România în perioada interbelică

Marea Unire este considerată cel mai important eveniment din istoria românilor, evenimentul din 18
noiembrie/1 decembrie 1918 fiind întâmpinat cu un uriaş entuziasm; au apărut însă o serie de probleme care
decurgeau din aplicarea declaraţiilor de unire. Autorităţile române au fost implicate în anii următori într-o serie
de măsuri menite să organizeze în mod uniform România Mare (denumire dată României între 1918 - 1940).
Mai întâi Parlamentul a ratificat Declaraţiile de Unire, iar regele a oficializat unirea.
Mai mult, pe 15 octombrie 1922 s-a organizat o nouă ceremonie de încoronare. Ferdinand şi Maria au
fost încoronaţi la Alba Iulia într-un cadru foarte fastuos ca regi ai României Mari. Măsurile adoptate în anii
care au urmat Marii Uniri au vizat mai multe domenii:
a. Politic
S-au menţinut un timp instituţiile provizorii până la integrarea efectivă a fostelor provincii în noul stat.
Cele mai importante reforme au fost reforma votului universal , cea agrară şi noua Constituţie de la 1923.
Anterior lui 1918 în România alegerile se făceau pe baza votului cenzitar. În noiembrie 1918 s-a
adoptat reforma votului conform căruia dreptul de vot era extins asupra tuturor cetăţenilor români de peste 21
de ani, de sex masculin, nu se ţinea cont de religie/naţionalitate. Votul era declarat egal, direct, secret,
obligatoriu. Nu aveau drept de vot femeile, magistraţii şi ofiţerii. Votul universal a avut impact foarte important
în societate, respectiv creşte mult segmentul activ politic, s-a diversificat foarte mult viaţa politică, s-a renunţat
la alternanţa la guvernare şi a atras dispariţia imediată a Partidului Conservator.
O altă măsură electorală a fost adoptată de PNL în 1926 – s-a mai numit şi legea primei electorale şi
prevedea:
- Partidul câştigător în alegeri era declarat cel ce obţinea minim 40% voturi
- Repartiţia mandatelor se făcea astfel: mai întâi jumătate din locuri reveneau partidului câştigător,
cealaltă jumâtate era repartizată restului partidelor, inclusiv partidului câştigător. Acest lucru îi asigura
majoritatea parlamentară.

b. Economic
În plan economic în 1919 au fost ştampilate bancnotele care circulau în paralel cu leul românesc.
În 1920 au fost retrase din circulaţie leul emis de ocupantul german, rublele ruseşti şi coroanele austro-
ungare, iar în 1921 Nicolae Titulescu a dat o lege prin care averile erau impozitate progresiv, ceea ce a afectat
averile făcute în timpul războiului, de pe urma speculei.
Cea mai importantă măsură a fost reforma agrară. În această problemă s-au adoptat încă din 1918
decrete legi referitoare la Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina şi Transilvania. A urmat apoi un decret general
referitor la întregul stat prin care erau reglementate măsurile de adoptare şi aplicare a reformei agrare.
 Aplicarea efectivă a reformei agrare s-a produs în intervalul 1918 – 1921, astfel dacă din punct de
vedere legal reforma agrară a fost adoptată în decembrie 1918, ea poate fi considerată încheiată abia în 1921.
Aplicarea reformei agrare s-a produs în mod diferenţiat, foştii moşieri au putut să-şi mai păstreze între 50 – 250
hectare din moşie în funcţie de regiunea-n care se aflau. Erau împroprietărite diferitele categorii de persoane:
în primul rând văduvele de război, soldaţii participanţi la Războiul de reîntregire, soldaţii participanţi la al
doilea război balcanic, persoanele care aveau mai puţin de 5 hectare de pământ.
Această reformă a fost cea mai radicală din Europa fiind expropriată 66% din marea proprietate
(moşii). Consecinţele acesteia au fost:
- Dispariţia marii proprietăţi - Dispariţia Partidului Conservator
- Scăderea dramatică a importanţei marilor proprietari funciari care au rămas fără baza ecnomică a puterii
lor

c. Administrativ : 1925 este dată o lege administrativă conform căreia România era împărţită în judeţe
conduse de prefecţi, plase conduse de pretori, comune urbane şi rurale conduse de primari.

d. Judecătoresc : 1925 s-a dat o lege judecătorească prin care era declarată inamovibilitatea
judecătorească.

e. Religios
Tot în 1925 s-au dat două legi:
- Una referitoare la organizarea Bisericii Române Ortodoxe (BOR)
- A doua prin care era înfiinţată Patriarhia Română
 Alte măsuri:
1924, 1928 s-au dat două legi ale învăţământului primar şi secundar şi era reglementat şi învătământul
privat. Durata învăţământului obligatoriu era de 7 ani.
1 aprilie a devenit 14 aprilie pentru că s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian.
Toate aceste măsuri au fost determinate de Marea Unire şi au asigurat o mai bună funcţionare a statului
român.
Constitutia de la 1923 –vezi capitolul Constituţii
 Sistemul politic din România interbelică
Într-un stat democratic, cele trei puteri îşi intersectează atribuţiile doar acolo unde e nevoie de
colaborare. În rest, fiecare tip de putere are nişte atribuţii concrete pe care în mod normal nu le pot influenţa sau
anihila celelalte două puteri. În România interbelică, viaţa politică a funcţionat în urma colaborării unor factori
esenţiali:
 Monarhia
A fost reprezentată în perioada interbelică de:
- Ferdinand (1914 – 1927)
- Carol II (1930 - 1940)
- Mihai I (1940 – 1947)
Monarhia a funcţionat ca un factor de echilibru, în special în timpul lui Ferdinand. Regele numea şi revoca
miniştri, avea rol de arbitru politic.
În timpul lui Carol II apar modificări în rolul monarhiei - monarhul devine tot mai autoritar, ia mai multe
măsuri care subminează sistemul democratic, iar între 1938 – 1940 instituie regimul de autoritate personală.
Regele Mihai a avut un rol adesea formal, mai ales până în 1944. Puterea reală în stat i-a revenit lui Ion
Antonescu (Conducătorul), iar după înlăturarea sa, 23 august 1944, politica lui Mihai I a fost serios afectată de
prezenţa comuniştilor ruşi în România.
 Parlamentul – a rămas bicameral, cu un rol important până în timpul ui Carol II
 Partidele politice care alcătuiesc Guvernul – au conferit vieţii politice din România o mult mai mare
varietate. După Marea Unire, rotativa guvernamentală a fost desfiinţată.
PNL s-a menţinut, fiind în anii ’20 cel mai puternic partid.
P. Conservator a dispărut, au apărut însă partide noi. Mai întâi partide ale minorităţilor (maghiar,
german, evreiesc) cu prezenţă în Parlament.
PNŢ apare în 1926 prin fuziunea Partidului Ţărănesc (fondat de I.Mihalache) şi Partidul Naţional
Român (condus de Iuliu Maniu).
Au apărut partide de extremă stângă – PCR în 1921 şi dreaptă – Legiunea Arhanghelului Mihail în 1927.
Au mai existat şi alte formaţiuni desprinse fie din PNL, fie PNŢ, fie autonome, acestea însă nu au avut un
mare succes electoral şi fie nu au ajuns la guvernare deloc, fie au avut perioade scurte de guvernare.
Imediat după Unire, s-au produs nişte reaşezări ale grupărilor politice. PNL a rămas cea mai puternică
formaţiune. PNŢ s-a înfiinţat mai târziu, în 1926, iar în 1918 unul dintre generalii participanţi la războiul de
reîntregire – Alexandru Averescu (supranumit eroul de la Mărăşti) – şi-a înfiinţat un partid politic numit la
început Liga Poporului, iar apoi Partidul Poporului. S-a bucurat la început de o mare popularitate, a fost
primul partid cu reprezentare la nivelul întregii ţării şi mai avea avantajul de a nu reprezenta o anumită clasă
socială. A avut două perioade de guvernare:
 1920 – 1921  1926 – 1927 : în timpul acestei guvernări,
venite după cea liberală, s-a văzut foarte clar
incapacitatea acestui partid de a se impune.
Cei mai importanţi au trecut la PNL, iar partidul a dispărut. El a fost astfel supranumit anexa PNL.
Alte partide cu o oarecare influenţă au fost cele etnice (german, evreiesc, maghiar). Prin prezenţa lor în
Parlament, care nu depindea de numărul de voturi obţinute în alegeri, au putut să-şi apere interesele legate de
drepturile minorităţilor: învăţământ în limba maternă, lăcaşuri de cult proprii, presă în limba maternă, dreptul
de asociere. Toate acestea au fost prevăzute în Constituţia de la 1923.
Cea mai dificilă relaţie a fost cea cu minoritatea maghiară, în timp ce minoritatea care s-a integrat cel
mai rapid a fost cea evreiască (Mihail Sebastian).

Partidul Naţional Liberal

Cele două partide care şi-au disputat întâietatea în România interbelică au fost PNL şi PNŢ.
PNL era cel mai vechi, din 1875, iar după Marea Unire a avut perioade în care a dominat foarte clar viaţa
politică. Cele două guvernări PNL au fost:
 1922 – 1926 : întregul deceniu de după  Scurte perioade de colaborări la guvernare
Marea Unire era supranumit decada cu alte partide, în principal cu Partidul
brătienistă Poporului (A.Averescu)
 1934 – 1937
PNL a fost condus de politicieni din familia Brătianu:
- I.I.C. Brătianu până în 1927 a fost preşedintele partidului
- Vintilă Brătianu 1927 – 1930
- I.G. Duca 1930 – 1933
- C.I.C. Brătianu (Dinu) din 1934 până la venirea comuniştilor la putere
În anii ’20 guvernarea liberală a fost una foarte eficientă, luând cele mai importante măsuri pentru
organizarea României Mari. În deceniul IV, în timpul guvernării liberale, s-a atins un nivel economic foarte
înalt. Anul 1938 marca cea mai înaltă producţie şi cel mai bun nivel de trai din perioada interbelică
Din punct de vedere ideologic, după Marea Unire, liberalii au promovat neoliberalismul – doctrină care
susţinea:
- Jocul cerere-ofertă - Piaţa liberă
- Libertatea de circulaţie a mărfurilor - Intervenţia statului în mod gradat în jocul
economic
 Neoliberalismul a fost o doctrină a burgheziei, a micilor industriaşi, a bancherilor.
Principalii teoreticieni au fost : Vintilă Brătianu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu. Aceştia susţineau
necesitatea industrializării României – susţineau că România îndeplindeşte condiţiile pentru a devenit un stat
industrial:
- Mână de lucru - Piaţa de desfacere a mărfurilor
- Capital - Specialişti
- Materie primă

Ei contestau partidele constituite de o anumită categorie socială (PNŢ, PCR) şi afirmau că PNL
reprezenta un partid al naţiunii fiindcă reprezintă interesele tuturor. În plan politic, erau adeptii declaraţi ai
democraţiei şi acceptau ca lupta politică să se desfăşoare într-un cadru democratic (cel puţin la nivel declarativ).
Au existat însă destule asepcte, mai ales la alegeri, care diferenţiau PNL de mişcarea liberală europeană.

Partidul Naţional Ţărănesc

PNŢ a apărut relativ târziu în condiţiile în care cea mai puternică formaţiune politică din primii ani după
unire era PNL. PNŢ a apărut prin fuziunea altor două grupări în octombrie 1926: Partidul Ţărănesc
(I.Mihalache) -PNR din Transilvania (I.Maniu).
Partidul Ţărănesc fusese înfiinţat în 1918, dar mai existaseră încercări similare chiar în sec. XIX, adică
încercări de constituire al unui partid care să promoveze interesele populaţiei rurale. PNR a fost cel mai
important partid din Transilvania până la Marea Unire, însă după 1918 îşi pierduse motivul de luptă politică
care, până atunci, fusese unirea. PNL a încercat să atragă PNR într-o fuziune, însă PNR a refuzat.
PNŢ a constituit al doilea partid ca importanţă în perioada interbelică, conducător fiind I.Maniu. au
câştigat alegerile şi au guvernat în 1928 – 1931; apoi, în 1931 – 1932 a urmat un guvern de uniune naţională
condus de N. Iorga – Constantin Argetoianu, după care mai urmează o scurtă guvernare 1932 – 1933. PNŢ
nu a mai ajuns la putere, în 1946, atunci când ar fi ieşit pe primul loc, alegerile fiind falsificate iar conducerea
revenind comuniştilor.

Partidul Comunist Român

Apariţia ideologiei comuniste

În sec. XIX ideologiile care au dominat au fost liberalismul (ideologia burgheziei) şi conservatorismul
(ideologia proprietarilor funciari). În anul 1848 s-a produs acel val de revoluţii în care au fost solicitate
drepturi politice, economice şi sociale. În cadrul revoluţiilor de la 1848 din spaţiul german au fost lansate
primele idei de factură comunistă. Fondatorii acestei ideologii au fost doi germani: Karl Marx şi Friedrich
Engels. Baza ideologiei comuniste a constituit-o Manifestul Partidului Comunist (1848).
 Principiile de bază lansate de acest document şi regăsite apoi în ideologia comunistă sunt:
 DIALECTICA – ideea a fost preluată din filozofia germană, respectiv de la Hegel. Acesta afirmase
că întotdeauna în planul idelor există o situaţie de fapt, numită TEZĂ – la această idée se produce o
reacţie numită ANTITEZĂ. Din conflictul dintre teză şi antiteză apare un nou tip de situaţie numită
SINTEZĂ. Marx interpretează în sens istoric, social aceste idei, afirmând că în fiecare epocă au
existat câte două clase antagonice (stăpânii de sclavi/sclavi; nobilime/ţărănime;
burghezie/proletariat) care s-au confruntat şi au provocat apariţia unei noi epoci. Trecerea de la o
epocă la alta se face în viziunea marxistă pe cale violentă, prin revoluţie, luptă.
 DESFIINŢAREA PROPRIETĂŢII PRIVATE – ce urmează să fie înlocuită cu proprietatea
statului.
 În Epoca Modernă situaţia politico-socială era deja pregătită pentru declanşarea unei noi revoluţii.
Aceasta urma să instaureze DICTATURA PROLETARIATULUI.
 LUPTA DE CLASĂ

Evoluţia mişcării de stânga în România

În sec. XIX cele mai importante două ideologii care se regăsesc şi în spaţiul românesc: liberalismul şi
conservatorismul. Din a doua jumătate a sec. XIX apar semne ale revoluţiei industriale, se dezvoltă oraşele şi
creşte numărul muncitorilor. Astfel, apare un al treilea curent: socialismul. Ideile socialiste au fost tot de
provenienţă marxistă, iar primul teoretician al socialismului în teritoriul românesc a fost un socialist emigrat din
Rusia, unde era urmărit pentru ideile lui – Constantin Dobrogeanu-Gherea. Aceasta a elaborat un prim
manifest al mişcării socialiste – Ce vor socialiştii români? – în care apăreau structurate principiile ideologiei
marxiste.
În 1893 a fost înfiinţat primul partid de centru stânga: Partidul Social Democrat al Muncitorilor din
România. Acesta s-a dovedit a fi o alternativă a celor două deja existente (partidul liberal şi cel conservator).
Impactul noii grupări nu a fost unul mare. Chiar şi aşa, PSDMR a reuşit să obţină câteva locuri în Parlament,
fiind votat mai ales în Moldova. Printre candidaţii acestui partid s-au numărat Ion şi Sofia Nădejde,
V.Gh.Moţun.
Partidul nu a rezistat foarte mult pentru că au apărut confruntări ideologice între membrii lui, astfel că în
1899 PSDMR s-a dezmembrat, o parte din el ajungând la PNL. Mişcarea a încetat să mai existe până la
începutul sec. XX când s-a încercat reorganizarea ei. Abia în 1921 s-a organizat un congres în candrul căruia
mişcarea socialistă s-a divizat. Pe de o parte a rămas orientarea social-democratică, care în 1927 a alcătuit PSD
(condus de Constantin Titel Petrescu) şi din 8 mai 1921 s-a desprins gruparea comunistă PCR, care a optat
pentru linia de extremă stânga.

Partidul Comunist Român în perioada interbelică

Încă din 1920 o delegaţie de socialişti români s-a deplasat la Moscova, unde s-au discutat condiţiile de
afiliere la Comintern (Internaţionala a III-a Comunistă). În realitate nu s-a produs nicio negociere, doar s-a
admis idea afilierii, însă, după nişte condiţii foarte stricte, elaborate de Lenin şi care transformau viitorul PCR
într-o secţiune a Cominternului. Singurul său rol era acela de a executa ordinele venite de la Moscova.
PCR s-a constituit oficial în 1921. A fost o grupare obscură, cu un număr foarte redus de membri, în jur
de 4000 – 5000 în perioada interbelică şi cca 1000 în 1944. Componenţa etnică a PCR consta în membri de
origine maghiară, rusă, ucraineană, evreiască, românii fiind foarte puţini. Obiectivul declarat al PCR era
dezmembrarea României Mari. Ei au preluat teza unui apropiat al lui Lenin – Buharin – care calificase
România drept o închisoare a popoarelor.
Conducerea PCR a revenit iniţial lui Gh.Cristescu, după care conducătorii au fost străini, iar majoritatea
congreselor au fost organizate în afara graniţelor.
 Vitali Holostenko (ucrainean)  Elek Kȍblȍs (maghiar)
 Boris Ştefanov (rus)
În 1924, în urma evenimentelor din S Basarabiei de la Tatar-Bunar, guvernul liberal a intervenit cu
armata şi a reprimat această mişcare, organizată de comuniştii ruşi, prin care se încercase să se demonstreze că
întreaga populaţie a Basarabiei dorea revenirea la URSS. PCR a fost scos în afara legii şi a rămas în ilegalitate
până la 23 august 1944. O parte din membri s-au refugiat în URSS, unde au căzut în 1938 victime Marii Terori
(ex: Marcel Pauker, Al.Dobrogeanu-Gherea). Această perioadă a ilegalităţii a marcat profund practicile
comuniste de mai târziu.

Extrema dreaptă în perioada interbelică

În primul deceniu interbelic, varietatea grupărilor politice a devenit foarte mare,astfel că pe lângă
grupările de centru dreapta (PNL, PNŢ), şi-au făcut apariţia şi un partid de centru stânga (PSD condus de
Constantin Titel Petrescu , organizat în 1927), precum şi o grupare de extremă dreapta (Mişcarea Legionară
– denumire generică).
Tendinţa de extremă dreapta a apărut ca reacţie la apariţia şi activitatea PCR. Încă din anii ’20 în mediul
studenţesc, universitar, mai ales din Iaşi, a apărut extrema dreaptă care promova ca ideologie antisemitismul şî
anticomunismul. Explicaţia derivă din numărul mare al studenţilor evrei existenţi mai ales în Moldova.
Populaţia evreiască era practicantă a unor meserii aşa zise liberale: avocaţi, medici, notari. O parte dintre ei
erau înstăriţi, astfel că-şi permiteau să-şi trimită copiii la studii, astfel că păreau mult mai numeroşi decât erau in
societate.
În plus, populaţia evreiască urbană era mult mai numeroasă decât cea rurală deoarece, în sate nu puteau
fi decât arendaşi pentru că nu aveau dreptul să-şi cumpere pământ. De asemenea, în ambele medii negustoria
era practicată într-o proporţie foarte mare de evrei. Cel care structurează mişcarea – Corneliu Zelea Codreanu
– student la Drept care a organizat primul nucleu legionar prin care încerca să contracareze influenţa comunistă.
Aceştia, pe de altă parte, încercau să câştige cât mai mulţi adepţi, Iaşiul fiind explus influenţelor
bolşevice. 1924 s-a iscat primul scandal, Corneliu Zelea Codreanu fiind arestat pentru orientare de extremă
dreapta, în timpul procesului l-a împuşcat pe prefectul poliţiei din Iaşi, procesul fiind mutat la Craiova. 1927
mişcarea se amplifică, intrând într-o ultimă etapă a organizării sale.

Evoluţia politică a mişcării legionare

Se consideră că originile ei se găsesc într-o grupare politică fondată de N.Iorga şi A.C.Cuza care au
fondat Partidul Naţionalist Democrat Creştin în 1910 – prima grupare politică cu orientare antisemită din
România. Din acest partid în 1923 s-a desprins o grupare condusă de A.C.Cuza – Liga Apărării Naţional-
Creştine (LANC - lăncieri). Acesta a agravat tenta antisemită şi a organizat şi nişte unităţi paramilitare –
lăncieri. În cadrul acestei grupări, din care iese în 1927, şi-a început activitatea Corneliu Zelea Codreanu ( finul
lui A.C.Cuza).
Gruparea nou înfiinţată (1927) de Corneliu Zelea Codreanu a avut de la început un caracter radical şi
antisemit. Denumirea acestei grupări a fost Legiunea Arhanghelului Mihail, iar membrii s-au numit legionari.
În 1930 denumirea partidului s-a schimbat din nou în Garda de Fier, iar în 1933 acest partid s-a făcut
responsabil de un asasinat politic, respectiv pe 29 decembrie 1933 primul ministru liberal I.Gh.Duca a fost
împuşcat pe peronul gării din Sinaia, unde fusese pentru o întrevedere cu regele. Motivul acestui asasinat fusese
faptul că Mişcarea Legionară fusese scoasă în afara legii.
În 1934 Partidul redevine oficial deoarece a fost înregistrat cu o denumirea schimbată – Partidul Totul
pentru Ţară, al cărui conducător neoficial era tot Corneliu Zelea Codreanu. 1936 A avut loc singurul Congres
Naţional Legionar la Târgu Mureş cu acordul lui Carol II. Acolo au fost alcătuite liste ale morţii în care
apăreau atât importanţi oameni politici, cât şi Elena Lupescu. Mişcarea legionară s-a confruntat şi cu încercare
de dizidenţă şî anume un membru al mişcării – Mihail Stelescu – şi-a creat o mişcare proprie, Cruciada
Românismului, care însă nu s-a menţinut, în principal din cauză că fondatorul ei a fost asasinat.
Din punct de vedere politic, mişcarea legionară cunoaşte o modificare începând cu 1938, atunci
Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat din cauza unor scrisori cu conţinut calomnios la adresa lui N.Iorga,
descoperite la sediul mişcării legionare din Bucureşti – Casa Verde. A urmat un proces, iar Corneliu Zelea
Codreanu a fost condamnat la 10 ani. În noiembrie 1938, la întoarcerea din Germania, Carol II a ordonat
execuţia lui CZC împreună cu alţi 13 legionari. La conducerea mişcării a venit Horia Sima, iar din 14
septembrie 1940 până la 14 februarie 1941 a avut loc guvernarea legionară, România fiind condusă de
I.Antonescu şi Horia Sima, iar în 1941 are loc revenirea legionară care marchează sfârşitul mişcării.

Ideologie şi practică legionară

Ideologia legionară prezintă atât asemănări, cât şi deosebiri faţă de extrema dreaptă din Europa.
 Elemente comune cu extrema dreaptă au fost:
- Antisemitismul
- Antibolşevismul
- Adepţi declaraţi ai dictaturii
- O formă tipică de salut-salutul roman
- Glorificarea conducătorului
- Ierarhia, spiritul militar, disciplina cazonă
 - Caracterul antidemocratic (Corneliu Zelea Codreanu în discursurile lui critica foarte sever
sistemul democratic despre care afirma că este unul eşuat)
- Fascinaţia pentru o anumită imagine, în special pentru uniformă, în cazul legionarilor –
portul cămăşii verzi
- Promovau ideile şi practicile violente care includeau şi asasinatul politic (I.Gh.Duca,
Armand Călinescu), de aceea ei îşi asumau asasinatele politice fiind fie arestati, fie
asasinaţi
- Adepţi ai cultului morţii, adică moartea pentru o cauză era considerată glorioasă
- Tendinţa de constituire a unor instituţii paralele
 Deosebiri :
- Legionarii s-au raportat cu foarte mult respect la trecutul istoric, la eroii naţionali
- Au promovat tradtiţia populară, folclorul, obiceiurile foarte vechi
- Au îmbinat într-un mod paradoxal practicile violente cu valorile creştine de factură
ortodoxă; din acest motiv un număr foarte mare de locuitori din mediul rural, atât de
condiţie modestă, cât şi din elita rurală (preoţi, învăţători) au considerat mişcarea
legionară o mişcare modestă şi o alternativă reală la partidele politice din acel moment
- Misticismul
- Mesianismul-caracterul salvator al mişcării şi al Căpitanului

La această mişcare au aderat oameni foarte diverşi social, s-a bucurat de o popularitate
foarte mare, iar la alegerile din 1937 au ieşit pe locul III, cu 15% voturi. De asemenea,
simpatizanţi sau membri ai mişcării au fost exponenţi de marcă ai lumii intelectuale: Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu
Atracţia pe care o exercita mai ales în anii ’20 mişcarea legionară era determinată de:
- Discursul de tip religios
- Promovarea lozincilor (Aristocraţia virtuţii; Puri şi duri, Omul şi pogonul)
- Organizarea diferitelor activităţi de refacere a unor şcoli, biserici, în cadrul unor tabere
legionare în care mergeau mai ales studenţii
- Se organizau nunţi legionare în care se îmbrăcau în costume populare şi se respectau
toate tradiţiile
 - Corneliu Zelea Codreanu a făcut parte din categoria liderilor carismatici, apariţiile lui
fiind de fiecare dată impresionante chiar şi pentru adversarii politici, în ciuda faptului că
nu era un bun orator sau ideolog.

Monarhia în perioada interbelică

A rămas o instituţie fundamentală, regele a jucat un rol de arbitru în viaţa politică, iar
atribuţiile monarhului erau prevăzute în Constituţia din 1923.
Regele Ferdinand a preluat tronul în condiţii dificile în 1914, iar supranumele de
Întregitorul i-a fost dat ca urmare a faptului că în timpul domniei sale a fost atins cel mai
important obiectiv – Marea Unire. Deşi atribuţiile lui erau extrem de largi, incluzând şi dreptul
de veto, nu l-a exercitat niciodată.
În octombrie 1922 a avut loc ceremonia de încoronare a regelui României Mari.
În iulie 1927 regele Ferdinand a murit, iar în toamna aceluiaşi an murea şi cel mai
important rival politic al său – liderul PNL-ului I.I.C.Brătianu. Acesta încercare în anii de după
Marea Unire să obţină o influenţă cât mai mare din dorinţa de a controla viaţa politică.
Cel mai greu moment de pe finalul domniei lui Ferdinand a fost în anul 1925 când se
declanşează criza dinastică. Prinţul Carol a fost trimis în străinătate cu o misiune de protocol –
trebuia să participle la înmormântarea reginei Alexandra a Angliei. Pe 12 decembrie 1925 Carol
a trimis o scrisoare tatălui său prin care anunţa că renunţă la tron şi că a decis să rămână în
străinătate împreună cu Elena Lupescu, amanta sa. Într-o primă fază, regele nu a făcut publică
această informaţie şi a trimis un om de încredere pentru a încerca să-l convingă să revină asupra
deciziei. Misiunea a eşuat, astfel că pe 31 decembrie 1925 renunţarea la torn a fost făcută
publică printr-un Consiliu de Coroană , iar Parlamantul a fost convocat pe 4 ianuarie 1926.
Atunci a fost dezbătută problema succesiunii şi s-a adoptat un act oficial care prevedea:
 Moştenitor la tron devenea Mihai, încă minor, iar în cazul morţii lui Ferdinand, până
la majoratul moştenitorului, conducerea revenea unei Regenţe alcătuită din 3
persoane
 Lui Carol i se retrăgea dreptul la succesiune, i se oferea o identitate civilă, dobândind
numele de Carol Caraiman şi i se interzicea revenirea în ţară
 Teoretic, problema succesiunii era rezolvată, însă în 1927 Ferdinand moare, Regenţa
instituită a părut pentru toţi o soluţie neconvingătoare. Membrii Regenţei au fost: Prinţul
Nicolae, preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi Patriarhul Miron Cristea.
Criza politică s-a suprapus crizei economice, astfel că pentru o mare parte dintre
politicieni soluţia salvatoare părea revenirea lui Carol. Au avut loc negocieri între I.Maniu(PNŢ)
şi Carol. Primul l-a asigurat de susţinerea lui şi de acceptarea revenirii la tron cu condiţia să
înceteze relaţia cu Elena Lupescu. Carol a acceptat.
Pe 6 iunie 1930 acesta a revenit în ţară, iar pe 8 iunie 1930 a avut loc Restauraţia – a
fost încoronat rege al României până în 1940.

Domnia lui Carol al II-lea

Domnia lui Carol se împarte în două etape:

I. 1930 – 1938
În prima etapă, Carol a condus, cel puţin teoretic, într-o manieră democratică. Practic
însă, cea mai mare parte a acţiunilor lui a influenţat viaţa politică internă, ducând la subminarea
democraţiei. Chiar dacă, din punct de vedere legislativ Carol nu introduce modificări esenţiale,
majoritatea măsurilor lui concrete au afectat funcţionarea instituţiilor democratice.
El a avut o serie de iniţiative menite să micşoreze influenţa partidelor politice şi anume a
încurajat apariţia de dizidenţe (grupări cu tendinţe separatiste ale partidelor), cea mai importantă
astfel de grupare fiind desprinsă din PNL şi fiind condusă de Gh.I.Brătianu.
O altă metodă a fost aceea de a numi ca prim-ministru nu pe preşedintele partidului, ci pe
cineva din plan secund. De exemplu: în 1934 când PNL câştigă alegerile, deşi conducătorul
partidului era C.I.C.Brătianu, prim-ministru a fost numit Gh.Tătărescu.
O altă practică a fost numirea de guverne de uniune naţională. De exemplu: guvernul
din timpul crizei (1931 – 1932) Iorga-Argetoianu.
O altă metodă: s-a înconjurat cu o grupare de persoane loiale lui – camarila regală, unele
de o moralitate îndoielnică. Cei mai mulţi erau bancheri, generali, politicieni, prieteni şi
exponenţi ai vieţii culturale, cum ar fi Nae Ionescu, profesorul Facultăţii de Filozofie şi Elena
Lupescu. Rolul Camarilei a fost unul negativ, deoarece a influenţat adoptarea de măsuri
economice, politice, iar instituţiile statului erau tot mai frecvent ignorate.
Un aspect remarcabil al domniei lui Carol a fost cel cultural. Carol al II-lea a fost o
persoană foarte instruită, a susţinut în permanenţă cultura şi a continuat iniţiativa predecesorilor
lui, susţinând financiar Fundaţiile Regale Carol prin care tinerii talentaţi din România
interbelică beneficiau de burse sau erau ajutaţi să-şi publice cărţile (măsură cu caracter
democratic).
Un moment crucial în derapajul spre autoritarism l-au marcat alegerile din 1937. În
intervalul 1934 – 1937 a avut loc cea de-a doua mare guvernare liberală, cu efecte importante în
plan economic. În plan politic însă, au început să se manifeste efectele măsurilor lui Carol al II-
lea care urmărea dezbinarea cât mai gravă a partidelor. Această politică de dezbinare a afectat şi
PNL.Astfel, în interiorul PNL exista deja o rivalitate între C.I.C.Brătianu (Dinu) şi Gh.Tătărescu,
alimentată de Carol al II-lea prin numirea celui de-al doilea ca prim-ministru.
De asemenea, din PNL s-a desprins o dizidenţă condusă de Gh.I.Brătianu – Gruparea
Tinerilor Liberali, care critica politica oficială a partidului.
Pe de altă parte, PNŢ era într-o situaţie nefavorabilă din cauza prestaţiei politice pe care o
avusese în timpul crizei. I.Maniu a încercat să sporească influenţa partidului, implicându-se în
actul Restauraţiei din iulie 1930. În vederea alegerilor din 1937, PNŢ a încheiat un pact de
neagresiune electorală cu Mişcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu. De
asemenea, PNŢ a semnat o alianţă electorală cu gruparea lui Gh.I.Brătianu. aceste două
iniţiative au fost percepute ca o greşeală politică, deoarece electoratul clasic al PNŢ nu a mai
ştiut cu cine să voteze, măsura semănând confuzie.
Alegerile au avut loc în noiembrie 1937, iar rezultatele lor au reflectat foarte clar
confuzia din societatea românească. Pe primul loc a ieşit PNL (peste 30%), pe locul al doilea
PNŢ. Surpriza a furnizat-o Mişcarea Legionară care, cu peste 15%, a intrat în rândul partidelor
cu reală influenţă politică.
Alegerile au avut un rezultat insuficient, pentru că PNL nu atinsese 40% conform legii
din 1926. Se impunea repetarea alegerilor. Regele a numit un guvern provizoriu condus de
Octavian Goga, care era conducătorul unei formaţiuni politice cu influenţă de dreapta –
Partidul Naţional Creştin, condus de asemenea şi de A.C.Cuza. acest guvern nu era
reprezentativ decât pentru o foarte mică parte a electoratului. A fost supranumit şi guvernul celor
40 de zile.
La începutul anului 1938 acest guvern a fost înlocuit cu un nou guvern condus de
Patriarhul Miron Cristea. Acest eşec în alegeri a fost cadrul intern pe care Carol l-a folosit
pentru a institui un nou tip de guvernare, cel de autoritate personală.

II. 1938 – 1940

După acele acţiuni legate de alegerile din 1937, regele Carol al II-lea a luat o măsură
decisivă şi anume şi-a instituit un regim de autoritate personală în intervalul 1938 – 1940. Acest
regim nu a fost propriu-zis o dictatură, îmbinând unele elementele de tip democratic (libertatea
relativă a presei) cu elemente nedemocratice reflectate în măsurile lui ulterioare.
Motivaţiile instituirii acestui regim au fost atât de natură externă, cât şi internă.
Pe plan extern se instituiseră mai multe regimuri similare nedemocratice (Italia, Spania,
Portugalia, Germania), astfel că democraţia nu mai părea a fi o opţiune valabilă.
Pe plan intern tentaţia puterii era tot mai accentuată, fiind promovată şi de unele partide
politice (Mişcarea Legionară).
Principalele măsuri luate de Carol al II-lea au fost :
 10 februarie 1938 Carol şi-a instituit regimul de autoritate personală
 20 feburarie 1938 a fost adoptată o nouă Constituţie care reflecta caracterul
nedemocratic al regimului. A fost declarată starea de asediu specifică doar unor
situaţii foarte grave în care se poate folosi forţa militară. A fost adoptată o lege a
ordinii interne care de asemenea îi permitea lui Carol să-şi consolideze autoritatea
făcând uz de forţă. În fruntea judeţelor au fost numiţi ofiţeri activi.
 30 martie 1938 desfiinţa partidele politice. Totuşi atitudinea lui Carol a fost una
ambiguă, pentru că deşi sediile partidelor au fost închise (PNL, PNŢ), iar activitatea
lor oficială a fost sistată, totuşi el a păstrat legătura cu conducătorii fostelor partide şi
nu a luat măsuri atunci când mai aveau loc întruniri ale foştilor membri.
 A desfiinţat sindicatele şi a pus bazele unor noi organizaţii profesionale (bresle) pe
care le controla personal. (măsură cu caracter caracter totalitar)
  A dat o nouă lege administrativă: erau desfiinţate judeţele, iar România era împărţită
în 10 ţinuturi conduse de reprezentanţi numiţi de rege.
 A înfiinţat o organizaţie de tineret (Straja Ţării) în care intrau fete (7 – 21 ani), băieţi
(7 – 18 ani), Carol fiind Marele Străjer. (caracter totalitar)
 În plan politic s-a înfiinţat un singur partid în 1939 numit Frontul Renaşterii
Naţionale (FRN), după care s-au organizat alegeri câştigate de acest partid
(caracteristică autoritară). Astfel Parlamentul şi Guvernul au devenit nişte
insturmente servile ale lui Carol, iar senatorii de drept şi-au dat demisia.

Climatul politic intern şi extern

În 1938 – 1939 climatul politic intern a devenit unul tot mai tensionat în condiţiile în care
Carol al II-lea, prin măsurile lui, practic eliminase mecanismele de funcţionare democratică a
societăţii româneşti. Viaţa politică internă a fost afectată şi de ceea ce se întampla pe plan extern:
accentuarea revizionismului statelor agresoare, respectiv a conciliatorismului. Singurele ţări
democratice erau Franţa şi Anglia.
1 septembrie 1939 a izbucnit al Doilea Război Mondial, iar România trebuia să-şi
delimiteze poziţia. Încă din 1938 Carol a încercat să găsească nişte aliaţi externi pentru război. În
toamna lui 1938 a făcut o vizită diplomatică în Occident contactând mai întâi cercurile
diplomatice franceze şi britanice. A fost însă primit cu ostilitate din cauza instaurării monarhiei
autoritare. După aceea, i-a făcut o vizită lui Hitler. Nici acesta nu i-a fost favorabil
considerându-l prea democratic pentru gustul lui. Hitler i-a cerut să-i aducă la putere pe
legionari.
Reinters în ţară, a ordonat executarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a unui val de
arestări în rândul legionarilor.
În 1939 Carol a încercat să colaboreze cu fostele partide politice, conducătorii acestora au
refuzat însă orice contact. Singurii care s-au arătat interesaţi de venirea la putere au fost
legionarii.
În 1940 situaţia internă a părut încă echilibrată, cel puţin în primele 6 luni, însă pe plan
extern era în plină desfăşurare războiul fulger.
Ţările occidentale erau în dificultate militară, iar pe 22 iunie 1940 principala aliată a
României în perioada interbelică, Franţa, a capitulat. Acesta a fost un semnal extrem de grav
pentru România, care era vecină în perioada interbelică cu 3 ţări ostile ei: URSS, Ungaria şi
Bulgaria.

Destrămarea României Mari

Denumirea de România Mare este valabilă pentru perioada 1918 – 1940, atât formarea
României Mari cât şi destrămarea ei producându-se într-un context extern care a determinat
fiecare eveniment în parte.
Astfel, formarea României Mari a fost posibila pe fondul sfârşitului Primului Război
Mondial şi al destrămării imperiilor, în timp ce dezmembrarea României Mari a fost
determinată de evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv din 1940.
Evenimentul cu un impact major şi pentru România Mare a fost căderea Franţei (22
iunie 1940). La scurt timp după acest eveniment, comisarul problemei externe Veaceslav
Molotov i-a înaintat pe 26 iunie 1940 reprezentatului României la Moscova un ultimatum prin
care se solicitau autorităţilor române să cedeze Basarabia URSS-ului şi să se retragă din acest
teritoriu.
Relaţiile cu URSS fuseseră tensionate întreaga perioadă interbelică deoarece Rusia nu a
participat la Congresul de Pace de la Paris şi nici nu a acceptat hotărârile adoptate acolo. URSS a
refuzat să recunoască pierderea Basarbiei, astfel că momentul 22 iunie 1940 a fost unul ideal
pentru rezolvarea problemei Basarabiei.
Guvernul roman a solicitat negocieri care au fost respinse, iar în noaptea de 27 – 28 iunie
1940 URSS a înaintat un nou act ultimativ prin care solicita cedarea Basarabiei, N Bucovinei şi
Ţinutului Herţei. Sovieticii au făcut un singur compromis: au acordat un termen de 4 zile în
care autorităţile române şi armata trebuiau să se retragă din acele teritorii. Chiar şi aşa, intervalul
nu a fost respectat, iar retragerea autorităţilor şi armatei s-a făcut în condiţii foarte umilitoare.
Pătrunderea trupelor sovietice în Basarabia a fost urmată de ocuparea a încă două
teritorii: N Bucovinei şi Ţinutul Herţei. Depăşirea spaţiului Prut-Nistru a provocat nemulţumirea
Germaniei, care considera Bucovina şi Ţinutul Herţei drept teritorii care ţineau de sfera de
influenţă germană. Pierderea acestor teritorii a fost urmată de renunţarea la garanţiile anglo-
franceze, deoarece Franţa deja capitulase, iar Anglia era supusă agresiunii germane. A fost
înlocuit şi Guvernul, prim-ministru devenind Ion Gigurtu, o persoană apropiată de cercurile
politice germane.
Carol al II-lea a sperat ca prin această numire să obţină o atitudine mai binevoitoare a lui
Hitler. Chiar şi aşa, Germania şi Italia i-au solicitat României rezolvarea problemei teritoriale cu
Ungaria, respectiv Bulgaria.
Pierderea Basarabiei şi a celorlalte două teritorii a creat un precedent foarte periculos
pentru România pentru că s-a dovedit că, pe fondul războiului, în condiţiile căderii Franţei, prin
şantaj şi forţă, statele revizioniste puteau să obţină teritorii în dauna unei ţări vecine.
În decursul lunii iulie au început presiunile din partea cercurilor politice maghiare.
Relaţia cu Ungaria fusese în toată perioada interbelică tensionată, Ungaria a semnat Tratatul de
la Trianon prin care accepta pierderea Transilvaniei, însă această pierdere a marcat profund
opinia publică maghiară.
Imediat după primul război mondial a avut loc capitularea Ungariei. Ungaria a fost
condusă de Bela Kun, care a coordonat o politică de hărţuire militară a României. Cu acordul
Marilor Puteri de la Paris, România a răspuns acestor provocări, iar în vara lui 1919 armata
română a pătruns în Ungaria, cucerind în august Budapesta, provocând şi căderea lui Bela
Kun. La putere a venit apoi generalul Miklos Horthy.
După cedarea Basarbiei, statul care a emis pretenţii teritoriale a fost Ungaria, care a
solicitat Transilvania.
Într-o primă fază, au avut loc încercări de negocieri la Turnu Severin, care au fost însă
întrerupte, deoarece variantele celor două delegaţii au fost imposibil de conciliat.
 Delegaţia maghiară a propus în linii generale cedarea acelor teritorii in care exista
populaţie maghiară, indifferent de pondere. Asta însemna cedarea în totalitate a
Transilvaniei.
 Delegaţia română a propus, în principal, un transfer de populaţie şi cedarea unei mici
părţi de teritoriu din N Transilvaniei.
Nu s-a ajuns la niciun rezultat, iar Hitler a făcut un arbitraj care nu a fost formulat foarte
clar, astfel încât a părut a fi o soluţie acceptabilă.
În România au avut loc două Consilii de Coroană în noaptea de 28 – 29 august 1940,
fiind acceptat în cele din urmă arbitrajul. Acesta a avut loc la Viena (Al Doilea Dictat de la
Viena). şi au participat delegaţiile României, Ungariei, Italiei, Germaniei. Au fost complet
ignorate argumentele şi dovezile invocate de delegaţia română, iar Hitler a trasat în mod
aleatoriu noua graniţă româno-maghiară. România pierdea o parte importantă a Transilvaniei, un
teritoriu de cca 43.000 km2 şi 1.600.000 oameni, cu majoritate românească. Singurul avantaj era
garantarea noilor graniţe de către Germania şi Italia
Ultimul act al dezmembrării României Mari a avut loc pe 7 septembrie 1940 când, prin
întrunirea de la Craiova, România pierdea Cadrilaterul (cele două judeţe: Durostor şi
Caliacra), graniţa româno-bulgară revenea la linia de la 1913 şi se făcea şi un transfer de
populaţie, adică românii din Cadrilater erau readuşi în România.
România pierdea astfel cam o treime din teritoriu şi populaţie, iar impactul acestor
cedări a fost unul extrem de puternic, destrămarea României Mari fiind percepută ca o tragedie
naţională.

România – stat naţional legionar

În România secolului XX s-a produs o alternanţă a celor două tipuri mari de regim:
democratic şi totalitar. România a cunoscut o perioadă clasică a democraţiei în perioada
interbelică 1918 – 1938. Au urmat apoi mai multe dictaturi: trei de factură autoritară şi una de tip
totalitar. Cele trei dicaturi marcate mai mult de autoritarism, dar care nu au caracterul unui regim
totalitar, au fost:
- Dictatura lui Carol al II-lea (1938 – 1940)
- Dictatura bicefală (14 septembrie 1940 – 14 februarie 1941) – perioada în care
România s-a numit Stat Naţional Legionar, puterea revenindu-I lui Ion Antonescu şi
Horia Sima
- Dictatura militară a lui Ion Antonescu (14 februarie 1941 – 23 august 1944)
A urmat apoi o perioadă de tranziţie între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947, în care
elementele democratice au coexistat cu cele nedemocratice, pentru ca după 30 decembrie 1947 să
se instituie dictatura comunistă. Revenirea la democraţie s-a produs în 1989.
După abdicarea regelui Carol al II-lea, situaţia internă era foarte confuză. Pierderile
teritoriale au atras o puternică dezaprobare publică a regelui Carol al II-lea. Acesta, pentru a mai
tempera ostilitatea populară, pe 4 septembrie 1940 l-a chemat la palat pe I.Antonescu, care era
unul dintre cei mai cunoscuţi critici ai lui şi avusese până atunci domiciliul obligatoriu.
Această măsură nu a îmbunătăţit cu nimic lucrurile, ba mai mult, Antonescu i-a solicitat
atribuţii foarte largi. Regele i le-a acordat, iar Antonescu i-a cerut abdicarea. Acest lucru s-a
petrecut în dimineaţa lui 6 septembrie 1940, textul fiind redactat în aşa fel încât să lase să se
întrevadă posibilitatea unei eventuale reveniri la torn.
Regele a părăsit ţara, iar conducătorul oficial al statului a devenit regele Mihai. Practic,
puterea i-a revenit lui I.Antonescu, supranumit Conducătorul.
După abdicarea lui Carol al II-lea, Antonescu a solicitat partidelor politice să constituie
un guvern care să ducă la reinstituirea echilibrului intern. Atât PNL, cât şi PNŢ au refuzat pentru
că doreau să ajungă la putere urmărind etapele democratice – alegerile libere. Contextul intern şi
extern însă nu permitea acest lucru. Singurii care s-au arătat dispuşi să colaboreze au fost tot
legionarii.
S-a constituit un guvern bicefal, cu doi premieri, condus de Antonescu şi Horia Sima,
însă chiar de la început colaborarea între cei doi a fost dificilă. Fiecare considera colaborarea
drept o fază intermediară până la obţinerea întregii puteri. Această stare de tensiune a fost
sintetizată de Antonescu, care a comparat guvernul cu o orchestră cu doi dirijori.
Legionarii au ocupat mai mult ministere-cheie şi au început să ducă o politică separată,
încercând să înfiinţeze instituţii paralele cu cele ale statului: poliţie legionară, armată legionară,
justiţie legionară.
În plan economic, au coordonat o serie de abuzuri, mai ales la adresa populaţiei evreieşti.
Au fost înfiinţate comitete de românizare care îi concediau din diferite unităţi economice pe cei
de origine evreiască. De asemenea, au fost făcut exproprieri, confiscări de bunuri, imobile, tot în
dauna evreilor.
În cursul lunii noiembrie, politica legionară a devenit tot mai agresivă, iar în noaptea 26
– 27 noiembrie 1940 legionarii au comis asasinatele de la închisoarea Jilava, victime fiind
deţinuţii politici de acolo (67), printre care şi foşti demnitari care luaseră măsuri împrotriva
legionarilor. Tot atunci au fost luaţi din casele lor economistul Virgil Madgearu şi istoricul
N.Iorga, care au fost de asemenea asasinaţi.
 Aceste măsuri au provocat o reacţie dură din partea lui Antonescu, care a declanşat
măsuri repressive antilegionare la nivelul întregii ţări, au fost astfel arestaţi foarte mulţi legionari
(mii), închişi, iar cei implicaţi în crimele din noiembrie executaţi.
După abuzurile legionare din noiembrie 1940, Antonescu a adoptat o legislaţie foarte
dură referitoare la menţinerea ordinii în stat şi la instituirea stării de urgenţă. A adoptat câteva
decrete din decembrie 1940 prin care instituia pedepse foarte severe pentru rebeliune sau
insubordonare care variau între mai mulţi ani de închisoare şi chiar pedeapsa cu moartea.
Astfel, în ianuarie 1941 situaţia din ţară a devenit extrem de tensionată şi era evident
faptul că guvernarea dublă nu avea cum să mai dureze mult timp. Antonescu a făcut o vizită în
Germania, unde s-a întâlnit cu Hitler şi a discutat problema legionarilor, solicitându-i lui Hitler
acordul de-a prelua în întregime puterea. Hitler a acceptat acest lucru, astfel că Antonescu, întors
în ţară, a continuat măsurile antilegionare. Explicaţia atitudinii lui Hitler ţinea de intenţiile lui
strategice: el pregătea atacarea URSS, intenţiona să aducă tot mai multe trupe pe teritoriul
românesc, şi avea nevoie de un conducător care să ţină situaţia sub control.
Astfel legionarii au fost sacrificaţi, chiar dacă ideologic erau mult mai apropiaţi de
nazism. Pe acest fond, între 21 – 23 ianuarie 1941 s-a declanşat în Bucureşti evenimentul
cunoscut sub denumirea de rebeliunea legionară. Acesta a fost o încercare de lovitură de stat
prin care legionarii au urmărit să preia prin forţă întreaga putere politică. Antonescu a făcut uz de
armată, iar mişcarea a fost reprimată violent, legionarii organizând în acel context un pogrom
(masacru îndreptat împotriva unui grup național minoritar) căruia i-au căzut victime peste 100
evrei.
Rebeliunea legionară a fost înfrântă, principalii responsabili de producerea ei fiind
executaţi. Cei mai mulţi au fost închişi, iar unii s-au refugiat în Germania, unde Hitler i-a închis
în lagăre de concentrare. Acesta a fost sfârşitul mişcării legionare, care nu s-a mai reorganizat
ulterior, respectiv nu a mai obţinut puterea politică.
Pe 14 februarie 1941 Antonescu a anulat denumirea de Stat Naţional Legionar şi a făcut
din nou o ofertă PNL şi PNŢ de a forma un guvern, ambele partide refuzând a doua oară. Astfel
că Antonescu a format un guvern alcătuit din militari şi civili care au condus ţara.
 Dictatura lui Ion Antonescu

După înlăturarea legionarilor, respectiv a lui Horia Sima, Antonescu a guvernat singur,
intervalul guvernării fiind de 14 februarie 1941 – 23 august 1944. Această guvernare prezintă
caracteristicile unei dictaturi militare. Din punct de vedere oficial, conducătorul ţării era regele
Mihai, însă în mod real puterea de decizie i-a revenit lui Antonescu. între cei doi oameni politici
existând o stare de ostilitate care s-a tot agravat. Regele a fost oarecum izolat la Peleş, iar
Antonescu s-a implicat în toate domeniile interne şi externe ale statului.
 Politica internă
Direcţia care l-a preocupat cel mai mult pe plan intern a fost aceea de menţinere a ordinii
în stat. A trecut la o militarizare a instituţiilor şi au fost eliminate în mare parte procedurile
democratice de numire a funcţionarilor publici. Astfel, primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi, la fel
prefecţii, multi dintre ei provenind din rândul militarilor de carieră.
De asemenea, a elaborat o legislaţie a muncii cu reglementăru extrem de severe şi
pedepse foarte aspre în cazul sabotajelor. Printre aceste pedepse se număra fie munca silnică, fie
chiar execuţia.De asemenea, a introdusă obligativitatea muncii.
În plan politic, a interzis orice tip de manifestare publică si de asemenea nu puteau să
funcţioneze decât acele organizaţii care obţineau acordul guvernului pentru a funcţiona.
O altă măsură a fost un control strict al tuturor dispozitivelor economice şi strategice
importante ale statului, fiind introduse comisii sau unităţi militare, inclusiv în fabrici.
Relaţia cu partidele politice a fost una confuză. Acestea nu şi-au reluat efectiv activitatea,
însă Antonescu s-a consultat în repetate rânduri cu Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu în legătură
cu principalele decizii legate mai ales de politica externă a ţării.
 Politica externă – problema evreiască
Este unul dintre subiectele sensibile din istoria românească contemporană pentru că
istoriografia este scindată. Există autori care contestă Holocaustul din România, considerând că
această problematică se referă strict la lagărele de exterminare şi la politica nazistă. Conform
acestei percepţii, întra-devăr nu se poate afirma că astfel de practici s-au petrecut în România
condusă de Antonescu.
 Cealaltă orientare admite idea că şi în România s-a produs Holocaust. Sensul termenului
holocaust este extins, astfel nu se mai înţelege prin holocaust doar soluţia finală prin lagăre de
exterminare, ci orice acţiune antisemită care a avut drept finalitate moartea unor evrei (începând
cu discriminare economică, continuând cu izolarea din ghetouri, cu deportarea si lichidarea
fizică).
În ceea ce-l priveşte pe Antonescu, atitudinea lui antisemită este una demonstrată şi de
faptul că încă din primele luni de guvernare a început să emită legislaţie antievreiască.
Discriminarea evreilor din România a început mai întâi în plan economic, au fost confiscate
averi, imobile, li s-a interzis exercitarea profesiilor şi astfel s-au redus foarte mult posibilităţile
de a se întreţine. De asemenea, instituţiile publice evreieşti au fost închise.
Măsuri mai grave au început să fie adoptate după intrarea României în război. Până la
sfârşitul lui iulie 1941 teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost eliberat de armata română şi a început
un proces de selectare a populaţiei evreieşti numit de Antonescu purificare etnică.
Primul eveniment foarte grav se petrecuse deja în iunie 1941 când are loc pogromul din
Iaşi, în care au murit mai multe mii de persoane de origine evreiască. A început apoi adunarea
evreilor din Basarabia, Bucovina de N, respectiv procesul de deportare în teritoriul dintre Nistru
şi Bug (numit Transnistria). În aşa numita purificare etnică a intrat şi populaţia de origine
ţigănească.
Cercetările indică moartea a peste 100.000 oameni în Transnistria. Cu excepţia celor ce
au fost împuşcaţi, cei mai mulţi au murit din cauza lipsei oricărei resurse necesare vieţii.
În ceea ce priveşte soluţia finală, Antonescu nu a acceptat aplicarea ei în România şi a
amânat semnarea ordinelor de deportare în lagărele de exterminare naziste din Polonia. La
Auschwitz au fost deportaţi însă evreii din Transilvania aflată sub ocupaţie militară hortistă.
Astfel, se poate afirma că legislaţia României din timpul războiului a avut o latură
antisemită foarte evidentă, particularitatea deportării în Transnistria nefiind însă una pozitivă.
România este totuşi considerată una din ţările Europei în care numărul victimelor provenind din
populaţia evreiască raportat la numărul total al acestei populaţii a fost totuşi mic.