Sunteți pe pagina 1din 103

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

(Note de curs)

Conf. univ. dr. Anisoara Popa

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

I. TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE - CADRU ŞI INSTRUMENT DE ANALIZĂ

CONSTITUIREA DISCIPLINEI DE TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Disciplina de Teoria Relatiilor Internaţionale este o apariţie relativ recentă în câmpul ştiinţelor socio-umane. Prima catedra de Relaţii Internaţionale, disciplina considerată genul sau proxim, a fost infiinţată acum opt decenii în Ţara Galilor, la Aberystwyth, iar primii autori care au conturat diferenta specifica a domeniului, Edward Hallett Carr şi Hans Morgenthau, au scris imediat înainte şi după al doilea război mondial.

Există însă antecedente semnificative pentru efortul de a înţelege bazele raporturilor dintre state, preocupările legate de natura relaţiilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii, cooperării internaţionale, recunoaşterii actorilor internaţionali care au precedat cu milenii apariţia domeniului academic. Istoricul Tucidide medita în secolul al V-lea î.Hr. asupra cauzelor conflictului interstatal. Creatori de sistem în filosofia politică precum Machiavelli (secolul al XVI-lea) şi Thomas Hobbes (secolul al XVII-lea) au studiat raportul dintre natura umană şi relaţiile interstatale. Jurişti precum Hugo Grotius (la începutul secolului al XVII-lea) au încercat să codifice juridic practici ale relaţiilor internaţionale, iar economişti precum Adam Smith (secolul al XVIII-lea) s-au interesat de impactul politicilor economice interne asupra legăturilor dintre state.

La început disciplina de Relaţii Internaţionale a fost înglobată în domenii de cercetare mai largi, a căror influenţă se manifestă şi astăzi (istoria relaţiilor diplomatice subsumată studiului istoriei politice; dreptul internaţional; economia politică internaţională etc.)

Desprinderea de aceste orientări tradiţionale, extrem de utile pentru studiul sectorial al domeniului si constituirea disciplinei de Relaţii internaţionale s-a realizat prin afirmarea autonomiei sale de cercetare în interiorul Ştiinţei Politice. Hans Morgenthau, cel care formula chiar domeniul noii discipline, afirma că Relaţiile Internaţionale se ocupă cu studiul raporturilor de putere dintre actorii internaţionali. Aşezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepţiunile lui -ca putere-forţă, putere-influenţă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de autoritate, legitimitate sau suveranitate. Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului mai larg al Ştiinţei Politice ce reprezinta genul proxim al noţiunii.

Diferenta specifică e reprezentată de studiul raporturilor dintre actorii internaţionali, raporturi ce au o realitate epistemică aparte. Cu alte cuvinte, nu putem asimila analiza puterii în Relaţiile Internaţionale cu celelalte abordări din Ştiinţa Politică, respectiv cu cercetarea raporturilor de putere dintre forţele politice interne.

Dupa alţi autori 1 , prin relaţii internaţionale înţelegem “disciplina care studiază interacţiunile dintre state şi, într-un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg”.

u-se de la problemele războiului şi ale păcii aflate la inceput în centrul preocupărilor sale si ajungând să cuprindă „ toate formele de interacţiune socială care scapă unei voinţe supreme ce reglementează pe un teritoriu dat, adică statului” 2 .

1 Anca Dinicu Acad F. terestre

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Teoria Relaţiilor Internaţionale reprezintă una din ramurile acestui domeniu al disciplinei de Relaţii Internaţionale. O împărţire mai degrabă tradiţională a preocupărilor din cadrul Relaţiilor Internaţionale cuprinde următoarele subdomenii 3 :

Teoria Relaţiilor Internaţionale (vizând construirea abordărilor intelectuale specifice de natură a oferi o

înţelegere cât mai profundă a fenomenelor studiate),

Istoria Relaţiilor Internaţionale (pentru evoluţia în timp a politicii mondiale),

Dreptul Internaţional

Studiile de Securitate (unde sunt cuprinse mai ales cercetările legate de supravieţuirea statelor şi

comunităţilor),

Analiza de Politică Externă

Studiile Strategice (aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear) şi

Economia Politică Internaţională (care urmăreşte evoluţia schimburilor ce traversează frontierele).

Trăsături ale imaginii disciplinei de RI

Cea mai pregnantă e imaginea de domeniu caracterizat de clivaje fundamentale generând „dezbateri

recurente de maximă importanţă care alcătuiesc problematica disciplinei de Teoria Relaţiilor Internaţionale

Dezbaterile majore purtate până în prezent au vizat, pe rând, raportul între natura umană prezumată şi evoluţia politicii internaţionale, opţiunea între metoda calitativă şi cea cantitativă, adevăratul rol al instituţiilor internaţionale în politica mondială sau provocările la adresa epistemologiei pozitiviste. Liberalii şi realiştii s-au confruntat asupra binomului putere-valori şi relevantele lor asupra politicii internaţionale.

- Astfel, prima dezbatere majoră a fost, conform perspectivei standard, cea dintre „idealismul” originar al disciplinei şi provocarea lansată de „realism”.

- „a doua mare dezbatere”, cum a fost numită de către participanţi, s-a desfăşurat între adepţii unei abordări „ştiinţifice”, „moderneşi cei ai abordării tradiţionale

Cea de-a doua dezbatere a fost declanşată de provocarea adresată de curentul behaviorist - ce insista asupra căutării maximei obiectivităţi în ştiinţele sociale - teoriilor şi metodologiilor dominante ale epocii.

- A treia dezbatere a vizat natura şi implicaţiile relaţiilor între actorii internaţionali. În „a treia dezbatere” una din părţi a fost „neorealismul”(realismul „nu era mort, dispăruse doar la suprafaţă”- Banks, 1984, p.13)- nu este prea clar cine era adversarul: „globaliştii”(Maghroori şi Ramberg, 1982); „pluraliştii”şi „structuraliştii”; „globaliştiişi „neo-marxiştii” ; “post-pozitivismul” ; “paradigma tranzacţionalăşi paradigma globalistă; “abordările tip societate globalăşi “abordările structurale” ; “interdependenţa” sau poate “ teoria critică a relaţiilor internaţionale” manual st pol, p. 354

2 Manual de Relaţii Internaţionale, coord. Miroiu, A., Ungureanu R-S., Editura Polirom, Iaşi, 2006. 3 Idem p. 15.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Theory of International Politics a lui Waltz a reprezentat unul din principalele obiecte ale celei de „ a treia dezbateri” fiind considerată un contraatac realist la adresa „politicii birocratice”, “interdependenţei”şi a altor preocupări substatale şi transnaţionale

Ultima dezbatere, încă în desfăşurare, se poartă mai cu seamă pe tema regulilor ce trebuie urmate în generarea cunoaşterii:

- o altă axă a dezbaterii e cea legată de opţiunea etnocentrism sau eurocentrism în abordările actuale.

Eforturile teoretice sunt dominate de rezultatele obţinute în SUA unde a avut loc revoluţia behavioristă ( comportamentalistă) şi de studille şi realizările din aria europeană şi euroatlantică. E vorba nu doar de aspecte cantitative ci şi calitative, in sensul valorilor promovate de aceste paradigme. Apare firesc intrebarea dacă o asemenea perspectivă poate oferi înţelegerea realităţilor din spaţii culturale non-occidentale, unde există o altă atitudine faţă de valorile naţionale şi spirituale, de timp, de acţiune, faţă de libertate, de drepturile şi indatoririle individului etc. Mai ales apariţia celui de al doilea centru strategic al lumii, “ aria pacifică” pune problema acceptării diversităţii şi a unei alte atitudini faţă de “celălalt.

În mod firesc, prin extinderea şi aprofundarea studiilor, cercetătorii în Relaţiile Internaţionale au făcut apel şi au integrat tot mai mult cunoştinţe şi din alte domenii, precum geografia, istoria, ştiinţele militare, economia, dreptul, ştiinţele sociale, ca să le numim doar pe cele cu influenţe mai vizibile.

Diversitatea aparatului conceptual şi instrumentarului metodologic folosite azi în Relaţiile Internaţionale demonstrează, totodată, pluralitatea informaţiilor folosite şi complexitatea construirii cunoaşterii ştiinţifice într- un domeniu în continuă expansiune.

Ca ştiinţă a socialului, Relaţiile Internaţionale au parte de problemele epistemologice şi metodologice cunoscute din alte domenii, doar că mult augmentate, sublinia Andrei Miroiu în Manualul de Relaţii Internaţionale 4 . Originile filosofice ale tuturor formelor de cercetare ale interacţiunii umane sunt însă cu mult mai evidente în acest domeniu, dată fiind şi gravitatea temelor discutate. Doar dacă ne gândim la subiectul războiului vom observa că se poate identifica o serie de întrebări - de pildă, „Poţi să-ţi ucizi semenul? Dacă da, când, cum şi de ce ? Dacă nu, care e alternativa ? " - la care nu se poate răspunde cu „adevărat" sau „fals". Istoria acestei discipline este una a dezbaterilor intelectuale ce urmează în cascadă, atât datorită abordării unei realităţi din ce în ce mai complexe, cât şi din cauza subtilităţii teoretice crescânde.

Din scopuri predominant didactice, vom urmări, pentru un plus de coerenţă şi claritate, prezentarea celor mai influente curente teoretice, discutarea acestor dezbateri făcându-se în subsidiar.

Relaţiile Internaţionale îşi.datorează numele faptului că, cel puţin iniţial, s-au concentrat asupra raporturilor dintre entităţile politice suverane care sunt statele.Ca şi celelalte domenii ale ştiinţei politicului, Relaţiile Internaţionale au constatat o puternică presiune a altor actori asupra mediului în care evoluează statele. Organizaţii interguvernamentale, corporaţii, reţele sociale diverse şi chiar indivizi ce acţionează în nume propriu invadează un spaţiu transfrontalier până de curând rezervat acţiunii etatice. Din acest punct de vedere, numele disciplinei ar trebui, probabil, revizuit şi transformat în Relaţii Transfrontaliere sau Politică Mondială. Majoritatea lucrarilor de literatură de specialitate păstrează, în linii mari, o abordare în care principalele subiecte de discuţie sunt statele, fiind făcute corecţiile necesare ori de câte ori tema specifică discutată o impune.

4

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Ca în orice altă ştiinţă, şi în Relaţiile Internaţionale se poate constata o continuă rafinare teoretică. Răspunsurile oferite de feluriţi teoreticieni de-a lungul timpului pentru decriptarea lumii pot oferi indicii în descoperirea marilor tendinţe ale politicii mondiale şi pot constitui un ghid pentru decidenţi politici. Din acest punct de vedere, şi Relaţiile Internaţionale sunt un domeniu pe care fiecare cercetător îl recreează individual. Scopul fundamental al acestui curs este acela de a oferi lectorilor săi cunoştinţele şi deprinderile academice minime necesare pentru a-şi construi propria cheie în înţelegerea unei realităţi vaste, dinamice şi provocatoare.

Nevoia de teorie sistemică şi structurală

Ca domeniu de studiu, viata internationala si politica internaţională este caracterizată de „legi", afirma Waltz, adică enunţuri care evidenţiază relaţii - invariante sau probabile - între variabile (mărimi care pot lua diferite valori). Teoriile sunt constructe intelectuale menite să explice legile: „O teorie este un tablou, mintal alcătuit, al unui tărâm sau domeniu de activitate limitat. O teorie este o prezentare a organizării unui domeniu şi a conexiunilor dintre părţile sale" (TPI, p. 35).

În cadrul unei teorii se combină enunţuri descriptive şi enunţuri non-factuale (asumpţii) teoretice, rolul acestora din urmă fiind acela de a da sens datelor. Asumpţiile trebuie judecate nu după corespondenţa lor cu realitatea, ci pornind de la capacitatea teoriei care le include de a explica domeniul cercetat. Un demers strict inductiv, concretizat prin emiterea de ipoteze pornind de la observarea realităţii, este ineficient: el va pune în evidenţă legi, însă nu va genera teorii. Teoria presupune îmbinarea inducţiei cu deducţia, pornind de la o idee novatoare, care ar trebui să se refere, sub o formă sau alta, la conexarea părţilor disparate din cadrul tabloului simplificat, în aşa fel încât să se poată spune lucruri noi şi relevante despre acel domeniu.

În domeniul politicii internaţionale, conchide Waltz, teoriile analitice - care tind să studieze elementele ansamblului şi relaţiile dintre ele - nu sunt adecvate. Domeniul trebuie abordat într-o manieră sistemică, pentru că „rezultatele sunt afectate nu doar de proprietăţile şi interconexiunile variabilelor, ci şi de modalitatea în care ele sunt organizate" (TPI, p. 72). Discuţiile din volumul Omul, statul şi războiul 5 , la care se adaugă noua direcţie de critică a teoriilor imperialismului, formulată în TPI, sugerează nevoia de construcţie a unei astfel de teorii. „Acolo unde similaritatea rezultatelor prevalează, în pofida schimbărilor produse în factorii care par să le producă, suntem înclinaţi să bănuim că abordările analitice vor da greş. Ceva acţionează constrângător asupra agenţilor sau este interpus între ei şi rezultatele la care acţiunile lor contribuie" (ibidem, p. 73).

Structura sistemului este cea care „acţionează constrângător" asupra agenţilor. Sistemul trebuie definit prin trei elemente: unităţile componente, interacţiunea dintre ele, respectiv structura. Unităţile componente sunt statele (sistemul politic internaţional este înţeles ca sistem de state), iar structura este definită drept un set de condiţii constrângătoare care afectează comportamentul unităţilor, modelând astfel procesul politic din sistem. Waltz defineşte structura sistemului pe trei eşaloane:

principiul organizator al sistemului,

specificaţia funcţiilor unităţilor, respectiv

distribuţia capabilităţilor între unităţi.

5 În continuare vom utiliza sigla OSR. Trimiterile sunt la ediţia în limba română, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Principiul organizator al sistemului internaţional este anarhia. Nu există nici o autoritate deasupra statelor - nimeni nu este îndreptăţit să comande, nimeni nu este obligat să se supună. Caracterul anarhic al vieţii politice internaţionale distinge acest domeniu de cel al politicii interne, caracterizat de ierarhie. O schimbare la nivelul principiului organizator - şi numai la acest nivel - ar semnifica o transformare de sistem.

În privinţa specificaţiei funcţiilor unităţilor, în cadrul sistemului internaţional statele se află în relaţii de coordonare, între ele neexistând o diferenţiere funcţională - statele sunt unităţi similare sau „asemenea". Prin contrast, în domeniul intern, relaţiile de supraordonare - subordonare încurajează diferenţierea dintre unităţi, fiecare specializându-se în îndeplinirea anumitor funcţii.

În fine, cel de-al treilea eşalon al structurii se referă la distribuţia capabilităţilor între unităţi. Statele au capabilităţi diferite de a-şi îndeplini sarcinile (similare), iar capabilităţile sunt subsumate conceptului de putere. însă cel de-al treilea eşalon se referă la putere nu ca atribut al unităţilor, ci ca o caracteristică la nivel de sistem: polaritatea, înţeleasă „distri-buţional" şi definită prin numărul marilor puteri din sistem. Polaritatea va condiţiona acţiunile statelor în arena internaţională, la fel cum, în politica internă, un anumit sistem de partide (definit prin numărul de partide relevante) condiţionează acţiunea unui partid politic oarecare. Astfel definită, structura se comportă ca un selector: fără a determina comportamentele actorilor, ea le constrânge, recompensându-le pe unele şi pedepsindu-le pe altele. Această influenţă se exercită prin intermediul a două mecanisme:

socializarea actorilor (statele) şi

competiţia dintre ei.

O teorie leagă, în principiu, un set de variabile independente de un set de variabile dependente: variaţia la nivelul primelor contribuie la explicarea variaţiei celor din urmă. Problema diferenţierii unei teorii sistemice de una non-sistemică presupune o discuţie despre localizarea celor două seturi de variabile: la nivel de sistem sau la nivelul unităţilor (Wendt, 1999, p. 11). într-un prim sens, o teorie este sistemică dacă variabilele dependente sunt plasate la nivelul sistemic. În domeniul internaţional, o astfel de teorie „internaţional- politică" ar fi sistemică dacă şi-ar propune să explice pattern-ul ale comportamentului statelor la un nivel agregat, la nivelul întregii „populaţii de state" (ibidem). Prin contrast, nu ar fi sistemică o teorie a politicii externe care şi-ar propune explicarea comportamentului unui stat oarecare. Teoria lui Waltz este, din acest punct de vedere, una sistemică.

„O teorie internaţional-politică", afirmă Waltz, „este menită, înainte de toate, să explice rezultatele internaţional-politice. De asemenea, ea ne spune câte ceva despre politica externă a statelor şi despre interacţiunile lor economice sau de altă natură. însă a afirma că o teorie despre economia internaţională ne spune ceva şi despre politică sau că o teorie despre politica internaţională ne spune ceva despre economie nu înseamnă că vreuna dintre aceste teorii poate sta în locul celeilalte" (TPI, p. 71). Aşadar, o teorie a politicii internaţionale, deşi „ne spune ceva" despre politica externă a statelor, nu trebuie considerată (şi evaluată ca şi cum ar fi) o teorie a politicii externe. În acest sens, trebuie menţionată remarca lui Wendt: „Este important faptul că în Relaţiile internaţionale se realizează ambele tipuri de teoretizare, însă variabilele dependente respective, comportamentul agregat versus comportamentul unităţii, se află pe niveluri de analiză diferite, şi astfel explicaţiile referitoare la ele nu sunt comparabile. Relaţia dintre ele este mai degrabă de complementaritate, decât de concurenţă" (Wendt, 1999, p. II). Din perspectiva variabilelor independente, o teorie este considerată sistemică (sau structurală) dacă evidenţiază potenţialul cauzal al structurii sistemului, în

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

explicarea comportamentului unităţilor. În cazul teoriei internaţional-politice, acesta este criteriul ce diferenţiază teoriile sistemice de cele „reducţioniste", care localizează variabilele independente la nivelul unităţilor (factori precum politica internă sau psihologia conducătorilor). Teoria lui Waltz, întrucât explică politica internaţională prin referirea la structură, are un caracter sistemic. Prin contrast, teoriile „reducţioniste" oferă explicaţii prin referire la agenţi (statele). Din nou, este relevantă observaţia lui Wendt: „Relaţia dintre cele două tipuri de teorii este concurenţială, sub aspectul ponderii relative a forţelor cauzale situate Ia niveluri diferite de analiză" (ibidem, p. 12). În ceea ce-1 priveşte, Waltz a afirmat în permanenţă ponderea cauzală superioară a nivelului sistemic, deşi a recunoscut că, în privinţa politicii externe, demersul trebuie completat prin luarea în considerare a nivelului unităţii.

Cum poate fi, eventual, construită o teorie a politicii internaţionale, care trebuie să clarifice un comportament nedefinit ? Aceasta este celebra întrebare din studiile internaţional-politice căreia nu i s-a dat un răspuns - şi mulţi cred că nici nu i se poate da." (TP1, p. 107)

Gândirea politică în domeniul Relaţiilor Internaţionale a fost structurată, încă de la început, de două mari direcţii de gândire filosofică, deja dezvoltate de gânditori clasici precum Thomas Hobbes, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau sau Machiavelli. Aceste două mari tradiţii filosofice dominante sunt: realismul şi liberalismul.

LIBERALISM SI INSTITUTIONALISM NEOLIBERAL

LIBERALISMUL consideră că natura umana este esenţialmente bună si oamenii îşi pot îmbunătăţi conditiile morale şi materiale , facand posibil progresul societăţii.Comportamentele umane rele sau daunatoare, precum injustitia sau războiul, reprezinta produsul unor institutii sociale inadecvate ori corupte si al neintelegerilor dintre lideri. Astfel, liberalii consideră ca injustitia, razboiul si agresiunea nu sunt inevitabile, dar ca ele pot fi limitate sau chiar eliminate printr-o reforma institutionala ori prin actiuni colective. In concordanta cu gandirea liberala, extinderea libertatii individului este cea mai buna alegere pentru democratie si pentru piata capitalista.

Originile teoriei liberale se regasesc in optimismul perioadei Iluministe, in liberalismul politic si economic al secolului al XIX-lea, precum si in idealismul wilsonian al secolului al XX-lea.Contributia iluminismului secolului al XIX-lea in privinta liberalismului consta in conceptia greaca si anumea, aceea ca indivizii sunt fiinte umane rationale, capabile sa inteleaga legile iniversale aplicabile, ce guverneaza atat natura, cat si societatea umana. Intelegerea acestor legi inseamna ca oamenii au capacitatea de a-si imbunatati conditia prin crearea unei societati juste. Daca nu se reuseste crearea unei societati juste, atunci greseala provine de la institutiile inadecvate, care sunt rezultatul unui mediu corupt.

Scrierile filosofului francez Baron de la Brede si ale lui Montesquieu (1689 – 1755) reflecta gandirea iluminista. Grupuri de state sunt unite cu respectarea legilor natiunilor, care regleaza conducerea chiar si in timp de razboi. Montesquieu a statuat optimist ca “se cuvine ca , in timp de pace, diferitele natiuni sa-si faca intre ele tot binele pe care il pot face, iar, pe timp de razboi, se cuvine sa-si faca cat mai putin rau cu putinta, fara a-si prejudicia interesele lor reale”.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

La fel, scrierile lui Immanuel Kant formeaza miezul gandirii iluministe. Dupa parerea lui kant, anarhia internationala poate fi invinsa prin actiuni colective – o federatie de state, in care suveranitatea sa ramana intacta. Kant a creat speranta ca oamenii vor invata sa evite razboiul, dar a si admis ca aceasta sarcina nu este usoara.

Liberalismul secolului al XIX-lea a preluat ieile rationalismului iluminist al secolului al XVIII – lea si le-a reformulat, preferandu-se democratia in defavoarea aristocratiei si liberul schimb in defavoarea economiilor planificate. Impartasind viziunea optimista a iluminismului asupra naturii umane, liberalismul secolului al XIX- lea priveste omul ca pe o fiinta capabila sa-si satisfaca nevoile si aspiratiile in mod rational. Aceste nevoi si aspiratii pot fi realizate mai eficient individual prin cautarea de catre fiecare a propriei lui libertati, neingradit de structurile statale.In concordanta cu gandirea liberala, autonomia si libertatea individuala pot fi realizate cel mai bine intr-un stat democratic, neingradit de restrictii guvernamentale excesive. La fel , libertatea politica se realizeaza mai usor in statele capitaliste, unde fiintele umane rationale isi pot imbunatati conditia, maximizand astfel atat cresterea economica individuala si colectiva, dar si bunastarea economica. Pietele libere trebuie admise si incurajate, iar guvernele trebuie sa permita schimburile si comertul liber. Teoreticienii liberali considera ca schimburile si comertul liber creaza interdependente intre state, astfel crescand costurile unui razboi.

Idealisml secolului al XX-lea a contribuit de asemena la liberalism, gasindu-si cel mai mare aderent in presedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, autorul Conventiei Ligii Natiunilor – de aici termenul “idealismul wilsonian”.Teorema clasica a idealismului este ca razboiul poate fi prevenit; mai mult de jumatate dintre cele 26 de prevederi al Conventiei Ligii sunt axate pe prevenirea razboiului. Conventia include chiar si o prevedere legata de notiunea de securitate colectiva, in care agresiunea din partea unui stat ar putea fi contracarata printr-o actiune colectiva, intruchipata intr-o “liga a natiunilor”.

Astfel, Liga Natiunilor a ilustrat importanta spatiului liberal asupra institutiilor nternationale care se ocupa cu tratarea chestiunilor de razboi, precum si oportunitatea unui forum multilateral pentru rezolvarea problemelor colective.De asemenea , liberalii cred si in legi internationale si instrumente legale – mediere, arbitraj si curti internationale. Unii liberali cred inca in faptul ca toate razboaiele ar putea fi eliminate prin dezarmare. Oricare ar fi solutia specifica recomandabila, bazele liberalismului sunt ferm incrustate in credinta existentei unui rationalism uman si a unui optimism nelimitat, care consta in aceea ca , prin cultura si educatie, oamenii pot crea institutii care sa-i reprezinte cel mai bine.

In perioada interbelica, cand Liga Natiunilor s-a dovedit a fi incapabila in mentinerea securitatii colective, precum si in timpul celui de al doilea razboi mondial,cand atrocitatea umana a determinat multe intrebari asupra bunatatii umane, liberalismul a fost supus unui intense interogări. S-a nascut umanitatea buna? Cum de o institutie moderna presupusa a fi foarte buna sa esueze atat de lamentabil? Liberalismul ca teorie s-a prabusit.

Incepand cu anii ’70, liberalismul a renascut sub forma neoliberalismului.

Institutionalistii neoliberali, precum Robert Axelrod si Robert O. Keohane s-au intrebat de ce statele au ales sa nu se implice in marea majoritate a cazurilor, chiar si in situatia unei anarhii in cadrul sistemului international. Unul dintre raspunsuri a fost gasit in simpla, dar, in acelasi timp, profunda poveste a dilemei prizonierului.

Dilema prizonierului este povestea a doi prizonieri, interogati fiecare separat pentru o presupusa crima. Cel care ii interoga a spus fiecarui prizonier in parte ca daca unul dintre ei marturiseste si celalalt nu, atunci cel care a marturisit va fi liber, iar cel care a pastrat tacerea va fi intemnitat pe termen lung. Daca amandoi ar marturisi, li

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

s-ar reduce termenul de intemnitare. Daca nici unul nu ar marturisi, atunci ambii ar primi pedeapsa minima din lipsa de probe. Solutia dilemei prizonierului? Ambii prizonieri vor marturisi si, astfel, fiecare va ispasi o pedeapsa mai lunga, decat daca ar fi cooperat pastrand tacerea.

Dar daca cooperarea nu izbuteste a se intampla? Fiecare prizonier se confrunta cu alegerea pe care trebuie sa o faca. Nici un prizonier nu stie ce va raspunde celalalt; pretul pe care il plateste daca nu marturiseste, in caz ca celalalt o face, este foarte mare. Deci ambii vor marturisi, fara a ajunge insa la un rezultat prea bun pentru fiecare.

Dar daca situatia se repeta, posibilitatea reciprocitatii determina o cooperare in mod rational. Daca cei doi prizonieri ar coopera intre ei, hotarand sa pastreze tacerea, atunci rezultatul ar fi cu mult mai bun pentru fiecare.Era in interesul fiecaruia sa coopereze! In caz similar, statele nu se confrunta cu aceeasi situatie; ele se confrunta mereu cu probleme specifice. Spre deosebire de liberalii clasici, institutionalistii neoliberali nu considera cooperararea dintre indivizi o caracteristica innascuta a umanitatii. Dilema prizonierului furnizeaza institutionalistilor neoliberali rationament pentru cooperare mutuala intr-un mediu in care nu exista nici o autoritate mandatara in asemenea cooperari.

Institutionalistii neoliberali ajung la aceeasi concluzie ca si liberalii – cooperare – dar explicatia lor pentru motivul necesitatii realizarii cooperarii este diferit. Pentru liberalii clasici, cooperarea reiese din institutii stabilite si reformate de oameni, care permit interactiuni cooperative si interzic actiuni coercitive. Pentru institutionalistii neoliberali, cooperarea reiese din aceea ca este in interesul participantilor sa coopereze, datorita interactiunilor continue dintre ei. Institutiile pot fi determinate chiar cu lezarea posibilitatii de cooperare, intrucat ei nu garanteaza cooperarea.

Pentru institutionalistii neoliberali, securitatea este esentiala, iar institutiile fac posibila realizarea acesteia. Institutiile furnizeaza cadrul garantat al interactiunilor; ele sugereaza care sunt perspectivele unor interactiuni viitoare. Aceste interactiuni vor surveni nu numai in aspectele legate de securitate, ci si in intreg ansamblul aspectelor internationale, inclusiv cele privind drepturile omului, mediul, imigrarea si economia.

Odata cu sfarsitul Razboiului Rece in anii ’90, liberalismul ca perspectiva teoretica generala a dobandit o noua credibilitate.Se disting doua categorii particulare.

Prima, cea a cercetatorilor pacii democrate, care incearca sa stabileasca de ce democratiile nu luptă

intre ele. O varietate de explicatii liberale furnizeaza raspunsul. Un argument este acela ca normele democratice si cultura inhiba agresiunea; liderii din cadrul acestor democratii sunt consiliati in a tinde catre restrangerea numarului factorilor de decizie pentru a reduce astfel riscurile unui razboi. Alt argument este acela ca institutiile internationale si transnationale leaga democratiile prin retele dense menite sa constranga unele comportamente. Aceste explicatii au la baza concepte liberale. Adeptii pacii democratice nu se bizuie inca totalmente pe explicatiile liberale. In concordanta cu un alt punct de vedere, democratiile nu au luptat intre ele dupa cel de al doilea Razboi Mondial, intrucat ele aveau un inamic comun, Uniunea Sovietica. Aceasta este o explicatie inradacinata in teoria realista.

In al doilea rand, dupa Razboiul Rece, teoriticieni precum analistul politic Francis Fukuyama nu vad

doar o renastere, ci o victorie a liberalismului international, in absenta oricarei alte alternative teoretice. El admite ca anumite grupuri, precum palestinienii si israelienii, vor continua sa aiba divergente. Dar, pe scara larga, conflictul este mai putin frecvent decat in perioada anterioara. Pentru prima data, Fukuyama

sustine ca exista posibilitatea unei “universalizari a democratiilor liberale vestice ca forma finala a

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

guvernarii umane”. Intr-adevar, omul de stiinta John Mueller, expert in ştiinţe politice, intareste si mai mult argumentul liberal. Asa cum duelul si sclavia, acceptate candva, au devenit inacceptabile din punct de vedere moral, si razboiul a inceput din ce in ce mai mult sa fie privit de lumea civilizata ca imoral si respingator. Terifiantele momente din cele doua razboaie mondiale au condus catre disparitia razboiului, spune Mueller.

Asa cum liberalismul ca perspectiva teoretica acceptata s-a dezvoltat si apoi a decazut, tot astfel a devenit si realismul contrapunctul teoretic major catre liberalism.

Concluzii:

ELEMENTELE CHEIE ALE TEORIEI LIBERALE / INSTITUTIONALISMULUI NEOLIBERAL SUNT URMATOARELE:

ACTORI CHEIE

IMAGINEA INDIVIDULULUI

OBIECTIVELE STATULUI

OBIECTIVELE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL

POSIBILITĂŢI DE SCHIMBARE

TEORETICIENI REPREZENTATIVI

Statele , organizatii nonguvernamentale, organizatii internaţionale

Bun de la natura, capabil de cooperare

Nu e un actor autonom, urmăreşte interese multiple

Interdependenta actorilor, este anarhic, se prezinta ca o societate internationala

Schimbarea e probabila, e un proces de dorit

Montesquieu, Kant, Wilson, Keohane, Mueller

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

REALISM SI NEOREALISM

Realismul, ca si liberalismul, reprezinta produsul unei lungi traditii istorice si filosifice, iar aplicabilitatea sa directa in problemele internationale este si astazi de actualitate. Realismul are la baza individul de un egoism primar si insetat de putere. Indivizii sunt organizati in state, fiecare dintre acestea actionand unitar in urmarirea interesului national, definit in termenii puterii. Aceste state exista intr-un sistem international anarhic,

caracterizat de absenta unei ierarhii autoritare. Sub aceasta conditie a anarhiei, in sistemul international, statele

se pot baza numai pe ele insele. Cea mai importanta preocupare a lor este sa-si gestioneze nesiguranta, care se

naste din sistemul anarhic. Ele se bazeaza pe faptul ca vin in ajutorul altor state pe care le sprijina sa mentina inclinata balanta puterii in favoarea acestora, precum si pe pastrarea sistemului international intact pe cat de neamenintator cu putinta.

Cel putin patru principii esentiale ale realismului se regasesc in Istoria razboiului peloponesian al lui Thucydides. Primul: pentru Thucydides, statul (Atena sau Sparta) este personajul principal intr-un razboi si in politica, in general. Celelalte personaje, precum institutiile internationale, nu prezinta importanta.

A doile: statul se presupune a fi un actor unitar: desi Thucydides include dezbateri fascinante intre diversi

oficiali din cadrul aceluiasi stat, el sustine ca odata luata o decizie de a declara razboi sau de a capitula, statul

vorbeste si actioneaza printr-o singura voce.Nu exista personaje care sa nu faca parte din conducere si care sa incearce modificarea deciziilor guvernului sau sa submineze interesele statului.

A treilea: factorii de decizie care actioneaza in numele statului, se presupune a fi personaje rationale. Ca

majoritatea grecilor educati, Thucydides considera indivizii ca fiind fiinte esentialmente rationale, care, in

luarea deciziilor, luau in calcul atat puterea, cat si slabiciunea dintr-o varietate de optiuni. Thucydides a admis

ca exista si impedimente pentru factorii de decizie rationali, precum ar fi modul de gandire al unora dintre lideri,

confuzii intre intentii si interese nationale, perceptia gresita a unora dintre caracteristicile factorilor de decizie omologi. Dar miezul notiunii ramane, adica factorii de decizie rationali urmaresc realizarea interesului national. De asemenea, pentru realistii moderni, deciziile rationale promoveaza interesul national – interesul statului –

oricat de ambiguu ar fi formulat acel interes national.

A patrulea: Thucydides, precum realistii contemporani, a fost preocupat de aspectele privind securitatea –

nevoia statului de a se proteja de inamicii interni sau externi. Un stat isi mareste nivelul de securitate prin cresterea capacitatilor interne, prin realizarea progresului economic si prin realizarea unor aliante cu alte state,

care au interese similare. De fapt, Thucydides a descoperit ca atat inainte, cat si in timpul Razboiului peloponesian, exista teama de rivalitate, ceea ce a motivat statele sa realizeze aliante, o decizie rationala din partea unor lideri. In dialogul melian, o sectiune a Istoriei razboiului peloponesian, Thucydides a pus clasica problema dintre gandirea realista si cea liberala: Au statele drepturi bazate pe conceptia ordinii morale si etice internationale, cum o sugereaza liberalii? Sau, in absenta unei autoritati internationale, factorul de decizie reprezint puterea unui stat?

ThucyDides nu a identificat toate principiile realismului. Intr-adevar, principiile si rationamentul realismului s-

au dezvaluit de-a lungul secolelor si nu toti realistii sunt de acord cu ceea ce ele reprezinta. De exemplu, sase

secole dupa Thucydides, episcopul crestin si filosoful St. Augustin (354 – A.D. 430) a adaugat un principiu realist fundamental, sustinand ca umanitatea este slaba, egocentrica si egoista, desi neaga acest fapt. St. Augustin dezaproba razboiul prin aceasta caracteristica primara a umanitatii. Desi unii realisti critica explicatia

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

biblica a lui Augustin pentru slabiciunea umana si natura sa egoista, unii realisti critica faptul ca indivizii sunt insetati de putere si preocupati de ei insisi.

Implicatiile pentru stat ale naturii slabe a umanitatii au fost relevate mai tarziu in scrierile filosofului politic italian Niccolo Machiavelli (1469 – 1527). El a sustinut in “Printul” ca un lider trebuie sa fie permanent preocupat de ideea ca securitatea sa personala, precum si cea nationala sunt amenintate in orice moment. Machiavelli a promovat realizarea aliantelor si a unor strategii ofensive si defensive in vederea protejarii statului.

Principiul fundamental acceptat de toti teoreticienii realisti este acela ca statele exista intr-un sistem international anarhic. Acest principiu a fost formulat pentru prima data de catre Thomas Hobbes. Hobbes a sustinut ca numai indivizii care apartin aceluiasi stat au responsabilitatea si dreptul de a se apara, deci asemenea procedeaza si fiecare stat in cadrul sistemului international. Hobbes a descris o situatie de anarhie internationala, in care tiparul statelor este “de a avea armele si privirea indreptate unii catre altii”.In absenta unei autoritati internationale, exista cateva reguli si norme care sa mentina existenta statelor.

In consecinta celui de al doilea Razboi Mondial,cea mai mare deziluzie a liberalismului, teoreticianul Hans Morgenthau (1904 – 80), specialist in relatii internationale, a scris sintezele realismului in politica internationala si a oferit accesul la metodologia pentru testarea teoriei sale. Pentru Morgenthau, ca si pentru Thucydides, Augustin si Hobbes, politicile internationale reprezinta o lupta pentru putere. Aceasta lupta poate fi explicata la cele trei nivele ale analizei: (1) slabiciunea individuala determina lupta pentru conservare; (2) statul unitar si autonom este implicat in mod constant in luptele pentru putere, prin detinerea controlului asupra balantei puterii prin putere si prin actiuni care sa mentina ceea ce este in interesul national; si (3) datorita faptului ca sistemul international este anarhic – nu exista o putere mai mare care sa puna capat competitiei – lupta este continua. Datorita imperativului de a asigura existenta statului, liberii sunt guvernati de un alt tip de moralitate decat indivizii obisnuiti. Moralitatea, pentru realisti, se judeca dupa consecintele politice.

La rândul său, un alt teoretician al relaţiilor internaţionale preocupat de relaţia dintre realitate şi ceea ce este dezirabil este Hans Morgenthau (1904-1980). Lucrarea sa, “Politics Among Nations: The Strugglefor Power and Peace” (1948), a devenit biblia realista dupa al doilea Razboi Mondial. Implicatiile politicii rezulta din teorie: cea mai eficienta tehnica pentru gestionarea puterii este detinerea controlului balantei puterii.

Morgenthau susţine necesitatea separării absolute dintre ceea ce este moral dezirabil şi ceea ce este politic real. Astfel că nu putem aplica în domeniul politicii concepte morale abstracte. Morgenthau susţine că realismul politic nu solicită şi nici nu scuză indiferenţa faţă de idealurile politice sau principiile morale, dar, într-adevăr, necesită o distincţie clară între ceea ce este dezirabil şi ceea ce este posibil, între ceea ce este dezirabil oriunde şi oricând şi ceea ce este posibil în condiţii concrete de timp şi spaţiu.

Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este mult mai complexă decât cea a lui Carr, complexitatea sa fiind dată de cele trei niveluri ale construcţiei filosofice:

a. Nivelul individual - natura umană este viciată, egoistă prin naştere, îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie (acel animus dominandi) şi neschimbătoare. Acesta este omul „politic". însă el nu constituie decât o parte a omului „real", care, în realitate, este un compozit de om politic, economic, religios, moral etc. Aceste caracteristici ale naturii umane se grupează în cele trei dimensiuni fundamentale ale acesteia: biologică, spirituală şi raţională. Diferenţa dintre cele trei dimensiuni o face în principal dorinţa omului de putere, care este caracteristică dimensiunii politice, raţionale. Din acest punct de

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

vedere, putem judeca deciziile oamenilor de stat din punctul de vedere al intenţiilor pe care le urmăresc în căutarea unor anumite poziţii de putere în sistemul internaţional. în 1939, Hitler a conceput o politică a relaţiilor externe care sâ-i justifice scopul de a transforma Germania într-un hegemon continental. Acest lucru se explică foarte uşor prin intermediul naturii umane a conducătorului însuşi, care resimte acel animus dominandi cu atât mai mult cu cât i se arată perspectiva unei puteri mai mari. în acest caz, nu numai că ia decizii politice în perspectiva interesului naţional orientat către maximizarea puterii naţionale, dar ca om, el ia decizii care să-i maximizeze propria putere.

b. Nivelul statal - statul (a se citi statul-naţiune) este principalul actor în relaţiile internaţionale. Sistemul internaţional este definit şi caracterizat de relaţiile (în cadrul său) dintre actori de un anume tip - statele-naţiune care domină gândirea în politica internaţională în epoca postwestfalică. Pentru Morgenthau, statul-naţiune este „punctul fundamental de referinţă al politicii externe". Starul este extrem de important în construcţia teoretică a lui Morgenthau, deoarece mediul internaţional este format strict din relaţiile între statele-naţiune în anumite condiţii. Astfel că statul are o serie de interese pe care şi le defineşte în termeni de putere, într-un mod raţional şi egoist, şi pe care le urmăreşte în vederea maximizării puterii şi securităţii proprii. Aceste interese pot fi uneori conflictuale, ceea ce poate determina declanşarea de conflicte armate. De exemplu, în 1916, SUA declara război Germaniei pe baza faptului că politica sa era una inacceptabilă din punct de vedere moral. în realitate însă, miza şi interesul Statelor Unite de a interveni în război au mers mai departe de atât: SUA încercase încă din vremea războiului americano-spaniol să limiteze accesul oricărei alte puteri europene în zona lor geografică de interes, emisfera vestică. în 1914, când în Europa cele trei puteri revizioniste, reunite sub numele de Puterile Axei, având în frunte Germania, declară război Serbiei, SUA realizează gravitatea situaţiei din punct de vedere al propriului interes naţional: o putere revizionistă în Europa, în special una precum Germania, ar putea periclita statusul Statelor Unite în emisfera vestică şi mai ales supremaţia americană asupra mărilor şi principalelor puncte ale rutelor comerciale din această zonă geografică. Ca atare, este perfect întemeiat motivul american de a intra în război împotriva Germaniei şi de partea Puterilor Centrale, pentru a restabili balanţa de putere în Europa. Dar Statele Unite nu au intrat în război pentru a opri injustiţia şi imoralitatea politicii Germaniei, ci pentru că poziţia sa de putere în cadrul emisferei vestice era ameninţată de destabilizarea balanţei de putere europene.

c. Nivelul sistemic - caracteristica principală a sistemului internaţional, care determină în mod fundamental relaţiile între statele-naţiune, este lipsa unei autdrităţi superioare recunoscută de state. Cu alte cuvinte, sistemul internaţional este anarhic. Acest principiu de ordonare a sistemului internaţional conferă statelor din interiorul său libertatea de a decide în mod suveran şi autonom care le sunt interesele şi care sunt cele mai bune metode şi căi de urmare şi promovare a acestora. Tensiunea existentă la nivelul sistemului - impusă de caracteristica sa de a fi anarhic - este amplificată de faptul că puterea statelor în sistem este inegal distribuită. Altfel spus, statele se diferenţiază între ele în funcţie de puterea pe care o deţin. însă puterea este întotdeauna relativă, ea nu poate fi măsurată cu exactitate, fiind mai degrabă o funcţie a unor elemente ale puterii naţionale: aşezarea geografică, resursele naturale, demografia, moralul naţional, caracterul naţional, calitatea guvernării şi a diplomatei, capacităţile tehnologice, economice şi militare. în funcţie de aceste variabile, fiecare stat îşi concepe propria politică externă. Dacă Statele Unite au avantajul de a avea o dimensiune continentală, fiind înconjurate de ape, un stat precum Franţa, care se situează pe continent, trebuie să-şi conceapă în mod diferit politica de apărare. în plus, un stat aflat în plină dinamică demografică are o bază de recrutare mult mai largă decât unul care se confruntă cu fenomenul îmbătrânirii populaţiei. Nivelul dezvoltării economice al unui stat este extrem de important din perspectiva potenţialului transformării capacităţilor economice în capacităţi

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

militare. Astfel că, la începutul primului război mondial, Statele Unite erau clar avantajate, având în vedere nivelul înalt de dezvoltare economică ce a putut fi rapid convertită în capacităţi militare - spre deosebire de Franţa, care, aflându-se în recesiune încă dinaintea izbucnirii războiului, nu şi-a putut reconverti cu aceeaşi uşurinţă capacităţile economice în putere politică.

Consideraţiile de la aceste trei niveluri de construcţie teoretică sunt prezentate de Morgenthau în cele şase principii ale realismului pe care le formulează în lucrarea sa Politics Among Nations: The Strugglefor Power and Peace:

1. Politica (internaţională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană. Aceasta, susţine

Morgenthau, este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra celorlalţi. Pe baza acestor legi obiective ale politicii ce îşi au originea în natura umană este posibil să concepem o teorie raţională a politicii internaţionale care să le reflecte fidel. Prin teorie, Morgenthau înţelege atât afirmarea faptelor, cât şi conferirea unui anumit sens acestora prin intermediul comparaţiei obiective şi detaşate dintre alternativele raţionale ale unui actor politic în anumite circumstanţe şi alegerea făcută de acesta. Comparaţia interesează însă în măsura în care ne raportăm la consecinţele politice ale alegerii făcute. în viziunea lui Morgenthau, există două posibilităţi: fie investigăm motivele şi intenţiile actorului politic în alegerea politică făcută, fie investigăm consecinţele acelei politici. în ceea ce priveşte însă prima variantă, ea nu ajută construcţia raţională deoarece faptul că îi cunoaştem unui actor politic motivele şi intenţiile nu garantează succesul politicii respective. Mai mult decât atât, faptul că un actor are o motivaţie bună şi intenţii bune în aplicarea unei politici nu garantează

succesul acesteia şi nici o serie de consecinţe benefice pe care, eventual, le-ar putea produce.

2. Interesul statelor este definit în termeni de putere - conceptul de putere este absolut necesar şi definitoriu

pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere între statele naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional. Totodată, puterea este conceptul care transformă politica într-o sferă autonomă în raport cu economia, morala, religia şi alte domenii. Totodată, conferă continuitate politicii externe a unui stat şi o consistenţă şi o coerenţă interne,-în ciuda legislaturilor interne diferite. Din acest punct de vedere, puterea nu mai lasă loc în relaţiile internaţionale unor interpretări fundamental eronate care explică politica externă prin motivele oamenilor politici care o concep sau prin preferinţele ideologice ale acestora. Toţi conducătorii şi oamenii politici şi toate statele caută să-şi maximizeze puterea şi securitatea în raport cu celelalte state din sistemul internaţional. Aceasta este logica pe care ele îşi structurează în orice moment politică externă, indiferent de motivaţie sau coloratură politică.

Interesul naţional, în sensul folosit de Morgenthau, este foarte aproape de acel raison d'Etat al lui Richelieu, care susţinea decizia politică şi acţiunea externă printr-o serie de motive circumscrise interesul statului de a câştiga cât mai multă putere în sistemul internaţional. Statul impune luarea unor decizii politice şi realizarea unor acţiuni externe care nu trebuie judecate în termeni morali, pentru că interesul statului este în primul rând acela de supravieţuire şi siguranţă naţională prin maximizarea puterii sale.

3. Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar fără un înţeles fix şi

definitiv. Acesta este conceptul-cheie al realismului clasic şi al politicii internaţionale. Toate statele acţionează în funcţie de interesele pe care şi le definesc singure în baza suveranităţii naţionale, în termeni de putere. Astfel că interesul devine parte a esenţei politice şi nu se alterează în timp sau spaţiu. Aşa cum susţinea şi George

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Washington, citat de Morgenthau, „interesul este principiul guvernant" al statelor şi acţiunilor lor. Chiar dacă interesul ca putere este neschimbat în ceea ce priveşte statul, circumstanţele şi condiţiile particulare în care acesta operează se modifică totuşi în timp( şi spaţiu, ele depinzând de contextul cultural şi politic general în care este plasat statul. Ca atare, politica externă, urmărind interesul fundamental al statului de a-şi maximiza puterea, este afectată de contextul imediat în care este elaborată şi aplicată. Astfel că poziţiile statelor în sistemul internaţional se modifică, balanţele de putere se modifică şi ele, ceea ce necesită implicit o adecvare a politicii externe, în vederea interesului fundamental, la noile condiţii în care se regăsesc. Iar reconsiderarea politicii externe a statului trebuie făcută având în vedere legile obiective ale politicii provenite din natura umană şi nu principiile morale abstracte (aşa cum sugerează idealismul).

4. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma lor abstractă, ci trebuie

filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. Principiile morale nu se pot substitui legilor obiective ale politicii internaţionale, deoarece ele nu sunt universale. Morala nu este unică în timp şi spaţiu - or, relaţiile internaţionale au nevoie de o serie de principii universal valabile în timp şi spaţiu. Puterea este astfel principiul suprem al relaţiilor internaţionale în paradigma realistă. Mai mult decât atât, nu putem judeca relaţiile internaţionale în termeni morali, pentru că aceştia nu sunt adecvaţi unei analize politice. Nu putem aplica acţiunii statelor aceleaşi precepte morale care funcţionează la nivel individual sau naţional, deoarece acestea se sprijină pe autoritatea naţională pentru a fi respectate şi aplicate. în sistemul internaţional anarhic însă, nu există o astfel de autoritate superioară care să reglementeze relaţiile dintre state - ca atare, aceste relaţii sunt reglementate de raporturile de putere dintre acestea. Mai mult decât atât, nu putem cădea în eroarea de a considera principiile morale individuale ca fiind aplicabile şi acţiunilor statului - deoarece, spre deosebire de individ, acesta are alte funcţii. Din acest punct de vedere, pentru stat, supravieţuirea naţională este un imperativ moral. Greşeala de a construi politica externă în termeni strict morali conţine două mari erori: pe de o parte, nu consideră cadrele de analiză a realităţii politice aşa cum este ea, legată de interesul naţional; pe de altă parte, nu ţine cont de faptul că la nivelul sistemului internaţional, în ciuda normelor legale universal recunoscute, statele nu sunt egale între ele (în termeni de putere, libertate etc). Aceste lucruri le reproşează Morgenthau şi izolaţionismului şi wilsonianismului american, care s-au concentrat pe o armonie de interese universale, în detrimentul interesului naţional american în emisfera vestică; astfel, wilsonianismul a condus la o extindere la nivel global a acţiunii Statelor Unite, care presupunea eforturi financiare mai mari, neglijând însă interesul propriu-zis american.

Din acest motiv, în relaţiile internaţionale este recomandată prudenţa, în sensul în care trebuie să judecăm acţiunile (chiar şi cele aparent morale, sau mai ales acestea) în funcţie de consecinţele politice pe care le vor produce. Astfel, trebuie dezvoltată şi asumată o etică politică prin care acţiunile politice să fie judecate în funcţie de consecinţele lor, spre deosebire de morala abstractă, care investighează conformitatea lor cu legile abstracte ale moralei. Există însă o mare interdependenţă între morală şi politică, în sensul că o politică fără nici un principiu moral călăuzitor s-ar transforma într-o Realpolitik lipsită de scrupule.

5. Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat ale unei naţiuni şi legile morale. în

lupta lor pentru maximizarea puterii şi securităţii, statele care deţin o putere semnificativ mai mare decât celelalte pot exercita presiuni pentru universalizarea, generalizarea aspiraţiilor lor morale. Aceasta este o formă ascunsă de politică imperialistă, dar care nu trebuie să devină categorie obiectivă de analiză a moralităţii statelor sistemului internaţional. Deşi puterile majore sunt cele care impun regulile după care se ghidează relaţiile interstatale, totuşi trebuie evitată situaţia în care acestea urmăresc să transforme sistemul după chipul şi

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

asemănarea lor. Acest lucru ar antrena o libertate şi mai mică a puterilor minore ale sistemului de a acţiona în relaţiile internaţionale. în plus, această situaţie lasă puterea majoră respectivă într-o situaţie relativ dificilă, transformând-o din promotoare în agent de menţinere şi îndeplinire a respectivelor norme morale. Mai degrabă decât să aducă pacea, o astfel de situaţie stabileşte parametrii unui nou conflict, deoarece statefe vor căuta întotdeauna o politică de putere unele în raport cu celelalte, alegând riscurile care provin din promisiunea câştigurilor rezultate dintr-un război în defavoarea păcii. Astfel, politica internaţională este percepută în mod esenţial ca fiind un joc cu sumă nulă, gândit în termeni de „câştigul propriu, pierderea adversarului".

6. Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte care trebuie să i se subordoneze. Astfel, dimensiunea biologică şi cea spirituală vor fi considerate secundare în raport cu cea raţională - politică. Lupta pentru putere şi dominaţie în raport cu ceilalţi, puterea şi voinţa de putere în sine diferenţiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea economică, morală, religioasă etc. Mai degrabă decât a se constitui într-un principiu propriu-zis, cel de-al şaselea punct reprezintă o statuare a autonomiei' domeniului politicii internaţionale ca domeniu de activitate şi cercetare distinct în raport cu celelalte. Acest lucru trebuie înţeles în contextul dificultăţilor pe care le-a întâmpinat încă de la început domeniul Relaţiilor Internaţionale, adesea încorporat ad-hoc în sfere mult mai cuprinzătoare, precum ştiinţele politice, economia etc.

Atat George Kennan (nascut in 1904), scriitor si membru in “State Department’s Policy Planning Staff” la sfarsitul anilor ’40 si apoi ambasadorul Statelor Unite in Uniunea Sovietica, cat si Henry Kissinger (nascut in 1923), consilier in politica externa si secretar de stat in peroada guvernarii presedintilor Richard Nixon si Gerald Ford, si-au fondat recomandarile politice pe teoria realista.

Kennan a fost unul dintre ctitorii politicii adoptate de Statele Unite in perioada Razboiului Rece, o interpretare

a balantei puterii. Scopul a fost prevenirea extinderii puterii Uniunii Sovietice in afara sferei sale de influenta (Europa de Est). Kissinger, in perioada anilor ’70, a incurajat detinerea controlului balantei puterii prin sustinerea unor puteri slabe, precum China si Pakistan, pentru a le folosi ca parghii impotriva Uniunii Sovietice

si pentru a contrabalansa cresterea puterii Indiei (India a fost un aliat al Uniunii Sovietice).

In timp ce realistii ofera prescriptii politice clare, nu toti realistii sunt de acord cu ceea ce inseamna o politica corecta. Realistii adepti ai teoriei defensive sustin, de exemplu, ca majoritatea statelor isi pot spori garantiile de securitate prin adoptarea unei atitudini defensive, fara a ameninta alte state, mai ales atunci cand balanta

ofensiva- defensiva favorizeaza partea aparata. In orice caz, este dificil, daca nu chiar imposibil, sa diferentiezi armele ofensive de cele defensive, putandu-se ajunge, deci, la situatia ca asemenea arme sa fie privite ca o amenintare la adresa celeilalte parti. Realistii adepti ai teoriei ofensive, pe de alta parte, sustin ca statele nu pot fi sigure in totalitate de intentiile celorlalte. Toate statele trebuie sa caute solutii pentru imbunatatirea reciproca

a pozitiilor lor si sa lupte pentru putere numai daca tinta lor este sa-si pastreze propria independenta.

De fapt, realismul cuprinde o familie de argumente inrudite, avand principii si premise comune. Nu este vorba despre o singura teorie.

In cadrul unei varietati de reinterpretari ale realismului, cea mai puternica este neorealismul (sau realismul structural), asa cum este descris in “Teoria politicilor internationale” a lui Kenneth Waltz. Walth preia aceasta reinterpretare clasica a realismului pentru realizarea unei teorii politice internationale realiste riguroase. Neorealistii sunt atat de curajosi, incat propun legi generale, capabile a explica evenimente: de aceea, ei incearca sa simplifice explicatii privind comportamentul.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Neorealistii creaza precedentul in analizele facute asupra structurii sistemului international ca un factor justificativ, asupra statelor, care sunt subliniate de catre realistii traditionali, precum si asupra caracteristicilor innascute ale fiintelor umane. Dupa parerea lui Waltz, cel mai important element de studiat este structura sistemului international. Structura unui sistem particular este determinata de principii ordinare, si anume absenta unei autoritati si distribuirea unor sarcini intre state. Aceste sarcini definesc pozitia unui stat in sistem. Structura internationala constituie o forta in sine; ea constrange comportamentul statului, iar statele s-ar putea sa nu fie capabile sa o controleze. In concordanta cu teoriile neorealistilor, mai curand structura internationala este cea care determina rezultate, decat statele individuale.

Ca si in realismul clasic, balanta puterii reprezinta miezul principiilor neorealismului. Dar, spre deosebire de realistii anteriori, neorealistii considera ca balanta puterii intre state este determinata de structura sistemului. Intr-un asemenea sistem, posibilitatile de cooperare internationala sunt, in mod logic, limitate:

Cand se are de a face cu posibilitatea cooperarii in vederea unui castig mutual, statele care se simt nesigure, trebuie sa se intereseze despre modul cum va fi divizat castigul. Ele nu sunt nevoite sa intrebe “Vom avea de castigat amandoi?”, ci “Cine va castiga mai mult?”. Daca un presupus castig va fi divizat, se spune, intr-un raport de doi la unu, ca un stat isi poate folosi castigul in mod disproportionat pentru implementarea unei politici care ar avea ca scop pagubirea sau distrugerea altora. Chiar si perspectiva unui mare si cert castig pentru ambele parti nu necesita o cooperare atat de lunga, astfel incat fiecare se teme cum vor utiliza ceilalti castigurile dobandite.

O problema se naste in privinta statelor preocupate de obtinerea castigurilor, intrucat aceste state intotdeauna

incearca sa-si maximizeze puterea in detrimentul celorlalte state, in vederea inbunatatirii sanselor lor de suprematie. Importanta puterii rezulta si din faptul ca statele ezita sa se angajeze intr-o cooperare, daca beneficiile ce urmeaza a fi dobandite vor fi impartite intre statele participante. Chiar daca cooperarea poate determina castiguri garantate pentru oricare dintre statele implicate, acestor castiguri ar trebui sa li se faca un discount din partea statului prin a carui cooperare se relizeaza cele mai mari profituri pentru celelalte state. In viziunea neorealistilor, in cadrul balantei mondiale a puterii, suprematia unui stat consta in a detine cat mai multa putere comparativ cu alte state, desi aceasta putere (inclusiv profiturile de pe urma puterii) este privita in termeni relativi.

Neorealistii sunt preocupati de asemenea, de problema inselatoriei. Statele pot fi tentate sa fraudeze unele acorduri, in scopul obtinerii anumitor avantaje in detrimentul altor state. Teama ca unele dintre state vor nega existenta unor acorduri de cooperare se intalneste mai ales in zonele militare, in care orice schimbare poate determina o modificare a balantei puterii. Propriul interes reprezinta un stimulent puternic, astfel incat un stat sa incerce sa profite de pe urma altuia. Constientizarea existentei unor astfel de stimulente combinata cu dorinta rationala a statelor de a-si proteja propriile interese, tinde spre impiedicarea cooperarii dintre state.

Adeptii teoriei au dezvoltat la fel de bine si alte interpretari ale realismului. In timp ce neorealismul simplifica teoria realista clasica, focalizand-o spre un nou miez de concepte (structura sistemului si balanta puterii), alte reinterpretarii determina cresteri ale complexitatii fenomenului. Profesor in cadru Universitatii Princeton, Robert Gilpin, in lucrarea “Razboi si modificari in viata politica”, ne ofera o astfel de reinterpretare. Acceptand

prezumtiile realiste care sustin ca statele sunt personajele principale, ca factorii de decizie sunt rationali, precum

si ca structura sistemului joaca un rol cheie in determinarea puterii, Gilpin studiaza 2.400 de ani de istorie,

descoperind ca “impartirea puterii intre state reprezinta principala forma de control in fiecare sistem

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

international”. Ceea ce Gilpin aduce nou este notiunea dinamismului, a istoriei ca serie ciclica de nasteri, a expansiunii si a decaderii puterilor dominante.Unde realismul clasic nu ofera un rationament satisfacator pentru decaderea puterii, o face Gilpin, bazandu-se pe importanta puterii economice. Hegemonii refuza, datorita acestor trei procese: cresterea marginala produce verficarea imperiului, ceea ce reprezinta un fenomen la nivel de stat; tendinta economica de a investi timp indelungat si bani putini, un alt fenomen la nivel national; raspandirea tehnologiei, fenomen la nivel de sistem, prin care noile autoritati provoaca hegemonii. Astfel, explica Gilpin, “dezordinea inlocuieste echilibrul si lumea se indreapta catre o noua runda de conflict hegemonic”.

Pe cand Gilpin aduce dinamism unei mai mari mase de teorii realiste, omul de stiinta Ann Tickner, specialista in politica, impreuna cu proprii sai colegi au adus complexitate realismului. Dupa Tickner, realismul clasic are la baza o notiune strict limitata la natura umana si la putere. Ea sustine ca natura umana nu este fixa si inalterabila; este multidimensionala si contextuala. Puterea nu poate fi pusa in ecuatie exclusiv alaturi de control si dominatie.Tickner considera ca realismul trebuie reorientat catre un spectru mai larg al notiunii de putere, unde puterea reprezinta abilitatea de a actiona la unison ori de a te afla intr-o relatie simbiotica (in ciuda competitiei existente). Cu alte cuvinte, puterea poate fi mai degraba un concept de conexiuni decat numai un concept de autonomie.

Pe scurt, nu exista o singura traditie a realismului politic. Exista, de fapt, “realisme”. Desi fiecare promoveaza un grup cheie de principii, totusi fiecare acorda in mod diferentiat importanta miezului problemelor. Ceea ce reuneste pe adeptii teoriei realiste – accentul lor pe statele unitare si autonome intr-un sistem anarhic international – ii distinge clar atat de liberali, cat si de radicali.

În concluzie, realismul este o paradigmă conservatoare a relaţiilor internaţionale, ce are la bază o concepţie a naturii umane neschimbătoare, dominată de voinţa de putere, de egoism şi de răutate. Ea este produsul încercărilor teoretice de a construi o teorie care să explice comportamentul statelor prin identificarea unor factori pereni, care se detaşează de circumscrierile situaţionale şi influenţează comportamentul statelor în sistemul internaţional. Principalul factor de acest fel este puterea. Punctul de plecare al teoriei realiste este natura sistemului internaţional, care este anarhic, ceea ce înseamnă că în cadrul sistemului internaţional nu există nici o autoritate executivă superioară statului, care să-i reglementeze comportamentul. Ca atare, statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acţiunile celorlalte state şi de propriile lor interese şi capacităţi. în momentul în care apar conflicte majore de interese între două sau mai multe state, conflictul este inevitabil, în lipsa unor mecanisme care să-1 suplinească. Aşadar, în sistemul internaţional, statele sunt întotdeauna suspicioase cu privire la ameninţarea cu folosirea forţei asupra lor de către alte state. De aceea, ele caută constant să-şi maximizeze puterea în vederea maximizării propriei securităţi. Balanţa de putere în această situaţie nu este decât un mecanism de reducere a posibilităţilor de izbucnire a războiului şi a conflictelor. Această concepţie realistă asupra sistemului internaţional se potriveşte în foarte mare măsură cu modelul mesei de biliard, în care sistemul internaţional este privit ca o masă de biliard pe care evoluează statele, asemenea unor bile de biliard, între care ciocnirile sunt neregulate şi inevitabile 6 .

6 Textele esenţiale ale realismului clasic sunt date după E.H. Carr, The Twenty Years' Crisis: 1919-1939. An Introduction to the Study of International Relations, Macmillan, New York, 1978 şi Hans Morgenthau, Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace, ediţia a Vi-a, Alfred A. Knopf Inc., New York.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Concluzii:

ELEMENTELE CHEIE ALE TEORIEI REALISTE/NEOREALISTE SUNT URMATOARELE:

ACTORI CHEIE

Sistemul internaţional, statele

 
 

Vizează

puterea,

mândria,

acţionează

OBIECTIVELE INDIVIDULULUI

antagonic

OBIECTIVELE STATULUI

Vizează puterea, e un actor unitar, urmăreşte interesul naţional

OBIECTIVELE

SISTEMULUI

Este anarhic, păstrarea stabilităţii prin balanta de putere

INTERNAŢIONAL

POSIBILITĂŢI DE SCHIMBARE

Un scăzut potenţial de schimbare

 
 

Predecesori-

Tucidide,

Sf.

Augustin,

Machiavelli, Hobbes

TEORETICIENI REPREZENTATIVI

Morgenthau, Waltz, Gilpin Mearsheimer

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

Teoriile geopolitice

Pentru explicarea evenimentelor politice, sociale, economice, teoreticienii ştiinţei geopolitice au elaborat o serie de modele explicative, care, prin aplicare, au fundamentat un anumit comportament în relaţiile internaţionale.

Evoluţia geopoliticii este astfel marcată de geneza teoriilor ce explică comportamentul geopolitic al actorilor politici, sociali şi economici în cadrul sistemului internaţional.

Încă de la începuturile ei, geopolitica îşi bazează raţionamentele pe teorii specifice, chiar dacă uneori, greşit, domeniul teoriilor, ideilor, conceptelor şi, în general, al întregii construcţii ştiinţifice a fost considerat secundar în raport cu preocupările practice.

În acest sens, se impune o prezentare detaliată a principalelor teorii geopolitice, care vin să completeze aparatul metodologic impus unei ştiinţe în formare.

Abordarea teoriilor geopolitice va fi realizată într-o ordine cronologică 7 ; în cadrul celor două direcţii fundamentale ale gândirii geopolitice: geodeterministă şi geostrategică. În categoria teoriilor geodeterministe se încadrează teoria statului organic şi teoria spaţiului vital. In categoria teoriilor geostrategice intră: teoria puterii maritime, teoria puterii continentale, teoria ţărmurilor, teoria puterii aeriene, teoria spaţiilor globale.

7 Abordarea cronologică evidenţiind cel mai bine evoluţia gândirii geopolitice în raport cu contextul general istoric.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

TEORII GEOPOLITICE

TEORII GEOPOLITICE

TEORII GEOPOLITICE
TEORII GEOPOLITICE
Note de curs Anul I, semestrul I TEORII GEOPOLITICE CURENTUL GEODETERMINIST CURENTUL GEOSTRATEGIEI

CURENTUL

GEODETERMINIST

CURENTUL

GEOSTRATEGIEI

CURENTUL GEODETERMINIST CURENTUL GEOSTRATEGIEI FRIEDERICH RATZEL (1844-1904) - elementele esen ţ iale

FRIEDERICH RATZEL

(1844-1904)

- elementele esenţiale ale analizei statului

- llegi de expansiune a statelor (1897)

- tteoria statului organic şi a spaţiului vital

RUDOLF KJELLEN

(1864-1922)

- concepe termenul „geopolitică(1900)

- sistematizarea analizei statului (1916)

- tteoria statului organic (1916)

ALFRED T. MAHAN

(1840-1914)

- teoria puterii maritime (1890)

HALFORD JOHN MACKINDER

(1861-1947)

- pivotul geografic al istoriei (1904)

- tteoria Heartland-ului (1919)

KARL HAUSHOFER (1869-1947) - tteoria statului organic - tteoria spaţiului vital - tteoria pan-regiunilor (1897)
KARL HAUSHOFER
(1869-1947)
- tteoria statului organic
- tteoria spaţiului vital
- tteoria pan-regiunilor (1897)

NICHOLAS JOHN SPYKMAN

(1893-1943)

- tteoria Rimland-ului (1944)

ALEXANDER P. DE SEVERSKY

(1894-1974)

- tteoria puterii aeriene (1942)

SAUL B. COHEN (1928- )

- tteoria spaţiilor globale (1973)

Fig. 1 Principalele curente şi teorii geopolitice

(Prelucrare după M.I.Glassner, 1996, p.333)

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

2.1. Teoria statului organic

Teoria statului organic ia naştere în cadrul curentului ştiinţific organicist, specific Europei sfârşitului de secol al XLX-lea, sub influenţa darwinismului social şi determinismului geografic.

Acest curent, puternic reprezentat în cadrul gândirii germane, are ca principali reprezentanţi pe Friederich Ratzel, Rudolf Kjellen şi Karl Haushofer.

Friedrich Ratzel s-a remarcat în cadrul ştiinţei geografice prin importanţa acordată raportului existent între om şi mediu. Formaţia sa naturalistă, în spiritul gândirii darwiniene, a determinat reorientarea concepţiei sale geografice spre descifrarea şi explicarea influenţelor pe care mediul le exercită asupra populaţiei umane. Din aceasta rezultă un punct de vedere determinist în întreaga construcţie ştiinţifică la Ratzel, chiar dacă relaţia om- mediu este abordată în ambele direcţii.

Două lucrări fundamentale cuprind esenţa gândirii lui Ratzel: Antropogeografia, publicată în 1882 şi 1891, respectiv primul şi al doilea volum, lucrare de bază în noua orientare a geografiei umane, şi Geografia Politică, publicată în 1897, în care este prezentat în detaliu rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state.

În concepţia sa ştiinţifică se recunoaşte viziunea biologizantă, ideea de bază în construcţia teoretică fiind asemănarea între stat şi organismul viu. Statul fiind subordonat „aceloraşi influenţe ca tot ce vieţuieşte". Limitele analogiilor sale de natură biologică sunt recunoscute de acesta, el afirmând că statul este un organism imperfect şi se bucură de o independenţă care nu este specifică plantelor şi animalelor. El susţine că, pe măsură ce are loc dezvoltarea tehnologică şi socială, statul politic se îndepărtează de fundamentul său organic. 8

Cele patru elemente esenţiale în analiza statului sunt prezentate de Ratzel ca fiind: întinderea sau spaţiul (Rautri), poziţia (Lage), graniţele (Grenzen) şi centrul statal (Mittelpunk-tul). Spaţiul este văzut ca un element care contribuie la formarea caracterului politic al grupurilor umane, ce ocupă acel spaţiu şi care, la rândul lui, este dependent de acel caracter, deci o relaţie reciprocă de dependenţă între spaţiu şi caracterul său politic. Poziţia constituie, în viziunea lui Ratzel, factorul ce conferă unicitate spaţiului ocupat de un stat. Graniţa este privit ca un organ periferic ce reflectă mişcările istorice şi tendinţele naturale de creştere a statului.

Mittelpunkt-ul reprezintă punctul central, spaţiul primordial de formare a viitoarei entităţii statale. Aceste patru elemente reprezintă vectorii transformării statului, fiecare stat se naşte, trăieşte şi moare, trecând prin etape de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, cunoscând creşteri şi descreşteri.

Noţiunea de poziţie, care conţine o dimensiune materială măsurabilă (a fi central sau periferic) şi o dimensiune politică (jucător cu o putere globală sau locală), este considerată ca un concept explicativ principal. Spaţiul cunoaşte şi el o dimensiune materială măsurabilă, dar şi un ansamblu subtil de relaţii invizibile cu grupul social ce îl stăpâneşte, fiind considerat element esenţial. Acest spaţiu geografic şi politic esenţial pentru existenţa unui

popor este numit de Ratzel spaţiul vital - Lebensraum:

.un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o

ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării." 9 Graniţa nu este o simplă linie de demarcaţie, în dimensiunea sa materială este privită ca un „organ periferic", asupra căruia se exercită presiunile externe, iar în dimensiunea sa abstractă este privită ca un

simbol. Mittelpimkt-ul reprezintă elementul primordial sau „nucleul etno-politic" de la care statul-organism

8 Alexandru Ilieş, Elemente de geografie politică, Editura Universităţii din Oradea, 1999. 9 Heyden, op.cit., p.129.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

începe să se dezvolte. Istoria umanităţii oferă numeroase exemple de teritorii nucleu: Valea Tigrului şi Eufratului, pentru civilizaţiile mesopotamiene; Valea Nilului, pentru Egipt; Valea Indusului şi Gangelui pentru civilizaţia indiană, cele şapte coline ale Romei etc.

După cum se observă, în viziunea lui Ratzel, fiecare dintre aceste patru elemente este purtătorul unei dimensiuni materiale concrete şi a unei dimensiuni imateriale, spirituale şi psihologice. în final, din combinarea variabilă a celor patru elemente şi a caracteristicilor materiale şi imateriale rezultă stabilirea puterii unui stat. Ratzel constată, prin analiza comparată a statelor, că un stat de dimensiuni mari radiază şi că puterea depăşeşte realitatea, ceea ce duce la concluzia că acel stat, în creştere, trebuie să se extindă.

Plecând de la acest considerent, Ratzel elaborează, în 1896, celebrele şapte legi de expansiune a statelor, considerate punctul de referinţă al teoriei statului organic. Conţinutul sistematizat al celor şapte legi se prezintă astfel:

1. Spaţiul unui stat creşte o data cu creşterea culturii lui. Creşterea unui stat este precedată de difuziunea culturii acestuia. Ratzel susţine faptul că toate statele mari din trecut şi din prezent aparţin marilor culturi şi lumea va fi dominată de America anglo-saxonă, Brazilia, Rusia şi Australia, iar Europa de Prusia şi Italia.

2. Creşterea spaţială a statelor trebuie să fie precedată de alte manifestări ale dezvoltării lor, cum ar fi ideologia, producţia, activitatea comercială şi, mai ales, de creşterea numărului populaţiei. Ca un stat să exprime tendinţe de expansiune trebuie să ajungă la un anumit nivel de dezvoltare a conştiinţei colective, a economiei, comerţului etc.

3. Creşterea se realizează prin anexarea sau ocuparea unităţilor politice mici de către cele puternice. Prin acestea, legea organică a lanţului trofic este complet transferată în domeniul geopoliticii.

4. Graniţele constituie organul periferic al statului, reflectând toate transformările pe care acesta le suferă. Ele se extind şi se contractă o dată cu variaţiile în suprafaţă ale teritoriului respectiv.

5. În creşterea sa, statul încearcă să absoarbă poziţii şi teritorii valoroase (faţade litorale, bazine fluviale, teritorii cu resurse) din punct de vedere politic. Ratzel foloseşte exemplul procesului de colonizare când s-au ocupat mai întâi cele mai favorabile regiuni, adică zonele litorale, fluvii şi lacuri etc.

6. Stimularea pentru creşterea spaţială vine din afară, datorită prezenţei în apropiere a unor state nedezvoltate. Prezenţa în vecinătate a unui stat slab dezvoltat cu o populaţie puţin numeroasă, dar cu un teritoriu mare reprezintă întotdeauna o tentaţie.

7. Tendinţa generală spre anexări teritoriale este transmisă de la stat la stat, crescând continuu în intensitate. Tendinţa de expansiune teritorială este preluată şi de statele mai mici care intră în competiţie cu cele mari, teritoriul reprezentând un element esenţial în aprecierea puterii unui stat.

Rudolf Kjellen, continuator al muncii lui Ratzel şi adept al curentului organic, poziţionează geopolitica în câmpul ştiinţei politice, ea fiind doar un capitol al ştiinţei politice, care se ocupă cu studierea aşezării, formei şi teritoriului.

Esenţa gândirii lui Kjellen este exprimată în lucrarea Statul ca formă de viaţă (1916), în care el reia în analiza statului modelul organic, însă insistă asupra structurii ideologice a populaţiei.

Anisoara Popa, Teoria Relaţiilor Internaţionale, Note de curs

Anul I, semestrul I

El consideră statul ca un organism compus din cinci părţi, analizând aceste părţi în cinci capitole distincte ale lucrării Elementele unui sistem de politică (1920), fiecare capitol studiind câte un organ:

1. Geopolitica în care analizează statul din punct de vedere geografic, ea precedându-le pe celelalte patru. La

rândul ei geopolitica este alcătuită din trei părţi:

a. Topopolitica - subdisciplina care studiază aşezarea statului;

b. Morfopolitica - studiază forma, graniţele şi reţeaua de circulaţie;

c. Fiziopolitica - studiază fizionomia teritoriului, resursele de sol şi subsol şi aşezarea matematică.

2. Ecopolitica - în care analizează statul ca gospodărie (relaţii comerciale externe, satisfacerea nevoilor

economice

3. Demopolitica - studiază statul ca neam (constituirea neamului, poporul, firea neamului).

4. Sociopolitica - starul ca societate (structură socială, viaţă socială).

5. Kratopolitica - studiază statul ca sistem, cu subdiviziunile:

a. Nomopolitica - forma de guvernământ;

b. Praxiopolitica - administraţia statului;

c. Arheopolitica - autoritatea statului.