Polifonia este modalitatea de creație muzicală pe mai multe voci (muzicale), fiecare reprezentând o

linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată.
După o perioadă îndelungată de monodie (cântatul pe o singură voce), începuturile polifoniei
(cântatul pe mai multe voci), în secolele IX-XI, reprezintă un triumf al lumii sonore, cu noi posibilități
de expresie, incomparabile. O primă formă este “organum”: cântatul pe două voci – diafonie, vocea
de bază fiind numită “cantus firmus”, iar cea suprapusă este cea “organală”. Această voce, cu
timpul, devine tot mai independentă și tot mai ornamentală și poartă numele de „discant“.
Începând cu secolul al XII-lea se adaugă o a doua și o a treia voce de discant, fapt care
accentuează dinamica mișcării vocilor și impune conturarea a două procedee de creație polifonică:
imitația și contrapunctul.
Polifonia combină voci de diferite intonații și cu ritm diferit, cu accente, culminări și cadențe care nu
coincid și care sunt dezmembrate în motive de diferite dimensiuni, deosebindu-se prin dinamică și
timbru, dar supuse unor reguli precise de sonoritate simultană, proprii fiecărui stil.
Diferitele forme ale polifoniei sunt:

 Contrapunctul. Polifonia cuprinde concomitent mai multe imagini sau mai multe aspecte ale
unei singure imagini. Ea își are originea în creația populară și a căpătat o dezvoltare largă și
variată în muzica cultă.
 Polifonia inventivă, bazată pe imitație. Imitația este procedeul prin care un motiv sau o frază
ritmico-melodică de la o voce (proposta) se repetă la o altă voce (riposta).
 Polifonia prin divizarea unei singuri voci. Polifonia prin divizarea unei singure voci, specie a
polifoniei, reprezintă cântatul pe mai multe voci, care apare în urma divizării unei melodii
executate de mai mulți cântăreți într-o serie de variante simultane, mai mult sau mai puțin de
sine stătătoare. Una din variante constituie linia principală conducătoare, iar celalalte sunt liniile
secundare, acompaniatoare. Bogăția cântecului polifonic, bazat pe diviziunea unei singure voci,
este o trăsătura caracteristică a muzicii corale a popoarelor: rus, ucrainean, belorus,etc.
Imitația și contrapunctul, două tehnici de compoziție, pot coexista. Ele se îmbină în creații polifonice
din ce în ce mai elaborate, astfel că perioada sec. XIV- XVII este cunoscută în muzică drept ”Epoca
de aur” a polifoniei vocale sau a contrapunctului sever (se evidențiază prin caracter bine determinat
al normelor intonaționale și ritmice).
În paralel cu polifonismul vocal, în planul muzicii instrumentale, are loc o evoluție în ceea ce privește
perfecționarea instrumentelor și a formațiilor orchestrale, astfel se creează premisele apariției unui
nou stil, acela al contrapunctului liber, întrucât rigoarea contrapunctului sever nu mai corespunde
enormelor posibilități de exprimare muzicală. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, un loc tot mai mare
în creațiile compozitorilor îl ocupă muzica instrumentală.
Orlando di Lasso (ortografiat și Orlando de Lassus, Orlandus Lassus, Orlande de
Lassus, Roland de Lassus, sau Roland Delattre, n. 1532—posibil 1530—la Mons în Hainaut —
d. 14 iunie 1594 la München) a fost un muzician și compozitor influent al Europei în secolul al XVI-
lea.
A fost cântăreț în corul de copii al catedralei Sf. Nicholas din localitate, luând contact cu frumusețea
compozițiilor lui Johannes Ockeghem sau Josquin des Prés. A călătorit în Sicilia, Milano, Roma, în
Franța, Anglia, iar ultimii 40 de ani i-a petrecut în capitala Bavariei, München, în calitate de
capelmaestru.
Amprenta stilului său original este dată de polifonia liberă, utilizarea disonanțelor, folosirea corului
dublu, verva, umorul, bonomia și jocul de cuvinte. A compus lucrări religioase
(misse sau liturghii, motete) și laice (madrigalul, care ocupă un loc important în creația sa).
Johannes Ockeghem (ortografiat și Jean de, Jan; iar numele apare
ca Okeghem, Ogkegum, Okchem, Hocquegam, Ockegham; existând și alte variante de
ortografiere) (n. între 1410-1425, Saint-Ghislain, Belgia – d. 6 februarie,[6] 1497, Tours, Franța) a fost
un celebru compozitor al școlii franco-flamande din ultima jumătate a secolului al XV-lea, fiind un
reprezentant al Renașterii muzicale timpurii. În afară de activitatea de compozitor, era un bun
cântăreț, dirijor de cor și profesor de muzică.

Claudio Zuan Antonio Monteverdi (n. 15 mai 1567,[2][3][4][5][6] Cremona, Italia[7] – d. 29

noiembrie 1643,[8][3][4][9][5][6][10] Veneția, Republica Veneția[11]) a fost
un compozitor, violonist și cântăreț italian.
Claudio Monteverdi este considerat primul reprezentat important al operei moderne. El a ajuns la un
grad de popularitate neobișnuit de mare față de contemporanii săi. Operele sale apar pe toate
scenele importante din lume, madrigalurile sunt de mult clasice și unele piese sacre sunt de
asemenea foarte cunoscute. Mai este cunoscut sub numele de părintele operei.