8. RESURSELE FINANCIARE ALE STATULUI..................................................66
8.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale statului..............................66
8.2. Indicatorii de analiza a veniturilor publice.................................................................................68

lOMoARcPSD|4559975
8.3. Clasiicarea veniturilor bugetare................................................................................................69

CAPITOLUL IX. IMPOZITELE DIRECTE SI IMPOZITELE INDIRECTE............................72
9.1. Impozitele directe de ip real.....................................................................................................72
9.2. Impozitele personale.................................................................................................................72
9.3. Contribuiile obligatorii..............................................................................................................76
9.4. Impozitele (taxele) pe consum..................................................................................................76
9.5. Taxele vamale............................................................................................................................80
CAPITOLUL X. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE............81
10.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale..................................................................82
10.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ............................................................................84
10.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate.................................................................................85
10.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură....................................................................................85
10.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice...........................................................................86
10.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă naţională..87
10.4. Cheltuieli privind asigurerile sociale........................................................................................88
Capitolul 11. ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ...........................................97
11.1. Caracterisicile împrumutului de stat......................................................................................97
11.2. Datoria publică......................................................................................................................100
CAPITOLUL 12. SISTEMUL BANCAR DIN ROMANIA...................................................................102
12.1. Structura sistemului bancar...................................................................................................102
12.2. Banca Centrală - autoritate monetară...................................................................................102
12.3. Băncile comerciale (de depozit) - verigă de bază a sistemului bancar...................................106
12.3.1. Operaţiuni pasive ale băncilor comerciale.....................................................................107
12.3.2. Operaţiunile acive ale băncilor comerciale...................................................................108
12.3.3. Servicii bancare şi comportament bancar.......................................................................109
12.4. Alte ipuri de bănci............................................................................................................109
Capitolul 13. CREDITUL ŞI DOBÂNDA.......................................................................................111
13.1. Elementele şi trăsăturile creditului........................................................................................111
13.2. Sferele creditului...................................................................................................................113
13.3. Dobânda şi managementul ratei de dobândă........................................................................121
Capitolul 14 . TEHNICA CREDITĂRII BANCARE....................................................................124
14.1. Principii, reguli şi elemente tehnice speciice creditării bancare în.......................................124
contextul economiei de piaţă.........................................................................................................124
14.2. Garanţiile creditului –ipologie, importanţă şi rol..................................................................131

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL I. STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE SISTEMULUI FINANCIAR

ÎN ROMÂNIA
1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice

Apărute în perioada de trecere de la orânduirea gentilică la orânduirea sclavagistă,
finanţele sunt strâns legate de istoria statului. Ele însoţesc pe scena istoriei instituţia statului,
prin utilizarea banilor şi a formele valorice în procesul repartiţiei produsului social. Altfel
spus, finanţele au apărut atunci când existau deja comunităţi umane, când se vehicula ideea de
proprietate, se dezvoltau forţele de producţie şi apăreau primele elemente ale pieţei de schimb.
Aşadar, apariţia şi consolidarea finanţelor a fost condiţionată de următoarele două
elemente:
1. dezvoltarea schimbului de produse.
La început, acest schimb s-a realizat prin intermediul banilor, apoi cu ajutorul
monedelor de hârtie, pentru ca astăzi moneda de cont şi cea electronică să nu ni se mai pară
ceva neobişnuit;
2. existenţa statului.
Încă din primele etape de dezvoltare, statul a avut nevoie de susţinere economică, nu
numai morală, socială şi politică. Odată cu apariţia şi circulaţia banilor, susţinerea materială a
statului a devenit susţinere financiară1. Prin urmare, finanţele sunt strâns legate de bani, iar
apariţia şi dezvoltarea lor constituie un proces istoric îndelung şi complex.
De la apariţia timidă a primelor elemente de finanţe şi până în zilele noastre, finanţele
au făcut parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice. Drept urmare, se poate
spune că finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce apar
într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat2.
Indiferent de orânduirea socială, în procesul procurării şi repartizării resurselor de care

are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale se nasc anumite relaţii sociale
care sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul social, între
diferite grupuri sociale. Aceste relaţii „apărute în procesul de mobilizare şi repartizare a
resurselor necesare statului sunt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe. Faptul că finanţele au
apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii pune în evidenţă caracterul istoric al
acestora3.
Originea termenului „finanţe“

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc
mai multe expresii făcând parte din familia cuvântului finanţe, în
sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice,
finanţe private, finanţe socialiste.
Potrivit lui Gaston Jeze, termenul „finanţe― îşi are
originea din limba latină şi provine de la cuvântul „finis―, folosit
adesea în sensul de termen de plată: „finanţele publice vizează
banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi
1
Hoanţă Nicolae – Economie şi inanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 111
2
Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didacică şi Pedagogică R.A., Bucureşi, 1999, pag. 36.
3
Văcărel I., G. Anghelache, Gh.D. Bistriceanu, T. Moşteanu, Fl. Bercea, M. Bodnar, Fl. Georgescu – Finanţe
publice, Ediţia a III-a, Editura Didacică şi Pedagogică, Bucureşi, 2001, p.33.

lOMoARcPSD|4559975
utilizarea banilor publici. Ulterior, de la acest cuvânt au derivat financia şi mai târziu financia
pecuniaria, care însemnau încheierea unei tranzacţii prin plata unor sume de bani4.
Franţa este ţara care a întrebuinţat pentru prima data (secolul al XIV-lea) cuvântul
finance, în legătură cu venitul statului. Finanţele erau pentru Jean - Baptiste Colbert, ministrul
al finanţelor Franţei (1661-1683), „partea cea mai importantă şi esenţială a statului5. De
asemenea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers pentru denumirea
arendaşilor care încasau impozitele regelui, les finances pentru patrimoniul statului. Între
secolele XV şi XVII, în limba germană se foloseau expresiile finanz care desemna o plată în
bani şi Finanzer, în sensul de cămătar. În ţara noastră, noţiunea de fisc s-a folosit încă din
secolul al XIX-lea, cu sensul de organ financiar responsabil cu încasarea impozitele, taxele,
amenzile etc.
Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde
două concluzii preliminare:
a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă
adesea substituindu-se) dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi
simplu, ci bani angajaţi în efectuarea unei plăţi;
b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură
cu statul, mai exact spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia6.
În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea ce are
legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia lor de
aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate plăţile
efectuate cu ajutorul acestora.
Pe măsura dezvoltării statului şi a relaţiilor de schimb, cuvântul finanţe a căpătat un sens mai
larg incluzând: bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile comerciale
şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane etc., adică toate sferele vieţii
economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.
Trebuie subliniat însă faptul că sfera finanţelor este mai îngustă decât
cea a relaţiilor băneşti, cuprinzând numai relaţiile băneşti care
exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare
a formelor valorii.
Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la

întreg la parte.
Relaţiile financiare reprezintă un transfer de valoare care modifică mărimea valorii
părţilor relaţiei. Transferul de valoare trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
să fie în formă bănească (transferul în natură nu generează relaţii financiare);
să se facă fără o contraprestaţie directă sau nerambursabil (impozite, alocaţii
pentru copii, subvenţii, contribuţii sociale ş.a.);
să aibă titlu nerambursabil (depozite bancare, credite bancare) şi să satisfacă
întotdeauna necesităţi cu caracter public, colectiv.
Relaţiile băneşti în afara relaţiilor financiare reflectă un schimb de valori echivalente,
care nu modifică mărimea valorilor părţilor relaţiei (plata salariului pentru munca depusă,
operaţiuni de vânzare-cumpărare ş.a.).
De subliniat că între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti în afara celor financiare,
există o strânsă legătură; relaţiile băneşti preced apariţia relaţiilor financiare (plata salariului
4
Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didacică şi Pedagogică R.A., Bucureşi, 1999, pag. 40.
5
Colbert Jean-Bapiste – Letres, Instrucions, Mémoires, citat de Gh. Popescu în Fundamentele gândirii
economice, Ed. Anoimp, Cluj Napoca, 1993, pag. 23.
6
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Şiinţă, Cluj Napoca, 2007, p. 7

lOMoARcPSD|4559975
precede impozitul pe salariu; încasarea valorii mărfurilor vândute precede plata TVA etc.).
Astfel, relaţiile băneşti au o importanţă deosebită pentru că ele preced apariţia relaţiilor
financiare.
Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Bani → marfă
Relaţii financiare Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

fizice şi juridice ale statului
Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare
Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare

la fondurile ce se constituie în economie sau de la acestea către diverşi
beneficiari, efectuat prin intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu
nerambursabil ori în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul
satisfacerii nevoilor obşteşti.
Structura finanțelor
Într-o accepţiune generală, finanţele reprezintă „un tip de relaţii de repartiţie a
produsului social şi îndeosebi a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la
agenţi economici, instituţii sau persoane fizice către bugetul de stat, de la bugetul de stat către
agenţi economici, instituţii sau persoane fizice (transferuri pe verticală), precum şi între agenţi
economici, instituţii, diverse structuri economice, persoane fizice (transferuri pe orizontală) 7.
Când abordăm problema „finanţelor, în general, putem accepta includerea în cadrul acestei
noţiuni şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, însă când ne referim la noţiunea de
„finanţe publice trebuie să avem în vedere faptul că în cadrul lor putem încadra numai acele
raporturi, relaţii, care se nasc între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în
calitate de contribuabili, dar şi de beneficiari ai unor servicii publice şi semipublice, şi uneori
de resurse băneşti, în mod direct8.
Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat

satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie
de provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se
diferenţieze datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la
care ne-am referit mai sus, se particularizează:
relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi găsesc
reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele
locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;
relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit,
mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;
7
Toma Mihai – Finanţe şi gesiune inanciară, Ed. Didacică şi Pedagogică, Bucureşi, 1994, pag. 2.
8
Belean Pavel, Anghelache Gabriela – Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşi, 2005, pag. 25.

lOMoARcPSD|4559975
relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de

resurse băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea
unui fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii
beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre
aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de
asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia
suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.
Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin
intermediari de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin
cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează
prin intermediul caselor de pensii.
relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la
dispoziţia întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a
dezvoltării acestora, pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a
vânzării de acţiuni (părţi sociale), a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt
denumite finanţe ale întreprinderilor.
Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura

de specialitate şi în legislaţie, relaţiile financiare la care statul participă
ca entitate de sine stătătoare, sunt desemnate prin termenul de finanţe
publice.
Termenul de finanţe publice face referire mai cu seamă la plăţile

băneşti de interes public pe care le angajează statul în relaţiile sale cu
colectivităţile publice. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi Louis
Trotabas, care subliniază faptul că finanţele publice „au ca obiect regulile fundamentale,
organele şi procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor
cu ajutorul mijloacelor financiare9.
Maurice Duverger consideră finanţele publice ca „ştiinţa care studiază activitatea statului, în
calitatea sa de utilizator al unor tehnici speciale aşa-zise financiare: cheltuieli, taxe, impozite,
împrumuturi, procedee monetare, buget etc.10
Cu toate că există deosebiri de nuanţă în definirea finanţelor, marea majoritate a economiştilor
şi autorilor care s-au aplecat asupra studierii ştiinţei finanţelor este unanimă în a aprecia că,
înainte de toate, ele reprezintă „relaţii sociale de natură economică ce se stabilesc în procesul
formării şi utilizării resurselor publice de care statul are nevoie pentru a-şi putea exercita
drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de naţiune, dar ele nu se rezumă numai la acest rol
deosebit, ci au atribuţii tot atât de importante şi în ceea ce priveşte intervenţia statului în
economie11.
Potrivit celei mai simple accepţiuni referitoare la finanţele

publice, acestea conturează un domeniu de sine stătător în cadrul
economiei naţionale şi au ca obiect de activitate managementul
veniturilor şi cheltuielilor publice ale statului, inclusiv a
9
Trotabas Louis – Finances publiques, Paris, 1964, citat de Gliga I. – Dreptul inanţelor publice, Ed. Didacică şi
Pedagogică, Bucureşi, 1992, pag. 4.
10
Duverger Maurice - Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, citat de Văcărel Iulian în
Finanţe publice. Teorie şi pracică, Ed. Şiinţiică şi Enciclopedică, Bucureşi, 1981, pag. 13.
11

lOMoARcPSD|4559975
relaţiilor sociale mutuale pe care acestea le generează. În timp, concepţiile legate de finanţe
au evoluat continuu, însă literatura de specialitate conferă acestei evoluţii două etape distincte:
1. Concepţiile clasice (secolele XVIII-XX, perioadă ce corespunde în linii mari,
capitalismului ascendent);
2. Concepţiile moderne (secolele XVIII-XX, perioadă ce corespunde dezvoltării
monopolurilor, mai ales după marea recesiune economică mondială din 1929-1933).
Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală potrivit căreia activitatea economică

trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul „laissez-faire, laissez-passer. Se
considera că intervenţia statului în economie ar putea perturba iniţiativa privată, libera
concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Statul trebuia să se limiteze la sarcinile sale
tradiţionale vizând menţinerea ordinii publice, apărarea frontierelor ţării şi întreţinerea de
relaţii diplomatice cu alte state, iar cheltuielile publice trebuiau restrânse la minimum. Potrivit
acestei concepţii, sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor financiare necesare
întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice. Impozitele, împrumuturile şi celelalte mijloace
de procurare a resurselor financiare trebuiau astfel utilizate încât să aibă caracter neutru, să nu
modifice relaţiile socio-economice existente. Păstrarea echilibrului între veniturile şi
cheltuielile bugetare era considerată drept o cerinţă fundamentală a bunei gestiuni, esenţa
finanţelor publice. Este o perioadă în care prevala doctrina liberalismului economic,
preocuparea specialiştilor fiind orientată îndeosebi spre problemele legate de procurarea
resurselor necesare statului şi utilizarea lor eficientă. De asemenea, se urmărea modul de
repartizare a sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori, modul de contractare şi rambursare a
împrumuturilor, întocmirea şi executarea echilibrată a bugetului, respectarea anumitor reguli
de disciplină financiară şi de bună gestionare a fondurilor, conceptul de finanţe avea un
pronunţat caracter juridic.
Concepţiile moderne iau naştere după primul război mondial. Spre sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, mai ales după recesiunea din perioada 1929-1933,
se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia statul este chemat să joace un
rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică,
să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. Este apreciată şi încurajată
intervenţia statului în economie prin măsuri ca:acordarea de subvenţii şi de facilităţi
întreprinderilor private, acţiuni pentru combaterea şomajului, acţiuni pentru restabilirea
echilibrului general economic vremelnic perturbat, acţiuni pentru redresarea economiei
stagnante, etc. Finanţele publice devin un mijloc de intervenţie a statului în economie.
Preocuparea principală a specialiştilor devine studierea instrumentelor cu ajutorul cărora
statul poate interveni în viaţa economică, a modalităţilor de influenţare a proceselor
economice şi a relaţiilor sociale. Se analiează mijloacele de intervenţie ale statului în
economie prin intermediul cheltuielilor şi veniturilor publice. Lordul J.M. Keynes este un
susţinător al acestui curent de gândire, prin politici bugetare, monetare şi valutare, în
influenţarea proceselor economice spre un curs favorabil. Analiza keynesiană a permis
integrarea finanţelor publice în activitatea economică, ca instrument esenţial în reglarea pe
care puterea publică încearcă să o pună în funcţiune. Locul statului jandarm este luat de către
statul providenţă, afirmându-se rolul activ în viaţa economică a acestuia. Această modificare
de poziţie, care pune în evidenţă cea de-a doua concepţie (modernă) a fost determinată de
adâncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitalist şi de necesitatea
de a găsi soluţii la problemele complexe cu care e confruntată economia.
Finanţele publice contemporane se caracterizează printr-o schimbare de dimensiune
care a transformat raportul lor cu economia generală. Această schimbare îmbracă un aspect
cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentele sale în PIB), precum şi un aspect
calitativ, întrucât au apărut şi s-au dezvoltat cheltuielile publice de tip nou, în special

lOMoARcPSD|4559975
cheltuielile de transfer. Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti prin
intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi
se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului12.
Finanţele private circumscriu în rândul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în
cadrul asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile
comerciale, societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie,
bursele de valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi
maximizarea profitului13
Drept urmare, studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care

entităţile private şi indivizii le angajează în principal în
scopul maximizării bunăstării personale fac obiectul de
studiu al finanţelor private. Cheltuielile Guvernului sunt
orientate spre organisme de stat şi instituţii publice, iar scopul
acestora vizează bunăstarea socială
generală, bunăstarea tuturor membrilor societăţii. În acest sens
statul mobilizează resurse variate.
Finanţele publice sunt cele care studiază aceste venituri,
dar şi cheltuielile statului. Astfel, apelând la definiţia furnizată de Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române, finanţele desemnează „totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la
dispoziţia unui stat şi care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale 14. De
ce se face delimitarea între finanţele publice şi cele private? Nu se folosesc oare aceleaşi
principii de management financiar, aceleaşi instrumente şi concepte în ambele domenii?
În timp ce finanţele private au ca obiectiv maximizarea valorii firmei (societăţii
comerciale) sau a satisfacţiei personale pentru proprietarii/patronii acesteia prin
controlul şi alocarea judicioasă a resurselor, finanţele publice, cu toate că folosesc
instrumente analitice, tehnice şi manageriale similare pentru controlul şi distribuirea
resurselor, sunt supuse unor constrângeri, au o altă formă de proprietate şi vizează atingerea
unor obiective diferite.
finanţele private maximizarea valorii firmei şi a satisfacţiei personale
Guvernul foloseşte resursele publice în vederea finanţării unor obiective
de interes naţional care vizează creşterea dezvoltării economice şi
bunăstării sociale. Cheltuielile pentru sănătate, învăţământ, asistenţă
socială, servicii publice şi locuinţe, infrastructură, ordine publică, apărare
etc. sunt doar câteva exemple în acest sens. Pentru a face faţă acestor
cheltuieli, guvernul mobilizează resurse financiare variate, denumite
generic venituri publice (impozite, tarife pentru servicii guvernamentale, vărsăminte ale
întreprinderilor cu capital de stat etc.).
Drept urmare, sursele de venit şi cheltuielile statului sunt similare cu cele ale
indivizilor? Putem răspunde la această întrebare numai identificând şi centralizând diferenţele
dintre finanţele publice şi cele private (Tabelul 1.1.).
Finanţe publice vs. Finanţe private Tabelul 1.1.

Finanţe publice Finanţe private
După luare deciziei privind obiectivele de Cheltuielile se efectuează numai după
12
Hoanţă Nicolae – Economie şi inanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag. 114.
13
14
Dicţionarul Explicaiv al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşi, 1998, pag. 380.

lOMoARcPSD|4559975
finanţat (cheltuielile publice) guvernul estimarea veniturilor

mobilizează resursele financiare
Cheltuielile sunt angajate cu scopul creşterii Cheltuielile au ca obiectiv creşterea
gradului de dezvoltare economică şi a bunăstării personale (individuale)
bunăstării societăţii, în ansamblul său
Guvernul poate împrumuta bani de pe pieţele Şansele de a împrumuta bani din străinătate
externe sunt limitate
Veniturile şi cheltuielile statului sunt aduse la Veniturile şi cheltuielile sunt confidenţiale
cunoştinţa cetăţenilor
Bugetul de stat este elaborat pentru o Bugetarea nu este constrânsă de o perioadă
perioadă de un an dată
Finanţarea deficitului bugetar este un Nu pot proceda la finanţarea deficitelor
privilegiu pecuniar al guvernului
Guvernul poate adopta legi care au în Lipsa autorităţii coercitive
vedere măsuri de constrângere a cetăţenilor
privind plata impozitelor şi
axelor
În concluzie, finanţele publice exprimă relaţii sociale de natură economică care se nasc
în procesul de constituire şi utilizare a resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii
săi, pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societăţii. În acest
proces statul joacă un rol activ în viaţa economică şi socială a ţării folosindu-se de metodele,
tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin intermediul cărora caută să
atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să influenţeze pozitiv procesele economice
şi sociale din societate. Spre deosebire de acestea, finanţele private exprimă relaţii sociale
de natură economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a resurselor
entităţilor private în vederea satisfacerii nevoilor de interes individual, având drept scop
maximizării bunăstării personale.
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private
Între finanţele publice – finanţele private, cele două componente ale sistemului
financiar, se stabilesc următoarele deosebiri şi asemănări:
Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele
private sunt generate de existenţa întreprinderii ca entitate economică
producătoare de profit.
Finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanţele private la
nivel microeconomic.
Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor
publice prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se
urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului.
Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de
dreptul comercial.
La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai
întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea
proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care se
stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli.
La nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în
primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se
stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.
Atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de
echilibru financiar.
10

lOMoARcPSD|4559975
Economiştii recunosc statutul de ştiinţă al finanţelor. Fiecare ştiinţă în parte se

individualizează, se defineşte însă prin obiectul său de studiu şi prin metoda sa de cercetare
sau de analiză.
Finanţele au ca obiect de studiu15:

relaţiile economice ce apar în procesul constituirii şi
repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale
autorităţilor publice centrale, ale instituţiilor administrativ
teritoriale şi ale altor instituţii de drept public, denumite
generic fonduri de resurse financiare publice;
metodele de gestiune folosite în cadrul sectorului public;
modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor,
taxelor şi a veniturilor nefiscale;
metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor
publice pe obiective, acţiuni şi beneficiari;
procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi
extrabugetare;
întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri şi cheltuieli
publice la diferite eşaloane ale instituţiilor publice;
modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor
goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare;
organizarea şi efectuarea controlului financiar de către diversele organe;
plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat;
metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
metodele de planificare, proiectare şi prognoze financiară;
politica financiară promovată de stat;
criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul aprobării şi
finanţării cheltuielilor publice;
efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice ale
repartizării şi utilizării acestora asupra procesului reproducţiei sociale;
metodele de determinare a eficienţei sau eficacităţii cu care sunt utilizate fondurile
publice;
alte probleme de natură economică, socială etc. cu efecte financiare.
Ştiinţa finanţelor, ramură a economiei politice, are ca obiect studierea modului de
gestionare a finanţelor publice şi private. Principiile generale ale dreptului, economiei şi ale
politicii constituie izvoarele ştiinţei finanţelor. Ştiinţa finanţelor are raporturi strânse cu mai
multe discipline de studiu, cum sunt: dreptul constituţional şi administrativ, dreptul civil,
monedă şi credit, asigurări interne şi internaţionale, contabilitate, statistică, relaţii financiar-
valutare, economie politică.
1.2. Funct)iile finant)elor
Finantele, prin definitie, sunt operatii de repartitie, intrucat ele intervin in repartitia
produsului intern brut, in legatura cu satisfacerea nevoilor generale si derularea afacerilor.
Finantele indeplinesc deci o functie de repartitie. Prin intermediul acesteia se mobilizeaza un
insemnat volum de resurse banesti la fondurile statului si la fondurile administrate
descentralizat de catre agentii economici in vederea repartizarii si cheltuirii acestora pentru
realizarea actiunilor publice si a afacerilor private. De fapt, satisfacerea acestor nevoi
15
Văcărel Iulian (coord.) – Finanţele publice, Ed. Didacică şi Pedagogică R.A., Bucureşi, 1999, pag. 44 - 45.
11

lOMoARcPSD|4559975
reprezinta insasi menirea finantelor, iar functia de repartitie, actionand in aceasta directie, tine
de esenta finantelor.
Formarea fondurilor de natura financiara si repartizarea acestora prin functia de
repartitie a finantelor reprezinta o conditie necesara dar nu si suficienta pentru ca sa se
realizeze menirea finantelor, pentru ca actiunile sa se realizeze in volumul, structura si
ritmurile stabilite de catre factorii de decizie.
Pentru ca fondurile sa se constituie la timp si in volumul necesar, pentru ca ele sa se
cheltuiasca in mod eficient si in conformitate cu destinatiile stabilite in vederea realizarii
actiunilor stabilite, este necesara exercitarea unui control permanent si sistematic asupra
formarii, repartizarii si utilizarii acestor resurse. Tocmai de aceea,controlul este o conditie
indispensabila pentru realizarea menirii finantelor, ea constituind alaturi de functia de
repartitie, modalitati de manifestare a esentei finantelor.
De altfel, în manifestarea lor, cele doua functii interactioneaza si se influenteaza
reciproc, iar prin actiunea lor conjugata si convergenta se asigura finalizarea menirii
finantelor.
1.2.1. Functiile finantelor intreprinderii

Ca orice subsistem financiar, finantele intreprinderilor indeplinesc functia de repartitie
si functia de control.
Functia de repartitie a finantelor intreprinderii consta in formarea capitalurilor, in
alocarea si folosirea lor in scopul realizarii obiectivelor intreprinderii. In mod analitic,
functia de repartitie reflecta:
- colectarea capitalurilor initiale ;
- circuitul si repartizarea lor pe destinatii ;
- utilizarea si reconstituirea lor ;
- modificarea structurii capitalului prin noi aporturi de capital si imprumuturi.
De asemenea, functia de repartitie reflecta si obligatiile banesti ce decurg din
constituirea si gestionarea capitalurilor, desfasurarea activitatii economice si obtinerea de
rezultate financiare.
Functia de control a finantelor intreprinderii are doua laturi, una constatativa si alta
corectiva, care se impletesc organic. Functia de control nu trebuie sa se rezume doar la latura
constatativa, de fotografiere a fenomenelor, rolul acesteia fiind, in special, de a interveni cu
actiuni corective, care sa contribuie la optimizarea activitatii. Controlul prin intermediul
finantelor intreprinderii presupune un anumit cadru organizatoric si masuri care sa duca la
prevenirea abaterilor, pentru cresterea rentabilitatii si eficientei, apararea integritatii si
utilizarii rationale a capitalului si respectarea legislatiei.
Functia de control a finantelor are o sfera larga de actiune, imbratisand toate fazele si
laturile economice si financiare ale circuitului economic, toti indicatorii planificati si cei
realizati, ceea ce impune, intre altele, organizarea unei evidente sistematice, corecte si reale
tehnico-operative, statistice si contabile.
Controlul trebuie astfel organizat incat sa se realizeze urmatoarele obiective :
 sa urmareasca respectarea regulilor generale financiar-contabile si fiscale ;
 sa contribuie la identificarea si mobilizarea rezervalor interne ;
 sa asigure urmarirea si prevederea (inscrierea) eficientei in fundamentarea
programelor de productie, de investitii si financiare ;
 sa constituie un instrument de prevenire si lichidare a cauzelor care provoaca
risipa si proasta gospodarire ;
 sa asigure un regim corespunzator de economii, incasarea la timp a tuturor
creantelor si achitarea obligatiilor, finantarea oportuna si rationala a
cheltuielilor etc. ;
12

lOMoARcPSD|4559975
 sa urmareasca lichidarea deficientelor, repararea prejudiciilor si

responsabilizarea persoanelor vinovate de prejudicii sau proasta gestiune,
atragerea in circuitul economic a tuturor resurselor, alocarea lor
corespunzatoare, lichidarea imobilizarilor nejustificate de fonduri, prevenirea
angajarii ineficiente de fonduri etc.
Functia de control a finantelor intreprinderilor se exercita prin anumite organisme,
care difera intr-o oarecare masura de la o intreprindere la alta. Cele mai intalnite forme de
control sunt : autocontrolul, controlul ierarhic, controlul specializat al contabilului sef sau
directorului financiar, organisme de control sau audit intern.
Autocontrolul este controlul propriu efectuat de fiecare salariat asupra operatiunilor si
activitatilor desfasurate de acesta inainte ca operatiune/activitatea sa fie confirmata/validata
de o alta persoana sau inainte de a fi realizata efectiv.
Controlul ierarhic este controlul exercitat de seful unei structuri organizatorice
aspura operatiunilor si activitatilor realizate de subordonati.
Controlul exercitat de contabilul sef sau directorul financiar urmareste ca operatiunile
si activitatile financiare sa se desfasoare cu respectarea legii contabilitatii si a reglementarilor
din domeniul financiar.
Auditul intern este o activitate independenta ce are anumite obiective si activitati de
consultanta, menite sa aduca valoare si sa imbunatateasca operatiunile intreprinderii, sa o
ajuta sa-si atinga obiectivele, contribuind la imbunatatirea managemenrului riscului,
controlului si a procesului de conducere.
Controlul, din punct de vedere al momentului in care este efectuat, poate fi : preventiv,
concomitent cu realizarea operatiunii activitatii si ulterior.
Schematic, realizarea functiei fundamentale a finantelor private, cea de repartitie,
poate fi prezentata astfel :
Fig. 2. Schema functiei fundamentale a finantelor private
1.2.2. Functiile finantelor publice

Ca si finantele private ale intreprinderilor, finantele publice, adica ale statului si
institutiilor sale, indeplinesc doua functii, si anume : functia de mobilizare, repartizare si
utilizare a resurselor banesti si functia de control.
a) Functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti consta in
atragerea la fondurile statului a unei parti din produsul national brut, in repartizarea si
13

lOMoARcPSD|4559975
utilizarea acestor fonduri in vederea satisfacerii cerintelor comune ale societatii si sustinerea
procesului investitional la nivelul economiei nationale. Aceasta mobilizare a
fondurilor banesti de la contribuabili se face, de regula, cu titlu definitiv, nerambursabil si
fara contraprestatie directa si imediata. Realizarea acestei functii, atat pentru finantele
publice, cat si pentru cele private, este indisolubil legata de crearea, repartizarea, circulatia si
utilizarea produsului national brut. Repartitia produsului national brut cuprinde distribuirea
primara si redistribuirea acestuia.
Distribuirea primara a produsului national brut consta in impartirea acestuia intre
participantii directi, nemijlociti la procesul productiei materiale.
Redistribuirea, numita si repartitia ulterioara sau secundara, reprezinta transferul unei
parti din produsul national brut de la unele persoane juridice si fizice la altele, prin
intermediul finantelor publice. Practic, redistribuirea produsului national brut cuprinde cele
doua faze ale primei functii a finantelor publice : mobilizarea si reaprtizarea.
b) Functia de control asupra crearii, repartitiei, circulatiei si utilizarii produsului
national brut este determinata de faptul ca fondurile financiare care se formeaza la dispozitia
statului sunt ale intregii natiuni. Societatea urmareste : constituirea resurselor financiare
necesare solutionarii cerintelor generale ; repartizarea si utilizarea resurselor financiare cu
luarea in considerare a prioritatilor si a eficientei economice si sociale; armonizarea
intereselor financiare ale societatii cu cele de perspectiva.
Functia de control a finantelor publice urmareste :
- apararea integritatii avutului public ;
- modul in care contribuabilii persoane juridice isi stabilesc, calculeaza si vireaza obligatiile
lor catre stat ;
- cum persoanele fizice isi respecta obligatiile fiscale ;
- modul in care sunt realizate cheltuielile publice astfel incat sa se respecte destinatia legala si
criteriile de oportunitate, eficacitate, eficienta si legalitate.
Din punctul de vedere al apartenentei organelor de control si institutiile care il
exercita exista doua tipuri de control :
control din exterior (al unor organe specializate asupra activitatii financiare a
subiectului supus controlului, fie el din domeniul public sau privat) si
control din interiorul unitatii sau subiectului supus controlului (exercitat
sub forma controlului financiar preventiv si a controlului financiar (auditului) intern.
In functie de momentul exercitarii controlului financiar in raport cu operatiunile
supuse controlului se disting trei forme principale de control financiar :
preventiv,
operativ-curent (concomitent sau autocontrol) si
posterior (postoperativ).
Controlul financiar preventiv este forma cea mai importanta de control si se exercita
(sau ar trebui sa se exercite) de catre toate entitatile care realizeaza venituri si au obligatii
fiscale. El se exercita inainte de efectuarea propriu-zisa a operatiunilor economico-financiare.
Controlul operativ-curent (concomitent sau autocontrol) se efectueaza in timpul
realizarii operatiunilor care presupun mijloace materiale si banesti.
Controlul posterior (postoperativ) se efectueaza dupa ce actele economice au fost
infaptuite. El are menirea sa recupereze prejudicii, daca s-au produs, sa stabileasca masuri
corective si sa fie un reper pentru imbunatatirea celorlalte doua forme de control.
Din punctul de vedere al gradului de cuprindere, controlul poate fi prin sondaj
sau complet ; control tematic sau complex si control partial sau total.
Controlul financiar se realizeaza de mai multe organe indreptatite de lege, aflate
pe diferite paliere. Astfel, control financiar exercita : Parlamentul, Guvernul, Curtea de
14

lOMoARcPSD|4559975
Conturi, Ministerul de Finante prin unitatile sale specializate, dar si fiecare persoana juridica
prin intermediul organelor proprii de control.
Cele doua functii ale finantelor publice, functia de repartitie si functia de control, le
putem reprezenta sub forma schemei din figura de mai jos :
Fig. 3. Functiile finantelor publice
1.3.Sistemul financiar: structură şi caracteristici
Într-o accepţiune modernă sistemul financiar reprezintă totalitatea instrumentelor,

instituţiilor care realizează gestionarea patrimoniilor. Deci sistemul financiar cuprinde
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor care gestionează banii publici şi privaţi.
Finanţele ca sistem pot fi privite din mai multe puncte de vedere16:
1. ca sistem de relaţii economice în expresie valorică şi care exprimă un transfer de
resurse financiare, fiind format din
Sistemul financiar public
 relaţiile care se evidenţiază în bugetul de stat şi în bugetele sociale;
 relaţiile care se evidenţiază în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor
acţiuni care ţin de asigurările sociale;
 relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;
 Sistemul financiar privat
 relaţiile de credit bancar;
 relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
 - relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia unităţilor economice
 2. ca sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite
niveluri şi se utilizează în scopuri precis determinate.
 3. ca sistem de planuri financiare, care evidenţiază anumite procese prevăzute a se
produce în economie, în decursul unei anumite perioade de timp.
 4. ca sistem de instituţii şi organe, care participă la organizarea relaţiilor, la
constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul
planurilor financiare.
Prin urmare, componentele sistemului financiar sunt:

1. bugetul de stat şi bugetele locale;
2. asigurările sociale de stat;
16
Văcărel I. (coord.) – Finanţe publice, Ed. A VI-a, E.D.P., 2007, pag. 70-71.
15

lOMoARcPSD|4559975
3. fondurile speciale extrabugetare;

4. creditul public şi bancar;
5. asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
6. finanţele întreprinderilor.
În continuare, prezentăm succint componentele sistemului financiar.
1. Bugetul de stat si bugetele locale

Bugetul de stat şi bugetele locale evidenţiază relaţiile de
repartizare a unei părţi importante a P.I.B. în scopul satisfacerii
nevoilor sociale. Este vorba de prelevări de venituri de la persoane
fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat, judeţene,
municipale, orăşeneşti, comunale etc. prin mijloace de constrângere
(impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi etc.) şi pe baze
contractuale (chirii, redevenţe, contribuţii etc). Pe de altă parte,
evidenţiază relaţiile care se formează în procesul de distribuie a
resurselor astfel colectate în favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub forma
alocaţiilor bugetare (transferuri, dobânzi, plata salariilor şi a altor drepturi de personal, plata
pentru achiziţii de materiale şi prestări de servicii, subvenţii etc.). Prin intermediul acestora se
realizează un proces continuu de distribuire şi redistribuire de resurse financiare între:
sfera materială şi cea nematerială;
ramuri (subramuri) ale economiei naţionale; sectoare şi grupuri sociale;
membri societăţii luaţi în mod individual.
Prin sistemul prelevărilor la buget şi cel al alocaţiilor bugetare, statul influenţează atât
mărimea şi destinaţia fondului de consum, cât şi mărimea şi structura formării brute de
capital.
2. Asigurările sociale de stat

Prin sistemul asigurărilor sociale de stat se realizează
protecţia persoanelor asigurate în caz de: pierdere a capacităţii de
muncă, şomaj, atingerea vârstei de pensionare, deces etc.
Prestaţiile de asigurări sociale se prezintă sub forme multiple:
pensiile:
 pentru munca depusă şi limită de vârstă;
 pentru pierderea totală a capacităţii de muncă;
 de urmaş;
indemnizaţiile:
 pentru prevenirea îmbolnăvirilor;
 pentru refacerea şi întărirea sănătăţii;
 pentru pierderea temporară a capacităţii de muncă;
 de maternitate;
 de naştere şi pentru creşterea copilului.
ajutoarele:
 de şomaj;
 de integrare profesională;
 de sprijin;
 de deces.
acoperirea (paţială sau totală) a:
 costului medicamentelor achiziţionate din farmacii;
16

lOMoARcPSD|4559975
 cheltuielilor de spitalizare;
 a trimiterilor la tratament balneoclimateric şi la odihnă etc.
Finanţarea prestaţiilor de asigurări sociale se realizează cu resurse financiare procurate
de către stat pe seama contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor. Contribuţiile la asigurările
sociale sunt stabilite prin lege, iar plata lor, la termenele legale, este obligatorie. Procesul de
colectare a resurselor financiare destinate acţiunilor de asigurări sociale şi de repartizare a
acestora pe destinaţii îşi găseşte reflectarea în:
bugetul asigurărilor sociale de stat;
bugetul asigurărilor sociale de sănătate;
bugetul fondurilor de ajutor de şomaj.
3. Fondurile speciale extrabugetare

Fondurile speciale extrabugetare sunt constituite, prin
lege, pentru finanţarea anumitor necesităţi (publice) de ordin
economic şi social. Aceste fonduri se alimentează din contribuţii,
taxe şi alte vărsăminte stabilite în sarcina persoanelor juridice
şi/sau fizice şi se utilizează, exclusiv, pentru finanţarea
obiectivelor aprobate prin legea de instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se
întocmeşte câte un buget propriu şi se aprobă anual de către Parlament. Vărsămintele la
fondurile speciale sunt obligatorii şi fără contraprestaţie directă, iar neefectuarea lor în
cuantumul şi la termenele stabilite atrage după sine sancţiuni. Soldurile fondurilor speciale,
existente la finele anului, se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
4. Creditul public şi creditul bancar

Prin intermediul creditului public autorităţile publice centrale
şi unităţile administrativ-teritoriale îşi procură resursele financiare
necesare completării resurselor bugetare ordinare proprii.
Împrumuturile organelor administraţiei publice, centrale şi locale: -
se contractează pentru obiective precise, pe piaţa internă şi/sau
externă, în limitele aprobate de organele abilitate, rambursabile la
termenele şi din sursele stabilite, cu plata de dobânzi; - se utilizează
pentru finanţarea unor obiective sociale, economice sau de altă natură, acoperirea deficitului
bugetar etc. Creditul public constituie o componentă a sistemului financiar public, în timp ce
creditul bancar este parte integrantă a sistemului financiar privat.
Creditul bancar exprimă relaţii de redistribuire a resurselor financiare între cei care
posedă astfel de resurse temporar disponibile şi cei care au nevoie de ele în diferite scopuri.
Creditele bancare se acordă pentru obiective precise, pe termene limitate, având la bază
garanţii materiale şi sunt purtătoare de dobânzi.
5. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
cuprind relaţiile băneşti prin intermediul cărora se constituie fondul
bănesc necesar refacerii bunurilor avariate sau distruse de
calamităţi naturale şi accidente, reparării unor prejudicii, plăţii
sumelor asigurate cuvenite persoanelor asigurate, finanţării
măsurilor de prevenire, limitare şi combatere a daunelor. Fondul
de asigurare se constituie pe seama primelor de asigurare prin efectul legii şi facultative,
plătite de persoanele juridice şi fizice asigurate. Relaţiile economice care apar în procesul
constituirii şi utilizării fondului de asigurare sunt relaţii de redistribuire intervenite între
17

lOMoARcPSD|4559975
membrii comunităţii de risc, pe de o parte şi cei asiguraţi, care au suferit daune de pe urma
producerii riscului asigurat, pe de altă parte.
6. Finanţele întreprinderilor
În calitate de verigă de bază a sistemului financiar privat,
finanţele întreprinderilor evidenţiază relaţiile economice de repartiţie
a valorii adăugate brute create în cadrul întreprinderilor, precum şi
relaţiile de redistribuire a disponibilităţilor băneşti temporar libere pe
piaţă, între deţinătorii şi nedeţinătorii de asemenea resurse.
Întreprinderile, înainte de a fi consumatoare de resurse financiare
atrase de pe piaţa de capital, ele sunt importante furnizoare de impozite şi taxe pentru bugetul
de stat şi bugetele locale, de contribuţii la bugetele asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor
sociale de sănătate, de taxe şi alte vărsăminte la fondurile speciale, de prime de asigurare
societăţilor de asigurări şi reasigurări, de disponibilităţi băneşti băncilor comerciale la care îşi
au conturi, de dividende acţionarilor şi de dobânzi creditorilor. Aceste relaţii apar deci în
legătură cu formarea fondurilor centralizate ale statului, a fondurilor proprii, precum şi în
legătură cu repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ce rămân la dispoziţia unităţilor
economice.
Fiecare componentă a sistemului financiar cuprinde de regulă mai multe fonduri de
resurse financiare, fiecare având propriile sale reguli de constituire, de
repartizare, legături specifice cu celelalte fonduri.
Fondurile financiare care intră în componenţe sistemului financiar
sunt structurate după mai multe criterii. Astfel după destinație acestea pot fi:
În scop de înlocuire (a mijloacelor fixe scoase din uz datorită uzurii
lor fizice şi morale) şi de dezvoltare (crearea de noi întreprinderi,
restructurarea, retehnologizarea, dezvoltarea celor existente) se folosesc fondurile proprii ale
întreprinderilor, fondurile procurate de acestea pe piaţa capitalului de împrumut, o parte din
fondurile statului şi o parte din resursele proprii ale populaţiei.
În scop de consum se utilizează o parte din fondurile bugetare, fondurile asigurărilor
sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor şi o parte din veniturile instituţiilor şi
ale populaţiei.
Servesc ca fonduri de rezervă fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale
cu acest titlu şi care servesc pentru finanţarea unor acţiuni şi sarcini intervenite în cursul
anului, precum şi fondurile de rezervă constituite la dispoziţia întreprinderilor pentru
acoperirea eventualelor pierderi.
Fonduri de asigurare sunt cele constituite la dispoziţia societăţilor de asigurare cu
acest titlu şi care servesc pentru acoperirea daunelor suferite de pe urma calamităţilor
naturale, a accidentelor şi a altor evenimente aleatorii.
După forma de proprietate existaă:
 fonduri publice
 Fonduri private
Constituie proprietate publică fondul bugetar central de stat, fondurile bugetare ale
unităţilor administrativ-teritoriale, fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale
extrabugetare, fondurile proprii ale întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat şi
ale instituţiilor publice, fondurile proprii ale băncilor şi societăţilor de asigurare cu capital
majoritar sau integral de stat. Fondurile proprietate publică pot fi grupate în funcţie de
calitatea pe care o are statul ca titular al acestora. Din acest pdv statul apare în calitate de:
 autoritate publică;
 agent economic;
18

lOMoARcPSD|4559975
 asigurator;
 bancher (împrumutător).
Astfel, pentru îndeplinirea funcţiilor ce-i revin în calitate de autoritate publică, statul
foloseşte o parte din resursele bugetare pentru finanţarea cheltuielilor pentru apărarea
naţională, menţinerea ordinii publice şi a siguranţei naţionale, relaţiile externe şi satisfacerea
altor nevoi sociale.
Ca agent economic, statul foloseşte fondurile aparţinând întreprinderilor cu capital
integral sau majoritar de stat, o parte din resursele bugetare, precum şi resurse mobilizate pe
piaţa capitalurilor de împrumut pentru finanţarea unităţilor şi acţiunilor economice.
Ca asigurator, statul utilizează fondul asigurărilor sociale constituit la dispoziţia sa
pentru acordarea de pensii, îndemnizaţii, ajutoare şi alte prestaţii. El foloseşte de asemenea şi
fondurile de asigurare de bunuri, persoane şi răspundere civilă, care se constituie de către
societăţile de asigurare cu capital integral sau majoritar de stat.
Ca împrumutător, statul dispune de fondurile de creditare constituite la băncile cu
capital integral sau majoritar de stat, fondurile provenite din privatizarea unor fabrici, uzine,
locuinţe şi a altor bunuri proprietate de stat precum şi de cele procurate pe calea creditelor
externe.
Sunt proprietate privată fondurile aparţinând societăţilor comerciale, agricole,
bancare, de asigurare şi reasigurare cu capital integral sau majoritar privat, întreprinzătorilor
particulari, altor asociaţii fără scop lucrativ şi resursele băneşti ale populaţiei.
19

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL II Mecanismul financiar
2.1. Conceptul de mecanism financiar

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic.
Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de
reglare a activităţii economico – sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare
a activităţii financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar – monetare ce
se derulează în contextul activităţii economico – sociale de ansamblu.
Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care la rîndul ei poate fi de două
tipuri:
1).economia centralizată, socialistă.
2)economia de piaţă care se bazează pe aşa numite procese de autoreglare, presupune
un mecanism bazat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiare
monetare.
În condiţiile creşterii rolului statului în economie de piaţă în conformitate cu doctrine
economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie se
presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare pentru reglarea
activităţii social – economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar –
monetare, şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Mecanismul financiar se refera la toate fluxurile financiare, monetare si de credit din
economia nationala urmarind asigurarea echilibrului banesc si financiar la nivel macro si
microeconomic prin :
 planificarea si constituirea sistemului de fonduri banesti din cadrul economiei
nationale ;
 repartizarea si legatura de corespondenta dintre aceste fonduri ;
 utilzarea acestor fonduri in activitatea economica a agentilor economici,
institutiilor si a altor organisme ce actioneaza in cadrul economiei.
Totodata, prin mecanismul financiar se exercita, de catre stat si ceilalti actori din
cadrul economiei (intreprinderi, institutii s.a.), un control sistematic si riguros asupra intregii
activitati economice, financiare, monetare si sociale urmarind constituirea si utilizarea
eficienta a resurselor materiale, financiare si umane, precum si respectarea cadrului de
reglementare si a disciplinei in domeniul economico-financiar.
Mecanismul financiar are un caracter dinamic, adaptabil la noile conditii. Astfel, in
functie de noi obiective, de noi decizii, de o noua orientare a politicii financiare, se vor folosi
cu precadere alte metode, parghii sau instrumente. Totusi, in cadrul mecanismului financiar
exista componente care au un caracter mai stabil (structuri, principii) si care permit
continuitatea functionarii lui, dar exista si componente ce pot suferi modificari in functie de
cerintele nou aparute (reglementari juridice).
La nivel de agent economic, prin mecanisme financiare se inteleg metodele,
parghiile, instrumentele si procedurile de formare, colectare si gestionare a capitalurilor. Ele
sunt foarte diversificate si numeroase, intre care:
 mecanisme privind autofinantarea,
 mecanismul amortizarii activelor fixe,
 mecanismele legate de investitii,
 mecanisme de desfasurarea activitatii operationale,
20

lOMoARcPSD|4559975
 mecanismele circuitului capitalului,

 mecanisme de desfasurare a fluxurilor financiare,
 mecanismul formarii si utilizarii surplusului de capital etc.
Fara a urmari o clasificare a lor, mecanismele financiare ale intreprinderii inglobeaza :
 mecanismul privind autofinantarea ;
 mecanismele privind finantarea externa (credit bancar, credit obligatar, leasing,
emisiuni de actiuni etc.) ;
 mecanismul amortizarii imobilizarilor corporale ;
 mecanismele ciclurilor de exploatare si investire ;
 mecanismele privind circuitul capitalului ;
 mecanismele de desfasurare a fluxurilor financiare etc
Asemenea mecanisme trebuie sa fie organizate si utilizate in asa fel incat sa asigure
desfasurarea unei activitati rationale, in conditii de rentabilitate, eficienta si lichiditate, astfel
incat sa se inscrie in obiectivele generale ale strategiei agentului economic respectiv.
La nivelul statului, adica al finantelor publice, mecanismele financiare cuprind de
asemenea metode, parghii, instrumente si proceduri de stabilire, colectare si utilizare a
veniturilor, precum si de influentare a dinamicii economiei prin politica bugetara.
Dintre aceste mecanisme amintim pe cele legate de :
 legiferarea bugetara si fiscala,
 impunerea contribuabililor,
 colectarea impozitelor si taxelor,
 regularizarea sumelor cuvenite bugetelor cu contribuabilii,
 controlul fiscal,
 distribuirea veniturilor bugetare,
 executia bugetara,
 angajarea cheltuielilor bugetare etc.
2.2. Structura mecansimului financiar

Elementele structurale ale mecanismului financiar sunt:
1. fondurile financiare
2. pîrghiile financiare
3. metode administrative de gestiune financiară.
4. organele cu funcţii în domeniul finanţelor.
5. Cadrul juridic sau legislativ (dreptul financiar).
1.Sistemul fondurilor financiare

21

lOMoARcPSD|4559975
Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenţa de bază ale oricărui

mecanism financiar considerat la nivelul unei ţări, semnifică totalitatea fondurilor băneşti
financiare ce se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de
condiţionare directe şi indirecte.
Sistemul financiar este compus, asa cum am vazut, din finantele (relatiile banesti)
tuturor verigilor care concura la redistribiurea produsului intern brut, inlusiv cele legate de
pietele financiare (monetara, de capital) si institutiile financiare, adica acele institutii care
colecteaza, furnizeaza, intermediaza, distribuie fonduri in economie (institutii de credit, banci
de investitii, societati de asigurari, fonduri de pensii, firme de investitii, administratii fiscale
etc.).
Delimitarea următoarelor categorii de fonduri băneşti financiare:
în funcţie de tipul de proprietate, avem:
1. fonduri financiare publice: fonduri bugetare, fonduri extrabugetare, fonduri speciale
constituite la dispoziţia organelor de stat centrale sau locale; fondurile de asigurare;
fondurile de ereditare; fondurile financiare ale întreprinderilor cu capital de stat.
2. fondurile financiare private: fondurile întreprinderilor cu capital privat, fondurile de
asigurare create de întreprinderile private, fonduri de ereditare private.
funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:
1. fondurile centralizate administrate la nivelul macro sau mediu economic.
2. fondurile descentralizate administrate la nivelul microeconomic.
după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei, fondurile
pot fi:
1.fonduri de consum social şi individual.
2.fonduri de investiţii.
după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor
financiare, pot fi:
1. fonduri destinate să satisfacă nevoi de consum curent.
2. fonduri destinate înlocuirii sau creşterii activelor fixe, sau finanţării investiţiilor.
în funcţie de dreptul de dispoziţie asupra fondurilor financiare
constituite se pot distinge:
1. fonduri financiare la dispoziţia statului:(fondurile aflate la dispoziţia
administraţiei centrale de stat, administraţiei locale de stat, întreprinderilor de
stat, instituţiilor financiar – bancare de stat, instituţiilor operative de stat.
2. fonduri financiare la dispoziţia agenţilor economici privaţi.
2.Metode administrative de gestiunea financiară includ:

I. Previziunea financiară.
II. Controlul financiar.
Previziunea financiară – reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare
prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,
surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple:
- bugetul de stat
- bugetul unităţilor administrativ locale.
- bugetul CNAM
- bugetul CNAS
- bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat
- devize de cheltuieli a instituţiilor publice.
Metode de previziune financiară.
22

lOMoARcPSD|4559975
1. metode de balanţă – întocmirea planului financiar sub forma de bilanţ în care sunt
reflectate veniturile şi cheltuielile.
2. metode bazate pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi
normativele de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de
amortizare, norme de asigurare, norme de cheltuieli ect.
Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării şi alicării
corecte a normelor juridice ce reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar sunt:
- procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse
financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor
şi instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar – contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiunilor acestora faţă de stat.
3.Pîrghiile economico – financiare

Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica
mecanică(forţa care dă impuls).
Pîrghia economico – financiară este instrument de natură economică sau financiară,
cu ajutorul căreia statul acţionează asupra interesului economic al unei colectivităţi
determinate sau al membrelor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv
anumit, sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.
În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pârghiile
financiare contribuie pe baze la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu
funcţionarea obişnuită a mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare, prezintă interes preocupări pentru reformele fiscale
orientate în direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pârghii
economico financiare. În acest scop se apelează:
1. la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a resurselor,
inclusiv stimularea întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de investiţii, sau atragerea de
capital străin.
2. Măsuri şi practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd procesul de
capitalizare ca şi scutirea de impozite pe profit a părţii de profit destinat investiţiilor.
Subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobînzelor la
împrumuturile bancare.
Pârghiile financiare pot fi:
1. Pârghiile financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice se
are în vedere folosirea tehnicilor de prelevarea a resurselor financiare la dispoziţia
statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului.
Sau elaborat variante numeroase de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în
numeroase ţări bogate în principal pe aceste pârghii cu suportul în prelevările de
către stat şi finanţate de către stat:
Impozitele şi taxele se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît
în plan intern, cît şi în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituirea
lor au devenit un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică şi de
restructurare şi modernizare a economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea
importului de materii prime pentru produse destinate exportului, taxe vamale specifice.
23

lOMoARcPSD|4559975
Pîrghiile de acest fel au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor

individuale cu cele naţionale.
- împrumuturi.
- Subvenţii, investiţii, transferuri.
- Burse, pensii, indemnizaţii
2. Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profitul
- rentabilitatea
- preţ, tarif, cost
- rata dobînzii
- curs valutar
- cursul hîrtiilor de valoare
- amenzi. Penalităţi
- amortizare
- sisteme de fonduri
- Parghiile financiare reprezinta metode economico-financiare de conducere
- indirecta a economiei, cu forta de influentare si orientare, in timp ce
instrumenele
- financiare sunt constituite din prognoze, balante, bugete in care isi gasesc
reflectarea
- previziunile prospective ce dau concretete unor politici financiar-monetare si
asigura
- conducerea operativa a domenoiului financiar.
Cele mai importante parghii financiare cunoscute si folosite de mecanismul financiar
in ralizarea obiectivului sau esential, irigarea intregului organism economic si social, care este
societatea, cu fluxuri financiare potrivit politicii financiare a statului si politicilor financiare
ale agentilor economici sunt : pretul, salariul, cursul valutar, impozitul, alocatia bugetara,
subventia, dobanda, masa monetara, rezervele obligatorii etc.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în
completare, a unor metode administrative.
Este vorba de: a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare
pentru a şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia,
ramurile economice, sectoarele şi întreprinderile; b) tinerea evidenţei contabile de către
agenţii economici şi sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi
bugete de venituri şi cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice
competente; c) exercitarea controlului financiar de către organe specializate asupra modului
de conservare şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului; d) stabilirea de către
autorităţilor publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife; e)
reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; f)
reglementarea regimului valutar; g) supravegherea derulării exportului şi a importului; h)
sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea
anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a
metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.
4.Instituţii şi organe cu atribuţii în sfera activităţii financiare

Reprezintă o altă componentă structurală a mecanismului financiar denumit în
practică aparat financiar bancar.
24

lOMoARcPSD|4559975
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct

îndeplinind atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiare monetare, începînd de la
derularea şi încheind cu controlul efectuărilor.
Instituţiile pot fi divizate în două mari categorii:
.Nespecializate –
1. legislative: parlamentul, consiliile municipale judeţene, săteşti.
2. executive: preşedintele, guvernul, diferite ministere, primăriile.
Specializate –
1. la nivel macroeconomic: Banca naţională, bănci comerciale, companii de
asigurare.Ministerul finanţelor cu toate elementele structurale la nivel central şi
în plan teritorial, organe de control financiar şi în primul rînd Curtea de Conturi,
Inspectoratele fiscale, Centru pentru combaterea corupţiei.
2. la nivel microeconomic: compartimentele financiare din structura
organizatorică a întreprinderilor şi instituţiilor private şi de stat.
Atribuţiunile financiare ce revin diferitelor instituţii şi organe pot fi:
I. atribuţiunile Parlamentului:
A.dezbaterea şi aprobarea programelor de guvernare , incluzînd şi componenta
financiară a acestor programe.
B.legiferarea activităţii financiare începînd cu aprobarea legii finanţelor oublice.
C. Reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activităţii financiare publice,printre
care cele privitoare la:
1. sistemul de impozite, taxe şi contribuţii, care sunt numai de competenţa acestuia,
atunci cînd sunt destinate bugetului administraţiei centrale.
2. legiferarea asigurărilor sociale sau a asigurărilor de bunuri, persoane şi
răspundere civilă.
3. legiferarea instituţiilor financiare publice, inclusiv a celor de control financiar;
parlamentul asigură şi controlul asupra bugetului de stat în faza de închidere a
exerciţiului bugetar.
II. aribuţiunile guvernului:
A. Elaborarea proiectului bugetului administraţiei centrale şi definitivarea proiectului
de buget prezentat guvernului de Ministerul Finanţelor.
B. Bugetul asigurărilor sociale de stat
C. Obligaţia de a prezenta Parlamentului atît proiectul de buget în faza supunerii spre
aprobare, cît şi a contului de închidere.
D. Organizarea şi răspunderea de desfăşurarea execuţiei prevederilor bugetare,
prezentînd propuneri de revizuire a prevederilor bugetare.
E. Analiza periodică a situaţiei financiare a ţării şi luarea de măsuri pentru asigurarea
echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
III. Ca organ financiar nespecializat se distinge şi Ministerul Muncii cu sfera
asigurărilor sociale.
IV. Atribuţiunile financiare ale organelor locale:
- elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale.
V. Ministerul finanţelor exercită administraţia în sfera finanţelor publice în numele şi
are preocupare directă în a elabora şi urmări execuţia prevederilor bugetare aprobate.
Atribuţiuni:
A. Organizarea, coordonarea şi elaborarea proiectului de buget public, inclusiv a
bugetului administraţiei centrale de stat. Din acest punct de vedere, Ministerul
Finanţelor emite normele ce reglementează modul de desfăşurare a lucrărilor
privitoare la întocmirea proiectului bugetar şi după definitivarea acestuia la nivelul
său prezintă acest proiect spre aprobare guvernului.
25

lOMoARcPSD|4559975
B. Participă împreună cu Banca Naţională la elaborarea balanţei financiar monetare şi

valutare a ţării.
C. Efectuează studii de oportunitate privitoare la investiţii şi asigură cadrul normativ
privind derularea activităţii financiare, inclusiv la contabilitatea agenţilor
economici.
D. Elaborarea şi adaptarea pe parcurs a sistemului cu pîrgii economico financiare cu
satabilirea cadrului de funcţionare a acestora în cadrul mecanismului financiar.
E. Organizarea şi exercitarea prin organe proprii a controlului financiar de stat.
F. Fundamintează şi propune cadrul legislativ privind activitatea financiară, inclusiv
modul de acoperire a deficitului bugetar şi de gestionare a datoriei publice.
G. Gestionează participarea statului cu capital la diferite societăţi comerciale, inclusiv
la societăţi mixte, şi exercită supravegherea financiară a agenţilor economici cu
capital de stat.
I. Băncile se constituie într-o reţea de instituţii specializate în efectuarea activităţii
financiar valutare, constituind un sistem bancar. În centru se situează Băncile de Emisiune sau
Naţionale. Această structură a sistemului bancar este considerată Bancă Centrală de Stat, care
asigură supravegherea activităţii tuturor băncilor.
A. Ca atribuţiune exclusivă este singurul organ de emisiune monetară.
B. Banca Naţională poartă răspunderea pentru reglementarea activităţii privind
circulaţia monetară, creditarea bancară şi operaţiile valutare, colaborînd cu
Ministerul Finanţelor.
C. Posibilitatea efectuării de operaţiuni de scontare sau reescontare a efectelor de
comerţ (primeşte de la băncile comerciale efecte şi le acordă acestora credite în
baza lor; cambia).
D. Acordă credite băncilor comerciale şi instituie obligaţia de constituire a rezervelor
de către băncile comerciale.
II. Băncile comerciale ca verigi ale aparatului financiar bancar acţionează ca:
A. Intermediari financiari în economie.
B. Efectuează operaţiuni cu plăţi şi încasări, operaţiuni de creditare a agenţilor
economici, desfăşurînd operaţiuni bancare pe teritoriul naţional şi extern.
C. Primesc şi administrează depozite de disponibilităţi băneşti ale persoanelor fizice
sau juridice.
D. Efectuează operaţiuni de creditare în monedă naţională sau valută, operaţiuni de
scontare a efectelor comerciale prezentate de agenţii economici şi operaţiuni de
vînzare – cumpărare a titlurilor de credit emise de stat.
III. Instituţiile de asigurare – activitate de asigurări de bunuri, persoane,
răspundere civilă:
A. Organizează şi desfăşoară operaţiunile financiare în raport cu persoanele fizice şi
juridice cu care încheie contracte de asigurare.
B. Emite reglementările interne privind organizarea şi efectuarea asigurărilor, inclusiv
stabilirea primelor de asigurări şi categoriile de acordare a despăgubirilor.
IV. Compartimentele financiare de la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor cu
caracter operativ, atît din sfera activităţilor materiale şi nemateriale îndeplinesc
atribuţiuni financiare legate de:
A. Organizarea şi efectuarea tuturor operaţiunilor băneşti financiare la acest nivel.
B. Obligaţia elaborării propunerii de buget de venituri şi cheltuieli sau altor tipuri de
buget
C. Urmăresc îndeplinirea obligaţiilor financiare ale fiecărei instituţii şi realizarea
creanţelor financiare ale acestora.
26

lOMoARcPSD|4559975
5.Norme reglementative juridice privind activitatea financiară
Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru

reglementativ privitor la organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti financiare.
Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatorii de
respectat de către participanţii la fluxurile financiar monetare.
Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii
administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice
şi sociale pentru domeniul lor de activitate.
Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar monetare în echilibrul cunoscut de
participanţii la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării şi armonizării lor. ,,,,,
În plan microeconomic, operează norme şi reglementări a căror aplicabilitate trebuie
să ţină seama de specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrîndu - se în reglementările
care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar monetare.
O condiţie indespensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din
activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu
efecte negative.
Obiectul reglementărilor juridice mai fac şi o serie de probleme ce necesită
intervenţia statului. Este vorba de:
 Intervenţia statutului la formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;
 Intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim,
acordarea ajutorului de şomaj ect.
 Intervenţia statului pe piaţă monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaţionist
sau deflaţionist);
 Intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la
fondurile publice, garantarea unor credite ect.);
Reglementările de natură financiară capătă formă de legi, hotărâri, regulamente, ect.,
emise de Parlament, Guvern, ministere sau alte organe de stat.
Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele
financiare sunt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea cu privire la
sistemul bugetar şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări sociale, Legea
privind finanţele publice locale, Legea instituţiilor financiare, Legea anuală a bugetului a
asigurărilor sociale de stat ect.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă
aplicabilitate, care nu admit soluţii bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite
organe de stat trebui să existe o concordanţă deplină. Mai mult ca atât, legile, hotărârile,
regulamentele, trebuie să fie astfel redactate încât să nu mai necesite norme tehnice ori
instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei de conflicte dintre organele autorităţii administrative – ministere,
prefecturi, primării şi persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea
impozitelor, taxelor, dimensionarea creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor
financiare publice, desfăşurarea controlului financiar, ţinerea evidenţei, administrarea
partimoniului public etc. este necesar să se respecte reglementările legale de soluţionare a
litigiilor apărute.
Mecanismul financiar „functioneaza” prin intermediul flexurilor financiare, a
circuitelor financiare si a ciclurilor financiare, despre care vom discuta in subcapitolele
urmatoare.
27

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL III. Finantele agentilor economici – veriga de baza a finantelor tarii
Finantele agentilor economici reprezinta veriga de baza a sistemului financiar,

intrucat, in calitatea lor de producatori de produs intern brut (produse si servicii) reprezinta
fundamentul veniturilor care se indreapta apoi si catre celelalte verigi ale sistemului. Finantele
agentilor economici desemneaza acea parte a relatiilor de repartitie in forma baneasca prin
intermediul carora se asigura constituirea capitalului social al societatilor comerciale si
modificarea marimii acestuia, formarea si alocarea fondurilor destinate activitatii curente si de
investitii si a altor activitati ale societatilor comerciale, la care se adauga onorarea obligatiilor
fata de celelalte verigi ale sistemului financiar si de credit.
Finantele agentilor economici au un rol aparte conferit de faptul ca ele sunt resortul
care pot dinamiza si functionarea celorlalte componente ale finantelor tarii. Din pacate in cei
peste douazeci de ani de economie capitalista, Romania nu a putut sa puna la punct o retea
suficient de puternica de agenti economici, in special agenti economici cu capital majoritar
romanesc care sa actioneze in sectorul profuctiei de bunuri. Acest fapt s-a datorat, in primul
rand, lipsei vonitei politice de a pune la punct strategii economice coerente la nivel intregii
economii si a sectoarelor ei si, in al doilea rand, a dezinteresului factorilor politici pentru
utilizarea resurselor tarii in interesul dezvoltarii ei.
Finantele agentilor economici se refera la relatiile banesti create in interiorul acestora
si in afara lor cu privire la asigurarea finantarii activitatii si desfasurarii acesteia in mod
corespunzator astfel incat sa-si onoreze obligatiile catre proprietari, creditori si stat si sa-si
incaseze creantele de la debitori. Aceste finante au un caracter dinamic, dezvoltandu-se in
raport cu schimbarile intervenite in mediul economic national si international, cu legislatia
economica si financiara si cu alti factori care pot actiona asupra lor.
Fiecare agent economic isi conduce activitatea pe baza de programe economice si
financiare, bugete, luand in considerare potentialul material, uman si financiar, cerintele
legilor cererii si ofertei, ale concurentei, modul in care evolueaza piata, astfel incat sa asigure
fructificarea adecvata a intregului potential si a oportunitatilor in vederea unei eficiente cat
mai bune. Este asadar nevoie, intre altele, de o planificare financiara a activitatii agentilor
economici. In general, planificarea consta in analizarea unei situatii date, determinarea
obiectivelor care trebuie urmarite in viitor si a decide, in avans, actiunile care trebuie luate
pentru realizarea obiectivelor stabilite, tinand cont de circumstantele previzionate in care
urmeaza sa actioneze agentul economic sau entitatea respectiva.
Planificarea financiara stabileste liniile directoare care privesc schimbarile ce vor
avea loc in cadrul unei intreprinderi, adica formuleaza caile si metodele prin care obiectivele
financiare ale intreprinderii vor fi realizate. Ea trebuie sa includa :
1. analiza critica a mediului intern si extern in care actioneaza intreprinderea;
2. identificarea si stabilirea obiectivelor intreprinderii;
3. analiza comparativa dintre aceste obiective si situatia financiara curenta a intreprinderii ;
4. elaborarea unor documente in care sa se sintetizeze actiunile necesare a fi intreprinse pentru
ca firma sa atinga obiectivele financiare propuse (finalitatea planificarii financiare).
In functie de orizontul de timp pentru care se elaboreaza, planificarea financiara are
doua componente : (1) planificarea pe termen mediu si lung si (2) planificarea pe termen
scurt.
Planificarea pe termen mediu si lung trebuie sa raspunda la intrebari de genul :
o Cand trebuie facuta o noua emisiune de actiuni (cand trebuie majorat capitalul) ?
o Care trebuie sa fie nivelul de indatorare al firmei, si pe ce termen sa fie datoriile ?
28

lOMoARcPSD|4559975
o Ce fel de dobanzi trebuie alese, fixe sau variabile, pentru datoriile contractate ?
o Care trebuie sa fie politica intreprinderii in privinta dividendelor ?
Planificarea financiara pe termen scurt are in vedere capitalul de lucru sau activele
circulante si presupune luarea in considerare si gasirea raspunsurilor la intrebari de genul :
 Ce nivel al numerarului este necesar la diferite momente din cadrul orizontului de
planificare ?
 Ce nivel al stocurilor trebuie mentinut ?
 Cat de rapid se pot rambursa creditele angajate pentru nevoile trezoreriei ?
 Trebuie platiti rapid furnizorii si sa se benefizieze de discontul in numerar ce se ofera
de acestia ?
 Pe ce perioada de timp trebuie acordat creditul comercial ?
 Ce proportie din activele circulante trebuie finantata prin fonduri pe termen scurt ?
 Care este valoarea capitalului de lucru si ce inflenteaza nivelul acestuia ?
Procesul de planificare are drept rezultat planul financiar al intreprinderii, care este un
document ce va arata ceea ce se va intampla in timp cu obiectivele firmei. Planul financiar
trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente :
 previzionarea vanzarilor (intocmirea bugetelui de vanzari) ;
 documentele proforma (contul de profit si pierderi, bilantul contabil si planul privind
fluxul fondurilor);
 necesarul de active : planul va descrie cheltuielile de investitii planificate si va
prezenta modul in care se propune sa se utilizeze activele circulante ;
 necesarul de finantat : planul va cuprinde o sectiune a contractelor de finantare ;
politica privind datoriile si cea privind dividendele, iar daca urmeaza sa se faca
emisiune de actiuni, planul trebuie sa faca referire si la acest lucru (valoarea emisiunii,
tipul de actiuni ce se vor emite, metodele de emisiune ce vor fi folosite).
Planurile financiare sunt detaliate prin intermediul bugetelor, care sunt documente
financiare proforma folosite la planificarea, coordonarea si controlul activitatii curente a
intreprinderii. Ele arata cum vor fi utilizate fondurile pentru activitatea de productie, cea de
investitii si cea de finantare (cum vor fi fondurile cheltuite pentru salarii, materiale, lucrari
executate cu terti, procurari de mijloace fixe) si indica cum vor fi obtinute fondurile.
Ca regula generala, intreprinderile elaboreaza si utilizeaza trei tipuri principale de
bugete : bugetul activitatii de baza, bugetul numerarului si bugetul capitalului (cheltuielilor de
investitii). Bugetul activitatii de baza cuprinde : bugetul vanzarilor si bugetul productiei
(arata costurile de productie ce vor fi ocazionate cu realizarea nivelului de vanzari planificat si
cu stocurile finale). Pe baza celor doua se determina nivelul profitului brut asteptat ce se
include in bugetul activitatii de baza. Bugetul activitatii de baza mai poarta denumirea si de
bugetul de venituri si cheltuieli, el descriind veniturile, cheltuielile si profitul din activitatea
de baza a intreprinderii.
Bugetul numerarului sau bugetul trezoreriei reprezinta o previziune detaliata, pe
termen scurt (pana la un an), a asteptarilor privind intrarile si iesirile de numerar in cadul
intreprinderii pe timp de un an. Procesul intocmirii bugetului numerarului se realizeaza, in
general, in cinci etape :
1. Previzionarea vanzarilor.
2. Planificarea intrarilor totale de numerar, inclusiv incasarile previzionate.
3. Planificarea iesirilor de numerar.
4. Interactiunea dintre intrari si iesiri, avand in vedere deciziile conducerii intreprinderii.
5. Determinarea excedentului sau deficitului de numerar pe perioada planificata.
Bugetul numerarului ofera informatii in legatira cu:
 daca intreprinderea va avea nevoie sa se imprumute sau, din contra, poate sa
investeasca surplusul de numerar;
29

lOMoARcPSD|4559975
cati bani sunt in joc la fiecare decizie de imprumutare sau investire ;

periodicitatea imprumuturilor si investirilor.
Bugetul capitalului (de investitii) unei intreprinderi este constituit dintr-o insiruire
(lista) a proiectelor de investitii planificate a fi realizate in anul de plan si cheltuielile
necesare. In general, proiectele majore sunt prezentatate proiect cu proiect cu aratare
cheltuielilor planificate pentru fiecare proiect in parte, in timp ce proiectele mici sunt
prezentate intr-o singura suma globala.
Planificarea financiara este insotita de controlul financiar care are ca obiective
furnizarea de date pentru : (1) asigurarea conducerii intreprinderii ca planurile sunt urmarite
si/sau (2) modificarea planurilor existente ca raspuns la schimbarile intervenite in realitatea
inconjuratoare fata de prezumtiile avute in vedere la planificare.
Pe perioada de realizare a obiectivelor planificate, intreprinderea ia o serie de decizii
financiare care sa sprijine si sa controleze realizarea acestor obiective. Aceste decizii
financiare vor face obiectul analizei noastre in unele din capitloele viitoare cand vom aborda
chestiuni legate de politica financiara si tipuri de finantare la care recurg intreprinderile.
3.1. Abordări conceptuale privind capitalurile întreprinderii
Ca să avem o întreprindere, mai întâi trebuie să avem capital bănesc (banii).

Intreprinderea dispune de active fizice şi financiare care formează capitalul economic,
iar mărimea capitalului economic este dată de activul brut al bilanţului. Cu alte cuvinte,
mulţimea elementelor de activ, însumate, formează capitalul economic al firmei, noţiune
exprimată sintetic prin egalitatea:
n
(F 5.1)
CE = ∑ A i
i →1
unde:
CE - capitalul economic;
n
∑ Ai - suma elementelor de activ.

i →1
Având în vedere că sursele de formare a activelor sunt reflectate de pasivul

bilanţului, egalitatea la care ne-am referit poate avea forma:
n n
(F 5.2)
∑ Ai = ∑ Pi
i →1 i →1
în care:
n n
∑ Aişi ∑ Pi- suma elementelor de activ şi de pasiv.

i →1 i →1
Fluxurile reale şi financiare ce au loc pe măsura activităţii întreprinderii modifică atât

volumul, cât şi compoziţia capitalului economic.
30

lOMoARcPSD|4559975
Din punct de vedere financiar, capitalul este reprezentat de cantitatea de monedă

adusă de acţionari sau asociaţi, la care se adaugă suma generată de activitatea proprie şi
imobilizată în deţinerea capitalului economic.
Capitalul financiar
Din punct de vedere patrimonial, capitalul financiar reprezintă fonduri proprii. El
poate fi schimbat la preţul pieţei dat de cursul (cotaţia) la bursă al acţiunilor, situaţie în care
apare, astfel, şi noţiunea de capitalizare bursieră (numărul de acțiiuni inmulțit cu cursul
buriser), ce reprezintă valoarea capitalului financiar corespunzătoare cursului la bursă. Altfel
spus, capitalizarea bursieră poate fi privită ca expresie a preţului stabilit la bursă înmulţit cu
numărul de acţiuni.
Sub raport juridic, este uzitată noţiunea de capital social, ea fiind înţeleasă sub forma
contribuţiei în numerar sau în natură a asociaţilor sau acţionarilor la constituirea sau
dezvoltarea întreprinderii.
Definiţia cea mai utilizată a termenului de capital economic este aceea care arată că
acesta constă în totalitatea bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru
producerea altor bunuri.
În sensul financiar al noţiunii, capitalul este suma de monedă adusă de asociaţi şi/sau
acţionari plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului social.
Capitalurile întreprinderii pot fi:
1) capitaluri proprii (fonduri proprii);
2) capitaluri împrumutate (credite).
1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne. Contribuţiile
externe cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor
organisme specializate. Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca
urmare a capacităţi de autofinanţare a agenţilor economici sau întreprinderii.
Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării capitalului social al agenţilor
economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea capitalului social este asigurată de
către stat. În cazul societăţilor comerciale capitalul social este format prin aportul în numerar
sau în natură a participanţilor la constituirea societăţii respective. Capitalul social al
societăţilor cu răspundere limitată este format din părţile sociale, iar în cayul societăților pe
acțiuni prin acţiuni emise de societate. Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat. De
asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să primească
un dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor şi
constituirea rezervelor legale.
Contribuţiile interne se fac prin autofinanţare care este una dintre metodele principale
de asigurare cu resurse băneşti a agenţilor economici. Se apreciază că autofinanţarea
reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi forma din resursele proprii atât fondurile
de dezvoltare, cât şi cele privind stimularea personalului. Autofinanţarea are următoarele
trăsături:
– contribuie la acoperirea cerinţelor legate de dezvoltarea întreprinderii;
– asigură formarea de resurse băneşti;
– contribuie la întărirea autonomiei şi iniţiativei agenţilor economici în desfăşurarea
procesului de producţie, în primul rând.
Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt:
– eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant;
– realizarea încasărilor din desfăşurarea producţiei;
– modul de recuperare a amortizării;
– îndeplinirea programelor de reducere a costului de producţie;
– nivelul preţurilor.
31

lOMoARcPSD|4559975
1. Capitalurile împrumutate
a) Din punct de vedere al termenelor de acordare şi utilizare, se împart în:
 împrumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen mediu;
 împrumuturi pe termen scurt.
b) În funcţie de provenienţa sau de originea, natura celor care le acordă
împrumuturile pe termen lung, pot fi:
 împrumuturi obligatare ;
 împrumuturi de la organisme specializate sunt cele acordate de organisme de
plasament în valori mobiliare, constituite ca fonduri închise de investiţii şi care pot
efectua plasamentul resurselor lor financiare în una dintre următoarele forme:
a)în mod direct, prin participarea la constituirea de societăţi comerciale cu capital
privat sau prin majorarea capitalului social al acestor societăţi, pe bază de contract
încheiat între părţi;
b)în mod direct ori prin dobândire de acţiuni sau obligaţiuni convertibile în acţiuni
la bursa de valori
 împrumuturi de la stat;
 împrumuturi de la bănci.
Pe piaţa financiară cele mai cunoscute sunt împrumuturile obligatare care se obţin din
emisiunea de obligaţiuni. Fiecare obligaţiune este o fracţiune din datoria contractată de
întreprindere şi care se caracterizează printr-o serie de parametri cum ar fi:
– valoarea nominală;
– dobânda nominală;
– preţul de emisiune;
– preţul de rambursare.
La fel ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă.
Dintre împrumuturile pe termen mediu se menţionează:
leasingul;
creditul pe termen mediu propriu zis
creditul ipotecar.
factoringul.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor de către proprietarii acestora
unor firme ce nu au capacitatea financiară de a le cumpăra.
Creditul ipotecar se acordă pe baza unei ipoteci acoperite într-un drept real, îndeosebi
valori imobiliare. În situaţia nerambursării la termen, imobilele ipotecate se scot la
vânzare prin licitaţie, iar din sumele obţinute, banca îşi recuperează capitalul, dobânda
cuvenită şi cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare.
Împrumuturile pe termen scurt (de până la un an) sunt acordate de bănci pentru
acoperirea, în primul rând, a nevoilor ciclului de exploatare al întreprinderii.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma:
fie a creditului de furnizor,
fie a creditului bancar pe termen scurt.
Creditul - furnizor ia nastere în momentul în care o întreprindere primeste valorile
materiale de la furnizor fara ca acesta sa pretinda plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanțe comerciale sau
credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.
32

lOMoARcPSD|4559975
3.2. Modalităt)i de formare a fondurilor întreprinderii
3.2.1. Aportul în bani şi în natură
Este metoda predominantă, constând din contribuţia acţionarilor în bani lichizi şi în

bunuri atât la înfiinţarea întreprinderii, cât şi pe parcursul existenţei acesteia.
Rezultă că aportul asociaţilor şi acţionarilor contribuie atât la formarea capitalului
iniţial, cât şi la majorarea capitalului în cazul unei noi emisiuni de acţiuni,
Aporturile în bani şi în bunuri se constituie ca fonduri proprii ale firmei.
3.2.2. Autofinant)area
Autofinanţarea este o altă metodă de formare a fondurilor, constând în reţinerea unei

părţi din rezultatul financiar final (profitul). Fondurile mobilizate prin autofinanţare se
constituie ca fonduri proprii. Din punctul de vedere al caracteristicilor sale, autofinanţarea
poate fi imediată şi amânată, de menţinere şi netă (de expansiune). Desigur, nu poate fi avută
în vedere formarea de fonduri prin autofinanţare decât în condiţiile în care întreprinderea
obţine asemenea venituri din activitatea sa, încât acestea să acopere toate cheltuielile şi,
totodată, se degaje şi un profit din care o parte să fie folosită pentru sporirea activelor de
exploatare şi a activelor imobilizate.
Autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea de dezvoltare (de expansiune) luate
împreună formează autofinanţarea totală.
Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:
Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi managerilor la

profit
unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.
Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de politica de finanţare

şi de politica de dividend.
Posibilităţile maxime de autofinanţare a întreprinderii sunt date de indicatorul Cash-
Flow, care poate fi luat în considerare sub două forme, şi anume:
Cash-Flow brut format din profitul net la care se adaugă amortismentul şi
fondul de rezervă, altfel spus din autofinanţarea de menţinere(amortisment),la
care se adaugă partea de profit destinată dividendelor şi rezervele. In relaţie de
sumă, se poate exprima sub forma următoarei egalităţi:
CF b =Pn +A + F r (F 5.6)
33

lOMoARcPSD|4559975
în care:
CFb = Cash-Flow brut;
Pn = profit net;
A = amortismente;
Fr = fond de rezervă.
Cash-Flow net constituit din profitul net (distribuibil) şi fondul de rezervă,

exprimat prin relaţia:
CF n =Pn +Fr (F 5.7)
Autofinanţarea este cea mai sigură şi, în acelaşi timp, cea mai ieftină sursă de formare
şi sporire a fondurilor proprii ale întreprinderii, însă nu este suficientă, ceea ce face să fie
avute în vedere şi celelalte modalităţi de asigurare a necesarului de fonduri.
3.2.3. Creditarea
Reprezintă modalitatea de completare a necesarului de resurse financiare în situaţia în

care fondurile proprii ale întreprinderii nu satisfac trebuinţele acesteia pe termen scurt, mediu
sau lung.
Fondurile împrumutate, fie că provin din sistemul bancar, de la instituţii financiare sau
din emisiunea de obligaţiuni, au două trăsături esenţiale, şi anume:
a) Pentru utilizarea lor, împrumutatul plăteşte un preţ (dobânda) a cărui mărime
este variabilă în funcţie de factorii conjuncturali ce acţionează pe piaţa do
capitaluri.
b) Au caracter rambursabil, întreprinderea trebuind să restituie, la anumite termene
de comun acord stabilite, împrumutătorului sumele împrumutate fie în totalitatea
lor, fie în rate.
Faptul că în economia de piaţă creditul ca atare şi creditarea ca metodă de finanţare fac
parte din relaţiile financiare curente ale întreprinderii nu trebuie înţeles că aceasta din urmă
angajează împrumuturi oricât de mari sau fără ca acestea să reprezinte o oportunitate.
Depăşirea unui anume volum de aporturi bancare poate conduce la efecte negative asupra
rentabilităţii ca urmare a costului cu dobânzile, pe de-o parte, şi asupra autonomiei
întreprinderii, pe de altă parte.
3.2.4. Leasing-ul
Este un sistem special de finanţare a investiţiilor. Este o formă de locaţie vânzare,

beneficiarul subscriitor la operaţia de leasing nu devine proprietarul bunurilor, ci le foloseşte
ca închiriate, pentru care plăteşte anuităţile stabilite în contract. La expirarea contractului,
utilizatorul poate intra în proprietatea deplină a bunurilor, plătind integral valoarea rămasă
neachitată a acelor bunuri.
Leasing-ul a apărut şi cucereşte tot mai multă piaţă ca urmare a sporirii nevoii de
34

lOMoARcPSD|4559975
echipamente, instalaţii, aparate, mijloace de transport navale, aero sau terestre, a modificării
rapide a structurii acestora, a uzurii morale ca urmare a rapidului progres tehnico-ştiinţific, în
timp ce resursele financiare ale întreprinderilor nu dau posibilitatea achiziţionării prin plătirea
preţului integral al acestora.
După modul de stabilire a ratei de leasing, acesta poate fi:
leasing financiar;
leasing operațional.
In cazul leasingului financiar, în perioada de bază, prima închiriere este -de regulă -
pentru o perioadă mai mică decât cea de folosinţă a bunului, asigurându-se recuperarea numai
parţială a preţului acestuia. Prin reînchirieri repetate urmează a se realiza încasarea întregului
preţ al produsului, precum şi dobânzile şi profitul aferent.
După obiectul contractului, se poate practica:
leasingul brut, ceea ce înseamnă că o dată cu închirierea se vând şi serviciile de
punere în funcţiune, aducere la parametrii funcţionali, întreţineri şi reparaţii pe
toată durata convenită de părţi;
leasingul net care presupune închirierea numai a produsului, nu şi a celorlalte
servicii, ca în cazul leasingului brut.
In categoria leasingului intră şi operaţiunea de lease-back, care constă în vânzarea
întreprinderii unei societăţi de leasing, de la care apoi o închiriază printr-un contract de
leasing. Motivaţia unei asemenea operaţiuni constă în transformarea fondurilor imobilizate în
fonduri disponibile. în măsura în care societatea de leasing reintră în posesia fondurilor
investite, proprietarul iniţial poate răscumpăra fosta sa întreprindere la un preţ dinainte
stabilit, de obicei scăzut.
3.2.5. Finant)area bugetară
Reprezintă alocarea de mijloace băneşti din bugetul de stat sau din bugetul consiliilor
locale, pentru formarea fondurilor (capitalurilor) proprii ale întreprinderilor proprietate privată
a statului sau a autorităţilor publice locale, uneori asemenea mijloace punându-se şi la
dispoziţia firmelor cu capital privat pentru menţinerea în activitate a acestora, în funcţie de
interesele naţionale sau locale.
Finanţarea bugetară prin alocaţii, subvenţii, prime sau finanţări cu scop special este
expresia intervenţiei statului în economie pentru menţinerea şi stimularea producţiei,
asigurarea stabilităţii preţurilor şi creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale. În
mecanismele economiei de piaţă, limitarea existenţei întreprinderilor cu capital public reduce
şi rolul finanţării bugetare pentru crearea sau menţinerea acestora, însă nu limitează finanţarea
prin intermediul subvenţiilor pe produse şi activităţi pentru stimularea producţiei şi a
exportului, indiferent de apartenenţa, din punct de vedere juridic, a capitalului.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o
componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților.
Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri
de costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi
de costul mediu ponderat al capitalului.
a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar.
Această rată de capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care
impulsionează furnizorul de capital să cumpere acţiuni iar pe acţionar să renunţe la
35

lOMoARcPSD|4559975
vânzare. Rata de randament este influenţată de mărimea dividendului sperat, care la

rândul lui depinde atât de mărimea profitului anual cât şi de hotărârea adunării
generale a acţionarilor cu privire la repartizarea profitului netRata de randament
depinde de mărimea dividendului sperat.
n
Di (F 6.17)
P A =∑
i=1 ( 1+k )i
în care:
PA = preţul acţiunii;
i = ani
D = dividendul ;
k = costul capitalului propriu (rata de actualizare).
Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:

Div (F 6.18)
PA 
Dob
Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a
dividendelor.
Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este egală cu valoarea fluxurilor de
lichiditate (ieşiri) pe care deţinătorii de acţiuni o vor primi în viitor (valoarea actualizată a
remuneraţiei) plus valoarea finală a acţiunilor când acestea se vând.
Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul probabilistic al
veniturilor viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul economiştilor Gordon şi Shapiro
s-a bucurat de o utilizare largă. Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe
actualizarea dividendelor, fără a se ţine seama de risc într-o manieră explicită. Constituie, de
fapt, o variantă simplificată a modelului valorii actualizate, potrivit căruia valoarea unei
acţiuni este egală cu valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le
generează în dividende şi preţul (cursul) de vânzare.
Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este
modelul Gordon – Shapiro:
D1 (F 6.19)
k= +g
P0
unde:
D1 – dividend în anul curent,
P0 – preţul acţiunii în anul de bază;
g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.
Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi a
costului implicit.
Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt, îl ocazionează toate
aporturile de capital din afara întreprinderii (acţiunile cu dividende iar împrumuturile cu
dobândă).
Costul implicit sau costul de oportunitate nu comportă fluxuri monetare de ieşire
(plăţi) ci presupune formarea unor resurse de finanţare care se folosesc imediat (profitul,
rezervele, diferite fonduri).
36

lOMoARcPSD|4559975
Astfel de capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât
aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remuneraţie.
Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea capitalurilor
proprii la o rată a pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc.
Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii
acţionarii dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în titluri de
stat). Prima de risc asigură o majorare a rentabilităţii cerută de acţionari, prin care să se
compenseze riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să investească lichidităţile în acţiuni.
b) Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de
împrumut, pe de o parte, şi vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata
remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de
altă parte.
Costul real al împrumutului se calculează în funcţie de operaţiunile pe care le
presupune şi menţionate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit
clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau rambursare, costul
împrumutului este dat de dobânda nominală.
Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei
elemente: mărimea creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţie de
aceste valori costul creditului bancar este dat de relaţia:
unde: D = dobânda exprimată în sumă absolută

Cr = mărimea creditului
r = rata dobânzii exprimată în procente
t = perioada de creditare
Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se
calculează şi dobânda compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade
de plasament dobânzile se adaugă la capital, în continuare, generând şi ele costuri.
Costul creditului se calculează astfel:
în care: Cr = mărimea creditului iniţial;

Srf = suma finală, respectiv creditul iniţial plus dobânda aferentă la sfârşitul
perioadei de plasament;
r = rata dobânzii;
n = numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda compusă.
Costul îndatorării este în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi de
anuităţile de rambursare (A).
A1 A2 An (F 6.20)
D= + +⋯+
( 1+r ) ( 1+r ) 2
( 1+ r ) n
unde:
r = rata internă de randament (costul datoriei)
a) Costul mediu ponderat. La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât

capitaluri proprii cât şi capitaluri împrumutate. Aceasta înseamnă că fiecare
37

lOMoARcPSD|4559975
întreprindere are o anumită structură a capitalului care reprezintă o combinaţie

între capitalul social, rezerve, fonduri, creditul obligatar şi creditul bancar pe
termen lung şi mediu
Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor surse de
finanţare ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală. Folosind
coeficienţii de ponderare şi costul fiecărei surse de capital, calculul costului mediu
ponderat al capitalului se face după relaţia:
Cp Cd (F 6.21)
K CT (CMP )=Kc p +Kc d
Cp+Cd Cp+Cd
unde: Kcp = costul capitalurilor proprii;

Cp = capitalurile proprii;
Cd = capitalurile împrumutate;
Kcd = costul capitalurilor împrumutate.
Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte
fie sistemul contabil,
fie sistemul de ponderare bazat pe valoarea bursieră.
Sistemul de ponderare contabil are în vedere structura capitalului din pasivul bilanţului
şi este preferat, întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus,
acordarea împrumutului se face în funcţie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii
bilanţului.
Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului bursier al
acţiunilor sau obligaţiunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul surselor de finanţare.
Folosirea valorii de piaţă în stabilirea ponderii diferitelor tipuri de capital în total, se
motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii, costul capitalului propriu se stabileşte în
funcţie de exigenţele pieţei care se exprimă prin preţul de piaţă sau cursul bursier.
Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii constă în
faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect de finanţare,
întreprinderea trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.
Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată întrucât
procesul de finanţare a unei investiţii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor provenite
din mai multe surse decât a celor care au o provenienţă mică.
38

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL IV. STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII

.
4.1. Interpretarea financiara a bilantului contabil

Bilantul contabil al unei intreprinderi arata resursele financiare (in pasiv) si
intrebuintarile pe care ea le da resurselor sale (in activ). Bilantul financiar grupeaza
elementele de activ in functie de durata imobilizarii lor in timp, iar cele de pasiv in functie de
caracterul existentei lor in timp, adica de exigibilitatea lor. Un bilant financiar se poate
prezenta, schematic, in felul urmator :
Din analiza bilantului financiar se vede ca pasivul bilantier este format din capital
propriu si de datorii pe termen lung, mediu si scurt. Ele reprezinta sursele de finantare ale
intreprinderii, iar marimea lor relativa fata de totalul paivului reprezinta structura financiara
pe care o are la un moment dat intreprinderea.
Capitalul propriu se compune din capitalul social – care se formeaza din sumele puse
la dispozitia intreprinderii cu caracter permanent de catre actionarii sau asociatii ei sub forma
aportului intial de numerar si din cresterile ulterioare de capital -, din diferente pozitive din
reevaluari ale activelor, profit nedistribuit, rezultatul pozitiv al exercitiului curent inainte de
reapartizare.
Capitalul propriu participa, alaturi de elementele de pasiv eligibile, la finantarea
intreprinderii. El este expus riscului de rentabilitate, lichiditate si solvabilitate. Capitalul
propriu nu este rambursabil, remuneratia lui depinzand de performantele intreprinderii si nu
este in niciun fel garantata. Sub aspect financiar capitalul propriu (modul in care se modifica
de la un exercitiu financiar la altul) indica daca intreprinderea a fost rentabila pana la un
moment dat.
In pasivul bilantului pot fi cuprinse si urmatoarele tipuri principale de rezerve : legale, si
statutare.
Rezervele legale, dupa cum rezulta din denumire, se constituie in virtutea legii, din
profitul anual, pana ating o anumita pondere fata de capitalul social (legislatia romana actuala
legea nr.31/90, republicata – prevede 5% pe an pana se atinge a cincia parte din capitalul
social).
Rezervele statutare se constituie in baza prevederilor din statutul (din actul constitutiv)
intreprinderii, urmand ca ordine de constituire celor legale. Spre deosebire de rezervele legale,
39

lOMoARcPSD|4559975
cele statutare nu sunt deductibile fiscal la determinarea profitului impozabil, ci ele se

constituie din profitul net al intreprinderii.
Datoriile reprezinta o parte insemnata a pasivului bilantului contabil si se pot imparti
in doua grupe mari, sub aspectul termenului de scadenta: datorii pe termen mediu si lung, care
sunt datorii financiare si bancare compuse din imprumuturi obligatare si credite bancare ;
datorii pe termen scurt, compuse din credite comerciale din partea furnizorilor (intarzieri la
plata), credite bancare pe termen de pana la un an, avansuri primite, obligatii fiscale.
In functie de natura lor, data de creditorii la care se refera, datoriile pot fi clasificate si
in : datorii financiare (compuse din imprumuturi obligatare si imprumuturi bancare,
indiferent de termen), datorii de exploatare (credite-furnizor, datorii fiscale, datorii catre
salariati si asimilate lor) si alte datorii (avansuri primite asupra unor comenzi ce urmeaza a fi
onorate).
La aprecierea situatiei financiare a unei intreprinderi trebuiesc luate in considerare si
angajamentele in afara bilantului primite sau date de intreprindere care reprezinta obligatii
care nu antreneaza operatiuni de incasari si plati imediate. Ele, desi nu figureaza in bilant, ar
putea modifica patrimoniul daca ar trebui executate ulterior.
Angajamentele date exprima pasivul si constau in aval, cautiuni, garantii, andosari,
redevente pentru leasing etc. Angajamentele primite exprima activul si se pot constitui in aval,
cautiuni, creante scontate neajunse la scadenta. Avalul reprezinta o garantie de plata, partiala
sau totala, primita pe un efect comercial (hartie de valoare, cum ar fi cambia sau biletul la
ordin) existent in patrimoniul intreprinderii. Cautiunea este un angajament prin care o
persoana fizica sau juridica se obliga catre un titular de creanta sa satisfaca o obligatie daca
debitorul principal n-o poate face el insusi. Garantia poate fi materiala sau personala (asumata
in scris) si creeaza certitudinea pentru creditor ca, in cazul neplatii datoriei de catre debitor, se
poate indestula prin valorificarea garantiei.
Daca se analizeaza doua intreprinderi cu bilanturi identice, cea care a dat angajamente
extrabilantiere pentru o suma mai mare prezinta un risc mai ridicat decat cealalta.
Intreprinderea care a primit astfel de angajamente prezinta o securitate mai mare, deoarece ea
poate transforma fara dificultate anumite creante in lichiditati.
4.2. Structura financiara a intreprinderii si riscul
S-a demonstrat, de nenumarate ori, ca functionarea unui intreprinderi fara un capital

adecvat este una din cauzele cele mai raspandite ale esecului in afaceri. Pe langa un capital
suficient, intreprinderea trebuie sa aiba si o structura a capitalului adecvata, adica o
combinatie corecta de capital propriu si imprumuturi.
Orice intreprindere are posibilitatea, cel putin teoretic, sa apeleze la doua tipuri de finantari :
finantare interna si finantare externa. Finantarea interna cunoscuta si sub denumirea de
autofinantare cuprinde fluxurile de numerar rezultate din profitul retinut pentru dezvoltare si
din cheltuielile cu amortizarea suportate de intreprindere.
Finantarea externa se refera la suma imprumuturilor (datoriilor) pe termen lung,
mediu si scurt si la capitalul propriu nou emis de catre intreprindere ca sursa de procurare a
fondurilor necesare, precum si la operatiunile de leasing.
Daca, in general, capitalul se defineste ca fiind orice bun sau stoc de bunuri –
financiare sau fizice – capabile sa genereze venit, prin structura capitalului unei
intreprinderi se intelege proportia relativa a capitalului propriu si a imprumuturilor pe termen
lung utilizate la finantarea activelor acesteia. Cu alte cuvinte, structura capitalului unei
intreprinderi reflecta compozitia capitalurilor ei. Daca insa vorbim de structura financiara a
intreprinderii, atunci ne referim la raportul existent intre finantarea interna si finantarea
externa, precum si intre finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung.
40

lOMoARcPSD|4559975
Orice intreprindere dispune de capital propriu, format din capitalul social adus de
actionari/asociati, din profitul nedistribuit ca dividende si reinvestit si din anumite rezerve pe
care ea le constituie potrivit legii sau actului sau constitutiv. Dar, aproape in toate cazurile,
intreprinderile nu se finanteaza in proportie de 100% prin capitaluri proprii, ci recurg
concomitent si la finantari externe. Selectarea tipurilor de finantare externa si ponderea
acestora in raport cu finantarea interna reprezinta un aspect principal al politicii financiare a
intreprinderii.
Deciziile privitoare la stabilirea surselor corespunzatoare de fonduri, interne sau
externe, afecteaza atat politica dividendelor platite, cat si structura financiara. Aceste decizii
depind, de asemenea, de o serie de factori. Astfel, din punctul de vedere al intreprinderii si al
actionarilor acesteia, factorii care determina apelarea la o anumita sursa noua de finantare
sunt :
1) costurile administrative si legale ale cresterii finantarii (cu emisiunea de actiuni,
obligatiuni, cu contractarea imprumuturilor bancare) ;
2) costul serviciului finantarii, spre exemplu platile de dobanda ;
3) nivelul obligatiei de a face plati de dobanda si altele asemenea (gradul de indatorare) ;
4) nivelul obligatiei de a rambursa finantarea ;
5) deductibilitatea fiscala a costurilor legate de finantare ;
6) efectul unei noi finantari asupra nivelului de control al intreprinderii de catre actionarii
existenti si libertatea lor de actiune.
Din punctul de vedere al furnizorilor unei noi finantari, sunt importanti urmatorii
factori :
a) nivelul venitului asteptat de investitori ;
b) nivelului riscului atasat veniturilor asteptate ;
c) potentialul de lichidare al investitiei lor fie direct de catre intreprindere prin rambursarea
datoriei, fie prin intermediul pietei secundare ;
d) nivelul impozitului pe venitul personal pentru veniturile din investitii ;
e) gradul de control sau de influenta asupra afacerilor intreprinderii pe care il obtin investitorii
ca urmare a investitiei facute.
Politica dusa de firma in privinta structurii capitalului si a structurii financiare implica
o optiune intre risc si venit, adica utilizand intr-o proportie mai mare imprumuturile pentru
asigurarea finantarii, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un procent ridicat
al imprumuturilor conduce, in general, la o rata ridicata a rentabilitatii.
Structura optima a capitalului/finantarii este acea structura care asigura un echilibru
optim intre risc si venit si, astfel, maximizeaza valoarea firmei. Actionarii sau asociatii unei
firme beneficiaza de pe urma modificarii structurii capitalului/finantarii daca si numai daca
valoarea firmei creste in urma acestei modificari. Astfel, conducatorii de intreprinderi trebuie
sa aleaga acea structura de capital/financiara care cred ei ca va conduce la cresterea valorii
intreprinderii pentru a fi benefica pentru proprietarii ei.
Structura capitalului/financiara este o variabila care nu depinde numai de firma, de
obiectivele sale de crestere, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care este dispusa sa si
le asume. Ea este influentata si adesea determinata de actionari, de banci sau alti creditori, de
stat, precum si de conjunctura economico-financiara, situatia pietei financiare, oscilatiile ratei
dobanzii etc. Toate acestea sugereaza ca structura capitalului si cea financiara sunt influentate
de mai multe riscuri la care este supusa activitatea unei firme.
Deciziile luate de firma in privinta structurii capitalului/financiare sunt influentate in
principal de urmatorii factori : riscul afacerii, fiscalitate, flexibilitatea financiara, tipurile de
active detinute de firma etc.
Riscul afacerii reprezinta, in general, sacrificarea unui avantaj imediat sau absenta
unui consum imediat in schimbul unor avantaje viitoare. In cazul intreprinderii, riscul afacerii
41

lOMoARcPSD|4559975
decurge din decizia intreprinderii de a nu utiliza pentru finantare imprumuturile. Aceasta

decizie are la baza mai ales in cazul intreprinderilor care se confrunta cu incertitudini in
privinta veniturilor din exploatare (activitatea curenta), putand chiar sa se confrunte cu
incapacitate de plata. Datorita acestui fapt, ele neputand sa apeleze la imprumuturi trebuie sa
se finanteze in special cu capitalul propriu. Asadar, riscul afacerii poate fi definit ca fiind
modificarea inerenta a veniturilor viitoare previzibile generate de activele intreprinderii, daca
aceasta nu apeleaza la imprumuturi pentru finantare.
Riscul afacerii variaza de la un domeniu de activitate la altul si de la o intreprindere la
alta, in cadrul aceluiasi domeniu de activitate. In plus, riscul afacerii se poate modifica in
timp. In general, intreprinderile mici si cele care realizeaza un singur produs au un grad relativ
ridicat al ricului afacerii.
Riscul afacerii depinde de mai multi factori, dintre care cei mai importanti sunt :
variabilitatea cererii, variabilitatea preturilor produselor si serviciilor, variabilitatea preturilor
intrarilor de materii prime, materialle etc., capacitatea ajustarii preturilor produselor si
serviciilor livrate de intreprindere la schimbarile intervenite in preturile intrarilor si, in fine,
levierul exploatarii (raportul dintre costurile fixe si cele totale).
Fiscalitatea influenteaza structura financiara a intreprinderii prin caracterul
deductibilitatii dobanzii din profitul impozabil, ceea ce inseamna scaderea costului efectiv al
finantarii prin imprumut.
Flexibilitatea financiara este abilitatea de a creste sursele de finantare in conditii
rezonabile in cazul unor circumstante nefavorabile. Atunci cand oferta de bani din economie
este restransa sau cand o firma se confrunta cu dificultati in activitatea de exploatare,
furnizorii de finantare prefera sa imprumute doar firme cu situatii economico-financiare
solide. Deci, disponibilitatea fondurilor de finantare existente pe piata si capacitatea
intreprinderii de a avea acces la aceste fonduri exercita o influenta majora asupra structurii
financiare optime.
Tipurile de active detinute de firma constituie un alt factor ce influenteaza structura
capitalului. In cazul unei stari de insolvabilitate, costurile acestei stari depind de tipurile de
active pe care le are intreprinderea. Cu cat ponderea activelor putin lichide este mai mare, cu
atat costurile cu starea de insolvabilitate sunt mai mari.
In cazul in care intreprinderea utilizeaza pentru finantare datoriile, ea se expune
riscului financiar, adica a probabilitatii de a fi influentat negativ nivelul profitului in urma
relatiei cu creditorii, precum si a posibilitatii ca rentabilitatea economica sa nu fie la nivelul
necesar acoperirii costului cu dobanda.
4.3. Criteriul destinatiei surselor de finantare in alegerea structurii financiare
Determinarea structurii financiare a intreprinderii inseamna gasirea raspunsului la
doua probleme importante :
o Cum trebuie sa fie impartite sursele totale de fonduri intre finantarea pe termen lung si cea
pe termen scurt ?
o Care trebuie sa fie proportia dintre finantarea prin datorii pe termen lung si cea prin
capitaluri proprii ?
Raspunsul la prima intrebare necesita concentrarea atentiei asupra naturii activelor din
proprietatea intreprinderii. Activele imoblizate, care reprezinta nevoi cu caracter permanent,
este judicios sa fie finantate cu capital permanent. In acest sens trebuie spus ca definim
capitalul permanent al intreprinderii ca fiind compus din capitalul propriu si imprumuturile
pe termen lung si mijlociu. In schimb, activele circulante, formate in principal din stocuri,
creante asupra clientilor si diverse lichiditati imediate, pot fi acoperite atat prin capital
permanent, cat si prin imprumuturi pe termen scurt, formate din credite bancare si obligatii
fata de furnizori. Partea din activele circulante care este finantata prin capital permanent se
numeste capital de lucru net sau fond de rulment.
42

lOMoARcPSD|4559975
Raspunsul la a doua intrebare necesita concetrarea atentiei indeosebi pe activele

imoblizate ale intreprinderii care trebuie sa se finanteze prin capital permanent, dar si pe
capacitatea intreprinderii de a apela la majorari de capital sau de a contracta imprumuturi pe
termen mediu si lung.
Asadar, pentru fiecare agent economic este important sa-si adapteze decizia de
finantare in functie de caracterul permanent sau temporar al nevoilor de finantat (adica in
functie de structura bilantiera). Acest principiu de finantare se numeste principiul
armonizarii sau echilibrarii si presupune ca pentru finantarea activelor cu caracter permanent
(cele imobilizate si o parte din cele circulante, ca obiectele de inventar, spre exemplu)
intreprinderea sa recurga la finantare pe termen lung, iar pentru activele circulante imobilizate
pe o perioada scurta de timp sa recurga la finantare pe termen scurt.
4.4. Criteriul rentabilitatii si capacitatea de indatorare
Asa dupa cum s-a aratat, indatorarea sau recurgerea la datorii (imprumuturi) pentru
finantarea activitatii intreprinderii poate fi benefica, dar nu orice intreprindere are acces la
finantarea prin datorii, iar daca are, indatorarea nu poate fi nelimitata. Desi atat capitalul
propriu, cat si cel imprumutat implica suportarea de costuri, exista totusi o diferenta
fundamentala dintre costul capitalului propriu si cel al capitalului imprumutat.
Aceasta diferenta consta in faptul ca actionarii care furnizeaza capital prin emisiunea
de actiuni de catre intreprindere nu sunt remunerati decat in cazul in care intreprinderea obtine
profit, in timp ce capitalul imprumutat trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea
intreprinderii, adica si in caz de pierderi.
Capacitatea de indatorare poate fi definita ca nivelul pana la care o intreprindere
poate sa se imprumute de pe piata, astfel incat nici profitabilitatea si alti indicatori ai
intreprinderii sa nu fie afectati negativ, nici interesele investitorilor si creditorilor sai sa nu
aiba de suferit.
Politica de indatorare se bazeaza pe decizia intreprinderii in legatura cu alegerea
raportului dintre datorii si capitaluri proprii. Aparent, indatorarea influenteaza negativ
rentabilitatea prin povara dobanzilor, care maresc costurile si reduc profitul. In realitate insa,
daca rata rentabilitatii este mai mare decat rata dobanzii, indatorarea are o inflenta pozitiva
asupra rentabilitatii.
Intre rata rentabilitatii economice, calculata ca raport intre profitul din exploatare si
totalul activului, si rata rentabilitatii financiare, calculata ca raport intre profitul net si
capitalul propriu, exista urmatoarele corelatii :
- daca firma nu apeleaza la imprumut, cele doua rate sunt egale ;
- daca se apeleaza la imprumut, diferenta dintre cele doua rate este data de coeficientul
structurii financiare (datorii/capital propriu) si de diferenta dintre rata rentabilitatii economice
si rata dobanzii la creditele angajate :
unde re este rata rentabilitatii economice, rf este rata rentabilitatii financiare, D sunt
datoriile, Cp reprezinta capitalul propriu, i este rata dobanzii la imprumut si T este rata
impozitului pe profit.
Relatia de mai sus este cunoscuta sub denumirea de formula efectului de parghie, iar
raportul surse imprumutate/surse proprii se numeste factor parghie. Datoriile (D) reprezinta
parghia (instrumentul) folosita/folosit de intreprindere pentru a sustine cresterea activitatii si
profitabilitatii.
43

lOMoARcPSD|4559975
Din formula efectului de parghie rezulta ca indatorarea permite cresterea rentabilitatii

financiare in raport cu rentabilitatea economica daca rata rentabilitatii economice este
superioara ratei dobanzii.
De asemenea, se poate determina si conditia pentru o firma care recurge la
imprumuturi ca sursa de finantare sa nu inregistreze pierderi din cauza anihilarii profitului din
exploatare de catre costurile financiare cu dobanzile. Aceasta este :
re > i*h
unde re este rata rentabilitatii economice, i este rata dobanzii si h este raportul dintre
imprumuturi si activul (sau pasivul) total si arata gradul de indatorare.
Re se calculeaza ca raport intre profitul din exploatare si activul total
Rf se calculeaza ca raport intre profitul net si capitalul propriu.
Inegalitatea arata ca firma este nevoita sa realizeze o rata a rentabilitatii economice cu atat
mai mare, cu cat sunt mai mari rata dobanzii si ponderea imprumuturilor in totalul pasivului
bilantier. Tot ea arata ca criteriul rentabilitatii este hotarator in stabilirea structurii financiare a
unei intreprinderi.
Cei mai importanti indicatori care arata gradul de indatorare sunt : indicele
datoriei, proportia datoriilor fata de capitalul propriu si gradul de acoperire a dobanzilor.
Indicele datoriei sau gradul de indatorare se obtine cu urmatoarea formula :
Indicele datoriei =active/datorii
Acest indice incearca sa masoare cat din fondurile totale (din pasivul sau activul
firmei) sunt furnizate de creditorii ei. Datoriile totale includ datoriile pe termen scurt, mediu si
lung, inclusiv obligatiile ce decurg din operatiunile de leasing.
Un indice ridicat indica utilizarea parghiei financiare (a indatorarii) la cresterea
profiturilor. Totodata, el arata ca firma este posibil sa fie confruntata cu o lipsa mare de
finantare proprie, ca are obligatii mari fata de creditori si ca dispune de o flexibilitate
financiara (posibilitatea de a mai contracta noi datorii) limitata.
Un grad scazut de indatorare indica faptul ca firma are o capacitate de autofinantare
ridicata, ca obligatiile fata de creditori sunt sub controlul ei si ca dispune de o flexibilitate
financiara ridicata.
Proportia datoriilor fata de capitalul propriu al intreprinderii se obtine cu formula :
datorii totale/ capital propriu si face legatura intre suma finantarii prin datorii si suma
finantarii proprii.
Gradul de acoperire a dobanzilor furnizeaza informatii asupra capacitatii
intreprinderii de a suporta dobanzile pentru datoriile contractate din profitul din exploatare
obtinut. El se obtine ca raport intre profitul din exploatare si dobanzile de platit. Un indice
ridicat indica „o situatie sigura” in ceea ce-i priveste pe creditori, in timp ce unul scazut
necesita masuri imediate care sa asigure, in final, firmei capacitatea de a-si achita obligatiile
financiare legale. Valoarea critica a gradului de acoperire a dobanzilor este 1, aceasta indicand
ca intreg profitul din exploatare va fi „inghitit” de cheltuielile financiare cu dobanzile.
44

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL V. FINANTAREA INTERNA SAU AUTOFINANTAREA
Intreprinderile au nevoi variate de fonduri pentru asigurarea functionarii lor continuu

si in conditii de eficienta. Apar astfel nevoi de finantare pe durata lunga de timp pentru
achizitionarea de active imoblizate, dar si nevoi pe o durata mai scurta pentru acoperirea
necesarului de active circulante. Asa cum am aratat, finantarea, adica acoperirea financiara a
acestor nevoi, se face de regula tinand seama de caracterul permanent sau temporar al acestor
nevoi.
Finantarea pe termen lung a intreprinderilor pentru acoperirea nevoilor legate de
activele imobilizate presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade
mari de timp. Ea se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile concrete ale
intreprinderii si ale pietei financiare. Deoarece finantarea pe termen lung este in stransa
legatura cu investirea, deciziile de alegere a cailor de finantare pe termen lung trebuiesc
corelate cu cele privind investirea, impreuna ocupand un loc important in cadrul politicii
financiare a intreprinderii respective.
Finantarea pe termen lung poate fi asigurata de intreprindere din urmatoarele surse :
1) finantare interna sau autofinantarea si
2) finanare externa, care include :
a) cresteri de capital prin noi aporturi in numarar si in natura, prin incorporarea rezervelor si
prin conversia datoriilor ;
b) imprumuturi obligatare ;
c) imprumuturi bancare ;
d) leasing
5.1. Politica de autofinantare
Autofinantarea este cel mai la indemana si cel mai raspandit mod de finantare si
presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de
finantare o parte a profitului obtinut in anul expirat si fondul de amortizare. Din aceste surse,
intreprinderea acopera atat nevoi de inlocuire a activelor imobilizate, cat si acoperirea
nevoilor legate de acoperire a activelor circulante folosite in procesul de productie.
Folosirea autofinantarii confera avantaje deopotriva pentru firma si pentru actionarii
sai. Firma este avantajata intrucat se poate finanta rapid, fara a mai apela nici la
actionari/asociati, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru
activitatea curenta si dezvoltare. In afara de aceasta, daca profitul reinvestit este scutit de la
plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale, autofinantarea creeaza
posibilitati mai mari de reinvestire si creste astfel capacitatea viitoare de autofinantare. Pentru
actionari, avantajul capitalizarii unei parti a profitului (reinvestirii) rezida in cresterea valorii
bursiere a intreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, crescand astfel avutia lor.
Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul firmei si de aceea acestea
reprezinta surse interne de finantare. Ele se compun din fluxurile de numerar aferente
profitului net, repartizat dupa incheierea anului pentru reinvestire in cadrul firmei, si din
fluxurile de numerar ocazionate de procesul de amortizare ca urmare a faptului ca, desi
amortizarea este o cheltuiala cuprinsa in costuri, ea nu ocazioneaza fluxuri de numerar de
iesire din firma. Autofinantarea poate fi, pe de o parte, imediata si amanata, iar pe de alta
parte de mentinere (sume puse in asteptare, urmand ca din ele sa se faca, in viitor, cheltuieli
prin care se va pastra nivelul atins al patrimoniului firmei) si neta (de expansiune, de crestere
a patrimoniului), ultimile doua tipuri constituind impreuna autofinantarea totala (globala sau
bruta) a firmei.
45

lOMoARcPSD|4559975
Politica de autofinantare a unei intreprinderi este o politica financiara si de dorit, dar

nu trebuie sa se exagereze in aceasta directie pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de
legatura cu piata financiara si sa nu dea ocazia unor frustari din partea actionarilor care
mizeaza pe veniturile din dividende ca urmare a micsorarii masei de profit destinat repartizarii
ca dividende.
Autofinantarea are urmatoarele avantaje:
creste cointeresarea firmei in obtinerea de profit cat mai mare;
subordoneaza dezvoltarea firmei rezultatelor din activitatea proprie,
adica extinderea activitatii este legata de masura in care ea genereaza
suficient profit ;
constituie un mijloc sigur de acoperire financiara a necesitatilor de
finantare, in conditiile in care piata financiara poate fi restrictiva, asigurand o
independenta sau autonomie de gestionare a activitatii
Orice politica de autofinantare trebuie sa fie analizata in functie de rentabilitatea ce o
degaja profitul reinvestit. Numai atunci cand rentabilitatea aferenta profitului reinvestit este
mai mare decat rata de venit solicitata de actionari, autofinantarea are un efect pozitiv pentru
intreprindere, in sensul ca ea contribuie la cresterea valorii financiare a acesteia. Daca
rentabilitatea aferenta politicii de autofinantare este egala cu rata de venit solicitata de
investitori, politica de autofinantare are un efect neutru, iar daca ea este mai mica, efectul
este negativ si vor trebui oferite explicatii actionarilor in legatura cu aceasta situatie.
5.2. Capacitatea de autofinantare

Pentru a vedea marimea surselor interne pe care poate conta firma in realizarea
finantarii activitatii de investitii si cea de exploatare sau de productie, firma calculeaza ceea ce
se numeste capacitatea de autofinantare. Pentru determinarea capacitatii de autofinantare
trebuie avute in vedere atat variabilele economice, cat si cele financiare. Variabilele
economice se refera la prevezionarea vanzarilor si a costurilor de exploatare, in timp ce
variabilele financiare tin de politica de plasament a eventualelor disponibilitati temporare si
cea de imprumut promovate de intreprindere care ocazioneaza venituri si respectiv cheltuieli
financiare, politica sau metoda de amortizare care poate incarca diferit costurile in diferiti ani
si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor distribuite
actionarilor.
Capacitatea de autofinantare reprezinta deci surplusul banesc care rezulta in urma
intregii activitatii a intreprinderii in cursul unui an sau a mai multor ani, surplus ce este egal
cu suma profitului net si a amortizarii incluse pe costuri.
Expresia care masoara capacitatea de autofinantare este urmatoarea:
Capacitatea de autofinantare = (V – C – A – Cf) (1- T) + A
Notatiile au urmatoarele semnificatii :
V – veniturile totale obtinute din activitatea de exploatare si financiara (includ deci veniturile
financiare) ;
C – cheltuielile de exploatare (costurile de productie) ;
Cf – Cheltuielile financiare (cu dobanda) ;
A – cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate ;
T – rata impozitului pe profit, exprimata sub forma de coeficient.
In formula de mai sus, prima paranteza reprezinta, practic, profitul impozabil, adica
profitul din exploatare influentat de veniturile si cheltuielile financiare. La profitulnet (adica
profitul impozabil corectat cu impozitul pe profit prin intermediul parantezei a doua) se
aduga cheltuielile cu amortizarea (A), pentru ca acestea sunt doar cheltuieli contabile care nu
determina iesiri de bani din firma atunci cand ele sint contabilizate. Asadar, capacitatea de
autofinantare este suma dintre profitul net si cheltuielile cu amortizarea.
46

lOMoARcPSD|4559975
Capacitatea de autofinantare determinata cu expresia de mai sus, de regula este mai

mare decat capacitatea reala sau efectiva de autofinantare. Aceasta din urma tine cont de
faptul ca intreprinderile pot distribui dividende actionarilor, iar unele pot sa imparta
salariatilor proprii o parte din profitul net obtinut sub forma participatiilor la profit.
Capacitatea reala de autofinantare = Capacitatea de autofinantare – Dividende –
– Participatii la profit ale salariatilor
Intre capacitatea de autofinantare si apelarea la imprumuturi exista o legatura directa.
Dupa cum am vazut, cheltuielile cu dobanda reduc nivelul veniturilor (se scad din veniturile
totale), dar trebuie tinut seama ca prin folosirea imprumutului intreprinderea poate sa
determine o folosire mai buna a celorlalti factori de productie care sa contribuie la cresterea
masei profitului. Conditia ca indatorarea sa nu afecteze capacitatea de autofinantare este ca
rata rentabilitatii economice sa fie mai mare decat rata dobanzii la imprumut, dupa cum am
aratat in capitolul precedent. Pe de alta parte, cu cat creste capacitatea de autofinantare, creste
si posibilitatea apelarii la imprumuturi care, in conditiile unei folosiri eficiente a tuturor
factorilor de productie, poate conduce la influentarea pozitiva a capacitatii de autofinantare.
Sub acest aspect, imprumutul apare ca o autofinantare anticipata.
In ceea ce priveste legatura dintre politica de amortizare si capacitatea de
autofinantare, trebuie aratat, in primul rand, ca cheltuielile cu amortizarea, reducand volumul
impozitului pe profit prin micsorarea bazei de impozitare, creeaza conditiile de crestere a
autofinantarii. In al doilea rand, desi amortizarea, pe total, are o influenta neutra asupra
autofinantarii, prin aplicarea diverselor metode de amortizare se poate ajunge la constituirea
anuala a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. In cazul cresteri fondului de
amortizare, scad fluxurile negative (de iesire) reprezentand impozitul pe profit aferent si cresc
fluxurile de autofinantare.
Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista de
asemenea o stransa legatura. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici, dintr-un volum
dat al profitului de reapartizat, influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de rezerva si,
prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mai mari actionarilor are drept
efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de intreprindere, insa miscoreaza
posibilitatile de autofinantare. Invers, un dividende mai mic acordat in raport cu profitul
inregistrat de intreprindere, poate duce la insatisfactii ale actionarilor, in special a celor care
se bizuie mult pe aceste venituri din dividende, insatisfactii care pot conduce la decizii
contrare interesului intreprinderii, respectiv de a vinde actiunile si/sau de a nu mai participa
alta data la noi majotari de capital. Astfel de decizii pot afecta pretul actiunilor intreprinderii
pe piata, in sensul scaderii acestora ca urmare a unui volum mare de vanzari, determinand
indirect influente negative asupra intreprinderii : scaderea atractivitatii, mergand chiar pana la
incercari de preluare a controlului de unii investitori.
5.3. Politica privind dividendele

Dividendele sunt plati periodice de numerar facut de firme propriilor actionari ca o
rasplata a contributiei actionarilor la capitalul acestora. In principiu, orice detinator de actiuni
are dreptul de a primi dividende din partea societatii comerciale respective, dar aceasta nu
poate repartiza dividende decat daca sunt respectate urmatoarele doua conditii:
- sa dispuna de suficient profit astfel incat distribuirea de dividende sa nu afecteze valoarea de
piata a intreprinderii, adica sa nu micsoreze capitalizarea bursiera permanenta a acesteia ;
suma dividendelor nu poate depasi totalul profitului net ramas de repartizat ;
- distribuirea de dividende nu trebuie sa afecteze lichiditatea financiara a intreprinderii pentru
a nu pune in pericol siguranta creditorilor ca isi vor recupera creantele scadente in perioadele
viitoare datei distribuirii dividendelor.
47

lOMoARcPSD|4559975
Politica privind dividendele se refera la decizia de a plati profitul sub forma

dividendelor catre actionari sau ca acesta sa fie retinut de firma pentru a fi reinvestit.
Daca firma adopta o politica de plata a majoritatii profiturilor sub forma dividendelor, acest
lucru va conduce la tendinta de crestere a preturilor actiunilor. Totusi, daca proportia din
profit repartizataa pentru distribuirea de dividende creste, atunci vor fi mai putini bani
disponibili pentru reinvestire, rata viitoare de crestere asteptata de actionari va fi scazuta, si
aceasta va micsora pretul actiunilor. Astfel, schimbarea intervenita in politica privind
dividendele are doua efecte opuse. De aceea este nevoie de o politica optima a dividendelor
care sa asigure echilibrul dintre dividendele curente si cresterea viitoare care maximizeaza
pretul actiunilor si deci valoarea firmei.
Urmatorul model matematic simplu pentru analizarea platii dividendelor identifica
factorii care pot afecta averea actionarilor in urma politicii de dividend. Potrivit acestui
model, merita sa se plateasca dividende daca:
d + P1 > P0
In inegalitatea de mai sus, d1 este valoarea in numerar a dividendului platit actionarului, P1
este pretul de piata previzionat al actiunii imediat dupa anuntarea dividendului si P0 este
pretul de piata inaintea anuntarii dividendului.
A. Factorii care influenteaza politica privind dividendele
Politica privind dividendele este influentata de urmatorii factori principali:
(1) constrangerile sau restrictiile impuse de lege ;
(2) constrangerile de natura fiscala ;
(3) existenta acordurilor restrictive ;
(4) situatia financiara a firmei ;
(5) preferintele actionarilor ;
(6) protectia impotriva diluarii capitalului.
Restrictiile impuse de lege in anumite tari, vizeaza in principal trei domenii. In primul
rand, capitalul firmei nu poate fi folosit pentru a face plati de dividende, adica platile de
dividende trebuie sa se faca numai din profitul efectiv realizat de firma, fara a folosi la plata
dividendelor valoarea unui profit viitor probabil. Aceasta restrictie poarta numele de restrictia
subminarii capitalului. In al doilea rand, dividendele trebuie platite actionarilor din profiturile
nete trecute si prezente. Restrictia aceasta este numita restrictia profiturilor nete si ea
urmareste sa impiedice actionarii sa-si retraga, sub masca dividendelor, investitiile lor initiale
facute in firma in urma cumpararii de actiuni. In al treilea rand, exista restrictia
insolvabilitatii, care stabileste ca o firma insolvabila nu poate plati dividende in numerar.
Aceasta restrictie vine sa protejeze drepturile creditorilor asupra activelor firmei, deoarece in
cazul unei firme insolvabile, in realitate, obligatiile acesteia (pasivul bilantier) depasesc
activele (activul bilantier).
Constrangerile fiscale deriva din modalitatea de impozitare a platii de dividende si a
marimii acestui impozit.
Acordurile restrictive sunt incluse in contractele de imprumut obligatar, de imprumut
bancar si de leasing si se refera la restrictii care limiteaza suma totala a dividendelor pe care o
poate plati firma. Ele au scopul protejarii creditorilor respectivi, obligand firma sa nu-si
diminueze fluxurile de numerar cu plata dividendelor daca gradul de indatorare este prea
mare.
Situatia financiara necorespunzatoare a firmei poate fi o cauza a neplatii de
dividende fie ca urmare a deciziei venita din initiativa firmei, fie ca urmare a conditiilor
impuse de creditori.
Preferinta investitorilor (actionarilor) influenteaza politica de dividende prin faptul
ca o firma poate avea atat actionari care nu sunt interesati de veniturile din dividende (au alte
surse de venit, iar daca au nevoie de lichiditati pot vinde actiuni pe piata), cat si actionari
48

lOMoARcPSD|4559975
pentru care veniturile din dividende conteaza. In functie de echilibrul de forte dintre aceste
doua grupe de actionari, firma poate opta pentru plata sau nu de dividende intr-un an sau altul.
Protectia impotriva diluarii capitalului determina multe firme sa aleaga varianta
retinerii celei mai mari parti a profiturilor lor si plata unor dividende mici. Daca firma ar
adopta o politica de plata a unei mari parti din profiturile sale anuale ca dividende, ea ar putea
fi nevoita sa apeleze mai des la emisiuni noi de actiuni, iar in masura in care actionarii vechi
nu-si vor exercita dreptul de preemtiune (preferinta) la cumpararea de noi actiuni, prin aparitia
de noi actionari apare si fenomenul diluarii capitalului (scaderii controlului ce-l au vechii
actionari asupra firmei).
B. Tipuri de politica a dividendelor
In practica societatilor comerciale pe actiuni s-au conturat patru tipuri de politica a
dividendelor: politica dividendului rezidual, politica dividendului stabil, politica ratei
constante de plata a dividendelor si politica unui dividend obisnuit scazut plus un
extradividend.
Politica dividendului rezidual consta in repartizarea drept dividend a unei sume care
ramane disponibila dupa acoperirea nevoilor de investitii. In vederea stabilirii sumei ce
urmeaza sa fie platita ca dividende, firma parcurge patru etape:
- stabilirea bugetului necesar pentru investitii ;
- determinarea sumei de capital propriu necesara finantarii bugetului ;
- utilizarea, pe cat posibil, a fondurilor interne ale firmei (profitul retinut) la asigurarea
necesarului de capital propriu ;
- plata dividendelor numai daca profitul disponibil este mai mare decat nevoile de acoperire a
bugetului de investitii, adica daca ramane profit de repartizat ca dividende.
Aceasta politica se bazeaza pe faptul ca investitorii prefera ca firma sa retina si sa
reinvesteasca profiturile decat sa le plateasca acestora ca dividende, daca rata rentabilitatii
obtinuta de firma pentru profiturile reinvestite depaseste rata rentabilitatii pe care ar obtine-o
investitorii insisi, investind dividendele in alte investitii cu acelasi grad de risc.
Politica dividendului stabil consta in mentinerea dividendelor la nivelul anterior si ea
urmareste sa evite nemultumirile actionarilor in cazul scaderii dividendelor, dar si sa nu
creasca dividendele, din cauza imposibilitatii mentinerii acestei cresteri in viitor. Aceasta
politica este incurajata in unele cazuri si de faptul ca multi investitori dispun de suficiente
fonduri pentru investitii, acestia nefiind preocupati de nivelul dividendelor, putand oricand sa
lichideze o parte din pachetul lor de actiuni pentru a obtine fluxul de numerar dorit.
Cea mai mare parte a societatilor comerciale pe actiuni se orienteaza spre o politica de
stabilitate a sumei absolute a dividendelor sau a ratei acestora, cu tendinta de crestere usoara
de la un an la altul. In acest fel se reuseste sa se dea satisfactie actionarilor, pastrand
fidelitatea acestora fata de firma, precum si sa se creeze un bun renume in lumea afacerilor.
Politica ratei constante de plata a dividendelor presupune ca firma sa plateasca ca
dividende un procent constant din profituri. Neajunsul acestei politici vine din faptul ca
deoarece profiturile sunt de regula fluctuante, pentru a asigura realizarea acestei politici este
necesar ca in anii in care profiturile sunt insuficiente pentru plata dividendelor, firma sa
imprumute sume de bani cu aceasta destinatie.
Politica dividendului obisnuit scazut plus un extradividend presupune asigurarea unui
dividend obisnuit scazut, la care se adauga, in cazul unui an bun, un extradividend sau
supradividend. Ea este un compromis intre un dividend stabil si o rata constanta de plata a
dividendelor. O astfel de politica da flexibilitate firmei si investitorii pot conta pe primirea cel
putin a unui dividend minim. Acest gen de politica este de dorit a se urma atunci cand
profiturile si fluxurile de numerar ale firmei sunt foarte fluctuante.
C. Formele dividendelor si procedurile de plata a acestora
49

lOMoARcPSD|4559975
Atunci cand o firma declara un anumit dividende de plata, el devine o obligatie si nu

poate fi anulata in mod obisnuit apoi de catre firma. Suma dividendului este exprimata fie ca
le/actiune, deci dividend/actiune, fie ca procent din pretul de piata (randamentul
dividendului), fie ca procent din profitul pe actiune (rata de plata a dividendului).
Dividendele pot fi distribuite sub urmatoarele forme :
o in natura, daca firma realizeaza produse care sa intereseze pe actionari;
o in actiuni, daca actionarii doresc; aceasta forma este o practica atunci cand firmele doresc
sa-si protejeze lichiditatile sau nu dispun pur si simplu de lichiditatile necesare pentru a face
plata in numerar; o in numerar, forma cea mai obisnuita.
Procedura platii in numerar a dividendelor presupune, in mod obisnuit, trei etape:
1. Procedura incepe cu stabilirea datei declararii (sau anuntarii) dividendelor de catre
Consiliul de administratie sau, dupa caz, Consiliul de supraveghere al firmei.
2. Data inregistrarii este data la care se inchide inregistrarea actionarilor pentru a determina
actionarii care vor primi dividende.
3. Data platii este data cand incepe plata dividendelor pentru actionarii inregistrati la
Registrul actionarilor la data inregistrarii.
CAPITOLUL VI. FINANTAREA EXTERNA
In cele mai multe cazuri, finantarea interna este insuficienta pentru a asigura o
sustinere corespunzatoare a activitatii firmei si noilor ei proiecte de investitii. Din aceasta
cauza firmele sunt nevoite sa apeleze la surse externe de finantare. Cele mai obisnuite forme
de finantare externa sunt : cresterea capitalului propriu, in special prin noi emisiuni de
actiuni, contractarea de imprumut obligatar prin emisiune de obligatiuni, contractarea de
imprumuturi bancare si apelarea la finantarea prin leasing.
6.1. Cresterea capitalului propriu
Capitalul propriu al unei firme se bazeaza in primul rand pe capitalul social al
acesteia. Acesta din urma reprezinta prima faza de finantare a unei firme si reprezinta
capitalul adus ca aport de catre actionari/asociati. Asupra capitalului social pot sa se realizeze
actiuni de crestere sau reducere a acestuia, potrivit deciziei organelor superioare de conducere
ale firmei si in concordanta cu prevederile legale in materie.
Cresterea capitlalului social reprezinta o decizie financiara strategica luata de organul
suprem de conducere al unei firme. Aceasta decizie se ia atunci cand se impune o dezvoltare a
activitatii sau este necesara finantarea unor noi proiecte de investitii de amploare care
urmaresc o crestere a potentialului firmei de a genera profit. Realizarea cu succes a unei
cresteri a capitalului social arata ca firma este viabila, are potential de crestere a activitatii si
profitabilitatii si are un efect pozitiv asupra tertilor (furnizori, creditori, clienti) sporind
increderea acestora in firma.
Majorarea capitalului social se poate realiza prin emisiunea de noi actiuni sau prin
majorarea valorii nominale a actiunilor existente in schimbul unor noi aporturi in numerar
si/sau in natura. In legislatia romana se prevede ca majorarea capitalului social se poate face si
prin incorporarea rezervelor, cu exceptia rezervelor legale si a rezervelor care provin din
diferentele favorabile din reevaluarea patrimoniului.
Reducerea capitalului social poate fi determinata de inregistrarea de pierderi ce nu au
putut fi acoperite din rezervele constituite anterior, de distribuiri mari de dividende
actionarilor sau de cumpararea propriilor actiuni de catre societatea comerciala. Oricare ar fi
motivul reducerii capitalului social, aceasta se hotaraste de adunarea generala extraordinara a
actionarilor, iar modificarea marimii capitalului social trebuie inscrisa in registrul comertului
si comunicata tuturor creditorilor firmei.
50

lOMoARcPSD|4559975
Reducerea capitalului social se poate face, in principal, prin :

micsorarea numarului de actiuni sau parti sociale ;
reducerea valorii nominale a actiunilor sau partilor sociale ;
dobandirea propriilor actiuni, urmata de anularea lor.
A. Cresteri de capital prin noi aporturi de capital
Orice societate comerciala nou infiintata presupune un aport initial de capital care permite
inceperea activitatii. In cazul societatilor comerciale pe actiuni, capitalul initial este format pe
calea subscrierii si varsarii capitalului de catre actionarii acesteia. Ulterior, capitalul social
initial poate sa creasca prin noi aporturi in numerar al actionarilor, prin incorporarea
rezervelor sau prin conversia datoriilor.
Cresterile de capital reprezinta un mijloc de finantare care, spre deosebire de
autofinantare, este o finantare externa, deoarece fondurile pentru realizarea cresterilor de
capital sunt aduse din afara firmei de catre actionari. Cresterile de capital realizate prin noi
aporturi in numerar au ca rezultat o crestere a mijlocelor banesti ale firmei, adica a lichiditatii
financiare. In schimb, cresterile de capital prin incoporarea rezervelor si conversia datoriilor
nu fac decat sa modifice structura pasivului bilantier, neavand loc o infuzie suplimentara de
fonduri.
Capitalul social constituit prin noi aporturi in numerar pe cale emisiunii de actiuni
poate imbraca urmatoare forme pana la realizarea lui efectiva. Capitalul aprobat este capitalul
aprobat de adunarea generala extraordinara a actionarilor cu respectarea reglementarilor
privind emiterea valorilor mobiliare. Capitalul subscris reprezinta valoarea totala a capitalului
pe care actionarii vechi sau noii potentiali actionari s-au angajat sa-l depuna. Capitalul varsat
este capitalul care se constituie treptat, pe masura depunerilor efective de numerar in contul
curent al emitentului de actiuni. Capitalul subscris si varsat reprezinta sumele varsate efectiv
si integral pe masura subscrierilor, pentru care societatea comerciala a remis actionarilor
certificatele de actiuni.
Factorii pe care ii ia in considerare firma la finantarea prin emisiunea de noi actiuni
sunt:
1. costurile emisiunii, care variaza considerabil in functie de metoda utilizata pentru
efectuarea unei noi emisiuni ;
2. costurile serviciului, care sunt date de faptul ca detinatorii de actiuni se asteapta la venituri
relativ ridicate din dividende ;
3. obligatia de a plati dividende, care depinde in fiecare an de politica de dividend a firmei si
de rezultatele obtinute de aceasta ;
4. obligatia de a rascumpara investitia nu exista in cazul actiunilor, decat in cazul lichidarii
firmei ; ca urmare, finantarea asigurata prin emiterea de actiuni comune (ordinare) nu impune
un efort prea mare in privinta platilor catre investitori ;
5. deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se pune, din moment ce
ele se repartizeaza din profitul net (dupa impozitare) ; acest fapt face ca dividendele sa fie mai
costisitoare pentru firma decat o suma absoluta similara formata din dobanzi la creditul
obligatar sau cel bancar ;
6. efectul asupra controlului si libertatii de actiune este prezent in cazul finantarii prin
emisiunea de actiuni ordinare (comune) ; daca la o noua finantare participa si alti investitori
decat cei existenti, puterea de vot se va schimba intr-o anumita masura si posibil si controlul
asupra firmei.
B. Cresteri de capital prin incorporarea rezervelor
Din profitul anual raportat prin bilantul contabil de catre o societate comerciala, o
parte este folosita, printre altele, si pentru constituirea si cresterea rezervelor. Cand aceste
rezerve ajung la un anumit nivel, societatea comerciala poate decide incoporarea lor in
capitalul social, emitand noi actiuni care se distribuie gratuit actionarilor existenti.
51

lOMoARcPSD|4559975
Cresterea de capital prin incoporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi

pentru societatea comerciala ; ea este in primul rand o operatiune pur contabila, intrucat si
pana la incorporarea in capital social firma dispunea de sumele respective contabilizate la
rezerve; in al doilea rand este o operatiune care modifica structura capitalului propriu, in
locul rezervelor in pasivul bilantului aparand o suma mai mare a capitalului social.
Sub aspect tehnic, operatiunea de crestere a capitalului prin incorporarea rezervelor se
poate realiza in doua variante: prin cresterea valorii nominale a vechilor actiuni sau prin
emisiune de noi actiuni de acceasi categorie si valoare nominala cu cele existente anterior.
Dupa incorporarea rezervelor, fiecare actionar dispune de mai multe actiuni sau de
acelasi numar de actiuni cu cel avut pana la incoporare dar intr-o suma a capitalul detinut la
firma mai mare, functie de varianta aleasa de realizare a incoporarii. Cu toate acestea, si intr-
un caz si in celalalt, masa de dividende pe care o va primi un actionar este aceasi, ea
depinzand de marimea profitului distribuit ca dividende si de ponderea numarului actiunilor
detinute de un actionar in numarul total de actiuni aflat in circulatie emise de firma respectiva.
Fata de terti, cresterea de capital prin incorporarea rezervelor este o operatiune
benefica deoarece duce la consolidarea increderii acestora in firma care a realizat o astfel de
crestere a capitalului.
C. Cresteri de capital prin conversia datoriilor
Cresterea de capital prin conversia datoriilor este proprie marilor societati comerciale
pe actiuni care, anterior, au efectuat imprumuturi obligatare, emitand obligatiuni convertibile
in actiuni. Procesul financiar de constituire a resurselor incepe cu o indatorare pe termen
mediu sau lung care, ulterior, are perspectiva de a se transforma in capital propriu prin
conversie.
Convertirea obligatiunilor in actiuni da nastere la o crestere de capital fara insa a
ocaziona noi intrari de fonduri in firma. Pe total sursele acesteia raman aceleasi, numai ca
imprumutul obligatar devine acum capital social.
Obligatiunile convertibile ofera investitorilor (cumparatorilor lor) o rata de venit ceva
mai mica decat alte tipuri de obligatiuni din aceeasi clasa de risc. Emitentul le poate lansa pe
piata la o rata a dobanzii mai scazuta decat la obligatiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei
de conversie, potrivit careia detinatorul poate deveni actionar si sa obtina venituri din
dividende, in functie de profitabilitatea firmei respective.
Pentru emitent, obligatiunile convertibile prezinta avantajul ca au o rata a dobanzii
mai scazuta decat la imprumuturile obligatare clasice, adica emitentul suporta un cost
financiar din dobanzi mai mic. In plus, daca conversia are loc, emitentul realizeaza deodata
atat o crestere de capital fara intrari de fonduri, cat si o crutare a lichiditatilor sale ce ar fi fost
necesare pentru restituirea imprumutului obligatar (rascumpararea obligatiunilor).
Pentru cumparatorul unei obligatiuni convertibile, avantajele deriva din faptul ca pana
la conversie beneficiaza de o rata de venit fixa sigura si ca nu va realiza conversia in actiuni
decat daca operatiunea ii pare a fi avantajoasa la momentul in care trebuie sa se decida pentru
conversie.
6.2. Finantarea prin imprumuturi pe termen mediu si lung
Finantarea externa pe termen mediu si lung a firmelor are urmatoarele surse de
adresare : imprumutul obligatar, imprumutul bancar si leasing-ul. Accesul la aceste surse este
diferit, de la firma la firma si de la tara la tara, costurile sunt diferite pentru fiecare tip de
finantare pentru ca si riscurile sunt diferite.
Cand o firma alege o sursa de finantare pe termen mediu sau lung, ea trebuie sa aiba in
vedere anumite criterii sau factori pe baza carora sa se faca selectia. Desi criteriul final
urmarit este cel al maximizarii averii actionarilor, lui ii premerg alte criterii importante. Dintre
accestia amintim : costul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor, modificarea structurii
capitalului, efectul asupra profitului pe actiune, costul de oportunitate. De asemenea, natura
52

lOMoARcPSD|4559975
activitatii desfasurata de firma, rata de crestere a veniturilor, situatia competitivitatii si

structura existenta a activelor dicteaza ce tip de finantare este preferabil.
A. Finantarea prin imprumut obligatar
Este cunoscut faptul ca pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfacator,
iar cresterea acestuia poate prezenta greutati, mai ales ca urmare reticentei investitorilor
determinata de situatia financiara mai putin fasta a unor firme sau de riscul prea mare asociat
unei astfel de investitii. In conditiile in care marile firme gasesc ca finantarea prin credit
bancar este de ocolit (din cauza costului sau a conditiilor cerute de banci), ele au ca alternativa
imprumutul obligatar. Deoarece accesul la acest gen de imprumut este limitat doar pentru
firmele puternice si el se refera la sume importante ce trebuie sa fie imprumutate, cu toata
dezvoltarea imprumutului obligatar pe pietele financiare nationale si internationale, el este
totusi mai putin raspandit ca forma de finantare a majoritatii firmelor.
Imprumutul obligatar este un contract pe termen lung in care cel imprumutat emite
obligatiuni catre investitori si este de acord sa efectueze plati de dobanzi si sa ramburseze la
anumite date creditul obtinut detinatorilor de obligatiuni.
Obligatiunile sunt active financiare care dau nastere la un flux de plati, dinspre emitent
spre investitor, ce constau dintr-o suma constanta platita periodic si o plata finala la scadenta
formata din plata ultimului cupon si o suma globala numita valoarea la scadenta, sau valoarea
nominala. Valoarea sumei restituite la scadenta de imprumutat este, in mod obisnuit,
apropiata de suma primita de el la emiterea obligatiunii.
Suma transferata de la creditor la cel imprumutat esde denumita principal, pretul platit
pentru utilizarea capitalului este, de obicei, exprimat ca procent din principal si se numeste
rata cuponului, iar suma platita periodic ca dobanda investitorilor se numeste cupon.
Imprumutul obligatar poate fi obtinut de catre firme in urma realizarii unor emisiuni de
obligatiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre emisiunea publica si cea
privata a datoriei este ca emisiunea privata plaseaza obligatiunile (datoria) direct la o institutie
creditoare, nefiind deci oferita publicului.
Plasarea obligatiunilor este incredintata unui sindicat bancar care, de regula,
garanteaza plasarea imprumutului (se angajaza sa cumpere intreaga valoare a obligatiunilor
emise), primind pentru aceasta un comision adecvat. De asemenea, pentru ca firma sa
realizeze vanzarea obligatiunilor prin care doreste sa se imprumute, ea trebuie sa incheie un
contract cu o firma de administrare. Aceasta din urma trebuie aleasa de firma care emite
obligatiuni si are menirea sa-i reprezinte pe detinatorii de obligatiuni.
In mod obisnuit, firma de administrare indeplineste urmatoarele trei functii :
 se ingrijeste ca termenii (clauzele) contractului de imprumut sa fie
respetati ;
 gestioneaza fondul de amortizare constituit de emitent in vederea
rascumpararii obligatiunilor ;
 reprezinta pe detinatorii de obligatiuni daca firma emitenta nu-si
onoreaza obligatiile.
In general, contractul de imprumut obligatar este un document destul de voluminos si
el include, in mare, urmatoarele clauze :
 termenii de baza referitori la obligatiune (valoarea nominala, durata imprumutului,
rata dobanzii) ;
 descrierea activelor folosite pentru garantarea imprumutului ;
 descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitari si restrictii impuse
firmei emitente in vederea protejarii investitorilor de riscul nerambursarii creditului si
dobanzilor) ;
 intelegeri privind fondul de amortizare folosit la rascumpararea obligatiunilor ;
 clauza rascumpararii ;
53

lOMoARcPSD|4559975
 informatiile pe care firma imprumutata trebuie sa le ofere pe intreaga perioada a

imprumutului detinatorilor de obligatiuni.
Suma imprumutului, una din principalele caracteristici ale imprumutului obligatar, nu
este limitata juridic, firma stabilind-o in functie de nevoile ei de fonduri si de capacitatea de
rambursare pe care o detine. In practica, suma imprumutului obligatar este conditionata de
situatia de pe piata financiara, adica de capacitatea de absorbtie a acesteia.
Durata imprumutului se stabileste in functie de nevoile de acoperit si de persistenta in
timp a acestora, dar si de conditiile pietei ; daca rata dobanzii pe piata financiara este scazuta,
este normal sa se prefere imprumuturi pe termen lung si, dimpotriva, cand rata dobanzii este
mai ridicata, imprumutul obligatar se caracterizeaza prin termene mai scurte pentru nu a
ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.
Rata dobanzii sau a cuponului constituie rata de venit promisa investitorilor in
obligatiuni. Ea este stabilita de firma emitenta impreuna cu firma de administrare in functie de
randamentul cerut de investitori, de rata dobanzii pe piata financiara, de riscul estimat in
activitatea firmei si de durata imprumutului ; nivelul ratei dobanzii trebuie sa fie bine
fundamentat pentru ca obligatiunile sa se vanda intr-un termen rezonabil.
Pretul de emisiune este suma platita de un investitor pentra a cumpara o obligatiune.
Fata de valoarea nominala a obligatiunii, pretul de emisiune poate fi mai mare (cu prima de
emisiune), egal sau mai mic (cu discont).
Pretul de rascumparare sau de rambursare este pretul pe care firma emitenta il plateste
la scadenta detinatorului obligatiunii. Acest prêt, fata de valoarea nominala a obligatiuni,
poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).
Rambursarea imprumutului obligatar se poate face prin urmatoarele modalitati :
o rambursarea prin amortismente constante sau serii egale (se retrag de pe piata obligatiuni
intr-un procent anual constant, adica un numar egal de obligatiuni) ;
o rambursarea prin anuitati constante (firma varsa in fiecare an o suma constanta
reprezentand amortismente plus dobanzi in vederea stingerii treptate a datoriei) ;
o rambursarea intregului imprumut la scadenta.
o rascumpararea prin Bursa este practicata atunci cand cursul obligatiunii respective este
inferior valorii de rambursat (in general valoarea nominala, dar poate fi si cazul unei prime) ;
trebuie aratat ca pot exista limitari prin lege ale numarului de obligatiuni rascumparate.
Costul pe care-l suporta intreprinderea in cazul apelarii la finantarea prin imprumut
obligatar este format din costul cu dobanda platita periodic, de obicei anual, detintatatilor
obligatiunilor care au subscris imprumutul obligatar si din cheltuielile ocazionate cu
perfectarea imprumutului, care in principal se refera la sumele platite brokerului (societatii de
servicii de investitii financiare) pentru plasarea imprumutului la investitorii. In general, costul
imprumutului obligatar este mai ridicat decat al celui bancar obtinut pentru aceeasi perioada
de timp.
B. Finantarea prin imprumut bancar pe termen mediu si lung
Imprumutul bancar pe termen mediu si lung este un imprumut obtinut pe langa o
banca sau o alta institutie financiara si care trebuie rambursat intr-o perioada mai mare de un
an. Acest gen de imprumut este, in mod obisnuit, negociat direct intre cel care solicita
imprumutul si banca (sau alta institutie financiara). Imprumutul pe termen mediu si lung este
o sursa importanta de finantare a firmelor. El este preferabil imprumutului pe termen scurt
(sub un an), deoarece asigura celui imprumutat un grad mai mare de siguranta. Decat sa aiba
grija reinnoirii unui credit pe termen scurt, cel imprumutat poate obtine un credit pe termen
mediu sau lung structurat in asa fel incat scadenta acestuia sa coincida cu viata economica a
activelor ce vor fi finantate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele
finantate pot servi la rambrsarea ratelor la imprumut.
54

lOMoARcPSD|4559975
La angajarea unui imprumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie sa ia in
calcul trei factori :
(1) costul cu dobanda ;
(2) garantiile cerute de creditor ;
(3) modul si termenele de rambursare.
Imprumutul pe termen mediu si lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la
el : rapiditate, flexibilitate si costuri de obtinere relativ reduse. De asemenea, deoarece se
negociaza direct cu cei care acorda creditele, documentele formale legate de obtinerea
imprumuturilor sunt minime (si cheltuielile aferente, de asemenea).
Obtinerea sumelor necesare finantarii printr-un imprumut bancar pe termen mediu sau lung
poate fi realizata mult mai rapid decat daca s-ar recurge la emiterea de obligatiuni. In plus, un
alt avantaj al imprumutului bancar este cel al flexibilitatii viitoare a acestuia, ceea ce nu este
cazul unui imprumut obligatar. Astfel, in cazul acestuia din urma, datorita numarului mare de
detinatori de obligatiuni, este imposibil sa se obtina permisiunea de a modifica conditiile
contractului, chiar daca aparitia unor noi conditii economice poate conduce la dorinta celui
imprumutat sau a detinatorilor de obligatiuni de a le schimba. In schimb, in cazul
imprumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei imprumutati pot, in general, conveni cu
creditorul sa modifice mutual conditiile contractuale.
Rata dobanzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixa pe
intreaga perioada de acordare a creditului, ori variabila. Daca se utilizeaza o rata fixa, aceasta
va fi, in general, stabilita aproape de rata dobanzii obligatiunilor cu aceeasi scadenta si acelasi
risc ca imprumutul bancar. Daca rata este variabila, aceasta va fi, in mod obisnuit, stabilita cu
un anumit numar de puncte procentuale peste dobanda bancara de referinta sau rata
interbancara oferita de piata (EURORIBOR sau LIBOR sau o alta).
Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate in
contract.
Majoritatea creditelor pe termen mediu si lung sunt garantate, iar contractele de credit
prevad si acorduri restrictive care sa dea o mai mare certitudine creditorului inlegatura cu
recuperarea creditului acordat.
In privinta rambursarii, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, in
mod obisnuit, ca valoarea creditului sa fie amortizata pe intreaga perioada de angajare a
acestuia. Aceasta inseamna ca firma va trebui sa plateasca periodic rate egale pentru
rambursarea creditului si achitarea dobanzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul
creditorului de a nu resupera creditul.
In unele cazuri, in contractul de credit pe termen mediu si lung se prevede si o
perioada de gratie (perioada in care nu trebuiesc rambursate rate la credit). Perioada de gratie
este destinata sa permita firmei imprumutate sa se organizeze de asa natura incat sa inceapa sa
genereze suficiente fluxuri de numerar inainte de a incepe rambursarea creditului.
6.3. Finantarea prin leasing
O alternativa de finantare externa pe termen mediu si lung o reprezinta leasing-ul.
Contractul de leasing este o forma speciala a contractului de inchiriere prin care se obtine
utilizarea unui activ pe o anumita perioada fara a obtine un titlu legal asupra activului. Pentru
vanzatorii unor bunuri in leasing reprezinta o metoda de crestere a vanzarilor, in timp ce
pentru cei care au nevoie de anumite active pentru activitatea de productie, leasing-ul
reprezinta o procedura de finantare.
Finantarea prin leasing poate fi furnizata de catre firme producatoare de bunuri ce pot
fi folosite in activitatea economica, dar si de societati comerciale specializate in asigurarea
finantarii prin leasing.
Leasing-ul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca sau o
institutie financiara specializata achizitioneaza un bun mobiliar sau imobiliar pe care-l
55

lOMoARcPSD|4559975
inchiriaza unei firme sau unei persoane private, acestea din urma avand posibilitatea sa-l
cumpere la sfarsitul contractului la un prêt convenit (in general la valoarea reziduala).
Finantatorul care cumpara un bun de la producator isi acopera pretul acestuia prin
redeventele platite de cel care ia in leasing acel bun. Redeventa cuprinde, pe langa
amortizarea pretului de cumparare si dobanda la capitalul investit, cheltuielile de administrare,
precum si o cota de profit. Redeventele sunt de asa natura calculate, incat sa asigure
amortizarea pretului intr-o perioada sensibil mai scurta decat durata de folosinta efectiva a
bunului.
Contractul de leasing specifica conditiile si clauzele intelegerii privind leasing-ul,
incluzand :
o perioada leasing-ului (care poate fi de la cateva luni la o perioada ce acopera viata
economica a bunului) ;
o suma si perioada platilor cu chiria (redeventa) ;
o partile responsabile cu suportarea costurilor, asigurarii, intretinerii si repararii activului ;
o conditiile anularii intelegerii ;
o optiunea, daca exista, de a cumpara activele la finele leasing-lui.
Potrivit legislatiei romane, prin operatiunea de leasing, o parte, denumita
locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui
bun, al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acestuia, contra
unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing
locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara
bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contracuale.
Cele mai intalnite tipuri de leasing sunt : leasing direct, leasing financiar, vanzare si
leaseback si leasing-parghie.
Leasing-ul direct ofera utilizatorului dreptul de folosire a unui bun, in timp ce cel ce
da in leasing este producatorul bunului care-si retine dreptul de proprietate asupra bunului.
Cel care da in leasing primeste plati de chirie de la locatar ca remuneratie pentru utilizarea
bunului. Trasaturile distictive ale acestuit tip de leasing sunt urmatoarele :
a) in mod frecvent acesta contine clauza ca producatorul (cel care da in leasing bunul) sa aiba
responsabilitatea asigurarii serviciului de intretinere a bunului ;
b) o alta clauza a acestui tip de leasing este clauza anularii care permite utilizatorului sa
renunte la plata chiriei inainte de expirarea termenului de inchiriere ; aceasta clauza este
importanta pentru utilizator, deoarece inseamna ca el poate returna bunul daca acesta se
uzeaza moral in urma dezvoltarii de noi tehnologii sau daca nu mai este necesar sa fie
prelungit contractul din cauza declinului in afacerile utilizatorului ;
c) in mod frecvent, acest tip de leasing nu permite amortizarea integrala ; cu alte cuvinte,
platile prevazute in contractul de leasing nu sunt suficiente pentru acoperirea in intregime a
costului bunului ; aceasta inseamna ca cel care da in leasing bunul se asteapta sa acopere
costurile cu achizitia bunului prin noi inchirieri ulterioare la alti utilizatori sau prin vanzarea
bunului respectiv.
Leasing-ul financiar presupune ca cel care da in leasing sa fie finantatorul
operatiunii. Firma care va utiliza bunul (locatarul) selecteaza bunul respectiv si negociaza
pretul si termenele de livrare cu producatorul (fabricantul). Dupa aceea, firma utilizatoare
negociaza conditiile de leasing cu o societate de leasing, dupa care, odata ce termenii leasing-
ului au fost stabiliti, se trece la cumpararea bunului de catre finantator.
Leasing-ul financiar este o forma de finantare pe termen lung similara imprumutului.
Utilizatorul obtine utilizarea imediata a bunului, dar in schimb isi asuma obligatia de a efectua
plati periodice asa cum se specifica in contractul de leasing.
Vanzare si leaseback este operatiunea prin care o firma, care este proprietara a unor
bunuri, vinde proprietatea asupra unor astfel de bunuri si incheie simultan cu cumparatorul o
56

lOMoARcPSD|4559975
intelegere prin care acesta ii da in leasing aceste bunuri pe o anumita perioada, in anumite
conditii. Cumparatorul poate fi o societate de asigurari, o banca comerciala, o societate
specializata in leasing sau chiar un investitor individual.
Operatiunea de vanzare si leaseback este avantajoasa pentru utilizator din doua motive:
(1) el primeste banii din vanzarea activului care pot fi investiti in afara firmei sau in cadrul
acesteia pentru cresterea lichiditatii si (2) utilizatorul continua sa foloseasca activul, chiar
daca el nu mai este proprietarul acestuia.
Leasing-parghie desemneaza tipul de lesing care recurge la parghia financiara. In
cazul acestei forme de leasing intervine, pe langa utilizator si societatea de leasing, o a treia
parte – finantatorul – care furnizeaza o mare parte din fondurile necesare celui ce da in leasing
pentru a putea cumpara bunurile respective. Acesta din urma, ca debitor, trebuie sa plateasca
dobanzi pentru imprumutul contractat, ceea ce in mod obisnuit ridica costul leasing-ului.
In legislatia romana sunt definite doua tipuri de leasing: leasing financiar si leasing
operational. Leasing-ul financiar este definit ca fiind operatiunea de leasing care indeplineste
una sa mai multe din urmatoarele conditii:
1. riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul incheierii contractului de leasing;
2. partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului
dreptul de proprietate asupre bunului ;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare va reprezenta cel
mult 50% din valoarea de intrare (piata) pe care acesta o are la data la care optiunea poate fi
exprimata ;
4. perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acopera cel putin 75% din durata
normata de utilizare a bunului, chiar daca in final dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasing-ul operational este definit ca fiind operatiunea de leasing care nu indeplineste
nici una dintre conditiile impuse leasing-ului financiar.
57

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL 7. INVESTIȚIILE- PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN

MEDIU SI LUNG
Investițiile reprezinta principala forma de dezvoltare a întreprinderii. Ele au un
pronunțat caracter novator întrucât creeaza condițiile materiale necesare promovarii
progresului tehnic si a rezultatelor activitaților de cercetare stiințifica în toate domeniile de
activitate. Investițiile definesc o categorie financiara pe cât de complexa pe atât de
controversata.
Sub aspect financiar, investiția presupune schimbarea unei sume de bani prezenta si
certa, în speranța obținerii unor venituri superioare si probabile. În sensul strict al termenului,
investiția este o utilizare a capitalului, care se traduce prin adaugarea la patrimoniu a unor
bunuri de echipament; achiziționarea unei linii tehnologice pentru cresterea productivitații
muncii; asimilarea unui brevet pentru fabricația de produse noi; construirea unor fabrici etc.
Sub aspect contabil, aceeasi investiție desemneaza alocarea unei trezorerii
disponibile pentru procurarea unui activ imobilizat, care va determina fluxuri financiare de
venituri si cheltuieli de exploatare.
În general, investițiile reprezinta cheltuieli care se efectueaza pentru obținerea de
active imobilizate, adica pentru construirea, reconstruirea, largirea, modernizarea si
achiziționarea de active fizice de natura masinilor, utilajelor, instalațiilor, cladirilor,
mijloacelor de transport etc. Se asimileaza investițiilor si cheltuielile referitoare la lucrarile de
proiectare, prospecțiuni si explorari geologice, pregatirea personalului necesar obiectivelor în
construcție, inclusiv ale personalului administrativ si tehnic al întreprinderii în curs de
construcție.
Într-o întreprindere, diversitatea conceptului de investiție este determinata de natura
acestora care poate sa fie: tehnica, umana, sociala, comerciala si financiara.
Investiţia tehnica este cea mai des întâlnita si se refera la achiziția, construcția si
montajul unor masini, utilaje, instalații, mijloace de transport etc. Ea conduce la
perfecționarea bazei tehnice a întreprinderii. Investiția umana presupune cheltuirea de capital
în calificarea si specializarea personalului.
Investiţiile sociale privesc construcțiile de cantine-restaurant, camine de locuit.
Investițiile comerciale se refera la publicitate si reclama iar cele financiare se concretizeaza în
cumpararea de titluri de participație la alte întreprinderi.
În funcție de riscul pe care îl implica în perspectiva întreprinderii, investițiile pot fi: de
mentenanța sau de înlocuire; de modernizare; de expansiune; în cercetare stiințifica;
strategice.
Investiţia de mentenanţa sau de înlocuire se refera la reînnoirea imobilizarilor, ținând
seama de progresul tehnic. Ele au un risc scazut, întrucât nu presupune modificari ale
tehnologiei de fabricație si nu prezinta dificultați în ceea ce priveste determinarea
randamentului lor viitor.
Investițiile de modernizare au scopul îmbunatațirii condițiilor de producție, realizarea
de economii la costurile de producție, îmbunatațirea rentabilitații activelor si au un risc redus
ca urmare a unor corecții neesențiale în tehnologia de fabricație.
Investiţiile de expansiune, prin cresterea capacitaților de fabricație, constau în sporirea
liniilor de fabricație, prin noi uzine sau noi ateliere si vizeaza cresterea patrimoniului. În
asemenea cazuri riscul este mai mare, determinat de nevoia largirii piețelor de aprovizionare;
cresterea numarului de personal; cucerirea de noi piețe de desfacere.
Investiţiile în cercetarea stiinţifica permit dezvoltarea pe termen lung a întreprinderii
care încorporeaza si un mare grad de risc.
Investiţiile strategice vizeaza obiective majore ale întreprinderii referitoare la crearea
de filiale în strainatate, fuziunea cu alta întreprindere, robotizarea întregului proces de
58

lOMoARcPSD|4559975
fabricație, achiziționarea de participații financiare în diferite ramuri etc. Aceste investiții

presupun un risc considerabil ca urmare a extinderii activitații în zone geografice noi sau în
medii tehnologice, comerciale, restructurate complet.
Cunoasterea naturii investițiilor prezinta o semnificație aparte din punctul de vedere al
surselor de finanțare. Pentru investițiile de înlocuire si modernizare finanțarea se poate face
mai usor din credite bancare în condiții acceptabile de dobânda, de rambursare si de garantare,
întrucât rentabilitatea este certa si riscul redus. Dimpotriva, investițiile în cercetare, de
expansiune si în cele strategice va trebui sa antreneze capitaluri proprii (cresteri de capital,
autofinanțari) în proporție mai mare, finanțarea prin îndatorare fiind mai greu de realizat din
cauza riscului ridicat si a unei rentabilitați mai puțin probabile ale acestor investiții.
7.1. Resursele de finanțare a investițiilor
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie

reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în
diverse variante de investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător,
obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi
riscurile pe care le implică izvoarele acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
1) resurse endogene;
2) resurse exogene.
Resursele endogene (REn)

Numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă
din autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă
resursă proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate
uzate. Amortismentul se realizează în urma procesului de amortizare a imobilizărilor
corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcţie de valoarea de
amortizat şi normele de amortizare.
Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu
precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat,
repartizări din profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face
într-o proporţie de până la 50%. În schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac
asemenea repartizări potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.
Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă
neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse).
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte
resurse, în sfera cărora intră:
sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea
activelor imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă
neamortizată;
sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent
vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă
neamortizată;
sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate
calamitate;
alte sume.
Resursele exogene (REx)
59

lOMoARcPSD|4559975
Se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării investiţiei, pe

seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii bugetare.
Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele
endogene destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie. Ca atare,
comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii, pot
rezulta următoarele situaţii:
când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru
investiţie pe total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor
bancare;
când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe
trimestre există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor
trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se
apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru
decalaj între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul
anului calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării
resurselor proprii programate;
când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest
caz, întreprinderea poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung.
Asemenea credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu
întreprinderea şi privesc durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen
mediu şi peste 5 ani pentru creditele pe termen lung. Solicitarea creditului se
face în baza unei documentaţii depusă băncii, care cuprinde:
 cererea de credite;
 documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-
economice; proiectul de execuţie; memoriul de necesitate în cazul
dotărilor cu utilaje;
 studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a
perspectivelor sale;
 bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; - programul tendinţei
resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea
integrală a creditului;
 bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în
curs, inclusiv situaţia contului de profit şi pierdere;
 ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţită a
activităţii economico-financiare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a
verificărilor de fapt, urmărind în mod deosebit echilibrul financiar al clientului prin indicatorii
de solvabilitate, lichiditate şi capacitate de plată. Creditele pe termen mediu şi lung se vor
acorda în baza unor garanţii asiguratorii, care să acopere valoarea creditelor solicitate şi a
plăţii unei dobânzi a cărui nivel şi termene de rambursare se negociază. Banca, în continuare,
va urmări modul de respectare de către clientul său a termenelor de utilizare şi a nivelului de
credite consumate pe baza unui grafic anexat la contract. Pentru neutilizarea creditului la
datele şi în sumele stabilite prin contract, banca calculează întreprinderii un comision prin
intermediul căruia obligaţiile de plată ale clientului se măresc.
Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin
emisiunea de obligaţiuni. Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape,
cum ar fi: definirea împrumutului, informarea acţionarilor despre modalităţile de
realizare şi plasare propriu-zisă a titlurilor de credit.
În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia,
numărul de titluri şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de
60

lOMoARcPSD|4559975
rambursare; modalităţile de rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor. Clauzele şi

convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în legătură
cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii,
contribuie la perceperea valorii obligaţiunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de
amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în
prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare.
Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii
adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate
presupune: emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni;
fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai
în lichidităţi şi nicidecum prin aport în natură.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital
integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională.
Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite
bugetare. Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se
face în funcţie de costul acestora.După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează
un tablou de finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare şi a cheltuielilor cu
investiţiile şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate în
rambursarea ratelor scadente ale creditelor şi plata dobânzilor aferente creditelor pentru
investiţii.
7.2. Fundamentarea deciziei de investiţie

În fundamentarea deciziei de investiţie trebuie să se ţină cont de mediul financiar în
care îşi desfăşoară activitatea agentul economic. Astfel, se poate vorbi de:
fundamentarea de investiţii în mediul cert;
fundamentarea de investiţii în mediul incert.
Decizia financiară privind alegerea proiectului sau obiectivului în care urmează
să se investească presupune parcurgerea următoarelor etape:
întocmirea listei proiectelor de investiţii cu variantele existente;
culegerea informaţiilor necesare evaluării acestor proiecte şi calculul
fluxurilor băneşti corespunzătoare – cash-flow;
alegerea proiectului de investiţii potrivit unor criterii prestabilite.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează fie prin metode care pun
accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode bazate pe actualizare.
A. Metode fondate pe rentabilitatea

medie
a) rata medie de rentabilitate în exploatare măsoară mărimea unei rate de tipul:

Rezultatul mediu anual
Rm =
Cheltuieli medii anuale de exploatare
Aceste metode prezintă avantajul de a fi simple, au o limită esenţială deoarece se

referă la rezultatele medii, neglijând instabilitatea eventuală a acestor rezultate şi termenul la
care ele sunt obţinute (spre exemplu, un anumit tip de beneficiu este apreciat în acelaşi mod,
fie că este obţinut în primul an de exploatare, fie după cinci ani).
61

lOMoARcPSD|4559975
b) termenul de recuperare a cheltuielilor este termenul necesar pentru ca investitorul

să-şi reconstituie fondurile avansate iniţial, fiind vorba de cash-flow-uri, care ca surplusuri
monetare permit o astfel de recuperare.
Relaţia de calcul poate fi exprimată astfel:
Costul iniţial al investiţiei
TR =
Cash-flow anual mediu
Însă, indicatorii calculaţi prin metodele tradiţionale sunt utilizaţi din ce în ce mai rar,
cu toate că sunt foarte simpli. Aceştia prezintă dezavantajul că nu iau în considerare un
parametru esenţial în decizia de investiţii şi anume timpul, de care indicatorii bazaţi pe
actualizare ţin seama, furnizând astfel o bază obiectivă în aprecierea eficienţei proiectelor.
B. Metode bazate pe actualizare
În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a

eforturilor şi efectelor investiţiei. Pentru a compara cheltuielile cu investiţia cu fluxurile de
numerar (cash-flow-urile) generate de proiect, mărimile trebuie aduse la acelaşi moment de
referinţă (de regulă data începerii lucrărilor de investiţii).
Operaţia poartă denumirea de actualizare. În continuare, se calculează capitalizarea
alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi actualizarea recuperărilor anuale
de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţiei.
Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă mai mare,
în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa financiară. În schimb,
o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional cu
dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii primei sume.
Aşadar, o sumă ( S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă sumă ( S1
):
S1 = S0 ¿ (F
6.15)
Dacă luăm invers, valoarea actuală ( Sa ) a unei sume (S) care se va încasa în “n” ani va
fi egală cu:
Sa = S (F
¿¿ 6.16)
unde:
d = rata de actualizare
Din relaţiile de mai sus: ¿reprezintă factorul de capitalizare (fructificare) iar S se
¿¿
numeşte factorul de actualizare.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de
încasări (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei. Plasamentele de capital
pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu
necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de
executare a lucrărilor de investiţii.
62

lOMoARcPSD|4559975
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele

probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului
previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările
şi plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de actualizare nu este uşor de ales între rata
inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe economie, rata de risc etc.
Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi
cu o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru
costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării
(în cazul proiectelor de investiţie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate).
În funcţie de modalitatea de finanţare a proiectelor de investiţii, rata de actualizare se
stabileşte ţinând seama de:
rata medie a dobânzii la creditele bancare pe termen lung;
rata inflaţiei anuale;
costul mediu ponderat al capitalului pentru investiţiile finanţate din fonduri
proprii şi împrumutate;
rata aşteptată a rentabilităţii pentru proiectul respectiv;
prima de risc asociată proiectului de investiţii.
Cei mai folosiţi indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii bazaţi pe tehnica
actualizării sunt:
termenul de recuperare actualizat (Discounted payback);
valoarea netă actualizată VAN (Net present value);
indicele de profitabilitate IP (Index of profitability);
rata internă de rentabilitate RIR (Internal rate of return).
Termenul de recuperare actualizat (TR) – reprezintă timpul (numărul de ani)
necesar pentru recuperarea cheltuielilor iniţiale cu investiţiile (actualizate dacă sunt eşalonate
pe mai mulţi ani) din cash-flow-urile actualizate cumulate.
Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, termenul de recuperare actualizat

trebuie să fie mai mic decât:
durata de viaţă economică a investiţiei;
termenul de recuperare maxim acceptat de investitor;
termenul de recuperare al altor proiecte similare;
termenul de recuperare mediu pentru sectorul respectiv.
Dacă se au în vedere mai multe proiecte de investiţii, se va alege cel cu termenul de
recuperare cel mai scurt.
Valoarea netă actualizată (VAN) operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări
(amortisment şi profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de
actualizare. Ca urmare, valoarea netă actualizată (VAN) a unei investiţii este egală cu
diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu investiţia (I), adică.
n
1 (F
VAN = ∑ CF i ×
i=1
¿¿ 6.17)
unde:
CF i - fluxurile de încasări (cash-flow) aleanului ”i”;
1
– factorul de actualizare pentru anul ”i”.
¿¿
63

lOMoARcPSD|4559975
Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră întreprinderea dacă
adoptă proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă înseamnă că va creşte capitalul
propriu, iar în cazul când valoarea netă actualizată va fi negativă, valoarea întreprinderii va
scădea şi proiectul de investiţie se va respinge.
Rata internă de randament
Este definită ca fiind rata de actualizare care asigură egalitatea dintre fluxurile de
încasări sperate actualizate şi cheltuielile de investiţii. Rata internă de randament (RIR),
practic, poate să fie găsită rezolvând ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:
Pornind de la egalitatea:
n n
CF i CF (F
∑ ¿¿ ¿ obținem ∑ ¿ ¿ i ¿ – I=0 6.18)
i=1 i=1
Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca
valoarea netă actualizată să fie zero.
Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi
rezolvate manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai
mult cei doi termeni ai egalităţii.
Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a
dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata internă de
randament este mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă. Dezavantajul acestui criteriu de
selecţie a investiţiilor priveşte ipoteza puţin realistă a reinvestirii constante în întreprindere a
fluxurilor de încasări, în fiecare an, la o rată de rentabilitate egală cu rata internă de
randament. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii specialişti presupun un indicator corectat.
El porneşte de la posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate
a întreprinderii rezultată din exerciţiile anterioare. În funcţie de rata medie se calculează o rată
internă de randament mult mai aproape de realitate în evaluarea proiectelor de investiţie. În
alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul ratei interne de
rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.
Rata internă de rentabilitate reprezintă acea rată de actualizare pentru care VAN=0.
Pentru determinarea RIR se foloseşte metoda interpolării parcurgându-se următoarele
etape:
- se caută o rată de actualizare, suficient de mare pentru ca VAN determinată cu ajutorul
ei să fie negativă. Aceasta se numeşte rata de actualizare maximă şi se notează VANRmax;
- se caută o rată de actualizare mai mică decât Rmax, astfel încât VAN calculat cu
această rată să fie pozitivă. Aceasta se numeşte rată de actualizare minimă şi se notează
VANRmin.
Între cele două rate de actualizare diferenţa nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte
procentuale.
Relaţia de calcul este următoarea:
VANRmin
RIR = Rmin + (Rmax – Rmin) ×
VANRmin - VANRmax
Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, RIR calculat pentru proiectul

respectiv trebuie să fie mai mare decât:
a) rata medie a dobânzii bancare pe piaţă;
b) costul mediu ponderat al capitalului, dacă investiţia este finanţată din surse mixte;
c) rata de referinţă fixată de investitor.
64

lOMoARcPSD|4559975
Indicatorii VAN şi RIR conduc la aceleaşi decizii de acceptare sau respingere a

proiectelor de investiţii, dar pot determina clasamente diferite ale acestora. Dacă proiectele de
investiţii sunt incompatibile, se va da prioritate celui cu maxim(VAN), fără a ţine seama de
criteriul maxim(RIR), însă numai dacă RIR pentru proiectul ales îndeplineşte celelalte
condiţii.
Indicele de profitabilitate
Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia.
Indicele de profitabilitate se determină ca raport între fluxurile de încasări a investiţiei
actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei:
n
CF i (F
IP = ∑
i=1
¿¿ ¿¿ 6.19)
Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiţie.
Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare
decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul
dacă IP < 1. În situaţia existenţei a două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se
alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai mare.
65

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL 8. RESURSELE FINANCIARE ALE STATULUI
8.1. Continutul si caracterizarea generala a resurselor financiare ale statului

Statul trebuie privit si el ca o entitate de sine statatoare care pentru a se organiza si a
functiona are nevoie de resurse, printre care si de resurse financiare. Chiar daca cheltuirea
acestor resurse financiare nu urmareste profitul, in cazul unei organizari si functionari
adecvate a statului, permit ca acesta sa asigure unele criterii de oportunitate, eficacitate si
eficienta celorlalte entitati care se infiinteaza si functioneaza in cadrul granitelor sale:
persoane particulare, societati comerciale si tot felul de organizatii cu scopuri felurite.
Cu toate ca statul nu este chemat sa realizeze venituri proprii si cu atat mai mult sa
obtina profit, prin functiile sale el poate si trebuie sa asigure conditiile minimale de
desfasurare a unei vieti sociale sanatoase, a unor activitati economice rationale si profitabile si
a unui climat general propice ca fiecare persoana fizica sau juridica sa-si
indeplineasca menirea cu respectarea cadrului de reglementari adoptat in conformitate cu
legea suprema, Constitutia. Or, realizarea tuturor atributiilor, functiilor si rolurile pe care
statul este chemat sa le indeplineasca poate fi privita ca o resursa importanta pe care el o pune
la dispozitia celorlalte entitati ce functioneaza in societate si care trebuie
remunerata pentru a exista si a fi disponibila tuturor.
Organizarea statului trebuie vazuta si inteleasa ca un ansamblu de puteri publice si
administratii publice, primele cu rolul de a exercita puterea si a lua decizii ce afecteaza
colectivitatile umane, iar cele din urma cu functia principala de a produce si furniza servicii
care nu sunt destinate pietei ci colectivitatii. Ca atare, elementele constitutive ale statului nu
sunt creatoare de venituri, ci consumatoare si redistribuitoare de venituri prelevate de catre
stat de la contribuabilii sai.
Daca am realiza o paralela intre tipurile de finantare ce pot fi folosite de stat, pe de o
parte, si de o intreprindere care urmareste realizarea de profit, pe de alta, am constata ca in
cazul statului nu numai ca nu exista posibilitatea finantarii interne, dar si ca finantarea
externa, singura posibila in cazul statului, se deosebeste de cea a intreprinderilor prin aceea ca
statul nu plateste un cost explicit, nici implicit pentru obtinerea ei. Dimpotriva, toate costurile
pe care le implica functionarea sa, si cele rationale si cele nerationale, paguboase pentru
societate sunt suportate de catre contribuabili. Marimea absoluta a acestor costruri platita de
catre contribuabili sub forma impozitelor, taxelor si contributiilor este cu atat mai mare cu cat
functiile statului sunt mai extinse si cu cat acestea sunt realizate mai necorespunzator.
Resursele financiare ale societatii au asadar doua componente: resursele financiare
publice si resursele financiare administrate pe baze private. Potrivit Legii finantelor publice
române, resursele financiare publice sunt cele ale statului, ale unitatilor administrativ-
teritoriale si ale institutiilor publice. Rezulta ca resursele financiare ale statului reprezinta doar
o parte, este adevarat, cea mai consistenta, a resurselor financiare publice. Din cauza ca
resursele financiare ale statului sunt gestionate prin bugetul de stat, ele sunt cunoscute sub
denumirea de venituri ale bugetului de stat.
Asadar, resursele financiare publice reprezinta mijloacele banesti aflate la dispozitia
administratiilor publice, in timp ce resursele bugetare reprezinta acea parte a resurselor
financiare publice cuprinsa in bugetele entitatilor publice.
Marimea veniturilor bugetare este dependenta de nivelul de dezvoltare al economiei nationale,
de amploarea si complexitatea statului, de presiunea fiscala impusa asupra contribuabililor, de
eficienta colectarii acestor venituri de catre administratiile fiscale etc. Tendinta in privinta
evolutiei in timp a veniturilor bugetare, ca si a cheltuielilor bugetare pe care trebuie sa le
acopere, este de crestere, datorita, in principal, urmatorilor factori:
66

lOMoARcPSD|4559975
factori economici care se materializeaza in evolutia crescatoare a produsului intern

brut;
factori monetari care se materializeaza in cresterea masei monetare, a creditului si
dobanzii sub presiunea tendintei de accentuare a cresterii generalizate a preturilor
(fenomenului inflationist);
factori sociali care se refera la cresterea nevoilor de venituri rezultata din schimbarile
in structura populatiei;
factori demografici care se manifesta prin schimbari in numarul de contribuabili ca
urmare a schimbarilor in numarul populatiei;
factori politici care tin de orientarea doctrinara a partidelor politice care exercita
puterea, de ascutirea luptei pentru putere, de cresterea promisiunilor de politici publice
etc.;
factori militari se manifesta prin schimbarile in politica militara a statului ca urmare a
nevoilor ce decurg din aliantele politice si militare incheiate cu alte state si structuri
militare globale;
factori internationali (regionalizarea si globalizarea economiei) isi pun amprenta,
printre altele, prin contributiile ce trebuiesc suportate de fiecare stat ce apartine unui
organism sau organizatii internationale, precum si prin necesitatea sustinerii de catre
stat a unor ramuri strategice ale economiei prin subventii si alte facilitati in lupta
concurentiala internationala.
Fig.1 Lantul explicativ al necesitatii resurselor financiare ale statului
Alaturi de lantul care explica necesitatea resurselor financiare ale statului prin
utilizarile care se dau acestora, trebuie sa subliniem ideea, pe care am mai relevat-o in
curs, si anume ca fundamentul resurselor financiare ale statului il constituie finantele
private ale agentilor economici. Iata schematic prezentata aceasta idee:
67

lOMoARcPSD|4559975
Figura 2. Finantele private – fundamentul resurselor financiare ale statului
8.2. Indicatorii de analiza a veniturilor publice
I. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice

1.Volumul veniturilor publice
VP = ΣVPi Se obtine prin insumarea tuturor veniturilor publice.
a) in expresie nominala VPn =ΣVPni Totalitatea veniturilor publice exprimate in preturile
curente ale anului de calcul.
b) in expresie reala VPr = VPn/IP Totalitatea veniturilor publice exprimate in preturile
constante ale unei perioade de baza (se obtin prin impartirea volumului veniturilor publice
nominale la indicele preturilor).
2. Ponderea veniturilor publice in PIB
%VPPIB = VP/PIB Exprima partea din produsul intern brut realizat intr-un an care revine
administratiilor publice ca venituri publice.
3. Veniturile publice medii pe locuitor
VPloc = VP/populatie
Exprima care este suma medie ce revine pe un locuitor din veniturile publice totale;
este un indicator statistc care are relevanta dace este utilizat pentru comparatii in timp si
spatiu.
De asemenea, pot fi utili si indicatorii care exprima dinamica veniturilor publice, de
aceea prezentam si principalii indicatori de acest gen.
II. Indicatorii privind structura veniturilor publice arat ponderea fiercarei categorii
de venituri in total venituri
III. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice
1. Modificarea absoluta a veniturilor publice (se poate determina in expresie nominala
sau reala)
VP = VP1 – VP0 Exprima suma cu care se modifica volumul veniturilor publice de la o
perioada la alta.
68

lOMoARcPSD|4559975
2. Modificarea relativa a veniturilor publice (se poate determina in expresie nominala

sau reala)
%VP = (VP1 – VP0)/VP0x 100
Exprima procentul cu care variaza veniturile publice de la o perioada la alta.
3. Modificarea ponderii veniturilor publice in PIB
%VPPIB = (VP1/PIB1 –VP0/PIB0) x 100
Exprima modoficarea proportiei detinuta de veniturile publice in PIB de la o perioada la alta.
4. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor
VPloc. = VP1/populatie1 – VP0/populatie0
Exprima modificarea veniturilor medii pe locuitor de la o perioada la alta.
8.3. Clasificarea veniturilor bugetare

Si in cazul finantarii statului, finantare care nu poate fi decat externa, adica venita din
afara structurii statale, se pune problema stabilirii unei structuri a finantarii, adica a unor
raporturi intre diferitele tipuri de venituri ce alcatuiesc resursele financiare ale statului.
In clasificarea veniturilor bugetare se folosesc urmatoarele criterii de clasificare:
o regularitatea cu care sunt mobilizate la buget;
o continutul economic si natura lor;
o provenienta lor;
o bugetul sau fondul la care se mobilizeaza.
In functie de regularitatea cu care sunt mobilizate la buget veniturile, se distind doua
grupe de venituri bugetare: venituri ordinare si venituri extraordinare. Veniturile ordinare
sau obisnuite sunt cele care sunt instituite prin lege si se incaseaza cu regularitate la bugetul
statului. Ele formeaza, de regula, partea cea mai consistenta a veniturilor bugetare si includ
veniturile fiscale si nefiscale obisnuite, precum si contributiile destinate alimentarii bugetului
asigurarilor sociale de stat si pentru constituirea unor fonduri speciale.
Veniturile extraordinare sunt cele instituite si mobilizate in anumite situatii
deosebite, cand veniturile ordinare sunt insuficiente in raport cu necesarul pentru acoperirea
cheltuielilor publice. Ele sunt destinate asadar sa acopere deficitul bugetar ce poate apare pe
perioade mai scurte sau mai lungi ca urmare a insuficientei veniturilor bugetare ordinare fata
de necesarul de cheltuieli publice de finantat.
Veniturile extraordinare se procura pe doua cai: prin emisiune monetara si prin
imprumut de stat. Procesul emisiunii monetare, adica vanzarea de active lichide bancilor
comerciale, este numit monetizarea deficitului si are un pronuntat caracter inflationist. In mod
practic, fenomenul se produce astfel: Ministerul Finantelor poate vinde titluri de stat (bonuri
de tezaur sau alte instrumente specifice) Bancii Nationale, care, in aces mod, „acorda
imprumut” Ministerului Finantelor (statului).
Pe masura ce Banca Nationala cumpara titluri de stat, ea ofera bancilor comerciale
rezerve suplimentare de active lichide si astfel creste cantitatea de bani din economie. Banca
Nationala poate cumpara titluri de stat si de pe piata secundara pentru determinarea vanzarilor
de astfel de titluri, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare.
In mod normal pentru angajarea imprumutului de stat, in vederea finantarii deficitului
bugetar, Ministerul Finantelor vinde titluri de stat catre public, reducand oferta de moneda
disponibila celorlalti participanti la viata economica. Odata ce titlurile de stat sunt vandute,
guvernul este obligat sa plateasca detinatorilor acestor titluri (creditorilor) in fiecare an
dobanzi si sa ramburseze la scadenta creditul sau principalul.
Imprmutul de stat poate fi asigurat de catre stat prin urmatoarele modalitati:
1. imprumuturi interne facute pe langa persoane private, agenti economici si institutii
din interiorul tarii;
69

lOMoARcPSD|4559975
2. imprumuturi externe avansate de persoane private, agenti economici sau institutii si

guverne straine;
3. imprumuturi internationale, care sunt imprumuturi externe facute pe langa institutii
internationale (FMI, Banca Mondiala etc.).
Prin imprumutul de stat angajat, guvernul isi acopera deficitul pe termen scurt fara sa
aiba loc o crestere a fiscalitatii, dar, pentru ca trebuie platita dobanda la datorii, aceasta
inseamna ca o mare parte din veniturile fiscale viitoare trebuie sa fie dedicata serviciului
datoriei si nu finantarii bunurilor si serviciilor publice viitoare.
Din punct de vedere al continutului economic, veniturile bugetare sunt clasificate in
(1) venituri curente, (2) venituri din capital si (3) incasarile din imprmuturile acordate.
1) Veniturile curente sunt caracterizate prin faptul ca sunt mentinute o mare perioada
de timp in legislatia fiscala, adica au un caracter repetitiv, de la un an bugetar la altul, si detin
ponderea cea mai mare in totalul veniturilor bugetare. La randul lor, veniturile curente se
impart in venituri fiscale si venituri nefiscale.
a) veniturile fiscale imbraca forma impozitelor, taxelor si contributiilor obligatorii
stabilite prin lege de catre stat si au un caracter obligatoriu si nu sunt restituibile. Ele
reprezinta prelevari legale din veniturile create de agentii economici si din veniturile
populatiei, inclusiv in legatura cu detinerea de catre acesti contribuabili a unor averi sau
proprietati impozabile.
Potrivit Legii bugetului de stat, la bugetul administratiei centrale de stat se incaseaza
urmatoarele impozite si taxe:
i. impozite directe:
impozitul pe profit;
impozitul pe venitul persoanelor fizice;
impozitul pe profitul obtinut din activitati comerciale ilicite sau din nerespectarea legii privind
protectia consumatorilor;
impozitul pe dividende la societatile comerciale.
ii. impozite indirecte:
t a x a pe valoarea adaugata;
accizele si impozitele asupra titeiului din productia
interna si gazelor naturale;
taxele vamale de la persoanele juridice si fizice;
alte impozite indirecte.
b) venituri nefiscale provin din sectorul public si se cuvin statului in virtutea calitatii
sale de proprietar care a investit anterior pentru formarea si dezvoltarea patrimoniului public
dat in administrarea si exploatarea unitatilor sale.
De la unitatile economice la care statul detine capital, el incaseaza dividende, care se
mobilizeaza fie direct la buget, fie la dispozitia unor organisme statale specifice. De la regiile
autonome, statul incaseaza venituri sub forma intregului profit net al acestora sau a unei parti
din profitul net ramas dupa alimentarea fondurilor proprii. De la institutiile publice statul
incaseaza o mare diversitate de venituri pe care acestea, la randul lor, le incaseaza de la
persoane juridice si fizice pentru prestarea unor servicii publice sau sub forma unor amenzi si
penalitati si a altor venituri nefiscale diverse.
2) Veniturile din capital se realizeaza din vanzarea unor bunuri aflate in patrimoniul
public si imbraca urmatoarele forme:
a) venituri din valorificarea unor bunuri ale institutiilor publice;
b) venituri din valorificarea unor stocuri de la rezervele materiale nationale si de mobilizare;
c) venituri din vanzarea unor bunuri ale statului.
70

lOMoARcPSD|4559975
3) Incasarile din rambursarea imprumuturilor acordate pentru finalizarea unor

obiective aprobate prin conventii bilaterale si acorduri interguvernamentale, a celor acordate
persoanelor care beneficiaza de statutul de refugiat etc.
In functie de provenienta lor, veniturile bugetare cuprind:
o venituri interne provenite de la agentii economici, de la persoanele fizice si de la
institutiile publice;
o venituri externe sub forma imprumuturilor externe contractate de catre stat de la guvernele
altor tari si de la diversi creditori externi: institutii financiar-bancare internationale, banci
private sau alti detinatori particulari de capitaluri banesti.
Dupa bugetul la care se mobilizeaza, veniturile bugetului public al tarii noastre se
impart in:
- venituri cuvenite bugetului administratiei centrale de stat (inclusiv pentru bugetele
fondurilor speciale);
- venituri bugetelor locale;
- venituri cuvenite bugetului asigurarilor sociale de stat (formate din: contributiile pentru
asigurarile sociale, contributiile pentru tratament si odihna si incasari din imprumutul acordat
bugetului de stat).
O alta clasificare pe care o propunem si o consideram importanta este cea care tine
seama de caracterul propriu sau nu al veniturilor bugetare. In functie de acest criteriu
distingem:
- venituri (surse) proprii cuvenite in baza legii si calitatii de proprietar al statului (adica
veniturile ordinare – fiscale si nefiscale);
- surse imprumutate (adica veniturile extraordinare care nu sunt practic venituri, ci vor fi
venituri doar atunci cand vor fi colectate de catre stat de la contribuabili si vor fi utilizate la
rambursarea imprumuturilor de stat).
71

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL IX. IMPOZITELE DIRECTE SI IMPOZITELE INDIRECTE
9.1. Impozitele directe de tip real

O prima clasificare tehnica a impozitelor distinge doua mari categorii de impozite:
impozite directe si impozite indirecte. Impozitele directe au ca si caracteristica Principala
faptul ca autoritatea fiscala (de impunere) stabileste (aseaza) obligatia in mod direct pe fiecare
tip de contribuabil, persoana fizica sau juridica, in functie de circumstantele lor specifice. In
cadrul impozitelor directe se mai poate face o distinctie a impozitelor in functie de cine este
„lovit” de impozit. In acest caz vorbim de impozite de tip real sau reale si impozite personale.
Impozitele indirecte sunt acele impozite pentru care autoritatea fiscala nu stabileste
(aseaza) obligatia fiscala in mod direct asupra contribuabilului, ci asupra bunurilor care
urmeaza a se comercializa (consuma), iar contribuabil devine in mod indirect persoanele
fizice si juridice doar in momentul cumpararii bunurilor de consum ce contin in pret
impozitul.
Impozitele reale sunt cele care lovesc bunurile unui contribuabil fara a lua in
considerare situatia sa personala. Ele sunt o ramasita a trecutului fiscal al statelor si se
mai practica si astazi in tarile slab dezvoltate. Trecerea de la impozitele de tip real la
impozitele de tip personal s-a produs cam in a adoua jumatate a secolului al XIX-lea in
tarile dezvoltate, iar in celelalte state in prmele decenii ale secolului trecut.
Principalele impozite de tip real folosite in decursul istoriei au fost:
- impozitul funciar;
- impozitul pe cladiri;
- impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere;
- impozitul pe capitaluri mobiliar.
Principala lacuna a impozitelor de tip real a reprezentat-o lipsa de exactitate in
evaluarea materiei impozabile, deoarece se foloseau criterii inadecvate surprinderii valorii
corecte a materiei impozabile, ceea ce putea duce la aparitia unor situatii frecvente de
subevaluare sau de supraevaluare, ceea ce contravenea si echitatii impunerii. Astfel, pentru
impozitul funciar se foloseau drept criterii de evaluare a masei impozabile marimea suprafetei
terenurilor, pretul pamantului, marimea arenzii, numarul de pluguri utilizate la lucrarea
pamantului. La evaluarea masei impozabile pentru impozitul pe cladiri se aveau in vedere
criterii ca numarul si destinatia camerelor, suprafata construita, numarul usilor, ferestrelor,
cosurilor de fum, marimea curtii, marimea chiriei etc. O alta lacuna se refera la faptul ca,
avand ca obiect doar anumite forme ale aviutiei, detasate de situatia personala a
contribuabilului, o buna parte din materia impozabila ramanea neimpozitata.
Ca puncte pozitive ale impozitului real, putem enumera faptul ca nu lasa loc
disimularilor si nici evaziunii fiscale, deoarece era asezat asupra unor obiecte specifice
determinate si, in plus era simplu, iar cheltuielile cu asezarea si perceperea lui erau extrem de
reduse.
Trecerea de la impozitele de tip real la cele personale a fost pregatita si determinata de:
(1) lacuna aratata in legatura cu impozitele de tip real, (2) cresterea considerabila a
economiilor tarilor dezvoltate, ceea ce a condus la marirea si diversificarea veniturilor
personale, si (3) cresterea dimensiunilor si complexitatii statului modern, acestea din urma
fiind reflectate mai ales prin cresterea cheltuielilor publice.
9.2. Impozitele personale

Impozitele personale intelese stricto sensu lovesc persoana fara a tine cont de
facultatile sale contributive. Totusi, astazi, prin impozit personal se intelege un impozit
72

lOMoARcPSD|4559975
care tine seama de situatia familiala sau a averii contribuabilului, pentru a taxa un venit, un
produs sau un capital.
Spre deosebire de impozitul real, impozitul personal are avantajul ca vizeaza materia
impozabila sub toate formele sale. Impunerea este insa mult mai tehnica si mai complicata, iar
costuriile de gestionare mai ridicate. Un alt avantaj al impozitului personal este cel pe planul
echitatii, deoarece diferentiaza sarcina sau povara fiscala in
functie de capacitatea contributiva a fiecaruia. El este potrivit acelor obiecte impozabile care
reflecta situatia personala a contribuabilului, cum ar fi venitul global pe care il realizeaza sau
averea pe care o poseda. Evaluarea acestora reclama un personal calificat si expermentat, care
sa poata efectua investigatiile fiscale necesare.
Caracteristicile venitului impozabil, fie ca se refera la persoane fizice, fie la persoane
juridice, sunt in principal urmatoarele:
1. Venitul impozabil, atat cel castigat regulat, cat si cel exceptional cuprinde, in principiu, si
venitul nemonetar (avantaje in natura, spre exemplu), pe langa venitul monetar.
2. Venitul impozabil este, in principiu, un venit net care se obtine deducand din suma venitului
asa cum este obtinut sau perceput, adica in suma bruta, costurile, cheltuielile si obligatiile
suportate pentru obtinerea sau conservarea acestui venit.
3. Venitul impozabil este un venit realizat, iar in unele cazuri el trebuie sa fie si disponibil.
Atunci cand este vorba de profit, venitul impozabil este venitul realizat care
cuprinde si pe cel care rezulta din luarea in consideratie a creantelor dobandite si a datoriilor
certe, chiar daca unele si/sau altele nu sunt inca platite la inchiderea exercitiului considerat.
Venitul altor contribuabili nu este impozabil decat daca, pe langa faptul ca este realizat, acesta
este si disponibil pe calea platii in numerar, remiterii unui cec sau inscrierii in creditul unui
cont.
4. Inegalitatea repartizarii sarcini rezultand din impozitul pe venit.
Impozitele personale se pot clasifica in:
1.impozite pe venit;
2. impozite pe avere.
La randul sau, impozitul pe venit ia doua forme:
o impozitul pe veniturile persoanelor fizice
o impozitul pe veniturile (profitului) persoanelor juridice
A. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Impozitul pe venit apare ca unul din impozitele cele mai complexe datorita a doua
imprejurari. Prima se refera la vointa legiuitorilor de a asigura un minim de justete fiscala
combinand personalizarea impozitului cu discriminarea fiscala, care tine seama
de originea veniturilor si clasa acestora. A doua imprejurare rezida in interventionismul fiscal
care se manifesta printr-o multitudine de dispozitii speciale care ingreuneaza mecanismul
asezarii si stabilirii impozitului.
Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima data in lume in Anglia in 1799 de catre
William Pitt ca o masura temporara pe timp de razboi (dintre Marea Britanie si Franta). In
preajma primului razboi mondial, si alte tari (SUA, Japonia, Germania, Franta, Olanda,
Belgia, etc.) au adoptat impozitul pe venit in sarcina persoanelor fizice.
Acest impozit este datorat de persoane fizice pentru venitul pe care-l realizeaza.
In cazul rezidentilor exista o obligatie nelimitata fata de acest impozit, ceea ce presupune ca
un contribuabil este impozitat intr-un anumit stat nu numai pentru veniturile pe care el le
obtine in acel stat, ci si pentru cele provenite din surse de peste
hotare (venitul mondial). Contribuabilii care realizeaza venituri intr-un stat, fara sa
indeplineasca conditiile de rezidenta sau de domiciliu, nu sunt impozitati in statul respectiv
decat in functie de veniturile pe care ei le realizeaza aici. In acest caz exista o
obligatie fiscala limitata.
73

lOMoARcPSD|4559975
In practica fiscala se intalnesc doua sisteme de asezare a impozitului pe veniturile

persoanelor fizice:
1. sistemul impunerii separate, care presupune o impunere pe fiecare categorie de venit al
persoanei fizice in cauza;
2. sistemul impunerii globale, in care caz, dupa ce in cursul anului s-a efectuat impunerea
separata pentru fiecare sursa de venit in parte (cu cotele de impozit aferente, in functie de
impozitul si venitul respectiv), la sfarsitul anului toate veniturile sau numai o parte din acestea
realizate de persoana fizica (sau familie, acolo unde sunt impusi impreuna sotii) se cumuleaza
si, pe baza unei noi grile de impozitare anuale pregresive pe transe de venit, se caluculeaza
impozitul anual.
Pe baza acestui calcul, impozitiul rezultat se compara cu totalul impozitelor achitate
provizoriu in cursul anului de contribuabil si apoi se face regularizarea diferentelor.
In tara noastra, impozitarea veniturilor realizate de catre persoanele fizice a evoluat
astfel:
- in prima faza, pana in anul 2000, impunerea a fost strict separata – pe cedule – a fiecarei
categorii de venit obtinute;
- apoi s-a trecut, treptat, incepand cu anul 2000, la impunerea mai multor categorii laolalta,
ajungandu-se la stabilirea globala a veniturilor impozabile;
- potrivit prevederilor actuale ale Codului fiscal (incepand cu anul fiscal 2005) nu mai are loc
procesul de globalizare a veniturilor, ci s-a instituit o cota unica de impozitare asupra
veniturilor, ceea ce reprezinta o relaxare fiscala pentru veniturile mari Veniturile care se
supun impozitului pe venit in Romania sunt urmatoarele:
d) veniturile salariale;
e) veniturile din activitati independente (venituri realizate din activitati comerciale, profesii
libere si din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuala);
f) venituri din cedarea folosintei bunurilor;
g) venituri din investitii (dividende; venituri impozabile din dobanzi; castiguri din transferul
titlurilor de valoare; venituri din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen, pe baza
de contract, precum si orice alte operatiuni similare si venituri de lichidare/dizolvare fara
lichidare a unei persoane juridice);
h) venituri din pensii;
i) venituri din activitati agricole (cultivarea si valorificarea florilor, legumelor si
zarzavaturilor, in sere si solarii special destinate acestor scopuri si/sau in siste irigat;
cultivarea si valorificarea arbustilor, plantelor decorative si ciupercilor; exploatarea
pepinierelor viticole si pomicole si altele asemenea);
j) veniturii din premii si din jocuri de noroc;
k) venituri din transferul proprietatii imobiliare;
l) venituri din alte surse.
In prezent, veniturile obtinute din orice sursa (activitati independente, salarii, cedarea
folosintei bunurilor, transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal efectuat la la
mai putin de un an de la dobandire, pensii, activitati agricole, premii, alte
surse) sunt supuse cotei de impozitare de 10% - cota unica aplicata asupra venitului impozabil
corespunzator fiecarei surse de venit.
In vederea determinarii veniturilor impozabile obtinute de persoanele fizice si a impozitarii
corespunzatoare a lor, in Codul fiscal sunt prevazute reguli specifice pentru
fiecare tip de venit.
B. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
Veniturile persoanelor juridice care sunt supuse impozitarii sunt profitul si dividendele
obtinute din participarea la capitalul altei persoane juridice.
Impozitul pe profit
74

lOMoARcPSD|4559975
Impozitul pe profit in Romania este platit de persoanele juridice romane, de persoanele

juridice straine care desfasoara activitate in Romania, printr-un sediu permanent, in asociere
cu persoane juridice romane, intr-o asociere fara personalitate juridica.
Baza de impunere, adica suma asupra careia se aplica cota legala in vederea stabilirii
impozitului datorat de contribuabil, o reprezinta profitul anual impozabil.
Acesta se calculeaza ca diferenta intre veniturile obtinute din orice sursa si cheltuielile
efectuate in scopul realizarii veniturilor, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile. Atat veniturile neimpozabile, cat
si cheltuielile neductibile sunt prevazute si enumerate de Codul fiscal.
Cota de impunere este in prezent de 10%, care reprezinta regula si de la care Codul
fiscal prevede unele exceptii:
- contribuabilii care desfasoara activitati specifice barurilor si cluburilor de noapte,
discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive datoreaza un impozit de 5% aplicat asupra
acestor venituri;
- unele categorii de persoane juridice prevazute de Codul fiscal beneficiaza de anumite
reduceri ori deduceri.
Calcularea impozitului pe profit se face prin aplicarea cote de impunere asupra bazei
impozabile, sarcina calcularii, retinerii si varsarii sumei de bani reprezentand impozitul pe
profit revine contrabilului care a realizat profit impozabil.
In cazul in care contribuabilul a inregistrat pierderi, pierderea fiscala anuala,
determinata prin declaratia de impozit pe profit, se recupereaza din profiturile impozabile ce
se vor realiza in urmatorii cinci ani consecutivi.
Plata impozitului pe profit se face, in principiu, trimestrial, pana la data de 25 inclusiv
a primei luni din trimestrul urmator aceluia pentru care se face plata. De la aceasta regulla
sunt unele exceptii (institutiile de credit platesc lunar pana la data de 25 inclusiv a lunii
urmatoare aceleia pentru care s-a calculat impozitul; organizatii le nonprofit, precum si
contribuabilii care obtin venituri majoritare din cultura cerealelor si plantelor tehnice,
pomicultura si viticultura platesc anual, pana la data de 15 februarie inclusiv a anului urmator
celui pentru care se calculeaza impozitul pe profit datorat).
Impozitul pe dividende
Dividendele sunt venituri curente ale persoanelor fizice si juridice care au participatii
la capitalul unor societati comerciale, venituri care sunt supuse si ele impozitarii. Daca
dividendele se distribuie in natura, legea stabileste ca evaluarea produselor acordate se va face
la pretul de vanzare practicat de unitate pentru produsele din productia proprie sau la pretul de
achizitie pentru alte produse, iar in cazul serviciilor, pe baza tarifelor stabilite pentru aceste
servicii.
Obiectul sau materia impozabila este reprezentata de dividendele platite de societate si
cuvenite asociatilor/actionarilor. Impozitul pe dividende se stabileste asupra valorii brute a
dividendului platit catre o persoana juridica romana, prin aplicarea unei cote de 10%, care
constituie venit la bugetul de stat. Obligatia calcularii, retinerii si varsarii acestui impozit
revine societatii comerciale care distribuie dividende, iar termenul de plata este cel mai tarziu
pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care se plateste dividendul.
C. Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea detinuta de contribuabili.
Ele sunt, in general, venituri ale bugetelor locale si pot fi clasificate dupa cum
urmeaza:
a) impozite asupra averii prpriu-zise:
- impozitele pe proprietati imobiliare (cladiri si terenuri);
- impozitele asupra activului net.
b) impozitele pe circulatia averii:
- impozitul pe succesiuni;
75

lOMoARcPSD|4559975
- impozitul pe donatii;
- impozitul pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri mobile;
- impozitul pe castigul de capital din tranzactionarea valorilor mobiliare, din dobanzi sau din
tranzactii valutare;
- impozitul pe circulatia capitalurilor si a efectelor comerciale.
c) impozitul pe sporul de avere:
- impozitul pe plusul de avere imobiliara;
- impozitul pe sporul de avere dobandit in timp de razboi.
9.3. Contributiile obligatorii

Contributiile obligatorii sunt o forma speciala a fiscalitatii directe pe care le datoreaza,
potrivit legii, persoanele fizice si/sau juridice catre unele bugete. Conform Legii finantelor
publice (Legea nr. 500/2002), contributia reprezinta, in general, o prelevare obligatorie a
unei parti din veniturile persoanelor fizice si juridice, cu sau fara posibilitatea obtinerii unei
contraprestatii. Asa cum am aratat, impozitele impreuna cu taxele si contributiile obligatorii
formeaza ceea ce este cunoscut sub denumirea de prelevari obligatorii, desemnand practic
fiscalitatea.
Caracteristica esentiala a acestor contributii este ca ele sunt strans si direct legate de
munca salariata, baza de calcul a lor constituind-o salariile sau fondurile de salarii ale
angajatorilor.
In Romania principalele contributii obligatorii sunt:
contributia la asigurarile sociale de stat (CAS), care se constituie ca venit al bugetului
asigurarilor sociale de stat;
contributia la Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate (CASS), venit al
acestui buget;
contribuția asiguratorie pentru muncă
Din anul 2018 există doar trei contribuții sociale obligatorii, față de șase, câte
erau până la finele anului 2017, reiese din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Documentul a fost
publicat în noiembrie 2017 în Monitorul Oficial, astfel că se aplică de la 1 ianuarie 2018.
Mai exact, este vorba de următoarele contribuții obligatorii:
contribuția la pensii pentru condiții normale de muncă, în cotă de 25%, ce este în
totalitate în sarcina salariatului;
o dacă este vorba de condiții deosebite de muncă, angajatorul are în sarcină o
cotă suplimentară de 4%(deci 29% în total, salariat + angajator);
o dacă este vorba de condiții speciale de muncă, angajatorul are în sarcină o
cotă suplimentară de8% (deci 33% în total, salariat + angajator);
contribuția la sănătate, în cotă de 10%, ce este în totalitate în sarcina salariatului;
contribuția asiguratorie pentru muncă, în cotă de 2,25%, ce este în totalitate în
sarcina angajatorului.
Concret, pentru salariații care lucrează în condiții normale, se datorează CAS
de 25%, însă dacă este vorba de condiții mai grele de muncă, se datorează CAS
de 29% sau 33%. Cu alte cuvinte, angajatorul datorează CAS, împreună cu salariatul, numai
când vine vorba de condiții mai grele de muncă.
9.4. Impozitele (taxele) pe consum

Impozitele pe consum fac parte din grupa impozitelor indirecte, deoarece obligatia
fiscala nu este determinata de autoritatea fiscala, ci de contribuabilii insisi, adica de ce si cat
de mult cumpara acestia. Ele practic lovesc cheltuielile contribuabililor in calitatea lor de
consumatori si de aceea se mai numesc impozite pe cheltuieli. Din aceasta grupa fac parte:
76

lOMoARcPSD|4559975
- taxele speciale de consum sau accizele si

- taxa pe valoarea adaugata.
A. Accizele
Accizele sunt un impozit indirect care se aplica asupra unor categorii de bunuri
provenite din tara sau din import, ele ocupand locul al doilea, dupa taxa pa valoarea adaugata,
in ceea ce priveste cuantumul veniturilor prevazut a se colecta la bugetul de
stat din impozite indirecte.
In timp ce taxa pe valoarea adaugata reprezinta o taxa generala de consum, deoarece se
regaseste la toate fazele circuitului economic, accizele sunt o taxa de consum care se stabileste
numai asupra unor anumite categorii de bunuri, bunuri de consum care au o pondere mare si
constanta in consumul populatiei.
Teoria fiscala sustine si practica fiscala a confirmat eficacitatea aplicarii accizelor
asupra bunurilor cu cerere inelastica, deoarece cresterea preturilor bunurilor impozitate
prin accize nu determina reduceri semnificative ale consumului acestot bunuri, astfel ca
veniturile fiscale provenite din accize sunt relativ stabile.
Aria de aplicare a accizelor poate fi extinsa sau restransa in functie de politica
economica adoptata de un anumit stat, de nevoile de venituri publice intr-o perioada sau alta,
precum si de contributia efectiva a altor categorii de impozite si taxe in formarea veniturilor
bugetare, ca si de alti factori.
Conform reglementarilor actuale din tara noastra, accizele se pot grupa pe doua
categorii :
- accize armonizate (li se spune asa deoarece se refera la accize care sunt armonizate in
interiorul UE) – acele taxe speciale de consum care se datoreaza bugetului de stat pentru unele
produse provenind din productia interna sau din import, nominalizate in Codul fiscal;
- alte produse accizabile – categorie care cuprinde trei categorii de produse de cafea.
Accizele armonizate sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra
consumului următoarelor produse:
a) alcool si băuturi alcoolice;
b) tutun prelucrat;
c) produse energetice si electricitate.
Faptul generator
Produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul:
a) producerii acestora, inclusiv, acolo unde este cazul, la momentul extracției acestora, pe
teritoriul Comunității;
b) importului acestora pe teritoriul Comunității.
Exigibilitatea
Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum si în statul membru în
care se face eliberarea pentru consum. Condițiile de exigibilitate si nivelul accizelor care
urmează să fie aplicate sunt cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul
membru în care are loc eliberarea pentru consum.
Nivelul accizelor armonizate este stabilit printr-o anexa la Codul fiscal. El este
exprimat in euro pe unitatea de masura (hl pentru alcool etilic si produse din alcool, pentru
bere; in litri, kilograme si tone pentru produse energetice; in Mwh pentru energie electrica).
Pentru țigarete, acciza datorată este egală cu suma dintre acciza specifică si acciza ad
valorem, dar nu mai puțin de 96% din acciza aferentă țigaretelor din categoria de preț cea mai
vândută, care reprezintă acciza minimă. Când suma dintre acciza specifică si acciza ad
valorem este mai mică decât acciza minimă, se plăteste acciza minimă. Semestrial, se
stabileste de catre Ministerul Finanțelor Publice, prin ordin al ministrului, nivelul accizei
minime în funcție de evoluția accizei aferente țigaretelor din categoria de preț cea mai
vândută.
77

lOMoARcPSD|4559975
Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1.000 de țigarete. Acciza ad

valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra prețului maxim de
vânzare cu amănuntul. Prețul maxim de vânzare cu amănuntul este prețul la care produsul este
vândut altor persoane decât comercianți si care include toate taxele si impozitele.
Grupa „alte produse accizabile” se refera la urmatoarele produse supuse
accizelor:
a) cafea verde;
b) cafea prajita, inclusiv inlocuitori;
c) cafea solubila, inclusiv amestecuri cu cafea solubila.
Pentru cafea, cafea cu înlocuitori si cafea solubilă, accizele se datorează o singură dată
si se calculează prin aplicarea sumelor fixe pe unitatea de măsură asupra cantităților intrate pe
teritoriul României. Pentru amestecurile cu cafea solubilă intrate pe teritoriul României,
accizele se datorează si se calculează numai pentru cantitatea de cafea solubilă conținută în
amestecuri.
Plătitori de accize pentru produsele din grupa „alte produse accizabile” sunt
operatorii economici - persoane juridice, asociații familiale si persoane fizice autorizate -care
achiziționează din teritoriul comunitar ori din afara teritoriului comunitar astfel de produse.
Accizele preced TVA si se calculeaza o singura data.
Plata accizelor se face pana la data de 25 a lunii urmatoare celei in care acciza devine
exigibila. Pentru produsele din import, accizele se achita la organele vamale, concomitent cu
taxele vamale.
Prin modul in care se stabilesc, accizele au un impact direct asupra preturilor de
vanzare, in sensul cresterii acestora la produsele care contin accize. Prin aceasta, ele
contribuie fie la descurajarea consumului unor astfel de produse, fie la cresterea veniturilor
statului, in cazul in care elasticitatea consumului unor astfel de produse se
dovedeste a fi mica (deci nu are loc si descurajarea consumului).
B. Taxa pe valoarea adaugata
Principalul impozit pe cheltuiala este taxa pe valoare adaugata (TVA) care este un
impozit indirect, mai precis un impozit general pe consum, care se stabileste cu ocazia
operatiunilor privind transferul bunurilor si serviciilor prestate cu plata sau asimilate acestora.
Valoarea adaugata reprezinta diferenta intre valoarea obtinuta in urma vanzarii unui
produs si valoarea tuturor bunurilor si serviciilor care au fost achizitionate si utilizate pentru a
se putea realiza acel bun. La nivelul economiei nationale, valoarea adaugata a tuturor
agentilor economici reprezinta produsul intern brut (PIB).
In tara noastra, TVA a fost introdusa incepand cu 1 iunie 1993. Actuala legislatie
(Codul fiscal) nu defineste TVA, ci specifica doar ca este un impozit indirect care se
datoreaza bugetului de stat.
Taxa pe valoarea adaugata este un impozit (o taxa) inclusa in pretul bunurilor si
serviciilor, care se plateste efectiv de catre cumparatori (persoane fizice si juridice), dar se
suporta in final doar de catre persoanele fizice, deoarece persoanele juridice intr-o masura
covarsitoare au la dispozitie mecanismul deducerilor pentru taxa achitata odata cu
cumparaturile/achizitiile facute pentru desfasurarea activitatii economice. Din aceasta cauza,
mecanismul impunerii se invarte in jurul persoanelor juridice, in speta in jurul utilizatorilor de
bunuri si prestari de servicii, care folosesc in procesele lor interne de fabricatie sau
operationale bunuri si servicii de la terti, ce contin TVA, pentru a realiza alte bunuri si servicii
destinate vanzarii, care si ele contin TVA. Prin faptul ca procesul economic are ratiune de a fi
numai daca iesirile (valoarea vanzarilor) sunt mai mari decat intrarile (valoarea cumpararilor),
rezulta ca si taxa aferenta vanzarilor (TVA colectata) este mai mare decat taxa aferenta
cumpararilor (TVA deductibila), rezultand o diferenta care se plateste la bugetul de stat de
catre fiecare entitate.
78

lOMoARcPSD|4559975
Cand se vorbeste de platitori de TVA, se face referire la cei care fac plata la buget, nu
de cel care o plateste (suporta) ca parte componenta a pretului platit la cumpararea bunurilor
si serviciilor taxate (care includ TVA). Platitorul de TVA la care face referire Codul fiscal nu
este si suportator de TVA, acesta fiind, asa cum am aratat, cumparatorul final, adica
persoanele fizice care platesc in mod real TVA, in timp ce platitorul vizat de lege este doar
colector de TVA pe care o varsa la buget, dupa ce si-a scazut TVA platita prin pretul
bunurilor cumparate pentru a-si desfasura activitatea economica. Mai simplu spus, in cazul
TVA statul colecteaza TVA de la cetatenii cumparatori folosind ca intermediari persoanele
juridice care folosesc in activitatea lor bunuri si servicii pentru a genera alte bunuri si servicii
destinate, in final, vanzarii catre cetateni. Statul ia „in avans” TVA pe calea taxarii pe stadii
ale ciclului economic si nu asteapta sa incaseze intreaga suma a taxei inclusa in pretul unui
produs numai la consumatoarul final al acelui produs.
Operatiunile cuprinse in sfera de aplicarea a TVA sunt urmatoarele:
1. livrarea de bunuri;
2. prestarea de servicii;
3. schimbul de bunuri si servicii;
4. achizitia intracomunitara de bunuri;
5. importul de bunuri.
Cotele de taxă
Cota standard este de 19% si se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile
impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse.
Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de
servicii si/sau livrări de bunuri:
a) serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente
istorice, monumente de arhitectură si arheologice, grădini zoologice si botanice, târguri,
expoziții si evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite conform prevederilor
din Codul fiscal;
b) livrarea de manuale scolare, cărți, ziare si reviste, cu excepția celor destinate exclusiv sau
în principal publicităâii;
c) livrarea de proteze si accesorii ale acestora, cu excepȚia protezelor dentare;
d) livrarea de produse ortopedice;
e) livrarea de medicamente de uz uman si veterinar;
f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcȚie similară,
inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca
parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite.
Determinarea taxei de plata sau a sumei negative de taxa, regularizarea si
rambursarea taxei
În situația în care taxa aferentă achizițiilor efectuate de o persoană impozabilă
înregistrată în scopuri de TVA, pentru operatiuni taxabile si/sau scutite de TVA cu drept de
deducere, care este deductibilă într-o perioadă fiscală, este mai mare decât taxa colectată
pentru operațiuni taxabile, rezultă un excedent în perioada de raportare,
denumit sumă negativă a taxei. In situatia inversa, in care taxa colectata pentru operatiuni
taxabile intr-o perioada fiscala, este mai mare decat taxa aferenta achizitiilor care este
deductibila in aceeasi perioada fiscala, rezulta o diferenta denumita taxa de plata pentru
operațiunile din perioada fiscală de raportare.
După determinarea taxei de plată sau a sumei negative a taxei pentru operațiunile din
perioada fiscală de raportare, persoanele impozabile trebuie să efectueze regularizările prin
decontul de taxă. Suma negativă a taxei, cumulată, se determină
79

lOMoARcPSD|4559975
prin adăugarea la suma negativă a taxei, rezultată în perioada fiscală de raportare, a soldului
sumei negative a taxei, reportat din decontul perioadei fiscale precedente, dacă nu s-a solicitat
a fi rambursat.
Taxa de plată cumulată se determină în perioada fiscală de raportare prin adăugarea la taxa
de plată din perioada fiscală de raportare a sumelor neachitate la bugetul de stat, până la data
depunerii decontului de taxa, din soldul taxei de plată al perioadei fiscale anterioare.
Prin decontul de taxă persoanele impozabile trebuie să determine diferențele dintre
sumele negative de taxa cumulata si sumele taxei de plata cumulata, care reprezintă
regularizările de taxă si stabilirea soldului taxei de plată sau a soldului sumei negative a
taxei. Dacă taxa de plată cumulată este mai mare decât suma negativă a taxei cumulată,
rezultă un sold de taxă de plată în perioada fiscală de raportare. Dacă suma negativă a taxei
cumulată este mai mare decât taxa de plată cumulată, rezultă un sold al sumei negative a taxei
în perioada fiscală de raportare.
Persoanele impozabile, înregistrate în scopuri de TVA, pentru operatiuni taxabile
si/sau scutite de TVA cu drept de deducere, pot solicita rambursarea soldului sumei negative
a taxei din perioada fiscală de raportare, prin bifarea casetei corespunzătoare din decontul de
taxă din perioada fiscală de raportare, decontul fiind si cerere de rambursare, sau pot
reporta soldul sumei negative în decontul perioadei fiscale următoare. Dacă persoana
impozabilă solicită rambursarea soldului sumei negative, acesta nu se reportează în perioada
fiscală următoare. Nu poate fi solicitată rambursarea soldului sumei negative a taxei din
perioada fiscală de raportare, mai mic de 5.000 lei inclusiv, acesta fiind reportat obligatoriu în
decontul perioadei fiscale următoare.
În cazul persoanelor impozabile care sunt absorbite de altă persoană impozabilă,
soldul sumei negative a taxei pe valoarea adăugată pentru care nu s-a solicitat rambursarea
este preluat în decontul de taxă al persoanei care a preluat activitatea.
În situaȚia în care două sau mai multe persoane impozabile fuzionează, persoana
impozabilă care preia activitatea celorlalte preia si soldul taxei de plată către bugetul de stat,
precum si soldul sumei negative a taxei, pentru care nu s-a solicitat rambursarea din
deconturile persoanelor care s-au lichidat cu ocazia fuziunii.
Rambursarea soldului sumei negative a taxei se efectuează de organele fiscale, în
condițiile si potrivit procedurilor stabilite prin normele în vigoare.
Plata taxei la buget
Achitarea taxei pe valoarea adaugata de plata trebuie facuta la organele fiscale până la
data la care contribuabilii au obligația depunerii unuia dintre deconturile sau declarațiile
prevazute de Codul fiscal. Taxa pentru importuri de bunuri, cu excepția importurilor scutite de
taxă, se plăteste la organul vamal în conformitate cu reglementările în vigoare privind plata
drepturilor de import. Importatorii care deȚin o autorizație unică pentru proceduri vamale
simplificate, eliberată de alt stat membru, sau care efectuează importuri de bunuri în România
din punct de vedere al TVA pentru care nu au obligația de a depune declarații vamale de
import trebuie să plătească taxa pe valoarea adăugată la organul vamal până la data la care au
obligația depunerii declarației de import pentru TVA si accize.
9.5. Taxele vamale

Taxele vamale sunt o categorie de impozite indirecte care se percep asupra bunurilor
care trec frontiera vamala a unui stat. Ele sunt platite de importatori, persoane juridice sau
fizice, dar sunt suportate de consumatorul final, prin includerea lor in pretul de vanzare al
produselor care constituie sau contin bunuri pentru care s-au platit taxe vamale.
Taxele vamale pe langa aportul important la veniturile fiscale ale unei tari au si un rol
de politica economica (de a proteja in unele cazuri mai bine economia tarii respective sau de a
80

lOMoARcPSD|4559975
crea cadrul necesar unor relatii comerciale stabile si reciproc avantajoase cu alte state). Aceste
roluri vor fi evidentiate si de tipurile de taxe vamale rezultate din
clasificarea de mai jos.
Clasificarea taxelor vamale se poate face dupa mai multe criterii.
a) Dupa scopul impunerii :
- taxe vamale cu caracter fiscal ;
- taxe vamale cu caracter protectionist.
b) Dupa operatiunile care constituie obiect al impunerii :
- taxe vamale de import ;
- taxe vamale de export ;
- taxe vamale de tranzit.
c) Dupa modul de percepere :
- taxe vamale ad-valorem (se determina in functie de valoarea in vama a bunurilor);
- taxe vamale specifice (se stabilesc in suma fixa pe unitatea de bun declarat in vama);
- taxe vamale compuse (mixte).
d) Dupa modul de stabilire si nivelul lor:
- taxe vamale autonome – sunt fixate in mod independent de fiecare stat si au ca obiect
bunurile ce provin din tari cu care nu s-au semnat acorduri comerciale bilaterale sau
multilaterale, ori pentru bunuri a caror origine nu poate fi probata prin prezentarea unui
certificat de origine ;
- taxe vamale conventionale – se aplica in cadrul clauzei natiunii celei mai favorizate, fiind
negociate la un nivel scazut si identic pentru statele carora li s-a acordat aceasta clauza ;
- taxe vamale preferentiale – sunt stabilite ca urmare a negocierilor directe dintre state,
derogandu-se astfel de la clauza natiunii celei mai favorizate ;
- taxe vamale de retorsiune – menite aplicarii unor masuri represive de politica economica,
indreptate impotriva unor state din diferite motive.
Principalele reglementari ale tarii noastre privitor la taxele vamale sunt ; Codul vamal
al Romaniei, Regulamentul vamal, Statututul personalului vamal si Codul de procedura
fiscala, pentru unele aspecte care tin de regimul obligatiilor bugetare si solutionarea
contestatiilor vamale.
In tara noastra, taxele de import se determina pe baza Tarifului vamal de import al
Romaniei, care se aproba prin lege. Pe baza incadrarii tarifare a categoriilor de bunuri se
stabileste cat datoreaza fiecare importator. Datoria vamala reprezinta obligatia unei persoane
de a plati drepturile de import (sau de export) si ea ia nastere, in principiu, in momentul
inregistrarii declaratiei vamale.
CAPITOLUL X. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI

PUBLICE
Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor

publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau
economice”17 şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
17
Marinescu, P., Managementul insituţiilor publice, Ed. Universităţii din Bucureşi, Bucureşi, 2003, p. 291
81

lOMoARcPSD|4559975
stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi

utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia18.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate
pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,
întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice
etc.
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse
financiare între administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor
publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare
ş.a.), care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare
sau de la bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat,
din locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai
restrânsă decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-

culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii
publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică)19.
10.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe
concepţia “statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:
garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi,
bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale
predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi
civilizaţie deja atins ş.a.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi
acţiuni vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei
stabiliţi prin lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în
România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale şi unele fonduri speciale;
cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează
unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru
ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.
18
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didacică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşi, 200, p. 147
19
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didacică şi Pedagogică,
Bucureşi,1995.
82

lOMoARcPSD|4559975
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind
protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni
sociale iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul
unor servicii / bunuri de factură social - culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice,
organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)
surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,
Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO,
Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-
back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru
susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un
nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a
populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe
termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de
aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de
Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza
economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe
Solomon, Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al
cercetării economice20. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice
cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi
ca agenţi producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei
componente principale: investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un
concept care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul
dezvoltării umane (IDU):
3
∑ Rj
j=1
IDU = 3
unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.
PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:
1. longevitatea;
2. nivelul de educaţie, exprimat prin:
2.1. gradul de alfabetizare;
2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;
3. standardul (nivelul) de viaţă.
Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata
medie de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza
statisticii demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.
Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor
de carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce
urmează cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un
20
publice, Ed. Didacică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşi, 2000
83

lOMoARcPSD|4559975
interval de timp dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus
pe baza celor doi menţionaţi.
Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,
exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă
USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea
mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.
10.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ
Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de
factori se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al
numărului populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de
educaţie/învăţare numit “al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor
structuri demografice în care predomina contingentele “în vârsta”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi
progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru
activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru
susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ
(durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea
resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi
tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ:
preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi
alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât
sectorul public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat)21.
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de
beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii,
sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal
din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse
alternative de gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare,
credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare
ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii,
fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în
toate ţările) pe care îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică
măsură şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact
inclusiv asupra finanţării:
 egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să
aibă şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios,
familial etc.;
21
84

lOMoARcPSD|4559975
 echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din

alocaţiile bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi
pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital
(investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum
sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi
indicatori comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor
precedenţi etc. În ţările dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului
superior sunt de circa 1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum
sunt: gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori,
durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt:
costul formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare),
sporul de PIB sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
10.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,
cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),
resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială
a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme,
dintre care trei sunt mai frecvente22:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care
finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt
plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală.
Acestea suportă toate cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau
medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical
angajat în cadrul celui din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de
sănătate, a căror pondere în finanţare este redusă.
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar
gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este
puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special
pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor.
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de
sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de
ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii:
organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi
cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
10.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi

întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici,
22
85

lOMoARcPSD|4559975
operă - operetă, patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli
reflectă politica culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale
instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor
instituţii23:
 în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),
acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile
practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea
este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu
acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja
consumul lor.
 în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea
se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife
modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea
încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în
venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale.
Principala destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi
generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru
culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul
poate beneficia de reducerea bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de
activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.
10.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul
funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are
efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va
avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai
mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de
aceea, unul din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea
politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în
cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile,
finanţarea informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici
în dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
23
86

lOMoARcPSD|4559975
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între

preţul de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul
de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de
subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop
susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul
primei este stabilit astfel:
PE = pimax – pemin
unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.
Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite
de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce
practică această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de
apelul la credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o
bancă comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi
sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu
dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii
economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea
de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau
într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea
sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate.
Obiectivele de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente,
modernizări, restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în
coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei
sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din
vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării
de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii,
târguri, saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau
privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme
sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,
diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în
ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi
în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta
din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
10.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe

specializate rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
87

lOMoARcPSD|4559975
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:

 instituţia prezidenţială;
 organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale,
consilii locale);
 organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi
structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi
Ministerul Public;
 organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în
ţara noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii
guvernamentale.
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
 poliţia;
 jandarmeria;
 siguranţa;
 servicii de informaţii;
 servicii speciale de pază şi protecţie;
 în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat
(în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme
supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor
publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea
etc.), înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de
transport ş.a.
10.4. Cheltuieli privind asigurerile sociale

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru
cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin
muncă existenţa lor şi a familiilor lor24.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din
venituri dedicate (afectate) şi anume:
CONTRIBUŢII
Guvernul a redus, la 1 ianuarie 2018, numărul de contribuții sociale obligatorii pe care
trebuie să le plătească angajatorii pentru propriii salariați, conform unui act normativ publicat
în noiembrie 2017 în Monitorul Oficial. Concret, au rămas contribuția la pensii (CAS) și
contribuția la sănătate (CASS), ce sunt suportate în totalitate de salariat, plus contribuția
asiguratorie pentru muncă (CAM), ce este suportată doar de angajator.
I) contribuţia la pensii pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice
şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de
muncă, numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:
CAS = TFSB×c
24
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didacică şi Pedagogică,
Bucureşi,1995.
88

lOMoARcPSD|4559975
unde: CAS = contribuţia pentru asigurări sociale;

TFSB = total fond de salarii brut/venitul brut;
c = cota de asigurări sociale.
În TFSB se includ: fond salarii brut, drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime,
ore suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,
participarea salariaţilor la profit, prime.
În prezent cotele de contribuții de asigurări sociale sunt următoarele:
a) 25% datorată de către persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru care
există obligația plății contribuției de asigurări sociale, potrivit legii;
b) 4% datorată în cazul condițiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările
ulterioare, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora;
c) 8% datorată în cazul condițiilor speciale de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau
sunt asimilate acestora.
Cota de contribuție de asigurări sociale de sănătate este de 10% și se datorează de către
persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru care există obligația plății
contribuției de asigurări sociale de sănătate, potrivit prezentei legi.
Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este:
 grupa I – condiţii speciale de muncă – 33%;
 grupa II – condiţii deosebite de muncă de muncă – 29 %;
 grupa III – condiţii normale de muncă – 25%.
În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de contribuţie
aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută de Legea nr. 411/2004 privind
fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente,
îmbolnăviri etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică,
vechimea în muncă minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai
mare).
Din anul 2018 există doar trei contribuții sociale obligatorii, față de șase, câte
erau până la finele anului 2017, reiese din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Documentul a fost
publicat în noiembrie 2017 în Monitorul Oficial, astfel că se aplică de la 1 ianuarie 2018.
Mai exact, este vorba de următoarele contribuții obligatorii:
contribuția la pensii pentru condiții normale de muncă, în cotă de 25%, ce este în
totalitate în sarcina salariatului;
o dacă este vorba de condiții deosebite de muncă, angajatorul are în sarcină o
cotă suplimentară de 4%(deci 29% în total, salariat + angajator);
o dacă este vorba de condiții speciale de muncă, angajatorul are în sarcină o
cotă suplimentară de8% (deci 33% în total, salariat + angajator);
contribuția la sănătate, în cotă de 10%, ce este în totalitate în sarcina salariatului;
contribuția asiguratorie pentru muncă, în cotă de 2,25%, ce este în totalitate în
sarcina angajatorului.
Concret, pentru salariații care lucrează în condiții normale, se datorează CAS
de 25%, însă dacă este vorba de condiții mai grele de muncă, se datorează CAS
89

lOMoARcPSD|4559975
de 29% sau 33%. Cu alte cuvinte, angajatorul datorează CAS, împreună cu salariatul, numai
când vine vorba de condiții mai grele de muncă.
II. Contribuția asiguratorie pentru muncă.
Referitor la CAM, aceasta înglobează celelalte patru contribuții sociale existente
până în decembrie 2017. Mai precis, contribuția asiguratorie pentru muncă este formată din
fostele contribuții pentru șomaj, concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe
salariale. Banii strânși din contribuția asiguratorie pentru muncă (2,25%) sunt împărțiți după
cum urmează:
15% se duce la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale;
20% se duce la bugetul pentru șomaj;
5% se duce la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;
40% se duce la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata
concediilor medicale;
20% se duce la bugetul de stat, într-un cont distinct.
În esență, asta înseamnă că, în mod normal, doar salariatul datorează CAS și CASS,
dar că angajatorul se ocupă de calcularea, reținerea și plata lor către stat. Apoi, contribuția
asiguratorie pentru muncă este exclusiv în sarcina angajatorilor. Până în 2018, în afară de
contribuția la șomaj, ce era suportată în mod egal de salariat și angajator, contribuțiile pentru
concedii medicale, riscuri profesionale și creanțe salariale cădeau numai în sarcina
angajatorului.
Din 2018, angajatorul datorează pentru un salariat un total minim de
37,25% (condiții normale de muncă), față de 39,25%, cât era totalul minim până la finele lui
2017. Pentru condiții mai grele de muncă, totalul ajunge la 41,25% sau la 45,25%.
Până la 31 decembrie 2017, totalul contribuțiilor sociale ajungea, mai precis, cel puțin
la 39,25%, însă, în funcție de condițiile de muncă ale unui salariat, totalul putea ajunge chiar
și la 49,95%. Vechiul tablou al contribuțiilor sociale arăta cam așa:
contribuția la sănătate: cotă totală de plată de 10,7% (salariat + angajator);
contribuția pentru concedii medicale: cotă totală de plată de 0,85% (doar angajatorul);
contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale: cotă totală de plată
între 0,15% și 0,85% (doar angajatorul);
contribuția la pensii: cotă totală de plată între 26,3% și 36,3% (salariat + angajator);
contribuția la șomaj: cotă totală de plată de 1% (salariat + angajator);
contribuția pentru creanțe salariale: cotă totală de plată de 0,25% (doar angajatorul).
Calcularea, reținerea și plata CAS (cotele noi), CASS (cota nouă) și CAM s-a făcut
efectiv din luna februarie 2018, pentru veniturile aferente lunii ianuarie 2018. Astfel,
pentru veniturile aferente lunii decembrie 2017 (pentru care s-au plătit contribuții în ianuarie
2018), s-au aplicat vechile șase contribuții sociale și cotele aferente.
Cota contribuției asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Calculul contribuției asiguratorie pentru muncă se realizează prin aplicarea cotei
prevăzute la asupra bazei de calcul.
Din contribuția asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se distribuie
lunar, până la sfârșitul lunii în curs, o cotă de:
a) 15%, care se face venit la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale
constituit în baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare
pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare;
b) 20%, care se face venit la Bugetul asigurărilor pentru șomaj;
c) 5%, care se face venit la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și boli
profesionale;
d) 40%, care se face venit la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de
sănătate pentru plata concediilor medicale;
90

lOMoARcPSD|4559975
e) 20%, care se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.

Aprobarea metodologiei de distribuire a sumelor plătite de contribuabili în contul
distinct și de stingere a obligațiilor fiscale înregistrate de către aceștia se va stabili prin ordin
al președintelui A.N.A.F.
Cotele prevăzute se pot modifica prin legea anuală a bugetului de stat.
III) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către
cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale.
Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului,
categoria de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii.
IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi
pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior,
transferuri din bugetul de stat.
Drepturile de asigurări sociale

Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri25.
A. Pensia este cea mai importantă prestaţie de asigurări sociale acordată în sistemul
public de pensii.Pensia este o prestaţie de natură contributivă şi reprezintă venit de
înlocuire în cazul asigurării împotriva următoarelor riscuri:
bătrâneţe;
pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă;
deces.
În sistemul public de pensii se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate;
e) pensia de urmaş.
1. Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi
încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului
supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit),
precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
1.1. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care,
salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă.
1.2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza
de accident de muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea
de muncă din cauza unor boli/accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o
anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă.
1.3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitor.
Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la
terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de
peste 5 ani).
Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a
convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu
numărul de ani de convieţuire).
Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul,
în cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi urmaşi şi 100% în cazul a trei
sau mai mulţi urmaşi.
25
91

lOMoARcPSD|4559975
În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor

bazat pe trei piloni respectiv26:
Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii
inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe
principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia
inactivă”.
Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la
producerea evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru
investiţii, respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza
acestui sistem de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie
directă cu mărimea contribuţiilor sale la acest fond.
Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de
angajaţi cu societăţi private de asigurări de viaţă.
1.4. Pensia anticipată se acordă cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard
de pensionare, cu condiţia ca asiguratul să depăşească stagiul complet de cotizare cu cel puţin
8 ani. La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia
anticipată se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea
perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a
plăţii pensiei anticipate. Transformarea pensiei anticipate în pensie pentru limită de vârstă se
face din oficiu.
1.5. Pensia anticipată parţial. Persoanele asigurate care au realizat stagiile complete
de cotizare prevăzute de lege, precum şi cele care au depăşit stagiul complet de cotizare cu
până la 8 ani pot solicita pensie anticipată parţială, cu reducerea vârstelor-standard de
pensionare cu cel mult 5 ani. Cuantumul (valoarea) pensiei anticipate parţiale se stabileşte din
cuantumul pensiei pentru limită de vârstă care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu
0,75% pentru fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea
pensiei pentru limită de vârstă. La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru
limită de vârstă, pensia anticipată parţială se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se
recalculează prin eliminarea diminuării şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a
eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate
parţiale. Transformarea pensiei anticipateparţiale în pensie pentru limită de vârstă se face din
oficiu.
2. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc

beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt
suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de
beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii
beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei
încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii,
familiile cu mulţi copii.
3. Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru mai
multe tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de muncă,
punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care o
desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor
astfel:
 privind sănătatea;
 privind maternitatea;
 privind locul de muncă;
 altele.
26
Anghelache, G., Finanţele publice ale României, Ed. Economică, Bucureşi, 2003, p. 210
92

lOMoARcPSD|4559975
3.1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul
prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.
a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt
acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de
către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt
utilizate astfel următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau
reducerea programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină,
acordarea unor materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).
Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între salariul
anterior trimiterii / reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta. Indemnizaţia nu poate fi
acordată mai mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate depăşi 25% din salariul anterior.
Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de tratament ce
depăşesc durata concediului de odihnă şi a celor 2-3 zile necesare pentru transport ulterior
tratamentului şi readaptare. Trimiterea la tratament se poate face şi în cazul în care angajatul
este deja în incapacitate de muncă (boala, urmarea unui accident). În acest caz indemnizaţia o
constituie o cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat
angajatul anterior îmbolnăvirii / accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului
balnear.
Pentru a treia formă menţionată, indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv
celor temporari) pentru care organele medicale autorizate instituie carantina. Indemnizaţia
este de 90% din salariul tarifar şi se acorda pe toată durata carantinei.
Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din
costul materialului recomandat de organul medical competent. În cazul materialelor necesare
ulterior unei boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul
respectivului material. În cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident în
afara muncii, indemnizaţia se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din
costul respectivului material.
În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin stimulentul pe
care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi asigurarea protecţiei
muncii.
b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical
în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de
zile, eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de zile. La trecerea
intervalului de 180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se
recomandă şi se avizează pensionarea de invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia
(pentru cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin
4 luni în ultimele 12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24
anterioare îmbolnăvirii / accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai
pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile legale
ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii / accidentării) şi diferenţiat după vechimea în
muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani; 65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între
5 şi inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani. Pentru primele 3 zile de concediu medical acordat
pentru îmbolnăviri / accidentări nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea
cuvenită conform diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri /
accidente legate de muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este de 100% din
chiar prima zi a concediului medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.
93

lOMoARcPSD|4559975
3.2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau
viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea
copilului, indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei de
naştere.
a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate. Cele care
beneficiază prin lege de un concediu de maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile
prenatal şi 63 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta prenatalul
în favoarea postnatalului. De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului,
un program de muncă redus cu 2 ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz,
indemnizaţia este egală cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate
salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul
tarifar plus sporurile legale ale angajatei sau în sumă fixă.
b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în vârstă
de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu medical pe durata bolii
copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale. Această
indemnizaţie se acordă mamelor ce nu mai beneficiază de indemnizaţia de maternitate
(conform a) de mai sus) şi nu au optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c)
de mai jos). Plata cade în sarcina celui ce a angajat.
c) indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se acordă la cerere,
după expirarea postnatalului. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor
de a lucra în scopul creşterii şi îngrijirii copilului.
3.3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut
locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Sunt uzuale următoarele forme
de ajutor:
Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din
iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie
fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie iniţiativă este cauzată de un
motiv care nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7
ani etc.). Alături de aceste condiţii de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă
condiţii de evidenţă (înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţiei sociale din raza
judeţului de domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să
muncească), condiţii de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia de refuz
nejustificat a unor propuneri de loc de muncă sau recalificare făcute de oficiul de muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, după caz, de la data:
 încetării contractului individual de muncă;
 încetării contractului de asigurare pentru şomaj;
 încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi
ani, respectiv trei ani;
 absolvirii, în cazul absolvenţilor unei instituţii de învăţământ.
Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat în funcţie
de stagiul de cotizare. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj, este o sumă fixă, neimpozabilă,
lunară reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii
acestuia.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:
 să se prezinte lunar la agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt
înregistrate pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
 să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională
oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;
 să caute activ un loc de muncă.
94

lOMoARcPSD|4559975
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării dreptului,

refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la
servicii pentru stimularea ocupării si de formare profesională oferite de agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă. De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii
care, la data solicitării dreptului, urmează o formă de invăţământ.
3.4. Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau
membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea
stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu
faptul că beneficiarii acestui ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul
acestuia sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi copii în
întreţinerea dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor
sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie
prognozat. Ajutorul de deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces. Ajutorul de
deces se acordă în cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi făcut
public de CNPAS, valabil la data decesului.
În cazul decesului unui membru de familie, cuantumul ajutorului de deces reprezintă
jumatate din cuantumul ajutorului de deces cuvenit unui asigurat sau pensionar. Ajutorul de
deces se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Legea asigurarilor sociale de
stat pe anul 2018 (Legea nr. 3/2018) stabileşte cuantumul ajutorului de deces astfel:
 în cazul asiguratului sau pensionarului,cuantumului acestui ajutor este de
4,162lei;
 în cazul unui membru de familie al asiguratului sau al pensionarului, ajutorul
de deces este de 2081 lei.
În sistemul public de pensii, în afara pensiilor, se mai pot acorda, în condiţiile legii,
următoarele prestaţii:
a) tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la bugetul
fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, pentru asiguraţi şi pensionari;
b) bilete de odihnă, pentru asiguraţi;
c) ajutor de deces, în cazul decesului asiguratului, pensionarului sau unui membru al
familiei unuia dintre aceştia.
Casa Naţională de Pensii Publice acordă şi o serie de indemnizaţii cu caracter
reparatoriu, stabilite prin legi speciale.
Bilete de tratament și odihnă
Potrivit prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu
completările şi modificările ulterioare, Casa Naţională de Pensii Publice contractează locuri la
tratament balnear, la începutul fiecărui an, în limita fondurilor aprobate prin bugetul
asigurărilor sociale de stat şi repartizează numărul total de bilete de tratament pentru fiecare
casă judeţeană de pensii în funcţie de numărul total de potenţiali beneficiari şi în funcţie de
valorificările din anii precedenţi.
Deoarece fondurile necesare pentru achiziţia de bilete de tratament balnear sunt
aprobate prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, licitaţia de achiziţie publică
de locuri la tratament nu se poate organiza până la data publicării în Monitorul Oficial, a
acestei legi.
După aprobarea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat va putea fi demarată
procedura privind achiziţia publică de servicii hoteliere, de restaurant şi tratament balnear, şi
în funcţie de tarifele ofertate de prestatori, vor fi contractate un număr de locuri la tratament
balnear şi se va realiza repartiţia pe judeţe a biletelor.
Conform prevederilor Legii nr. 263/2010, locurile de tratament balnear se asigură în
unităţile de tratament din proprietatea CNPP (T.B.R.C.M. – S.A), în număr de 13 la nivelul
95

lOMoARcPSD|4559975
ţării şi, în completare, prin contracte încheiate, potrivit legii, cu alte unităţi de profil. La
încheierea contractelor se va ţine seama de gradul de solicitare al staţiunii şi de categoria de
confort oferită, precum şi de nivelul maxim al tarifelor, stabilit de CNPP şi casele de pensii
sectoriale, ce poate fi suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Criteriile pe baza cărora se acordă bilete pentru tratament balnear, precum şi nivelul
contribuţiei băneşti individuale a asiguraţilor şi a pensionarilor se aprobă anual.
96

lOMoARcPSD|4559975
Capitolul 11. ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ

11.1. Caracteristicile împrumutului de stat
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile
bugetare aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor
fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea
de împrumuturi. De cele mai multe ari, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană
fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la
dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar
acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte
costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei
persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor
băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la
termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea
sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani
care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic,
deţinătorilor de înscrisuri publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim
îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă
adesea şi alte avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de
impozit, între altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de
echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul
considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se
prezintă echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului,
poate să nu existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele
la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările,
ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele
se înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.
La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care îl
definesc din punct de vedere juridic şi anume: denumirea împrumutului, împrumutatul,
împrumutătorii, valoarea împrumutului, termenul de rambursare, dobânda, alte avantaje şi
facilităţi acordate subscriitorilor etc.
a) Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional
sau obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. În cazul împrumuturilor
contractate pentru acoperirea deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul
contractării, nivelul dobânzii, forma pe care o îmbracă venitul etc.
b) Împrumutatul este autoritatea publică solicitantă a creditului şi care angajează creditul
în condiţiile precizate în prospectul de emisiune. Prin angajarea creditului respectiva autoritate
devine subscris sau debitor dar poate fi numită şi emitent al unor înscrisuri care poartă o denumire
specifică (certificate de trezorerie, obligaţiuni, bonuri de tezaur, rentă de stat, etc) şi care atestă
subscrierea la împrumut, valoarea titlului de stat, dobânda şi/sau câştigul, termenul de rambursare,
etc.
97

lOMoARcPSD|4559975
c) Împrumutătorii (subscriitorii, creditorii sau depunătorii) sunt persoane fizice şi/sau

juridice care deţin sume temporar disponibile şi sunt dispuse să împrumute statul sau altă
autoritate publică primind în schimb titluri de stat (efecte publice) care le certifică anumite
drepturi.
d) Valoarea împrumutului semnifică cuantumul total al sumei împrumutate şi apare sub
forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv şi sub forma cuantumului realizat la
încheierea operaţiunii de plasare a titlurilor de stat. Cuantumul aprobat, este de regulă, limitat ca
valoare nominală a sumei ce urmează să fie împrumutată şi ca perioadă de timp în care se pot face
subscrierile. În practică pot fi întâlnite şi împrumuturi nelimitate (deschise) atât în ce priveşte
cuantumul cât şi în privinţa perioadei de subscriere. Cuantumul realizat este expresia încrederii
(sau lipsei de încredere) de care se bucură emitenţii împrumutului din partea potenţialilor
subscriitori, fiind dependent şi de condiţiile şi avantajele oferite subscriitorilor prin prospectul de
emisiune. Contractarea împrumuturilor de stat se realizează prin emiterea unor înscrisuri, având
forma şi conţinutul precizate prin actul normativ de lansare a împrumuturilor şi care sunt
denumite generic titluri de credit public, titluri de stat, efecte publice, hârtii de valoare.
Dacă împrumutul este contractat de la un număr mare de subscriitori aceste înscrisuri
îmbracă forma materializată şi sunt înmânate în mod efectiv subscriitorilor. Când numărul
creditorilor este redus, sumele împrumutate sunt înregistrate în evidenţele datoriei publice fără a
se elibera înscrisuri speciale, îmbrăcând forma creanţelor de cont. Creanţele de cont nu necesită
cheltuieli pentru emiterea şi păstrarea titlurilor, dar nu oferă posibilitatea negocierii la bursă, ci
numai în afara acesteia, prin îndeplinirea anumitor formalităţi.
Titlurile de credit public, deşi sunt numite şi hârtii de valoare nu au o valoare proprie
(intrinsecă). Ele certifică totuşi sumele împrumutate de stat sau o altă autoritate publică şi în acest
context, în mod convenţional, se utilizează termenii de valoare nominală şi valoare reală.
Valoarea nominală este suma înscrisă pe titlul de stat şi exprimă creanţa pe care
deţinătorul o are de încasat de la stat respectiv, datoria statului faţă de deţinătorul acestuia.
Valoarea reală reprezintă suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de credit
public. Ea se manifestă atât în faza de angajare a creditului cât şi pe parcursul perioadei de
valabilitate a împrumutului şi este dependentă de cursul la care sunt cotate titlurile de stat. Cursul
exprimă "preţul" cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală şi acesta
poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai
mare decât 100. El este influenţat de raportul cerere-ofertă pe piaţa capitalului de împrumut, de
nivelul dobânzii şi alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri publice.
În raport de faza de derulare a acordului de împrumut se poate vorbi de curs de emisiune,
curs de tranzacţionare şi curs de rambursare (amortizare).
Cursul de emisiune reprezintă preţul fixat de emitent în momentul lansării împrumutului
pentru o sută unităţi monetare din valoarea acestuia. De regulă, cursul de emisiune este un curs "al
pari"34. Sunt totuşi destul de frecvente situaţiile când, datorită concurenţei de pe piaţa capitalului
bănesc de împrumut şi a nevoi stringente de resurse din partea statului, cursul de emisiune este
"sub pari". Asta echivalează cu o primă de emisiune de care beneficiază subscriitori, ca diferenţă
între valoarea nominală a titlului de împrumut şi suma plătită efectiv pentru a intra în posesia
acestuia. În mod cu totul excepţional cursul de emisiune poate fi "supra pari".
34 La paritate (din latina).
Dacă deţinătorul titlului de credit public doreşte să-şi recupereze banii înainte de termenul
de scadenţă al titlului (în cazul titlurilor de credit cotate la bursă) el îl poate vinde la cursul la care
titlul este cotat, adică la cursul de tranzacţionare, care poate fi "al pari", "sub pari" sau "supra
pari" în funcţie de raportul cerere-ofertă pe piaţa de capital.
În fine, în faza de amortizare a împrumutului public, pentru răscumpărarea titlurilor de
credit public statul poate practica un curs de rambursare (amortizare) care poate fi, de asemenea,
"al pari", "sub pari" sau "supra pari". În acest context subscriitorii pot să beneficieze de o primă
de rambursare care apare ca diferenţă între cursul "sub pari" la care s-a plasat împrumutul şi
98

lOMoARcPSD|4559975
cursul "al pari" la care se răscumpără titlurile sau ca diferenţă între cursul "al pari" la care s-a
plasat şi cursul "supra pari" la care se rambursează împrumutul.
e) Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de stat. Din
acest punct de vedere, împrumuturile publice pot fi cu termene precise de rambursare sau fără
asemenea termene. Cele cu termene precise pot fi sub un an (termen scurt), între 1 şi 5 ani (termen
mediu) şi peste 5 ani (termen lung).
În cazul împrumuturilor pe termen scurt se emit titluri de credit public ce poartă
denumirea de bonuri de tezaur, certificate de datorie, certificate sau bonuri de impozite, poliţe de
tezaur, iar pentru certificarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung sau fără termen se emit
obligaţiuni şi titluri de rentă. Fiecare dintre acestea au caracteristici şi regim juridic propriu.
f) Dobânda şi alte forme de remunerare. Preţul plătit de stat creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate îmbracă fie forma dobânzii (venit fix), fie forma câştigului (venit
diferenţiat), fie combinaţia celor două. La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune
are anexat un număr de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se
prezintă la ghişeul instituţiei desemnate de stat, încasându-se dobânda cuvenită.
g) Alte avantaje şi facilităţi acordate de stat pentru a face împrumuturile mai atractive pot
fi: scutirea de impozite şi taxe a veniturilor realizate din împrumuturi publice subscrise sau a
veniturilor provenite din tranzacţii la bursă cu efecte publice negociabile; acceptarea de către
stat a unor titluri de credit la valoarea nominală drept plată în contul impozitelor datorate
statului; acordarea privilegiului juridic ca titlurile de credit să nu fie supuse executării silite
atunci când deţinătorul a ajuns în stare de faliment; garantarea împotriva variaţiilor monetare
etc.
Împrumuturile de stat prilejuiesc o serie de operaţii legate de plasarea acestora pe piaţă,
rambursarea lor, precum şi de eventuala schimbare a condiţiilor acestora (rata dobânzii sau
termenului de rambursare).
Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza în trei modalităţi: prin subscriere
publică; prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare; prin vânzarea la bursă.
Plasarea prin subscripţie publică se realizează prin grija Ministerului Finanţelor Publice
(sau altă instituţie abilitată) şi presupune publicitatea scopului şi condiţiilor lansării împrumutului,
precum şi organizarea de ghişee la administraţiile financiare, percepţii, case de economii, bănci
sau direct prin funcţionari publici. În practică, se întâlnesc două situaţii:
a) când nu se limitează cuantumul împrumutului contractat, fiecare subscriitor vărsând
suma subscrisă;
b) când cuantumul împrumutului este limitat, prin două alternative: se stabilesc limite de
subscriere pe fiecare ghişeu sau plasator; subscrierea este nelimitată dar, în cazul în care ea
depăşeşte nivelul previzionat, vărsarea se face proporţional cu suma subscrisă.
Plasarea prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare se realizează şi ea în două
variante:
a) preluarea în comision a obligaţiunilor, situaţie în care statul intră în posesia sumelor pe
măsura plasării şi suportă riscul obligaţiunilor neplasate şi comisionul perceput de bancă pentru
serviciul prestat;
b) cumpărarea efectivă de către bănci a titlurilor de împrumut, când riscul plasării revine
băncilor care încasează, în schimb, diferenţa între cursul la care plasează înscrisurile şi cursul la
care cumpără aceste înscrisuri de la stat.
În situaţia în care rămân înscrisuri care nu pot fi plasate pe piaţă, acestea intră în
portofoliul băncilor care şi-au asumat riscul plasării. Faţă de varianta subscrierii publice, plasarea
împrumuturilor prin consorţii bancare este mai costisitoare dar mult mai comodă şi mai operativă
pentru stat, care intră rapid în posesia sumelor dorite.
Vânzarea la bursă se practică, de obicei, în cazurile unor noi împrumuturi, atunci când
statul doreşte ca acestea să treacă neobservate. Această tehnică "prin robinet" evită scăderea
cursului obligaţiunilor care ar micşora randamentul financiar al împrumutului. Asemenea
plasamente prezintă avantajul de a fi discrete, comod de realizat şi foarte puţin costisitoare.
99

lOMoARcPSD|4559975
În România, în raport de autoritatea care le angajează, împrumuturile de stat îmbracă forma:

împrumuturilor interne sau externe contractate/garantate de către autorităţi ale administraţiei
publice centrale; împrumuturi interne sau externe contractate/garantate de către autorităţi ale
administraţiei publice locale.
11.2. Datoria publică
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile

publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice,
de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de
rambursat la un moment dat.
În raport de piaţa pe care se contractează, datoria publică poate fi datorie publică
internă şi datorie publică externă.
Datoria publică internă (guvernamentală şi locală) reprezintă totalitatea obligaţiilor, în
lei şi în valută, provenind din împrumuturi contractate/garantate de autorităţile centrale sau
locale pe piaţa internă (de la persoane fizice sau juridice rezidente în ţara debitoare).
Datoria publică externă (guvernamentală şi locală) reprezintă totalitatea obligaţiilor
financiare provenind din împrumuturi contractate/garantate de autorităţile centrale sau locale
pe piaţa externă (de la persoane fizice sau juridice nerezidente în ţara debitoare).
În ţările dezvoltate preponderentă este datoria internă întrucât ele dispun de o largă
piaţă internă a capitalului de împrumut, în timp ce în ţările în curs de dezvoltare, ponderea o
deţine datoria externă, ea constituind practic o modalitate de completare a resurselor
financiar-valutare de care acestea au nevoie. Cu cât ponderea datoriei externe este mai mare,
cu atât dependenţa economică şi financiară a ţării respective este mai ridicată.
Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de
durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3
- 5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de
rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii
acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică
multilaterală, se numără:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi
Banca Mondială;
b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată
în 1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare
(1966); Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (1991);
c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de
Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);
În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe.
Aceste împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către
societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.
Datoria publica externa este mai impovaratoare decat datoria publica interna din
urmatoarele motive:
a) Imprumuturile externe trebuiesc sa fie rambursate, in timp ce imprumuturile interne pot fi
transformate intr-o datorie publica permanenta (perpetua) sau rambursarea poate fi amanata
printr-o conversie intr-un imprumut pe termen mai lung.
100

lOMoARcPSD|4559975
b) Sarcinile privind dobanzile pentru imprumuturile externe sunt determinate de catre creditor
si guvernul nu poate avea control asupra acestuia.
c) O scadere a valorii valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara platilor de
dobanzi si a capitalului rambursat.
d) Platile trebuiesc facute la momentul stabilit de catre creditor si nu la momentul convenabil
debitorului.
e) Lipsa posibilitatii platii, fie a dobanzii, fie a capitalului conduce la penalitati in sarcina tarii
in imposibilitate de plati, ceea ce creaza dificultati pentru obtinerea unor credite in viitor.
f) Resursele sunt pierdute de catre o tara din moment ce valuta straina va fi utilizata la plata
dobanzii si aceasta inseamna ca aceasta valuta nu este disponibila pentru a face importuri sau
in alte scopuri.
g) Balanta de palti va fi influentata negativ daca sumele obtinute prin imprumut nu vor fi
utilizate pentru cresterea exporturilor sau pentru reducerea importurilor tarii debitoare.
h) Pierderea de suveranitate este un pret indirect al recurgerii la imprumuturi externe. In mod
obisnuit, existe conditii atasate imprumutului, in mod special daca el este obtinut de la
institutii internationale, cum ar fi Fondul Monetar International, care pot cere unui guvern sa
urmeze anumite politici economice (vezi in acest sens cazul Romaniei).
101

lOMoARcPSD|4559975
CAPITOLUL 12. SISTEMUL BANCAR DIN ROMANIA.
12.1. Structura sistemului bancar

Într-o economie de piaţă, sistemul financiar-bancar în ansamblul său, îndeplineşte
rolul de intermediere financiară, în sensul că fondurile băneşti se pot transfera de la agenţii
economici şi populaţie care le deţin în surplus, la agenţii şi populaţia care sunt în deficit.
Instituţiile bancare deţin un rol esenţial în cadrul sectorului financiar, în buna desfăşurare a
activităţii unităţilor economice şi a economiei în ansamblu. Drept urmare, de-a lungul
timpului s-a manifestat o preocupare permanentă pentru crearea unui sistem bancar
funcţional, capabil să ofere o gamă largă de produse şi servicii, care să satisfacă exigenţele
tuturor potenţialilor clienţi, de la apariţia primelor manifestări bancare până în prezent.
Sistemul bancar reprezintă ansamblul instituţiilor autorizate să efectueze operaţiuni
bancare pe teritoriul unei ţări. Aceste instituţii sunt entităţi economice specializate pe
comerţul cu bani, precum şi pe furnizarea de produse şi servicii bancare, având drept scop al
activităţii desfăşurate obţinerea de profit. În economia de piaţă, sistemul bancar e organizat pe
două niveluri (subsisteme): banca centrală şi, respectiv, ansamblul băncilor (instituţiilor
bancare sau de credit). Calitatea de sistem decurge din relaţiile care se stabilesc între cele
două subsisteme în dublu sens27:
> dacă băncile dispun de resurse excedentare, surplusul poate fi preluat de banca
centrală;
> dacă băncile au nevoie de resurse suplimentare, pentru a le procura pot apela la
banca centrală pentru a obţine credite.
În cadrul sistemelor bancare, în funcţie de natura activităţii, băncile se structurează
în:
 bănci de emisiune;
 bănci comerciale (de depozit);
 bănci de afaceri;
 bănci specializate şi organisme de credit nebancare.
12.2. Banca Centrală - autoritate monetară

Banca Centrală reprezintă autoritatea monetară într-un stat.
Privilegiile şi poziţia dominantă a băncii centrale în cadrul sistemului
bancar naţional implică şi asumarea unor responsabilităţi. Banca
centrală trebuie să exercite dreptul de control asupra politicii
monetare într-o societate democratică.
De asemenea, trebuie să fie capabilă să influenţeze
comportamentul sistemului bancar în sensul necesar pentru îndeplinirea scopurilor
economice, influenţare care se realizează prin folosirea a două tipuri de instrumente:
27
Beju, D., Mecanisme monetare şi instituţii bancare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Clij Napoca, 2006, p. 132
102

lOMoARcPSD|4559975
instrumente de piaţă şi instrumente administrative.

Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele
comerciale crează o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece
chiar volumul monedei scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în
circulaţie de aceasta din urmă. Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta
emite moneda legală sau, altfel spus, moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe
teritoriul naţional. Celelalte forme de monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita
monedă privată care nu dispune de capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de
răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care implică posibilitatea transformării monedei
private în monedă centrală28.
În literatura de specialitate există mai multe aprecieri şi clasificări în privinţa
funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o bancă centrală. Vom aborda sintetic doar câteva
dintre acestea29:
1. funcţia de centru al politicii monetare - reprezintă activitatea definitorie pentru
profilul unei bănci centrale şi vizează necesitatea finanţării trezoreriei statului fără a
afecta financiar şi monetar, menţinând puterea de cumpărare a banilor, o creştere
economică neinflaţionistă şi echilibrul financiar caracteristic pieţelor financiare
ordonate.
2. funcţia de emisiune monetară - băncile centrale sunt singurele emitente de bancnote cu
putere liberatorie de plată.
3. funcţia de creditare a economiei naţionale - banca centrală este creditor de ultimă
instanţă al economiei naţionale, acţionând în scopul supravegherii lichidităţii
economiei.
4. funcţia de bancă a băncilor - evidenţiază implicarea directă a băncii centrale în
activitatea băncilor comerciale, pe mai multe planuri: reglementare administrativă;
reglementarea şi gestionarea disponibilităţilor lichide deţinute de bănci în cont la
banca centrală; asigurarea derulării normale a plăţilor între băncile comerciale şi în
cadrul economiei.
5. funcţia de centru valutar - banca centrală participă activ la tranzacţiile de pe piaţa
valutară determinând influenţarea cererii/ofertei de monedă pe această piaţă în scopul
asigurării stabilităţii relative a cursului valutar şi a echilibrării dinamice a balanţei de
încasări şi plăţi.
6. funcţia de bancă a statului - asigură finanţarea acţiunilor statului astfel încât să nu fie
afectată puterea de cumpărare viitoare a monedei naţionale.
7. funcţia de reprezentant al statului în relaţiile financiare internaţionale - banca
centrală este abilitată prin statut să reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale
ţi în organismele financiare internaţionale.
Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668), Banca
Angliei creându-se 30 de ani mai târziu (1694).
Banca Naţională a României (BNR), înfiinţată în anul 1880, este - din
perspectivă cronologică - cea de-a 16-a bancă centrală din lume. Banca
Naţională a României, instituţie publică independentă, are dreptul exclusiv de
emisiune, fiind singura instituţie autorizată să emită însemne monetare, ca
mijloace legale de plată pe teritoriul României.
BNR sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, principalele atribuţii
28
http://www.ase.ro/upcpr/profesori/165/banca%20centrala.doc, pag. 1.
29
Dedu Vasile - Gestiune bancară, Ediţia a II-a, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 20 - 25.
103

lOMoARcPSD|4559975
ale BNR sunt:

1. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
2. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
3. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
4. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
5. administrarea rezervelor internaţionale ale României.
În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune efectuează două tipuri de
operaţiuni clasice: operaţiuni pasive şi operaţiuni active.
Operaţiunile pasive ale băncii de emisiune constau în:
constituirea capitalului propriu;
depuneri;
emisiune bănească.
împrumuturi
Capitalul propriu constituit la dispoziţia băncii de emisiune are ca principală
trăsătură faptul că înregistrează o dimensiune mai redusă decât la băncile comerciale. Totuşi
reputaţia şi rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului statului şi locului central ocupat
de aceasta în ansamblul sistemului bancar. Operaţiunile de constituire se realizează din surse
bugetare, iar completarea prin capitalizarea unei părţi din profit.
Depunerile în conturi la banca de emisiune sunt făcute de către celelalte bănci şi uneori
de către marile întreprinderi. De asemenea, băncile de emisiune sunt „casierul" statului. În
conturile lor, statul îşi păstrează rezervele financiare. Pe de altă parte, băncile de emisiune ale
ţărilor dezvoltate sunt puternice centre financiare internaţionale şi îşi atrag depuneri prin
participarea băncilor străine.Concret operaţiunile de depuneri sunt reprezentate de30:
♦ depuneri ale băncilor comerciale, fie sub formă de rezerve minime obligatorii, fie sub formă
de depozite bancare atrase de banca centrală de la acestea;
depozite publice (disponibilităţi ale Trezoreriei publice, asigurărilor sociale de stat şi alte
depuneri);
depuneri ale băncilor centrale din alte ţări, efectuate fie pentru derularea transferurilor băneşti
internaţionale, fie pentru intervenţii pe piaţa valutară;
depozite ale organizaţiilor internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaţionale etc).
Cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o reprezintă emisiunea
bănească. Însăşi originea băncilor de emisiune este strâns legată de apariţia monedei
fiduciare. În prezent, când ne referim la emisiunea bănească, ca operaţiune specifică a băncii
centrale, avem în vedere punerea în circulaţie a banilor de credit, prioritar sub forma monedei
scripturale (banilor de cont), şi apoi asigurarea masei de numerar corespunzătoare structurii
monetare. Emisiunea bănească poate fi privită sub dublu aspect: calitativ şi cantitativ. Cele
două atribute, în bună măsură, delimitează funcţia de emisiune a băncii centrale ca principal
operaţiune pasivă a acesteia.
Moneda creată de banca centrală (sau moneda primară) este caracterizată prin faptul că
are o putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional, orice monede sau bancnote emise de
aceasta trebuie să fie acceptate ca monedă legală de către persoanele fizice şi juridice pentru
plata tuturor obligaţiilor publice şi private.
Operaţiunile de împrumut sunt împrumuturi obţinute de la bănci străine şi instituţii
financiare internaţionale.
În cadrul operaţiunilor active desfăşurate de către banca de emisiune distingem:
30
Beju, D., Op. Cit., p. 75
104

lOMoARcPSD|4559975
acordarea de creditare;
decontări intra şi interbancare;
operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize.
Principala grupă de operaţiuni active ale băncii de emisiune o reprezintă acordarea de
credite atât celorlalte bănci (în primul rând băncilor comerciale), prin rescontare sau
refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor guvernamentale.
Creditarea de către banca de emisiune a băncilor comerciale şi a statului se realizează
prin următoarele forme:
- rescontul de cambii;
- creditul pe gaj de efecte comerciale;
- creditul pe gaj de efecte publice;
- creditul guvernamental.
Băncile de emisiune rescontează portofolii de cambii prezentate de băncile comerciale
care provin din vânzarea pe credit a mărfurilor, adică au o bază reală. De regulă, sunt
acceptate spre rescontare la banca de emisiune acele titluri de credit care au trei semnături
(ultima fiind a băncii care prezintă cambia la rescont) şi un termen scurt (mai mic de 90 de
zile).
Băncile de emisiune, pe lângă rescont, pot acorda credite pe gaj de efecte comerciale.
În acest caz titlurile de credit rămân în proprietatea băncii comerciale, servind băncii de
emisiune drept garanţie a rambursării împrumutului. Ca sumă, acest credit se cuantifică
aplicându-se de obicei un procent (mai mic de 100%) asupra valorii portofoliului de cambii.
Creditul pe gaj de efecte comerciale se practică în cazul unor împrumuturi pe perioade mai
mici decât permite rescontul sau atunci când rescontul nu este convenabil din cauza
dobânzilor mai mari decât la împrumuturile pe termen scurt.
În mod asemănător, banca de emisiune acordă împrumuturi băncilor comerciale şi prin
intermediul creditului pe gaj de efecte publice. Acesta se mai numeşte şi credit de lombardare.
La baza acestui credit stau titlurile de împrumut ale statului (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.)
cumpărate de către băncile comerciale şi care se bucură de o bună credibilitate.
Pe termene mai mici de un an, băncile de emisiune pot credita direct statul sub forma
creditelor guvernamentale. Aceste credite se acordă de regulă pe baza bonurilor de tezaur.
Creditarea statului, se poate realiza fie prin acordarea de credite directe, fie prin
operaţiuni de open market, prin care banca centrală dobândeşte creanţe asupra statului. În ceea
ce priveşte Banca Naţională a României, aceasta administrează „Contul curent general al
Trezoreriei Statului", iar acesta, conform legii, nu poate înregistra solduri debitoare mai mari
decât dublul capitalului social al băncii plus fondul său de rezervă şi, respectiv, echivalentul a
7% din veniturile bugetului înregistrate în anul precedent.
Creditele directe acordate Trezoreriei publice sunt deseori completate prin operaţiunile
de open market. Dacă banca centrală doreşte să favorizeze o nouă emisiune de titluri publice,
ea va cumpăra de pe piaţa monetară titlurile vechi. Băncile comerciale vând titlurile vechi şi
cumpără noile titluri emise de Trezorerie, având în vedere că cursul titlurilor vechi este mai
mare decât al celor noi (întrucât în cazul titlurilor vechi timpul rămas până la scadenţă este
mai scurt).
Prin specificul activităţii sale de bancă centrală, banca de emisiune efectuează şi
operaţiuni de decontare inter şi intrabancare. Pe de o parte, prin compensarea multilaterală a
plăţilor ce au loc între celelalte unităţi bancare şi prin faptul că toate băncile au deschise
conturi la banca de emisiune, aceasta se găseşte în postura de ultim plătitor, închizând astfel
fluxurile băneşti interbancare. Pe de altă parte, unităţile din reţeaua băncii de emisiune, ca
sedii bancare, sunt implicate în desfăşurarea decontărilor intrabancare.
Banca de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi
devize. Prin intermediul acestor operaţiuni, banca de emisiune îşi consolidează rezerva
105

lOMoARcPSD|4559975
valutară şi urmăreşte influenţarea cursului monedei naţionale faţă de valutele de referinţă, în

funcţie de condiţiile şi interesele existente, impuse de o anumită politică monetar-valutară
practicată de ţara respectivă.
În sinteză, operaţiunile pasive şi active ale băncii de emisiune se regăsesc ca posturi
distincte în cadrul bilanţului şi sunt structurate de regulă pe două niveluri: active-pasive
externe şi active-pasive interne, în funcţie de originea resurselor şi destinaţia plasamentelor.
12.3. Băncile comerciale (de depozit) - verigă de bază a sistemului bancar
Rolul băncilor comerciale în economie este legat de calitatea lor de intermediar

principal în relaţia economii-investiţii şi de creaţia monetară.
Băncile transformă active nemonetare (cambii, obligaţii), fără putere liberatorie, în
monedă (instrumente de plată).
Momentul creaţiei monedei scripturale (monedă adiţională specifică) este momentul
înscrierii în conturile bancare a creditelor acordate.
În cadrul sistemului bancar s-au inclus şi intermediarii nemonetari cu funcţii principale
de colectare de economii şi acordare de credite pe termen mediu şi lung, direct către
beneficiari (pentru investiţii, ipotecă, comerţ exterior, consum) sau prin angajarea de
capitaluri pentru recreditare (prin titularizare sau alte forme).
Băncile comerciale (de depozit) se delimitează de băncile specializate. Deşi efectuează
toate tipurile de operaţiuni bancare, operaţiunile de bază sunt constituirea de depozite şi
utilizarea lor pentru acordarea de credite.
Băncile specializate sunt supuse unor limitări privind funcţionalitatea, raza de
implantare (teritorială sau de ramură), statutul social (caracter cooperativ sau mutual).
Băncile specializate îşi asuma în exclusivitate anumite operaţiuni; unele îşi afirmă
caracterul nelucrativ (case de economii şi prevederi) sau caracterul public (instituţii de credit
specializate cărora li se încredinţează o misiune de interes public: credite pe termen mediu şi
lung în agricultură, sprijinirea acţiunilor de credit ipotecar imobiliar, creditarea colectivităţilor
locale).
Societăţile financiare nu sunt autorizate să primească depozite, nu pot efectua decât
operaţiuni prevăzute în lege: leasing, factoring, acordarea şi finanţarea unor categorii de
credite, gestionarea unor mijloace de plată (cărţi de credit), creditarea mărfurilor cu plata în
rate.
Pentru îndeplinirea funcţiilor lor, băncile comerciale efectuează operaţiuni active şi
pasive. Schematic, bilanţul unei bănci de depozit se prezintă astfel:
ACTIV PASIV
credite capital propriu

- numerar - fonduri proprii (din profit)
- titluri (publice, efecte - împrumuturi obţinute de la alte
comerciale clasice) bănci sau prin rescontare
- rezerve - depozite bancare
12.3.1. Operaţiuni pasive ale băncilor comerciale

Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale reprezintă pentru bancă operaţii de
constituire a resurselor. În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme
îndelungată următoarele operaţiuni pasive: depozitele, rescontul, operaţiuni similare şi
106

lOMoARcPSD|4559975
capitalul propriu.
Principalele căi de constituire a resurselor bancare sunt:
a)Atragerea şi formarea depozitelor (cu o pondere de aproximativ 50 % din
resursele bancare).
Depozitele bancare au un dublu caracter:
- constituie obligaţii ale băncii faţă de depunători şi o creanţă creditoare a
depunătorilor faţă de bancă;
- reprezintă o formă de existenţă a banilor (bani de cont şi scripturali) şi o formă de
mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile.
În funcţie de natura şi termenul lor, depozitele sunt:
- Depozitele la vedere - caracterizate prin elasticitate, prin faptul că depunătorii pot
dispune în orice moment de retrageri din cont. Evoluţia disponibilităţilor din depozitele la
vedere se caracterizează prin faptul că suma soldurilor înregistrează un sold mediu permanent,
ce constituie baza de fructificare de către bancă a depozitelor prin folosirea lor ca resurse de
creditare. Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale şi au
mai multe forme de existenţă: conturile curente şi conturile de depozit.
Conturile curente reprezintă conturile prin care se desfăşoară operaţiuni aşa-zise de
casierie ale agenţilor economici, persoanelor fizice (cec, viramente, ordine de plată);;
Conturile de depozit - fructifică economiile clienţilor pe termen mai îndelungat, de aici
posibilităţi mai restrânse acordate titularilor privind mişcarea din cont prin încasări sau
efectuări de plăţi.
- Depozitele la termen - creează o bază mai sigură de fructificare în procesul de
creditare pe termene, corelate cu natura şi durata acestor rezerve.( În cadrul depozitelor la
termen se remarcă conturile de economii).
b) Rescontul – este o modalitate de procurare de noi resurse prin cedarea portofoliului
de efecte comerciale provenite din scontare, unei alte bănci (de regulă băncii de emisiune).
Banca de depozit recurge la rescontare în funcţie de interesele sale de a obţine disponibilităţi.
Esenţial este că, dacă se recurge la rescontare, chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat
scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se
scontează, mai mare, şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune.
c) Lombardarea este operaţiunea de împrumut pe garanţii de efecte publice
(obligaţiuni, bonuri de tezaur). Băncile comerciale obţin de la banca de emisiune resurse pe
termen scurt, valorificându-şi deţinerile de hârtii de valoare. Rescontul şi lombardarea sunt
operaţiuni de recreditare necesare în procesul de reechilibrare bancară.
Pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite, prin atragerea surselor
dispersate în economie, important este gradul de negociabilitate a creanţelor ce fac obiectul
relaţiei de rescontare. Numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile, respectiv acceptate
de bănci, agreate la scontare. În efectuarea operaţiunilor de recreditare băncile comerciale
îmbină sistemul angajării resurselor la preţuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării
resurselor la preţuri libere (prin operaţiuni de open-market).
d) Capitalul propriu şi fondul de rezervă – care, în cazul băncilor de depozit, are o
pondere destul de redusă (20%).
În orientările privind managementul pasivelor bancare trebuie ţinut seama de realităţile
de pe pieţele monetare naţionale ale creditului. S-au inovat feluri de depozite pentru atragerea
agenţilor economici şi deponenţilor individuali: conturile NOW (negociable orders of
withdrawal) şi SUPERNOW cu nivel înalt al dobânzii (acestea şterg diferenţa între depozitele
la termen şi cele la vedere), certificate de depozit emise de bănci, fonduri comune de creanţe,
conturile ATS (automatic transfer of savings), convenţiile de răscumpărare,etc.
12.3.2. Operaţiunile active ale băncilor comerciale
Căile de angajare a resurselor, în scopul îndeplinirii obligaţiilor statutare şi obţinerii de
107

lOMoARcPSD|4559975
profit, sunt:
Operaţiunile de creditare:
A. Creditarea firmelor
a)- creditarea necesităţilor de capital fix.
Pentru completarea procurării de resurse de către agenţii economici de pe piaţa de
capital prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni; întreprinderile se adresează uneori băncilor
pentru creditarea echipamentelor. Această operaţiune practicată mai puţin de către băncile
comerciale şi în mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mediu şi lung,
băncile de ramură. Creditele bancare pe termen mediu recreditabile se acordă, de regulă, prin
girul unor instituţii de credit specializate ca bănci de ramură, care examinând utilitatea
economică a creditului, preia în primă instanţă creanţa, urmând să o transfere băncii de
emisiune
b)- creditarea cheltuielilor de exploatare
b.1.)- creditarea creanţelor comerciale înseamnă preluarea contravalorii creanţei
comerciale pe care întreprinderea furnizoare o are asupra clienţilor.
Scontarea -ca formă de bază a operaţiunii cambiale, înseamnă cesiunea cambiei către
alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Necesitatea scontării cambiei apare în
condiţia în care beneficiarul ei are nevoie urgentă de bani, deci cedează acest drept (de regulă
unei bănci). Actul prin care creditul comercial consacrat de cambie se transformă în credit
bancar; trasul angajat iniţial într-o operaţiune comercială de vânzare-cumpărare a mărfurilor
pe credit devine, urmare a scontării, debitor al băncii.
Pentru diminuarea riscului de a deveni participanţi la procesul cambiei, băncile
efectuează alte operaţiuni cambiale: pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj,
împrumutul pe gaj de efecte publice şi acţiuni, operaţiuni de report.
b.2.)- creditele de trezorerie pe termen scurt (până la un an) - au drept scop
acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie şi comercializare.
1) - avansul în contul curent - se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de
titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi în limitele convenite
(confirmate) Deşi creditul acordat este pe termen scurt, soldurile debitoare ale conturilor
curente se menţin de-a lungul timpului, fapt ce implică creditarea curentă de către bancă a
activităţii întreprinderilor (modalitate de angajare a băncii în susţinerea activităţii agenţilor
economici, susţinere privită şi ca o exceptare de la precauţiile bancare tradiţionale).
Cuantumul creditului este flotant este determinat de încasările firmei, care când sunt mai mari
se reduce creditul, respectiv când plăţile sunt mai mari se relansează creditul.
În condiţii speciale, când banca urmăreşte recreditarea pentru aceste credite de
trezorerie, ea poate solicita clientului bilete la ordin sau alte titluri de credit, care urmează
apoi calea scontării.
2) - creditele specializate
a. credite de campanie;
Aceste credite sunt utilizate, în primul rând, pentru acoperirea cheltuielilor de
fabricaţie şi de stocare pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi activităţi anexe,
din industria de confecţii şi încălţăminte;
b. credite pentru stocuri (garantate prin warant).
Folosite pentru acoperirea contravalorii mărfurilor susceptibile de a fi gajate şi în
general depozitate în docuri sau aflate în curs de transport
c. credite de prefinanţare;
Acest tip de credite sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor pentru producţiile de
loturi destinate exportului sau pieţei publice (livrări pentru instituţii publice adjudecate prin
licitaţie).
B. Creditarea persoanelor particulare.
108

lOMoARcPSD|4559975
În această categorie de credite se întâlnesc creditele pentru locuinţe, pentru bunuri de

folosinţă îndelungată, pentru cheltuieli curente (împrumuturi personale ce nu depăşesc trei
salarii, împrumuturi pe baza cărţilor de credit).
C. Operaţiunile de plasament – constituie o altă modalitate de utilizare a resurselor
bancare. În vederea efectuării de plasamente rentabile, este necesară o analiză minuţioasă a
situaţiei şi perspectivelor afacerii vizate.
12.3.3. Servicii bancare şi comportament bancar

În mod tradiţional, băncile comerciale şi-au desfăşurat activitatea în trei sfere
principale: atragerea de depozite, acordarea de credite, operaţiuni privind transferurile
monetare. Cu timpul, serviciile bancare s-au diversificat şi s-a dezvoltat marketingul bancar.
În cadrul serviciilor bancare se identifică în primul rând serviciile de afaceri
(business services) adresate firmelor.
Pe linia promovării noilor metode de finanţare, s-au dezvoltat şi la băncile comerciale
operaţiuni de leasing, factoring, deschiderea accesului pentru clienţi la casele de emisiune de
hârtii de valoare, operaţiuni de participare la capitalul unor agenţi economici.
Există şi o serie de servicii bancare care nu comportă angajarea bilanţieră din partea
băncii, adică operaţiuni extrabilanţiere:
- operaţiuni de comision (operaţiuni de incasso, operaţiuni de încasare a unor
creanţe, de vânzare-cumpărare de titluri pentru clienţi, de mandat);
- operaţiuni privind obligaţiile anticipate sau condiţionate (operaţiuni privind
subscrierea de titluri de credit emise de anumite bănci în sistemul general al pieţei monetare,
operaţiuni decurgând din circuitul cambial - credite prin semnătură - care, prin diferite forme
(acceptare, aval) garantează angajamentul clientului faţă de terţi (banca nu angajează fonduri,
dar susţine prin propriul său angajament, încrederea pe care o inspiră clientul);
- operaţiuni de plasament numai în sensul de a face angajamente anticipate, de a
acorda credite, de a vinde şi cumpăra titluri);
- servicii din sfera afacerilor internaţionale - încasarea operaţiunilor de export,
finanţarea exportului prin instituţii specializate de garantare a creditului, negocierea
sconturilor şi cambiilor străine, facilitarea importurilor prin credite documentare, operaţiuni
privind conturile în valută;
- servicii de sprijinire a afacerilor prin informări privind creditele, evaluări ale
performanţelor unor firme;
serviciile în conturi personale (banca la domiciliu).
12.4. Alte tipuri de bănci

În cadrul sistemelor bancare actuale se disting:
Bănci centrale. Au rolul de a emite bancnote şi monede, de a implementa politica
monetară a statului, de a autoriza şi supraveghea activitatea tuturor băncilor din sistemul
bancar naţional (ex. Banca Naţională a României, www.bnro.ro).
109

lOMoARcPSD|4559975
Bănci de investiţii. Au atât rolul de a garanta vânzarea acţiunilor şi obligaţiunilor, cât

şi pe cel de a acorda consultanţă în privinţa fuziunilor (ex. Goldman Sachs în SUA,
www.gs.com).
Bănci specializate în finanţarea comerţului. Sunt bănci al căror obiect de activitate
constă, în mod tradiţional, doar în furnizarea de fonduri de finanţare a comerţului. Aceste
bănci asigură asemenea fonduri şi sub alte forme decât creditele clasice (ex. EXIMBANK -
Romania, www.eximbank.ro).
Bănci de economii. În mod tradiţional, aceste bănci aveau ca obiect de activitate
atragerea de depozite şi acordarea de credite ipotecare (ex. CEC Bank, www.cec.ro). În
prezent, băncile de economii oferă o gamă variată de produse şi servicii bancare şi nu se mai
deosebesc fundamental de celelalte bănci.
Bănci „off-shore”. Sunt bănci situate în state cu jurisdicţii considerate a fi „paradisuri
fiscale”, de regulă şi „bănci private” (ex. băncile situate în Elveţia, Andorra, Insulele Virgine,
Insulele Cayman etc.).
Bănci comerciale. Sunt bănci care, spre deosebire de băncile de investiţii, îşi axează
oferta, în cea mai mare parte, pe servicii pentru marile organizaţii (ex. ING Bank - Olanda,
www.ingbank.nl).
Bănci de retail. Sunt bănci ai căror clienţi sunt exclusiv persoanele fizice (ex.
Volksbank - Austria, www.volksbank.co.at).
Bănci universale. Acestea au mai multe obiecte de activitate dintre cele menţionate
mai sus (ex. BCR, www.bcr.ro; BRD, www.brd.ro; Raiffeisen Bank, www.raiffeisen.ro etc.).
Bănci private. Gestionează activele unor persoane, fizice sau juridice, foarte bogate
(ex. Union Bank of Switzerland, www.ubs.com).
De menţionat că fiecare sistem bancar naţional are particularităţile lui, în ceea ce
priveşte denumirea băncilor şi tipurile activităţilor cuprinse sub această denumire.
110

lOMoARcPSD|4559975
Capitolul 13. CREDITUL ŞI DOBÂNDA
Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei

părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie
disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor
nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.
Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu
impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor
relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie.
În practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în
sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze
încredere din partea creditorului.
Creditul este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul
unei promisiuni de rambursare viitoare, însoţită în mod normal de plata unei dobânzi ce
remunerează pe împrumutător. Această operaţiune priveşte două părţi: o parte care acordă
creditul, alta care îl primeşte şi se îndatorează. Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă
largă de relaţii între indivizi, de la acorduri personale simple până la tranzacţiile formalizate
efectuate pe pieţele monetare şi financiare dezvoltate.
Relaţii de credit au existat şi în economiile premonetare. Dar, creditul poate exista şi în
economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de credit, astăzi, nu se pot
emancipa de haina monetară.
13.1. Elementele şi trăsăturile creditului

Pentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea
elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
a. Subiectele relaţiei de credit
Subiectele relaţiei de credit sunt evidenţiate în două categorii: pe de o parte, creditorul
(împrumulătorul) adică persoana fizică sau juridică care acordă împrumutul, iar, pe de cealaltă
parte, debitorul (împrumutatul) adică persoana care primeşte împrumutul şi care se obligă în
schimb la rambursarea acestuia şi la plata unei dobânzi.
Fiecare din cele două categorii de subiecte ale raportului de credit se pot structura în
următoarele trei grupe :
 statul - cu instituţiile sale;
 societăţile comerciale - destinate efectuării actelor de comerţ;
 gospodăriile - adică persoanele fizice, populaţia.
Raportul de credit implică redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de
disponibilitate, deci preexistenţa unor procese economice sau acumulări monetare.
b. Promisiunea de rambursare
Aceasta reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa la scadenţă valoarea
capitalului împrumutat plus dobânda. Astfel, operaţiunea de creditare presupune existenţa şi
asumarea unor riscuri de către creditor şi. respectiv, angajarea unor garanţii în favoarea
acestuia de către debitor.
Structurarea riscurilor ca apar in raporturile de credit este
urmatoarea:
Riscul de nerambursare reprezintă probabilitatea intarzierii platii
sau aparitia inmcapacitatii de plata ca urmare a conjuncturtii economice
nationale sau a momdiale, a dificultăţilor sectoriale sau a deficienţelor
împrumutatului.
111

lOMoARcPSD|4559975
Riscul de imobilizare este specific băncii sau deţinătorului de depozite, care nu este în
măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite din cauza unei gestiuni nereuşite a
creditelor acordate. Efectele negative trebuie prevenite prin administrarea judicioasă a
depozitelor şi creditelor de către bănci; prin angajarea de credite pe baza titlurilor de valoare
în vederea tranzacţionării lor pe piaţa monetară, prin rescont etc. ,
Deoarece creditele acordate de bancă angajează fonduri ce nu aparţin instituţiei în
cauză, apare ca imperioasă acţiunea băncii de a-şi întări poziţia sa de creditor prin cererea
unor garanţii atât de natură personală, cât şi reală.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luai de o terţă persoană (garant) de a plăti
creditorului datoria în cazul în care debitorul se ailă în incapacitate de plată.
Garanţiile reale se referă la bunurile aflate în proprietatea debitorului sau a altor terţe
persoane (garanţi) şi pot fi acordate prin următoarele operaţiuni:
-Reţinerea - asigură creditorului dreptul de a solicita intrarea în posesia unui bun al
debitorului, atât timp cât nu a fost achitată integral o datorie ce se referă la acel bun. Pentru
realizarea acestui drept trebuie îndeplinite anumite condiţii:
- bunul corporal deţinut de debitor să aibă o legătură cu creanţa;
- creanţa trebuie să fie certă şi eligibilă.
-Gajarea - reprezintă actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia
creditului (gajul) ceea ce, de regulă, se face cu deposedare. Dacă gajarea are loc fără
deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului cu obligaţia de a fi dat spre
publicare.
- Ipotecarea - este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptu' asupra unui bun
imobil aflat în proprietatea sa, fără deposedare şi cu publicarea pentru autentificare.
-Acordarea privilegiului - este actul prin care creditorului i se conferă dreptul prin lege
de a avea prioritate în a fi plătit atunci când dispune de o garanţie asupra patrimoniului
debitorului.
c. Termenul de rambursare
Semnifică perioada scadentă la care debitorul urmează să returneze suma de bani
împrumutată şi variază în funcţie de forma şi caracteristicile creditului acordat. Astfel,
rambursarea se poate face la termene scurte (de la o zi - pe piaţa interbancară, până la un an),
la termene medii (între 1 an şi 5 ani) sau la termene lungi (peste 5 ani ajungând la peste 50 ani
şi chiar mai mult - la creditele pentru construcţia de locuinţe).
Există multiple modalităţi de rambursare a creditelor: rambursarea integrală la
scadenţă, rambursarea în tranşe (plăţi eşalonate), rambursarea la scadenţii prin încasarea
sumelor dintr-un contract de asigurare, rambursarea în diverse combinaţii.
Rambursarea integrală la scadenţă este specifică îndeosebi creditelor pe termen scurt şi
foarte scurt, în timp ce rambursarea în mod eşalonat, în tranşe, este caracteristică creditelor pe
termen mijlociu şi lung. în acest ultim caz, rambursarea se face pe parcursul unmei perioade
de timp la termene convenite de comun acord în acelaşi timp cu plata dobânzii.
d) Dobânda
În definirea creditului ca pe un schimb al unei valori monetare prezente contra unei
valori monetare viitoare se reliefează o componentă primordială a acestui schimb anume
timpul, faptul că valorile implicate în procesul de creditare se referă la o anumită perioadă de
timp. Luând în considerare timpul, se poate exprima astfel rata de schimb între o valoare
prezentă şi una viitoare, rata care poartă numele de rata pură a dobânzii, semnificând
valoarea pură în timp a banilor. Dacă acestei rate i se adaugă şi rata inflaţiei, în cazul unui
mediu economic caracterizat de creşterea susţinută şi generalizată a preţurilor, precum şi o
rată corespunzătoare riscurilor ce pot interveni pe parcursul efectuării acestui schimb poate fi
conturat în întregime costul capitalului împrumutat, în procente.
112

lOMoARcPSD|4559975
Dobânda – este, în general, suma ce revine proprietarului capitalului la rambursarea

sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl
implică împrumutul respectiv. În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii fixe,
respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi,
pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului
Element esenţial în stabilirea acordului de credit, dobânda poate fi:
- fixă — stabilita în momentul încHeierii acorduLui de credit şi nesupusă nici unei
influenţe a variaţiilor de dobândă de pe pieţele creditului;
- variabilă — având o anumită valoare la data semnării acorduLui, dar suferind
modificări în sensul diminuării sau majorării, corespunzător politicii de creditare a băncii şi
fluctuaţiilor de pe pieţele financiare.
e. T ranzacţionarea
Acordul ambelor părţi privind stabilirea relaţiilor de credit
(consimţirea tranzacţiei) se poate realiza în cadrul unei tranzacţii unice
sau eşalonat, la intervale prestabilite sau prin credit deschis, fără
specificarea intervalelor de acordare (cazul cărţilor de credit sau al
liniilor de credit). Orice credit poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii
unice (în cazul acordării unui împrumut, prin vânzarea unei obligaţiuni
sau prin angajarea unui depozit). În ultimul timp s-au dezvoltat forme de credit deschis, care
presupun împrumuturi efective la intervale alese de debitor (cărţile de credit). În cadrul
tranzacţiei creditului, important pentru creditor este informarea şi documentarea asupra
situaţiei debitorului pentru evitarea riscului (cadrul propriu de informare al băncilor).
f.Consemnarea şi transferabilitatea
Consemnarea relaţiilor de credit (adică înscrierea lor într-un act constatator) se
realizează prin diverse forme de înscrisuri devenite instrumente de credit. Aceste forme de
consemnare cuprind :
-obligaţia celor două părţi: a creditorului de a plăti debitorului suma angajată şi a
debitorului de a înapoia suma primită, precum şi de a achita veniturile accesorii (dobânzi,
comisioane etc);
- condiţiile de acordare şi de rambursare a creditului:
- garanţiile prevăzute a se acorda.
În ceea ce priveşte transferabilitatea, aceasta se referă la posibilitatea cesiunii, pe baza
unei negocieri, a creanţei consemnate în instrumentul de credit şi la obţinerea în acest fel a
dreptului de a încasa această creanţă (suma de bani înscrisă în instrumentul de credit), precum
şi veniturile accesorii acesteia. Pentru consemnarea şi transferarea raporturilor de credit,
băncile folosesc într-o primă etapă capitalurile temporar disponibile mobilizate de ele, apoi se
recurge şi la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi alte
bănci, prin operaţiuni de recreditare.
13.2. Sferele creditului

Raporturile de credit în economia de piaţă sunt considerabile în ceea ce priveşte
dimensiunea lor şi multiple, în ceea ce priveşte varietatea lor. Principalele criterii de
delimitare a tipurilor de credit sunt:
- persoana creditorului;
- modalitatea specifică de formare a capitalurilor disponibile;
- persoana debitorului;
- dimensiunea şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a
împrumutului;
- obiectul creditului şi sfera de utilizare;
- durata de constituire a capitalurilor disponibile şi utilizarea lor de către împrumutaţi.
113

lOMoARcPSD|4559975
Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat în cinci sfere
principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar şi creditul
de consum.
1. Creditul comercial
In derularea activităţii sale o firmă cumpără materii prime şi materiale pe credit de la
alte firme înregistrând în bilanţul contabil, la efecte comerciale de plătit, poziţia sa de debitor
faţă de furnizori. Acestea reprezintă instrumentele creditului comercial, cea mai importantă
categorie de credit pe termen scurt. Creditul comercial reprezintă circa 40% din pasivele
circulante ale întreprinderilor nonfinanciare, procent care poate fi chiar mai mare în cazul
firmelor de dimensiuni mici, întrucât acestea nu pot să se finanţeze din alte surse, bazându-se
în principal pe creditul comercial.
Creditul comercial este, aşadar, creditul acordat firmei de către furnizorii ei,
reprezentând cumpărarea de mărfuri pe baza unor efecte comerciale, cu plata lor ulterioară.
Acest tip de credit apare ca urmare a faptului că, în timp ce unii agenţi economici
dispun de mărfuri deja fabricate, gata de a fi vândute, alţi agenţi au nevoie de aceste mărfuri,
dar nu dispun de lichidităţile necesare pentru a le cumpăra. În acest fel, furnizorii de mărfuri
livrează produsele lor clienţilor de tip societăţi comerciale (întreprinderi productive sau de
servicii, comercianţi en-gros sau en-detail etc.) urmând ca aceştia să le plătească după
vânzarea lor către propria lor clientelă.
Creditul comercial are trei componente:
 o componentă comercială - ce derivă, în primul rând, din interesul furnizorilor
de promovare a vânzărilor;
 o componentă tradiţională, care rezultă din interesele comune ale părţilor de a-
şi fluidiza schimburile şi de a-şi diminua costurile de organizare; elasticitatea dovedită de
furnizor, prin creditul comercial, serveşte intereselor ambelor părţi şi facilitează circulaţia
mărfurilor.
 o componentă financiară – care rezultă din punerea la dispoziţia clientului,
pentru o perioadă de timp, a unei părţi din capitalul împrumutătorului, sub formă de marfă, cu
plată amânată.
Creditul comercial este o resursă principală şi convenabilă de finanţare a
întreprinderii, mai ales pentru firmele mai mici şi mai slabe din punct de vedere ai poziţiei lor
pe piaţă. O firmă care nu poate recurge la finanţare bancară poate să beneficieze de pe urma
creditului comercial datorită faptului că vânzătorul s-a familiarizat, prin experienţă, cu
cumpărătorul şi ştie că poate să îi acorde încredere.
Creditul comercial reprezintă un fel de subvenţie sau un instrument promoţional de
vânzare oferit de furnizor. In primul caz, poate apărea situaţia ca furnizorul să-şi vândă
mărfurile cu termene de credit mult mai lungi decât cele practicate de către firma
cumpărătoare faţă de proprii ei clienţi, situaţie în care furnizorul finanţează complet
cumpărătorul. Totuşi, firma cumpărătoare trebuie să se asigure că nu plăteşte de fapt un cost
ascuns de finanţare sub forma unor preţuri ale produselor mai mari decât cele ce s-ar putea
obţine în alte părţi. în al doilea caz, al utilizării ca instrument promoţional, de marketing,
cumpărătorul trebuie să fie atent atât la termenul de plată, cât şi la calitatea mărfurilor oferite,
în pofida preţului de achiziţionare redus.
Instrumentele de credit utilizate în cazul creditelor comerciale sunt reprezentate de
cambii şi alte efecte comerciale. Acest fapt permite transferabilitatea creanţelor către un alt
beneficiar (băncile, alte instituţii de credit), realizându-se modificarea calitativă a creditului,
din credit comercial în credit bancar.
Titlurile de credit
Relaţiile de credit pot lua în general forme diferite. De exemplu, un întreprinzător
114

lOMoARcPSD|4559975
poate vinde mărfuri pe credit altuia, fără a primi de la debitorul cumpărător un angajament de
plată scris, deci se nasc aşa-zisele relaţii de credit “pe cuvânt de onoare”. Asemenea relaţii
pot avea loc doar într-un cerc limitat de agenţi economici, cu legături strânse între ei, cu
încredere mare a creditorilor în debitori. Inconvenientul acestor relaţii de credit, în afară de
aria lor restrânsă, rezidă în faptul că, în caz de neplată la scadenţă, creditorul cu greu îşi
recuperează creanţa sa. De aceea, creditul este înscris în documente speciale, numite titluri de
credit, care-l determină pe debitor să-şi achite datoriile la termen. Titlurile de credit se mai
numesc şi înscrisuri cambiale31.
Cambia reprezintă o obligaţie scrisă ce conferă posesorului ei, beneficiarului sumei,
dreptul de a cere debitorului să plătească la scadenţă suma de bani specificată. Iniţial,
cambiile erau emise în scopul înlesnirii operaţiilor de preschimbare a monedelor care circulau
în anumite localităţi, în monede cu circulaţie în alte localităţi.
Astfel, după conţinutul lor, titlurile de credit se grupează în trei categorii32:

a) Titluri ce dau dreptul la o sumă de bani: efectele de comerţ (trata, biletul la
ordin, cecul), titluri emise de stat (obligaţiunilebonurile de tezur), bonurile de casă, cărţile de
credit, certificate de investitor, poliţe de asigurare ş.a.;
b) Titluri ce conferă dreptul asupra unor cantităţi de mărfuri aflate în depozite,
magazii, în docuri sau încărcate pe vase spre a fi transportate (titluri reprezentative):
conosamentul, recipisa de depozit, scrisoarea de trăsură, warantul etc.;
c) Titluri ce presupun drepturi complexe, patrimoniale şi nepatrimoniale (titluri de
participare): acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale.
Prima dintre categoriile de titluri de credit prezentate se încadrează în titlurile pe
termen scurt. Celelalte două categorii de titluri, din punct de vedere al creditului bancar, pot
servi doar ca garanţie a rambursării la termen a creditelor.
Titlurile de credit pe termen scurt
În cadrul acestor titluri de credit, pe o poziţie prioritară se situează efectele de comerţ
sau înscrisurile cambiale, care se pun în circulaţie ca urmare a unor activităţi comerciale,
când vânzarea-cumpărarea nu se face cu plata în numerar, “cash”, ci pe credit, cu plata la o
dată viitoare, stabilită de către vânzător şi cumpărător.
În funcţie de emitent şi angajamentul de plată luat, cambia poartă o denumire
specifică33:
- dacă obligaţia de plată este luată de debitor atunci când el emite titluri de credit,
cambia se numeşte bilet la ordin;
- când cel ce emite cambia este un creditor şi prin cambie se adresează unei terţe
persoane (debitorului), dându-i ordin să plătească, cambia se numeşte trată.
a) Biletul la ordin. În relaţiile de credit generate de biletul la ordin apar două persoane:
debitorul şi creditorul. Creditorul este şi beneficiarul titlului de credit. Caracteristica
principală a biletului la ordin este emiterea lui de către debitor în favoarea creditorului. Biletul
la ordin cuprinde anumite elemente obligatorii, fără de care el este nul.
Biletul la ordin cuprinde, într-o exprimare succintă, formularea: “La data de... voi
plăti(numele debitorului) suma..., data..., semnătura”.
b) Trata (cambia) sau poliţa cuprinde un ordin de plată necondiţionat dat de

creditor debitorului.
31
Turlic , V., Cocriş, V., ş.a., Monedă şi credit, Editura Junimea, Iaşi, 2011, p. 151
32
33
115

lOMoARcPSD|4559975
Trata se adresează debitorului şi conţine formularea: “La data de...(scadenţa), veţi

plăti...(numele beneficiarului) suma....., (numele trasului, semnătura trăgătorului şi locul de
plată)”.
La circuitul tratei participă, de regulă, trei persoane:

- trăgătorul(creditorul);
- trasul(debitorul);
- beneficiarul, care poate fi creditorul sau o terţă persoană, faţă de care creditorul are
obligaţia de plată.
În general, înscrisul cambial este şi un mijloc de stingere a unei obligaţii de plată a
creditorului faţă de o persoană. Altfel spus, cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face
să se plătească, la scadenţă, suma de bani determinată. Totodată, cambia este un angajament
de plată abstract fără vreo legătură expresă cu prestaţia economică care a stat la baza naşterii
ei, ca de exemplu, natura mărfii livrate cu plata amânată, cantitatea, preţul unitar, calitatea
mărfii etc. Angajamentul de plată necondiţionat cuprins în cambie favorizează circulaţia ei.
Cambia îşi poate schimba proprietarul. Înseamnă că înscrisul cambial este şi un mijloc
de stingere a unei obligaţii de plată a creditorului faţă de o terţă persoană căreia îi este debitor.
Astfel, vânzătorul pe credit al mărfurilor, care a primit o cambie de la un cumpărător, poate s-
o dea prin gir, altei persoane.
După natura operaţiilor ce stau la baza emiterii lor, cambiile sunt: comerciale,
financiare şi bonuri de tezaur.
Cambiile comerciale apar ca urmare a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de mărfuri
pe credit.
Cambiile financiare, numite şi cambii “de bronz”, se manifestă în legătură cu
obţinerea de împrumuturi de la bănci.
Circulaţia cambiilor are limite determinate întrucât ele sunt angajamente private,
circulă într-un cerc relativ restrâns de agenţi economici, bine informaţi asupra solvabilităţii
debitorului. Caracterul limitat al circulaţiei cambiilor a fost înlăturat prin înlocuirea
înscrisurilor cambiale cu bancnotele (bilete ale băncii centrale). Deoarece băncile de emisiune
sunt organisme puternice, au mari capacităţi de creditare, se bucură de sprijinul statului,
angajamentele lor de plată sunt acceptate de toţi şi circulă la scara întregii ţări.
Înscrisurile cambiale ajung, în marea lor majoritate, în circuitul bancar şi reclamă o
activitate operaţională şi de evidenţă amplă, care implică mult personal şi mari cheltuieli.
Un titlu de credit specific este cecul. Denumirea derivă din englezescul “check” ca şi
din franţuzescul “chéque”.
Prin cec, titularul unui cont bancar dă ordin băncii sale să plătească o sumă de bani
persoanei indicate în cec, în cazul cecului nominal, sau prezentatorului, în cazul cecului la
purtător. Pentru că disponibilităţile din contul bancar al titularului provin adesea dintr-un
credit acordat de bancă, cecul apare ca titlu al creditului bancar, spre deosebire de cambie care
este, de regulă, un titlu de credit comercial.
Ca şi în cazul tratei, cecul presupune prezenţa a trei protagonişti: trăgătorul (persoana
care dispune plata), trasul (banca solicitată să facă plata) şi beneficiarul (persoana desemnată
să încaseze suma). Spre deosebire de cambie, cecul este întotdeauna plătibil numai la vedere
şi nu poate fi tras decât asupra unei bănci.
Cecul tras şi remis beneficiarului reintră obligatoriu, prin intermediul acestuia, în
circuitul bancar şi face obiectul a numeroase şi costisitoare tratamente înainte de a fi încasat
de beneficiar. O fază a circulaţiei se consumă între emitent şi utilizator; o altă fază între
utilizator şi bănci; circulaţia interbancară are şi ea cel puţin două faze.
Pentru a profita de acest lung circuit, debitorul care deţine iniţiativa plăţii are tot
interesul de a întârzia plata efectivă. Or, fiecare zi de întârziere este o victorie pentru debitor
116

lOMoARcPSD|4559975
şi o pierdere de trezorerie pentru creditor (de pildă, expedierea cecului vineri seara).
În forma clasică, băncile eliberează carnete de cecuri în alb titularilor de cont, în baza
unor depozite constituite şi alimentate din depuneri şi credite acordate. Emiterea, semnarea şi
punerea în circulaţie a unor cecuri fără acoperire, respectiv fără a avea disponibil în cont la
banca plătitoare, constituie un delict penal în toate ţările.
Cecurile pot fi: de virament, certificate şi barate.
Cecurile de virament sunt cecuri de decontare şi servesc la trecerea sumei din contul
emitentului în cel al beneficiarului.
Cecul certificat (acceptat) este cecul prin care banca confirmă existenţa
disponibilităţilor în cont şi asigură pe beneficiar de plata cecului la prezentare. Cecul
îndeplineşte, cel puţin parţial, rolul de bani.
Denumirea de cec barat provine de la cele două linii paralele, în diagonală, trasate pe
cec. Acest instrument de plată şi de credit implică obligaţia de a efectua plata prevăzută în cec
numai de către o anumită bancă. Prin utilizarea cecului barat se evită folosirea cecurilor
pierdute, furate de la beneficiarii legali.
O formă particulară a cecului, ca înlocuitor al bancnotelor, este cecul de călătorie
(traveller cheque). Fizic, acesta este un imprimat tip bancnotă, având o anumită culoare,
gravură, filigran, prin care se are în vedere prevenirea falsificării. Acest cec urmăreşte
eliminarea inconvenientelor numerarului în timpul călătoriilor efectuate în ţară sau străinătate.
Spre deosebire de biletele de bancă, cecurile de călătorie se utilizează numai cu semnătura
titularului contului bancar.
O formă generalizată a cambiilor o reprezintă bancnotele, acestea fiind cambii ale
băncii de emisiune. Ele înlocuiesc în circulaţie cambiile comerciale cu caracter privat.
Bancnotele sunt poliţe asupra bancherilor, plătibile în orice moment posesorilor lor. Emiterea
bancnotelor se face având în vedere modelul clasic, în cadrul creditării circulaţiei mărfurilor şi
este legată de operaţiunile de scont. Deţinătorul bancnotelor este creditor, iar banca se găseşte
în postura de debitor. În condiţiile contemporane, emisiunea biletelor de bancă se face mai
ales, pe baza titlurilor creditului public.
Alte titluri de credit
Warantul este un titlu de credit format din două părţi: o parte numită recipisă, care
atestă că deţinătorul documentului are depozitate mărfuri de o anumită valoare într-un depozit
şi a doua parte, warantul propriu-zis, care se completează dacă documentul este prezentat unei
bănci pentru obţinerea unui credit, garantat cu mărfurile depozitate. în cazul nerambursării
creditului, banca intră în posesia mărfurilor gajate. Warantul poate fi nominativ, la ordin
(poate fi transmis prin gir altei persoane) sau la purtător.
Bonurile de casă
Bonurile de casă sunt titluri de credit emise de bănci (în acest caz se numesc şi
certificate de depozit), care s-au extins cu timpul şi la întreprinzători. Certificatele de depozit
sunt titluri de credit care atestă faptul că posesorul său a depus o sumă de bani la bancă pentru
o perioadă de timp stabilită. Prin intermediul bonurilor de casă sunt mobilizate disponibilităţi
degajate din economie pe termen scurt, în vederea acoperirii unor goluri temporare de casă ale
băncilor sau companiilor emitente. Bonurile de casă sunt purtătoare de dobânzi, aliniate la
nivelul pieţei, şi sunt negociabile, deci uşor transformabile în bani.
Bonurile de tezaur
Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat, în principal de administraţia
bugetului de stat (denumită, de regulă, Tezaur), pentru acoperirea unor cheltuieli bugetare
curente. Sunt purtătoare de dobânzi, diferenţiate în funcţie de durata împrumuturilor, şi sunt
negociabile, fiind considerate plasamente certe pentru deţinătorii de disponibilităţi prin
persoana debitorului (statul).
117

lOMoARcPSD|4559975
Bonurile de tezaur pot exista atât ca înscrisuri, deci tipărite, care circulă ca atare,
acestea fiind rezervate populaţiei şi agenţilor economici, cât şi ca bonuri de tezaur în cont
curent, care circulă numai în conturile deschise pentru deţinători la banca centrală, acestea
fiind rezervate instituţiilor financiare. Bonurile de tezaur sunt emise fie prin subscrieri curente
în condiţii dinainte stabilite, fie prin adjudecări la licitaţie, care permit diversificarea ofertelor
cu privire la rata dobânzii şi alegerea de către stat a celor mai convenabile.
Bonurile de tezaur reprezintă o formă specială a cambiilor, născute cu ocazia
contractării de către stat a unor împrumuturi la banca de emisiune, a unor împrumuturi pe
termen scurt (mai mic de un an). Statul se împrumută prin emisiunea bonurilor de tezaur
pentru a acoperi goluri de casă temporare. Adesea, împrumuturile contractate de stat la
institutul de emisiune pe baza bonurilor de tezaur nu se restituie la scadenţă şi ele se
transformă în sursă de acoperire a deficitului bugetar, în datorii pe termen lung faţă de bancă.
Cărţile de credit (cardurile bancare)
Cărţile de credit sunt titluri de credit întrucât servesc, pe de o parte, la obţinerea de
bunuri şi servicii pe credit, plata acestora urmând să se facă ulterior, iar pe de altă parte la
obţinerea de sume cu împrumut, ce vor fi rambursate ulterior. Se utilizează pe scară largă de
către persoenele fizice ca urmare a extinderii depunerilor în conturile curente, a „bancarizării
populaţiei” şi a dezvoltării tehnicii electronice de evidenţă.
Obligaţiunile
Obligaţiunile sunt titluri de credit prin care emitentul se împrumută pe termen mediu
şi lung în vederea mobilizării de capital suplimentar. Ele dau dreptul deţinătorului lor la o
remuneraţie fixă, sub formă de dobândă. Obligaţiunile pot fi emise de întreprinderi private sau
publice, de instituţii financiare, de stat şi de municipalităţi.
Acţiunile
Acţiunile sunt titluri emise cu ocazia constituirii unei noi societăţi comerciale sau a
majorării capitalului social al unei societăţi existente. Aceste titluri au o dublă calitate:
❖ calitatea de titlu de proprietate
în calitate de titlu de proprietate, acţiunea conferă deţinătorului mai multe drepturi: de a
avea un anumit număr de voturi în adunarea generală a acţionarilor, în funcţie de capitalul
subscris, de a alege şi de a fi ales în consiliul de administraţie şi în comisia de cenzori, de a
încasa un anumit dividend prelevat din profitul întreprinderii, dreptul la o parte din patrimoniu
în caz de lichidare, dreptul de a verifica bilanţul şi contul de profit şi pierderi etc.
❖ calitatea de titlu de credit
Calitatea de titlu de credit decurge din faptul că, investind capital în aceste titluri,
acţionarul avansează anumite sume emitentului, fără a exista în acel moment un schimb
echivalent, ca în orice relaţie de credit.
Certificatele de investitor
Certificatul de investitor este un titlu de credit care atestă faptul că posesorul său a
participat cu capital la un fond mutual de plasament (de investiţii). Aceste fonduri plasează
capitalurile colectate de la public în diferite valori mobiliare şi (sau) imobiliare, în vederea
fructificării sumelor depuse. Valoarea certificatelor de investitor creşte pe măsură ce sumele
colectate sunt investite şi aduc profit. Certificatele sunt răscumpărate de administratorul
fondului la valoarea la zi a acestora, formată din suma depusă şi o anumită cotă din profitul
realizat prin investirea sumelor depuse.
2. Creditul bancar
Creditul bancar este actul prin care banca pune la dispoziţia clientului sau se obligă să
pană la dispoziţia acestuia fondurile solicitate sau îşi ia un angajament, prin semnătură în
favoarea acestuia.
118

lOMoARcPSD|4559975
Sfera acestei forme de credit s-a lărgit foarte mult pe măsura dezvoltării fenomenelor
economice din societate, ajungând să reprezinte unul din cele mai uzuale moduri de creditare.
Acest lucru survine şi ca urmare a faptului că băncile dispun de resurse financiare deosebit de
mari pe care urmăresc să le valorifice prin acordarea de credite într-un volum cât mai sporit şi
la o dobânda cât mai avantajoasă.
Se consideră patru forme principale ale creditului bancar:
a) Cesiunea de creanţe materializate sau nu prin efecte, care pot fi scontate,
preluate în pensiune (prin aceasta înţelegând depunerea la bancă a titlurilor respective) sau
considerate ca avansuri.
b) Furnizarea fondurilor băneşti în cadrul unui contract, operaţiune cu
particularităţi multiple referitoare la: modul de acordare (una sau mat multe tranşe eşalonate),
modul de rambursare (în bloc, eşalonat, progresiv) şi asigurarea cu
garanţii (reale, personale).
c) Creditul prin semnătură, care implică angajamentul (obligaţia)
băncii:
- de a acorda un credit;
- de a se substitui clientului în cazul falimentului acestuia;
- de a acorda garanţii clientului facilitându-i astfel obţinerea de
credite de la alte instituţii;
- de a elimina constituirea de către client a unor depozite privind garanţiile.
d) Creditul pentru soldul descoperit în cont este o înţelegere între bancă şi client,
care ia forma unui împrumut pentru acoperirea soldului debitor din contul curent al clientului
până la o limită stabilită anterior. Costul creditului este mai scăzut decât în cazul unui
împrumut a cărui dobândă se percepe zilnic pentru acoperirea soldului debitor.
Sistemul de acordare general este linia de credit prin care se stabileşte limita maximă
de acordare a creditului (îndeosebi linia de credit confirmată). Linia de credit (revolving)
implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere de fonduri de către agenţii economici,
deoarece rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit obţinerea de noi credite în
condiţiile acordului de credit stabilite iniţial.Aceste credite contribuie îndeosebi la finanţarea
activelor circulante ale agenţilor economici.
Creditele explicite (pe stocuri, pe obiect, sezoniere, pentru producţia de export)
constituie o altă formă a creditului bancar. O formă specială o constituie creditele pentru
stocuri garantate prin Warant (garanţia pentru mărfurile susceptibile a fi gajate şi depozitate în
docuri sau aflate în curs de transport).
Creditarea creanţelor comerciale, care este preluarea contra monedă a creanţelor
comerciale ale agenţilor economici furnizori, asupra clienţilor săi, cea mai cunoscută
operaţiune în acest sens fiind scontarea.
Importanţa creditului bancar
Creditul bancar sporeşte puterea de acţiune productiva a capitalului, punând în
mişcare forţele economice latente şi contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii. Prin
creditarea agenţilor economici, băncile transformă economiile sterile în capitaluri productive.
3. Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă forma de credit în cadrul căreia intervin relaţii între, pe
de o parte, autorităţile de stat sau întreprinderi, în calitate de debitori care emit obligaţiuni, şi,
pe de altă parte, deţinătorii de obligaţiuni, persoane fizice sau juridice, în calitate de creditori
care îşi cedează capitalul în scopul obţinerii unor venituri sigure şi fixe.
Obligaţiunea este un titlu de credit reprezentând datoria pe termen lung pe care o are
emitentul obligaţiunii faţă de cumpărătorul acesteia şi prin care primul se angajează să
plătească celuilalt o dobândă fixă (numită cupon) pentru un anumit număr de ani până la
scadenţa datoriei şi să restituie împrumutul la scadenţă
119

lOMoARcPSD|4559975
Tipuri de obligaţiuni.În funcţi de modul de stabilire a cuponului acordat se disting mai

multe tipuri de obligaţiuni:
a) Obligaţiunile municipale reprezintă titluri vândute de stat şi municipalităţi, oraşe şi
diferă de alte titluri cu venit fix deoarece sunt scutite de impozit. Există două tipuri:
- obligaţiuni generale garantate de municipalitate
- obligaţiuni cu câştiguri – vândute pentru a finanţa un proiect, dobânda fiind plătită
din venit.
b) Obligaţiunile emise de societăţi sunt vândute de firme industriale, comerciale
etc. în scopul obţineriii fondurilor necesare realizării investiţiilor în active fixe (clădiri, hale,
depozite, echipamente, utilaje şi instalaţii) sau în fondul de rulment (necesarul de active
circulante utile producţiei).
Pe pieţele internaţionale de capitaluri, societăţile de rating prezintă un rol important în
contractarea de credite obligatare de pe pieţele financiare internaţionale. Ratingul este un
proces de evaluare a standardului financiar a unui titlu de împrumut, în scopul de a exprima o
apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor.
4. Creditul ipotecar
Această formă de credit este principala formă de finanţare a proprietăţilor imobiliare
alături de sursele proprii ale investitorilor.
Creditul ipotecar reprezintă un împrumut pe ipotecă, care poate fi însoţit fie de o
dobândă fixă, fie de una variabilă sau poate fi pur şi simplu un împrumut pe ipotecă cu
clauza rambursării progresive.
O trăsătură esenţială a creditului ipotecar rezidă în aceea că în cazul în care debitorul
întâmpină anumite dificultăţi financiare sau se află în pragul falimentului creditorul are
dreptul de a-şi recupera împrumutul prin vânzarea proprietăţii debitorului.
Ipoteca desemnează orice instrument sau formă legală care transferă un titlu asupra
unei proprietăţi în scopul acordării unei garanţii.
Creditul ipotecar este un credit pe termen lung. În afară de bănci, instituţiile care mai
constituie astfel de resurse de creditare sunt: casele de economii, băncile mutuale de
economii, companiile de asigurări pe viaţă.
5. Creditul de consum
Reprezintă creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale,
destinat acoperirii costului bunurilor şi serviciilor de care aceştia beneficiază prin reţeaua de
comerţ-servicii, dar poate fi şi operaţiunea de recreditare a creanţelor contractate anterior în
acest scop. Creditul de consum poate exista sub diferite tipuri.
Creditul cu rambursarea neeşalonată este considerat a fi un tip de credit deschis prin
care comercianţii oferă clienţilor solvabili posibilitatea de a cumpăra mărfuri potrivit
necesităţilor lor, urmând ca lichidarea sau regularizarea să se facă ulterior, conform propriilor
angajamente.
Cea mai mare parte a creditelor de consum se acordă, sub forma creditelor eşalonate,
ale căror condiţii (scadenţe, cuantumul ratelor) se stabilesc la acordarea lor. In cadrul acestui
tip de credit, o formă deosebită o constituie creditul revolving care s-a extins odată cu
amplificarea utilizării cărţilor de credit. Elementele sale caracteristice sunt:
- se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
- permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturile fie
direct, asupra creditorului, fie indirect prin cărţile de credit, la momentul considerat de el
oportun;
- plata poate fi efectuată fie în totalitate, fie prin plăţi părţiale, periodice funcţie de
posibilităţi.
Avantaje şi dezavantaje. Creditul de consum anticipează momentul intrării în
posesia bunurilor şi permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de
120

lOMoARcPSD|4559975
folosinţă îndelungată şi de valoare mare. El a contribuit rapid la creşterea în ritmuri rapide a

nivelului de trai a unei părţi mari a populaţiei ca şi la dezvoltarea pieţelor interne de
desfacere, mărind profiturile întreprinderilor din domeniul comercial şi productiv. În acelaşi
timp, în cazul în care condiţiile economice sunt de aşa manieră încât facilitează accesul la
importuri de calitate mai bună şi cu preţuri mai scăzute, creşterea necontrolată a acestei
forme de creditare poate avea efecte negative asupra industriei autohtone prin scăderea
vânzărilor, a profiturilor şi, deci, a producţiei, urmată de disponibilizări de personal sau
închideri de unităţi productive.
13.3. Dobânda şi managementul ratei de dobândă

Dobânda poate fi definită ca reprezentând o formă de remunerare a creditorului de
către debitor, pentru folosirea capitalului împrumutat.
Astfel, dobânda poate fi privită ca „preţ” al capitalului împrumutat şi poate fi analizată
atât ca mărime absolută cât şi în mărime relativă (sub formă de rată procentuală). Persoanele
fizice şi juridice acordă o importanţă deosebită nivelului ratei de dobândă:
- debitorii preferă un nivel scăzut al ratei dobânzii
- creditorii preferă un nivel ridicat al dobânzii.
Nivelul ratei dobânzii variază direct proporţional cu evoluţia ratei inflaţiei, adică creşte
atunci când riscul de inflaţie e mai ridicat şi invers.
3.3.1. Forme ale dobânzii
Există mai multe criterii în funcţie de care se face analiza tipurilor de dobânzi.
A. Din punct de vedere al băncii, se disting: dobânda bonificată şi cea percepută
a) Dobânda bonificată: reprezintă nivelul dobânzii cu care sunt remunerate
disponibilităţile băneşti ale celor care şi-au constituit depozite bancare. În general, dobânda
bonificată este mai scăzută decât dobânda percepută la credite.
Factorii care influenţează nivelul acestei dobânzi sunt:
rata inflaţiei
* rata de refinanţare (taxa oficială a scontului)
* ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.
b) Dobânda percepută: *exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care
beneficiază de creditele acordate.
Factorii de influenţă ai acestei dobânzi sunt:
 erodarea monetară
 nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare
 gradul de risc
 profitul bancar
 rezerva minimă obligatorie.
B. Din punct de vedere al nivelului la care se practică dobânda, se disting:
- taxa oficială a scontului (tos);
- taxa privată a scontului (tps);
- dobânda practicată între întreprinzători;
- dobânda practicată pentru titluri guvernamentale şi alte efecte de comerţ emise de
societăţi comerciale.
Scontarea: *reprezintă una dintre principalele operaţii active ale băncilor comerciale
prin care întreprinzătorul cedează băncii portofoliul de efecte comerciale, în schimbul unei
sume de bani, reprezentând valoarea nominală a cambiilor, diminuată cu un nivel al dobânzii,
numit scont.
Astfel, taxa privată a scontului (tps) este dobânda la care băncile comerciale scontează
cambiile prezentate de întreprinzători şi la care se acordă credite acestora.
121

lOMoARcPSD|4559975
Taxa oficială a scontului (tos) este acel nivel al dobânzii la care banca centrală
scontează cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlalte bănci
(dobânda de refinanţare). În condiţii normale, rata dobânzii percepută de banca centrală (tos)
este mai mică decât rata dobânzii încasate de băncile comerciale (tps). Prin manevrarea taxei
oficiale a scontului, banca centrală poate acţiona asupra volumului creditelor în economie,
asupra balanţei de plăţi externe, asupra atragerii de capitaluri străine. Reducerea tos
antrenează o reducere corespunzătoare a dobânzilor bancare, stimulează activitatea productivă
şi iniţiativa de a investi. În economia contemporană, ponderea creditelor acordate sub forma
scontului, este în general redusă, între 5-10% din suma totală a creditelor.
Dobânda practicată între întreprinzători se referă la dobânda practicată la vânzarea
mărfurilor pe datorie (creditul comercial) şi are cel mai mare nivel din economie.
C. Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei, se
realizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.
Rata reală a dobânzii, cea care exprimă creşterea puterii de cumpărare actuale se
obţine după ajustarea ratei nominale prin inflaţie. Corelaţia dintre cele două rate se realizează
prin expresia cunoscută sub denumirea “efectul Fisher”:
1+r n
( 1+r r ) = 1+r
inf , în care notaţiile au următoarea semnificaţie:
r r - rata reală
r n - rata nominală a dobânzii
r inf - rata inflaţiei.
Referitor la dobânda reală, trebuie subliniat că nivelul acesteia este influenţat de o
serie de factori precum: presiunea fiscală în economie, deficitul bugetar, cursul de schimb,
balanţa comercială şi de plăţi.
Înregistrarea unei dobânzi reale pozitive este rezultatul practicării unor dobânzi înalte
în termeni nominali, ceea ce semnifică, de asemenea, credite scumpe şi investiţii nerentabile.
Dobânda real negativă se manifestă atunci când rata nominală a dobânzii nu acoperă
rata inflaţiei. Astfel de dobânzi îi avantajează pe debitori şi conduce la scăderea încrederii
populaţiei în moneda naţională.
D. Din punct de vedere al perioadei t pe care se acordă creditul şi al capitalizării
dobânzii se poate face distincţia între dobânda simplă şi dobânda compusă
Dobânda simplă se calculează atunci când scadenţa nu depăşeşte 12 luni şi se aplică
formula:
C×r d ×z
D = 360 r d - rata anuală exprimată procentual
c – capitalul (credit sau depozit)
z – zile până la scadenţă
K(Cf)- = C + D – suma care trebuie rambursată la scadenţă debitorului sau care
trebuie plătită titularului de depozit (capital final). K (Cf)- capitalul final.
Dobânda compusă
Se utilizează în cazul în care scadenţele sunt mai mari de un an, caz in care se produce
capitalizarea dobânzii. Dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă
D=C n -C 0 C n - capital la scadenţă după n ani
n
C n =C 0 ( 1+r d ) C 0 - capital iniţial
r d - dobânda anuală exprimată procentual
n - numarul de ani până la scadenţă
122

lOMoARcPSD|4559975
Dacă perioada este exprimată în ani întregi, relaţia de calcul este:

C f −C 0i =Ci ( 1+r d )n −C i
D=
C f - capital fructificat
n
( 1+r d ) - coeficient de fructificare
Ci - capital iniţial
Dacă perioada este exprimată în număr întregi de ani şi în fracţiuni, dobânda se
calculează cu relaţia:
D=
[ n
C f −C i= C i ( 1+r d ) +
Ci ( 1+ r d )n ×n z ×r d
360×100 ] n ×r
(
−Ci =Ci ( 1+ r d )n 1+ z d −Ci
360×100 )
123

lOMoARcPSD|4559975
Capitolul 14 . TEHNICA CREDITĂRII BANCARE

14.1. Principii, reguli şi elemente tehnice specifice creditării bancare în
contextul economiei de piaţă
Experienţa a demonstrat că la baza oricărui sistem de creditare bancară stau cinci
principii de bază şi anume : - principiul intermediarului; - principiul documentării creditului; -
principiul garantării creditului; - principiul diversificării portofoliului de credite şi protecţiei la
risc; - principiul rentabilităţii bancare. Dintre acestea două principii sunt considerate
fundamentale pentru funcţionarea sistemului de creditare bancară şi anume:
principiul intermediarului – potrivit căruia banca, prin acordarea de credite clienţilor
ei, riscă, în primul rând, banii deponenţilor săi, iar în al doilea rînd, capitalurile sale, respectiv
banii acţionarilor săi. De aici derivă imensa responsabilitate pe care şi-o asumă managementul
unei bănci, deosebita prudenţă pe care trebuie să o promoveze şi să o etaleze în procesul
creditării.
principiul unei rentabilităţi rezonabile pe care trebuie să o înregistreze banca din
derularea afacerilor sale, astfel încât să fie în măsură să-şi acopere costurile, inclusiv riscul
rezultat din creditare şi să-şi recompenseze acţionarii pentru investiţia de capital făcută.
În fapt, tocmai în realizarea unui echilibru raţional, conştientizat, între aceste două
principii constă arta unei bune creditări şi esenţa unei bănci cu structură economico-
financiară sănătoasă. Factorii care trebuiesc luaţi în calcul de către bancherii preocupaţi în a
realiza un astfel de echilibru sunt: - calitatea clientului creditat; - destinaţia şi suma creditului;
- perioada creditării; - mijloacele prin care se va rambursa creditul; - dobânzile şi
comisioanele cuvenite, precum şi costul resursei folosite în creditare; - valoarea şi calitatea
garanţiilor asiguratorii prezentate de client; - constrângerile impuse prin politicile de creditare
aplicate de bancă într-o perioadă dată
Prin construcţia oricărui sistem de creditare bancară este necesar a fi rezolvate două
mari categorii de probleme. Prima categorie priveşte definirea principiilor de creditare, iar
ce-a de a doua are în vedere aspectele de natură tehnico-organizatorică, metodele, tehnicile şi
instrumentele prin care se înfăptuieşte creditarea bancară.
Banca realizează investigaţii pentru a defini potenţialul clientului ce urmează a fi
creditat, analizând aspecte ce, într-o bună măsură, dau conţinut însăşi regulilor tehnice de
creditare bancară
Se au în vedere:
 caracterul clientului, descris prin integritate, onestitate, educaţie şi reputaţie
socială, modul de respectare a promisiunilor în afaceri;
 competenţa clientului, accentul fiind pus pe legalitatea şi profitabilitatea
afacerilor derulate, inclusiv a celei ce urmează a se credita, prudenţa în afaceri,
strategiile de piaţă, politicile privind solvabilitatea, lichiditatea şi trezoreria
firmei, situaţia financiară prezentă şi viitoare, garanţia unui management
competent al afacerii;
 capitalul clientului, vizându-se a se stabili proporţia de participare a clientului
cu capital propriu la finanţarea afacerii şi, implicit, gradul de creditare a
acesteia;
 calitatea relaţiilor cu mediul de afaceri, urmărindu-se implicit relaţia cu
băncile, modul de onorare a obligaţiilor faţă de acestea, serviciul datoriei;
 calitatea garanţiei creditului, prin care se stabileşte dacă există capacitatea
rambursării creditului din afacere fără a se recurge la giranţi, dacă sunt oferite
garanţii adecvate şi suficient de substanţiale pentru a se asigura soliditatea
124

lOMoARcPSD|4559975
creditului. Garanţiile sunt absolut necesare deoarece banca se asigură că, în

situaţii neprevăzute şi nedorite, debitorul său va fi în măsură să-şi ramburseze
creditul din sumele rezultate din valorificarea acestora. Debitorul, prin
garanţiile oferite îşi asumă riscul afacerii alături de bancă, devine prudent.
Problemele de natură tehnico-organizatorică, cele privind metodele, tehnicile şi
instrumentele folosite în creditare sunt necesar a fi incluse în normele şi regulamentele proprii
fiecărei bănci şi sunt menite pentru a sprijini fundamentarea deciziei de creditare, pentru a
defini şi implementa politicile de creditare promovate de bancă la un moment dat. În
principiu, prin definirea acestora, se stabilesc elementele tehnice necesare derulării procesului
creditării.
Experienţa dobândită în domeniu, determină managementul băncilor comerciale, ca în
strategia de gestionare a portofoliului de credite, să se insiste cu precădere asupra
următoarelor aspecte:
 tipurile de credite pe care banca îşi propune şi este dispusă să le acorde;
 expunerile maxime faţă de debitori individuali, grupuri legate de clienţi,
sectoare de activitate, ramuri şi subramuri, zone şi ţări;
 diferenţele maxime între maturităţi pe care le acceptă banca potrivit politicilor
sale de gestiune a activelor şi pasivelor;
 baza de determinare a dobânzii creditului şi de stabilire a costului resursei;
 limita relativă aferentă expunerii la credite, precum şi limita absolută a
plafonului total de credite pe care banca doreşte să-l menţină pentru a realiza o
bună corelaţie între plasamentele în credite şi resursele de capital, pe de o
parte, între veniturile din dobânzi şi costurile resursei atrase, pe de altă parte;
 constrângerile impuse prin normele şi regulamentele emise de către autoritatea
de supraveghere a prudenţei bancare.
De altfel o bancă, care doreşte a fi productivă şi profitabilă în creditarea clienţilor săi,
este nevoită să-şi stabilească unele principii proprii prin care să se fundamenteze corect
decizia de creditare şi să limiteze riscul aferent, cum ar fi:
 acordarea creditului se face numai către clienţii identificaţi, acceptaţi şi
calificaţi, potrivit normelor băncii;
 creditul nu ar trebui acordat dacă sursa rambursării nu poate fi cunoscută sau
este una speculativă, precum şi în cazul în care nu se cunoaşte destinaţia
creditului solicitat;
 sursele colateralului, precum şi cele ale rambursării, să nu afecteze reputaţia
băncii sau să fie sancţionate de lege;
 valorificarea garanţiilor trebuie să fie sursa secundară şi nu cea principală
pentru rambursarea creditului;
 creditul acordat trebuie să se refere la o strategie de afaceri a clientului creditat,
agreată de bancă, iar utilizarea acestuia să poată fi urmărită;
 preţul creditului (dobânda) este bine a fi stabilit luând în considerare o estimare
a riscului, sens în care banca va folosi o metodă de evaluare a acestui risc;
 evitarea unor expuneri prea mari faţă de unii clienţi individuali, clasă de clienţi
sau sectoare de activitate;
 facilităţile pot fi acordate numai dacă riscul este menţinut între limitele
considerate acceptabile;
 atenţie deosebită creditării pe pieţe noi, a companiilor noi sau clienţilor nou
veniţi în afacerile băncii;
 riscul de mediu şi cel de reglementare trebuie întotdeauna luat în calcul;
125

lOMoARcPSD|4559975
 riscul de piaţă sau riscurile neprevăzute trebuiesc asumate de bancă numai faţă
de acei clienţi cărora li se poate acorda încrederea că îşi pot îndeplini
obligaţiile;
 dacă debitorul nu-şi îndeplineşte corect serviciul datoriei, creditul trebuie
gestionat conform unor strategii ferme de recuperare;
 clienţii creditaţi trebuie să furnizeze băncii la timp informaţii complete despre
afacerea lor şi performanţele realizate, corespunzătoare cantitativ şi calitativ;
 fiecare client creditat ar trebui să aibă un “ manager de cont”, desemnat de
bancă, a cărui responsabilitate să vizeze şi monitorizarea performanţelor,
verificarea sistematică a modului de derulare a creditului, inclusiv de
conservare a garanţiilor.
Prin aplicarea corectă a principiilor de creditare practic sunt abordate o serie de
aspecte care într-o bună măsură fac permisă reducerea consistentă a gradului de incertitudine,
practic de limitare a riscului de nerambursare integrală şi la scadenţă a creditului şi/sau de
neplată a dobânzii aferente acestuia.
Aceste principii sunt în conexiune cu şi privesc următoarele elemente tehnice de bază,
necesare creditării bancare:
 solicitantul creditului;
 cererea de creditare;
 rambursarea creditului;
 dobânzile şi comisioanele;
 garantarea creditului.
Solicitantul creditului
Acceptarea de către o bancă de a acorda credit unui client, reflectă, în fapt, punctul său
de vedere cu privire la capacitatea de rambursare, prezentă şi viitoare a acestuia. De aceea, o
etapă importantă în acordarea de credite este aceea de a avea cât mai multe informaţii cu
privire la persoana fizică sau juridică ce solicită creditul. Analiza de acordare a creditelor se
face diferenţiat de bancă, ţinându-se cont de măsura în care aceasta îşi poate cunoaşte clientul.
Analiza este diferită pentru un client nou faţă de cea pentru un client vechi, fidelizat. Dacă
clientul este unul vechi, analiza se bazează pe comportamentul anterior al acestuia etalat în
raporturile cu banca, referitor la creditele avute anterior, la serviciul datoriei, respectiv a
modului în care acesta a respectat graficul de rambursare a ratelor şi a efectuat plata
dobânzilor. În cazul în care acesta a avut un comportament adecvat, orice înnoire a unui credit
se va face luând în considerare, pe de o parte, comportamentul anterior, iar pe de altă parte,
obiectivele planului său de afaceri.
Analiza noilor clienţi este mai dificilă. În cazul în care solicitantul nu este un client
permanent al băncii atunci este necesar să se obţină referinţe satisfăcătoare despre integritatea
să morală, despre situaţia financiară a acestuia, care trebuie să corespundă pretenţiilor băncii
pentru a se putea evita riscul.
Analiza se concentrează în principal asupra următoarelor probleme considerate a fi
mai importante:
 domeniul de afaceri al firmei, obiectul sau concret de activitate, relaţiile cu partenerii
din ţară şi străinătate;
 situaţia financiară, modul de onorare a obligaţiilor şi de încasare a creanţelor;
 calitatea managementului firmei;
 performantele prezente şi cele viitoare, fluxurile prognozate ale firmei.
Cererea de creditare
Aspectele ce urmează a fi luate în considerare atunci când se analizează o cerere de
credite sunt în principal următoarele:
126

lOMoARcPSD|4559975
 competenţa legală a solicitantului;

 destinaţia creditului;
 suma solicitată, respectiv dimensiunea creditului;
 perioada pentru care se solicită creditul;
 variantele de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor prezentate de client;
 garanţiile suplimentare (asiguratorii) oferite de client pentru creditul solicitat;
 expunerea la risc şi marja de profit ce-i revine băncii în urma acordării acestui credit.
Competenţa legală a solicitantului
Aceasta se probează cu actele constitutive ale firmei, cu documente emise în baza
hotărârilor asociaţilor prin care o persoana fizică este îndreptăţită să angajeze societatea în
relaţie cu banca.
Destinaţia creditului
Aceasta trebuie bine definita atât de către client, cât şi de bancă şi consimţită de părţi
prin contractul de credit; se urmăreşte ca obiectul creditului să fie legal şi să fie în legătura cu
activităţile curente ale clientului.
Volumul creditului
Este esenţial ca banca să cunoască şi să definească un cuantum considerat normal al
creditului, deoarece, astfel, se evită riscul de nerambursare, ce poate apare în situaţia în care
se solicită un credit prea mare. Pe de altă parte, acest credit nu poate fi diminuat sub nivelul
minim, întrucât aceasta ar periclita din start derularea normală a activităţii clientului şi i-ar
împiedica dezvoltarea.
Pentru ca banca să se asigure de corecta dimensionare a volumului creditului, cererea
clientului trebuie susţinută şi de un cash-flow prin care se surprind lichidităţile curente,
veniturile şi cheltuielile, precum şi câştigul net prevăzut a se realiza. Prognoza trebuie să
cuprindă toate sumele atrase de client, inclusiv creditul solicitat, precum şi toate plăţile ce vor
include în mod necesar şi dobânzile datorate băncii pentru acest credit.
Variantele de plată. Perioada de rambursare a creditului.
Durata de rambursare a creditului poate fi identificată cu ajutorul cash-flow-ului. O
afacere de succes are de regulă nevoie de multe lichidităţi. Ca urmare rambursarea creditului
se recomandă să fie în rate valorice cât
Dobânzi, comisioane bancare, profitul băncii
Una dintre modalităţile prin care banca obţine profit este remunerarea creditului.
Dobânda activă, respectiv dobânda încasată pentru creditele acordate, precum şi
comisioanele, trebuiesc dimensionate în funcţie de piaţă, de cererea şi oferta pentru credit. Ele
nu trebuie să inhibe apetitul pentru credit al clienţilor şi să diminueze, în acest fel, potenţialul
de dezvoltare a afacerilor în economie.
Esenţial este ca marja dintre cele două rate, adică dintre dobânda încasată pentru
creditele acordate şi dobânda plătită deponenţilor pentru resursele atrase, să fie suficient de
mare pentru a permite băncii realizarea profitului său, fără a induce însă în economie un cost
excesiv al creditului bancar Un alt factor de care banca trebuie să ţină seama la dimensionarea
nivelului dobânzii, este acela ca dobânzile practicate să fie competitive, comparativ cu cele
percepute de alte bănci, real pozitive şi să măsoare, în acelaşi timp, riscul la care se expune în
relaţia cu clientul respectiv. În acest context, nivelul dobânzii poate fi structurat, de principiu,
astfel:
Db = Dra + Nch + Rcr + Prb
Unde: Db – nivelul în procente al dobânzii perceput pentru credite acordate;
Dra – nivelul în procente al dobânzii bonificate pentru resursele atrase;
Nch – nivelul relativ al cheltuielilor de administrare a băncii (în procente);
Rcr – prima de risc pentru creditul solicitat (în procente);
Prb – marja profitului brut sperat de bancă (în procente).
127

lOMoARcPSD|4559975
Activitatea de creditare a unei bănci şi deci asumarea de angajamente pentru clienţii

săi în acest context, presupune în mod necesar realizarea de venituri aferente din creditare,
concretizate în dobânzi şi comisioane.
Dobânda este considerată componenta de bază a veniturilor realizate din creditare şi
poate fi, după caz, dobânda curentă, dobânda restantă; şi dobânda penalizatoare.
Dobânda curentă este aferentă creditelor neajunse încă la scadentă şi este considerată
de către bănci o creanţă ataşată. Nivelul acesteia se stabileşte în procente, conform încadrării
solicitantului de credit în grila de dobânzi, funcţie de bonitate, se negociază fiind înscris drept
clauză în contractul de credit. Suma aferentă se calculează prin aplicarea nivelului procentual
stabilit prin contract la soldul angajat al creditului şi se percepe lunar, de regulă, în ultima zi
din lună. În cazul în care ultima zi din lună este o zi bancară nelucrătoare, dobânda se va
percepe obligatoriu în ultima zi bancară lucrătoare a lunii.
Formula de calcul folosită în acest scop este:
Szcc – soldul mediu zilnic al creditului curent angajat de client;

Dc – procentul de dobândă stabilit prin contract pentru creditul curent.
Nz – perioada, în zile, pentru care se face calculul
365 – numărul de zile calendaristice ale anului77
Dobânda restantă este dobânda curentă neachitată de către client la scadentă. Apariţia
acesteia pune în evidenţă existenţa unor disfuncţionalităţi în relaţia cu clientul şi obligă banca
la a efectua investigaţii pentru a stabili cauzele şi a lua măsuri preventive.
Dobânda penalizatoare (Dp) datorată de client băncii, se calculează prin aplicarea
procentului stabilit prin contractul de credit asupra soldului creditului restant şi, respectiv, a
dobânzilor restante pe perioada de la înregistrarea lor în contul de credit (dobândă) restant(ă)
până la data recuperării lor.
Szcr (Szdr) – soldul zilnic al creditului restant (soldul zilnic al dobânzii restante);
Dp – procentul de dobândă penalizatoare stabilit pentru creditul (dobânda) restant(ă).
prin contractul de credit.
Nz – perioada, în zile, pentru care se face calculul.
365 – numărul de zile calendaristice ale anului.
Nivelul dobânzilor este revizuibil pe toata durata de creditare, conform clauzelor
prevăzute în contractul de credit încheiat între bancă şi împrumutat.
Comisioanele reprezintă a doua componentă de bază a veniturilor băncii rezultate din
operaţiuni de creditare. Ele sunt destul de diversificate şi sunt menite să “acopere” băncii o
serie de costuri generate de activităţi complementare dar necesare creditării propriu-zise. Cele
mai reprezentative dintre ele sunt considerate următoarele:
Comisionul de analiză şi instrumentare, destinat acoperirii cheltuielilor ocazionate de
analizele premergătoare acordării/prelungirii/rescadenţării/reeşalonării creditului, de
verificarea documentaţiei necesare, de verificarea pe teren a existenţei şi stării garanţiilor, de
încheierea contractelor de credit/actelor adiţionale şi contractelor de garanţie. Comisionul este
calculat ca procent din volumul creditului acordat/rescadenţat/reeşalonat/reînnoit şi se percepe
integral la data semnării contractului de credit sau actului adiţional, folosindu-se formula:
Sc – suma (plafonul) creditului acordat/prelungit/rescadenţat/reeşalonat;

Ca – nivelul procentual al comisionului de analiză.
128

lOMoARcPSD|4559975
Acest comision se aplică şi în cazul suplimentărilor de credite, cu excepţia

redimensionării liniei de credit pe parcursul duratei de creditare aferent căreia a fost aprobat
plafonul iniţial al liniei de credit.
Comisionul de gestiune. Necesitatea acestuia este generată de acoperirea cheltuielilor
băncii ocazionate de gestionarea creditului, respectiv: urmărirea scadenţelor, a evoluţiei
situaţiei financiare a debitorului prin analiza lunară a balanţelor de verificare, de eventuale
comunicări şi notificări ale acestuia, telefonie, fax etc. Împrumutatul va plăti băncii un
comision de gestiune calculat ca procent din soldul creditului curent, suma percepându-se
lunar, odată cu dobânda. Formula de calcul folosită este:
Szcc – soldul mediu zilnic al creditului curent angajat; Cg – procentul comisionului de

gestiune.
Nivelul comisionului de gestiune este revizuibil pe toată durata de creditare, aceasta
fiind o clauză prevăzută în contractul de credit încheiat între bancă şi clientul împrumutat.
Comisionul de neutilizare a liniei de credit. Pentru utilizarea parţială a plafonului
aprobat al liniei de credit împrumutatul va plăti băncii un comision, calculat ca procent aplicat
asupra soldului zilnic al plafonului neutilizat, aferent liniei de credit. Acest fapt este justificat
economic, este conexat criteriilor ce ţin de eficienţa utilizării resurselor financiare ale
colectivităţii de care se dispune la un moment dat, comisionul având caracter de penalizare
pentru acele situaţii în care resursele mobilizate de bancă, puse la dispoziţia clientului, rămân
neangajate efectiv.
Comisionul de neutilizare se percepe lunar, odată cu dobânda, fiind stabilit astfel:
Szn – soldul mediu zilnic al plafonului neutilizat al liniei de credit;

Cn – procentul comisionului de neutilizare.
Nivelul comisionului de neutilizare este revizuibil pe toata durata de creditare, conform
clauzelor prevăzute în contractul de credit încheiat între bancă şi clientul împrumutat.
Comisionul de emitere/prelungire a scrisorilor de garanţie bancară. Se calculează ca
procent din valoarea scrisorii, în funcţie de destinaţia acesteia şi termenul pentru care ea se
eliberează. şi se încasează la data emiterii/prelungirii scrisorii de garanţie bancară, dacă prin
deciziile interne nu este prevăzut altfel. Formula de calcul este:
Vsg – valoarea scrisorii de garanţie emise/prelungite;

Csg – procentul comisionului de emitere/prelungire a SGB.
În situaţia în care se solicită emiterea/prelungirea de scrisori de garanţie bancară
garantate integral cu depozit colateral, de regulă, se percepe drept comision o suma fixă,
indiferent de valoarea acesteia, stabilită prin decizii interne ale fiecărei bănci.
Comisionul de modificare/anulare scrisoare de garanţie bancară se percepe sub
forma unei sume fixe, la data efectuării operaţiunii solicitate de client, pentru fiecare
modificare şi respectiv anulare, ea având loc înainte de încheierea valabilităţii sale.
Comisionul de avalizare este menit să acopere costurile serviciilor de analiză a
operaţiunii şi se percepe integral la data asumării angajamentului de către bancă. Se stabileşte
de către fiecare bancă prin decizii interne, fiind corelat cu riscul asumat.
Taxa de scont este suma reţinută de bancă din valoarea nominală a titlului de credit
supus scontării şi este destinată pentru acoperirea cheltuielilor sale şi asigurarea unui profit.
129

lOMoARcPSD|4559975
Aceasta taxă acoperă costurile serviciilor de analiză a operaţiunii privind bonitatea clientului,
riscul de bancă corespondentă, riscul de ţară ş.a. şi dobânda aferentă sumelor puse la
dispoziţia clientului, din momentul scontării şi până la data încasării efective a acestora de
către bancã. Se calculează prin aplicarea procentului reprezentând taxa de scont asupra valorii
documentelor scontate şi se încasează integral la data creditării contului curent al clientului.
Formula de calcul utilizată este:
Vs – valoarea documentelor scontate (bilet la ordin, cambie);

Ts – procentul taxei de scont
Nz – perioada, în zile, rămasă până la scadenţă.
365 – numărul de zile calendaristice ale anului
Agio este costul perceput de bancă aderentului pentru operaţiunile de factoring pe care
aceasta le efectuează. Agio este format din comisionul de finanţare şi comisionul de gestiune.
Factoringul este înţeles ca fiind operaţiunea prin care clientul, denumit aderent, transferă
proprietatea creanţelor (facturilor) sale comerciale băncii, aceasta asumându-şi obligaţia,
conform contractului încheiat, de a proceda la încasarea drepturilor băneşti ale acestuia,
uneori asumându-şi şi riscul de neplată a acestora.
Comisionul de finanţare se calculează la valoarea creanţelor finanţate de bancă prin
aplicarea procentului de dobândă la credit (conform încadrării clientului în grila de dobânzi
funcţie de bonitatea sa) pentru durata de creditare stabilită prin contract şi se încasează
integral la data creditării contului curent al aderentului. Suma este stabilită astfel:
Vzca – valoarea zilnică a creanţelor finanţate prin factoring;

D – procentul de dobândă stabilit.
Nz – perioada, în zile, pentru care se face creditarea.
365 – numărul de zile calendaristice ale anului.
Garantarea creditului
Decizia privind creditarea unui client trebuie să ia în mod necesar şi cu precădere în
considerare, capacitatea reală a clientului de a rambursa creditul din resursele proprii,
respectiv din derularea afacerii sale. Această decizie trebuie luată înainte de a se aduce în
discuţie garanţia. Băncile pretind în mod necesar garanţii asiguratorii pentru a se proteja de
pierderile potenţiale ce ar putea fi generate de situaţiile neprevăzute în care debitorii odată
intraţi nu mai sunt în măsură să ramburseze creditul. O astfel de protecţie este necesară
deoarece banca, creditând clientul, expune riscului resursele atrase de la deponenţi, precum şi
capitalul investit de acţionarii săi
Banca trebuie să ia în discuţie şi să analizeze valoarea reală a bunurilor ce se constituie
garanţie la creditul acordat şi totodată să aprecieze cât de uşor va putea fi aceasta transformată
în lichidităţi, în cazul extrem al valorificării ei prin execuţie silită.
Băncile comerciale pot acorda credite pe termen scurt, mediu şi lung cu diverse
destinaţii. În acordarea acestora, pe lângă respectarea principiilor cu caracter general
enumerate mai sus, ele mai iau în considerare încă câteva aspecte, ce îşi au o importanţă
aparte în procesul creditării, după cum urmează:
 operativitate maximă în relaţia cu clientul;
 creditele acordate unui singur client sau unui grup ce acţionează împreună, nu pot depăşi
20% din fondurile proprii ale băncii;
 prudenţa în acordarea creditelor se manifestă atât prin analiza atentă a bonităţii clientului, cât
şi în ceea ce priveşte motivaţia creditului, planul de afaceri, natura şi dimensiunea afacerii,
riscul pe care aceasta îl presupune;
130

lOMoARcPSD|4559975
 creditele acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca se supun unor reglementări
exprese şi se aprobă de către Consiliul de Administraţie al băncii.
 creditele mari, reprezentând cel puţin l0% din fondurile proprii ale băncii, se supun unor
raportări periodice către BNR, în calitatea ei de autoritate de supraveghere a prudenţei
bancare;
 întregul portofoliu de credite al băncii şi implicit fiecare credit acordat clienţilor, este supus
unei clasificări periodice, al cărei scop este acela de a se stabili performanţa şi riscul în
activitatea de creditare şi de a se determina, în consecinţă, necesarul de provizioane de risc.
14.2. Garanţiile creditului –tipologie, importanţă şi rol

În cazul acordării unor credite, băncile trebuie să se asigure suplimentar că acestea vor
fi rambursate la timp, astfel diminuându-se riscurile aferente operaţiilor de creditare. Drept
urmare, pe lângă analiza bonităţii clientului şi a obţinerii certitudinii că afacerea lui este sigură
şi eficientă, banca se mai asigură cu privire la rambursarea creditului acordat prin perceperea
de garanţii bancare. Garantarea creditelor este considerată unul din principiile de bază ale
creditării în condiţiile economiei de piaţă. Ea este întotdeauna conexată la ceea ce se numeşte
risc de creditare asumat. Garanţiile pentru creditele acordate pot fi delimitate în doua mari
categorii: a) garanţii reale şi b) garanţii personale.
Garanţiile reale
Ele se concretizează prin luarea sub gaj a unor bunuri mobile sau imobile, după caz, de
la persoanele fizice sau juridice care solicită creditul, bunuri, care în cazul nerambursării
creditului, vor fi valorificate de către bancă cu scopul recuperării creanţelor sale.
Formele garanţiei reale sunt gajul şi ipoteca. Persoana care constituie gajul sau ipoteca poate
fi tocmai debitorul, fie o altă persoana agreată.
Ipoteca
Este o garanţie reală imobiliară, fără deposedare, prin care se permite creditorului ca,
în situaţia în care creditul nu a fost rambursat la scadenţă, să urmărească imobilul ipotecat, să
ceară valorificarea garanţiei prin scoaterea lui la vânzare silită, din sumele încasate urmând
să-şi recupereze integral sau parţial creditul şi sau dobânda aferentă.
Obiectul ipotecii îl constituie întotdeauna bunurile imobile, adică terenurile şi clădirile.
Pentru a încheia contracte de ipotecă, valabile din punct de vedere juridic, este necesar ca
imobilele să fie în proprietatea celor care le aduc în garanţie şi să fie libere de sarcini. Este
necesar să fie verificate cu atenţie actele de proprietate sau să se ateste faptul că imobilul este
în proprietatea garantului şi că acesta este liber de sarcini.
Este necesar ca bunurile ipotecate să fie uşor vandabile, să fie amplasate în zone de
interes pentru cât mai mulţi potenţiali cumpărători, iar terenurile pe care sunt amplasate
clădirile să fie în proprietatea debitorului sau a garantului sau să fie în folosinţa acestora.
Bunul ipotecat trebuie evaluat în prealabil, motiv pentru care este absolut necesar ca
moderatorul de credit sau evaluatorul băncii să se deplaseze pe teren şi să prezinte în scris
opinia sa despre evaluare. Imobilele aduse în garanţie, vor fi asigurate obligatoriu la o
societate de asigurare autorizată, agreată de bancă, drepturile ce s-ar cuveni din despăgubiri
debitorului sau garantului, urmând a fi cesionate în favoarea băncii. Durata asigurării trebuie
să corespundă cel puţin cu durata acordării creditului.
Modalităţile de stingere a ipotecii sunt: stingerea obligaţiei principale, renunţarea
creditorului la ipotecă, prescripţia.
Gajul Este considerat acea garanţie reală care presupune, de regulă, deposedarea
debitorului de bunul gajat şi încredinţarea acestuia unei terţe persoane desemnate de părţi.Este
una dintre cele mai des utilizate garanţii în afaceri, inclusiv în creditarea bancară. Debitorul
131

lOMoARcPSD|4559975
nu poate pretinde restituirea obiectului gajat decât în momentul onorării integrale, în totalitate,
a datoriei sale către bancă.
Este important ca bunurile aduse în gaj să îndeplinească condiţiile de valabilitate ca şi
la bunurile ipotecate, iar în cazul garantării cu valori având un grad mare de lichiditate
(bijuterii, pietre preţioase etc.) acestea vor trebui expertizate.
Garanţiile personale
Ele se referă la garantarea de către o terţă persoană, fizică sau juridică, a
împrumutului contractat de către un debitor. În cazul în care persoana împrumutată nu
restituie creditul, terţul are obligaţia să plătească datoria din patrimoniul său, în contul
obligaţiei neonorate de către debitor.
Garanţiile personale se concretizează, juridic vorbind, în angajamentul făcut în scris
de o persoană fizică sau juridică, prin care aceasta se obligă, ca în cazul neexecutării obligaţiei
de către debitorul principal, să execute acea obligaţie în locul acestuia.
Garanţiile personale îmbracă două forme de bază: fidejusiunea şi cauţiunea.
Pentru a putea folosi fidejusiunea este necesar să fie încheiat un contract de credit prin
care fidejusorul se obligă să garanteze obligaţiile împrumutatului cu întregul sau patrimoniu.
Fidejusorul trebuie să fie o persoană fizică sau persoană juridică legal constituită, să fie
solvabilă, cu un patrimoniu suficient, pentru ca în cazul executării silite să fie posibilă
recuperarea tuturor creanţelor băncii.
Cauţiunea se concretizează, de regulă, într-o scrisoare de garanţie bancară care, în
conţinutul său, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu denumirea şi sediul băncii garante,
denumirea şi sediul persoanei garantate, denumirea şi sediul beneficiarului cauţiunii şi
valoarea acesteia, termenul de plată, termenul de valabilitate etc.
Părţile implicate în utilizarea unei scrisori de garanţie bancară sunt: ordonatorul, beneficiarul
garanţiei şi banca garantă.
Scrisorile de garanţie pot avea multiple destinaţii, printre care: pentru aprovizionarea
cu materii prime şi energie, pentru prestări de servicii, pentru plata taxelor vamale, pentru
participare la licitaţie, pentru garantarea unui credit, constituirea unui acreditiv etc.
Solicitanţii scrisorilor de garanţie, clienţi ai băncii, vor depune cererea tip însoţită de
documentaţia din care rezultă obiectul scrisorii de garanţie bancară. Etapele care trebuie
parcurse în analiza şi fundamentarea deciziei de eliberare a scrisorilor de garanţie sunt
aceleaşi ca şi la acordarea creditului. În mod deosebit, se vor avea în vedere: credibilitatea
clientului, reputaţia şi poziţia acestuia pe piaţă, calitatea relaţiei derulate până atunci de către
client cu banca, precum şi afacerea în sine şi garanţiile asiguratorii prezentate.
În ceea ce priveşte garanţiile aferente scrisorilor de garanţie acestea pot fi, după caz:
credite (aprobate anterior şi neangajate), depozite colaterale, disponibilităţi proprii şi garanţii
în valută primite de la extern, bunuri mobiliare şi imobiliare, titluri de credit valide şi sigure.
Alte garanţii
Alte garanţii percepute pentru un credit grupează un set de elemente precum gajarea
cambiilor şi biletelor la ordin, gajarea activelor necorporale şi nenegociabile, cum sunt
creanţele, gajarea actiunilor şi obligaţiunilor nominative.
Titlurile de credit oferă o garanţie reală daca sunt avalizate de o persoana solvabilă.
în caz contrar ele constituie o garanţie personală a garantului şi nu oferă dreptul de preferinţă
la executare, înaintea altor creditori.
Cambia
Aceasta este un înscris prin care emitentul, numit trăgător, dă un ordin plătitorului,
numit tras de a achita beneficiarului o anumita suma de bani. Cambia este valabilă atunci când
cel care o emite este comerciant şi are capacitate de exerciţiu; când există consimţământul
emitentului şi care nu este viciat; dacă există un obiect şi o cauză licită şi când este în formă
132

lOMoARcPSD|4559975
scrisă. Avalul cambiei este considerat, la rândul său, tot o garanţie de plată a cambiei prin
care o persoana îşi asumă obligaţia de a plăti la scadenţă întreaga suma înscrisă în cambie.
Biletul la ordin
Este un titlu de credit prin care o persoană numită emitent se obligă, mai degrabă
promite, să plătească beneficiarului său, la ordinul acestuia, o sumă în numerar, la o scadenţă
prestabilită şi într-un anumit loc.
Warantul
Warantul este o varietate a biletului la ordin. El este alcătuit din două părţi: recipisa de
depozit şi buletinul de gaj. Posesorul recipisei warant poate obţine credit bancar, girând
warantul în favoarea băncii.
Cecul
Este ordinul necondiţionat dat de un client bănci sale să plătească o sumă determinată
de bani unei terţe persoane. Cecul, pe perioada sa de valabilitate poate constitui o garanţie la
un credit bancar, dacă este girat în favoarea băncii.
Gajul general este mai rar utilizat pentru că este o garanţie la dispoziţia tuturor
creditorilor, sumele rezultate din executarea silită fiind împărţite între creditori, proporţional
cu creanţa fiecăruia.
Creditele pot fi garantate şi prin depozit bancar, scrisori de garanţie acceptate de
bancă, cambii şi bilete la ordin, avalizate de bănci corespondente sau alte instituţii financiare
agreate.
Se pot acorda şi credite fără garanţii reale, dar acestea se recomandă doar pentru un
termen scurt şi foarte scurt şi numai pentru clienţi consideraţi cu performanţe deosebite, fideli
băncii. În acest caz, riscul aferent unui astfel de credit este considerat minim, aproape
inexistent, dar, oricum este asumat de bancă.
Pentru ca băncile comerciale să aibă asigurată securitatea creditului investit,
continuitatea operaţiilor sale financiare şi reproducerea capitalului, este necesar, ca alături de
credibilitatea morală de care se bucură fiecare client cu o activitate economică performantă, să
fie totuşi solicitate şi garanţiile bancare, prevăzute prin lege. Acest lucru, la rîndul său,
trebuie să fie receptat de client nu ca o constrângere, ci ca o obligaţie morală a acestuia,
izvorâtă din conlucrarea lui cu banca, văzută ca partener de afaceri şi entitate responsabilă
public.
Prin normele interne de lucru ale multor bănci se stipulează că garanţiile constituite
din bunuri mobile de natura stocurilor să nu reprezinte mai mult de 20% din totalul
garanţiilor, excepţiile de la acest procent urmând a fi aprobate în mod expres de către
compartimentele abilitate din cadrul Centralei.
Pentru a putea fi acceptate de bancă, garanţiile reale trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
bunurile să fie în circuitul civil şi să se afle în proprietatea solicitantului sau a garantului;
proprietarul bunurilor să aibă capacitatea juridică de a le gaja sau ipoteca;
să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic etc.;
să poată fi transformate rapid în lichidităţi;
bunurile să fie în stare corespunzătoare de funcţionare;
să existe pieţe de desfacere şi potenţiali cumpărători pentru bunurile propuse drept garanţie;
bunurile să fie asigurate de către o societate de asigurări agreată de către bancă, iar asigurarea
bunului trebuie să fie permanentă pe perioada de creditare.
De asemenea, multe bănci comerciale acceptă garanţii personale la credite, de natura
biletelor la ordin/cambii şi scrisori de garanţie bancarã emise/avalizate de bănci comerciale,
pentru care, în virtutea relaţiilor de corespondent bancar, dispun de limita de expunere,
determinată conform unei metodologii specifice. În acest context, prezintă o importanţă
covârşitoare autenticitatea semnăturilor şi competenţelor de emitere/avalizare, care, conform
133

lOMoARcPSD|4559975
procedurilor, vor trebui verificate şi confirmate de către Departamentul Relaţii de

corespondent bancar, din Centrala băncii, la cererea serviciului credite din sucursală/Direcţiei
Credite, prin solicitări adresate obligatoriu în scris Centralei băncii avalizatoare/emitente sau
prin identificarea semnăturilor şi competenţelor prin confruntarea documentului cu Listele cu
specimene şi competenţe transmise anterior de băncile emitente/avalizatoare acestui
compartiment.
Neîndeplinirea condiţiilor de acceptare a garanţiilor, precum şi neidentificarea de
garanţii suficiente pentru a consolida creditul, conduce la imposibilitatea acordării sale, în caz
contrar banca asumându-şi un risc major.
Pentru bunurile aduse în garanţie sunt încheiate contracte de garanţie (imobiliare,
mobiliare) în funcţie de tipul garanţiei.
Aceste contracte se vor înregistra, în vederea îndeplinirii clauzei de publicitate, la
Judecătorie (cele de garanţie reală imobiliară) şi respectiv la Arhiva Electronică a Garanţiilor
Reale Mobiliare (cele de garanţie reală mobiliară).
Conform practicilor de creditare, banca poate acorda credite în lei sau valută cu
garanţii “depozite colaterale” constituite în acest scop, indiferent dacă acestea aparţin
rezidenţilor sau nerezidenţilor.
Asigurarea bunurilor acceptate în garanţie
În scopul diminuării riscului în activitatea de creditare, banca solicită beneficiarilor de
credite să-şi asigure bunurile aduse în garanţie - care se pretează asigurărilor - pentru
acoperirea unor riscuri considerate fireşti, la societăţi de asigurare agreate de bancă.
Bunurile aduse în garanţie se asigură pe toata durata creditării pentru riscurile specifice
fiecărei categorii de bunuri.
Pentru bunurile la care societăţile de asigurare încheie o poliţă numai pe o perioadă
limitată, împrumutatul se obligă, prin contractul de credit, să reînnoiască asigurarea înainte de
expirarea ei. În cazul în care împrumutatul nu reînnoieşte poliţa, banca are posibilitatea să o
reînnoiască din proprie iniţiativă, pe cheltuiala împrumutatului (clauza este înscrisă în
contractul de credit).
În momentul prezentării poliţelor, moderatorul de credite, împreună cu juristul va
verifica valabilitatea acestora, riscurile acoperite, valoarea asigurată, durata şi condiţiile
despăgubirii.
Moderatorul de credite va urmări ca valoarea asigurată să fie cel puţin egală cu
valoarea creditului şi dobânzilor plus o marjă de risc de 20 %.
Pentru autovehicule se va accepta numai asigurarea facultativă de tip CASCO, iar
pentru cele care execută transporturi internaţionale se va accepta numai asigurare de tip
“buchet” (CASCO, CMR, carte verde, asigurare transport).
Drepturile de despăgubire rezultate din poliţele de asigurare se cesionează în favoarea
băncii până la acoperirea integrala a datoriei. Împrumutaţii trebuie să prezinte poliţele de
asigurare în original cu menţiunea cesionării drepturilor de despăgubire în favoarea băncii.
134

Curs Final Finante Si Creditare 2018 Curs Iec Iedm 2018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Final Finante Si Creditare 2018 Curs Iec Iedm 2018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|4559975

Curs final Finante si creditare 2018 curs IEC IEDM 2018

Finante (Universitatea Stefan cel Mare Suceava)

StuDocu nu este sponsorizat sau avizat de nicio universitate

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

CONF. DR. APETRI ANIŞOARA NICULINA

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

8.3. Clasiicarea veniturilor bugetare................................................................................................69

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

CAPITOLUL I. STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE SISTEMULUI FINANCIAR

1.1. Conceptul de finanţe. Evoluţia finanţelor în istoria gândirii economice

Indiferent de orânduirea socială, în procesul procurării şi repartizării resurselor de care

Originea termenului „finanţe“

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Între relaţiile băneşti şi cele financiare există un raport ca de la

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani

Relaţii financiare Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a transferului de valoare

Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de

Finanţele publice sunt parte a unui întreg denumit finanţe. În literatura

Termenul de finanţe publice face referire mai cu seamă la plăţile

Potrivit celei mai simple accepţiuni referitoare la finanţele

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală potrivit căreia activitatea economică

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Drept urmare, studiul veniturilor şi cheltuielilor pe care

Finanţe publice vs. Finanţe private Tabelul 1.1.

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

finanţat (cheltuielile publice) guvernul estimarea veniturilor

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Economiştii recunosc statutul de ştiinţă al finanţelor. Fiecare ştiinţă în parte se

Finanţele au ca obiect de studiu15:

1.2. Funct)iile finant)elor

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

1.2.1. Functiile finantelor intreprinderii

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

 sa urmareasca lichidarea deficientelor, repararea prejudiciilor si

Fig. 2. Schema functiei fundamentale a finantelor private

1.2.2. Functiile finantelor publice

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Fig. 3. Functiile finantelor publice

1.3.Sistemul financiar: structură şi caracteristici

Într-o accepţiune modernă sistemul financiar reprezintă totalitatea instrumentelor,

Prin urmare, componentele sistemului financiar sunt:

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

3. fondurile speciale extrabugetare;

În continuare, prezentăm succint componentele sistemului financiar.

1. Bugetul de stat si bugetele locale

2. Asigurările sociale de stat

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

3. Fondurile speciale extrabugetare

4. Creditul public şi creditul bancar

5. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

Desc?rcat de Mirela Pintilie (mirela77p@yahoo.com)

CAPITOLUL II Mecanismul financiar