FUNCTII IN LIMBAJUL C

Apelul unei funcţii

În limbajul C funcţiile sunt de două tipuri:

funcţii care returnează o valoare la revenirea din ele;

funcţii care nu returnează nici o valoare la revenirea din ele.

O funcţie care nu returnează nici o valoare la revenirea din ea se apelează printr-o instrucţiune
de apel. Ea are următorul format:

nume (lista_parametrilor_efectivi); (*)

unde:

nume este numele funcţiei;

lista_parametrilor_efectivi este fie vidă, fie se compune din una sau mai multe expresii
separate prin virgulă.

Instrucţiunea de apel este un caz particular al instrucţiunii expresie. Parametrii efectivi (de la
apel) trebuie să corespundă cu cei formali (de la definirea funcţiei) prin ordine, tip şi număr.

În cazul în care o funcţie returnează o valoare, ea poate fi apelată fie printr-o instrucţiune de
apel, fie sub forma unui operand al unei expresii.

Observaţii:

1) Dacă nu dorim să utilizăm valoarea returnată de funcţia respectivă, apelul se face printr-o
instrucţiune de apel.

2) Dacă dorim să utilizăm valoarea returnată de funcţie, vom folosi apelul funcţiei drept
operand într-o expresie, operandul având formatul (*).

Exemple de apeluri de funcţii folosite până acum sunt apelurile funcţiilor standard printf,
scanf, getchar şi putchar. Funcţiile printf şi putchar au fost apelate prin instrucţiuni de apel,
valorile returnate de ele nefiind utilizate. În schimb funcţiile scanf şi getchar au fost apelate în
ambele moduri, atât prin instrucţiuni de apel, cât şi ca operanzi în diferite expresii

Prototipul unei funcţii

O funcţie poate fi apelată dacă ea este definită în fişierul sursă înainte de a fi apelată; nu
întotdeauna este posibil acest lucru şi în astfel de cazuri apelul funcţiei trebuie să fie precedat
de prototipul ei.
 Prototipul unei funcţii are ca scop să informeze compilatorul despre:

tipul valorii returnate de funcţie;

tipurile parametrilor.

În felul acesta, la apelul unei funcţii, compilatorul poate face teste cu privire la tipul
expresiilor care reprezintă parametrii efectivi, precum şi unele conversii necesare asupra
valorii returnate de funcţie.

Observaţii:

1o. Tipurile parametrilor pot să lipsească. În acest caz, compilatorul nu controlează tipurile
parametrilor efectivi, singura informaţie conţinută de prototip fiind tipul valorii returnate de
funcţia respectivă.

2o. Absenţa atât a prototipului unei funcţii, cât şi a definiţiei funcţiei înainte de a fi apelată
este posibilă; în acest caz se presupune că funcţia returnează o valoare de tip int.

3o. În practică se recomandă utilizarea prototipurilor pentru toate funcţiile înainte de a fi

apelate. În acest scop, ele vor fi scrise la începutul fişierelor sursă.

Formatele posibile ale unui prototip sunt:

formatul 1: tip nume (lista_declaratiilor_de_parametri);

formatul 2: tip nume (lista_ tipurilor_parametrilor);

formatul 3: tip nume (void);

formatul 4: tip nume ();

Formatul 2 este cel mai utilizat. Formatul 3 se poate folosi pentru orice funcţie care nu are
parametri. Formatul 4 se poate folosi pentru orice funcţie la al cărei apel nu se doresc teste
referitoare la tipul parametrilor efectivi.

Funcţiile din biblioteca standard a limbajului C au prototipurile definite în fişierele de tip .h.

Apel prin valoare şi apel prin referinţă

La apelul unei funcţii, fiecărui parametru formal i se atribuie valoarea parametrului efectiv
care-i corespunde. Deci, la apelul unei funcţii se transferă valorile parametrilor efectivi. Din
această cauză se spune că apelul este prin valoare (call by value). În anumite limbaje de
programare, la apel nu se transferă valorile parametrilor efectivi ci adresele acestora. În acest
caz se spune că apelul este prin referinţă (call by refference).
 Între cele două tipuri de apeluri există o diferenţă esenţială şi anume: în cazul apelului prin
valoare funcţia apelată nu poate modifica parametrii efectivi din funcţia apelantă, neavând
acces la ei. În cazul apelului prin referinţă, funcţia apelată, dispunând de adresele parametrilor
efectivi, îi poate modifica.

În limbajul C apelul se realizează implicit prin valoare. În cazul că un parametru este

numele unui tablou atunci transferul se realizează prin referinţă deoarece numele unui tablou
este un pointer şi conţine adresa primului element al tabloului. Transferul prin referinţă se
realizează cu ajutorul variabilelor de tip pointer şi cu ajutorul operatorului de adresă (&).

Revenirea dintr-o funcţie

Revenirea dintr-o funcţie se poate face în două moduri:

la întâlnirea instrucţiunii return;

după execuţia ultimei sale instrucţiuni, adică a instrucţiunii care precede acolada închisă ce
termină corpul funcţiei respective.

Instrucţiunea return are două formate:

return; sau return expresie;

Primul format se utilizează când funcţia nu returnează o valoare, iar cel de-al doilea când
funcţia returnează o valoare. În acest ultim caz, funcţia returnează valoarea expresiei
specificate.

Observaţie:

1o. Când revenirea se face după execuţia ultimei instrucţiuni a funcţiei nu se returnează o
valoare; revenirea în acest caz, se face ca şi cum acolada închisă de la sfârşitul corpului
funcţiei ar fi precedată de instrucţiunea return.

Exemplu: vom da un exemplu de apel al funcţiei care determină rădacina pătratică dintr-un
număr nenegativ.

#include<stdio.h>

double radacina_2 (double) // prototipul functiei

void main (void) // functia principala care citeste d

// si afiseaza radacina patrata din d

{ double d;

clrscr(); // sterge ecranul

if (scanf (“%lf”,&d) != || d<0)

printf (“numarul dat este eronat\n”);

else

printf (“d=%f, radacina patrata = %.10g\n”, d, radacina_2(d));

#define EPS 1e-10

double radacina_2 (double x)

{ double x1,x2,y;

x2 = 1.0;

do { x1 = x2;

x2 = 0.5 *(x1+x/x1); // formula de iteratie

if ((y=x2-x1) < 0) y = -y;

while (y >= EPS);

return x2;

Observaţie:

Limbajul C dispune de o bibliotecă matematică în care sunt incluse o serie de funcţii pentru
calculul valorilor funcţiilor elementare. Există o funcţie numită sqrt (cu prototipul double sqrt
(double);). Fişierul care conţine biblioteca matematică se numeşte math.h şi trebuie inclus în
fişierul sursă de lucru dacă se doreşte utilizarea funcţiilor definite în el.