Teza Doctorat Oprea Ionut Mihai Doc

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ

SOCIALĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
ASISTENŢA SOCIALĂ COMUNITARĂ.

ROLUL BISERICII ÎN DEZVOLTAREA
SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ
SOCIALĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof.univ.dr. ELENA ZAMFIR
DOCTORAND:
OPREA IONUŢ MIHAI
BUCUREŞTI
2007
ASISTENŢA SOCIALĂ COMUNITARĂ. ROLUL BISERICII ÎN DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ
CUPRINS
INTRODUCERE..............................................................................................................3
CAP 1. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA COMUNITARĂ.
DELIMITARI CONCEPTUALE...................................................................................6
CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN DEZVOLTAREA
SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............................................................20
CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE
IMPLICĂRII BISERICII ÎN ACTIVITĂŢIILE CARITATIV – FILANTROPICE
ŞI DE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............................................................................27
CAP. 4. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA SERVICIILOR SOCIALE
ÎN SPIRITUL INVĂŢĂTURII DE CREDINŢĂ A BISERICII ORTODOXE
ROMÂNE.......................................................................................................................46
CAP. 5. ASPECTE INTERCONFESIONALE ALE ASISTENŢEI SOCIALE
BISERICEŞTI................................................................................................................61
CAP. 6 . ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ
ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR MITROPOLII ORTODOXE
ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE..................................................................69
CAP.7. SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ.
PROPUNERE DE ELABORARE A UNEI BAZE DE DATE CU INSTITUŢIILE
OFERTANTE DE SERVICII DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ LA NIVELUL
EPARHIILOR ORTODOXE DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE.....110
CAP. 8. FORMAREA SPECIALIŞTILOR ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN DUBLĂ
SPECIALIZARE TEOLOGIE – ASISTENŢĂ SOCIALĂ. RUTA
PROFESIONALĂ A ABSOLVENŢILOR. STUDIU DE CAZ FACULTATEA DE
TEOLOGIE ORTODOXĂ A UNIVERSITĂŢII DIN ORADEA,
SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ ASISTENŢĂ SOCIALĂ.............150
CAP. 9. APECTE CONTEMPORANE ALE ASISTENŢEI SOCIALE ÎN
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. ASISTENŢA SOCIALĂ BISERICEASCĂ
ÎNTRE FILANTROPIE, VOLUNTARIAT, INSUFICIENŢĂ FILANTROPICĂ,
AMATORISM FILANTROPIC, PARTICULARISM FILANTROPIC,
PATERNALISM FILANTROPIC ŞI SERVICII ORGANIZATE,
SPECIALIZATE, PROFESIONALIZATE ŞI PLANIFICATE.............................169
Cap. 10. ROLUL BISERICII IN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE
ALE COMUNITĂŢII. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ ÎN RÂNDUL PREOŢILOR
EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ŞI
SĂLAJULUI.................................................................................................................184
CAP. 11. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI SOCIAL ŞI
PLANIFICAREA SERVICIILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR SOCIALE ALE
EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI, BIHORULUI ŞI
SĂLAJULUI.................................................................................................................212
CONCLUZII................................................................................................................226
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................232
ANEXE..........................................................................................................................240
2
INTRODUCERE
Trăim într-o societate pluralistă, secularizată şi mercantilă, în care fiecare individ

îşi urmăreşte, cel mai adesea, propriul interes şi caută să-şi rezolve problemele de cele
mai multe ori singur, prin propriile mijloace. Biserica este chemată să se implice activ în
rezolvarea problemelor indivizilor şi societăţii, mai ales la nivel comunitar de pe poziţia
şi cu mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a
aproapelui şi pe baza experienţei unice, pe care o deţine în asest sens. Realitatea
sărăciei, a suferinţei umane şi a celorlalte necesităţi au constituit dintotdeauna probleme
de rezolvat pentru fiecare stat şi societate. Societăţile moderne au creat un complex de
structuri şi instituţii de asistenţă socială bazate pe etica socială modernă şi pe raporturi
strict funcţionale. În completarea acestora Biserica adaugă dragostea şi mila creştină,
activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenţie socială.
Prin lucrarea de faţă doresc să prezint implicarea bisericii în asistenţa socială

comunitară dintr-o dublă perspectivă, teologică şi sociologică, fără a avea pretenţia
epuizării acestui subiect. Am abordat această temă şi din perspectiva faptului că sunt
slujitor al Bisericii Ortodoxe Române şi cadru didactic la Universitatea din Oradea,
direct implicat în problematica asistenţei sociale. Scopul urmărit este, ca pe lângă
prezentarea istoriei implicării bisericii în asistenţa socială, să se aducă lămuriri în
legătură cu termenii folosiţi în activitatea de acest fel, de a reda identitatea specifică a
fiecărui termen şi a-l repune în locul cuvenit din cadrul vorbirii curente, de a oferi
prilejul unei analize comparative a diferitelor sisteme de asistenţă socială a bisericilor
şi nu în ultimul rând, de a veni în spijinul regăsirii unei identităţi şi a unui loc meritat
asistenţei sociale bisericeşti în societate. Pe de altă parte, prezenta lucrare ar putea sluji
ca instrument de lucru iniţial pentru toţi cei interesaţi, şi, în mod special, pentru studenţii
de la secţia Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială ( specializare actualmente aflată în
lichidare ), Teologie Socială din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, pentru studenţii
interesaţi de asistenţa socială bisericească şi dezvoltare comunitară de la specializarea
3
Asistenţă Socială din sistemul de învăţământ laic, precum şi pentru toţi asistenţii sociali.
.
Doresc să prezint, într-o manieră ştiinţifică, activitatea de asistenţă socială a Bisericii

deoarece atât publicul larg cât şi marea masă a slujitorilor altarelor nu cunosc întrutotul
intensa lucrarea filantropică a Bisericii, preocupare permanentă şi prioritară a Biserici,
orientată spre rezolvarea celor mai diverse şi noi probleme cu care se confruntă
societatea românească actuală, concretizându-se într-un sistem coerent la nivel naţional,
aflat în plină dezvoltare.
Acest demers a fost unul anevoios datorită inexistenţei datelor la nivelul

Episcopiilor şi Patriarhiei Române, dar şi datorită faptului că pentru Biserca Ortodoxă
postdecembristă acest domeniu a fost unul nou. La început totul se limita la istoricul
social încărcat al Bisericii şi la prezentul lipsit de acţiune în domeniul social. În timp
unele aspecte au fost depăşite, altele îşi aşteaptă rezolvarea, iar în prezent asistăm la o
dorinţă a conducerii Bisericii Ortodoxe Române de a se implica total în problemele de
ordin social ale comunităţilor pe care le slujeşte.
Lucrarea este structurată pe două părţi distincte, o parte de teoretică şi una

de cercetare. În prima parte am abordat următoarele teme: delimitări conceptuale
ale asistenţei sociale şi dezvoltarea comunitară, rolul Bisericii ca actor comunitar în
dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială, temeiuri doctrinare si religios – morale
ale implicării bisericii în activităţiile caritativ – filantropice şi de de asistenţă
socială, asistenţa socială şi dezvoltarea serviciilor sociale în lumina Învăţăturii de
Credinţă a Bisericii Ortodoxe, aspecte interconfesionale ale asistenţei sociale
bisericeşti şi istoricul asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română, de la
înfiinţarea primelor Mitropolii până în zilele noastre. Cea de-a doua parte a lucrării
este dedicată cercetării sociologice pe următoarele aspecte: identificarea serviciilor
de asistenţă socială în Patriarhia Română şi elaborarea a unei baze de date cu
instituţiile ofertante de servicii de asistenţă socială la nivelul Eparhiilor Ortodoxe
din cuprinsul Patriarhiei Române; formarea specialiştilor în asistenţa socială în
dubla specializare teologie – asistenţă socială, ruta profesională a absolvenţilor -
studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea,
4
specializarea Teologie Ortodoxă Asistenţă Socială; aspecte contemporane ale

asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română, asistenţa socială bisericească între
filantropie, voluntariat, insuficienţă filantropică, amatorism filantropic,
particularism filantropic, paternalism filantropic şi servicii organizate, specializate,
profesionalizate şi planificate; anchetă sociologică în rândul preoţilor Episcopiei
Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului; strategia de dezvoltare a
sectorului social şi planificarea serviciilor şi activităţilor sociale ale Episcopiei
Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului.
Ţin să mulţumesc în mod deosebit celor care m-au sprijinit şi călăuzit pas cu pas
în întregul meu demers de elaborarea a acestei lucrări: Distinsei Doamne Prof. Univ.
Dr. Elena Zamfir, Domnului Acad. Prof. Univ. Dr. Cătălin Zamfir, Doamnei Decan
Prof. Univ. Dr. Floare Chipea, Domnului Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Domnului Prof.
Univ. Dr. Gheorghe Şişeştean, Doamnei Prorector Prof. Univ. Dr. Maria Voinea,
Doamnei Conf.Univ.Dr. Luana Pop, Prea Sfinţitului Parinte Episcop Sofroniu Drincec,
P.C. Preot Laurenţiu Lazăr şi Domnişoarei cercetător Sorana Săveanu, personalităţi de a
căror ajutor am beneficiat cu prisosinţă şi fără de care această lucrare ar fi fost imposibil
de elaborat, precum şi tuturor celor care m-au sprijinit şi suportat în această perioadă de
elaborare a tezei de doctorat.
5
CAP 1. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA

COMUNITARĂ. DELIMITARI CONCEPTUALE.
În acest prim capitol voi încerca să dezbat căteva aspecte legate de principalele
concepte folosite în lucrare, pentru a demonstra că Biserica este unul din principalii
parteneri sociali în furnizarea serviciilor de asistenţă socială.
Abordarea serviciilor sociale în comunităţile religioase este destul de dificilă din
anumite puncte de vedere. În primul rând, comunităţile religioase sunt coagulate în
jurul unor principii spirituale şi a unor puteri spirituale greu de expus şi de explicat
după orice logică omenească. Sociologia doreşte să ofere explicaţii logice fenomenelor
şi faptelor sociale. S-a crezut, şi încă se mai crede, că religia a oferit explicaţii bazate
pe ignoranţă, pe frica de necunoscut sau pur şi simplu a dat dogme pentru nevoia
omenească de a avea reguli. Însă multe fapte şi fenomene sociale, au explicaţii
spirituale.
Pentru a putea înţelege aspectele la care vrem să ne referim, în legătură cu
Asistenţa Socială în Biserică, trebuie în primul rând să definim termenii care intră în
sfera asistenţei sociale bisericeşti şi anume: asigurări sociale, protecţie socială, asistenţă
socială, asistenţă socială comunitară, asistenţă socială bisericească, filantropie, diaconie,
slujirea aproapelui, mila creştină, dezvoltare comunitară, actori comunitari.
Asigurări sociale - prin acest termen definim sistemul prin care mai multe persoane,
de vârste diferite, având interes comun, plătesc o sumă de bani, periodic, o dată pe lună,
pe an, într-un cont distinct, în baza unui contract, iar când ajung să nu mai poată produce
venit, (din diverse cauze: vârstă înaintată, boală, etc.), vor primi o rentă lunară din acest
cont în funcţie de suma cu care au contribuit şi de timpul în care au alimentat acest fond.
Sistemele de asigurări sociale pot fi organizate de Stat sau de persoane particulare. (Pop
L. M.coord., 2002, p. 110)
Asigurările se pot organiza pentru diverse probleme: de sănătate, pentru şomaj,
pentru accidente, de bătrâneţe, etc.
Protecţie socială - este organizată de stat, printr-un pachet de legi, care vizează
protecţia persoanelor care, din diverse motive nu produc venituri, deci nu au din ce trăi.
Aici discutăm despre protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor, a bătrânilor,
6
etc. Însă unele din aceste persoane se află în această stare din motive dependente de ele
însele. De exemplu, legea ajutorului social asigură venitul minim garantat fiecărei
persoane fără muncă, indiferent de motivul pentru care au ajuns în această situaţie. În
ultima vreme legiuitorul a încercat să impună efectuarea unui număr de ore de muncă în
folosul comunităţi în schimbul venitului asigurat prin această lege, constatându-se că
asistaţii nu prestează nici măcar aceste ore. În acest sens, este de domeniul evidenţei că
protecţia socială, fără asistenţă socială nu este eficientă, pentru că încurajează nemunca.
Asistenţa socială - se realizează de către persoane specializate în munca socială, care
identifică problemele sociale şi le triază: cine trebuie să beneficieze de protecţie socială
este asistat şi ajutat la întocmirea actelor necesare, altul are nevoie de asistenţă
psihologică, altul de medic psihiatru, altul are nevoie de medic psiholog dar între timp
trebuie încadrat temporar la una din formele de protecţie socială, etc. Asistentul social
este:
"Analist social, cercetător activ al distorsiunilor sociale, consultant, practician al
intervenţiei, organizator al serviciilor sociale, pedagog, tehnician al comunicării,
animator de grup, instructor cultural [ ... ] (Zamfir E. ; 1997, p. 2)
Asistenţa socială se face în cadru organizat de către Stat sau de către Societatea
Civilă, organizată în asociaţii sau fundaţii, persoane juridice.
„În sens mai larg, asistenţa socială se referă la orice beneficiu financiar sau serviciu
social noncontributoriu, finanţat din taxele şi impozitele generale sau din fonduri
sociale speciale. Într-un sens mai restrâns, conceptul de asistenţă socială, nu include
ansamblul de beneficii şi servicii sociale universalist - categoriale, definind doar acel
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii
specializate de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităţilor, cu probleme
speciale, aflate temporar în dificultate. ,, (Pop, L. M. coord., p. 116)
La întâlnirea bianuala care a avut loc la Montreal în Iulie 2000 a Federaţiei
Internaţionale a Asistenţilor Sociali, participanţii s-au pus de acord asupra adoptării
unei noi definiţii a Asistenţei Sociale, înlocuind versiunea din 1982. În acelaşi timp
Asociaţia Internaţionala a Şcolilor de Asistenţi Sociali a adoptat această definiţie. La
întâlnirea IASSW - IFSW de la Copenhaga, din iunie 2001, ambele organizaţii au fost
7
de accord să o adopte ca definiţie internaţională. Scrisă în engleză, definiţia este acum

tradusă în 15 limbi .
Această iniţiativă a început în 1994 sub conducerea lui Elis Envall, un asistent
social suedez, preşedintele IFSW. Luând în considerare marile schimbări sociale care au
apărut după 1982 din punct de vedere tehnologic, economic, politic şi cultural, şi că
asistenţa socială s-a răspândit pe tot globul, el a crezut că profesia are nevoie să îşi
definească parametrii valorilor şi a cunoştinţelor de bază.
Cu siguranţă, asistenţii sociali muncesc azi într-o lume extrem de complexă. Ei
trebuie să înţeleagă forţele globalizării economice, ecologice şi sociale, pentru a fi la
acelaşi nivel cu colegii lor din toată lumea. Ei aduc servicii directe imigranţilor,
refugiaţilor, sau celor traumatizaţi de război, terorism sau dezastre naturale sau sociale,
şi să participe în organizaţiile internaţionale de profil.
Versiunea finală a definiţiei adoptată în Montreal este o pagină document. Începe
cu o scurtă definiţie urmată de un comentariu din patru paragrafe, ce se concentrează pe
valorile, teoriile şi practica asistenţei sociale.
Asistenţa Socială promovează schimbul social, rezolvarea problemelor în
relaţiile umane şi vine în sprijinul oamenilor pentru ca aceştia să trăiască decent.
Utilizând teoriile comportamentului uman şi reţeaua sistemelor sociale, asistenţa socială
intervine în punctele în care oamenii se confruntă cu probleme în mediul lor de viaţă.
Principalele reguli umane şi drepturile sociale sunt fundamentale pentru asistenţa
socială. În anumite situaţii, asistentul social intervine mai mult în sprijinul oamenilor şi
mai puţin în mediu, iar în alte situaţii intervenţia este în cadrul mediului şi a impactului
pe care îl are asupra modului de viaţă al oamenilor în societate. În toate cazurile,
asistenţii sociali adoptă o viziune holistică, concentrându-se asupra multiplelor
interacţiuni dintre oameni si mediile lor de viaţă. Oamenii sunt afectaţi de mediile în
care trăiesc, având în acelaşi timp capacitatea de a schimba mediul în care trăiesc.
Un alt concept central este îmbunătăţirea stării de bine a oamenilor. Codul etic
al Asociaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din SUA spune: principala misiune a
profesiei de asistent social este îmbunătaţirea stării de bine a oamenilor. O publicaţie a
UNESCO defineşte stare de bine ca fiind o stare de performanţă de-a lungul cursului
8
vieţii, integrând funcţiile psihice, cognitive şi social - emoţionale care se materializează

în activităţi productive.
În concluzie, asistenţa socială se organizează după legi bine stabilite, acţionează

după criterii clar delimitate, stipulând cine are dreptul să beneficieze de anumite
facilităţi şi cine nu. În tot sistemul de asistenţă socială vorbim despre organizare, legi,
criterii de acordare a ajutoarelor, rezultate cuantificabile, etc.
Asistenţa socială comunitară - poate fi definită prin acele activităţi de asistenţă
socială ce caută să abordeze, să sprijine, capabilizeze şi întărească reţelele locale,
formale şi informale pentru a furniza clienţilor aflaţi în dificultate servicii de asistenţă
socială de cea mai bună calitate. Asistenţa socială comunitară reprezintă elementul
central al Serviciilor sociale personale, minimizează distanţa dintre experţi şi
beneficiari, şi maximizează implicarea comunităţii locale, afirmând importanţa
vecinătăţii şi a activităţilor comunitare.
Originile Asistenţei Sociale Comunitare se regăsesc la începutul secolului XX ca
o reacţie de contracarare a efectelor devastatoare ale sărăciei din ghetouri. A avut un rol
hotărâtor în apariţia primelor ONG-uri şi în organizarea comunitară a serviciilor sociale.
Asistenţa socială comunitară are câteva caracteristici cheie: acţionează preventiv;
caută să facă familiile mai puternice şi să combată slăbiciunile acestora; este localizată
la nivelul comunităţii; implică populaţia locală, nu doar clientul; crează o bază de
cunoştinţe, precum şi de resurse locale şi este ghidată de principiile eticii şi echităţii.
Asistenţa socială comunitară utilizează un mix de discipline: psihologie,
psihologie socială, economie, sociologie, sănătate publică, etc. Asistenţa socială
comunitară se bazează pe experienţa de muncă acumulată în timp în rezolvarea cazurilor
şi are capacitatea de a câştiga credibilitate într-o comunitate eterogenă, o mare toleranţă
pentru comportamentele individuale, o orientare practică în soluţionare problemelor şi
pentru crearea de infrastructuri, abilitatea de a reflecta pozitiv experienţa de viaţă a
fiecărui individ, capaciţăti de colectare de fonduri.
Principala metodă folosită în asistenţa socială comunitară se bazează îndeosebi
pe aşa numitul ciclu de diagnostic orientat pe comunitate, care porneşte de la capacitatea
de învăţare din experinţa acumulată, formularea sarcinilor şi apoi intervenţia implicită.
9
Asistenţa socială comunitară folosesţe energia de grup în toate tipurile de intervenţie şi

terapie şi urmăreşte realizarea şi menţinerea unor reţele, construirea unui suport
colaborativ.
Filantropie - termen cu rădăcini în cuvintele greceşti filos şi anthropos ne aduce
în faţă o altă dimensiune a ajutorării aproapelui - iubirea faţă de om, dragostea. Dacă
pentru celelalte forme de asistenţă socială nu este nevoie neapărat de iubire, ba am putea
spune că dragostea nu se poate pune în balanţă cu dreptatea omenească, în filantropie
trebuie să primeze dragostea. Iar toate celelalte principii de asistenţă socială, dacă pot fi
aplicate cu dragoste, să fie aplicate, iar dacă nu, să se renunţe la ele în favoarea
dragostei.
Principiile asistenţei sociale - binele, frumosul, umanismul, adevărul, dreptatea
după raţiune omenească sunt valori; sunt concepte; sunt stări spre care trebuie să tindem
cu toţii. Vorbind despre ordine socială, doamna Floare Chipea menţionează: " Ordinea
socială se poate realiza prin respectarea normelor societăţii, care derivă, aşa cum am
arătat, din valorile sociale, ce diferă de la o societate la alta. Deci pentru a ajunge la
ordine socială trebuie să respectăm valorile societăţii, ale grupului în care trăim.”
(Chipea, F. ;1997, pag. 10-11)
Comunităţile umane au avut întotdeauna în componenţa lor indivizi care, din
cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface
trebuinţele prin mijloace proprii. Astfel, sărăcia, dizabilităţile, existenţa orfanilor şi a
copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt probleme vechi de
când lumea. Omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să rezolve aceste probleme
sociale, însă apariţia unei profesii centrate pe tratarea maladiilor sociale, în mod ştiinţific
şi sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt martorele
creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi, implicit, ale construirii identităţii
profesiei de asistent social.
Timp de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, grupurilor şi
comunităţilor aflate în situaţii problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii,
statele neimplicându-se în domeniul social decât cu funcţii represive (vizând menţinerea
statu-quo-ului social politic). Din zorii creştinismului şi până prin secolul al XIX-lea,
asistenţa socială practicată de instituţiile şi ordinele religioase a fost principalul punct de
10
sprijin pentru sărăci şi pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale
Evului Mediu şi apoi în epoca avântului capitalist, au existat iniţiative asistenţiale
(destinate in special săracilor) avându-i ca promotori fie pe indivizii bogaţi, ataşaţi
valorii creştine a carităţii, fie comunităţile rurale şi urbane, utopiştii şi industriaşii
convinşi de eficienţa economică pe termen lung a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a
salariaţilor lor. Trebuie precizat de asemenea că însăşi puterea politică din anumite ţări
(în special din cele protestante) a manifestat un oarecare interes pentru problemele
sociale însă dintr-un alt unghi şi din alte motive decât cele ale Bisericii.
Atunci când se vorbeşte despre activităţile destinate îmbunătăţirii situaţiei
categoriilor defavorizate şi atenuării inegalităţilor se utilizează diferite sintagme ca:
protecţie socială, asistenţă socială, asigurări sociale. Acestea trimit la realităţi
distincte, la sisteme autonome de gestionare a „bunăstării”. De asemenea putem
identifica o diferenţă de grad între protecţie, asigurări şi asistenţă, în sensul că prima
le înglobează în sfera sa pe celelalte.
Prin protecţie socială înţelegem ansamblul instituţiilor, structurilor şi
reţelelor de servicii ale acţiunilor destinate creării unor condiţii normale de viaţă
pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi
reduse de autorealizare. În sfera activităţilor de protecţie socială sunt incluse atât
prestaţiile instituţiilor statului cât şi cele ale organizaţiilor societăţii civile şi ale
Bisericii.
În calitatea sa de „sistem subsidiar al protecţiei sociale", asistenţa socială
funcţionează după următorul principiu: bazându-se doar pe fonduri provenite din
bugetul statului sau din donaţii ale voluntarilor şi ale instituţiilor internaţionale,
asistenţa nu presupune nici o contribuţie financiară anterioară a persoanei asistate.
Ajutorarea persoanelor aflate in situaţii problematice are la bază principiul
solidarităţii şi presupune evaluarea trebuinţelor asistatului.
Ca domeniu distinct de activitate, asistenţa socială este definită drept, „un
ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii
specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme
speciale, aflate temporar în dificultate, care (...) nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă". (Zamfir, E.;
11
Zamfir,C; 1995: p.100) Potrivit definiţiei agreate de către NASW (National

Association of Social Workers) ( Bocancea,C.; Neamţu,G.; p. 69), scopul
fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacităţii de
funcţionare socială normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în acest sens
fiind necesară crearea condiţiilor societale necesare funcţionării „normale" (adică în
acord cu standardele unei societăţi date). Practica asistenţei sociale constă în
aplicarea şi utilizarea unor valori, principii şi metode specifice pentru atingerea
următoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi servicii;
consilierea şi sprijinirea psihologică a indivizilor şi microgrupurilor; implementarea
sau îmbunătăţirea unor servicii de sănatate la nivel comunitar; participarea la
elaborarea şi promovarea legislaţiei sociale.
Alţi autori definesc asistenţa socială (sau Serviciul social) ca „o
instituţie care, inserată în ansamblul organizării sociale, are ca funcţie de a
asigura, prin canalul organismelor publice sau private, un ajutor social
membrilor comunităţii, şi de a da asfel satisfacţie multiplelor trebuinţe ale
omului. Serviciul social caută să-1 insereze pe individ, familie, grupuri şi
colectivităţi în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acţiuni
terapeutice sau preventive, el răspunde nevoilor pe care se bazează inserţia
socială, servindu-se de <social> ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune
în joc şi dezvoltă energiile personale ale asistaţilor şi ale asistenţilor sociali
relaţiile interprofesionale şi resursele comunitaţii.
Politicile sociale sectoriale vizează tratarea problemelor determinate în
ansamblul lor la nivel macrosocial, disecate pe fiecare sferă de acţiune din domeniul
Asistenţei Sociale. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în anii `70 politicile
sociale s-au dezvoltat în mod continuu în ţările capitaliste occidentale. Deşi nu se poate
vorbi despre state ale bunăstării până la al doilea Război Mondial putem remarca în
această perioadă procese de extindere a rolului statului în asigurarea bunăstării sociale,
procese care, chiar dacă nu au avut amploarea celor postbelice au contribuit la creşterea
bunăstării sociale şi drepturilor cetăţeneşti creând o bază pentru reformele sociale
radicale ulterioare.
12
Perioada dinaintea Primului Război Mondial este una a inovaţiilor sociale, a

starturilor timide în implementarea unor programe sociale, de obicei pe grupuri
restrânse, formate în special din angajaţi. Iniţiatorii acestor programe şi motivaţiile lor
nu au avut prea multe în comun cu social-democraţia, cu sindicatele, factori care au
impulsionat în mare măsură politicile sociale postbelice sau cu principiile menţionate
ulterior drept fundamentale: justiţie socială, egalitate, solidaritate socială, umanism.
Nevoia unei stratificări sociale ori a sporirii loialităţii, interese naţionale pragmatice, au
fost de cele mai multe ori cauzele sau pretextele primelor programe sociale.
În aceeaşi perioadă şi mai ales după Primul Război Mondial o serie de procese şi
evenimente au influenţat major şi au impulsionat dezvoltarea funcţiei de protecţie
socială a statelor.
Perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial a fost extrem de
favorabilă dezvoltării politicilor sociale. Practic în toate statele angajate în război au fost
create condiţii deosebite pentru extinderea programelor sociale existente şi pentru
implementarea altora noi.
Aşa cum am arătat anterior, războiul a întărit influenţa statului în economie, în a
asigura ocuparea totală a forţei de muncă, a sporit solidaritatea socială datorită
pericolelor comune la care întreaga populaţie a ţării era supusă şi a creat, pe de altă
parte, o nevoie acută de locuinţe şi bunuri de larg consum din cauza distrugerilor
înregistrate.
Dezvoltarea comunitară reprezintă o strategie de producere a bunăstării, un
complement al primelor două strategii, oferind un răspuns la limitele lor structurale. În
centrul dezvoltării comunitare stă o nouă resursă, complet neutilizată în primele două
strategii: comunitatea şi efortul comunitar. Comunitatea locală devine astfel subiect
activ al rezolvării unei game largi de probleme colective. Dacă la început, dezvoltarea
comunitară părea a fi o soluţie pentru lumea a treia, orientarea spre descentralizare a
statelor moderne a transformat-o într-o abordare vitală şi în societăţile dezvoltate
economic. Dezvoltarea comunitară îşi are originile în transformările politico-
administrative ale naţiunii-stat, concurarea Europei şi Americii reformiste şi tradiţiilor
socialiste intelectuale. După război un set de principii de bunăstare au punctat o strategie
de planificare care a fost extrem de importantă pentru reconstituirea naţiunii-stat. Aceste
13
principii au avut sarcina generării şi susţinerii procesului de dezvoltare socială prin

alocaţia statului şi distribuirea de resurse. După 1950, diplomaţia socială a devenit
sensul promovării condiţiilor unei vieţi mai bune, cu drepturi ale oamenilor la resurse
printr-o serie de programe sociale. Din această perspectivă dezvoltarea comunitară poate
fi văzută ca o sursă a extensiei naţiunii-stat, contribuind la promovarea modernizării şi
controlului politic.
Dezvoltarea comunitară a fost parte a unui proces de restructurare prin
mobilizarea suportului politic local de a construi o naţiune-stat unită. În îmbunătăţirea
funcţiilor statului, în dezvoltarea ţărilor vedem amprenta bunăstării statului european
după război. Îmbunătăţirea funcţiilor a generat un model pentru promovarea
programelor dezvoltării comunitare. În societăţile industrializate şi în dezvoltare vedem
naţiunea-stat ca proiectând relaţii sociale prin regimuri noi, redistributive şi propria
viziune de a dobândi o societate mai social-inclusivă. În orice caz, până spre sfârşitul
anilor 1970, un puternic val de criticism a început să provoace natura birocratică şi
instituţionalizată a dezvoltării comunitare şi felul în care s-au obişnuit să integreze
oamenii în naţiunea-stat. Dezvoltarea comunitară şi-a asumat protecţia mişcării „grass-
roots” şi a interesurilor oamenilor împovăraţi. Într-adevăr, unii ar putea categorisi
promovarea socială şi cooperativă a mişcărilor şi căutarea de forme alternative a
organizării şi schimbului social ca un ecran difuz, orientat spre a acoperi natura politică
a dezvoltării comunitare, ca un instrument de control al statului. Din această
perspectivă, eşecul dezvoltării comunitare de a atinge toate ţelurile sale de dezvoltare au
fost strâns legate de politica statului de a distribui resurse în scopul de a achiziţiona şi
dobândi unitate naţională şi să integreze în comunităţi în naţiunea-stat.
O mulţime de comunităţi au o poziţie marginală în sistemul economiei de piaţă.
Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicată de factori structurali asupra cărora
se poate acţiona mai degrabă colectiv decât individual. Se poate spune că societatea
actuală prezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de organizare a programelor de
interes colectiv cu participare colectivă. În orice comunitate există o serie de activităţi
care asigură, în mod continuu realizarea/producerea bunurilor şi serviciilor de interes
comunitar, distinct de sectorul public naţional, organizat de către stat. Autoritatea
publică locală dezvoltă o serie de activităţi de interes comunitar, susţinute printr-o
14
combinaţie de resurse mobilizate de comunitate şi resurse transferate naţional.

Autorităţile publice comunitare deschid o nouă oportunitate structural-stală, exploatată
de mecanismele statului centralizat: construcţia unui spaţiu al participării comunitare la
rezolvarea problemelor sale. Noua filozofie implicată în această opţiune este crearea
unui parteneriat multiplu: comunitatea, segmentele comunităţii, oameni de afaceri la
nivel local, Biserica, sindicatele şi organismele autorităţii publice comunitare.
Cerinţele dezvoltării comunitare
Acţiunile de tip comunitar presupun o combinaţie complexă de actori. Există mai
multe ipostaze în care un individ sau un grup devine actor comunitar: contribuabilul cu
resurse. Resursele pot fi standardizate şi continue sau punctual ocazionale: în bani sau în
natură. Există contribuţii standardizate şi constante ca: impozitele şi taxele.
Descentralizarea creează o relaţie mai directă şi mai transparentă între aceste contribuţii
şi realizarea obiectivelor comunitare. Contribuţiile la realizarea unor obiective punctuale
se pot realiza prin colectarea unor fonduri comunitare speciale care să implice atât
contribuţii obligatorii cât mai ales voluntare. Aceste fonduri pot fi utilizate fie de către
autorităţile locale fie de către alţi actori comunitari: şcoală, biserică, spital, instituţii de
asistenţă socială, organizaţii civice. Contribuţiile în resurse trebuie să fie considerate nu
ca o obligaţie impusă din afară, ci ca un mijloc de motivare a participării comunitare.
O categorie aparte de actori sunt actorii comunitari externi. De cele mai multe
ori comunităţile marginale prezintă nu numai un deficient de resurse şi condiţii, ci şi de
capacităţi. Filozofia actuală a recuperării marginalizării se bazează pe principiul
parteneriatului cu comunităţile înseşi, excluzându-se, ca neproductiv, paternalismul
autoritar extern. Actorii externi de regulă furnizează resursele profesionale, tehnice,
stabilesc obiectivele, proiectează strategia, urmăresc derularea programelor. La cealaltă
limită se înscrie crearea capacităţilor interne care să susţină întreaga strategie a
dezvoltării, actorul extern contribuind cu resurse şi cu suport tehnic, reprezentând o
sursă extrem de importantă.
Structura programelor de dezvoltare comunitară se referă în primul rând la tipul
de resurse comunitare, precum şi la modalitatea de folosire a lor. Ideea centrală a acestei
strategii este că orice comunitate deţine o serie de resurse importante a căror utilizare
oferă posibilitatea soluţionării unei game largi de probleme.
15
După doamna Elena Zamfir ( Zamfir, E.; Strategii antisărăcie şi dezvoltare

comunitară, Ed. Expert, Bucureşti, 2000) aceste resurse ar fi: resurse financiare, resurse
de muncă, resurse naturale, de solidaritate, resurse de capacităţi.
Resursele financiare - sunt situaţii în care proiecte de interes comunitar nu pot fi
rezolvate din lipsă de resurse individuale şi statale. Cu toate că fiecare membru al
comunităţii are nevoie de utilităţile publice de infrastructură, acestea nu se pot realiza
din cauza finanţării limitate primite de la bugetul naţional.
Resurse de muncă - există la nivelul comunităţilor, disponibilitatea resurselor de
muncă. Oamenii nu au bani să contribuie, dar pot să muncească pentru rezolvarea unor
obiective comunitare.
Resurse naturale – comunităţile deţin obiectiv o serie de resurse naturale care nu sunt
rentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă, dar pot fi utilizate pentru
realizarea unor obiective locale.
Resurse de solidaritate - fiecare persoană este caracterizată în virtutea apartenenţei la o
comunitate de o anumită propensiune pentru acte de susţinere colectivă. Mici resurse
personale există întotdeauna, care pot fi unite în îndeplinirea unor obiective comunitare.
Resurse de capacităţi - în fiecare comunitate există o largă gamă de capacităţi
profesionale care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. La aceasta se adaugă
şi capacităţile productive, care în secundar pot fi utilizate dincolo de folosirea lor
economică normală.
Sectoarele în care serviciile sociale promovează măsuri de protecţie socială şi
servicii sociale sunt diverse şi implică mai mulţi factori. Multe din aceste sectoare se
regăsesc în sfera de influenţă a mai multor instituţii care au ca obiectiv bunăstarea
socială.
În ceea ce priveşte cadrul în care se emit aceste politici sociale sectoriale, acesta
este unul guvernamental, unde prin ministerele de resort, în funcţie de mai mulţi factori
de exercitare, se stabileşte cadrul de aplicare sectorial.
La un moment dat în societate, fiecare comunitate se confruntă cu anumite
probleme specifice. Se încearcă în contextul politicilor sociale soluţionarea acestora, dar
şi prevenirea lor prin măsuri de protecţie socială.
16
În alcătuirea politicilor sociale sectoriale trebuie pornit de la o diagnoză făcută

direct în mediul social, stabilindu-se astfel problemele sociale ale comunităţilor, fiecare
cu implicaţiile ei. În diagnosticarea problemelor sociale se pleacă de la o cercetare de
specialitate, realizată direct în câmpul social de către personal specializat prin instituţiile
de resort, existente în societate şi care au ca obiect de lucru activităţi cu caracter social.
In general, diagnoza problemelor sociale se realizează în funcţie de mai mulţi
factori care privesc direct un individ, o familie, un grup, o comunitate etc, cu implicaţiile
lor asupra ansamblului societăţii, respectiv comunităţii. Rezultatele cercetării de
diagnoză vor constitui un support valid pentru stabilirea unei strategii de intervenţie.
În acest context, ne propunem să vorbim despre profilul general, în România,
care poate fi caracterizată ca fiind o ţară cu sărăcie relativă de masă: cea mai mare parte
a populaţiei trăieşte în sărăcie, absolută în cazul unora, dar relativă în cazul majorităţii
populaţiei. Bogăţia este caracteristică numai unui segment minoritar al populaţiei.
Ţara noastră are un grad relativ înalt de modernizare a vieţii sociale, dar este
neaşteptat de sărăcită. Segmente importante ale populaţiei trăiesc în condiţii moderne:
muncesc într-o economie modernă, locuiesc în oraşe moderne. Forma modernă de
organizare a societăţii impune de aceea unele cerinţe minimale. În acest sens, sărăcia din
România este foarte diferită de cea care există în societăţile tradiţionale.
Ca efect al stării de sărăcie relativă, apar mai multe probleme sociale cum ar fi:
salarii mici, o rată a şomajului ridicată, încurajarea economiei subterane, fiscalitate
ridicată, din acestea rezultând măsuri de protecţie socială scăzute.
Pentru ca o societate să ajungă la standarde de viaţă ridicate, iar problematica
socială să cunoască un grad scăzut, trebuie să existe un stat al bunăstării sociale. Din
cele spuse până acum, ne dăm seama că problemele sociale îşi au originea în general în
cauza sărăciei care poate exista la un moment dat într-o societate, dar în acelaşi timp şi
în tipul de politici sociale pe care statul le promovează.
Asistenţa socială bisericească. Pentru a defini asistenţa socială promovată de
către biserică vom ţine cont de termenii definiţi anterior. Asistenţa socială bisericească
poate fi definită similar asistenţei sociale şi asistenţei sociale comunitare, cu precizarea
că biserica adaugă la aceste definiţii şi dimensiunea sacramentală, religioasă. Pornind
de la mila creştină şi filantropie, biserica de-a lungul istoriei şi-a dezvoltat şi
17
perfecţionat continuu servicii de suport pentru credincioşii ei şi nu numai, în funcţie şi

de parametrii economici şi sociali ai timpurilor, dar şi faţă de aşteptările credincioşilor
ei, care participă activ, atât în furnizarea serviciilor, cât şi în consumul acestor servicii.
Se poate constata că asistenţa socială bisericească a apărut odată cu primele
forme de organizare a vieţii religioase creştine. Biserica a dezvoltat şi dezvoltă în
continuare servicii de asistenţă socială atât în forme empirice de organizare cât şi în
forme moderne şi elaborate, bazate pe criterii ştiinţifice, în funcţie de posibilităţile pe
care le are şi în funcţie de aşteptările credincioşilor pe care îi păstoreşte.
În această perioadă Biserica Ortodoxă Română se află într-un plin proces de
modernizare a serviciilor de asistenţă socială pe care şi le asumă să le furnizeze. Biserica
Ortodoxă Română are capacitatea de coagulare a resurselor şi actorilor comunitari,
precum şi capacitatea de a furniza servicii de asistenţă socială categoriilor de persoane
defavorizate din comunităţile religioase pe care le păstoreşte. Pe de altă parte, Biserica
Ortodoxă Română este un partener serios atât în dialogul la nivel comunitar sau la nivel
naţional, alături de ceilalţi actori sociali, în formularea politicilor sociale cât şi în
procesul de implementare a acestora.
Aplicarea politicilor sociale prin biserică
Biserica ca instituţie divino-umană are ca obiectiv bunăstarea credincioşilor ei şi
progresarea lor din punct de vedere spiritual. În demersul ei pentru atingerea acestui
obiectiv, se confruntă cu problemele sociale pe care oamenii le au şi care îngreunează
procesul de dezvoltare al lor. Ca urmare a acestor aspecte încă din începuturile
creştinismului, ea şi-a creat o structură proprie de intervenţie, ori de câte ori a fost
nevoie. Problemele care pot apărea într-o comunitate şi pe care statul încearcă să le
soluţioneze prin serviciile specializate sunt şi problemele bisericii. Bazându-se pe
tradiţia istorică pe care biserica o are în acest sens, se aşteaptă şi în prezent de la biserică
o implicare activă, profesionistă, ca o alternativă la serviciile sociale ale statului.
În virtutea învăţăturii sale, a credibilităţii câştigate, a moralei şi a structurii
misionar- sociale pe care le are, Biserica îşi justifică legitimitatea intervenţiei sale în
ceea ce priveşte problemele sociale. Deoarece contextul istoric, politic şi social nu îi
conferă un suport concret pentru dezvoltarea sistemului, ea îşi desfăşoară această
activitate în limita disponibilităţilor şi resurselor pe care le deţine.
18
Chiar după revoluţia din 1989, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române s-a
reorganizat acest sector de activitate, încheindu-se protocoale de colaborare cu
instituţiile sociale ale statului, închegându-se o colaborare fructuoasă şi cu rezultate
dintre cele mai bune. Amintim aici reînfiinţarea orei de religie în cadrul programei
şcolare, acordarea de asistenţă socială şi religioasă în penitenciare, spitale, organizaţii de
ocrotire a copilului etc, acţiuni care garantează faptul că Biserica joacă un rol important
în fuziunea cu statul în ceea ce priveşte emiterea politicilor sociale sectoriale şi aplicarea
lor directă în societate.
Misiunea Bisericii ca instituţie nu este explicit de a realiza politici sociale,
această funcţie revenind de drept statului, dar după cum am menţionat mai sus, ea este
un partener fiabil şi competitiv în această direcţie.
În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul
propriu, având ca suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale
şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la
dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem
menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă
de realizare şi resurse financiare relativ modeste. De aceea Biserica invită statul şi în
acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să treacă în slujba
bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus, iar statul ca
factor determinant într-o societate să-i ofere bisericii capital financiar pentru finanţarea
întregului sistem
În completarea celor spuse mai sus, ca răspuns din partea bisericii, ea oferă prin
personalul său clerical, care are statut de lider într-o societate, mobilizarea şi antrenarea
oamenilor din comunitate, într-o implicare directă în soluţionarea problemelor
problemelor care pot apărea.
În concluzie, putem sublinia că implementarea politicilor sociale prin biserică se
poate realiza printr-o colaborare de specialitate cu specialiştii, militând împreună pentru
o societate mai bună şi pentru un nivel de viaţă în acord cu normele europene şi
internaţionale.
19
CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN

DEZVOLTAREA SERVICIILOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ
În acest capitol voi trata modul în care biserica locală este implicată în
slujirea socială. Vom observa care sunt motivaţiile Bisericii pentru implicarea
socială, metodologia intervenţiei sociale a Bisericii la diferite nivele: individual, de
cuplu, de grup, organizaţional şi la nivel comunitar. Un alt aspect pe care îl voi
aborda se referă la deprinderile necesare pentru a fi eficient în slujirea socială.
Metodele utilizate în slujirea socială se referă la: studiile de caz, managementul
cazului, consiliere individuală, consiliere maritală, consiliere de grup, grupuri
educaţionale şi de suport, intervenţii la nivel comunitar şi acţiuni sociale. Din cele
prezentate putem observa că metodele de slujire socială se desfăşoară pe mai multe
nivele: la nivel individual, la nivel de cuplu, de familie, de grup, de organizaţii, de
comunitate.
Intervenţia la nivel individual
Individul este ajutat în relaţia unu la unu, în grup, în cadrul organizaţiilor sau în
comunitate. Această metodă funcţionează în cadrul consilieri individuale, a studiului de
caz sau a managementului cazului. Metoda studiului de caz este cea mai veche metodă
din cadrul slujirii sociale şi se referă la ajutorarea materială a individului în cauză. În
cazul unor nevoi de natură emoţională sau raţională se va aplica metoda de consiliere
unu la unu, care este destul de limitată şi se bazează pe deprinderile consilierului care
poate să-l sfătuiască şi să-1 îndrume pe individul aflat în dificultate.
Intervenţia în cadrul cuplului
Intervenţia în cazul cuplului este legată de probleme relaţionale, de comunicare,

planificare familială, nevoi care solicită intervenţia unui asistent social specializat. În
cadrul cuplului cele mai importante probleme apar la nivelul relaţional şi, din acest
motiv, este nevoie de consiliere maritală, prin realizarea anumitor grupuri de suport
emoţional şi spiritual. Acest aspect poate fi foarte bine realizat în cadrul comunităţii
eclesiale, unde cupluri cu experienţă pot să sprijine cuplurile tinere în a depăşi
20
perioadele de criză relaţională care apar aproape inevitabil în cadrul fiecărui cuplu.
Slujitorul Bisericii trebuie să ajute cuplul la îmbunătăţirea relaţiilor prin anumite discuţii
cu privire la comunicare şi relaţionare unul la altul. De asemenea, el trebuie să creeze
sistemul de suport social şi spiritual care să-i sprijine în viitor.
Intervenţia în cadrul familiei
La acest nivel intervenţia se focalizează asupra întregii familii şi are ca obiectiv

construirea unui sistem de terapie în momentul în care viaţa de familie devine
dezechilibrată şi din acel moment, toată familia va fi afectată. Intervenţia în acest caz se
axează pe modul în care fiecare membru al familiei îşi înţelege rolul şi îl respectă. De
asemenea, se urmăreşte modul de relaţionare al fiecărui membru cu sistemele din afara
familiei cu care el interferează, cum ar fi munca, şcoala, biserica, prietenii, loisirul.
Aceste terapii de tip familial se realizează de preferinţă în cadrul familial, datorită
faptului că familia se simte mult mai în siguranţă pe terenul ei decât pe terenul
terapeutului. În acest mediu, terapeutul (în cazul de faţă preotul) poate observa cel mai
bine modul real de funcţionare al familiei, iar familia se simte în siguranţă. În acest sens
pot fi menţionate vizitele pastorale ale preotului la familiile pe care le păstoreşte. Preotul
are obligaţia morală să slujească parohia încredinţată lui sub cele trei aspecte: liturgic,
educaţional şi moral. Astfel nu este obligat doar sa săvârşească servicii liturgice ci şi să
îndrume şi să vegheze bunul mers al credincioşilor.
Un alt mod de intervenţie familială este la nivel educaţional, prin derularea de
diferite programe ca: discuţii despre comunicarea în familie, cursuri pentru pregătirea
părinţilor, weekend-uri pe care familiile să le petreacă împreună pentru a-şi împărtăşi
experienţe, seminarii pentru părinţii care aşteaptă primul copil, cursuri de management
financiar.
Un alt mod de intervenţie în cadrul familiei îl reprezintă programele de ajutor la
menaj pentru persoanele în vârstă şi familiile lor, programe de consiliere pentru
pensionari. Mai pot fi incluse şi servicii pentru familiile cu dificultăţi materiale ca:
distribuire de hrană şi îmbrăcăminte, sprijinirea familiei în realizarea unor activităţi
gospodăreşti.
21
Intervenţia la nivel de grup

Grupul se defineşte prin doi sau mai mulţi oameni care au un scop, calităţi sau
probleme comune. Biserica formează un grup.
Slujitorul Bisericii trebuie să lucreze cu aceste grupuri atât în cadrul Bisericii,
cât şi în afara ei. Majoritatea problemelor care apar în cadrul grupurilor se datorează
problemelor unui membru sau a mai multora şi ele afectează întregul grup. În termeni
similari, problemele unui membru al Bisericii afectează întreaga biserică. Grupurile pot
funcţiona ca grupuri educaţionale, de recreere, de studiu biblic, de rugăciune,
terapeutice, organizate la diferite nivele, în funcţie de problemele la care se relaţionează.
Intervenţia la nivelul organizaţiilor
În cadrul organizaţiilor guvernamentale, cum ar fi: Direcţia Judeţeană pentru

Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Direcţia de Muncă şi
Protecţie Socială se poate colabora cu Organizaţiile Nonguvernamentale care fiinţează
pe lângă biserici ce pot prelua anumite probleme sociale din vecinătatea imediată a
bisericilor. Astfel ONG-urile preiau o parte semnificativă a cazurilor sociale care sunt în
responsabilitatea organizaţiilor guvernamentale. Aceste ONG-uri, fiind parte integrantă
a unor biserici sau, în anumite cazuri, aflându-se în colaborare cu o biserică, au resurse
umane şi materiale provenite din interiorul Bisericii. Astfel voluntarii pot prelua o parte
din prestaţiile de servicii care nu cer o calificare specială, cu toate că ei participă la
anumite cursuri de specializare organizate de asistentul social din cadrul organizaţiei.
Resursele materiale pot fi atât în natură (îmbrăcăminte, alimente, bunuri de uz casnic),
cât şi financiare.
Intervenţia la nivel comunitar
Biserica locală, împreună cu organizaţiile din raza ei de acţiune, poate susţine

în mod pozitiv împlinirea nevoilor din comunitate. Biserica poate aduce împreună
oamenii din aria ei de influenţă pentru a discuta planuri şi strategii pentru schimbarea
unor situaţii problematice din cadrul comunităţii. Biserica elaborează programe pentru
îmbunătăţirea organizării comunităţii, organizează activităţi de curăţenie a cartierului
sau zonei, organizează centre vocaţionale pentru tinerii din comunitate. Biserica este
chemată să pregătească lideri şi să contribuie cu resurse umane şi materiale la
22
normalizarea situaţiei persoanelor aflate în dificultate, şi să fie dispusă să răspundă

oricărui fel de situaţie care apare în cadrul comunităţii.
Deprinderi în slujirea socială
Deprinderile sunt calităţi speciale pentru o anumită profesie. Este nevoie de aceste
deprinderi şi în cadrul slujirii sociale a Bisericii. Există în cadrul comunităţii de credincioşi
oameni specializaţi în slujirea socială, dar în acelaşi timp există o serie de oameni care nu
sunt profesionişti, dar pot să sprijine într-un mod sau altul lucrarea socială a bisericilor, prin
deţinerea unor deprinderi sau abilităţi. Aceşti oameni pot fi voluntari în slujirea socială a
Bisericii. Din cadrul acestui set de deprinderi necesare în domeniul slujirii sociale putem
aminti: intervievarea, planificarea, achiziţionarea de resurse, confruntarea şi rezolvarea
conflictelor, culegerea de informaţii. Procesul de culegere a informaţiilor este esenţial pentru
derularea procesului de ajutorare a persoanei în cauză. Cu cât există mai multe informaţii
despre caz, cu atât intervenţia va fi mai eficientă. Înainte de a se stabili o strategie de lucru
este nevoie de informaţii despre caz pentru a se putea stabili în ce mod sistemul clientului
este disfuncţional.
O altă metodă de culegere a datelor este interviul. Are trei funcţii:
(1) culegerea de informaţii;
(2) evaluarea problemei şi luarea deciziei;
(3) terapia.
Interviul va fi prezent în toate fazele procesului de ajutorare a clientului.
Întrebările reprezintă punctele de bază ale interviului. Pin punerea unor întrebări
specifice din anumite domenii ale vieţii clientului, slujitorul social va putea afla cu ce se
confruntă el în mod real şi care sunt cauzele acestor confruntări. Ascultarea este, de
asemenea, un mijloc de bază al interviului. Ea trebuie să fie activă, clientul trebuie
încurajat să prezinte toate detaliile despre situaţia în care se află. Modul în care slujitorul
social ascultă este decisiv în realizarea relaţiilor dintre cei doi.
Un alt pas îl reprezintă cercetarea propriu-zisă, care se caracterizează prin
formularea ipotezei de lucru, culegerea de date, testarea ipotezei, evaluarea resurselor şi
postularea tezei.
23
Implicarea Bisericii în viaţa socială a comunităţilor este un fapt real confirmat

de aceasta prin acţiunile şi activităţile desfăşurate de-a lungul timpului.
Biserica Ortodoxă Română s-a arătat prezentă în societate din totdeauna chiar
dacă contextul social-politic nu i-a îngăduit întotdeauna manifestarea practică a
preceptelor şi valorilor sale, contribuind la bunăstarea socială a oamenilor influenţând
unele perioade din istoria naţională, benefice şi astăzi pentru poporul român, aşa cum
am arătat în cuprinsul lucrării. Atât prin structura administrativ-organizatorică cât şi prin
potenţialul uman şi logistic Biserica Ortodoxă Română, este instituţia capabilă să
asigure diversificarea şi amplificarea sistemului de servicii sociale existent. Prin
sistemul propriu se realizează o asistenţă socială personalizată de tip preventiv focalizată
în special pe familie, în cadrul familiei. De aceea majoritatea programelor de asistenţă
socială se derulează în cadrul unor parohii – ce se doreşte a fi „familia lărgită” – pentru
a sprijini persoanele aflate în dificultate, să depăşească situaţia de criză şi să se
reintegreze în comunitate.
Prin intervenţia sa Biserica sensibilizează şi conştientizează societatea civilă
asupra problematicii sociale grave cu care se confruntă numeroşi membrii ai săi, pentru
a-şi asuma împreună cu aceştia răspunderea în soluţionarea situaţiilor dificile din cadrul
comunităţii. Astfel se produce o autentică înnoire spirituală şi morală care conduce la
îmbunătăţirea relaţiilor inter-umane şi accentuarea solidarităţii sociale. Putem spune cu
certitudine că Biserica Ortodoxă Română se implică în activitatea de asistenţă socială la
nivelul întregii ţări fapt ce reiese din capitolele cu subiectele abordate până acum. Vis-a-
vis de acest fapt, în plus putem spune că acţiunea participativă a Bisericii se regăseşte în
viaţa credincioşilor şi ca un efect al doctrinei şi învăţăturii sale. Privind partea
ideologică sau teoretică a învăţăturii creştine-ortodoxe o regăsim în practica cultică încă
din primele zile ale omului pe pământ.
Prin organele sale – episcop, preot, diacon – Biserica este cea care primeşte la
sânul său „familia lărgită” pe cel născut administrându-i Sfintele Taine ca semn de
primire şi acceptare în acea comunitate. Preotul este cel care acordă consiliere
premaritală viitoarei mame dându-i sfaturi duhovniceşti şi pomenind-o la slujbele de
rugăciune pentru ca să aibă o naştere normală, ferită de orice incidente. O situaţie
diferită, nedorită şi neplăcută este atunci când femeia care este însărcinată nu doreşte să
24
ducă sarcina până la capăt, recurgând la diferite metode pentru pierderea sarcinii. Acest
fapt are legătură directă şi cu Biserica, avortul fiind un păcat capital. Preotul trebuie să
intervină conştientizând persoana respectivă de urmările şi consecinţele ce ar putea să
apară din punct de vedere moral, psihologic şi medical. Depăşind aceste situaţii şi
ajungând la naşterea copilului, preotul încă din primele zile acordă asistenţă religioasă şi
consiliere mamei şi copilului. (*** Molitfelnic, , 2000, p. 3-41) Din acest moment
urmează o adevărată asistenţă socială şi religioasă, preotul făcându-se prezent în toate
împrejurările vieţii, ori de câte ori este nevoie.
Cum se implică Biserica în problemele sociale ale comunităţii? De ce se implică
Biserica?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dori să precizăm faptul că activitatea

misionar socială a preotului este strict legată de parohia şi enoriaşii săi. Din acest punct
de vedere trebuie precizat faptul că majoritatea parohiilor din cuprinsul Patriahiei
Române sunt în mediul rural iar activitatea Bisericii în acest sens este legată direct de
împrejurările, mediul, condiţiile şi personalitatea oamenilor care locuiesc în localităţile
rurale. Acest fapt ne trimite cu gândul la realitatea rurală unde nivelul dezvoltării umane
din punct de vedere psiho-socio-cultural este mai scăzut în comparaţie cu cel din mediul
urban unde de altfel se desfăşoară mai multe activităţi în acest sens şi unde există un
sistem instituţionalizat relativ dezvoltat al serviciilor sociale.
Problemele sociale majore sunt mai puţine în mediul rural ceea ce ar putea
explica, într-un fel, lipsa serviciilor sociale. Evidenţa demonstrează că şi în rural
sistemul de servicii sociale este diferenţiat în funcţie de specificul zonei, în special sub
aspectul dezvoltării activităţilor de tip industrial sau în funcţie de structura populaţiei pe
criterii de vârstă. Problemele sociale comunitare au, în general în mediul rural, un nivel
mai scăzut iar cazurile particulare sunt abordate de instituţiile de specialitate din
teritoriu. Pe lângă acest fapt, realitatea rurală ne răspunde la întrebările de la începutul
subcapitolului şi anume la cele privind implicarea preotului în parohiile rurale, în
activităţile sociale. Singura formă de asistenţă socială a ţăranului este Biserica şi preotul
în care are încredere, iar dacă are o problemă de ordin social, oricare ar fi ea, primul la
care apelează direct sau indirect este preotul. Preotul este cel acceptat şi recunoscut într-
o comunitate ca un factor de schimbare şi de intervenţie la care apelează cei aflaţi în
25
dificultate. Astfel el este singurul şi cel mai la îndemână serviciu social, chiar dacă de
multe ori şi în diferite situaţii acest fapt depăşeşte obiectul activităţii şi posibilităţile sale,
mai ales când este vorba de cele financiare. De multe ori preotul este intermediar în
cazul unor probleme care ies din sfera profesională a Bisericii, între individ, care nu ştie
în sfera de influenţă şi activitate a cărei instituţii se află şi instituţia de specialitate
respectivă. Pentru ca un individ să apeleze conştient şi în cunoştinţă de cauză la un
serviciu specializat şi calificat, trebuie să existe o societate cu un nivel educaţional
ridicat în care individul să recunoască legile, serviciile şi drepturile personale pentru a
apela la un asistent social. În societatea capitalistă modernă şi dezvoltată unde există un
sistem social bine organizat şi fiabil, prezenţa preotului şi a serviciilor oferite de
Biserică este absorbită de asistentul social care a preluat unele atribute şi caracteristici
ce ţin de prestigiul social al preotului. În societatea românească preotul îşi păstreazăîî
încă acest prestigiu social, colaborând fructuos cu celelalte instituţii sociale care au ca
obiect de lucru bunul mers al societăţii, fiind prezent în şcoală, în administraţia locală,
ca un girant al încrederii oamenilor dar şi în calitate de consultant şi colaborator în unele
probleme sociale. Un exemplu în acest sens este solicitarea caracterizării preotului în
recrutarea şi formarea asistenţilor maternali, a unor cazuri de adopţie dar şi în unele
probleme ce privesc protecţia copilului. Absenţa lucrătorilor maternali în cadrul
centrelor comunale, sau slaba lor implicare în astfel de activităţi atrage după sine
implicarea preotului şi în activităţi de acest gen. Nu dorim să evaluăm activitatea de
asistenţă socială din mediul rural, dar remarcăm, pentru moment, faptul că, în rural
serviciul instituţionalizat de asistenţă socială se realizează la nivel minim, el neexistând
în percepţia ţăranului, sau fiind perceput foarte vag. . Preotul este cel care monitorizează
serviciile, gradul de implicare în domeniul social. El se implică şi în critica şi
remedierea problemelor unor servicii care funcţionează defectuos. Activitatea socială a
preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează şi o păstoreşte prin
prezenţa sa în instituţiile sau aşezămintele sociale aflate în sfera de influenţă a parohiei
sale, unde desfăşoară programe sociale şi religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar
bine stabilit.
26
CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE

IMPLICĂRII BISERICII ÎN ACTIVITĂŢIILE CARITATIV –
FILANTROPICE ŞI DE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ
În acest capitol doresc să evidenţiez faptul că opera filantropică şi de

asistenţă socială a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" şi
constituie unul din aspectele principale ale teologiei creştine contemporane, cu
implicaţii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieţii Bisericii, în special
pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social.
Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în

revelaţia biblică, în tradiţia patristică şi în istoria Bisericii creştine şi constituie un
factor de dinamism în mişcarea ecumenică de azi.
În societatea modernă, în care fiecare individ îşi urmăreşte, cel mai

adesea, propriul interes, Biserica este chemată să se implice activ în rezolvarea
problemelor sociale ale comunităţilor, de pe poziţia şi cu mijloacele care îi sunt specifice
în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui şi pe baza experienţei unice, pe
care o deţine în asest sens. Realitatea sărăciei, a suferinţei umane şi a celorlalte
necesităţi au constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat şi societate.
Societăţile moderne au creat un complex de structuri şi instituţii de asistenţă socială
bazate pe etica socială modernă şi pe raporturi strict funcţionale. În completarea acestora
Biserica adaugă dragostea şi mila creştină, activând în acest sens cu un sistem propriu de
intervenţie socială.
Cuvântul "filantropie" înseamnă iubire de oameni. Prin aceasta creştinul imită şi

urmează pe Dumnezeu prin lucrările sale pline de iubire de oameni. Filantrop, în sensul
absolut al cuvântului este numai Dumnezeu: IUBITOR şi
OM. Dumnezeu este iubire şi din şi cu iubire a creat pe om şi după
aceea l-a proniat cu iubire. Cea mai înălţătoare formă de filantropie, filantropia în formă
desăvârşită este insă întruparea Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos, care a venit să
mântuiacă neamul omenesc, adevăr ce se regăseşte in cuvântul biblic „Atât de mult a
iubit Dumezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Sau Fiu pentru ca să moară pentru păcatele
noastre, şi încă moarte pe cruce” ( Ioan 3: 16 )
27
Tot ceea ce a făcut Mântuitorul a făcut cu iubire, Dumnezeu însuşi fiind iubire, a
făcut mântuirea din milă pentru omenirea căzută ce se zbătea în stăpânirea morţii şi a
păcatului, încât, privind din acest punct de vedere, putem spune că întraga operă a
Mântutorului Iisus Hristos este o operă filantropică.
Toate îvăţăturile lăsate omenirii de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, converg către
fapta bună izvorâtă din iubire, iar dobândirea Împarăţiei Cerurilor este condiţionată de
filantropie: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să
beau, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine”, El
Însuşi identificându-Se cu cei aflaţi în nevoi: „Întrucât aţi făcut acestea fraţilor Mei prea
mici, Mie Mi-aţi făcut”. ( Matei 25: 35)
Tot ceea ce a făcut Biserica in plan social, a fost în sensul şi după modelul lăsat
de Iisus Hristos, El fiind şi Cel care în calitate de „Cap al trupului tainic al Bisericii” (I
Col 1.18 ) o conduce pe aceasta până la şfârşitul veacurilor.
Argumente pentru activitatea filantropică a Bisericii ne oferă atât Sfânta

Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Cel mai de seamă argument al slujirii oferit de Vechiul Testament îl constituie

unitatea neamului omenesc. Teologia creştină afirmă unitatea neamului omenesc,
sprijinindu-se pe unitatea creaţiei ca operă a lui Dumnezeu, Cel unul în fiinţă şi întreit în
Persoane, Care fiind El însuşi cauza Sa prin iubirea şi prin purtarea Sa de grijă a creat
lumea şi pe om ( Fac. I şi II, 4-25) ca un întreg (Fapte XVII28). Toate aceste însuşiri şi
lucrări sunt expresii ale unităţii Sfintei Treimi în fiinţă unică a Dumnezeirii. Ideea de
unitate a neamului omenesc o găsim exprimată în această realitate originară a creării
omului după chipul Lui Dumnezeu şi în alte elemente ale Revelaţiei biblice ale
Vechiului Testament.
Unitatea umană după modul unităţii Treimice implică în mod necesar ideea de
solidaritate. Vechiul Testament oferă temeiul teologic al unităţii umane, oferă temeiul
solidarităţii umane, al răspunderii unuia pentru altul şi al slujirii reciproce pentru
refacerea conştiinţei unităţii.
28
Dar cele mai însemnate argumente pentru slujirea aproapelui ni le oferă Noul
Testament, acestea fiind legate de Persoana Divin-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.
El a recapitulat întreaga omenire prin suferinţa şi jertfa Sa a răscumpărat prin substituire
întreaga omenire şi a restaurat-o reînnoind astfel Legământul cu Dumnezeu,
asumându-şi într-o perspectivă nouă, alegerea. În virtutea acestui principiu, El
recapitulează, se jertfeşte şi moare pentru toţi oamenii ( Corinteni 5, 15) realizând astfel
împăcarea omenirii cu Dumnezeu. "Diaconia" sau slujirea a căpătat astfel, în Noul
Testament cea mai desăvârşită expresie în persoana, activitatea şi misiunea lui Iisus
Hristos, care a spus: "Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru" (Matei
23,11). Slujirea este modul în care s-a realizat "iconomia" mântuirii, planul Lui Dum-
nezeu Înfăptuit în şi prin Iisus Hristos (Efeseni 1,9; 3,1-2).
În cadrul "iconomiei" lui Iisus Hristos s-au evidenţiat cele trei momente
principale, care determină substanţa şi dimensiunea slujirii creştine: recapitulare adică,
procesul de restaurare a tuturor în şi prin Hristos, instituirea slujirii şi trimiterea la slujire
a apostolilor, "care dă Bisericii starea ei de "trimisă" în lume, de "comunitate slujitoare"
în perioada ei istorică . ( Plămădeală, A.; p. 34 – 35)
Dacă în Vechiul Testament slujirea se reducea, ajungând la o persoană care

slujea pe cei mulţi, în Noul Testament ea se extinde până la Biserica slujitoare care
slujeşte insului, aspiraţiilor lui imediate şi veşnice, slujeşte grupului care are
interese deosebite, precum şi întregii omeniri în nevoile ei comune.
Temeiuri ale slujirii găsim şi în Sfânta Tradiţie. Aceste argumente izvorăsc

din practica Bisericii primare. Astfel, autorul Constituţiilor Apostolice ne îndeamnă:
"Hrăniţi şi îmbrăcaţi pe cei lipsiţi; slujiţi la răscumpărarea sfinţilor, izbăviţi pe
sclavi, pe cei robiţi, pe cei din închisori, întăriţi în credinţă pe cei care pentru
numele lui Hristos se află condamnaţi de tirani în arenă la moarte" . (Apostol ,G.; p.
104 )
În "veacul de aur" al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, care este cunoscut ca
părintele şi iniţiatorul tuturor aşezămintelor cunoscute astăzi sub numele generic de
„vasiliade”, atât în „Regulile mari” cât şi în „Comentariul la Psalmi”,
fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe calitatea omului de fiinţă socială.
29
După Sfântul Vasile cel Mare, datoria ajutorării aproapelui nu rezultă numai dintr-o
poruncă pozitivă a legii dumnezeieşti "să ne iubim unii pe alţii" (Ioan. 13,34), ci ea
îşi are temeiul în însăşi natura socială a omului. Omul nu poate trăi singur , izolat de
semenii săi, ci trăieşte împreună cu aceştia, şi prin însăşi această convieţuire, el
ajunge la ideea necesităţii ajutorării reciproce a celor ce trăiesc împreună. Aşa se
explică apariţia ideilor de solidaritate şi cooperare între cei ce trăiesc în acelaşi
mediu social. Dacă însă în decursul timpului unii au ajuns să exploateze şi să
asuprească pe semenii lor , aceasta nu s-a întâmplat, după Vasile cel Mare, potrivit
voii lui Dumnezeu, ci drept urmare a decăderii omului după păcatul strămoşesc,
când unii şi-au însuşit pe nedrept bunuri destinate de Dumnezeu a fi comune tutu-
ror" . (Zăgrean, I.; p. 225)
Practicarea filantropiei şi milei contribuie atât la progresul spiritual şi moral

al fiecărui om, adică la umanizarea lui, dar şi la evitarea unor tensiuni sau conflicte
sociale. Mila adevărată, adică iubirea unui om pentru alt om este podoaba cea mai
de preţ a personalităţii. La asemenea înălţime nu se ajunge decât printr-un urcuş
greu şi continuu, pe care nimeni şi nimic nu trebuie să-l întreruptă .
Argumentându-şi îndemnurile stăruitoare cu citate din Sfânta Scriptură,

Sfântul Vasile cel Mare spune ascultătorilor săi: "Trebuie să fim milostivi şi darnici;
căci cei care nu sunt asemenea se condamnă" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 140). Tot
Vasile cel Mare zice: "Tot ceea ce ar avea cineva mai mult decât îi trebuie din cele
necesare ca să trăiască, acela este dator să dăruiască, după porunca Domnului care
ne-a şi dat cele ce avem"(Sf. Vasile cel Mare, p. 140), fiindcă "Se cuvine să purtăm
grijă şi să ne interesăm de nevoia fraţilor, potrivit voii Domnului" . (Sf. Vasile cel
Mare, p. 142)
Dar poruncile Domnului îi întristează adeseori pe cei bogaţi, pentru că ii

opresc de la cheltuieli nefolositoare. Când Mântuitorul Hristos ii porunceşte
tânărului din Evanghelie să-şi vândă averile şi să le dea săracilor , acesta se
întristează şi pleacă. "Mi se pare că soarta tânărului din Evanghelie, ca şi a celor
asemenea lui - zice Sfântul Vasile cel Mare - se aseamănă cu a unui călător care, in
dorinţa de a vedea un oraş, străbate cu râvnă drumul până la el; în urmă, însă, se
30
opreşte la unul din hanurile de dinaintea oraşului şi din lenea unei puţine mişcări,
face de prisos toată osteneala de până atunci, lipsindu-se de vederea frumuseţilor
oraşului. Tot aşa şi oamenii care primesc să facă celelalte porunci, dar se
împotrivesc când e vorba de averi. Cunosc mulţi oameni care postesc, se roagă,
suspină, arată o evlavie fără de sfârşit, dar nu scot din pungă un bănuţ pentru cei
nevoiaşi. Ce folos au ei de celelalte virtuţi? Împărăţia cerului nu-i primeşte. "Că mai
uşor intră cămila prin urechile acului, spune Domnul, decât bogatul în împărăţia
cerurilor" . (Sf. Vasile cel Mare, pp. 412-413)
Mila, ca expresie concretă a filantropiei, reprezintă mijlocul prin care

Dumnezeu preface egoismul din om în iubire faţă de aproapele, pentru ca acesta să
poată intra în împărăţia cerurilor . Aceasta cu atât mai mult, cu cât la judecata din
urmă dobândirea împărăţiei este condiţionată de atitudinea creştinului faţă de cei
aflaţi în suferinţă. "La această judecată, arată Sfântul Vasile, nu e osândit tâlharul,
ci este osândit cel care nu şi-a împărţit averile. De aceea, îndeamnă Sfântul Vasile,
"bogăţia să-ţi fie preţ de răscumpărare şi să ajungi la bunurile cereşti pregătite prin
harul Celui ce ne cheamă pe toţi la împărăţia Lui" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 40)
Şi Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt pline de apeluri adresate celor
bogaţi, îmbinând dojana cu implorarea şi condamnarea cu ironia. Sfântul Ioan Gură
de Aur a fost un adevărat "predicator al milosteniei", deoarece a dedicat acestei
virtuţi adevărate imnuri şi a propovăduit-o. Pentru ei milostenia e deasupra unora
din cele mai mari fapte pe care le-ar putea face omul. Ea este suprema dovadă că
aproapele este integrat în fiinţa noastră, coexistând împreună cu el şi
compătimindu-l.
"Dacă lipsesc faptele - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - numele de creştin
nu foloseşte la nimic" . (Sf. Vasile cel Mare, p. 93) Faptele sunt dovada dragostei,
acordul inimii, fără de care, având numai acordul minţii, creştinul este incomplet.
"Dragostea nu constă în cuvinte, ci în fapte: ajutorarea săracilor, sprijinirea
bolnavilor şi a celor în primejdie, asistenţă celor în nenorocire" . (Sf. Vasile cel
Mare, p.93)
Fapta prin excelenţă a dragostei este milostenia. Ea face pe om asemenea lui
31
Dumnezeu şi nimic nu egalează puterea acesteia; ea este cea mai mare virtute. (Sf.
Vasile cel Mare, p. 93) E sursa esenţială a fericirii şi a mântuirii noastre.
"Milostenia e mai mare decât fecioria, decât postul şi chiar decât martiriul. Căci a fi
fecior , a posti, a dormi pe pat tare, oricât de greu ar fi pentru fiinţa omenească, nu
privesc decât pe cel care le face. Ele nu contribuie la binele altora. Milostenia,
dimpotrivă cuprinde toate mădularele lui Iisus Hristos. Milostenia, deci are la
temelie un principiu etic şi teologic propriu vieţii creştine, căci e mai multă
desăvârşire în faptele ce se răsfrâng asupra unui mare număr de oameni, decât în
acelea care se reduc numai la unul". (Sf. Vasile cel Mare, p. 94)
Milostenia este importantă deoarece - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -

"prin ea ne dovedim toţi un trup, ne simţim în unitate, în comuniune, depăşim ceea
ce în mod obişnuit acordăm numai fraţilor, rudelor, vecinilor, urcând până la
transformarea tuturora în rudenii spirituale. (Sf. Vasile cel Mare, p. 94) Totodată
prin milostenia creştină, datorită comuniunii, când dai îţi trimiţi comoară în cer,
fiindcă "fără a lăsa să se piardă aici pe pământ bogăţiile noastre, le vom lua cu noi
părăsind lumea, dacă am ştiut să le schimbăm în valori sigure, depunându-le în
mâinile săracilor". (Sf. Vasile cel Mare, p. 94)
Facerea de bine trebuie să fie un prilej de sărbătoare. Mila aduce pacea şi

împăcarea popoarelor şi oamenilor . Dacă este vorba de înnoirea societăţii, aceasta
se realizează nu numai prin schimbarea structurilor sociale care sunt exterioare
omului, ci mai ales prin schimbarea structurilor sufleteşti interioare ale omului, prin
transformarea patimilor egoiste în virtuţi ale milei şi ale iubirii de Dumnezeu şi de
aproapele. Dacă Mântuitorul a spus că n-a venit să strice legea, ci s-o plinească, a
făcut acesta fiindcă a avut în vedere iubirea interioară a omului, care se realizează
prin credinţă şi fapte bune, în special faptele milei şi ale iubirii aproapelui, pentru ca
omul, zidit după chipul lui Dumnezeu să se înalţe spre asemănarea cu creatorul.
Filantropia creştină, în concluzie, îşi are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în

Mântuitorul şi motivul ei în iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ea trebuie să
fie răbdătoare, iertătoare, jertfelnică şi dezinteresată.
Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate
32
şi laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei
rânduiţi pentru aceasta.
Instituind o ordine universală, bazată pe armonia comunitară întru Hristos,

Biserica se afirma drept un puternic organizant societal, aducând cu sine un ideal al
autorităţii în ordine absolută, ideal ce impregnează profund, de la nivelurile subtile
(psihologic, moral-etic, estetic, gnoseologic, cultural) până la nivelurile grosiere
(pragmatic, juridic, economic, administrativ) structurile socialului, determinând
pattern-uri comportamentale şi stiluri de viaţă specifice fiecărei comunităţi în care acesta
se manifestă.
Sf. Grigore de Nissa vorbeşte de trei mari epoci ale istoriei umane: Iarna
provocată de neascultare şi păcat; Primăvara adusă de întruparea Cuvântului care a topit
păcatul şi Vara care va aduce strângerea recoltei virtuţii în toată creaţia, (Sf. Grigore de
Nissa, Omilii la Cantarea Cantarilor, V. P.G. XLIV 869 CD ) prin lucrarea Duhului
Sfânt în Biserică şi în lume.
Teologic vorbind, Biserica are diverse accepţiuni:
1. Conform Articolului IX din Simbolul Credinţei, Biserica este „una sfântă,
sobornicească şi apostolească”.
2. Ca aşezământ sfânt, biserica e comuniunea şi comunitatea sacramentală a
oamenilor cu Dumnezeu, mediator specializat al relaţiei om – Dumnezeu.
3. De asemenea, Biserica este locaşul sfânt, public al creştinilor, în care este
preamărit Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Liturghie şi toate Tainele, slujbele şi
rugăciunile cultului public precum şi multe dintre ierurgii. În acest loc se adună
credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtaşi de adevărurile şi
darurile mântuirii mijlocite de episcopii şi preoţii Bisericii.
4. Ca aşezământ şi instituţie sfântă pentru mântuirea creştinilor, Biserica implică
lucrarea lui Hristos. (sensul profund în care e utilizat termenul de Biserică în
diverse limbi).
5. Din punctul de vedere al componenţei, Biserica înseamnă comunitatea acelor
oameni uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos, care se împărtăşesc de aceleaşi Sf.
Taine şi care sunt împărţiţi în cler şi popor. De asemenea, Biserica înglobează şi
33
acele fiinţe spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte şi libertate şi care sunt

nevăzute, adică pe sfinţii îngeri precum şi pe toţi cei adormiţi întru Domnul.
6. În ceea ce priveşte momentul întemeierii sale, se consideră că Biserica, în forma
sa actuală a luat fiinţă prin însăşi jertfa pe Cruce şi Învierea lui Hristos care a
făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a oamenilor
cu Dumnezeu, în a cincizecea zi după Înviere (Cinzecime sau Rusalii). Din
această zi a Cincizecimii, Biserica apare drept o comunitate de credincioşi
organizată.
7. În Biserică, credincioşii formează un singur trup: „Iar voi sunteţi trupul lui
Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” ( I Cor. 12,27), „pentru ca într-un Duh ne-
am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi,
şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular , ci multe.” (I
Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească de-o potrivă unele de
altele” (I Cor.12,25)
8. Asimilată deci definiţiei de „Trupul lui Hristos”, „Trupul Domnului”, căruia
Sfinţii Părinţi îi spun şi „Trup tainic al Domnului”, Biserica este semnul văzut al
mântuirii, al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Astfel Biserica, trup al Domnului
trăieşte din realitatea participării credincioşilor la viata trupului Domnului şi
fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalţi reprezintă solidaritatea cu
Hristos. ( Sf. Ioan Gură de Aur – „De perfecta Caritate”2 P.G.LVI, p.281)
9. Din punctul de vedere al constituirii Bisericii, aceasta presupune acceptarea de
noi membri care se împărtăşesc de harul Sfintelor Taine, îndeosebi Sf. Botez,
Taina Mirungerii şi Sf. Împărtăşanie.
10. Pe lângă definiţiile anterioare, în cuprinsul Sf. Scripturi, Biserica primeşte o
sumă de alte nume, unele dintre acestea cu o adevărată încărcătură poetică.
Astfel, Sf. Pavel către Efeseni, denumeşte Biserica drept „ogorul lui Dumnezeu”,
„templul”, „casa” lui Dumnezeu: ”…sunteţi împreună – cetăţeni cu sfinţii şi
casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor,
piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Hristos, în care toată zidirea bine
alcătuită creşte întru locaş sfânt în Domnul, întru Care voi împreună sunteţi zidiţi
spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh. ( Efes. 2, 19-22) Uneori, Biserica este
34
considerată „mireasa” lui Hristos:”V-am logodit unui singur bărbat ca să vă

înfăţişez lui Hristos fecioara neprihănită” (II Cor. 11,2), Sf. Ap. Pavel vorbind
adesea despre taina cea mare a nunţii lui Hristos cu Biserica. Origen, Sf. Ipolit şi,
după ei, Sf. Părinţi lămuresc că „Mirele şi mireasa din Cântarea Cântărilor ar
putea fi, metaforic vorbind, Hristos şi Biserica”.
Biserica a fost de asemenea definită ca familia fiilor lui Dumnezeu.
11. Trei mari funcţii sacerdotale i-au fost conferite Bisericii încă de la constituire
care sunt în acelaşi timp cele trei puteri sau slujiri ale lui Hristos, prin care a
lucrat mântuirea noastră pe pământ: puterea învăţătorească, arhierească şi
împărătească.
A. Puterea de a învăţa a fost data de Hristos prin intermediul Apostolilor:
„Mergând învăţaţi toate neamurile”. ( Matei 28,19)
B. Puterea arhierească sau sfinţitoare vine de asemenea tot de la Mântuitorul
prin Apostoli, cărora, după Înviere, le spune: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi tine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-
23). Esenţa puterii sfinţitoare a Bisericii rezidă în aducerea jertfei Euharistice, în
care Hristos ca Arhiereu, Se aduce ca jertfa fără de sânge şi îndeamnă pe
apostoli: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22,19;Cor. 11, 24-25).
Prin puterea sfinţitoare se săvârşesc Sfintele Taine.
C. Puterea împărătească sau de conducere este de asemenea dată Bisericii de
Mântuitor prin Apostoli: „Cel ce va asculta pe voi pe Mine Mă asculta şi cel ce
se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) şi „Precum m-a trimis pe
mine Tatăl şi Eu va trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
12. Având în vedere natura sa duală, divino-umană, Biserica Unică se împarte în
Biserica Luptătoare (alcătuită din obştea văzută a creştinilor, aşezământul
propriu-zis, Sf. Taine, ierarhia Bisericii, toate ca lucruri văzute, credinţa
manifestată) şi Biserica Biruitoare sau Triumfătoare (care, aşa cu spune Sf. Ap.
Pavel, cuprinde pe cei adormiţi în dreaptă credinţă: cea dintâi dintre aceste
biserici luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane şi înfruntă răul şi se află
pe drum, pe când cealaltă e biruitoare, a ajuns acasă şi membrii săi au obţinut
victoria „cununile măririi” (II Tim. 4, 8). Amândouă bisericile alcătuiesc
35
împreună acelaşi Trup al lui Hristos, legate fiind prin legătura iubirii şi
aflându-se în permanent schimb de bunuri duhovniceşti (rugăciunile şi faptele
bune ale celor vii pentru cei morţi şi mijlocirea acestora pentru cei rămaşi în
viaţă).
Demersul ştiinţific în abordarea activităţii sociale a Bisericii depinde în mare

măsură de înţelegerea şi folosirea corectă a termenilor şi conceptelor cu care se lucrează.
Astfel întâlnim noţiuni precum „slujire socială”, „diaconie”, „filantropie”, „caritate” ,
„asistenţă socială religioasă sau bisericească ” ori ,, apostolat social” (cel din urmă
preferat de Patriarhul Iustinian), care se folosesc, uneori, acoperind înţelesul aceluiaşi
concept, sau, alteori, arătând tocmai o diferenţiere, o nuanţare a noţiunii, în funcţie de
perspectiva sau contextul la care se raportează.
Dicţionarele sunt destul de sărace în definirea şi mai ales în deosebirea
termenilor, cele mai multe dintre ele, mulţumindu-se cu definiţii ce acoperă doar sensul
general al cuvântului, categorie în care se înscriu toate noţiunile la care facem referire şi
foarte rar apar în definiţii elemente care diferenţiază şi individualizează termenul din
perspectivă ştiinţifică.
Greutatea în definirea cu precizie a termenilor în discuţie este cu atât mai mare
cu cât chiar şi în tratate ştiinţifice se foloseşte odată un termen şi altă dată un alt termen
în cadrul aceluiaşi înţeles, ca şi cum ar fi sinonime, în fapt fiecare termen având
particularităţi semantice care îl individualizează şi îl personalizează. La aceasta putem
adăuga şi evoluţia în timp - şi chiar o evoluţie diferenţiată pe culturi confesionale,
asimetrică după condiţiile socio-istorice diferite în care au evoluat. Spre exemplu, în
spaţiile unde folosirea acestor termeni a fost îngrădită până la interzicere, de către
regimuri totalitare, timp de mai multe zeci de ani, termenii nu au putut avea o evoluţie
naturală, faţă de spaţiile unde au cunoscut o folosire firească, neîngrădită, atât în
vorbirea curentă cât şi în uzanţa ştiinţifică.
În Dicţionarul Limbii Române cuvintele slujire, diaconie şi filantropie au
definiţii generale care fac trimitere la etimologia cuvântului, dar nu acoperă în
întregime sensul lor social.
36
Găsim, spre exemplu, conceptul de „slujire” cu următorul sens: depunere de

efort pentru a susţine, pentru a ajuta, în vederea realizării unui scop, unei cerinţe etc.,
sprijinire cu devotament. Se consacră cu devotament slujirii binelui. (Dicţionarul limbii
române, tomul X , partea a 4-a, litera S, Ed. Academiei Române, 1992).
Termenul de „diaconie” semnifică calitatea, funcţia de diacon: timpul cât cineva
exercită această funcţie, iar termenul de „filantrop” este explicat în „Dicţionarul limbii
române” (Dicţionarul limbii române”, tomul II , partea a 1-a, litera F - I, Ed. Academiei
Române, 1992), desemnând o calitate: cel care iubeşte oamenii şi caută să la facă bine.
Misiunea (lat. mitto, -ere, gr. apostoleo -   a trimite) creştină
reprezintă trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a
integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu.
Filantropia (din gr. “filantropos” - , “fileo”  = a iubi,
“antropos” - = om) sau iubirea faţă de oameni, într-o accepţiune mai largă
se defineşte ca faptă de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutoraţi şi
al aşezămintelor de binefacere.
În înţeles creştin filantropia îşi are temeiul în Dumnezeu “care este iubire” şi
care şi-a demonstrat dragostea faţă de om prin crearea acestuia după “chipul Său”, prin
ocrotirea şi prin mântuirea lui. Prin urmare primul filantrop a fost Dumnezeu. Expresia
supremă a filantropiei divine constă în jertfa lui Iisus Hristos “pentru noi oamenii şi
pentru a noastră mântuire”. În Biblie sunt expuse numeroase exemple de acte de caritate,
unele sub formă minuni, precum: transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii,
săturarea celor peste cinci mii de oameni prin înmulţirea pâinii şi a peştilor sau vindecări
miraculoase. Prin urmare la baza filantropiei creştine stau dragostea şi mila concretizată
în acte de milostenie.
Din punct de vedere psihosociologic, filantropia are o justificare ştiinţifică.
Există o tendinţă firească a omului spre viaţa socială, spre ajutor reciproc ca urmare a
faptului că în natura fiecărui om se regăseşte şi se manifestă în anumite situaţii
comportamentul prosocial. Astfel ne putem explica tendinţa de a proteja mai mult un
copil decât un adult, mai mult o persoană care pare neajutorată decât una care pare
stăpână pe situaţie. Comportamentul prosocial nu este total altruist cum pare la prima
vedere, căci cel care dă dovadă de altruism trăieşte el însuşi o oarecare satisfacţie şi
37
împlinire.
Compus din „fileo”-  („filein” -  = a iubi ) şi „antropos”- 
= om, termenul „filantropos” -  înseamnă iubitor de oameni (termenul
fiind foarte puţin întrebuinţat în Sfânta Scriptură). În înţeles obişnuit, mai restrâns, prin
filantropie, se înţelege o „acţiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci şi
al aşezămintelor de binefacere”. Înţelesul filantropiei nu trebuie limitat, însă, doar la
aspectul material. Sentimentul de omenie, de bunătate nu-i priveşte numai pe săraci. De
afecţiune au nevoie, totdeauna, şi oamenii care nu sunt în lipsuri materiale, dar sunt
cuprinşi de suferinţe sufleteşti. Termenul „filantropos”, în Sfânta Scriptură, se referă atât
la filantropia lui Dumnezeu cât şi la filantropia ca relaţie între oameni. Referitor la
Dumnezeu, termenul îl găsim în Noul Testament folosit de Sfântul Apostol Pavel când
zice: „Iar bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat,
El ne-a mântuit...” (Tit 3, 4-5).
Ca relaţie între oameni, termenul „” (filantropia) îl întâlnim în
Faptele Apostolilor 27, 3 şi 28, 2. Cu acest sens, termenul apare de câteva ori şi în unele
cărţi necanonice, ca de exemplu în Înţelepciunea lui Solomon (1, 6; 7, 23; 12, 19) şi în
cărţile Macabeilor (II Macabei 9, 27,; 14, 9; III Macabei 3, 14).
„Iubirea de oameni” a fost atribuită la început numai lui Dumnezeu. Teofil de
Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen, Sfântul Atanasie cel Mare înţeleg
prin „filantropia”, „iubirea lui Dumnezeu (cf. Tit 3, 4) şi nemăsurarea bogăţiei Lui,
socoteşte pe cel ce se pocăieşte de păcate, după cum spune la Iezechiel (32, 12-20), ca
drept şi fără de păcat...” (P.S.B.”, 2, „Apologeţi de limbă greacă”, Bucureşti, 1980,
p.144).
Şi în lumea greacă – elenistică, termenii „ filantropos” şi „
filantropia” se referă atât la divinitate ( în cele mai vechi scrieri zeii
fiind prezenţi ca filantropi ) cât şi la relaţia dintre oameni.
Spre a înţelege termenul de filantropie este nevoie de o abordare anagogică
( etimologică, literară, istorică, simbolică şi spirituală deopotrivă).
Filantropia îşi are originea în Sfânta Treime. Dumnezeu este iubire. Primul
filantrop a fost Dumnezeu – „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi”
38
(Ioan 4, 19). De aceea, în abordarea problemei, putem vorbi mai întâi de filantropia
divină şi apoi de filantropie ca relaţie între oameni.
În abordarea acestei probleme vom avea în vedere motivaţiile de ordin religios
(teologic-dogmatic) şi moral-social. Din punct de vedere religios, toţi oamenii au
aceeaşi origine şi acelaşi destin. Fiind descendenţii aceleiaşi perechi de oameni, Adam şi
Eva, „toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu, în faţa Căruia toţi suntem egali şi avem,
principial, aceleiaşi drepturi şi îndatoriri”( Nicolaescu , N.I. p.351). „Oare nu este un
singur părinte pentru noi toţi? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu? Pentru ce
suntem vicleni unul faţă de altul?” (Maleahi 2, 10), se întreabă profeţii Vechiului
Testament. Această idee, a originii noastre comune, o exprimă şi Mântuitorul în
învăţătura Sa: „voi toţi sunteţi fraţi , că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri”( Matei 23,
8-9), iar Sfântul Apostul Pavel o confirmă când zice: „Îmi plec genunchii înaintea
Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe
pământ”( Efeseni 3, 14-15). Descinzând din aceeaşi primă pereche de oameni, noi toţi
purtăm urmele păcatului săvârşit de ei în Eden dar, în acelaşi timp, suntem beneficiarii
filantropiei divine, prin care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi, ca urmare a
întrupării şi jertfei Fiului lui Dumnezeu.
Din punct de vedere moral-social, motivaţia porneşte de la unitatea
spiritual-biologică a tuturor oamenilor pe pământ. Filantropia are, deci, şi o justificare
naturală. Există o tendinţă firească spre viaţa socială, spre ajutor reciproc. Aceasta
tendinţă a fost sădită de om prin creaţie: „nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem
ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Oamenii sunt dependenţi unul de altul, au
nevoie unul de altul pentru progresul lor fizic şi sufletesc, ce nu se poate realiza decât
prin dragostea unora faţă de alţii.
Creştinismul, ca religie relevată, fără a constitui un sistem politic, social şi
economic, misiunea sa fiind de natură spirituală: eliberarea de sub robia păcatului are,
totuşi, şi un orizont social. Învăţătura creştină este străbătută de principii care au pătruns
în viaţa socială şi au răscolit-o adânc, înlocuind multe din ideile şi valorile consacrate
ale antichităţii, cu valori, orientări şi perspective noi (egalitatea tuturor, reabilitatea
umană şi socială a femeii, condamnarea sclaviei etc.), care au convins că problema unei
mai bune ordini sociale implică şi problema unui bun om, din punct de vedere moral.
39
Principiile care stau la baza dezvoltării sociale sunt oferite de iubire şi dreptate, virtuţi
eminamente sociale după conceptul creştin.
Lipsa filantropiei a condus la nenumărate nedreptăţi, care au fost consemnate de
istoria umană şi condamnate vehement de întreaga Sfântă Scriptură, deoarece
constituiau un atentat la Persoana lui Dumnezeu, contravenind ordinii morale voită de
El. Înaintea lui Dumnezeu, situaţia oamenilor este determinată nu de apartenenţa rasială
sau etnică, ci de calitatea lor de creaturi după chipul şi asemănarea Lui.
Motivaţia cea mai puternică a filantropiei, şi astăzi ca şi întotdeauna, a fost şi
este Hristos identificat în orice suferind. Orice suferind ascunde tainic prezenţa lui
Hristos în el, Care ne cheamă să-l ajutăm. Filantropia nu este altceva decât Evanghelia
adusă în actualitate. Adevărata filantropie nu poate exista în afara Evangheliei, pentru că
numai prin Evanghelie îl găsim pe Hristos identificat cu orice om aflat în suferinţă:
„Întrucât aţi făcut toate acestea unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi
făcut” (Matei 25, 40). De aceea trebuie prevenită secularizarea filantropiei, a ruperii ei
de Evanghelie, pentru că aceasta echivalează cu ruperea legăturii dintre filantropie şi
iubirea divină.
Întreaga învăţătură a Mântuitorului Isus Hristos este fundamentată pe iubire.
„Poruncă vă dau vouă: Să vă iubiţi unii pe alţii”, căci „prin aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13, 34-35)
Activitatea filantropică a Bisericii ţine de dimensiunea slujirii, a diaconiei,
dimensiune care nu este una dintre laturile misiunii Bisericii în lume, ci însăşi esenţa sa.
Spălarea picioarelor (Ioan, cap. 13) este socotit momentul instituirii slujirii cu caracter
universal, putând fi considerat un rezumat şi o sinteză a tot ceea ce învăţase Iisus despre
misiunea Bisericii în lume. Nu întâmplător acest gest este făcut de Iisus la Cina cea de
Taină. Dacă Euharistia ca taină este lăsată de Hristos ca act liturgic: “aceasta să faceţi
spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) , slujirea este lăsată pentru a fi realizată efectiv:
“precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15). În Vechiul Testament
milostenia faţă de săraci şi faţă de cei aflaţi în nevoie era o trăsătură fundamentală, care
nu trebuia să lipsească din Israel, pentru că Dumnezeul acestui popor este descris fiind
„milostiv şi blând”( Ps. 37, 26) şi El Însuşi apare ca „Tată al săracilor“ (Ps.29, 16). Este
ilustrativ în acest sens faptul că la masa israilitenilor se punea un tacâm şi o farfurie în
40
plus, pentru cel flămând ce ar fi putut veni în timpul mesei. Dumnezeu este prezentat ca
fiind milostiv, blând, cu o inimă de tată şi plin de îndurare.
Numeroase paragrafe din Vechiul Testament arată că Dumnezeu înseamnă
iubire şi că El cheama poporul său ales să trăiască şi să împărtăşească această iubire.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu (Geneza 1,26-27). Pentru a
se apropia de imaginea Creatorului sau, fiinţa umană este chemată să pună în practică
această iubire în raport cu alţii.
Avraam, prin bunătatea sa - în sensul său de ospitalitate şi încredere în Tatăl
(Geneza18,1-8) este un exemplu în exercitarea filantropiei după chipul lui Dumnezeu.
În Exod, Dumnezeu eliberează poporul Său de egipteni şi transformă situaţia de
înstrăinare şi de asuprire într-una de libertate şi demnitate. Acest pasaj este semnul
bunăvoinţei Lui Dumnezeu de a elibera tot poporul exploatat şi pe fiecare om asuprit.
Decalogul (Exod 20) impune respectul şi demnitatea umană, fiecare persoană fiind o
creatură după chipul Lui Dumnezeu. Moise a urmat exemplul oferit de Dumnezeu şi s-a
pus în slujba oamenilor transformaţi în sclavi. Poporul ales avea misiunea de a-i trata pe
săraci cu dragoste şi compasiune, chiar daca la acea vreme nu exista nici un fel de
preocupare faţă de nevoiaşii care se aflau în afara poporului evreu. Profeţii au intervenit
de fiecare dată pentru stabilirea dreptăţii şi au denunţat faptele care atingeau demnitatea
umană. Îndemnurile lor la dreptate si toleranţă se faceau în numele Lui Dumnezeu, în
ciuda persecutiei şi a frecventelor respingeri. Porunca de iubire a Lui Dumnezeu şi a
aproapelui: „Ascultă, Israel! Domnul este Singurul Domn. Tu vei iubi pe Stăpânul tău
din toata inima ta, din tot sufletul tău şi din toata puterea ta (Deuteronom 6, 4-5), şi
iarăşi ... tu vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Levitic 19, 18). Slujirea Lui
Dumnezeu este transformată în slujirea aproapelui, a neputincioşilor, a săracilor, în
iubirea aproapelui şi în solidaritate cu ceilalţi.
Dumnezeu ocroteşte văduva, orfanul, străinul, poruncind israeliţilor să se ocupe
în mod prioritar de „cei din urmă” oameni ai săi, căci aceştia erau precum nişte „străini
în Egipt”.
Un alt aspect care trebuie menţionat şi care, fireşte, are legătură cu filantropia
este şi viaţa de obşte, folosirea în comun a mijloacelor de trai în acea perioadă.
41
Putem spune că principiul dragostei în Vechiul Testament rămâne limitat şi

naţional. Cum religia este limitată numai la poporul ales, tot aşa şi dragostea este
limitată numai la conaţionali, lipsind iubirea ca relaţie dintre oameni. Conform
principiului dragostei universale fiecare om este aproapele nostru, astfel că, din start
întrebarea „Cine este aproapele meu?”, îşi pierde valabilitatea în zilele noastre.
În Noul Testament, filantropia este eminamente creştină, deoarece aceasta nu
este numai o poruncă a lui Hristos, ci pentru că El Însuşi a practicat-o: “Căci Fiul
Omului n-a venit să I Se slujească, ci ca El să slujească” (Denteronom 6, 4-5, Marcu 10,
45). Însuşi termenul de „filantropie” este un termen specific creştin, însemnând iniţial
iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Termenul curent pentru relaţia dintre oameni era
„agape” .
Teofil de Antiohia, Clement de Alexandria, Origen, Sozomen şi Sfântul Atanasie
înţeleg prin „philantropia“, iubirea lui Dumnezeu către oameni. Dar în sensul deplin,
real al cuvântului, nu se poate vorbi despre filantropie decât după întruparea Lui
Dumnezeu Fiul, întruparea însăşi fiind un act de milostenie. Acest adevăr fundamental
este exprimat de cultul divin în diferite forme doxologice: „că bun ş iubitor de oameni
eşti...”, „cu mila, cu îndurările şi cu iubirea de oameni“... s.a.m.d. Ulterior se trece la
filantropia ca atribut al lui Dumnezeu, la filantropia ca relaţie între oameni. Philantropos
-  tinde să înlocuiască termenul “agape - ”, potrivit lui Constantelos,
pentru ca, ulterior, să desemneze acţiunile de caritate. Alte sinonime pentru definirea
filantropiei specifice creştinismului şi folosite frecvent în Noul Testament şi în lucrările
Sfinţilor Părinţi au fost diaconia şi caritatea. Septuaginta traduce termenul de “caritate”
prin “agape”, iar Vulgata prin “charitas”, ambele noţiuni desemnând dragostea faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru.
Iisus Hristos este figura centralǎ a filantropiei, cel care o realizeazǎ plenar prin
viaţa Sa. În Noul Testament întâlnim următoarele pasaje din care reiese îndemnul spre
milostenie:
a) Cea mai mare poruncǎ: Mat.22,34-40, “Aflând cǎ El închisese gura
Saducheilor, Fariseii s-au adunat şi unul dintre ei Îl întrebă pentru a-i întinde o cursǎ:
Învǎţǎtorule, care este cea mai mare poruncǎ din Lege? Iisus îi spune: „Sǎ iubeşti din tot
sufletul tǎu şi din tot cugetul tǎu!”. Aceasta este prima poruncă. A doua e la fel de
42
importantǎ: „Sǎ iubeşti pe aproapele tǎu ca pe tine însuţi”. De aceste douǎ porunci
depinde întreaga Lege şi Profeţii. Acest text ne aratǎ cǎ iubirea de Dumnezeu şi de
aproapele nostru este nedespǎrţitǎ. Demonstrarea iubirii faţă de Dumnezeu se face
numai prin împlinirea actelor filantropice.
b) Bunul samaritean: Luca 10,25-27
c) Exigenţa diaconalǎ în judecata de apoi: Mat.25,39-46
d) Cine e cel mai mare?: Mat.20,20-28
e) Spǎlarea picioarelor: Ioan 13,1-17
În primele secole exista conştiinţa că, după Botez şi martiriu, milostenia se află
pe locul imediat următor, ca mijloace de iertare a păcatelor. Este vorba despre iubirea de
oameni care se concretizează în milostenie. Într-adevăr, milostenia, după spusele
Sfinţilor părinţi, este “suma tuturor poruncilor şi concentrarea tuturor virtuţilor”, căci
potrivit Sf. Apostol Pavel: “iubirea este împlinirea legii” (Rom.13, 10) , iar Sfântul Ioan
Gură de Aur merge până acolo încât să spună: “nimic nu bucură atât pe Dumnezeu decât
milostenia”.
Sfântul Apostol Pavel exprimă importanţa iubirii aproapelui, faţă de celelalte
virtuţi necesare unui creştin: „Iubirea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
Întru frăţească prietenie iubiţi-vă unii pe alţii, întrecându-vă cu cinstirea. În râvnă, nu
pregetaţi; fiţi arzători cu duhul; Domnului slujiţi-I; întru nădejde bucuraţi-vă; fiţi
răbdători întru necaz; stăruitori în rugăciune; luaţi parte la nevoile sfinţilor; iubirii de
străini daţi-i urmare.” (Romani 12,9-13).
Sfântul Apostol Pavel scria astfel corintenilor care se aflau într-un moment de
grea încercare: “Faceţi-ne loc în inimile voastre…ca împreună să murim şi împreună să
trăim. Multă îmi este încrederea în voi…Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul
vostru, sunt covârşit de bucurie!”. O motivaţie profundă uneşte în compătimirea de ordin
filantropic superior pe cei care suferă cu cei care împreună cu aceştia pătimesc,
retrăindu-le la nivel empatic tragediile ca şi cum ar fi necazurile lor proprii. Este o
lămurire cu privire la bucuria de care pomeneşte Sf. Ap. Pavel şi care, de fapt, îşi are
originea în credinţa şi convingerea că necazurile îndurate în numele lui Dumnezeu
întăresc, pe de o parte, aduc mângâierea celor care îl poartă pe Hristos în suflet, iar pe de
43
altă parte, aceleaşi suferinţe sunt răsplătite “dincolo” într-o măsură nesfârşită: Căci
necazul vostru de acum…ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică
covârşitoare”. (II Cor. 4,17)
Epistolele pauline pomenesc în repetate rănduri strângeri de ajutoare pentru
creştinii din alte comunităţi (I Corinteni 16, 1-4, II Corinteni cap. 8 ) Întâlnim adesea
sfaturi legate de facerea de bine: “Cel ce seamănă cu zgărcenie, cu zgărcenie va şi
secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum
socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel ce
dă cu voie bună” (I Corinteni 12, 28). A da săracului este un gest de mulţumire faţă de
Dumnezeu: “Pentru că slujirea acestui dar, nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci
prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa Lui Dumnezeu” (II Corinteni 9, 11-12)
Paternicul şi Lavsaiconul, culegeri de vieţi ale anahoreţilor din secolele II-VI,
ilustrează admirabil această dăruire personală în slujirea aproapelui aflat în suferinţă:
Părintele Stăniloae observa că în descrierea nevoilor celor mai mulţi dintre pustnici
prezentaţi în Lavsaicon se accentuează ajutorul oferit de aceştia săracilor şi bolnavilor:
“În această scrieire se pune preţ tot aşa de mare pe slujirea oamenilor, ca şi pe slăbirea
patimilor prin înfrânare. Prin ambele se urmăreşte desfiinţarea egoismului şi sfinţenia
chiar prin eforturile cerute trupului, deci şi o sfinţire a trupului prin înfrânare şi prin
slujirea neîncetată a altora sau prin iubirea lor, prin care se caută uşurarea greutăţilor lor
trupeşti”.( Stăniloae, D., 1993, p 8.)
Filantropia creştină, în concluzie, îşi are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în

Mântuitorul şi motivul ei în iubirea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ea trebuie să
fie răbdătoare, iertătoare, jertfelnică şi dezinteresată.
După învăţătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea şi Profeţii, fiind

cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament
dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea faţă de Dumnezeu constă în
împlinirea Poruncilor şi în iubirea oamenilor între ei.
Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate

şi laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei
rânduiţi pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată
44
de tehnologii, în care vieţuim, are nevoie de umanizare, de milă şi iubire faţă de om,
de filantropie.
45
CAP. 4. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA SERVICIILOR

SOCIALE ÎN SPIRITUL INVĂŢĂTURII DE CREDINŢĂ A
BISERICII ORTODOXE ROMÂNE.
În decursul timpului, filantropia s-a manifestat sub diferite forme în biserică.

Biserica se prezintă ca o comunitate de dragoste şi milă. Ea nu predică numai teoretic
legea cea nouă a iubirii dar o şi aplică. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi biserica
a fost însufleţită de activitatea rodnică a creştinilor pe tărâm social-filantropic,
continuând şi sporind la noi dimensiuni asistenţa socială. În “secolul de aur” al bisericii,
personalitatea marcantă care şi-a pus amprenta în dezvoltarea serviciilor comunitare de
asistenţă socială a fost Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareei şi care a fondat
un foarte mare complex de asistenţă socială. Acesta a fost, se pare, primul pas de
anvergură, care a dus la înfiinţarea într-un mod instituţional şi organizat al asistenţei
sociale.
Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român
fiind încreştinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creştinismul la români are o vechime de
aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creştin. Istoria poporului român
este contemporană şi paralelă cu istoria Logosului întrupat. O dată cu începuturile
creştinismului la români, asistenţa socială ia forma unor acţiuni umanitare cu caracter
religios. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter pronunţat
bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică şi s-a dezvoltat ca şi învăţământul în jurul
bisericii.
Conceptul de milă creştină, de filantropie derivă din învăţătura bisericii de dragoste
faţă de aproapele, de datoria faţă de aproapele. Asemenea datoriilor către sine însuşi,
datoriile către aproapele se cuprind în trei virtuţi de seamă:
a. cinstirea sau respectarea aproapelui;
b. dragostea către aproapele;
c. dreptatea faţă de aproapele. ( *** Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, 1952,
p. 476)
Dar cine este aproapele nostru? Răspunsul ni-l dă însuşi Mântuitorul Hristos în
frumoasa parabolă a Samarineanului Milostiv ( Luca 10: 29-37), iar acest răspuns se
46
poate rezuma astfel: aproapele nostru este orice om fără nici un fel de deosebire (idem,
p.476). După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi
suntem creaţi după “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, toţi au aceeaşi fiinţă, se trag
din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat
strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi
viaţă veşnică. Pe temeiul învăţăturii creştine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea
lui Dumnezeu şi despre egalitatea drepturilor la viaţă pentru fiecare s-a ajuns apoi
treptat, la recunoaşterea egalei îndreptăţiri a fiecărui om la bunurile vieţii.
Cinstirea aproapelui, ca şi cinstirea de sine însuşi, este recunoaşterea ca faptă a
vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu, şi înaintea lui
Dumnezeu ca om. Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleaşi temeiuri ca şi
datoria cinstirii faţă de sine însuşi, oamenii au şi datoria să-şi recunoască unul altuia
vrednicia şi însuşirile cu care au fost înzestraţi.
Împotriva cinstirii aproapelui se păcătuieşte prin dispreţuirea lui, prin
întrebuinţarea lui la lucruri înjositoare, precum şi prin nerecunoaşterea drepturilor lui.
Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte
aproapelui binele vremelnic şi veşnic, şi totodată îşi dă silinţa de a-i face acest bine. În
virtutea aceasta se găseşte pe deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea
Mântuitorul o şi numeşte: “semnul de recunoaştere al creştinismului”. “Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că ai Mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi” ( Ioan 13: 35).
Dragoste este o datorie de seamă a creştinului şi este neaparat trebuitoare pentru
mântuire. Dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este împlinirea legii.
Dragostea către aproapele, ca virtute creştină, trebuie să fie (ibidem, p. 479):
1. Sfântă – adică trebuie să răsară din dragostea către Dumnezeu
2. Sfinţitoare – adică cu purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui
3. Din inimă curată – să fie dezinteresată
4. Lucrătoare şi jertfelnică – să se arate prin fapte
5. Universală – să cuprindă pe toţi oamenii
Dragoste trebuie să se arate mai întâi către cei din rudenie sau prietenie, apoi
către cei de un neam, apoi către cei de alt neam si chiar către duşmani.
47
Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine. În măsura în
care ne cunoaştem pe noi înşine, ne iubim şi ne preţuim vom şti să iubim şi să preţuim şi
pe aproapele nostru. Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel
când spune: “Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte, nu se
laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul, nu
se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă”. (I Corinteni 13:4-7) (ibidem, p. 481)
Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea,
mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea. Păcatele împotriva dragostei către aproapele
sunt: pizma sau invidia, ura, clevetirea, înşelăciunea, furtul, omorul şi toată nedreptatea.
Dragostea faţă de aproapele este recunoaşterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se
cuvin aproapelui şi ocrotirea lor cu sfinţenie. Dreptatea este dovada dragostei către
aproapele şi se arată în respectul vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi al tuturor bunurilor
lui.
Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele trebuie să privească mântuirea
sufletului şi această datorie se împlineşte prin: (ibidem, p., 483)
1. Rugăciune – atât pentru cei vii cît şi pentru cei morţi.
2. Pilda bună – după porunca: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune sa slăvească pe Tatăl vostru
cel din ceruri”. (Matei 5:16)
3. Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea
poruncilor şi neîndeplinirea datoriilor.
4. Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufleteşti.
Datoriile către viaţa trupească a aproapelui sunt îndeplinite prin ceea ce Biserica
numeşte faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti. De asemenea virtutea dragostei şi
dreptăţii faţă de aproapele cere să nu răpim nimănui din ceea ce este al lui şi să-i
recunoaştem fără înconjur tot ce i se cuvine şi ce este dreptul lui. Această datorie se
îndeplineşte păstrând cu grijă ceea ce ne-a încredinţat aproapele nostru şi dându-i tot
ceea ce a câştigat de la noi prin munca sa. Împotriva acestei datorii se păcătuieşte prin
neplata datoriilor, înşelare la plata muncii, falsificare de acte şi prin tot lucrul cu care îl
păgubim pe aproapele nostru în drepturile şi bunurile sale.
48
Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către

Dumnezeu. De aceea creştinul adevărat îşi va da silinţa să le îndeplinească cu toată
conştinciozitatea, luându-şi ca măsură datoriile către sine însuşi după cuvintele
Mântuitorului: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:38) şi “Precum
voiţi să vă facă vouă oamenii şi voi să le faceţi asemenea”.(Luca 6:31)
Mai trebuie să amintim şi faptul că orice creştin trebuie să se poarte cu cruţare şi

grijă şi faţă de animale.
Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc întru totul pe aproapele nostru,
dar sunt şi datorii pe care le avem faţă de aproapele nostru şi care sunt statutate prin
anumite aşezăminte ale vieţii de obşte cum sunt familia, comunitatea, statul.
Aceste datorii au fost ridicate de către Mântuitorul Hristos la rang de fericire:
“Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5:7). Milostenia sau îndurarea, sau
mila creştină izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, şi se arată prin
ajutorarea materială şi morală a semenilor aflaţi în nevoie.
Mântuitorul, care este modelul desăvârşit al milosteniei, ne-a arătat că la
Judecata de Apoi, faptele milei trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne vor deschide
porţile fericirii cereşti.
Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte: (ibidem, p. 505)
1. Hrănirea celui flămând, care din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate

întreţine prin muncă proprie;
2. A da apă celui însetat, care din lipsă sau slăbiciune nu îşi poate alina setea;
3. Îmbrăcarea celui gol, adică a celui ce din lipsă nu are cu ce să se îmbrace şi
să se apere de frig;
4. Cercetarea celor în necazuri şi nevoi şi ajutorarea lor;
5. Cercetarea celor bolnavi. Această poruncă se împlineşte mai întâi, prin
cuvinte mângâietoare şi compătimitoare, apoi sfătuindu-i să aibă răbdare în
suferinţa lor, fără să cârtească, făcându-i să înţeleagă că suferinţa este
îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire. Când aceşti bolnavi sunt lipsiţi
sau fără ajutoare să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani, medicamente,
priveghere sau orice alte ajutoare;
49
6. Găzduirea călătorilor, mai ales a celor care sunt şi bolnavi, iar această
găzduire trebuie să se facă cu bucurie;
7. Îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine să-i îngroape, aducând cele
trebuitoare pentru îngroparea lor creştinească. Iar dacă cel decedat este o
rudă sau o cunoştinţă mai apropiată, această datorie se împlineşte prin
petrecerea mortului la groapă, prin acte de milostenie şi cuvinte de mângâiere
pentru cei rămaşi în viaţă.
Neîndeplinirea acestor fapte ale milei trupeşti faţă de semeni, închide creştinului
porţile fericirii cereşti şi duce la osânda veşnică.
Faptele milei sufleteşti sunt tot în număr de şapte şi anume: (ibidem, p. 506)
1. Întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea
virtuţii, dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii;
2. Învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi;
3. Sfătuirea celor ce au trebuinţă să fie sfătuiţi;
4. Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru;
5. Mângâierea celor întristaţi din pricina bolilor sau a nenorocirilor de tot felul;
6. A răsplăti răul cu binele şi a nu te răzbuna pentru răul produs de alţii;
7. Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine.
Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti trebuiesc să fie izvorâte din iubire
sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Darul făcut aproapelui, cuvintele de
mângâiere şi împăcare ce ies dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire.
Faptele de milostenie nu trebuie făcute din interes ca să fie văzute şi răsplătite de
oameni, ele trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire. Credinciosul
trebuie să dăruiască aproapelui ajutorul de care are nevoie.
De-a lungul secolelor, filantropia bisericească s-a manifestat printr-o varietate
de forme, dintre care majoritatea se aplică şi astăzi. Le voi enumera pe cele mai
importante (Soare, Ghe. 1948, pag. 12):
1. Folosirea în comun a bunurilor
Viaţa socială a creştinilor, în perioada apostolică, avea ca principală
caracteristică, filantropia. Acest fapt a condus la adoptarea unei noi atitudini faţă de
bunurile materiale, care nu mai erau considerate ca proprietate strictă a posesorului, ci
50
un dar al divinităţii pe care toţi trebuie să-l împărtăşească. Din pricina lipsei de venituri,
a apariţiei multor neânţelegeri şi exagerări, această formă de filantropie a dispărut din
practica Bisericii, păstrându–se doar în practica comunităţilor monastice cu viaţă de
obşte.
2. Colecta
În epoca apostolică, aceasta era destinată pentru ajutorarea credincioşilor sau a
bisericilor sărace din Ierusalim. Se colectau din cadrul unei comunităţi produse, bani,
haine, alimente sau alte bunuri care erau necesare şi se donau sub formă de ajutor către o
altă comunitate.
Atunci când vreuna dintre comunităţile creştine sau dintre bisericile locale se
aflau în lipsuri, în spirit de solidaritate alte biserici organizau colecte pentru a le veni în
ajutor. Se identifică două tipuri de colecte: colectele cu caracter permanent şi colectele
ocazionale. Cele cu caracter permanent se făceau în fiecare duminică prin intermediul
cutiei milei creştine numită „gazofilachium” sau „corvana”, constituindu-se astfel un
fond destinat ajutorării nevoiaşilor (Soare, Ghe. 1948, p.13). Colectele ocazionale se
organizau la vreme de foamete pricinuită de secetă, inundaţii sau alte calamităţi naturale
care afectau o comunitate creştină şi nu numai.
3. Agapele creştine
În strânsă legătură cu forma filantropică a comunităţii bunurilor, în epoca
primară a Bisericii, cu precădere în veacul apostolic, s-a practicat o altă formă de
filantropie, şi anume agapele creştine sau mesele dragostei creştine. Spre deosebire de
colectă şi ofrandă care erau întâlnite şi la păgâni, la vechii iudei sau la popoarele din
Orient, agapa este o formă de milostenie întâlnită numai la creştini. Agapa a luat naştere
tot în Biserica din Ierusalim. Sfinţii Apostoli au organizat agapele după modelul
Mântuitorului, dezvoltând în acest mod instituţia agapelor. După ce participau la cultul
divin, credincioşii se aşezau toţi la aceeaşi masă, unde, bogaţi şi săraci, bolnavi şi
sănătoşi, stăpâni şi robi, copii şi bătrâni „luau împreună hrana întru bucurie şi curăţia
inimii”( Fapte 23.24) „După participarea la sfintele taine, rugăciuni şi învăţături, nu se
despărţeau imediat, ci, cei mai bogaţi aducând de acasă hrană, invitau pe cei mai săraci
la o masă pregătită chiar pe locul adunării. Această masă comună şi sfinţenia locului
51
unde se celebra, strângea şi mai mult legătura lor reciprocă.” (Sf. Ioan Gură de Aur -
Omilia la I Corinteni , pag. 54).
4. Ofrandele
Milostenia în sânul comunităţii creştine se realiza fie direct, ajutând personal pe
cei nevoiaşi, fie indirect, prin daruri făcute Bisericii, care decidea apoi cum să fie ajutaţi
cei în cauză. Ofrandele erau darurile aduse de către creştini la altar. Acestea puteau
consta în pâine şi vin – destinate slujirii liturgice (dar întotdeauna pâinea şi vinul erau în
cantităţi mai mari decât necesarul pentru liturghie) sau orice alte bunuri şi alimente
aduse jertfă lui Dumnezeu.
Aceste ofrande se împărţeau în trei părţi: una destinată cultului, alta destinată
preoţilor slujitori de la altar şi alta destinată săracilor. Prin aceste fonduri Biserica
primară reuşea să asigure plata clericilor, chiria clădirilor, administrarea cimitirelor şi
ajutorul celor care aveau nevoie, precum văduve, orfani, bătrâni, invalizi, prizonieri,
condamnaţi sau exilaţi. Pentru a nu încuraja dependenţa necondiţionată de sprijinul
comunităţii, leneşii erau excluşi de la aceste milostenii, fiind, de regulă, trataţi cu
severitate de către Biserică.
5. Ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor

Ajutorarea săracilor a constituit o preocupare atât a bisericilor cât şi datoria
morală a fiecărui creştin. Aceeaşi grijă şi ajutor a arătat Biserica şi faţă de orfani, văduve
şi bolnavi. Concepţia creştină faţă de femeie se modifică, demnitatea acesteia fiind
reabilitată ca urmare a învăţăturilor bisericeşti: “Dumnezeu nu se mai apleacă asupra
Evei alungate din Eden, ci asupra Evei celei noi, Făgăduită mântuirii şi dragostei divine
în Hristos” (Misstakine, S., 1997, p. 236)
6. Slujirea
Slujirea sau servirea omului a îmbrăcat cele mai diverse forme de la sprijinul
practic, material, până la cel spiritual (îndrumarea, rugăciunea) constituind o altă formă
de manifestare a filantropiei în Biserică.
52
Părinţii şi scriitorii bisericeşti au fundamentat şi practicat filantropia pe

următoarele două principii:
1. Toţi oamenii sunt fraţi, egali între ei, creaţi de acelaşi Dumnezeu. Din această
perspectivă, bogăţia, pe care a primit-o cineva, nu i-a fost dată să se folosească numai el
de ea, ci ea trebuie împărţită cu cel care duce lipsă şi care este în suferinţă.
2. Bogăţia şi bunurile materiale în general nu au nici o valoare, ele capătă
valoare pozitivă numai atunci când sunt folosite pentru sprijinul oferit aproapelui. De
aici rezultă datoria celui care are avere să ofere milostenie celui ce nu are. Sfinţii Părinţi
din perioada apostolică şi post-apostolică îndeamnă la milostenie.
De menţionat că în sec. al III-lea ia naştere monahismul, instituţie care a adus
mari servicii omenirii. Mânăstirile erau adevărate şcoli de muncă, rugăciune şi caritate,
unde munca se făcea atât pentru trebuinţele monahului cât şi pentru ajutorarea săracilor.
Austeritatea vieţii unită cu activitatea producea venituri pentru ajutorarea săracilor aflaţi
în întreţinerea mânăstirilor. Mărturie stau documentele vremii, liste de săraci ajutaţi de
câte o biserică care cuprindeau câte 1500 nume de văduve şi orfani. (Eusebiu de
Cezareea PSB, 1987, p. 120)
Deşi se afla în epoca persecuţiilor şi Biserica nu avea nici o libertate din partea
Statului, a dezvoltat o asiduă muncă socială în rândul populaţiei.
Începând cu secolul al IV-lea iau naştere adevărate opere de asistenţă socială,
culminând cu instituţiile de filantropie. Mânăstirile mai ales, în această perioadă, au
înfiinţat spitale, cămine pentru bătrâni, orfelinate şi alte instituţii de caritate. Iau naştere
instituţii sociale şi pentru cei din afara clerului. Chiar de la început, filantropia Bisericii
creştine a provocat o revoluţie în domeniul filantropiei, prin a-i considera pe cei săraci
reprezentanţi aleşi ai lui Hrtistos.
În anul 313, prin Edictul de la Mediolanum (Milano), împăratul Constantin cel
Mare, dă libertate Bisericii creştine să se dezvolte, să-şi primească înapoi bunurile
confiscate în perioada persecuţiilor şi să se implice în plan social. Însă, societatea la
vremea respectivă era coruptă, nedreptăţile se făceau pe faţă şi nu exista respect faţă de
nimic. În această lume Biserica creştină începe să înfiinţeze aşezăminte de asistenţă
socială, pe lângă serviciile sociale pe care le oferea ambulatoriu.
53
Formele de colectare a fondurilor în veacul de aur şi în perioada următoare erau:

zeciuiala, pârga, ofranda, colectele permanente sau ocazionale, legatele şi donaţiunile.
Pârga şi zeciuiala.
Creştinii din această epocă, următori tradiţiei din epoca apostolică, obişnuiau să
ofere daruri lui Dumnezeu pentru Biserică şi pentru săraci, fie pârgă, adică primele
roade din produsele lor, fie zeciuială – a zecea parte din recolta şi din produsul muncii
lor. (Sf. Ioan Gură de Aur, p. 243)
Sf. Ioan Gură de Aur îndemna pe ascultătorii săi să pună deoparte în fiecare
duminică darul milosteniei: “Meşteşugarul de orice fel, ca: cizmarul, curelarul, alămarul,
sau orice alt meseriaş, când vinde ceva din produsele sale, să facă începutul cu
Dumnezeu, să pună în cutie o mică parte din aceea ce a produs din vânzarea făcută şi să
de-a şi lui Dumnezeu. Această regulă s-o păzească şi cei care au ţarini, în ceea ce
priveşte veniturile pe care le scot de acolo, şi în sfârşit, toţi cei ce agonisesc venituri
drepte. Către cei ce i-au camătă de bani, eu nu pot să mă adresez, ci spun aceasta numai
către cei ce-şi agonisesc averile prin osteneli drepte.” (Sf. Ioan Gură de Aur, p. 243)
Ofrandele.
La îndemnurile preoţilor, credincioşii aduceau regulat la Sf. Liturghie, atât cât
puteau, ofrande în bani sau natură. Se aduceau de asemenea la slujbele pentru pomenirea
morţilor, iar produsul ofrandelor era rezervat în chip special săracilor. Sf. Ioan Gură de
Aur îşi arată părerea de rău că credincioşii nu făceau acest lucru la fiecare liturghie, care
era amintirea morţii Mântuitorului, dar ne arată cu satisfacţie că la sărbătorile mari,
dărnicia credincioşilor se dubla. (Sf. Ioan Gură de Aur, p.243)
Colectele.
La fel ca şi în perioada apostolică avem colecte permanente prin cutia milei sau
colecte ocazionate de diferite calamităţi sau făcute pentru diferite comunităţi mai sărace.
Pe lângă colectele organizate de biserică se mai făceau şi colecte spontane pornite de la
credincioşi.
Legatele.
Era un obicei aproape general pentru creştinii bogaţi să lase prin testament o
parte mai mare sau mai mică din averea lor pentru opere de caritate (Sf. Grigorie de
54
Nazianz, PSB, p. 8). Scrierile timpului fac menţiune despre un mare număr de asemenea
legate pioase.
Donaţiunile
Erau tot în rândul formelor de milostenie şi de multe ori erau considerabile.
Sume de bani cu destinaţii precise sau generale, bunuri mobile şi imobile, tot felul de
donaţii, toate destinate săracilor şi administrate prin Biserică sau de către oamenii
Bisericii, care aveau un nume bun în privinţa ajutorării săracilor.
Împăratul Constantin cel Mare introduce principiul proprietăţii bisericeşti, şi
ratifică în numele puterii publice constituirea acestor fonduri comune destinate cinstirii
lui Dumnezeu prin săracii lui ( Soare, Ghe., p.67). Din momentul în care biserica a avut
dreptul să aibă proprietăţi recunoscute de legile civile, donaţiunile de tot felul au crescut
în chip considerabil, crescând astfel averea bisericii, dar şi numărul persoanelor
nevoiaşe ajutate.
Astfel, pe lângă diaconi, diaconiţe, fraţi şi surori de caritate au mai apărut şi
económii, însărcinaţi cu administrarea averilor bisericeşti. Există documente care atestă
că Sf. Ioan cel Milostiv ajuta zilnic până la 7500 de săraci, Sf. Ioan Gură de Aur ajuta
zilnic “3000 de văduve şi fecioare, afară de bolnavi, neputincioşi şi străini” ( Soare,
Ghe., p. 70)
Constatăm că în veacul de aur, asistenţa socială efectuată ambulatoriu şi pe
alocuri sporadic se dezvoltă şi iau naştere aşezămintele de asistenţă socială.
După acordarea libertăţii religioase creştinismului de către împăratul Constantin
cel Mare, în cadrul Bisericii s-au înfiinţat şi dezvoltat instituţiile de asistenţă socială în
cadrul cărora filantropia s-a manifestat sub cele mai diverse forme. Multe dintre acestea
au fost create de către Biserică în secolele al IV-lea şi al V-lea, îndeosebi prin Sfinţii
Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Principalele instituţii de asistenţă socială au fost:
1. Orfanotrofiile sau orfelinatele care adăposteau şi îngrijeau copiii orfani şi
care au dispus dintotdeauna de atenţie şi compasiune specială. Ele sunt întâlnite încă din
antichitate, dar au căpătat o importanţă crescută în Imperiul Bizantin, devenind o pildă
de dragoste faţă de aproape şi un titlu de glorie pentru Biserica veche. Aici erau ocrotiţi
deopotrivă atât copii ai creştinilor cât şi ai păgânilor. Deşi la început erau comune,
55
aceste aşezăminte s-au diferenţiat cu timpul în case pentru băieţi şi case pentru fete.
Persoanele care lucrau în aceste orfanotrofii erau în principal văduvele şi fecioarele
afierosite Bisericii. Cu toate că aceste instituţii erau subordonate episcopilor şi clerului,
aveau conducere proprie şi aparat administrativ propriu.
2. Girocomiile sau hirocomiile reprezentau azile pentru bătrâni, cu precădere
pentru femeile văduve. Acestea sunt printre primele tipuri de aşezăminte sociale
înfiinţate de Biserică. Bizantinii, precum şi slujitorii Bisericii au acordat o atenţie
deosebită persoanelor de vârsta a treia, rugându-se ca ultimele zile ale existenţei lor
pământeşti să fie liniştite şi lipsite de dureri. În acest sens, după cum afirmă şi
Costantelos, “Biserica s-a întâlnit cu Statul şi cu persoane particulare pentru a înfiinţa
aşezăminte pentru bătrâni”. Autorul identifică peste 30 de astfel de aşezăminte,
majoritatea purtând numele fondatorilor lor. În aceste aşezăminte trăiau, în mare parte,
văduve, care s-au bucurat de o atenţie deosebită atât în Vechiul Testament cât şi în
creştinism. Văduvele ajutate şi întreţinute de comunitatea creştină se împărţeau în două
categorii: vârstnicele, care duceau o existenţă castă şi se dedicau slujirii Bisericii, şi cele
sărace, lipsite de mijloace, dar care nu aveau obligaţia de a presta servicii Bisericii. Pe
primele dintre ele, Biserica era obligată să le întreţină, să le ofere găzduire şi masă, pe
când văduvele din a doua categorie erau ajutate în funcţie de posibilităţi. (Fourneret P.,
1902, p. 68-69)
După ce nu a mai fost posibilă întreţinerea acestora din bunurile comunităţilor şi
acolo unde nu se putea asigura văduvelor din a doua categorie cele necesare traiului, au
fost înfiinţate casele de adăpost pentru văduve. În vremea lui Constantin cel Mare se
pomeneşte un astfel de aşezământ numit girocomion, întemeiat de către mama sa Elena
la Constantinopol. Girocomiile, ca toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii
din timpurile vechi, au beneficiat de diverse privilegii şi scutiri. De administrarea
acestor aziluri ca şi a tuturor aşezămintelor de asistenţă ale Bisericii, se ocupa episcopul
sau clerul local, ajutat de de diaconi şi alţi clerici inferiori, şi mai ales de economii
bisericilor. Pentru a se evita bănuielile care ar fi putut plana asupra clericilor inferiori,
care aveau atribuţia de a vizita periodic casele văduvelor dedicate slujirii Bisericii, prin
Canonul 38 de Cartagina se interzice acestora să le viziteze fără însoţitori. De îngrijirea
văduvelor din aziluri se ocupau văduvele dedicate slujirii Bisericii, fecioarele,
56
diaconiţele şi apoi călugăriţele, mai ales după ce o parte dintre girocomii au trecut în
responsabilitatea mănăstirilor de maici.
3. Partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete)
Existenţa caselor de adăpost pentru obştile de fecioare este semnalată încă de pe
vremea Sfântului Antonie cel Mare şi a lui Constantin cel Mare. Canonul 44 de la
Sinodul Cartagina decide înfiinţarea unor astfel de instituţii “pentru ca prin ele să fie
ferite şi fecioarele şi Biserica de defăimare” şi dispune ca îngrijirea fecioarelor să fie
încredinţată de către episcop şi preoţi văduvelor afierosite. Fecioarele erau dedicate
slujirii Bisericii. Cel mai important rol l-au jucat partenocomiile, care adăposteau fete
orfane, expuse primejdiilor şi mizeriilor societăţii decăzute în care şi-a desfăşurat
activitatea Biserica în primele secole. Acestea au avut cea mai scurtă existenţă dintre
toate aşezămintele bisericeşti de filantropie, afiliindu-se, în timp, mănăstirilor de
călugăriţe, apoi contopindu-se cu ele.
4. Brefotrofiile erau aşezăminte pentru copii mici abandonaţi, care de regulă
proveneau din afara căsătoriei, sau pentru cei găsiţi. Astfel de case, care corespund
leagănelor de copii de astăzi, existau încă dinainte de epoca lui Constantin cel Mare,
fiind deservite în special de văduve şi fecioare. Copiii de care părinţii doreau să scape
erau părăsiţi la uşile templelor, ale clădirilor publice, la porţile cetăţilor, prin foruri şi
portice. Pe lângă îngrijirea individuală şi comunitară a unora dintre ei s-a trecut la
îngrijirea lor mai organizată prin case sau aşezăminte bisericeşti destinate exclusiv
adăpostirii şi creşterii copiilor găsiţi. Acestea dispuneau de o administraţie autonomă,
având conducători aparte – numiţi brefotrofi – , care, la rândul lor, erau în subordinea
episcopilor şi economilor eparhiali. Brefotrofii erau pedepsiţi aspru pentru înstrăinarea
bunurilor din instituţiile pe care le conduceau. Dezvoltarea generală a aşezămintelor de
asistenţă ale Bisericii au determinat o înmulţire a brefotrofiilor deşi nu era necesar ca ele
să fie la fel de numeroase ca alte adăposturi.
Acolo unde nu se impunea organizarea lor aparte, acestea erau încadrate în
orfanotrofii. Oricum legătura dintre aceste două tipuri de instituţii era strânsă, deoarece
copiii crescuţi în brefotrofii, treceau, la o anumită vârstă, în orfelinate. Amintite des în
vremea împăratului Iulian se pare că, de la o vreme, s-au contopit cu orfanotrofiile,
păstrându-se ca secţii speciale ale acestora. Aveau aceleaşi drepturi ca şi celelalte
57
aşezăminte de asistenţă socială de la acea vreme: dreptul de a primi donaţii, rente,

scutire de taxe, etc. De aici rezultă că aceste aşezăminte se bucurau de personalitate
juridică de drept public şi erau unităţi distincte de unităţile de cult.
5. Xenodohiile sau xenoanele case de oaspeţi pentru primirea străinilor. În acest
sens, Sfântul Vasile cel Mare, în Regulile Monahale recomandă ospitalitatea faţă de
călători: “Dacă un frate soseşte la voi şi practică aceeaşi regulă ca noi, să-şi găsească
aici masa lui. El va găsi la noi ceea ce a lăsat acasă. E obosit de drum? Să-i aducem
toate ajutoarele necesare să uite de oboseală.” (Sf. Vasile cel Mare, Regulele Mari XX,
PSB, p. 243)
6. Ptohiile, ptohotrofiile sau ptohocomioanele erau azile pentru persoanele
nevoiaşe
7. Gherontocomiile erau azile pentru persoanele vârstnice. În general casele
pentru săraci mai aveau şi câte o clinică, folosită, de cele mai multe ori, drept casă
pentru oamenii bătrâni. Mărturiile existente referitoare la casele de bătrâni sunt puţine şi
destul de generale, cunoscându-se doar numele câtorva dintre ele. Lipsa mai multor
relatări se datorează, în parte, şi faptului că majoritatea acestor aşezăminte erau
încorporate în complexele de asistenţă socială, cum era, de exemplu, Vasiliada.
8. Noscomiile spitalele
9. Alte instituţii filantropice includ casele de corecţie, casele pentru orbi (numite
typhlocomion) şi cimitirele pentru străini şi localnici săraci (xenotapheia).
Administrarea tuturor aşezămintelor de asistenţă socială o avea episcopul sau
clerul local, ajutat de diaconi şi de alţi clerici inferiori şi mai ales de economii
bisericilor.
De asemenea trebuie să amintim asociaţiile caritabile care au luat naştere în
Biserică. Prima corporaţiune caritabilă care apare în istorie avea ca scop îngroparea
morţilor. Potrivit doctrinei creştine, trupurile trebuiau înmormântate în chip deosebit, de
persoane anume însărcinate cu aceasta. Acestea erau numite vespillones şi erau socotite
în rândul slujitorilor Bisericii. Parabolanii sunt o altă asociaţie, care de asemenea făceau
parte din rândul slujitorilor Bisericii. Au luat naştere în crudele epidemii din veacul al
treilea la îndemnul Episcopului Dionisie al Alexandriei şi îi ajutau pe cei căzuţi pradă
58
bolilor contagioase (Soare, Ghe., p. 92). Tot aici putem face amintire de mânăstiri care
ajutau pe cei săraci, copii orfani, bolnavi, etc.
Mănăstirile au fost nu numai focare de credinţă şi evlavie, ci şi aşezăminte de
punere în aplicare a iubirii creştine, desfăşurând o intensă operă de ocrotire socială şi o
bogată activitate filantropică.
Apogeul faptelor de caritate îl atinge opera filantropică uimitoare a Sfântului
Vasile cel Mare, model de dragoste creştină şi de organizare. Sf. Vasile cel Mare a
organizat asistenţa socială în Biserică încă din timpul păstoririi sale ca preot. El a ridicat
o instituţie de binefacere completă, care a rămas unică în felul ei, chiar în istoria
creştinismului. Marele aşezământ de asistenţă socială de lângă Cezareea Capadochiei,
numit Vasiliada a fost înfiinţat în anul 370 şi inaugurat în 374, fiind invitat şi Sf.
Grigorie de Nazianz care a ţinut o celebră cuvântare cu această ocazie. (Ioniţă, V., 1983,
p. 13) Acest sistem cuprindea case de îngrijire a săracilor, un cămin pentru străini, un
spital pentru leproşi, un xenodohion (casă de primire pentru călători). Acest aşezământ
de asistenţă socială a fost construit de Vasile cel Mare cu banii săi, fiind unul dintre cele
mai importante exemple de asistenţă socială. În aceste cămine îşi desfăşurau activitatea
doctori, infirmieri, brancardieri, supraveghetori şi oameni de serviciu.
Sf. Vasile cel Mare a generalizat iniţiativa sa, solicitând horepiscopilor săi să
întemeieze aşezăminte pentru bolnavi şi săraci, aşa cum a făcut el în Cezareea. Sf.
Vasile cel Mare, pe lângă faptul de a da credincioşilor săi aşezământul de asistenţă
socială, de a-l înfiinţa, înzestra şi conduce, de a pune în el restul averii şi prinosul inimii,
făcea ceva mai mult: îi dăruia tot sufletul, toată grija, tot timpul şi bucuria sa de părinte,
şi prin aceasta transforma caracterul sporadic şi accidental al carităţii creştine într-o
instituţie a bisericii, permanentă şi organizată. (Ioniţă, V., p. 13)
Noutatea revoluţionară pe care creatorul Vasiliadei o oferă societăţii în secolul al
patrulea, este aceea că fiecare om, şi în primul rând cei ce nu avea asigurate mijloacele
de trai, nu numai că aveau în societatea creştină asigurată pâinea cea de toate zilele, dar
găseau aici posibilitatea afirmării lor după darurile şi înclinaţiile fiecăruia. Prin astfel de
idei, creştinismul nu se mai putea teme de concurenţa păgânismului muribund, structurat
pe discriminarea socială. Sf. Vasile cel Mare a fost un predicator al milosteniei iar
acţiunile lui au fost dezbătute pe larg în predici.
59
Dacă aruncăm o privire asupra vieţii morale şi economice a timpului în care şi-a
desfăşurat activitatea Sf. Vasile cel Mare, vom constata că acestea erau viciate în
întregul imperiu. Societatea era împărţită în clase distincte, bine conturate, pământurile
aparţineau, în majoritate, unui număr mic de oameni, averile nu proveneau din muncă
cinstită, în mâinile bogaţilor era concentrat tot capitalul bunurilor, impozitele apăsau
asupra muncitorilor şi îi despuiau de ultimele lor economii, plugarii erau zdrobiţi de
mărimea taxelor abandonând ţarinile, produsele pământului se micşorau şi se vindeau tot
mai scump. (Popa, I., 1971, p. 225)
Sub raport moral, situaţia nu era mai bună: la îmbogăţirea fără margini apar şi
viciile, lăcomia ajunsese la culme, luxul exorbitant alimenta decadenţa morală şi
împilarea celor săraci. La toate aceste rele sociale, dacă mai adăugăm şi sclavagismul şi
faptul că de multe ori cei lipsiţi de cele necesare traiului erau nevoiţi să-şi vândă copiii
pentru a-şi procura o bucată de pâine, avem o imagine de ansamblu asupra perioadei în
care Sf. Vasile cel Mare a trăit, a activat şi a predicat.
La nivel teologic şi social, Vasiliada a fost modelul după care Biserica, fie cea
bizantină, fie cele naţionale s-a orientat în slujirea practică.
Ca lucrare a dreptăţii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic. Ea
nu poate fi asociată pur şi simplu celorlalte forme de dreptate socială, consacrate de
diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină.
60
CAP. 5. ASPECTE INTERCONFESIONALE ALE ASISTENŢEI

SOCIALE BISERICEŞTI.
Asistenţa socială în bisericile catolice, protestante şi neoprotestante.
Activităţile caritative ecleziastice au fost prezente în toate perioadele istorice

ca sfere de activitate constante ale tuturor bisericilor creştine, orientându-se spre
ajutorarea persoanelor în situaţii defavorizate (bolnavi, orfani, văduve, persoane
inapte de muncă). Se cere a fi precizat că biserica se preocupă de problemele sociale
nu doar din raţiuni pur etice şi umanitare, ci, tocmai pornind de la principiile ei
dogmatice, în vederea scopului fundamental derivat din însăşi natura ei.
Biserica Catolică şi-a îndreptat atenţia spre învăţăturile lui Toma de Aquino,
denumind tomismul “filosofia oficială” a bisericii.
Pe baza principiului solidarităţii, comunitatea are datoria de a crea

posibilitatea autorealizării fiecărui individ în parte. Astfel, principiul subsidiarităţii
presupune principiul solidarităţii. În teoria neotomistă, principiul subsidiarităţii ca şi
cel al solidarităţii reprezintă în esenţă principii juridice de bază, avându-şi
fundamentul în dreptul natural.
Schimbările socio-economice şi politice apărute în perioada interbelică şi la

începutul anilor 1950 au exercitat o presiune puternică asupra instituţiilor
ecleziastice, impunând anumite schimbări în sistemul doctrinelor sociale. Eforturile
de adaptare la necesităţile sociale concrete sunt cunoscute sub denumirea de
“agiornamento” un concept care apare prezent în toate enciclicile sociale ale
Bisericii Catolice începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Continuitatea eforturilor de a ţine pasul cu cerinţele pe care noile stadii de

dezvoltare socială le impun sunt oglindite în documentele celui de-al doilea
Conciliu al Vaticanului, reprezentând o schimbare paradigmatică a raportării
Bisericii Romano Catolice la realitatea socială şi în acelaşi timp, un “compromis
dogmatic”. Compromisul vizează o schimbare a preceptelor dogmatice. Această
61
schimbare de optică acordă, pe plan acţional, o funcţie specială laicatului,

permiţând o penetrare largă în diversele sfere de activităţi ecleziastice.
Enciclica Apostolicam Actuositatem cuprind un capitol special cu referire la

activitatea caritativă, definid obiectivele şi domeniile cu referiri concrete la
activitatea curentă. Ca domenii prioritare apar sferele deprivării materiale şi morale,
sfera comportamentelor deviante, precum şi cea a persecuţiilor politice, protecţia
emigranţilor etc.
La sfârşitul anilor 1960, doctrinele teologice catolice încep să accentueze,

din ce în ce mai mult principiul acţiunii umane şi libertatea individuală. În paralel,
în locul vechilor probleme sociale apar noile frământări ale vremii referitoare la
situaţia tineretului, a femeilor, sau cele care ţintesc noile procese sociale care încep
să prezinte amploare de masă, ca de exemplu, migraţia şi urbanizarea sau protecţia
mediului.
Confederaţia Caritas, reprezintă una din principalele instituţii oficiale prin

care se realizează implementarea activităţii de ajutorare a Bisericii Catolice în
societate. În prezent, organizaţia “Caritas” îşi desfăşoară activitatea în şase
programe la nivel mondial: cele destinate Americii Latine, Orientului Mijlociu,
Europei Centrale, Europei de Est, Africii şi S.U.A.
În România, Confederaţia “Caritas” a început activitatea imediat după

1989, fiind recunoscută oficial de către Conferinţa Episcopilor Romano-Catolici din
România la data de 21 octombrie 1993. Din 1995, Confederaţia “Caritas” România
este membru efectiv în cadrul “Caritas” Europa şi al Confederaţiei Internaţionale.
Sediul central al organizaţiei din România este la Şoimeni Ciuc, având un număr de
12 organizaţii locale, cele mai însemnate funcţionând la Alba-Iulia, Oradea,
Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti.
Cele mai importante domenii în care “Caritas” România desfăşoară activităţi

sunt: proiecte pentru copii, proiecte pentru persoane cu deficienţe, proiecte
medicale, proiecte pentru persoane în vârstă şi pentru persoane în nevoi.
Prestaţiile cele mai solicitate de populaţie din partea acestei instituţii sunt:
servicii medicale, servicii de asistenţă medicală la domiciliu, servicii de ajutor
62
material şi servicii pentru persoane în vârstă.
Într-o cercetare recentă este atestat faptul că 94,2% din subiecţii chestionaţi
se declară în principiu de acord cu înfiinţarea unor instituţii bisericeşti cu caracter
caritativ, iar 74,3% ar apela în caz de nevoie la serviciile unor asemenea instituţii.
Datele acestei cercetări atestă totuşi faptul că biserica tinde să rămână în continuare
un simbol al sacralităţii, funcţia ei principală ramânând cea ritual-tradiţională. Faţă
de aceasta, funcţiile sociale continuă să fie preponderent percepute ca deţinând un
rol secundar, dar în acelaşi timp esenţial. (Szilagyi, G.;2000, p. 553)
Distribuţia pe confesiuni a acestui fapt ar fi următoarea:
Serviciul divin Serviciul social

Religia Ambele
în primul rând în primul rând
Catolici 37,5% 37,5% 20,5%
Ortodocşi 43,8% 46,3% 9,9%
Protestanţi 38,2% 39,8% 22%
Neoprotestanţi 43,5% 43,5% 13%
Se constată o anumită diferenţiere atitudinală în funcţie de afilierea

confesională, care poate fi în parte explicată prin factori intrinseci doctrinari, (mai
ales în cazul confesiunilor neoprotestatne), iar pe de altă parte, prin factori de
tradiţie ai politicilor sociale ecleziastice, precum şi prin natura circumstanţelor care
au determinat cadrul de funcţionare al instituţiilor bisericeşti.
Activităţile caritative ecleziastice se bucură de un grad ridicat de

acceptabilitate şi datorită unei tradiţii prin care s-a statornicit o legătură organică
între credinţă şi ajutorarea aproapelui.
Bisericile neoprotestante au dezvoltat în ultimii ani o însemnată reţea de

instituţii de asistenţă socială în toate sferele, dezvoltare bazată pe temeiuri
doctrinare şi etice. O însemnată parte din instituţiile de asistenţă socială din
România aparţin cultelor neoprotestante. Baza financiară a acestor instituţii o
constituie, pe de o parte, donaţiile, iar pe de altă parte, diversele activităţi
63
productive şi prestaţii de servicii pe care le desfăşoară, oferind în acelaşi timp şi

locuri de muncă pentru o categorie însemnată a populaţiei.
Organizaţiile creştine implicate în asistenţa socială pot fi de mai multe

tipuri: agenţii ale bisericii locale, care sprijină comunitatea în care funcţionează
acea biserică; agenţii denominaţionale care sunt afiliate unei denominaţiuni şi au o
filozofie de lucru în conformitate cu teologia acelor denominaţiuni; organizaţii
parabisericeşti, care sunt organizaţii ecumenice, interdenominaţionale, în cadrul
bisericilor creştine.
În cele ce urmează voi prezenta câteva cazuri în care bisericile indiferent de

confesiuni se implică la nivelul comunităţilor din judeţul Bihor:
Agenţii ale bisericii locale

Aceste agenţii se implică direct în programe sociale în mod exclusiv pentru
comunitatea credincioşilor care fac parte din biserica locală respectivă şi pentru
comunitatea în care este situată biserica. Prezentăm în continuare câteva studii de caz
privind astfel de agenţii ale bisericilor locale.
Spre exemplificare aducem exemplul a două organizaţii cu caracter creştin care
se implică în asistenţa socială la nivelul comunităţii locale. Este vorba de “Fundaţia
Sfinţii Trei Ierarhi” şi de “Fundaţia Consistoria Efraim Beniamin” ambele din Oradea.
Fundaţia Sfinţii Trei Ierarhi din Oradea are sediul pe strada Roman Cirogariu,
preşedinte al acestei fundaţii fiind preotul Laurenţiu Lazăr, capelan al Spitalului Clinic
Judeţean de Pediatrie din Oradea. Fundaţia este o agenţie neguvernamentală care are ca
scop dezinstituţionalizarea serviciilor sociale şi asistarea grupurilor defavorizate.
Obiectivele acestei organizaţii sunt: dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială pentru
tinerii cu dizabilităţi, servicii de voluntariat prin intermediul cărora dezvoltă mai multe
activităţi pentru copii instituţionalizaţi, centru de informare, consultanţă şi instruire
pentru ONG-urile din Bihor. Fundaţia este membră a Uniunii SUPHAR. Fundaţia
dezvoltă o serie de programe, prin centrul de zi pentru tineri cu dizabilităţi, este dotată
cu calculatoare, birouri, publicaţii şi materiale. Fundaţia este finanţată din fonduri de la
finanţatori interni şi externi. Fundaţia editează şi revista “Suflet de bihorean”. Printre
64
acţiunile iniţiate şi la care a participat Fundaţia Sfinţii Trei Ierarhi amintim: Forumul
ONG Bihor; Forumul “Reforma în instituţiile de protecţie a copiilor”; Campania de
anunţuri de utilitate publică; colectare de fonduri; asistarea copiilor abandonaţi în
Spitalul Clinic de Copii Oradea; socializarea ţigăncilor din Spitalul Clinic de Copii
Oradea; schimburi internaţionale de tineret; revelion pentru tineri şi multe alte activităţi.
Fundaţia Consistoria Efrem Beniamin din Oradea, este o organizaţie

neguvernamentală având obiective sociale, medicale şi religioase. În cadrul acestei
fundaţii funcţionează un Staţionar cu paturi care oferă îngrijire persoanelor defavorizate
de vârsta a treia. Fundaţia se ocupă şi de îngrijire la domiciliu şi în sistem ambulatoriu,
acordă ajutoare cazurilor sociale, oferă masă gratuită prin cantina de ajutor social,
ajutoare în îmbrăcăminte, alimente, medicamente. Fundaţia mai are şi un cabinet
medical şi o farmacie, laborator de analize medicale şi cabinete specializate.
Agenţii denominaţionale
Agenţiile denominaţionale sunt agenţiile care sunt acreditate de o denominaţiune
pentru a lucra în conformitate cu sistemul de credinţe al denominaţiunii respective. O
astfel de organizaţie poate să funcţioneze în colaborare cu toate bisericile din cadrul
denominaţiunii respective. Poate să dezvolte programe împreună cu denominaţiunea
respectivă, însă fără a fi exclusivişti în ceea ce priveşte serviciile acordate, care sunt
pentru toate persoanele care au nevoie de serviciile pe care programele acestor
organizaţii le implementează. Nu se ia în considerare apartenenţa religioasă, politică,
sexul, rasa clientului în acordarea suportului. Aceste organizaţii, însă, nu renunţă la
filozofia lor de lucru din perspectiva sistemului de valori pe care 1-au adoptat. În această
ordine de idei, ele sunt deschise pentru a ajuta orice persoană, fără însă a-i propune
aderarea acesteia la filozofia lor religioasă. Membrii şi voluntarii acestor organizaţii sunt
membri ai denominaţiunilor afiliate organizaţiilor.
În continuare voi prezenta câteva instituţii bisericeşti ale diferitelor
denominaţiuni care îşi desfăşoară activitatea în lumina celor arătate mai sus.
65
Biserica Ortodoxă Română prin programele de asistenţă religioasă şi

socială în penitenciare.
După 1989 Biserica Ortodoxă Română desfăşoară programe de asistenţă

religioasă şi socială în toate penitenciarele din România. În fiecare penitenciar
funcţionează un preot capelan care săvârşeşte servicii religioase şi acordă asistenţă celor
aflaţi în custodie. Serviciile religioase şi asistenţa este acordată tuturor deţinuţilor,
indiferent de apartenenţa la un cult.
În penitenciare biserica asigură asistenţă religioasă persoanelor aflate în detenţie
temporară, precum şi persoanelor din aparatul de supraveghere şi reintegrare socială.
Atât penitenciarul cât şi armata vizează două categorii educaţionale de tip
formativ.
Fundaţia Stânca Veacurilor

Este parte a Rock of Age Prison Ministry din Cleveland, Tennessee, U.S.A.
Lucrarea a început în 1991. Din 20 noiembrie 1996, prin hotărâre judecătorească,
a primit acceptul de funcţionare ca fundaţie nonprofit cu sediul în Constanţa. În prezent,
Fundaţia Stânca Veacurilor lucrează în 19 penitenciare. Un număr de aproximativ 200
de deţinuţi sunt implicaţi în studii biblice prin corespondenţă. În 10 dintre aceste
penitenciare fundaţia lucrează în mod intensiv. De asemenea, fundaţia are în vedere
completarea echipei actuale cu încă 5 slujitori pentru penitenciarele din Târgu Ocna,
Craiova, Deva, Iaşi, Oradea.
Fundaţia Barnaba
Această fundaţie a luat fiinţă în 1997 şi în prezent au în derulare mai multe

proiecte. Unul dintre proiectele fundaţiei este proiectul "Misiune pentru orfani".
Motivaţia acestui proiect rezultă din dorinţa de a veni în întâmpinarea nevoilor sociale,
emoţionale şi spirituale pe care le prezintă adolescenţii din instituţiile de ocrotire şi la
care instituţionalizarea a demonstrat că nu poate să ofere o soluţie adecvată.
Scopurile proiectului sunt:
66
1 . Integrarea copiilor instituţionalizaţi în societate;

2. Asistarea socio-profesională a absolvenţilor care părăsesc instituţia.
Organizaţii parabisericeşti
Organizaţiile parabisericeşti sunt formate în cadrul mai multor denominaţiuni.
Ele sunt considerate ca fiind organizaţii ecumenice ale denominaţiunilor creştine. Unele
din aceste organizaţii au o filosofie destul de conservatoare în cadrul denominaţiunilor
lor. Exemple de astfel de organizaţii sunt: World Vision, Bread for the World, Youth for
Christ, Prison Fellowship. În continuare vom prezenta istoricul şi activitatea din
România a organizaţiei World Vision.
Organizaţia World Vision
Organizaţia World Vision a fost fondată în 1950 de către un tânăr pastor, pe

nume Bob Pierce, care avea ca viziune o lume fără foamete, boală şi sărăcie. În scurt
timp această organizaţie a ajuns una din cele mai mari organizaţii umanitare din lume.
Primul proiect World Vision a dorit să răspundă dezastrelor pricinuite de războiul din
Coreea. Prin acest proiect li s-au asigurat familiilor şi copiilor: hrană, educaţie, asistenţă
medicală, pregătire pentru viaţă.
În 1960, World Vision asigură hrană, îmbrăcăminte, medicamente oamenilor
afectaţi de dezastre naturale. Din dorinţa de ajutorare a cât mai multor oameni, World
Vision a înfiinţat o agenţie specială, cu numele World Vision Ajutor şi Dezvoltare, care
solicită ajutoare în natură. Astăzi acest proiect reprezintă 25% din veniturile
organizaţiei.
În perioada 1960-1970, World Vision a continuat să se extindă, şi nu s-a oprit
doar la suportul familiilor sărace ci a început să dezvolte programe agricole pentru
dezvoltarea unor afaceri mici, care să asigure un viitor stabil familiilor şi comunităţii.
În ideea ajutorării unui număr cât mai mare de oameni, se creează în 1970 World
Vision lnternational care, în prezent, numără de 103 ţări în care îşi desfăşoară
activitatea. În acea perioadă a oferit milioane de dolari pentru hrană şi ajutoare de
urgenţă.
67
În ultimii 10 ani, World Vision a jucat un rol important în alinarea suferinţelor

umane şi în salvarea vieţilor prin programe de ajutor de urgenţă în Africa, Asia, America
Latină, Europa de Est.
Din 1950, World Vision a derulat şi programe de dezvoltare a comunităţilor prin
educaţie pentru sănătate, dezvoltare economică, agricultură şi activităţi de creştere
spirituală. O echipă de 10.000 de persoane specializate şi devotate lucrează pentru
World Vision, în 103 ţări din lume.
În perioada 1979-1989, World Vision nu a mai acordat ajutoare României, din
cauza interdicţiilor sistemului comunist, dar a continuat să sprijine biserica. În ultimii 10
ani, World Vision România a ajutat mii de copii şi familii, prin activitatea în orfelinate,
comunităţi, instituţii şi biserici. Din anul 1990 până în prezent s-au alocat 52 de milioane
de dolari pentru proiectele World Vision în România.
68
CAP. 6 . ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA

ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR
MITROPOLII ORTODOXE ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE
NOASTRE.
În acest capitol doresc să amintesc câteva aspecte semnificative legate de

istoricul asistenţei sociale în Biserica Ortodoxă Română, de la primele forme de
organizare în Mitropolii şi până în prezent.
Biserica are şi o dimensiune socială, astfel că nu putem vorbi despre Biserică în
spaţiul românesc doar ca slujire liturgică, sacerdotală. Biserica este a oamenilor şi pentru
oameni, deci nu putem face o delimitare absolută între liturgic, sacerdotal şi social şi
implicare socială. Prima formă de organizare creştină din punct de vedere social vizibil a
fost instituţia diaconiei, a slujirii aproapelui, a milei creştine şi a filantropiei.
Asistenţa socială, ca formă de protecţie a celor aflaţi temporar în dificultate,
reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale
administraţiei locale, biserica şi societatea civilă. Obiectivul principal îl constituie
protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică
sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile
capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială. Din definiţia
asistenţei sociale nu lipseşte un actor deosebit de important în furnizarea serviciilor de
asistenţă socială şi anume Biserica.
Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un puternic caracter religios,
dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. Din acest punct de vedere, faza
de evoluţie este asemănătoare celei din alte ţări.
Primele începuturi ale asistenţei sociale în România se plasează, ca în
majoritatea ţărilor, sub semnul unor acţiuni de tip caritabil, desfăşurate şi organizate în
special de organizaţii de tip religios. Biserica Ortodoxă Română a avut încă de la
început un rol deosebit de însemnat în asistenţa socială, fiind receptivă la problemele
oamenilor şi acţionând acolo unde era nevoie de intervenţie. Aceste tipuri de acţiuni
aveau un caracter punctual, nesistematic, având ca scop ajutorarea mai degrabă
ocazională a anumitor categorii dependente: bătrâni, bolnavi, orfani, handicapaţi, săraci.
69
Încă de la încreştinare şi de la naşterea noastră ca popor, Biserica s-a implicat în

social pe modelul apostolic al diaconiei, al milei şi filantropiei în slujirea aproapelui.
Urmaşii Apostolilor care au fost misionari pe teritoriul ţării noastre nu au slujit doar
sfântului altar ci au slujit cu siguranţă şi oamenilor, mai ales celor nevoiaşi. Chiar dacă
acţiunile lor nu au îmbrăcat o formă instituţională, organizată, ele au rămas în memoria
colectivă şi s-au păstrat în tradiţia bisericii, urmând ca mai târziu să se constituie într-o
bază solidă pe care să se fundamenteze acţiunile sociale organizate.
În Evul Mediu timpuriu, asistenţa nevoiaşilor în Ţările Române constituia o
preocupare creştină, rămasă în seama Bisericii Ortodoxe şi a instituţiilor sale.
Activitatea socială a unor mănăstiri a urmat exemplul Bisericii din Bizanţ, unde a apărut
pentru prima oară ideea spitalului şi a instituţiilor de asistenţă socială. Se poate afirma
că pe lângă modestele mănăstiri din Ţara Făgăraşului, au funcţionat primele bolniţe şi
sihăstrii, preluate apoi ca model şi de mănăstirile care se vor construi în ţările româneşti.
Până în secolul al XVI-lea, majoritate acţiunilor de ajutorare a diferitelor
categorii de deficienţi se făcea în cadrul mănăstirilor şi a congregaţiilor religioase. În
secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, aşa-zise "bolniţe",
care nu erau altceva decât azilurile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi, în general,
pentru bătrânii săraci. Termenii pe care îi întâlnim, desemnând pe cei asistaţi, erau de
"mişel" pentru cei care prezentau infirmităţi fizice, şi de "nemernici" pentru elementele
sociale: cerşetori şi vagabonzi.
După războaie, domnitorii sau unii boieri înălţau biserici sau mănăstiri pentru a
mulţumi lui Dumnezeu de biruinţa împotriva duşmanilor ţării. Pe lângă aceste locaşuri
sfinte se înfiinţau bolniţe sau azile pentru nevoiaşii suferinzi, nevolnici, sau pentru cei
loviţi de soartă.
Încă din secolul al XIII-lea există mărturii despre azile pentru bolnavii săraci şi
invalizi, numite bolniţe, care erau organizate pe lângă mânăstiri. Multe din aceste
mânăstiri erau ridicate de domnitori sau de o parte a boierimii, ca simbol de recunoştinţă
faţă de Dumnezeu pentru binefacerile primite sau pentru izbânda împotriva duşmanilor
ţării.
70
În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, reîntemeietorul Câmpulungului a fondat

ospiciul de mizeri de la Măţăul de Jos, de lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor,
şchiopilor, ologilor şi altor mizeri, înzestrându-l cu moşie şi scutindu-l de orice dăjdii.
Neagoe Basarab recomanda fiului său Teodosie "ca prisosul averii să-l
întrebuinţeze pentru a face odihnă şi pace săracilor".
Astfel de aşezări înfiinţează Negru Vodă în secolul al XVI-lea la Bucureşti în
mlaştina Dâmboviţei, sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la Domnie,
din încasările vamale, din taxele de divorţ şi din "cutia milelor". Totul se mărginea la
ajutorarea săracilor, pe seama carităţii publice şi, mai ales, a mânăstirilor. Până la
Regulamentul Organic (1831) măsurile de ordin general pe linie de asistenţă socială au
constat în aplicarea celor câteva precepte conţinute în pravile. Nu există nici o
organizaţie de asistenţă socială de stat. Chiar protecţia mamei şi a copilului începe prin
organizaţii religioase.
În Moldova, Ştefan cel Mare şi Sfânt iniţiază pentru prima dată un început de
asistenţă socială, încredinţând mănăstirilor grija nevoiaşilor şi a bolnavilor. În
Transilvania acestei perioade, au fost înfiinţate lazarete ce funcţionau pe timpul
epidemiilor, ca modalitate de a izola persoanele contaminate cu boli transmisibile. Pe
timpul lui Matei Basarab, în Ţara Românească au fost emise pravile cu caracter
medico-social, care prevedeau pedepse pentru cei care încălcau aceste reguli.
Până în secolul al XVI -lea, majoritatea acţiunilor de ajutorare se făcea în cadrul
mânăstirilor şi congregaţiilor religioase, având un puternic caracter religios, faza de
evoluţie fiind asemănătoare celorlalte ţări. (Plămădeală, A.; 1986, p. 109)
Bolniţele mânăstireşti - Primele forme organizate ale asistentei sociale în

cadrul Mitropoliei Ungrovlahiei şi Moldovei. (sec. XVI-XVIII)
1. Bolniţele din Mitropolia Ungrovlahiei
Bolniţele ce s-au ridicat în prejma mânăstirilor româneşti au funcţionat în duhul

Evangheliei lui Hristos, al dragostei faţă de aproapele. Că Mântuitorul a binecuvântat pe cei
ce îngrijesc de bolnavi "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia cea
pregătită vouă de la întemeierea lumii... căci bolnav am fost şi M-aţi îngrijit" (Matei. 23,34).
71
Rolul mânăstirilor ca aşezăminte de asistenţă socială reiese şi din faptul că serveau

ca şi aziluri pentru ocrotirea şi îngrijirea călugărilor bolnavi, a infirmilor. De asemenea,
slujeau şi ca adăposturi pentru orfani, dar şi pentru călători şi pelerini.
Bolniţele organizate potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi au existat la Curtea de

Argeş, la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Prislop, Vodiţa şi Neamţ, încă din secolul al XVI-lea.
Cea mai veche bolniţă din ţara noastră pare să fi existat la Schitul Jghiaburi, ctitorit
de domnitorul Radu Negru. Dar cea mai veche bolniţă, atestată documentar este cea de la
Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu. Urmează, apoi, bolniţa Mânăstirii Cozia, al cărei
ctitor este necunoscut. Unii istorici îl socotesc ctitor pe Radu Paisie, alţii susţin că localul
bolniţei a existat din timpul voievodului Mircea cel Bătrân.
Un argument ce pledează în favoarea existenţei unei bolniţe la Mânăstirea Cozia este

"vistieria apelor" sau bazinul de captare care deserveşte complexul mănăstiresc, dovedind o
preocupare de igienă socială.
La Cozia întâlnim şi o icoană a Sfântului Haralambie, păzitorul împotriva ciumei,

ceea ce denotă că în vreme de epidemie, mulţi credincioşi au alergat să se închine la icoană,
cerând ajutor .
Tot în secolul al XVII-lea, Doamna Maria Brâncoveanu a ridicat bolniţa Mânăstirii

Horezu "pentru buna pomenire a strămoşilor săi". Chiliile se găsesc la 100 m. nord de
bolniţă, iar întreg complexul este înconjurat de ziduri.
Deoarece au fost descoperite schelete care nu erau înmormântate după tipicul

călugăresc (cu cărămidă sub cap şi înfăşurate în mantie) ci după ritualul mirenilor (în
coşciug), rezultă că aici erau primiţi şi bolnavi din afară. Chiliile au servit nu numai
călugărilor bătrâni, ci şi bolnavilor şi pelerinilor . Schitul Sfântul Apostol, zidit în curtea
mânăstirii, era destinat călugărilor bătrâni, neputincioşi şi care nu puteau veni în biserica cea
mare. Tot din secolul al XVII-lea datează şi bolniţa mânăstirii Dintr-un lemn, atribuită
legendarei Ancuţa, fata doamnei Chiajna şi a lui Mircea Ciobanul. La aceasta bolniţă se
găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
La bolniţă veneau numai femei, întrucât această mânăstire a fost de la început

numai de maici.
72
Cea mai bine conservată este bolniţa Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de
episcopul Clement la 1749. Aici se practicau îndeosebi exorcismele Sfântului Vasile cel
Mare, terapeutică preponderent călugărească. (Popescu, R; 1969, p. 892 )
Un loc aparte între bolniţele mânăstireşti din sec. XVII-XVIII îl ocupă bolniţa de
Simidreni şi xenodochiul de la Argeş, care suscita interesul mai multor cercetători ai
istoriei neamului românesc, care au încercat să descopere locul exact al acestor lăcaşuri şi
rolul pe care l-au avut ca instituţii de asistenţă socială.
După înfiinţarea în 1359 a Mitropoliei Ungrovlahiei şi recunoaşterea lui Iachint de

Viccina ca arhipăstor al Ţării Româneşti a trebuit să i se găsească o reşedinţă la Argeş,
potrivită rangului său. "Lăcaşul a fost acela pe care peste un secol şi jumătate îl va găsi
Neagoe "dărâmat" şi fie că "l-a spart din temelie", fie a construit peste zidurile vechi,
înălţând acolo propria-i ctitorie, Mânăstirea Argeşului. (Popescu, R; 1969, p. 894 )
În urma studiilor sale, N. Vătămanu susţine că mitropolitul Iachint ar fi avut

reşedinţa la o mânăstire sau schit aflat în apropiere de Argeş. Aici s-ar fi clădit mitropolia
cea dintâi a Ţării Româneşti. Această mânăstire sau schit, premergătoare mitropoliei
argeşene, a fost o instituţie de binefacere, fiind vorba de bolniţa de la Simidreni şi
xenodochiul de la Argeş. ( Miroiu, P.; 1972, p. 518. )
La 24 iulie 1542, Vladislav al III-Iea dădea "locului şi lăcaşului numit bolniţa de

Simidreni, unde este hramul Sfântului şi slăvitului Mare Mucenic Dimitrie şi a celor ce
trăiesc în acest loc şi încă altui loc de binefacere, care este în faţa porţilor bisericii de la
Mânăstirea Curtea de Argeş, numit locul primitor de călători, ca să se fie pentru hrana
fraţilor de la bolniţă şi a călătorilor din adăpostul de călători, toată căsăria, oricât se va
alege din judeţul Pădureţului". (Vătămanu, N. ;1986, p. 1382.)
Părerea este unanimă: este vorba de două instituţii deosebite, deşi situate în
apropiere una de alta, bolniţa şi xenodochiul.
În mod sigur au existat şi alte xenodochii pe lângă mânăstiri, dar din documente nu
s-au păstrat decât ştirile referitoare la cel de la Argeş. Termenul "xenodochiu" este grecesc
şi este echivalentul acelui "loc primitor de călători", ce apare în documentul din 1524.
Ospătăriile sau casele de străini, cum vor fi numite în sec. XVII, adăposteau
73
străini, drumeţi, pelerini bolnavi, care nu mai aveau acces în bolniţă. Cum timpul de
găzduire era limitat la câteva zile, ajutorul medical ce se dădea în xenodochii trebuia să fie
rapid şi eficient, bolnavul să-şi poată continua drumul. De aceea, îndeosebi în Răsărit, dar
şi în restul Europei, din aceste xenoane au luat naştere spitalele.
„În timp ce vechile nosocomii pentru laici evoluau spre tipul de spitale de boli
cronice, de azile pentru incurabili, xenoanele erau spitalele în spiritul modern” .
(Vătămanu, N.; 1986, p. 1384).
Istoricul L. Sburlan ajunge la concluzia că tradiţia locală menţionează o singură

bolniţă la Curtea de Argeş şi anume Biserica Sfinţii Voievozi, bolniţa din Flămânzeşti,
situată în fata mânăstirii Curtea de Argeş. (Sburlan, L. ; 1970, p. 50). Această concluzie
este îmbrăţişată şi de alţi istorici contemporani.
N. Vătămanu ajunge la concluzia că în afară de bisericuţa cu hramul Sfinţilor

Voievozi ar mai fi existat şi o altă Biserică cu hramul Sfântul Dumitru, aceasta din urmă
constituind bolniţa de la Curtea de Argeş. Vătămanu sugerează că Simidreni pare să fi
fost un centru locuit în jurul lăcaşului bisericesc închinat lui Sân Medru. Sân Medru
provenind dintr-o epocă îndepărtată când denumirile bisericeşti veneau din latină.
(Vătămanu, N; 1966, p. 137.)
O dată cu mutarea Mitropoliei la Târgovişte această construcţie a intrat în paragină

Neagoe Basarab ar fi refăcut numai o parte din ziduri, nu ar fi construit-o din temelie şi a
păstrat hramul vechiului lăcaş, cel al Adormirii Maicii Domnului.
Valeriu Marinescu susţine că această biserică cu hramul Sân Medru ar fi fost

construită în sec. IX – XIV-lea din materiale uşoare. Această biserică s-ar fi ridicat în
timpul domniei lui Seneslau (Stanislav) în sec. XVI-lea, iar aşezarea din jurul bisericii şi-a
luat numele de la hramul bisericii. Bolniţa s-ar fi înălţat între sec. XIV-lea şi al XVI-lea.
Moşia pe care a fost aşezată mânăstirea lui Neagoe Basarab se numea Flămânzeşti.
Bolnita Simidreni fiind lângă mânăstire era aşezată tot pe moşia Flămânzeştilor .
(Marinescu, V.; 1969, p. 902.)
Urmaşii lui Vladislav voievod au schimbat denumirea aşezării de Simidreni şi au

dat bisericii de la bolniţă numele de Flămânzeşti, locuinţele omeneşti de lângă Sân Medru
legându-se organic de satul Flămânzeşti, oamenii acelor locuri folosind Biserica de la
74
bolniţă. În secolele următoare, bolniţa apare citată în documente sub denumirea generică
de Flămânzeşti. I-au fost întărite Mânăstirii Argeş, şi implicit bolniţei, în numeroase danii
făcute în anii 1533, 1558, 1560, de către domnitorii Vlad Voievod, Mircea Ciobanu, Petru
Voievod, "moşia Flămânzeştilor". V. Marinescu constată că în unul din aceste documente
din secolul al XVI-lea nu mai este amintit xenodochiul, ajungând la concluzia că acesta ar
fi trecut sub tutela mânăstirii. (Marinescu, V.; 1969, p. 902 - 904)
În secolul al XVII-lea, informaţiile documentare referitoare la satul F1ămânzeşti şi

la bolniţa Mânăstirii Argeş sunt numeroase.
Radu Vodă este cel ce în anii 1608, 1614, 31 iulie şi 1614, 10 octombrie întăreşte
satul Flămânzeşti "Mânăstirii Argeş" scutit de toate darurile, dar să fie de treabă şi de
posluşania sfintei mânăstiri, să lucreze ce va trebui.
La 1625 Alexandru Voievod dă o poruncă Mânăstirii Argeş ca satul Flămânzeşti şi

cu ţigănia să fie lăsat în pace şi slobod de "păhărnicie" aşa cum a fost şi mai înainte de
vreme.
Printr-un alt document din 18 iulie 1625, Alexandru Voievod porunceşte ca "să fie
satul Flămânzeşti slobod de toţi banii din judeţ, de călătorii, protopopii şi de toate slugile
domnii . . . cari vor umbla pentru treaba lor". (Miroiu, P.; 1972, p. 520-521.)
După cum reiese din acest document, se pare că toţi călătorii, protopopii, slugile
domneşti poposeau aici pe baza unui vechi privilegiu şi toată hrana şi întreţinerea o
primeau gratis.
Bolniţa Flămânzeşti apare citată şi într-un document din 1654. În secolul al

XVIII-lea se specifică într-un document că se deteriorează foarte mult clădirile, îndeosebi
ale bisericii, încât a fost refăcută de "diaconul Nica şi soţia sa Stanca diaconeasa. Ea a fost
desăvârşită mai târziu, între 1752 şi 1786 de către episcopul Cosma al Buzăului viitor
mitropolit al Ungrovlahiei, care într-un fel de testament de la 1786 aminteşte că el ar fi
ridicat o biserică din piatră de la F1ămânzeşti, lângă Curtea de Argeş.
Bolniţa a suferit şi ea permanente îmbunătăţiri, mai ales la sfârşitul sec al

XVIII-lea, o dată cu înfiinţarea Episcopiei Argeşului.
În urma investigaţiilor arheologice ale platformei din partea de vest a bisericii au
75
fost schiţate fundaţiile fostei clădiri a "bolniţei". Fundaţiile au o înălţime de circa. 60 cm,
sub un strat subţire de pământ şi o depresiune pe o suprafaţă de 5/7 m.
Avea forma unui dreptunghi cu un parter tăiat în două de un culoar central dispus
în boltă, care în dreapta şi în stânga dădea intrare în 11 camere, fapte ce denotă că aici se
desfăşura o activitate de interes colectiv . (Marinescu, V.; 1969, p. 905-906)
Analiza construcţiei, a materialelor contraforturilor relevă asemănarea cu tipul de

arhitectură veche, apropiat de cel al Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc clădită în sec. al
XIV -lea.
In sec. XX bolniţa este amintită de arhimandritul Grigore Uriţescu pe la anul

1903 ar fi servit drept birouri ale Episcopiei Argeşului, iar între 1910 şi 1929 ar fi fost
şcoală de cântăreţi. Fiind deteriorată, la 1927 a fost dărâmată, iar cu materialul rezultat s-a
ridicat casa parohială din curtea acestui aşezământ bisericesc.
Această bolniţă de la Simidreni, devenită apoi F1ămânzeşti, aparţinând Mânăstirii

Curtea de Argeş, este primul aşezământ de acest fel cunoscut până astăzi la noi.
Xenodochiul de la Argeş, similar celorlalte aşezăminte de binefacere din Europa, a

fost conceput pentru a veni în ajutorul numeroşilor călători care băteau fără încetare
drumurile. Plata pentru astfel de adăpost era mai mult simbolică.
Xenodochiul ca şi bolniţa, pare a fi ridicat înainte de secolul al XVI-lea. Locul este

clar precizat de hrisovului Vladislav: "în faţa porţilor bisericii de la mănăstirea de la
Argeş". Acest xenodochiu avea şi un caracter de spital, în 1832 beneficiind de prezenţa
unui medic titrat.
După a doua jumătate a secolului al XVI-lea, xenodochiul de la Argeş şi-a

schimbat caracterul caritabil. Localului i s-a atribuit treptat altă destinaţie, suferind
transformări ce a făcut să dispară singurul xenodochiu cunoscut în trecutul nostru
îndepărtat.
76
2. Bolniţele din Mitropolia Moldovei
Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629) este ctitorul

mânăstirii de la Dragomirna şi a primului spital atestat documentar de la Suceava.
În anul 1600, datorită împrejurărilor politice, Anastasie Crimca şi-a părăsit scaunul
de episcop de la Rădăuţi şi s-a retras pe moşia dăruită de Petru Şchiopul. Aici a ctitorit o
bisericuţă, în satul său Dragomima. Pisania slavonă din 27 iulie 1602 arată că noul lăcaş
cu hramul Sfinţii Prooroci Enohe şi Ilie şi Sf'antul Ioan Teologul a fost ridicat de "smeriţii
robi şi închinători Sfintei Treimi, Kir Anastasie Crimcovici, fost episcop la Rădăuţi şi pan
Lupu Stroici, mare logofăt şi fratele său pan Simion, mare vistiernic".
Se pare că biserica mică de la Dragomima a slujit ca bolniţă, după cum e atestată

într-un document din 1612 al lui Ştefan Tomşa, care o numea "bisericuţă bolniţă" .
În 1619 a zidit un spital în oraşul Suceava pe locul dăruit de domnitorul Gaspar

Graţiani - "să se facă acolo spital întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi
neputincioşi şi şchiopi şi orbi şi alţii care vor fi, să se odihnească toţi acei acolo într-un
spital". (Gonţa, V.; Gonţa, A.; 1962, p. 36-37. )
La 13 aprilie 1620, Gaspar Graţiani, după ce judecă o "pricină" a mitropolitului

Anastasie Crimca cu moştenitorii unor averi donate Mânăstirii Dragomirna. îi întăreşte
mânăstirii "mai multe sate, ţigănii şi un vad de moară pe râul Suceava.
Câştigul rezultat trebuia împărţit între bolniţă şi săraci, aşa cum rezultă din dania
făcută, căci acea bolniţă a fost făcută în numele Domnului." (Gonţa, V.; Gonţa, A.; 1962,
p. 38-39. )
O singură menţiune mai apare despre spitalul din Suceava în 1641. Mitropolitul
Anastasie Crimca, care ridicase aceste aşezăminte pe socoteala sa s-a îngrijit de ctitoriile
sale. Atfel, Mânăstirii Dragomima i-a făcut numeroase danii şi a obţinut anumite scutiri. A
avut grijă, prin "testament" să împiedice închinarea Mânăstirii Dragomirna la Sfântul
Munte Athos.
O dată cu pătrunderea medicinii laice, a personalului cu o calificare medicală,

uneori superioară, bolniţele îşi încetează activitatea până in secolul al XVIII-lea.
77
O excepţie o constituie bolniţa Mânăstirii "Precista" din Roman, care s-a

transformat într-un spital modem.
În 1458, la Roman, printr-un curic, Ştefan cel Mare, a hărăzit săracilor două moşii:
Leucuşenii şi Dragomireştii. Episcopia Romanului a fost cea însărcinată cu administrarea
moşiilor şi ajutorarea săracilor . Aşezământul lui Ştefan cel Mare a funcţionat neîntrerupt
de-a lungul secolelor.
Domniţa Ruxandra ridică la 1569 o Biserică în oraşul Roman. În 1753, episcopul

Romanului, Ioanichie Hasan înalţă o mănăstire pe lângă biserica mai veche a domniţei
Ruxandra. Aşezământul şi-a luat numele de la hramul Bisericii sale: "Adormirea
Precestei", în mod curent "Precista". Bineânţeles, mânăstirea va avea ca anexă şi o bolniţă,
care a jucat un rol deosebit, deşi a apărut tardiv. Bolniţa Mânăstirii Precista a devenit o
instituţie de asistenţă socială, cu 20 de călugări, administratori ai fondurilor cu care
episcopul Ioanichie îşi înzestrează ctitoria. În acest mod, "Precista" din Roman ajunge in
scurt timp a fi una din cele mai înzestrate mânăstiri neînchinate din ţară. (Cozăcescu, E.;
1969, p. 908.)
Opera de ocrotire socială realizată de Mânăstirea Precista se făcea prin forme

variate de asistenţă socială, de la ajutoare individuale până la cele colective. Întreţinerea
ospătăriei era un refugiu pentru călători mai ales pentru pelerinii bolnavi, nefiind un han,
ci mai degrabă ospătăria acorda ajutoare pentru sinistraţi. Pe parcurs, mulţi dintre călătorii
bolnavi găzduiţi, devenind neputincioşi n-au mai părăsit adăpostul. Astfel acesta s-a
transformat într-un azil pentru infirmii bolnavi cronici, bătrâni.
În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792, Moldova a intrat sub

ocupaţie nemţească. În acest context la Roman, în chiliile mănăstirii Precista s-a stabilit
Spitalul militar de campanie nemţesc.
După ce în 1789, ocupanţii s-au retras, egumenul Gherasim Putneanul a hotărât să

înfiinţeze şi el un spital în incinta mânăstirii. A fost un spital improvizat, impropriu, fără
mobilierul necesar, călugării ajutând la pansatul rănilor in timpul ocupaţiei.
In 1789, bolniţa Mânăstirii Precista s-a transformat în spital şi a funcţionat în

aceste condiţii timp de 8 ani. Mortalitatea mare şi vindecările puţine, l-au determinat pe
Gherasim Putneanul să mai facă un efort pentru a transforma bolniţa în spital adevărat.
78
Bătrânul egumen a trecut la cele veşnice, nu înainte de a fi întocmit „O diată” cu

destinaţia banilor: 500 lei "bani gata" şi 4.000 daţi cu zapise. Din aceştia urma să se repare
biserica şi să construiască un local propriu pentru spital. Actul datează din 15 iunie 1787 .
Pisania bisericuţei din 1833 confirmă acest lucru "al treilea iarăşi s-au zidit din temelie din
veniturile mânăstirii, fiind egumen Gherasim Putneanul la 1797 .” (Pruteanu, P.; 1957, p.
36.)
Spitalul a fost isprăvit de arhimandritul Vartolomeu Putneanul care a legiuit, a fost

înzestrat cu personal medical şi prevăzut cu "spiţerie" pentru marele public. Primul medic
încadrat a fost doctorul Josephus Muller .
Din cele prezentate reiese că într-adevăr bolniţa Mânăstirii Precista a fost

precursoarea spitalului actual.
În 1757 , printr-un hrisov, Constantin Cehan voievod, hotăra ca biserica Proorocul

Samuil din Focşani şi aceea din Bodeşti să fie metocuri ale Mânăstirii Precista din Roman:
"toate trei să fie libere şi ne închinate la nici o altă mânăstire". (Pruteanu, P.; Bucureşti,
1957, p. 40.)
În spitalul Mânăstirii Sfântul Prooroc Samuil din Focşani se vor primi bolnavi de
orice naţionalitate şi credinţă religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită.
În 1848 egumenul mânăstirii, Ioanichie Pârvu, a mijlocit pentru traducerea din

greceşte şi tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie "Medicina practică"; lucrare ce
vorbeşte despre tratarea a 262 de feluri de "pătimaşi". Ştefan cel Mare, printr-un act din 13
septembrie 1471 a dăruit bolniţei făcute de la Mânăstirea Zografu, 500 aspri anual,
precizând că "suma este destinată pentru cei ce se găsesc suferinzi acolo, iar scopul daniei
este ca aceştia să se roage pentru sufletul părinţilor voievodului, pentru sănătatea sa şi a
copiilor lui. ,, (Gonţa, V.; Gonţa, A.; 1963, p. 592.)
Fără însemnarea din 1536 nu s-ar fi descoperit că la Mânăstirea Putna a funcţionat

un spital. Termenul echivalează cu cel de bolniţă în Ţara Românească, deşi nu a fost
niciodată menţionat în privilegiile domneşti ale lui Ştefan cel Mare şi urmaşii săi.
Un rol deosebit în organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la Mânăstirea

Neamţ l-a avut călugărul Paisie Velicicovski. Originar din Polonia, după o şedere mai
79
îndelungată la Muntele Athos, însoţit de un grup de ucenici devotaţi s-a stabilit in

Moldova şi cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Calimachi s-a aşezat la Mânăstirea
Dragomima, ctitoria lui Anastasie Crimca. Paisie a propus ca aici să se facă un "spitălaş"
pentru monahii care se îmbolnăvesc. El adaugă: "Trebuie să se facă două case de oaspeţi.
Una înăuntrul mânăstirii pentru persoanele duhovniceşti şi mirene, care vin la mânăstire şi
una afară din mânăstire, pentru cei ce vin cu căruţele...trebuie să pună călugări pricepuţi,
care să poată sluji cum trebuie, cu cuviinţa duhovnicească şi cu dragoste, pe cei ce vin
spre închinări, precum şi pe cei bolnavi şi săraci... rânduind pe unii la casa de oaspeţi, iar
pe alţii la spitălaş şi îngrijiţi cu bunăvoinţă de bolile lor trupeşti. (Brătescu, G.; 1969, p.
694.)
Ceea ce preconiza Paisie să rânduiască la Dragomirna şi mai târziu la Mânăstirea

Neamţ se apropie de o instituţie spitalicească. Călugărul care urma să se ocupe de bolnavi
avea anumite studii medicale. Importantă este precizarea că mirenii puteau fi admişi în
bolniţă, eventual alături de călugări.
La bolniţa de la Dragomima "bolnavii, bătrânii şi cei slabi se aşezau în spitălaş şi

se încredinţau fratelui Onorie care cunoştea puţin iscusinţa doftoricească, dar avea o inimă
plină de dragoste”. (Brătescu, G.; 1969, p. 695.)
Fiind nevoit să părăsească Mânăstirea Dragomirna din cauza ocupaţiei austriece,

Paisie a plecat cu obştea la Mânăstirea Secu. Şi în tipicul vieţii monahale de aici figurează
obligaţia "de a sluji bolnavilor, celor slabi şi bătrâni din soborul fraţilor şi celor ce nu mai
încap în spital. (Brătescu, G.; 1969, p. 696.)
Încredinţându-i-se egumenia Mânăstirii Neamţ, în 1779, aici va găsi o bolniţă care

funcţiona din vremuri străvechi. Bolniţa fusese restaurată în 1735 de episcopul
Romanului, Varlaam şi "înzestrată cu şase vaci şi două prisăci. (Vătămanu, N.; 1962, p.
425.)
Paisie a restaurat-o şi el în 1791, construind un spital, case de oaspeţi şi înmulţind

numărul clienţilor. Bolnicer era tot un frate Onorie, cel ce avusese aceeaşi ascultare şi la
Dragomima. Era preocupat de asigurarea unor condiţii igienico-sanitare cât mai
satisfăcătoare. "In fiecare săptămână se schimbau albiturile şi bolnavii erau schimbaţi...
poruncea să se dea bolnavilor o mâncare hrănitoare, cea mai bună pâine şi vin. ,,
80
(Brătescu, G.; 1969 p.695)
În asistenţa pe care o acorda Paisie bolnavilor mireni, se întrevede germenele

viitorului ospiciu de la Neamţ. "Primea stareţul şi bărbaţi mireni, care sufereau de diferite
boli sau chinuiţi de diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul, şi într-un spital
deosebit ii hrănea din masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.
(Brătescu, G.; 1969 p.696)
În 1841 bolniţa a fost mistuită de un foc. După 1841 zidirea unei noi bolniţe a fost
realizată de stareţul Neonil, cu ajutorul credincioasei Elena Donici.
În 1863 este restaurată de monahul Eremia. In apropierea Mânăstirii Neamt,

ospiciul de alienaţi va funcţiona până la începutul secolului XX. După noua organizare a
Principatelor din 1863 va deveni o instituţie de stat.
Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înfiinţarea unui
spital la Târgu-Neamţ, care există şi azi şi căruia Mânăstirea Neamt i-a purtat de grijă din
1852 până in 1866. Spitalul a fost înfiinţat in 1852 prin strădania stareţului Neonil.
Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iaşului la Repedea s-a construit între anii
1721-1734, Schitul Tărâţa şi s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iaşului, bolnavă de
ciumă. (Vornicesu, N.;1968, p. 68.)
3. Bolniţele mănăstireşti în secolele XVII-XVIII
Secolul al XVII este marcat în Ţara Românească de apariţia a câtorva bolniţe care,
deşi de dimensiuni reduse, premerg spitalele religioase de sine stătătoare, specifice
secolului al XVIII-lea.
La 1700, Constantin Brâncoveanu ridică bolniţa de la Mânăstirea Brâncoveni,

căutând să restaureze vechea mânăstire a lui Matei Basarab. Ctitoria din 1696 a Mariei
Brâncoveanu, bolniţa de la Hurezu, va adăposti în 1877 prizonierii turci, din timpul
Războiului de Independenţă. Pentru scurt timp bolniţa va fi transformată în 1881 într-un
spital cu 40 de paturi. Canoanele vieţii monahale neîngăduind convieţuirea mixtă, spitalul
se va muta dincolo de zidurile mânăstirii.
De la Mânăstirea Hurezu pleacă monahul Lavrentie, care între anii 1732-1738 va

ridica în afara zidurilor Mânăstirii Polovraci o bolniţă.
81
Un mitropolit cu o deosebită activitate pe tărâmul cultural, dar preocupat de viaţa

morală şi socială a păstoriţilor săi s-a dovedit a fi Antim Ivireanu, mitropolit al
Ungrovlahiei intre anii 1708-1716.
Datorită culturii sale alese, predicile ţinute în cursul arhipăstoriei sale au constituit
o operă literară valoroasă, înmănunchiată în volumul "Didahii". În aceste predici, Antim
Ivireanu reliefa discrepanţa socială dintre boieri şi ţărani, nedreptăţile şi abuzurile pe care
le săvârşesc cei bogaţi, luxul pe care-l etalau. Atenţia sa asupra problemelor sociale n-a
fost concentrată doar pe parcursul vieţii sale, ci au căutat să dea continuitate operei de
asistenţă socială.
Testamentul care să perpetueze această operă poartă titlul: „Învăţături pentru

aşezământul cinstei mânăstirii a tuturor sfinţilor, adică Capete 32, întru care se cuprind
toată chiverniseala mânăstirii şi rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pe an la săraci
şi la lipsiţi din venitul casei”. (Păcurariu, M.; 1994, p. 154)
Deoarece asistenţa socială se realiza din veniturile mânăstireşti, prima dispoziţie a

mitropolitului Antim Ivireanu a fost de a rândui ca mânăstirea "să fie slobodă", nesupusă,
nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după
vremi, nici de vreunul din boieri. (Păcurariu, M.; 1994, p. 154.)
Testamentul prevedea in primul rând ajutoare pentru copiii dornici să înveţe carte,
câte trei copii între 10-15 ani, pe care unul din preoţii mânăstirii era dator să-i înveţe carte
în româneşte şi slavoneşte. Primeau un ajutor bănesc când se însurau, de 15 taleri, iar de
se preoţeau primeau încă 13 taleri. Mânăstirea trebuia să se ocupe şi de îngroparea
oamenilor săraci, de susţinerea materială a fetelor sărace, tot trei la număr, să-i miluiască
cu îmbrăcăminte pe cei săraci, să-i cerceteze pe cei bolnavi, chiar de erau ţigani, să-i caute
pe cei aflaţi în temniţă şi să-i ajute pe străinii aflaţi la necaz. Capitolul 31 prevedea ca în
cazul înmulţirii veniturilor mânăstirii "să se îndoiască... şi această rânduială a milosteniei
între aceste capete”. (Păcurariu, M.; 1994, p. 155.)
Testamentul avea şi o prevedere specială pentru tipografia de la Antim, care era

atât de folositoare ţării prin cărţile scoase la iveală pe parcursul timpului.
Mitropolitul Antim a rămas un model de păstor în conştiinţa neamului şi un

exemplu viu, prin gestul nobil de a lăsa averea sa pentru continuarea operei de caritate şi
82
după moartea sa.
Amploarea vieţii monahale din secolul al XVIII -lea, manifestată printr-o bună
organizare şi o bogată activitate religioasă, culturală şi socială a făcut posibilă apariţia
bolniţelor ca o instituţie generalizată.
În Muntenia s-a ridicat la Mânăstirea Ţigăneşti (1817), biserica cimitirului şi

bolniţa, de către logofătul bisericesc Nicolae Băţcoveanul. Tot aici s-a înfiinţat în anul
1864 şcoala primară pentru surorile tinere şi copiii din sat. Şcoala a funcţionat in
încăperile bolniţei. (Bucuş, C.; 1970, p. 44.)
Din 1867, bolniţa a trecut în sarcina Eforiei spitalelor civile. La Mânăstirea

Pasărea s-a înfiinţat în 1864 o şcoală primară pentru satele apropiate şi pentru surorile din
mânăstire, precum şi un spital cu 12 paturi, care au fost întreţinute mai târziu de Euforia
spitalelor civile.
Bolniţele de pe lângă mânăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau
azile sau vor fi construite având de la început această destinaţie. Aşa se prezintă ospiciul
Sfânta Vineri din Bucureşti, zidit la 1645 de către Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.
Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme, este ospiciul sau spitalul bisericii Dudu
din Craiova, ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion, pentru
bolnavii ce năzuiesc spre tămăduire.
Funcţiona, de asemenea un ospiciu la Mânăstirea Sărindar din Bucureşti, ce se

bucura de o faimă deosebită datorită unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Iniţiativele particulare nu au lipsit şi în ridicarea unor azile pentru săraci, bătrâni şi

neputincioşi. Aşa se prezintă azilul Doamnei Bălaşa din Târgovişte, ridicat lângă biserica
Sfânta Vineri din Bucureşti, fiica lui Constantin Brâncoveanu, care ridică in 1745 o
biserică cu hramul Botezul Domnului. Această biserică va rămâne paraclis pe lângă noua
biserică înălţată în 1751. Intenţia ei era de a face "xenotrofion, orfanotrofion, să fie
şcoală... pentru cei ce vor să se preoţească şi să mărite fete sărace." (Samarian, P.; 1983, p.
61-68)
Alte azile cunoscute sunt: azilul din Mahalaua Ceauşului David întemeiat de
monahul Mihailă 1793, spitalul vornicului Radu Gotescu, cunoscut din anul 1775, azilul
83
din Valea Scheilor, întemeiat de biv Ceauş Ghinea Speteanul, pentru văduve sărace, dar şi
o şcoală unde învăţau copiii gratuit.
În Moldova situaţia bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea întrun mod

asemănător celor din Muntenia. Caracterul medical al bolniţeşor se evidenţiază prin
numeroasele cereri de internări ale laicilor. In special solicitările erau pentru copii
epileptici şi pentru bolnavi psihici. Cura medicală ce li se aplica pe lângă slujbele
religioase constă in psihoterapie, ceea ce a adus la o specializare a bolniţelor în acest sens.
Astfel de bolniţe au existat la Râşca (1875), Slatina (1881), Horaiţa (1874), Secu
(1847), Agapia (1891), Văratec (1853). Doctorii au fost rânduiţi la Mânăstirile Agapia şi
Văratec încă din 1854, la cererea acestora.
Cele mai cunoscute ospicii rămân cele de la Mânăstirea Todireni din Burdujeni,
căruia în 1878, arhiereul Neofit Scriban îi rânduia o sumă de bani spre întreţinerea
ospiciului.
Apoi ospiciul de la Mânăstirea Neamţ şi cel de la Golia patronat de Mânăstirea

Neamţ, întemeiat încă din secolul al XVI-lea de logofătul Ioan Golia. La Mânăstirea
Adam a funcţionat un ospiciu pentru femei. In Iaşi, la 1752, se construieşte Mânăstirea
Sfântul Spiridon; bolniţa acestei mânăstiri va deveni cu timpul, centrul aşezămintelor
spitaliceşti ale "Spiridoniei" moldovene.
Astfel se conturează asistenţa socială publică, ce viza în special îngrijirea săracilor,

pentru care şi domnitorii ţării au purtat o grijă deosebită.
Instituţiile de asistenţă socială organizate şi patronate de Biserica

Ortodoxă Română în sec. XVIII - XIX
1. Spitalele din Ţara Romanească
Apariţia spitalelor este dependentă de dezvoltarea economică şi de laicizarea

culturii româneşti, dar şi de unele realităţi politice şi bisericeşti din această perioadă.
Dominaţia străină, războaiele, epidemiile, instabilitatea curţilor princiare persistă şi

în acest secol şi, deşi mânăstirile continuă să joace rolul de "cetăţi ale românismului",
influenţa lor scade simţitor .
84
Monahismul românesc cunoaşte, în timpul domniilor fanariote, o perioadă din cele

mai triste. Închinarea mânăstirilor româneşti celor din Grecia a dus la scurgerea din ţară a
unor venituri destul de însemnate din mânăstirile noastre. Speculând credinţa religioasă a
poporului, călugării greci au practicat ... un intens comerţ cu pretinse "lucruri sfinte"
("sfinte moaşte", "semn sfânt", "apă adusă din Iordan"). (Duţescu, B.; Marcu, N.; 1969, p.
889.)
Aceste practici vor submina viaţa călugărească românească şi practicarea

medicinei călugăreşti în bolniţe.
Treptat ele vor fi părăsite sau transformate în infirmerii pentru călugării bătrâni şi
bolnavi şi pentru pelerinii bolnavi care au continuat să vină pentru a se închina la icoane
făcătoare de minuni sau la moaştele sfinte. Călugării „bolniceri” se vor obişnui ca în
cazuri grave să cheme câte un medic laic.
Multe bolniţe părăsite se vor nărui, rămânând să înfrunte vremea doar bisericile
fostelor bolniţe.
În această epocă ia fiinţă cel dintâi spital de la noi, spitalul Colţea deschis la 1715,
ctitorit de Spătarul Cantacuzino.
Modelul creat de Spătarul Cantacuzino a stat la baza înfiinţării şi celorlalte spitale

de la noi. Atât în Muntenia cât şi în Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul bisericii. Toate
erau sprijinite de acelaşi simţământ religios, ca şi bolniţele, dar împletite cu hotărârea de a
nu mai lăsa să se risipească bogăţia ţării.
Aceste spitale din Muntenia şi Moldova întrec "cadrele strâmte ale bolniţelor de
odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolniţele medicale spre spital în înţelesul
modem al cuvântului." (Vornicescu, N.; 1968, p. 59)
Deserveau populaţia care era lipsită de mijloace şi nu avea posibilitatea de a se

îngriji la domiciliu. Asistenţa medicală este acordată la început de persoane necalificate,
călugări bolnavi, preoţi. Lipsa de personal a făcut ca aceste spitale să funcţioneze de multe
ori fără specialişti.
Pentru conducerea şi administrarea averilor spitalului, Spătarul Mihai Cantacuzino

a instituit o Epitropie mireană. A făcut acest lucru, ca o precauţie contra călugărilor greci.
85
Sunt dispoziţii contrare tradiţiei şi orânduirilor Pravilei bisericeşti şi constituie un început

de laicizare a spitalelor, făcut din primii ani ai secolului al XVIII-lea.
P. Samarian clasifică spitalele în funcţie de modul cum au reuşit să se impună şi

să înfrunte timpul: spitale definitive fiind cele ce au rămas până azi, spitale de scurtă
durată, ce si-au schimbat destinaţia pe parcurs, mintale vremelnice, cele ce au funcţionat
doar în cazuri de epidemii sau spitalele militare. Spitalele definitive sunt socotite: spitalul
Colţea, Pantelimon, Filantropia, spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi, spitalul Precista din
Roman şi spitalul din Buzău, spitalul Brâncoveanu, spitalul din Tg. Neamt. (Samariam, P.
1983, p. 77)
Spitalul Colţea
A fost întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către Spătarul Mihai

Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino.
El a zidit, mai întâi Mânăstirea Coltea, între anii 1696-1697, pe locul pe care
existase o bisericuţă cu hramul "Cuvioasa Paraschiva", proprietate a Clucerului Colţea
Doicescu. De aceea s-a şi menţinut numele de Colţea. (Negulescu, G.; 1962, p. 42.)
Spătarul Mihai Cantacuzino a cerut voie mitropolitului de a construi pe locul zis

"al lui Colţea", în locul bisericuţei de lemn, o bisericuţă de piatră cu hramul "Trei Ierarhi".
În anul 1698-1699 biserica cu hramul "Trei Ierarhi" era gata. A urmat apoi zidirea
spitalului. Data aproximativă a ridicării spitalului este anul 1709, după cum rezultă din
actul emis de mitropolitul Antim lvireanul.(Molin, V.; 1960, p. 1013.)
Complexul de asistenţă ce a rezultat era compus dintr-un spital mixt cu două secţii,
pe ambele laturi ale unui paraclis. Spitalul avea şi spiţerie "cu variate leacuri şi
tămăduitoare feluri de buruieni". Pentru săraci un azil şi o cantină gratuită. O şcoală slavo-
română cu doi dascăli, împreună funcţionând cu o şcoală de cântec bisericesc.
Capacitatea spitalului era de 24 paturi. In general erau primiţi oameni săraci, foarte
puţini bolnavi. Mai erau şi copii de casă ai domnitorului şi boierilor, călugări, străini in
trecere prin Bucureşti. Întreţinerea bolnavilor era ieftină şi se cheltuia foarte puţin pentru
ei.
În anul 1739 un incendiu a distrus mânăstirea, împreună cu spitalul, spiţeria,
86
biserica. Nu se cunoaşte modul cum a fost refăcut spitalul. După incendiu există o
perioadă de şase decenii fără nici o ştire despre spital şi evoluţia sa.
În timpul domniei lui Alexandru Moruzi, soţia sa Zoe, vizitând spitalul Colţea,
constată că femeile şi bărbaţii bolnavi sălăşluiesc la un loc. Atunci cu cheltuiala ei
clădeşte un spital nou cu trei odăi numai pentru femei. În 1794 însuşi domnitorul
constatând că nu există o cameră pentru convalescenţii de tifos pune de se construieşte o
asemenea cameră. El întăreşte toate drepturile spitalului Colţea, printr-un hrisov din 1794,
aşa cum făcuse şi domnitorii anteriori, Grigorie Ghica în 1749 şi Mihai Şuţu în 1792.
Averea mănăstirii şi spitalului Colţea se va risipi şi instituţia se va degrada, când în

administraţia lor s-au înfipt ctitorii din familia Racoviţă şi voievozi străini şi care vor
impune la rândul lor un egumen străin de neam. Interesele politice, schimbările de domni
vor face ca spitalul Colţea să se ruineze treptat până în 1836 când a trebuit să fie pus în
reparaţie.
Spitalul Pantelimon
Citat alături de spitalul Colţea, în documentele vremii, ca unul din "marile spitale"
ale acelor timpuri, a fost întemeiat de Grigorie al II-lea Matei Ghica. Acesta era fiul lui
Matei şi Ruxandra Ghica, cea dintâi femeie româncă doctoriţă, care deşi n-a profesat în
public este sigur că a profesat în cercul restrâns al familiei.
Dotat cu o cultură aleasă, dar şi cu smerită evlavie, Grigorie Ghica a ridicat la Iaşi
Mânăstirea Frumoasa, iar apoi Mânăstirea Pantelimon din Bucureşti. În 1733 a început să
clădească din temelie în apropiere de Bucureşti o mânăstire cu multe încăperi ca să
servească de bolniţă pentru bolnavi. În jurul mânăstirii a ridicat un spital cu 12 paturi.
Lucrările de zidire, atât ale mânăstirii, cât şi ale spitalului au început în 1735. Cât timp a
domnit în Moldova, lucrările au fost continuate de mitropolitul Ştefan, iar după moartea
lui, de mitropolitul Neofit, care i-a urmat.
Grigorie Ghica a revenit pe tronul Munteniei în 1748, iar construcţia a fost gata in
anul 1750. Apoi a început clădirea altor spitale de boli pulmonare şi ciumă.
87
Ctitorul a hotărât ca spitalul pentru bolnavii cronici să aibă 12 paturi, iar cel pentru
ciumă şi lingoare un număr de paturi nedeterminat, după nevoi. A hotărât ca primirea
bolnavilor cronici să se facă după ce au fost examinaţi de doctor, iar ciumaţii să fie trimişi
de Agie. Pentru spital a înfiinţat serviciul breslei cioclilor, care trebuia să-i depisteze pe
bolnavi, să-i izoleze, să cureţe focarele de contagiune şi, la nevoi, să îngrijească de
bolnavi. Pentru buna funcţionare a spitalului, Grigorie Matei Ghica l-a înzestrat cu 16
moşii, numeroase vii, munţi cu păduri, case şi nenumărate terenuri prin Bucureşti şi
împrejurimi.
Alexandru Moruzi, un domnitor preocupat de soarta spitalelor şi a bolnavilor, a

constatat că spitalul Sfântul Visarion pentru bolnavii de ciumă este neîncăpător cu cele 4
camere ale sale. De aceea, în 1793 a adăugat un vremelnic "lazaret-spital".
Domnitorul a hotărât în 1795 să facă un spital nou, numai pentru ciumaţi, bine
înzestrat, care să facă faţă epidemiilor de ciumă. În acelaşi an, epitropul Pantelimonului
comunica la 26 aprilie 1795 că mânăstirea nu mai are fonduri, cerând să contribuie şi alte
mânăstiri din ţară. Cererea a fost aprobată, mânăstirile şi metocurile lor contribuind cu
2.400 de taleri lunar.
În 1868 a început ridicarea clădirii noului spital Pantelimon, care s-a redeschis in
1890, cu 80 de paturi şi un orfelinat de băieţi.
Spitalul "Iubirea de oameni" (Filantropia)
Ocupaţia rusească din 1806-1812 a dus la creşterea sărăciei şi, implicit, a bolilor
şi a bolnavilor. Spitalele Colţea şi Pantelimon, cu cele câteva paturi ale lor erau ca şi
inexistente.
În această situaţie, prin subscripţia publică iniţiată de dr.Constantin Caracaş,

"pentru ca să înfiinţeze încă un spital pentru îngrijirea bolnavilor fără mijloace ... mulţi
creştini dintre orăşeni, cler, boieri şi negustori au contribuit la înfiinţarea acestui
aşezământ. ,, (Gomoiu, V.; Din istoria medicinei, Buc. 1923, p. 356.)
Spitalul ce putea găzdui 200 de bolnavi a fost deschis în 1812 şi încă de la început
a funcţionat cu rezultate bune. S-a bucurat de danii din partea lui Vodă Caragea şi din
88
partea boierilor Radu Golescu şi Grigorie Brâncoveanu care au dăruit două mânăstiri,
Govora şi Arnota, să fie metocuri ale acestui spital şi o parte din venitul Mânăstirii
Mărcuţa.
Fiind neîncăpătoare pentru cerinţele vremii a fost ridicat un nou aşezământ în

1813, terminat în 1815.
În aprilie 1817 s-a semnat cel dintâi regulament spitalicesc care s-a întocmit la
noi în ţară. Regulamentul, în 77 de articole reglementează toate laturile vieţii spitaliceşti.
Articolele 72-75 se ocupă de atribuţiile preotului. Probabil acest regulament a contribuit la
bunul mers al spitalului.
Cu prilejul reformei sanitare întreprinse de Kiseleff, pe baza Regulamentului din

1831, întocmit de comisia prezidată de banul Grigorie Brâncoveanu, cele trei spitale
Colţea, Pantelimon şi Filantropia au fost unite într-o Eforie a spitalelor pământeşti. Până
în 1845, spitalul Filantropia a fost administrat de o instituţie de stat, sub controlul
Logofeţiei Trebilor bisericeşti şi a celorlalte organe de control ale tării .
Spitalul Brâncoveanu
A fost fondat de către Safta Brâncoveanu prin diata sa din 1835, pe locul cumpărat
în apropierea Bisericii Domniţei Bălaşa.
Testamentul ei specifică condiţiile şi motivul înălţării acestui spital "întru căutarea

sufletelor noastre" prin milostenii şi danii, adunând fondul necesar ridicării spitalului.
Gândul ei s-a îndreptat în primul rând spre bolnavii lipsiţi de mijloace materiale şi a aşeza
la Sfânta Biserică "preoţi cucernici şi duhovnici cuvioşi, cu îndatorire a împlini toate
duhovniceştile daruri către bolnavii spitalului”. Eforia spitalului a fost încredinţată
mitropolitului ţării. Inaugurarea lui s-a făcut în 1838, iar în 1840 s-a unit administraţia
bisericii şi azilului Domnita Bălaşa cu cea a spitalului Brâncovenesc, devenind
"aşezămintele Brâncoveneşti". Bine administrat a funcţionat neîntrerupt până în 1905,
când a fost reclădit. A fost dărâmat în anii regimului comunist.
89
Spitalul de la Dudeşti
A fost ridicat de domnitorul Alexandru Moruzi, la 2 aprilie 1795, în urma
plângerilor celor de la spitalul Pantelimon că nu au suficiente fonduri să întreţină atât
spitalul Pantelimon cât şi spitalul Sfântul Visarion pentru ciumaţi. Sumele necesare pentru
fondarea şi funcţionarea spitalului s-au alocat din veniturile bisericii şi încasările vamale.
Epitropia spitalului era formată din doi boieri mari, iar administrarea propriu-zisă era în
sarcina a patru epitropi, mai mici.
2. Spitalele din Moldova
Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi

Întocmai ca şi spitalul Colţea sau Pantelimon din Bucureşti, spitalul Sfântul
Spiridon din Iaşi a luat fiinţă în jurul unei biserici, biserica Sfântului Spiridon. Se pare că
acest spital ar avea obârşie foarte veche, pe locul lui existând, încă din secolul al XVII-lea,
o bolniţă ridicată de un călugăr.
Din gramata patriarhului Samuil al Constantinopolului, din 1863 rezultă că spitalul

a fost ctitorit de hatmanul Vasile Ruşeţ, jitnicerul Ştefan Boisie şi chiar Atanasie
lipscanul. La 1750, jitnicerul Ştefan Boisie, ajutat de ceilalţi doi, a început zidirea Bisericii
Sfântul Spiridon. Ei au făcut "singura clădire a bisericii". Pentru mărirea Bisericii şi
clădirea spitalului au contribuit şi postelnicul Niculachi Şuţu cu fraţii lui, postelnicul
Alexandru Ipsilanti şi alţii dintre boieri. În vremea domniei lui Constantin Cehan Racoviţă
s-a început clădirea Bisericii Sfântul Spiridon.
Constantin Racoviţă a domnit din nou în Moldova şi în 1757 a dat hrisovul pentru
întemeierea Spiridoniei "să se facă spital la mânăstirea nouă ce s-a zidit aicea în oraşul
Iaşi... a Sfântului Ierarh şi de minuni făcător Spiridon". A şi fixat veniturile necesare
mânăstirii, dar după trei luni a pierdut domnia. Un alt domnitor care a acordat şi întărit
privilegiile mânăstirii şi spitalului Sfântul Spiridon este Ioan Teodor Calimag, care la
1759 hotărăşte să se facă spital.
După votarea Regulamentului Organic, spitalul Sfântul Spiridon a fost înglobat în

Regulamentul Caselor obşteşti.
90
Spitalul din Roman

A fost înfiinţat pe lângă Mânăstirea Precista din Roman, de către egumenul
Gherasim Putneanul, în 15 iulie 1797. Din economiile sale a refăcut din temelii biserica
Precista, apoi a întocmit şi un spital. Cei ce au definitivat opera egumenului Gherasim
Putneanul au fost arhimandritul Vartolomeu cu fratele său Procopie. Spitalul ridicat de ei
se întreţinea din veniturile mânăstirii şi din alte venituri. La aceste cheltuieli a participat şi
episcopul de Roman, Veniamin.
La 1785, mânăstirea şi spitalul Mânăstirii Precista din Roman au devenit metoc ale
epitropiei spitalului Sfântul Spiridon.
După ce la început, bolniţa a funcţionat între 1797 şi 1798, în odăile din curtea
mânăstirii, între anii 1798-1839 va funcţiona în clădirea ridicată de Gherasim Putneanul şi
Vartolomeu.
În timpul egumenului Gh. Buleandră, spitalului i se mai adaugă 20 paturi, iar în

1812, doamna Ecaterina Sturza dăruieşte spitalului din Roman, moşia sa Romanii.
Spitalul a fost mutat de diaconul Macarie Baltag în casele noi cumpărate în 1838.
Capacitatea la început a fost de 40 paturi, iar apoi din 1859, de 50 paturi. Aici a funcţionat
între anii 1839-1872. Devenit neîncăpător a fost mutat din 1872 într-un loc special
construit, unde a funcţionat până în 1952.
Spitalul din Buzău

A fost înfiinţat în toamna anului 1793 de către păhămiceasca Maria Mănăileasca
din Buzău. La 30 octombrie 1793 domnitorul Alexandru Moruzi a dat un hrisov prin care
certifica întemeierea acestui spital, căruia i-a hărăzit dreptul de a lua de la ocne 250 de
bolovani de sare, iar din banii preoţilor din eparhia Buzăului, câte 20 de taleri pe lună
pentru leafa doctorului. Păhărniceasca Maria Mănăileasca a înzestrat spitalul cu moşia
Răteasca, Ulmi, vii, o moară şi două locuri.
91
Spitalul din Târgu Neamţ şi Ospiciul Mănăstirii Neamţ

După apariţia Regulamentului Organic (1832), au fost create comitete speciale
care să se ocupe de punerea în practică a dispoziţiilor, atât de organizare a asistenţei celor
nevoiaşi, orfani, cât şi de asistenţa medicală, acordată de spitale. Mitropolit al Moldovei
era Veniamin Costachi.
Comitetul Sanitar al ţării i s-a adresat cu cererea de a rândui un medic la târgul

Neamţului "unde nu se află nici vreun doftor, nici măcar spiţărie." La această cerere
mitropolitul a răspuns că mânăstirea, pe lângă alte greutăţi şi cheltuieli, "are şi două
spitale, numite bolniţe, una pentru cei pătimind de boli obişnuite, iar alta pentru cei ce
pătimesc de boli necurate. (Bulat, T.; 1972, p. 1228.)
Mitropolitul Veniamin, retras între timp la Mânăstirea Slatina l-a înştiinţat pe

domnitorul Mihail Sturza, că va folosi o parte din venitul mânăstirii pentru construirea uni
spital în târgul Fălticeni. Intenţia lui nu se realizează, ierarhul murind între timp.
În 1845 stareţul Neonil, de la Mânăstirea Neamţ, a cerut domnitorului Mihail

Sturza îngăduinţa de a ridica un spital cu 40 de paturi în Târgul Neamţ, sub privegherea şi
pe socoteala mânăstirii. Ieromonahul Teofan Criste este însărcinat, în 1846 să se ocupe de
ridicarea spitalului. Acelaşi stareţ Neonil, în 1850 a cerut să se recunoască drepturile
Mânăstirii Neamt, de a ocârmui spitalul său, ca un aşezământ ridicat pe socoteala sa, "fără
vreo închinare către epitropia spitalului Sfântul Spiridon sau altă autoritate sanitară.
(Bulat, T.; 1972, p. 1234.)
Începând cu 1862, administrarea şi supravegherea medicală a celor două instituţii,

spitalul din Târgul Neamt şi ospiciul de pe lângă mânăstire a trecut în preocuparea
statului.
Dintr-un referat din 1864 aflăm că spitalul avea 70 locuri, cu trei secţii interne. În
spitalul din Târgul Neamţ era şi un paraclis, la care veneau credincioşii din târg şi al căror
acces a fost adeseori cerut a fi interzis.
Spitalul Sfântul Spiridon din Galaţi

A fost înfiinţat în 1836, într-o modestă casă având o capacitate de 8 paturi, aşezate
în două odăi. Iniţiativa înfiinţării acestui spital îi aparţine doctorului Kiriacopol, care a şi
fost primul medic al spitalului. In 1837, spitalul a fost trecut sub conducerea Epitropiei
92
Casei Sfântului Spiridon. Deoarece localul era impropriu, Epitropia Sfântul Spiridon s-a
preocupat cu ridicarea unui aşezământ în curtea Bisericii Sfântul Spiridon.
Venitul necesar provenea de la taxa impusă fiecărei corăbii ce intra în port şi de la

"cutiile milei", de la treisprezece biserici. Noul spital avea 34 paturi şi a fost dat în
folosinţă în 1841. Spitalul a funcţionat până la 1890, când s-a ridicat o nouă clădire.
Spitalul din Botoşani
Sub fereastra de altar a capelei spitalului se află inscripţia "Ospitalul fondat în 1

octombrie 1838 de răposatul comis Ioan Mavromati şi soţia sa Maria. " Intre anii 1846-
1849 a fost construit noul spital, ce avea 40 locuri. A funcţionat până în 1931. (Pruteanu,
P.; 1957, p. 128.)
Spitalul Sfântul Prooroc Samuil din Focşani.
A fost înfiinţat pe lângă Mânăstirea Proorocul Samuil din acel oraş. Acesta a fost
metoc al Mânăstirii Precista din Roman. Când Mânăstirea Precista a fost închinată
Mânăstirii Sfântul Spiridon din Iaşi, o dată cu ea a devenit metoc al Mânăstirii Sfântul
Spiridon şi Mânăstirea Proorocul Samuil. Spitalul ar fi fost deschis în 1841 sau 1843 în
chiliile călugărilor mânăstirii "Proorocul Samuil" cu 12 paturi. Spitalul a fost închis în
1858 împreună cu biserica, datorită degradării. A fost redeschis în 1860, cu o capacitate de
24 paturi.
Spitalul din Tătăraşi - Iaşi

A fost ridicat în 1858 de logofătul Dimitrie Cantacuzino Paşcanu şi de soţia sa,
Pulheria Cantacuzino. Hrisovul de încuviinţare pentru acest spital datează din 1850 şi a
fost emis de domnitorul Alexandru Grigorie Ghica. Venitul spitalului a fost asigurat de
moşia Tinteştei din Iaşi, a logofătului Cantacuzino, de cei 300 de galbeni dăruiţi de el
anual, iar după moarte sa, de soţia lui. Încă de la deschidere, spitalul cu 16 paturi va fi
trecut sub administraţia Epitropiei Sfântului Spiridon.
Spitalul din Hârlău

Înfiinţat de logofeteasa Pulheria Cantacuzino cu scopul de a primi, mai mult, pe
cei lipsiţi de mijloace. Deschiderea s-a făcut în 1859, cu 24 paturi, şi va fi administrat de
Epitropia Sfântul Spiridon. Logofeteasa l-a înzestrat cu case unde a şi funcţionat până în
1907 şi i-a dăruit şi 10.500 galbeni. Din 1910 s-a ridicat un nou local.
93
3. Asistenţa socială în Transilvania şi Basarabia
Transilvania şi Basarabia au avut o istorie aparte care nu a permis să existe o

situaţie asemănătoare celei din Muntenia şi Moldova în ceea ce priveşte asistenţa socială
organizată de Biserica Ortodoxă Română. Majoritatea românilor transilvăneni erau săraci,
greu încercaţi de procesul de maghiarizare forţată, ce lovea şi în instituţia Bisericii
Ortodoxe. Lupta pentru unitate naţională era sprijinită de Biserică prin ierarhii săi şi tot
sub această formă au fost posibile şi acţiuni de natură socială de ajutoare morală şi
materială a clerului şi credincioşilor ortodocşi.
Episcopul Vasile Moga (1774-1845), în pofida condiţiilor grele în care a păstorit, a

militat pentru ridicarea vieţii moral-religioase a credincioşilor săi pentru sprijinirea
materială a celor nevoiaşi.
În vremea păstoririi sale s-a izbit de numeroase obstacole deoarece, preoţii

ortodocşi erau nevoiţi să-şi împartă veniturile cu preoţii altor confesiuni, dându-le
zeciuială, religia lor era dispreţuită... preoţii persecutaţi, alungaţi din parohiile lor... ,
umiliţi de autorităţile statului, săraci, legaţi de glia pământului şi de coarnele plugului.
(Stanca, S.; 1938, p. 82)
Prin pastoralele sale, dintre care unele cu caracter social îi îndeamnă pe preoţi să
meargă "cel puţin 2 ceasuri pe săptămână în temniţă şi să le dea învăţătură". (Stanca, S.;
1938, p. 86)
Se preocupa şi de răspândirea unor noţiuni de medicină socială, dând dispoziţii

preoţilor (în pastoralele din 1811, 1812, 1827 , 1834) să înveţe poporul să-şi ducă copiii la
vaccinat. (Stanca, S.; 1938, p. 86)
Mitropolitul Andrei Şaguna, (1809-1873), a intrat în istorie prin realizările sale

memoriale, între care a re întemeiat Mitropolia şi a organizat-o, autor al Statutului
Organic, întemeietor al Institutului Pedagogic-Teologic şi al "Telegrafului român" (1853).
A susţinut întemeierea "Astrei" şi a fost primul ei preşedinte, a înfiinţat peste 400 de şcoli
confesionale româneşti şi două gimnazii la Braşov şi Brad, a susţinut drepturile românilor
la Curtea imperială. Ca filantrop, înfiinţează "Fundaţia dascălilor săraci" şi "Francisc
94
Iosefina" (1853).
După revoluţia de la 1848, deoarece preoţii români au avut mult de suferit,

mitropolitul Andrei Şaguna face un apel către credincioşii ortodocşi, de a-i ajuta după
puteri, spunând într-o pastorală din 1848 "că sunt vrednici de ajutorul nostru... au apărat
naţionalitatea noastră" (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)
Alte ajutoare a primit de la credincioşii din Ţara Românească şi Moldova, în

special de la Stareţul Neonil de la Neamţ, care i-a trimis sute de cărţi de slujbă. (Păcurariu,
M.; 1992, p. 309)
Însuşi mitropolitul Andrei Şaguna a contribuit cu un ajutor de 500 florini.

Pastoralele sale au avut darul, pe lângă îndrumările moral religioase şi de a conştientiza
asupra nevoilor acute sociale, în care se zbătea clerul ortodox.
S-a îngrijit şi de văduvele preoţilor şi de preotesele sărace, cărora le-a rânduit un

fond provenit de la tipografia diecezană. Un ajutor de 500- 700 florini pe an, acordat în
urma unei cercetări atente.
În Basarabia, deşi după încorporarea ei, în 1812, în teritoriul Rusiei ţariste,

organizarea bisericească s-a schimbat, parohiile au rămas bogate. Acest lucru a facilitat
desfăşurarea unor acţiuni filantropice. Asistenţa socială se desfăşoară prin "frăţii",
asociaţii care veneau în sprijinul celor săraci. Prima "frăţie" a fost cea din Chişinău, cu
numele " Alexandru Nevschi", cu un azil pentru săraci şi bolnavi. Au mai existat frăţii şi
în Chişinău, Tighina, Cetatea Albă şi altele. (Păcurariu, M.; 1992, p. 309)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Chişinău îşi continuă activitatea.

Epitropia pentru săracii din tagma duhovnicească a acestei eparhii.
Începând cu anul 1878, Epitropia va primi o subvenţie anuală din veniturile

averilor mânăstirilor închinate din Basarabia, din care erau întreţinuţi câte 180 de orfani în
şcolile bisericeşti. În 1904 ia fiinţă o "Societate de ajutor reciproc pentru văduve şi orfani
din tagma bisericească".
Toate acestea au făcut ca preoţii să aibă o situaţie materială corespunzătoare,

pentru a desfăşura o activitate misionară şi pentru a construi şi repara numeroase biserici
de mir .
95
În 1878, existau 15 şcoli mânăstireşti, din care 6 centrale; pe lângă aceste şcoli
centrale funcţionau orfelinate cu copii între 6-10 ani. Secolul XX va marca pe tărâmul
asistenţei sociale, dezvoltarea "epitropiilor bisericeşti", în vederea ajutorării celor săraci.
In 1916 s-a înfiinţat o nouă epitropie pe lângă catedrala din Chişinău, condusă de preotul
Vasile Huma. In cursul primului război mondial, au functionat ateliere speciale pentru
invalizi şi un orfelinat pentru copiii celor căzuţi pe front. (Păcurariu, M.; 1993, p. 78)
Asociaţii şi societăţi filantropice care au funcţionat sub oblăduirea Bisericii

Ortodoxe Române (Păcurariu, M.; 1994.)
Prezenţa Bisericii în nevoile sociale ale neamului s-a făcut permanent simţită şi
prin intermediul societăţilor de binefacere, particulare sau de stat.
O societatea care a reuşit să se impună prin activitatea desfăşurată şi care s-a

bucurat de aprecieri elogioase este "Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române".
Ea a fost înfiinţată în 1876.
Din dările de seamă ale acestei societăţi reiese că era bine organizată, având 42 de
filiale în principalele oraşe ale ţării şi în Basarabia şi Transilvania, chiar înainte de unirea
din 1918 .
Activitatea principală a SOFR, desfăşurată între anii 1910-1913 a constituit-o

realizarea unor biblioteci populare, din cărţile primite ca donaţii. Printre donatori se
numără: Mitropolitul Pimen al Moldovei, Monahul Daniel Tomescu de la Mânăstirea
Neamt, Arhiereul Bartolomeu Stăbescu şi altii. Bibliotecile au fost înfiinţate în trei locuri
diferite: Arsenalul Armatei, Sanatoriul Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei şi Spitalul
Colţea. Au fost înfiinţate două institute pentru fete, unul la Bucureşti şi altul la Iaşi. S-au
ţinut numeroase conferinţe, urmate de serbări, inclusiv în închisori.
În timpul primului război mondial, în toată ţara, membrele Societăţii Ortodoxe a

Femeilor Române au venit în întâmpinarea nevoilor sociale cu care se confrunta ţara.
Au creat cantine ale săracilor în cartierele bucureştene Floreasca, Pleşoianu,

Văcăreşti, Ţesătoarei; pentru copiii celor mobilizaţi pe front au deschis grădiniţe speciale
în oraşele Târgovişte, Alexandria, Ploieşti, Slatina, Craiova. In Moldova, la Iaşi, existau
trei astfel de grădiniţe ce ofereau mâncare gratuită şi adăpost pentru 200 de copii. La
Bârlad, capacitatea de primire era de 171 copii în două grădiniţe, iar la Dorohoi exista o
96
cantină şi o grădiniţă pentru 136 copii. Au reuşit să înfiinţeze, în această perioadă grea şi 2
institute pentru domnişoare, la Galaţi şi la Craiova, institute patronate de Societatea
Ortodoxă, unde elevele sărace beneficiau de burse. Concomitent au înfiinţat la Vaslui un
cămin-şcoală pentru 75 de băieţi. Preşedinte de onoare al acestei filiale moldovene a
Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române era episcopul Teodosie al Romanului.
Grija lor s-a îndreptat şi asupra refugiaţilor, pe seama cărora s-a întemeiat la
Bârlad un "Cămin pentru refugiaţi". Cauza lor era sprijinită prin numeroase predici,
conferinţe, prin chetele făcute de biserici. Donaţii au făcut regina Maria, scriitorii
Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Gane, în special pentru realizarea unei
biblioteci. În parohia "Popa Chiţu" din Bucureşti, membrele din parohie au realizat
pansamente necesare pentru "Spitalul ortodox" şi au iniţiat strângerea de donaţii pentru
orfanii de război, participând şi cu numeroase cotizaţii la ajutorarea acestora.
Cea mai însemnată realizare a membrelor Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române,

din Bucureşti a fost amenajarea Spitalului nr.113, în localul unei şcoli, deschis în 1916.
Spitalul era compus din trei servicii de chirurgi, 2 săli de operaţie, o farmacie, o capelă.
Ca infirmiere şi-au desfăşurat activitatea numeroase călugăriţe, provenite în

special de la Mânăstirile Agapia şi Văratec. S-au distins prin contribuţia şi munca lor fără
preget, maica Efpidia Samson, sora Varvara Popescu, sora Aurelia Fătu. În capela
spitalului se celebrau toate sărbătorile religioase.
Cu entuziasmul care le-a caracterizat membrele SOFR-ului au organizat slujbe

religioase pentru răniţii din spitalele Coltea, Pantelimon, dar şi în lagărele de prizonieri de
la Cuza Vodă, Colentina, Jandarmi. Au oficiat slujbe religioase, au spovedit prizonierii,
făcând acest serviciu gratuit, preoţii Negulescu de la Biserica Batişte, arhimandritul I.
Scriban şi preotul Grigoriu de la biserica Teilor .
Au fost receptive şi la doleanţele creştinilor din Basarabia şi Ardeal, înfiinţând aici

câteva biblioteci, prin donaţii.
La Congresul naţional al Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, din anul 1922,

sunt menţionaţi ca preşedinţi de onoare mitropolitul primat, mitropoliţii Moldovei şi
Ardealului şi arhimandritul Basarabiei, ceea ce denotă legătura care voiau s-o păstreze cu
Biserica Ortodoxă. Perioada de după război a fost marcată de dorinţa de ocrotire a
97
orfanilor de război. In Moldova a fost înfiinţat orfelinatul de la Soleşti, în care copiii erau
primiţi după efectuarea anchetei sociale de o comisie ortodoxă. Orfelinatul a adăpostit 100
de orfani, întreţinuţi din cotizaţii, serbări, donaţii. Doamnele ortodoxe se îngrijeau de
colectele în natură, necesare orfelinatului. S-au făcut demersuri ca fiicele de preoţi,
profesori, învăţători şi organele de război să primească burse de studiu, acest lucru fiind
posibil doar în institutele înfiinţate de SOFOR. S-a ridicat şi problema sectelor şi a
combaterii lor de către SOFOR., femeile ortodoxe fiind preocupate de educaţia religioasă
a copiilor şi tineretului, pe care încercau s-o asigure în toate instituţiile patronate de
SOFOR. Au avut iniţiative de refacere a bisericilor şi de strângere a sumelor necesare
ridicării Mausoleului de la Bucureşti şi a Bisericii Neamului. De aceeaşi subscripţie
publică s-a bucurat şi iniţiativa ridicării catedralei din Cluj, după cum reiese din darea pe
anii 1922-1923. La acest congres, invitat de onoare fiind mitropolitul Nicolae Bălan al
Ardealului.
Perioada anilor 1923-1928, activitatea SOFR-ului s-a concretizat în înfiinţarea a 30

de biblioteci, în oraşele moldovene, donaţii pentru spitalele din Transilvania, Bucureşti,
Basarabia, Banat.
Au continuat subscripţiile publice, concertele şi conferinţele religioase, organizând

"Cercuri pastorale", ţinute în biserici pentru catehizarea credincioşilor .
În Bucureşti, ajutoarele strânse în parohia "Sfantul Vasile” au fost dăruite

Spitalului de copii şi Spitalului Filantropia. Realizările în plan social ale SOFR-ului erau
strâns legate de dorinţa de a sădi în sufletele copiilor sentimente religios-morale, pentru a
fi crescuţi în spiritul tradiţiei creştine. De aceea susţinerea materială şi morală a SOFR-
ului s-a îndreptat în primul rând spre instituţiile de ocrotire ale copiilor .
În 1935, realizându-se un bilanţ amplu se aduce la cunoştinţa opiniei publice, că

până în acel an, Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, înfiinţase 8 licee cu 250-300
fete în oraşele Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Buzău, Giurgiu, Vaslui. Se adaugă
numeroase şcoli şi cămine în Bârlad, Bacău, Focşani, Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Slatina,
organizând învăţământul religios în şcoli. Pe acelaşi tărâm religios au luptat împotriva
introducerii Concordatului şi ridicarea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti. Au creat filiale
ale SOFR-ului şi în Bulgaria şi Iugoslavia.
98
Perioada celui de-ai doilea război mondial a constituit o implicare şi mai adâncă a
membrelor SOFR în transformările politice şi sociale ale vremii. Şcolile şi grădiniţele de
copii din Bucureşti au devenit centre de ocrotire, fie a răniţilor de război, fie a celor
sărmani. Populaţia refugiată din Ardeal, Basarabia şi Bucovina s-a bucurat de spijinul
acordat de SOFR, prin "supele populare", organizate, bursele alocate pentru copiii
refugiaţilor, iar în 1943, înfiinţarea unui institut de fete al SOFR-ului, la Odessa.
Din iniţiativa Reginei Maria, a Principesei Olga M. Sturza, ce a pus la dispoziţie

venitul moşiei de la Miroslava-Iaşi a luat naştere în 1916, Societatea de Ocrotire a
Orfanilor de Război, ce a funcţionat între anii 1916-1924. A fost creată din convingerea că
fiecare persoană trebuie să-şi aducă tributul său la marele sacrificiu pentru binele copiilor
eroilor morţi.
"Societatea de Ocrotire a Orfanilor de Război" a urmărit în primul rând educarea

morală a acestor copii pentru ca ei să se integreze şi să devină utili comunităţii în care
trăiau. Au încercat să le ofere şi un cămin, prin crearea orfelinatelor. Primul orfelinat a
fost înfiinţat la Miroslava-laşi, în 1916. Atunci, în Moldova existau 40000 de orfani.
Prioritate s-a acordat orfanilor de ambii părinţi. Această societate avea un Consiliu central,
9 Comitete regionale, 73 Comitete filiale, care funcţionau în oraşele de reşedinţă ale
judeţelor. Copiii internaţi în orfelinate erau sau orfani de ambii părinţi sau aveau tatăl
decedat pe front. În limita locurilor erau primiţi copiii invalizilor de război, cei părăsiţi de
părinţi sau cu părinţi condamnaţi.
Ocrotirea socială înceta la majoratul copilului sau în cazul adopţiunii. Aveau un

număr total de 102 orfelinate, 3 sanatorii, iar pe lângă orfelinate sau înfiinţat cămine,
ateliere de meserii, o şcoală de industrie casnică, o şcoală de îndreptare, infirmerii.
Societatea de Ocrotire a Orfanilor se ocupa şi de plasarea orfanilor capabili de muncă şi a
celor care aveau o profesiune. Membrii societăţii îi ajutau material pe orfanii majori ce
doreau să se căsătorească şi li se acorda asistenţă juridică, necesară pentru apărarea
drepturilor şi intereselor lor.
La nivel naţional, în 1922 erau 360.000 de orfani. Dintre aceştia doar 10.316
beneficiau de ocrotire în orfelinate, 5.934 fiind băieţi, iar 3.017 fete.
În Sibiu, existau 7 orfelinate, cuprinzând 716 orfani din 24.404 recenzaţi. Educaţia
99
copiilor asistaţi în orfelinate privea atât latura intelectuală, cât şi cea practică şi religioasă.
În premieră a fost crearea, în 1921, la Copou Iaşi, a unei şcoli de îndreptare, în care orfanii
recalcitranţi primeau o educaţie specială.
Societatea a înfiinţat şi un seminar şi îi sprijinea în şcoli superioare pe orfanii ce se

distingeau la învăţătură.
O altă formă de asistenţă viza protejarea şi ocrotirea socială a copilului în mediul

în care a crescut, familie, rude apropiate, satul de baştină. Ajutoarele primite pentru
îngrijirea copiilor orfani erau în natură şi băneşti. În 1922 erau 208.873 orfani asistaţi la
domiciliu în întreaga ţară.
În Sibiu 7.060 orfani beneficiau de această formă de ocrotire. Cel mai ridicat
număr de orfani se înregistra în Bucureşti, 74.468 de copii, iar cel mai scăzut era în
Constanţa, 5.280 copii. Familiile în care erau plasaţi orfanii erau atent supravegheate de
către Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război. Asociaţia Creştină a Femeilor,
înfiinţată din 1919, avea ca preşedintă de onoare, în 1929 , pe Regina Maria şi pe
Principesa Ileana. Cuprindea 1.250 membre din clase sociale diferite, eleve, funcţionare,
studente, iar scopul asociaţiei era să contribuie la dezvoltarea şi educarea intelectuală,
morală a tineretului feminin. Incerca să pregătească tinerele fete pentru viaţa socială.
Asociaţia avea legătură permanentă cu biserica, activitatea sa incluzând vizite la
domiciliul săracilor, orfelinate, aziluri, adunare de fonduri, participarea la conferinţele
religioase, ţinute în cadrul asociaţiei. Colabora cu alte societăţi ca "Leagănul Sfânt
Ecaterina", "Principele Mircea", "Liga Naţională a Femeilor", cu Şcoala de infirmiere.
Baza materială a acestei asociaţii cuprindea cămine, biblioteci, colonii de vară.
Asociaţia Patriarhul Miron pusă sub patronajul patriarhului Miron Cristea. Luase
fiinţă în 1926, pe lângă Arhiepiscopia Bucureştilor. Lucra în colaborare cu clerul
bisericesc şi cu autoritatea bisericească. Avea filiale în diverse parohii. Ca scop îşi
propusese, pe lângă întărirea elementului moral şi religios din conştiinţa poporului român
şi o susţinută activitate socială. Aceasta trebuia să se concretizeze în înfiinţarea unei şcoli
de misionari, ajutorarea săracilor, combaterea alcoolismului. Ca mijloace de realizare a
obiectivelor propuse au fost alese conferinţele, predicile, presa, serbări religioase şi
colaborarea cu alte organizaţii similare.
100
Asociaţia Religioasă "Anastasia Şaguna" a luat naştere din iniţiativa mitropolitului

Nicolae Bălan, în vederea completării educaţiei religioase, morale, culturale, sociale a
tinerelor fete. Pe tărâm social fetele erau angrenate în organizarea operei de asistenţă
socială. Să fie capabile să îngrijească de copiii celor plecaţi la muncă, să înfiinţeze
leagănul de copii, să realizeze apropierea între oamenii de pe diferite trepte sociale.
Membrele asociaţiei intrau în organizaţie de la 14 ani până la căsătorie. Unul din
conducătorii duhovniceşti ai acestei asociaţii a fost preotul Zosim Oancea.
Uniunea Creştinilor Ortodocşi din Basarabia - membrii acestei organizaţii sociale

se ocupau cu împărţirea de ajutoare materiale creştinilor săraci, în zilele de mare
sărbătoare. Ajutoarele constau în daruri de alimente şi îmbrăcăminte. Cu strângerea
fondurilor necesare se ocupa comitetul duhovnicesc de binefacere, care recurgea adeseori
la cheta făcută în bisericile din Chişinău. Mitropolitul Gurie sprijinea moral şi material
distribuirea ajutoarelor către săraci şi infirmi.
Oastea Domnului - născută din dorinţa de revigorare a sentimentului religios, s-a

angajat profund în acţiuni filantropice şi culturale. Perioada interbelică a fost de maximă
implicare în viata societăţii româneşti. A organizat cantine pentru săraci, şcoli pentru
servitoare, cursuri pentru fetele analfabete. Cercetau bolnavii şi pe cei aflaţi în
penitenciare, văduvele, săracii, etc.
Aşadar, orfanii, bătrânii, bolnavii, săracii şi alte categorii sociale defavorizate au

avut parte de ajutorul acordat de diferite societăţi de stat sau particulare, bisericeşti menite
să le uşureze situaţia.
Între primul şi al doilea război mondial, ca urmare a distrugerilor provocate,

problemele de asistenţă socială s-au amplificat. Starea de pauperizare a locuitorilor a
crescut, bolnavii s-au înmulţit, mulţi copii au pus probleme de îngrijire specială, au apărut
tot mai mulţi cerşetori şi vagabonzi pe stradă şi toate aceste triste realităţi au necesitat
îndreptarea atenţiei pentru înlăturarea acestora. Primul recensământ în domeniul
problemelor de asistenţă socială în România s-a făcut la începutul anilor 1936; a reieşit că
existau 50 de unităţi de stat şi 471 de asociaţii care funcţionau în cadrul bisericii.
După anul 1948, activitatea filantropică a Bisericii Ortodoxe Române a fost masiv
redusă de către regimul comunist aflat la conducere.
101
Activitatea socială a Patriarhului Justinian Marina ( Marina, J.; Apostolat

Social, vol II)
Patriarhul Justinian Marina este creatorul asistenţei sociale organizate în

perioada modernă a Bisericii Ortodoxe Române, primind numele de „Părintele
orfanilor „.
Acesta a pus bazele a două tipuri de asistenţă : „asistenţa deschisă” şi „asistenţa
închisă”. Asistenţa deschisă, în viziunea Patriarhului Justinian, se referă la sprijinul
oferit celor în dificultate în familia extinsă sau în afara familiei extinse, în comunitate
sau în comunităţile din zonele, care la momentul respectiv nu erau defavorizate.
Asistenţa închisă viza sprijinul acordat celor aflaţi în dificultate în instituţiile sociale,
create sau patronate de Biserica, în aşa numitul sistem închis. Preoţimea conducea aceste
comitete de asistenţă, având responsabilitatea îngrijirii orfanilor din parohii.
S-au creat instituţii de asistenţa, ca Apărarea Patriotică si Crucea Roşie,
orfelinate şi cămine de zi pe tot cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor. Astfel au funcţionat
orfelinate la mănăstirile Agafton şi Văratec pentru fetiţe, iar la Târgu Neamţ pentru
băieţi.
Pe tot timpul şcolarităţii au funcţionat cantine pentru şcolari şi studenţi,
întreţinute de parohii. Pentru buna şi temeinica organizare a asistenţii sociale, Patriarhul
Justinian a stat la sfat cu preoţimea, iar atunci când i s-au adus mulţumiri pentru opera
organizată, a răspuns :
,,Preoţimei noastre i se cuvin şi laudele şi mulţumirile, căci ne-a înţeles gândul, a
primit cu însufleţire să muncească cot la cot cu Noi, de-am ajuns să realizăm ceea ce se
poate constata de oricine. Nouă nu ne rămâne decât să avem conştiinţa împăcată, că în
slujba arhieriei Domnului Hristos, Ne-am făcut datoria!’’ ( Apostolat social, vol II p. 31-
32)
Sarcinile erau precise către toate gradele ierarhiei bisericeşti :,,Protopopul de
plasă va lucra pe terenul asistenţii cu pretorul, medicul plăsii, agronomul, inspectorul
şcolar şi alţi factori de lumină ai satelor.’’ ( Apostolat social, vol II p. 42)
102
A dispus ca în satele în care nu se găsesc orfani sau copii săraci, parohiile să

ajute satele vecine. Deci grija de căpetenie era organizarea asistenţei sociale a orfanilor
şi a celorlalţi năpăstuiţi de relele războiului, invalizi, văduve şi sinistraţi.
Nu era de ajuns ca aceste dispoziţii să fie date în mod teoretic, ci ele trebuiau să
fie controlate pe teren. De aceea Patriarhul Justinian, pe vremea când era Mitropolit al
Moldovei, deţinea şi preşedinţia activă a organizaţiei Apărarea Patriotică, organizaţie
legiferată de Stat ca persoana juridică, iar graniţele ei cuprindeau întreaga Moldovă. Era
solicitat să inspecteze şi să stimuleze activitatea acestei organizaţii în toată
Arhiepiscopia Iaşilor. În primul rând a combătut indiferentismul arătat de unele
persoane de a venii în ajutorul celor aflaţi în suferinţa, apoi a arătat lămurit acţiunea
Apărării Patriotice în cadrul Asistenţei Sociale. ,,Averile se adună din spiritul
egocentrist, din acel spirit în care individualismul nesocoteşte interesele colectivităţii.’’
( Apostolat social, vol II p. 47)
A afirmat că dacă fapta creştinească ar fi pusă în practică de către oameni mai
înstăriţi, problema orfanilor s-ar rezolva mai uşor. Astfel a afirmat :
,,De unde a venit acel indiferentism pentru problemele asistenţii ? De unde, decât
din dorul de înavuţire al unora, de care am amintit, dar şi din lipsa acelui simţământ de
maternitate, care s-a transplantat la noi în oraşe, fie din constatarea că femeia fără de
copii poate duce o viaţă mai uşoară, mereu pregătită pentru delectare şi huzur.”
( Apostolat social, vol II p. 48)
Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase, rezultat din iniţiativa
organizaţiilor democratice, sprijinite de Guvern prin Comandamentul Unic, acesta a
întreprins o campanie de evacuare a acestor copii din regiunile deficitare în cele
excedentare iar pentru copiii rămaşi, mame, bătrâni, invalizi, populaţia pauperă de la
oraşe şi sate a înfiinţat cantine, a alimentat cămine şi dispensare, sprijinindu-se în
această operă de ajutorare pe colaborarea efectivă şi continuă a organizaţiilor
democratice de mase.
103
Bilanţul sumar al realizărilor C.A.R.S.-ului din Iaşi. ( Apostolat social, vol II

p. 100)
1. Numărul cantinelor 116.

2. Numărul asistenţelor date zilnic 20.000.
3. Numărul total al meselor 3.000.000.
4. Numărul de vagoane cu alimente şi materii primite de la Centru, colectate
de la populaţia regiunilor excedentare, este de 136.
5. Numărul de vagoane cu alimente primite de la popoarele vecine, cu făină
fasole, slănină, etc., 8 vagoane din Bulgaria si 16 din Ceho-Slovacia.
Darul American, conserve, gumă, ţigări şi ciocolată, etc.
6. S-au distribuit efecte de îmbrăcăminte in judeţele Moldovei, la 40 de
sate.
7. Suma primită de la Comitetul Central care este de 4.000.000.000 lei.
8. Suma colectată la Iaşi 27.000.000 lei
9. Numărul copiilor evacuaţi este de 12.942 in 114 transporturi, din care
746 copii în ţările vecine : Polonia 346, Ungaria 200 si Bulgaria 200.
Rănile lăsate de război erau multe şi adânci, care nu se puteau vindeca repede,
spitalele încă erau pline de trupurile celor şubreziţi de foamete, de lipsă de alimentare
sau copleşiţi de toropeala epidemiilor.
Intr-o singură zi, reprezentanţii a trei spitale din Iaşi s-au prezentat P.S. Justinian
spre a-i raporta starea de lipsuri. Prea Sfinţitul Justinian a ascultat doleanţele
conducătorilor acestor spitale şi le-a promis sprijinul. In acest scop a delegat un referent
să facă o anchetă socială la aceste aşezăminte spitaliceşti, rezultatul a fost acela descris
de către conducătorii lor. La spitalul „Profilaxia” din 80 de paturi numai 40 erau
folosite; ,,Dr. L. Ghelerter’’ din 160 de paturi numai 40 folosite iar la „Israilit” din 300
de paturi, numai vreo 80 spitalizau pe bolnavi, care erau îngrămădiţi în câteva saloane,
deoarece celelalte erau ,,comprimate”, din lipsă de căldură şi hrană.
104
În urma acestor constatări Prea Sfinţitul Justinian a dispus ca din pădurile

Mitropoliei să se dea, urgent, un vagon de lemne pentru Profilaxia, două vagoane pentru
„Dr. L. Ghelerter’’ iar pentru „Israilit”, cinci vagoane de lemne. In ce priveşte hrana,
P.S. Justinian a dat dispoziţii ca în trei protopopii de plasă, şi anume, Bucium, Târgu
Frumos şi Şipote, preoţii să facă colecte de cereale şi zarzavaturi, ca astfel să poată fi
aprovizionate cele trei spitale.
Chemat de către conducătoarele Institutului de Ocrotire Socială, vechi şi renumit
aşezământ de ocrotire într-o conferinţă, a fixat rolul femeii intelectuale în ridicarea
maselor populare. ,,Solidaritatea feminină să se remarce prin acţiunea femeilor
intelectuale de a ridica la lumină pe marea masă a ţărancelor surori”( Apostolat social,
vol II. p. 107). Acţiunile întreprinse de către diferitele societăţi feminine de la oraşe ca
Surorile de Ocrotire, Crucea Roşie, Profilaxia Tuberculozei, etc., să găsească sprijin in
lumea satelor, prin afilierea femeilor intelectuale de acolo.
Prin lucrarea comitetelor parohiale din protopopiatele din Mitropolia Moldovei
au fost asistaţi 1097 de orfani în cuprinsul parohiilor respective; două văduve. În
orfelinate au fost internaţi 36 orfani de război, 1 în spital, 1 la Institutul de surdo-muţi, 1
ca şi copil de trupă, 11 în orfelinatul Agafton: 22 sub ocrotirea Apărării Patriotice, la
şcoala de cântăreţi, 417 trimişi prin C.A.R.S. şi Crucea Roşie în regiuni excedentare,
pentru întreţinere. Contribuţia bănească a parohiilor a fost de 8.361.590 lei, din care
6.869.090 lei pentru cantine, 574.500 lei, pentru Agafton, 400.000 lei ajutoare diverse,
de Crăciun în ajutor pentru o văduvă 104.000 lei si 414.000 lei intr-o parohie pentru cei
întreţinuţi pe loc. În ceea ce priveşte distribuirea, a fost făcută de comitetele respective
de asistenţă şi au fost depuse de comitet la orfelinatele respective, sub luare de dovadă
ţinându-se evidenţa cuvenită de comitetele de conducere ale orfelinatelor. (Apostolat
social, vol II p. 108)
Preoţii lucrează ca preşedinţi-directori sau vice-preşedinţi şi chiar membrii în
cămine culturale. Aveau organizate în protoierie un număr de 56 de Cămine Culturale.
Aproape în toate se ţineau cursuri ţărăneşti, cursuri cu adulţii, şezători culturale şi
religioase. Au fost înzestrate numeroase biblioteci rurale.
În toate parohiile au luat fiinţă comitetele de asistenţă socială, conform
dispoziţiilor Sfintei Mitropolii şi impuse de cerinţele vremii. Aceste comitete au plasat
105
copii orfani, în primul rând pe la rudenii, apoi pe unii în regiunile excedentare, la

orfelinate, la cantine şi pe la oamenii înstăriţi. Aşa bunăoară după dările de seamă
primite din parohii reiese:
600 de copii au fost asistaţi de parohii;
500 de copii au fost trimişi în regiunile excedentare;
Banii distribuiţi la orfani şi necăjiţi 10.000.000 lei;
Porumb distribuit din colectele făcute în sate 2.000 kg;
Făină de grâu distribuită din colectele făcute în sate 1.000 kg;
Lemne distribuite din colectele făcute în sate 10 vagoane;
Fasole distribuită din colectele făcute în sate 300 kg;
Cartofi distribuiţi din colectele făcute în sate 800 kg;
Ulei distribuit din colectele făcute în sate 300 l;
Ouă distribuite din colectele făcute în sate 5.000 bucăţi.
Dispoziţiile date pentru organizarea şi buna funcţionare a Asistenţei Sociale în

cadrul comitetelor parohiale erau împletite cu toate obligaţiile pastorale. Asistenţa
Socială forma punctul central al atenţiei preoţilor.
Din rapoartele protopopiilor, unele dintre ele amintite mai sus se poate constata
că nici un sector din domeniul social al vieţii creştine nu este neglijat.
În mod firesc, rezultatele obţinute prezintă succese dar şi insuccese. Ceea ce
interesează, în această expunere este că Patriarhul Justinian, ca fost preot de enorie la sat
şi oraş cunoştea amănunţit cum se desfăşoară munca în parohii, ştia ce să ceară de la
preoţi în cadrul obligaţiilor lor pastorale şi putea cântări valoarea rezultatelor obţinute. A
multiplicat experienţa acumulată atât la Mitropolia Moldovei cât şi la nivelul Patriarhiei
Române după ce a ocupat scaunul patriarhal. Dispoziţiile date de la centre se întemeiază
pe realităţi şi nu erau formulate numai birocratic.
În multitudinea de probleme sociale ale timpului, abordate de către Patriarhul
Justinian amintim şi: sectele, campaniile agricole, epidemiile, zootehnia, învăţământul
religios, lipsa materialelor didactice din şcoli, aspecte legate de tineret şi viaţa socială a
tinerilor, starea de sănătate, concubinaj, implicarea preoţilor în viaţa culturală a
comunităţilor, implicarea în dezvoltarea infrastructurii urbanistice a comunităţilor
106
locale. A militat chiar pentru înfiinţarea unor bănci populare religioase şi a unor
cooperative de credit pentru impulsionarea dezvoltării economice a comunităţilor.
Implicarea socială a Patriarhului Justinian Marina se poate constitui într-un
model actual de bună practică în domeniul asistenţei sociale bisericeşti. Realităţile
sociale ale vremii sale trebuiesc doar „traduse” în limbajul folosit astăzi în asistenţa
socială modernă, modelul introdus de Patriarhul Justinian fiind de actualitate.
Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă.

Începând cu anul 1952, asistenţa socială ca pregătire profesională este trans-
ferată de la nivel universitar, la nivelul unei şcoli postliceale. În 1969 şi această instituţie
de formare a specialiştilor în domeniul asistenţei sociale este complet desfiinţată.
Profesia de asistent social este radiată din nomenclatorul profesiilor, iar reţeaua comuni-
tară de asistenţă socială complet abandonată. Birocraţia ia locul profesioniştilor în
realizarea unor activităţi din ce în ce mai reduse de asistenţă socială. Astfel, la sfârşitul
anilor ’80, asistenţa socială se rezuma la acordarea, în baza unor criterii vagi şi preferen-
ţiale, a unor ajutoare materiale sporadice, persoanelor aflate în situaţii extreme, iar
funcţiile de protecţie socială mai largă sunt transferate integral întreprinderilor
economice.
Este scos din vocabular termenul de asistenţă socială pe baza principiului
egalităţii tuturor cetăţenilor ţării.
Biserica Ortodoxă Română pierde în această perioadă toate organizaţiile de

asistenţă socială deţinute şi devine doar tolerată pentru statul totalitar comunist. Chiar
dacă s-ar fi dorit să mai fie întreprinse acţiuni de asistenţă socială, Biserica şi-a pierdut
toate resursele materiale şi financiar pentru a fi capabilă să o facă. Toate averile
bisericeşti au fost naţionalizate, bisericile şi comunităţile parohiale rămânând fără nici
un suport material şi financiar, ceea ce a dus la imposibilitatea implicării în activităţi de
asistenţă socială organizată. Tot ceea ce s-a putut face în acest sens a fost mobilizarea
resurselor limitate ale credincioşilor spre anumite acţiuni de ajutorare a celor aflaţi în
situaţii extreme. Singura formă organizată de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă
Română în perioada comunistă a fost „cutia milei”. Această modalitate de asistenţă era
107
administrată de către parohie pentru a ajuta persoanele sărace, ajutorul fiind deseori mult
prea mic în comparaţie cu nevoile reale.
Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română după 1989
După evenimentele din decembrie 1989, Biserica Ortodoxă şi-a reluat misiune
de susţinere şi promovare a asistenţei sociale în România.
În cadrul Patriarhiei s-a înfiinţat un nou sector “Biserica şi societatea” în care

activează şi “Diaconia” prin care se încearcă, cu mijloace destul de modeste, să fie
ajutaţi cei nevoiaşi. În toate eparhiile au luat fiinţă, imediat după 1989, asociaţii
caritabile, fundaţii umanitare, azile, dintre care amintim: Asociaţia Studenţilor Creştini
Ortodocşi, Frăţia Ortodoxă, Societatea Femeilor ortodoxe, Azilul de bătrâni din
Suceava, Fundaţia Arhiepiscopul Melchisedec din Roman, Asociaţia Christiana,
Asociaţia Pro-Vita Brâncoveanu, Asociaţia Sf. Stelian, Societatea Milă Creştină şi multe
altele.
Pentru ca întreaga activitate de asistenţă socială să se desfăşoare în bune condiţii,

Biserica Ortodoxă Română a luat iniţiativa înfiinţării la Facultăţile de Teologie a unor
secţii de asistenţă socială.
Actualmente la nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica şi

Societatea” funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române, care
îndeplineşte următoarele atribuţii:
a. coordonează şi orientează activitatea de asistenţă socială potrivit
îndrumărilor Sfântului Sinod;
b. analizează problemele legate de activitatea socială şi filantropică bisericească
şi prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării şi perfecţionării acesteia;
c. identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor sociale;
d. concepe un sistem coerent de programe naţionale şi activităţi profesionalizate
de suport şi protecţie, în funcţie de caracteristicile şi nevoile specifice, ale unor categorii
de persoane sau grupuri;
108
e. monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele

eparhiale cu privire la aceasta;
f. reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi
parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu asociaţii şi fundaţii, precum
şi cu organismele internaţionale specializate în acelaşi tip de activităţi.
109
CAP.7. SERVICIILE DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN PATRIARHIA

ROMÂNĂ. PROPUNERE DE ELABORARE A UNEI BAZE DE
DATE CU INSTITUŢIILE OFERTANTE DE SERVICII DE
ASISTENŢĂ SOCIALĂ LA NIVELUL EPARHIILOR ORTODOXE
DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE.
Este binecunoscut faptul că după instalarea regimului comunist, toate

aşezămintele, societăţile şi fundaţiile de protecţie socială care funcţionau în cadrul
Bisericii au fost desfiinţate sau trecute în coordonarea exclusivă a statului. Asistenţa
socială practicată de regimul comunist era comandată direct de către Stat, nu doar
coordonată sau sprijinită excludea pluralismul de iniţiativă şi se fundamenta pe
ideologia unanimului ateist, fapt care elimina din start angajarea instituţiilor religioase în
opera filantropică socială. În plus, averile Bisericii, care constituiau baza materială
pentru întreţinerea aşezămintelor sociale au fost confiscate.
Să nu se înţeleagă de aici că în toată această perioadă Biserica nu ar mai fi
desfăşurat nici un fel de activitate filantropică. Aceasta a fost mult diminuată întradevăr,
nu s-a mai putut manifesta în instituţiile de asistenţă socială ale Statului, dar s-a
manifestat cu precădere doar în plan parohial, prin mănăstiri şi desigur, în cadrul
individual-familial şi/sau personal. Parohiile şi mănăstirile au continuat să ajute pe cei
nevoiaşi, iar la porţile bisericilor şi mănăstirilor au fost întotdeauna sărmani care au
primit ajutor.
Anul 1989 a adus, printre schimbările majore, libertatea de a organiza şi
desfăşura asistenţa socială sistematic şi profesionalizat, pe baze democratice şi creştine.
Biserica a început să se reorganizeze în acest sens, fie încercând să reia activitatea unor
instituţii filantropice vechi, fie prin iniţierea unor instituţii şi activităţi cu caracter social
cât mai variate, dictate de cerinţele noului context social. Acest nou context social
prezenta trăsături distincte, care au accentuat nevoia de intervenţie din partea Bisericii:
- libertatea prost înţeleasă, generatoare de delincvenţă, apărută ca o refulare după

anii de control strict ai regimului comunist;
110
- confruntarea societăţii româneşti cu o criză profundă la nivelul tuturor

instituţiilor (instalarea anomiei);
- reorientarea oamenilor spre credinţă şi Biserică;
- în mod justificat sau nu, oamenii aşteaptă din partea Bisericii ceea ce alte
instituţii nu le pot oferi;
- o încredere crescută în instituţia Bisericii, încredere ce a rămas constantă de-a
lungul perioadei de tranziţie.
În realizarea operei filantropice, Biserica beneficiază de o serie de avantaje şi

posibilităţi, care îi conferă un statut unic şi un loc aparte în ce priveşte modalităţile de
răspuns la problemele sociale, precum şi aria acoperirii acestora. Dintre acestea
amintim:
1. Biserica este motivată, prin însăşi raţiunea ei de a exista, pentru activitatea de

sprijinire a persoanelor în nevoie;
2. Biserica se găseşte într-o poziţie privilegiată în abordarea sărăciei, atât în

raport cu diferitele instituţii neguvernamentale, cât şi în raport cu unele instituţii ale
statului, cu competenţă în domeniu. Această poziţie este subliniată prin trei aspecte:
a. o activitate de asistenţă socială nu poate fi susţinută eficient fără o activitate
rodnică de voluntariat, iar biserica din România deţine actualmente o bază care poate fi
uşor sensibilizată;
b. sensibilizarea instituţiilor cu capital privat sau a persoanelor care deţin o bază
financiară solidă, în vederea implicării lor în domeniul ocrotirii persoanelor
defavorizate, poate fi realizată mai eficient prin intermediul Bisericii decât prin orice
altă instituţie, datorită încrederii de care aceasta se bucură în societatea românească;
c. pe lângă motivaţia pur umanitară a implicării sale în prevenirea sărăciei,
persoanele care acţionează în numele Bisericii sunt motivaţi şi prin credinţa în
Dumnezeu, care nu poate fi veridică fără concretizarea ei în acte de sprijin a celui aflat
în suferinţă.
111
În structura organizatorică a fiecărei parohii, pe lângă Consiliul Parohial care are

atribuţii administrative funcţionează şi Comitetul Parohial care are în principal atribuţii
filantropice şi de asistenţă socială în comunitatea parohială.
În schema de funcţionare de la Protoierii există posturi de asistenţi sociali care
sprijină acţiunile sociale ale parohilor şi se doreşte ca în perspectivă fiecare parohie să
aibă câte un asistent social-teolog angajat, care să impulsioneze şi mai mult activitatea
social-misionară la nivel de parohie.
Sistemul de asistenţă socială este grefat pe structurile administrativ-
organizatorice ale Bisericii. Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Romane funcţionează în
prezent un Birou de asistenţă socială la nivelul Administraţiei Patriarhale, 15 Birouri
teritoriale de asistenţă socială la nivel de centru eparhial în Municipiul Bucureşti şi în
unele judeţe (Alba, Arad, Caraş Severin, Cluj, Dolj, Galaţi, Ialomiţa, Iaşi, Neamţ, Sibiu,
Suceava, Teleorman, Timiş şi Vaslui), 14 birouri, în cadrul protopopiatelor şi 6 birouri
la nivel de parohie. În cele 36 de birouri îşi desfăsoară activitatea 178 de asistenţi sociali
teologi, angajaţi prin concurs şi 65 de preoţi misionari.
Principalele obiective ale sistemului bisericesc de asistenţă socială care
funcţionează în prezent sunt următoarele:
1. Înfiinţarea de noi instituţii sociale, ca alternative la serviciile de asistenţă

socială pentru persoanele defavorizate, care nu sunt incluse în sistemul asistenţei sociale
de stat;
2. Derularea de programe în scopul prevenirii instituţionalizării şi acordării de
sprijin copiilor din familii cu risc social şi al bătrânilor singuri;
3. Crearea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivel
comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate;
4. Derularea de programe de informare şi sensibilizare a comunităţii în legătură
cu problemele privind drepturile şi protecţia copilului, în scopul implicării acesteia în
programele de reintegrare socială a copiilor aflaţi în dificultate.
5. Tipărirea de materiale informative pentru educarea si sensibilizarea opiniei
publice cu privire la problematica sociala (reviste, broşuri, pliante);
112
6. Conlucrarea atât cu serviciile publice specializate descentralizate ale

ministerelor si consiliilor judeţene şi locale, cât şi unităţi de Asistenţă Socială de Stat şi
particulare, organizaţii neguvernamentale care desfăşoară activităţi în domeniu, în
scopul îndepliniri obiectivelor propuse.
La nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica şi Societatea”
funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române, care îndeplineşte
următoarele atribuţii:
a) coordonează şi orientează activitatea de asistenţă socială potrivit îndrumărilor
Sfântului Sinod;
b) analizează problemele legate de activitatea socială şi filantropică bisericească şi
prezintă Sfântului Sinod propuneri în scopul intensificării şi perfecţionării
acesteia;
c) identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor sociale;
d) concepe un sistem coerent de programe naţionale şi activităţi profesionalizate de

suport şi protecţie, în funcţie de caracteristicile şi nevoile specifice, ale unor
categorii de persoane sau grupuri;
e) monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele

f) reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi

parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu asociaţii şi fundaţii,
precum şi cu organismele internaţionale specializate în acelaşi tip de activităţi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în anul 1997

“Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii
Ortodoxe Române”, prin care activitatea social-caritativă se structurează într-un cadru
organizat şi concret fiind realizată de:
113
 asistenţi sociali teologi profesionişti, instruiţi în cadrul celor 11 Secţii de asistenţă

socială ale reţelei Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, înfiinţate la iniţiativa Sfântului
Sinod în tot atâtea centre universitare din ţară. Astfel, la nivelul anului 2004 existau
un număr de 656 asistenţi sociali teologi cu studii superioare, iar un număr de 1010
studenţi urmau cursurile de asistenţă socială ale acestor secţii;
 asistenţi medicali, pregătiţi atât prin reţeaua celor 9 şcoli postliceale teologico -
sanitare înfiinţate de către Patriarhiei Române, cât şi în cele 24 de şcoli postliceale
sanitare care funcţionează sub egida Asociaţiei Filantropice Medicale Creştine
„Christina”, care a fost înfiinţată şi funcţionează cu aprobarea Bisericii.
Instituţii de protecţie socială au fost înfiinţate atât în Bucureşti, cât şi în diferite
localităţi din cuprinsul eparhiilor, aşa încât, dacă în anul 2001, numărul institruţiilor
sociale organizate şi administrate de către Biserica Ortodoxă Română era de 98, dintre
care: 26 sunt aşezăminte pentru copii, 6 aşezăminte pentru vârstnici, 38 cantine şi
brutarii sociale, 24 cabinete medicale şi farmacii sociale şi 4 centre pentru asistenţa
familiilor în dificultate, în anul 2004 se ajunge la un număr de 118 aşezăminte sociale,
dintre care 39 sunt aşezăminte pentru copii, 12 pentru vârstnici, 40 sunt cantine/ brutarii
sociale, 24 cabinete medicale si farmacii, 2 centre de diagnostic si tratament, 6 centre
pentru asistenta familiilor aflate în dificultate. În unităţile militare, asistenţa religioasă
fiind asigurată de 82 de preoţi militari ortodocşi. În fiecare dintre cele 39 de penitenciare
din România slujeşte câte un preot ortodox, fiind ridicate 37 de biserici-capele şi
paraclise, alte două aflându-se în construcţie. De asemenea, în unităţile subordonate
Ministerului Administraţiei şi Internelor slujesc, 21 de preoţi militari, la 16 biserici şi
capele, alte 9 aflându-se în diferite stadii de amenajare. În spitalele şi aşezămintele de
ocrotire socială, asistenţa socială era asigurată de 293 de preoţi. La sfârşitul anului 2003,
150.000 de persoane au beneficiat de cele 117 de miliarde de lei cheltuite în domeniul
acţiunilor social-caritative ale Patriarhie Române.
Până în anul 2006 s-au înfiinţat noi instituţii de protecţie socială atât în
Bucureşti, cât şi în deferite localităţi din cuprinsul eparhiilor, încât la cele 118 de
aşezăminte sociale existente până în acel moment, adăugându-se încă 83, astfel încât
numărul total al acestora a ajuns la 201, dintre care 57 sunt aşezăminte pentru copii, 20
aşezăminte pentru vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale, 29 cabinete medicale şi
114
farmacii sociale, 21 centre de diagnostic şi tratament şi centre pentru asistenţa familiilor

aflate în dificultate.
În cursul anului 2006 au fost puse în practică alte proiecte şi realizate alte serii
de aşezăminte sociale.
Unul dintre principalele obiective ale programelor sociale iniţiate şi derulatede
Biserică îl reprezintă înfiinţarea de noi instituţii sociale ca alternative la serviciile de
asistenţă socială pentru persoanele defavorizate care nu sunt cuprinse în sistemul
asistenţei sociale de stat, precum şi în scopul prevenirii instituţionalizării copiilor din
familii cu risc social şi a bătrânilor singur
În prezent, ierarhii au ca temă prioritară a predicii lor milostenia şi facerea de
bine, fiecare predică incluzând şi un îndemn la concretizarea în viaţa de zi cu zi a acestui
mesaj. Pastoralele chiriarhale, indiferent de ocazia cu care sunt adresate clerului şi
credincioşilor, cuprind şi îndemnul de a-i ajuta pe cei săraci, orfani, bolnavi etc. În
bugetul fiecărei parohii există un articol special care prevede o anumită sumă (în funcţie
de gradul parohiei) pentru “Fondul Filantropia”, iar în prima duminică a Marelui Post,
Duminica Ortodoxiei, se face o colectă în toată Patriarhia Română şi din banii rezultaţi
se ajută parohiile sărace, comunităţile din diaspora sau bisericile în construcţie. Biserica
îşi oferă ajutorul şi în caz de calamităţi. În funcţie de intensitatea acestora, fie pe plan
local, fie la nivel de Patriarhie se iniţiază colecte, constând din bani, alimente,
îmbrăcăminte pentru segmentul de populaţie afectat. De asemenea, lângă fiecare biserică
se strâng cerşetori, săraci, mutilaţi care sunt ajutaţi periodic (după fiecare slujbă), la fel
cum fiecare parohie acordă ajutor în mod regulat sau cel puţin ocazional unui număr de
săraci sau familii paupere. (Vicovan, I.; p.97, 98)
Activitatea de asistenţă social- filantropică a Bisericii noastre, la nivelul celor 24

de eparhii a fost asigurată în anul 2005 de 188 de asistenţi sociali teologi, 67 preoţi
misionari şi 32 de lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul a 36 Birouri
de asistenţă socială, şi anume 1 la Centrul Patriarhal, 15 la centrele eparhiale, 15 la
protopopiate şi 5 la nivelul parohiilor. În anul 2004, cheltuielile totale ale Bisericii
Ortodoxe Române pentru activităţile social-filantropice – în bani şi produse – s-au
ridicat la suma de 196.792.524.975 lei.
115
La nivelul Administraţiei Patriarhale, asistenţa socială este asigurată de Biroul de

asistenţă socială din cadrul Sectorului Biserica şi Societatea, care, în cursul anului 2006,
pe lângă activităţile de coordonare şi monitorizare a acţiunilor social-filantropice
organizate în cuprinsul eparhiilor (consiliere, informare, intervenţii pe lângă instituţii de
stat şi organizaţii), a derulat în mod concret 7 programe sociale cu o durată de 6 sau 12
luni, altele cu prilejul marilor sărbători creştine şi a altor evenimente, având ca obiectiv:
acordarea de ajutoare financiare şi materiale (alimente, îmbrăcăminte, rechizite,
medicamente, igienico-sanitare) pentru copii orfani şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace,
familii afectate de inundaţii şi grindină, rromi-victime ale Holocaustului. Suma totală
cheltuită de sectorul Biserica şi societatea a fost de 2.241.912.470 lei, provenind din :
Fondul filantropia (620.142.572 lei) reprezentânt 30 % din totalul colectat de la
credincioşi, la nivelul eparhiilor, sponsorizări şi donaţii (1.621.769.898) din partea
persoanelor fizice şi juridice din ţară şi străinaătate. Asociaţia “Diaconia” a Patriarhiei
Române deşfăşoară activităţi sociale, caritativ-filantropice prin: Aşezământul social
"Patriarhul Iustinian Marina", pentru protejarea şi asistarea mamelor şi copiilor, victime
ale violenţei domestice; în cadrul acesteia funcţionează Centrul de servicii şi Magazinul
de cărţi şi obiecte bisericeşi Kretzulescu şi Agenţia de turism “Pelerinul”, pentru
susţinerea financiară a programelor sociale. Oferirea serviciilor sociale prin intermediul
programelor social –filantropice au constat în : îngrijirea la domiciliu a copiilor orfani
sau abandonaţi, a bătrânilor singuri, nedeplasabili şi a bolnavilor de cancer; asistarea şi
consilierea persoanelor dependente de droguri, acordarea de ajutoare materiale şi
financiare familiilor sărace în vederea prevenirii evacuării sau debranşării; asistarea şi
îngrijirea bolnavilor seropozitivi şi a celor cu mari dificultăţi de adaptare; prevenirea şi
combaterea traficului de fiinţe umane; integrarea profesională a persoanelor fără
ocupaţie; sprijinirea copiilor săraci prevenind abandonul şi instituţionalizarea lor;
consiliere spirituală juridică şi socială acordată familiilor şi persoanelor singure;
asistarea medicală şi îngrijirea copiilor străzii; oferirea de masă caldă, zilnic, prin cele
74 cantine şi brutării sociale; pachete de alimente cu prilejul sărbătorilor.
În unităţile militare, penitenciare, spitale şi aşezăminte de ocrotire socială,

asistenţa social-religioasă este asigurată de 437 de preoţi, dintre care: 145 în unităţi
militare şi penitenciare şi 292 în spitale şi aşezăminte de ocrotire socială, desfăşurată în
116
cadrul celor 300 de biserici şi capele, alte 111 aflându-se în diverse stadii de construcţie
şi amenajare.
La acestea se adaugă activitatea asociaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează cu

binecuvântarea Sf. Sinod (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români –ASCOR,
Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România –SNFOR, Frăţia Ortodoxă
Română –FOR şi Oastea Domnului) sau cele care funţionează cu binecuvânarea
Centrelor Eparhiale, a căror activitate este concretizată în: acţiuni umanitare şi vizite la
centre de plasament, orfelinate şi azile, organizarea de tabere şi pelerinaj pentru tineri,
organizarea de centre misionare pentru tineri, editarea şi difuzarea de publicaţii creştine,
organizarea de conferinţe şi simpozioane pentru tineret, organizarea de concursuri
pentru promovarea treadiţiilor şi a valorilor ortodoxe, acţiuni de promovare a relaţiilor
de colaborare cu organizaţii interne şi externe.. (Biroul de Asistenţă Socială al
Patriarhiei Române, „Activitatea de Asistenţă Socială în Biserica Ortodoxă Română,
2001, Ed. Patriarhiei Române, Bucureşti, p. 9-11)
Asistenţa social-religioasă în unităţile de protecţie socială, unităţile militare, în

spitale şi penitenciare
Asistenţa religioasă acordată în unităţile de protecţie socială, spitale şi

penitenciare a fost îmbinată armonios cu activităţile de asistenţă socială, alături de
preoţii care deservesc aceste instituţii aflându-se asistenţii sociali teologi de la centrele
eparhiale. În urma demersurilor întreprinse de ierarhi, s-a ajuns ca aproape în fiecare
judeţ al ţării, să existe câte un reprezentant al Bisericii în Comisia judeţeană pentru
protecţia copilului, care funcţionează în cadrul administraţiei publice locale având ca
atribuţie stabilirea măsurilor de protecţie socială pentru copiii aflaţi în dificultate.
Programele sociale ale Bisericii Ortodoxe Române au ca obiective:
- organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la
nivelul parohiilor, pentru categorii de persoane aflate în situaţii de risc social şi
pentru cele aflate în aşezămintele sociale bisericeşti;
- prevenirea instituţionalizării copiilor şi a persoanelor vârstnice singure;
117
- înfiinţarea de noi instituţii de asistenţă socială ca alternative la cele

clasice.
În baza unor protocoale încheiate cu ministerele de profil, asistenţa religioasă
este asigurată astfel:
Printre activităţile realizate menţionez:
- efectuarea de anchete sociale la domiciliul persoanelor internate în scopul
reintegrării lor familiale sau a identificării unor modalităţi de asistenţă la domiciliu, în
mijlocul comunităţii, cu implicarea directă a credincioşilor;
- organizarea de activităţi socio-educative şi culturale în aceste instituţii cu
diverse ocazii: mari sărbători, începutul anului şcolar, ziua copilului;
- verificarea şi compararea listelor de beneficiari ai cantinelor sociale ale statului
şi ale celor înfiinţate de parohii, pentru a nu fi omisă, din greşeală, nici o persoană
îndreptăţită la acest tip de asistenţă;
- instrumentarea dosarelor privind venitul minim garantat, astfel încât toate
persoanele care îndeplinesc condiţiile legale să aibă acces la servicii de asistenţă socială;
- identificarea, cu ajutorul profesorilor de religie, a elevilor cu risc de abandon
şcolar şi organizarea de programe de ajutorare a acestora constând în: oferirea de
rechizite şi îmbrăcăminte, acordarea de meditaţii gratuite la principalele materii de
studiu, de către profesori voluntari din diverse parohii, organizarea de tabere şi
pelerinaje;
- efectuarea de vizite în instituţiile de protecţie socială, în special la persoanele
care nu sunt vizitate de către rude, de către grupuri de voluntari din parohia în cuprinsul
căreia se află instituţia;
- acordarea de consiliere şi suport tinerilor majori proveniţi din casele de copii
ale statului, în vederea pregătirii profesionale şi a obţinerii unei locuinţe.
La nivelul anului 2006, asistenţa religioasă a fost asigurată în cadrul unităţilor
bugetare, pe diferite domenii, de către un număr de 437 de preoţi, din care 63 salarizaţi
din fonduri proprii şi cu o contribuţie de la Secretariatul de Stat pentru Culte, iar 374 de
la Bugetul de Stat. La nivelul ţării sunt ridicate şi amenajate pentru buna desfăşurare a
asistentei social-religioase 300 de biserici, capele şi paraclise, alte 111 fiind în diferite
stadii de construcţie şi amenajare
118
Asistenţa social religioasă unităţile spitaliceşti
În anul 2006, în unităţile spitaliceşti şi de asistenţă medicală precum şi în

aşezămintele de ocrotire socială şi-au desfăşurat activitatea un număr de 229 de preoţi
salarizaţi din fondurile Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate; alături de ei, slujesc şi
63 preoţi salarizaţi prin contribuţia Secretariatului de Stat pentru Culte şi din fondurile
centrelor eparhiale. De remarcat că şi preoţii de la parohii sprijină asistenţa religioasă
din unităţile mai sus amintite, răspunzând solicitărilor, organizând activităţi caritativ-
filantropice.
Există, în funcţiune sau în diferite stadii de amenajare, un număr de 235 capele
şi biserici, dar în multe spitale slujbele continuă să fie oficiate în amfiteatre, săli de
şedinţă, holuri.
Asistenţa social-religioasă acordată în unităţile de protecţie socială
Un număr de 70 de preoţi îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiilor sociale
ale statului (case de copii, cămine-spital pentru persoane handicapate, cămine de
bătrâni), 37 dintre ei fiind salarizaţi de la buget, iar ceilalţi din fondurile eparhiilor. În
multe dintre aceste centre s-au amenajat capele şi locuri special amenajate pentru
rugăciune
Prezenţa unor ierarhi în instituţiile de protecţie socială, în spitale, unităţile
militare sau penitenciare, cu prilejul unor sărbători mai importante sau cu prilejul
aniversării unor momente importante ale instituţiilor, a constituit o modalitate de
consolidare a relaţiilor dintre Biserică instituţiile respectine şi credincioşi.
Asistenţa social-religioasă în Armată
Această activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile Legii nr.195/2000

privind constituirea şi organizarea clerului militar şi a protocoalelor încheiate de către
Patriarhia Română cu ministerele şi organismele statului abilitate în această direcţie .
În ceea ce priveşte activitatea de asistenţă religioasă în unităţile militare
subordonate Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), aceasta este bine organizată şi
coordonată, bucurându-se de sprijinul autorităţilor bisericeşti şi militare, având acum un
cadru legislativ – organizatoric adecvat .
119
În unităţile militare funcţionează, în prezent, un număr de 83 preoţi militari

ortodocşi care slujesc în 78 biserici şi capele, altele 10 aflându-se în diferite stadii de
construcţie şi amenajare.
Secţia de Asistenţă Religioasă din Ministerul Administraţiei şi Internelor îşi
desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei “ Informare şi Relaţii Publice” a Ministerului,
pe temeiul Legii 195/2000 şi a prevederilor „Regulamentului de organizare şi
funcţionare al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice”.
În unităţile subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, slujesc în
prezent un număr de 20 preoţi militari, în 31 biserici şi capele, altele 7 aflându-se în
diferite stadii de amenajare;
Asistenţa social-religioasă în penitenciare
S-au completat posturile vacante de preoţi capelani la toate penitenciarele din

ţară, în prezent fiind încadraţi un număr total de 39 de preoţi ortodocşi;
În prezent, există finalizate şi se slujeşte în 38 de capele şi biserici, altele 2 fiind
în diferite stadii de construcţie.

Printre activităţile specifice se numără şi următoarele:
- organizarea de vizite în penitenciare pentru a sprijini material pe deţinuţi cu
îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte igienico-sanitare, cu ocazia diferitelor sărbători;
- realizarea de activităţi educative şi de consiliere a tinerilor şi minorilor aflaţi în
detenţie, precum: programe de alfabetizare, de vizionare a unor conferinţe susţinute de
mari teologi pe diverse teme, cercuri de pictură.
În tentativa de a recupera moral şi spiritual pe cei vinovaţi de anumite delicte,
încă din cele mai vechi timpuri, societatea românească – şi nu numai – a recurs la o
gamă largă de metode, inclusiv educaţia religioasă. După evenimentele din decembrie
1989 activităţile desfăşurate în penitenciare s-au îmbogăţit, reincluzând activităţile
religios-morale. Obiectivul urmărit de Biserică constă în recuperarea morală a
persoanelor care execută pedepse privative de libertate.. Preoţii slujitori în aceste
instituţii pun accent pe convorbirile duhovniceşti cu deţinuţii, cu scopul schimbării
atitudinii acestora faţă de propria situaţie, a concepţiei despre viaţă, a modului de a trăi
120
într-o comunitate şi de a se implica în mod activ în viaţa acesteia. Prezenţa ierarhului în

mijlocul deţinuţilor, cu ocazia marilor sărbători de peste an, a făcut ca mulţi dintre
aceştia să-şi schimbe concepţiile faţă de modul în care îi priveşte societatea şi să se
simtă egali în drepturi cu ceilalţi membrii ai comunităţii, în măsura în care ei înşişi se
străduiesc să-şi revizuiască comportamentul.
Faptul că majoritatea deţinuţilor consideră că preoţii sunt persoane la care pot
apela cu încredere în orice situaţie, joacă un rol benefic asupra comportamentului lor.
De nenumărate ori, preoţii au contribuit la prevenirea unor evenimente negative,
îndeosebi privind sinuciderile şi violenţele, şi la crearea unui climat de ordine şi
disciplină în rândul celor închişi. S-a observat schimbarea conduitei unor deţinuţi
recalcitranţi şi violenţi, faţă de care măsurile luate anterior de către cadrele
penitenciarelor s-au dovedit ineficiente.
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în lucrarea de înlăturare a efectelor

inundaţiilor
În momentele de criză, în timpul războaielor, a foametei sau secetei, în timpul

calamităşilor naturale sau epidemiilor, Biserica şi-a intensificat eforturile de
ajutoraremobilizânu-şi întregul potenţial, reuşind să fie un factor esenţial în soluţionarea
socială a situaţiilor respective de criză. Să amintim aici doar pe cele mai recente, cum ar
fi ajutorul pe care Biserica l-a dat în timpul şi apoi după cel de-al doilea Război
Mondial, sau în timpul foametei ce a urmat acestuia, ori faptul că la inundaţiile din 1970
biserica a donat sinistraţilor până şi fondul de pensii al preoţilor, ca şi ajutorarea
victimelor cutremurului din 1977.
În ultimii ani au fost o serie de calamităţi şi dezastre în întreaga lume, iar ţara
noastră a fost din nou lovită de inundaţii catastrofale, in urma cărora mii de familii au
rămas fără adăpost şi fără cele strict necesare traiului. Biserica s-a mobilizat de fiecare
dată cu aceeaşi eficacitate, şi pentru a exemplifica, voi arăta câteva date recente :
Suma totală virată de către cele 24 de eparhii ale Bisericii noastre, în contul
special deschis de Crucea Roşie Română, până la data de 28 februarie 2005, pentru
victimele cutremurului din Asia de Sud-Est, este de 20.339.114.000 ROL (2.033.911,4
RON).
121
Suma totală colectată, la nivelul Patriarhiei Române, pentru înlăturarea efectelor

inundaţiilor din primăvara anului 2005 a fost de 51.550.963.882 ROL (5.155.096,38
RON), cea mai mare parte fiind orientată către zona Banatului. Facem precizarea că, la
suma în bani mai sus menţionată, s-au adăugat şi importante donaţii în materiale de
construcţii, cereale, alimente, îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum a căror valoare a
fost estimată la 10.000.000.000 ROL (1.000.000 RON).
Campania Zâmbet pentru România desfăşurată de TVR 1, în colaborare cu
Arhiepiscopia Ortodoxă a Timişoarei: suma colectată în conturile Arhiepiscopiei
Timişoarei a fost de 39.233.542.300 ROL (3.923.354,23 RON) din care cca 75%
reprezintă contribuţia Bisericii, prin colectele de la eparhii. Această sumă a fost folosită
pentru ridicarea a 21 de locuinţe si a şcolii din localitatea Ionel.
Suma totală colectată, la nivelul celor 24 de Eparhii din cuprinsul Patriarhiei
Române, pentru inundaţiile din vara anului 2005 s-a ridicat la valoarea de
47.406.150.900 ROL (4.740.615,09 RON), la sumele în bani mai sus menţionate,
adăugându-se şi importante donaţii în materiale de construcţii, cereale, alimente,
îmbrăcăminte şi bunuri de larg consum a căror valoare a fost estimată la aproximativ
180.000.000.000 ROL (18.000.000 RON).
Campania Învinge apele ( Patriarhia Română, împreună cu TVR şi
Romtelecom ): în Contul „Filantropia”, deschis la nivelul Administraţiei Patriarhale,
până la data de 27/01/2006, s-au strâns: 22.251.827.500 ROL (2.225.182,75 RON),
84.829,36 € şi 98.469,47 $, (adică total 28.259.768.560 ROL - 2.825.976,85 RON) din
care s-au folosit deja 1.738.844,26 RON (17.388.442.600 ROL) pentru construirea celor
32 de case din Vrancea şi Galaţi
În afară de cele 21 de case şi şcoala din Banat şi cele 32 de case construite din
banii Campaniei Învinge apele, Episcopiile Dunării de Jos, Buzăului şi Vrancei şi
Romanului au iniţiat programe eparhiale de construire de case, după cum urmează:
- Episcopia Dunării de Jos, cu sprijinul altor eparhii, a ridicat alte 17 locuinţe, 7
dintre acestea fiind din lemn. Contribuţia financiară a celorlalte centre eparhiale a fost
de 10.748.419.700 ROL (1.074.841,97 RON);
- Episcopia Buzăului şi Vrancei a ridicat alte 7 locuinţe cu bani din donaţiile
primite direct de la credincioşii săi;
122
- Episcopia Romanului, în cuprinsul căreia au fost afectate localităţi din zona
montană, a beneficiat de sprijinul frăţesc al eparhiilor Patriarhiei Române, valoarea
totală a donaţiilor fiind de 16.912.855.700 ROL (1.691.285,57 RON) din care
aproximativ 13.510.000.000 ROL (1.351.000 RON) reprezintă donaţiile în alimente,
materiale de construcţii, haine şi alte bunuri iar 3.402.855.700 ROL (340.285,57 RON)
donaţiile în bani. S-au ridicat 20 de case cu structură de lemn.
Birouri de asistenţă socială care funcţionează pe cuprinsul Patriarhiei Român

În cuprinsul Patriarhiei Române funcţionează următoarele birouri de asistenţă
socială:
1. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor care coordonează
activitatea socială în municipiul Bucureşti şi judeţele Ilfov, Prahova şi Giurgiu.
Coordonator: Mihnea Susan –consilier
Telefon: 021/337.20.35
2. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Iaşilor care coordonează activitatea
socială în judeţele Iaşi, Botoşani şi Neamţ.
Coordonator. Pr. Radu Antonovici –consilier
Telefon: 0232/21.54.54; 0232/21.54.56; fax: 0232/21.53.00
3. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Sibiului care coordonează activitatea
socială în judeţele Sibiu şi Braşov.
Coordonator: Pr. Simion Săsăuşan –consilier
Telefon. 0269/ 21.00.59; fax. 0269/ 21.59.05
4. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Craiovei care coordonează activitatea
socială în judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi.
Coordonator: Pr. Vasile Motoroga –inspector
Telefon. 0725. 581.701; fax: 0251/ 199.163
5. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Clujului care coordonează activitatea
socială în judeţele Cluj şi Bistriţa Năsăud
Coordonator: Pr. Marcel Andreica -consilier
Telefon: 0264/ 43.10.04; fax: 0264/ 195184
123
6. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Sucevei care coordonează activitatea

socială în judeţul Suceava.
Coordonator: Pr. Petru Crăciun -consilier
Telefon: 0230/ 22.70.54, fax: 0230/ 521295
7. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Timişoarei care coordonează activitatea
socială în judeţul Timiş.
Coordonator: pr. Vasile Sechereş
Telefon: 0256/ 190287
8. Biroul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Alba Iuliei care coordonează activitatea
socială în judeţele Alba şi Mureş.
Coordonator: Pr. Dan Ioan -consilier
Telefon: 0258/ 817766, fax: 0258/ 812797; email: epalba@yahoo.com
9. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Romanului care coordonează activitatea
socială în judeţul Bacău.
Coordonator: Pr. Raul Rojiniţă -vicar
Telefon: 0233/ 744682
10. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Dunării de Jos care coordonează activitatea
socială în judeţele galaţi şi Brăila.
Coordonator: Pr. Gelu Aron -inspector
Telefon: 0236/ 413837
11. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Oradiei, Bihorului şi Sălajului care
coordonează activitatea socială în judeţele Bihor şi Sălaj
Coordonator: Arhid. Adrian Fofiu, consilier
Telefon: 0259/434087
12. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Aradului care coordonează activitatea
socială în judeţele Arad şi Hunedoara.
Coordonator: Pr. Mircea Bupte -inspector
Telefon: 0257/ 281872
13. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Sloboziei care coordonează activitatea
socială în judeţele Ialomiţa şi Călăraşi.
Coordonator: Pr. Bodreş Adrian -consilier
124
Telefon: 0243/ 231711

14. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Caransebeşului care coordonează
activitatea socială în judeţul Caraş Severin.
Coordonator: Pr. Ovidiu Sava -consilier
Telefon: 0255/ 516412
15. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Huşilor care coordonează activitatea
socială în judeţul Vaslui
Coordonator: P. S. Corneliu Bârlădeanu –arhiereu vicar
Telefon şi fax: 0235/ 481822
16. Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului care
coordonează activitatea socială în judeţul Teleorman.
Coordonator: Pr. Alexandru Lazăr -consilier
Telefon: 0247/ 323321; fax: 0247/ 326654.
125
Aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii Ortodoxe Române
Situaţia aşezămintelor de protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul structurilor

bisericeşti
Centre de Centre Cabine şi

Centre Cantine
Nr. Crt. Eparhia asistenţă şi pentru centre Total
pentru copii sociale
consiliere socială bătrâni medicale
Arhiepiscopia
1. 11 1 1 6 10 29
Bucureştilor
Arhiepiscopia
2. 2 9 3 7 10 31
Iaşilor
Arhiepiscopia
3. 3 2 1 5 11
Timişoarei
Arhiepiscopia
4. 2 0 2 0 0 4
Sibiului
Arhiepiscopia
5. 1 0 2 0 0 3
Sucevei
Arhiepiscopia
6. 15 3 3 2 2 25
Alba Iuliei
Arhiepiscopia
7. 4 0 0 1 0 5
Craiovei
Arhiepiscopia
8. 3 2 1 2 1 9
Clujului
Arhiepiscopia
9. 0 0 0 0 1 1
Tomisului
Episcopia
10. 4 0 0 5 18 27
Dunării de Jos
Episcopia
11. 1 0 0 0 1 2
Râmnicului
Episcopia
12. 0 0 3 0 0 3
Oradiei
Episcopia
13. 5 0 3 1 1 10
Caransebeşului
14. Episcopia 0 2 0 3 0 5
126
Aradului
Episcopia
15. 0 0 0 1 0 1
Huşilor
Episcopia
16. 3 2 1 0 1 7
Buzăului
Episcopia
17. 0 0 0 0 24 24
Romanului
Episcopia
18. 2 0 0 0 0 2
Maramureşului
Episcopia
19. Severinului şi 1 0 1 0 0 2
Strehaiei
Total 57 21 20 29 74 201
Sursa: Patriarhia Română - Sectorul Biserica şi Societatea
127
Servicii de sprijin şi asistenţă destinate copiilor şi tinerilor aflaţi în dificultate

(inclusiv orbi şi romi)
Obiective generale :
-prevenirea abandonului copilului;
-prevenirea instituţionalizării copilului, familia având dificultăţi în a-l întreţine şi
a-i asigura o educaţie;
-prevenirea delincvenţei juvenile şi a abandonului şcolar;
-reducerea fenomenului de violenţă domestică;
-prevenirea disoluţiei familiilor disfuncţionale.
Obiective specifice:
-îmbunătăţirea relaţiei copil-familie;
-dezvoltarea capacităţilor de relaţionare/comunicare ale copiilor şi a
deprinderilor de viaţă cotidiană;
-sprijin oferit copiilor pentru continuarea sau reluarea educaţiei şcolare;
-suport acordat mamelor în obţinerea unui loc de muncă;
-pregătirea familiei şi a mamei în scopul reintegrării familiale a acesteia
împreună cu copilul său;
1. Centrul social “Casa Barnabas” din Bucureşti este un centru de servicii pentru
adolescenţi proveniţi din familii cu risc social (cu venituri reduse, în care se
înregistrează o violenţă crescută, stări tensionale între părinţi) şi funcţionează în cadrul
Biroului de asistenţă socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Obiectivul principal urmărit
prin serviciile oferite în cadrul centrului este dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi
relaţionare la adolescenţii aflaţi în dificultate, care sunt marginalizaţi şi lipsiţi de
suportul familiei şi al comunităţii.
Activităţi:
-organizarea săptămânală a unor dezbateri pe diferite teme propuse de beneficiari
în concordanţă cu preocupările, neliniştile, dorinţele şi aspiraţiile lor, dezbateri la care
sunt invitaţi specialişti din diferite domenii ale vieţii sociale, economice, legislative şi
culturale şi care pot influenţa adoptarea unor măsuri adecvate, la nivel naţional, în
domeniul asistenţei adolescentului;
128
-oferirea de meditaţii gratuite la principalele obiecte de studiu;

-organizarea unui cerc de pictură;
-consiliere în scopul orientării profesionale, a posibilităţilor de angajare şi
pregătirea tinerilor pentru integrarea lor profesională.
2. Centrul social pentru copii Sfântul Dimitrie din Bucureşti, condus de doamna
Elena Reta Avramescu a fost constituit prin colaborarea dintre Parohia Stavropoleos,
Organizaţia umanitară Concordia şi Primăria Capitalei. Se adresează copiilor străzii cu
vârste cuprinse între 4 şi 18 ani şi familiilor dezorganizate şi are o capacitate de 30 de
locuri. Are ca obiective prevenirea fenomenului “copiii străzii”, resocializarea şi
reintegrarea familială a acestei categorii de copii. Programul se desfăşoară pe parcursul
a 7 ore, sub îndrumarea şi observaţia unui personal de specialitate, alcătuit din: 3
asistenţi sociali, 1 psiholog, 1 medic, 2 educatori, 2 preoţi şi 1 asistent social.
Servicii oferite:
-adăpost pe timpul zilei;
-asistenţă medicală de urgenţă;
-asistenţă socială;
-ajutor umanitar (îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente);
-consiliere psiho-pedagogică;
-activităţi educative şi culturale precum: lucru manual, desen, pictură, lecturi,
muzică, vizionări de filme;
-asistenţă religioasă asigurată de preotul Iustin Marchiş.
3. Centrul Sfântul Stelian din Bucureşti funcţionează sub patronajul Asociaţiei
omonime şi l-a avut ca preşedinte de onoare pe regretatul Pr. Prof. Constantin Galeriu.
Are ca obiective prevenirea fenomenului “copiii străzii”, a instituţionalizării copilului, a
abandonului şcolar precum şi ajutorarea socio-medicală, materială şi spirituală a copiilor
străzii şi a familiilor defavorizate. Anual, de programele educaţionale şi de asistenţă
socială ale Centrului, beneficiază 80 de familii sărace cu mulţi copii în îngrijire şi 100 de
copii ai străzii.
Servicii oferite:
-asistenţă medicală de urgenţă (în stradă sau la domiciliu);
129
-cantină socială (850 de persoane pe săptămână);

-activităţi educaţionale şi asistenţă şcolară (60 de copii);
-activităţi practice în atelierul de pictură (30 de copii);
-activităţi recreative (tabere ecologice);
-activitate spirituală.
4. Casa “Sfânta Macrina” pentru copiii străzii din Bucureşti funcţionează sub
egida Asociaţiei Ecumenice a Bisericlor din România, condusă de Înalt Prea Sfinţitul
Nifon Mihăiţă Arhiepiscop al Târgoviştei. Instituţia îşi propune următoarele: prevenirea
şi combaterea fenomenului “copiii străzii” şi reintegrarea familială, socială şi
profesională a acestora. Prin eforturile asistenţilor sociali care îşi desfăşoară activitatea
în acest centru, 15 copii au fost reintegraţi în familia naturală, 15 tineri au fost integraţi
profesional, pentru 10 tineri s-au întocmit acte de identitate şi pentru alţi 2 tineri s-a
rezolvat problema locuinţei.
Servicii oferite:
-îngrijire de tip rezidenţial pentru 20 de copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani,
până are loc reintegrarea familială sau într-o instituţie de asistenţă socială, a copilului
aflat în dificultate, sau până la identificarea unei familii adoptive;
-găzduire pe timp de noapte, îngrijire medicală de urgenţă, oferirea de hrană,
îmbrăcăminte şi suport în căutarea unui loc de muncă pentru un număr de 15-20 de
tineri cu vârste între 16 şi 22 de ani care locuiesc pe străzi;
-cantină cu trei mese pe zi;
-sală de baie destinată în exclusivitate copiilor străzii;
-asistenţă medicală;
-activităţi educative;
-asistenţă religioasă asigurată de preotul Ionuţ Ţuţea care se ocupă numai de
copiii străzii.
5. Apartamentul social pentru adolescenţi nevăzători “Sfânta Parascheva” din
Bucureşti a fost organizat la iniţiativa preotului Ion Popescu, Preşedintele Societăţii
Filantropice “Comitetul de binefacere Icoana”. Apartamentul oferă adăpost şi întreţinere
pentru 6 adolescenţi nevăzători care, după absolvirea liceului, nu au nici o calificare. În
130
cadrul Asociaţiei funcţionează o sală de masaj necesară pregătirii adolescenţilor pentru

meseria de maseur.
6. Complexul social pentru copii orfani din Valea Plopului, judeţul Prahova.
Asociaţia “Pro vita pentru născuţi şi nenăscuţi”a fost înfiinţată în anul 1992 sub
coordonarea preotului Nicolae Tănase de la Parohia Valea Plopului, judeţul Prahova şi
se numără printre primele organizaţii nonguvernamentale care au derulat programe de
asistenţă socială adresate copiilor abandonaţi şi tinerelor mame singure, neacceptate de
familie şi de societate. Beneficiarii sunt 105 copii între 0 şi 16 ani abandonaţi sau cu risc
de abandon, 15 tinere mame singure sau alungate de familii împreună cu copiii şi 10
adolescente cu vârsta între 18 şi 20 de ani, care au părăsit Casele de copii.
Servicii:
-adăpost;
-îngrijire de tip familial- plasament familial;
-consiliere;
-pregătire profesională în atelierele proprii şi activităţi recreative.
Sub numele de “Complexul social pentru copii” sau “Satul copiilor” se reunesc
trei tipuri de centre:
a. Centrul maternal care adăposteşte 10 tinere mame cu vârste cuprinse între 16
şi 22 ani împreună cu copiii lor nou-născuţi, pe o perioadă de 9 luni. Acestea au
beneficiat de consiliere şi sprijin în perioada prenatală, prevenindu-se în multe cazuri
avortul. În această perioadă, tinerele mame învaţă principiile de bază în îngrijirea şi
creşterea sugarului, noţiuni elementare de educaţie medicală şi de igienă, cât şi elemente
de auto-gospodărire. Se urmăreşte, de asemenea, pregătirea lor în scopul reintegrării
profesionale. În acest sens, Asociaţia se preocupă de găsirea unor locuri de muncă
potrivite, care să asigure tinerelor resursele financiare necesare întreţinerii lor şi a
copiilor. Totodată se încearcă medierea relaţiilor cu familiile tinerelor prin schimbarea
atitudinii familiilor faţă de acestea, în vederea reintegrării familiale.
Copiii abandonaţi în spital sunt îngrijiţi în acelaşi centru de către o educatoare
specializată.
131
b. Centrul de îngrijire temporară găzduieşte şi se îngrijeşte de 20 de copii cu

vârste cuprinse între 6 şi 14 ani, proveniţi dintre copiii străzii din zona Gării de Nord şi
diferite pieţe bucureştene.
Activităţi desfăşurate:
-resocializare prin implicarea în activităţi educative, culturale şi recreative;
-pregătirea profesională în cadrul atelierelor proprii de tâmplărie, croitorie şi
pictură pe sticlă, cu scopul dobândirii capacităţilor şi abilităţilor necesare integrării în
societate.
c. Plasamentul familial este un serviciu prin care 90 de copii abandonaţi în
maternităţi şi secţii de spitale au descoperit căldura maternă în cadrul unei familii
substitutive. Astfel, 30 de familii din satul Valea Plopului au în îngrijire între 2 şi 13
copii. Integrarea acestor copii în familiile adoptive s-a realizat foarte bine, neexistând
tensiuni între copiii naturali şi cei luaţi în îngrijire. În funcţie de vârstă, copiii urmează
cursurile preşcolare la grădiniţa din acelaşi sat, reînfiinţată la iniţiativa “Pro Vita”, sau
cursurile şcolare.
7. Centrul social pentru copii “Sfântul Sava” din Buzău a luat fiinţă în anul 1994
la iniţiativa părintelui Mihail Milea şi este compus din centru de zi şi cantină socială.
Are ca obiective prevenirea şi combaterea fenomenului “copiii străzii” şi reinserţia
socială şi profesională a adolescenţilor proveniţi din Casele de copii.
Beneficiarii Centrului sunt 40 de copii din familii cu risc social (monoparentale,
dezorganizate, cu venituri reduse şi părinţi şomeri) şi 8 adolescenţi proveniţi din centrele
de plasament. Programul în cadrul Centrului începe la ora 12, când copiii se întorc de la
şcoală, şi cuprinde:
-servirea unei mese calde la prânz, zilnic, pentru 40 de copii, la cantina din
incinta centrului social;
-efectuarea temelor sub îndrumarea educatoarelor;
-participarea la activităţi recreative (jocuri, vizionare de filme), cultural
educative (lectură, cerc de poezie religioasă, seri duhovniceşti) şi de pregătire
profesională în atelierele de tâmplărie, croitorie şi pictură de icoane pe sticlă ale
Centrului.
132
8. Centrul pentru primirea copiilor străzii “Sfântul Andrei” din Iaşi a fost
înfiinţat la iniţiativa Serviciului de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Iaşilor în anul
1996 şi este coordonat de asistentul social teolog Nicoleta Borcilă. Are ca obiectiv
recuperarea şi reintegrarea familială şi socială a copiilor care se confruntă cu abandonul
familial şi delincvenţa juvenilă. Personalul Centrului este înalt specializat, cuprinzând
asistenţi sociali, psiholog, profesori şi preoţi care asigură un climat afectiv şi moral
adecvat recuperării sociale, psihologice şi spirituale a copiilor.
Serviciile oferite:
-găzduire şi îngrijire zilnică;
-consilierea şi pregătirea copiilor şi a familiilor acestora;
-educaţie şcolară şi pregătire profesională.
Stimularea creativităţii şi valorificarea aptitudinilor copiilor, prin editarea de
către aceştia a revistei “Gazeta străzii” constituie şi una dintre formele de resocializare.
Totodată această publicaţie reprezintă un mijloc excelent de sensibilizare a societăţii în
ceea ce priveşte problematica copiilor străzii, în paginile sale regăsindu-se, în forma
diferitelor genuri literare, întregul spectru de dorinţe şi aşteptări specifice acestei
categorii sociale.
9. Şcoala socială pentru copii cu abandon şcolar din comuna Floreşti, judeţul
Cluj a luat fiinţă în anul 1996 şi se adresează elevilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18
ani, care provin din familii dezorganizate şi cu un nivel de instrucţie scăzut al părinţilor,
incapabile să asigure copiilor creşterea şi educaţia corespunzătoare: familii cu
antecedente penale, familii monoparentale, precum şi copii abandonaţi de mamă.
Obiectivele principale ale instituţiei sunt: recuperarea copiilor cu abandon şcolar,
corectarea comportamentelor deviante şi sensibilizarea comunităţii privind gravitatea
fenomenului de abandon şcolar.
Servicii oferite:
-pregătirea şcolară;
-ajutor ce constă în alimente, îmbrăcăminte şi rechizite;
-consilierea copilului împreună cu familia sa;
-activităţi recreative.
133
De la începerea acestui program, au beneficiat de asistenţă socială şi consiliere

42 de adolescenţi, care şi-au terminat studiile generale, au învăţat o meserie şi au fost
ajutaţi să-şi găsească un loc de muncă, fapt care le permite în prezent să se întreţină
singuri şi chiar să-şi ajute familiile.
10. Centrele de plasament de tip familial din judeţul Alba sunt în număr de două
şi funcţionează în cadrul parohiilor Vingard şi Dumbrava, oferind servicii alternative la
îngrijirea de tip rezidenţial din centrele de plasament ale statului. Au fost înfiinţate în
anul 1998, ca produs al colaborării dintre Compartimentul de Asistenţă Socială al
Arhiepiscopiei Alba Iuliei, care a pus la dispoziţie clădirile şi asigură cheltuielile de
întreţinere, şi Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului-Alba, care
asigură salarizarea personalului şi alocaţiile copiilor.
Obiectivele urmărite:
-îmbunătăţirea sau reluarea relaţiei copilului cu familia de provenienţă şi pregătirea lui
pentru reintegrare socială;
Până în prezent rezultatele au fost bune, copiii reuşind să dobândească capacităţi
de relaţionare şi comunicare cu cei de aceeaşi vârstă, dar şi cu adulţii. Parohia devine
astfel familia extinsă a acestora, iar copiii din comunitate sunt alături de copiii
defavorizaţi nu doar la şcoală, ci şi în cadrul unor activităţi din timpul liber (jocuri,
concursuri, tabere, sărbători).
11. Complexul social pentru copii aflaţi în dificultate din localitatea Cărpiniş,
judeţul Gorj a fost înfiinţat la iniţiativa preotului Ioan Popescu şi dispune de spaţii de
cazare, săli de curs, cantină, biserică şi atelier de pictură. În cadrul Complexului, pe
perioada vacanţelor de vară, se organizează tabere pentru copii proveniţi din familii
sărace, copii orfani şi copii cu handicap, în grupe de câte 20 de copii.
Servicii oferite:
-activităţi educative: cursuri de limbi străine, de pictură etc;
-activităţi recreative: concursuri, excursii, pelerinaje la mănăstiri.
12. Centrul de plasament de tip familial din Dolhasca, judeţul Suceava a luat
fiinţă în anul 1998, la iniţiativa Compartimentului de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei
Sucevei şi este susţinut material de Parohia Dolhasca. Beneficiarii Centrului sunt 20 de
134
copii proveniţi din familii defavorizate sau care au înregistrat tentativă de abandon
familial.
Serviciile din cadrul Centrului sunt asigurate de personal calificat în protecţia
copilului şi cuprind:
-găzduire, îngrijire şi întreţinere zilnică;
activităţi educaţionale;
-activităţi culturale şi recreative.
13. Cantina socială pentru copii din Galaţi funcţionează pe lângă Catedrala
Episcopală Sfântul Nicolae şi deserveşte, săptămânal, de luni până vineri, câte 100 de
copii pe zi, proveniţi din familiile asistate de Biroul de Asistenţă Socială al Episcopiei
Dunării de Jos. La aceeaşi cantină, sâmbăta şi duminica servesc masa copii din centrele
de plasament şi şcolile ajutătoare din oraş.
14. Grădiniţa de copii ”Sf. Muceniţă Filofteia” din Piteşti a luat fiinţă sub
coordonarea preotului şi a credincioşilor parohiei, aceştia contribuind direct la susţinerea
materială, întreţinerea şi organizarea activităţilor zilnice din cadrul grădiniţei.
15. Centrul de consultanţă şi sănătate mintală din Bacău a fost înfiinţat de
Direcţia de Sănătate Publică şi Laboratorul de Sănătate Mintală în colaborare cu Biroul
de Asistenţă Socială al Protoieriei Bacău. Constituie o noutate în acest domeniu,
deoarece, pe lângă asistenţa medicală psihiatrică, pacienţii beneficiază şi de asistenţă
spiritual-religioasă.
Serviciile sunt oferite de o echipă complexă, alcătuită din medici psihiatri,
psiholog şi preot, care se ocupă de depistarea activă a bolnavilor, diagnosticarea, tratarea
şi monitorizarea acestora până în momentul reintegrării lor sociale.
16. Orfelinatul eparhial “Sf. Vasile cel Mare” din Galaţi
Beneficiarii sunt copiii orfani, abandonaţi, proveniţi din familii cu risc social care nu pot
asigura copiilor condiţiile necesare dezvoltării fizice şi psihice armonioase, dar şi copiii
care sunt victime ale violenţei domestice. Aşezământul găzduieşte în prezent 30 de fete
orfane, de a căror îngrijire şi educaţie se ocupă un personal calificat în domeniul medical
şi pedagogic, alcătuit din monahii, care le oferă copiilor şi suportul afectiv şi moral
necesar dezvoltării normale a personalităţii lor.
135
17. Campusul pentru copii Bisoca din Buzău este coordonat de către Preot
Mihail Milea şi are ca obiectiv realizarea de tabere pentru copiii orfani, săraci şi cu
handicap. Beneficiarii sunt 400 de copii aflaţi în dificultate pe an (abandonaţi, orfani,
din familii sărace, cu handicapuri uşoare şi adolescenţi de la casele de copii), în serii de
câte 100 pe perioada vacanţei de vară.
Servicii:
-activităţi educative şi recreative: organizarea de spectacole, concursuri etc;
-activităţi religioase.
18. Centrul pentru primirea copiilor seropozitivi din cadrul Parohiei Bujac, Arad;
19. Secţia pentru copii seropozitivi din Slobozia a cărei responsabil este Adrian
Rada, are ca obiectiv îngrijirea copiilor seropozitivi. Beneficiarii sunt 12 copii
seropozitivi din Căminul de copii Slobozia. Serviciile oferite constau în asistenţă socială
şi spirituală.
20. Aşezământul pentru fete orfane de la Mănăstirea Rămeţi, judeţul Alba are ca
responsabil pe Monahia Magdalena Trif şi are ca obiectiv îngrijirea şi educarea copiilor
fără susţinători legali. Beneficiarii sunt fete orfane dintre care unele prezintă handicap.
Servicii:
-adăpost;
-cursuri speciale pentru persoane cu handicap;
-asistenţă spirituală.
21. Cantina socială pentru copii din cartierul Valea Aurie, Sibiu coordonată de
Preot Simion Săsăuşan are ca beneficiari 50 de copii fără susţinători legali.
22. Centrul comunitar pentru tineret din Bistriţa;
23. Centrul de reintegrare socială pentru tinerele provenite din instituţiile de
ocrotire ale statului –Stoiana.
24. Asociaţia “Renaşterea Speranţei” din Iaşi este condusă de Pr. Radu
Antonovici şi serveşte ca Centru de zi pentru copiii cu sindromul Down.
25. Casa de tip familial pentru copii din Parohia Carani, Timişoara, judeţul
Timiş, are ca obiectiv ocrotirea de tip familial şi îngrijire în vederea integrării sociale.
Beneficiarii sunt 8-10 copii abandonaţi.
Servicii:
136
-adăpost;
-activităţi şcolare.
26. Tabăra naţională din Parohia Viziru de sus, Brăila;
27. Taberele sociale pentru tineri săraci cu rezultate şcolare deosebite –
Mănăstirea Voroneţ.
28. Centrul de zi pentru copii rromi “Sf. Filofteia” din parohia Silivaş, jud. Alba
(înfiinţat în 2004).
29. Centrul pentru copii “Aripi de Lumină” din Craiova (înfiinţat în 2004).
30. Centrul social pentru copii “Sf. Maria” din comuna Berca, jud. Buzău
(înfiinţat în 2004).
31. Centrul socio-cultural “Sf. Paisie” de la Mânăstirea Neamţ (înfiinţat în 2004).
32. Centre social culturale în mai multe localităţi din judeţul Iaşi (înfiinţate în
2005).
33. Grădiniţa pentru copii orbi din Timişoara (înfiinţată în 2005).
34. Cinci centre de tip familial în judeţul Alba (înfiinţate în 2005).
35. Centrul de asistenţă şi sprijin pentru integrarea socială şi profesională a
adolescenţilor proveniţi din centrele de plasament, în Constanţa (înfiinţat în 2005).
36. Centrul de reintegrare socio-profesională pentru tineri cu dizabilităţi, în
Craiova.
Servicii de sprijin şi asistenţă destinate vârstnicilor (inclusiv orbi)
Obiective :
-eliminarea fenomenului de cerşetorie în rândul bătrânilor abandonaţi şi singuri;
-îmbunătăţirea stării fizice şi spirituale a acestora;
-prevenirea fenomenului de sinucidere în rândul bătrânilor.
1. Căminul de bătrâni “Sfântul Ioan Cel Nou” din Suceava a luat fiinţă în anul
1992, la iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor,
exclusiv prin eforturile clerului şi credincioşilor din Suceava. Beneficiarii sunt persoane
vârstnice lipsite de venituri, fără locuinţă şi fără susţinători legali. Serviciile oferite
constau în adăpost, consiliere, asistenţă medicală, socială, şi spirituală asigurată de
137
personalul monahal, terapie ocupaţională în atelierele proprii şi însoţirea sau

reprezentarea persoanei asistate în faţa unei instituţii. Condiţiile de cazare şi îngrijire
sunt deosebite faţă de cele din instituţiile similare de stat. Fiecare dintre cei 120 de
bătrâni dispun de o cameră proprie tip garsonieră şi beneficiază de servicii medicale
adecvate problemelor de sănătate specifice vârstei a treia. Astfel, în cadrul căminului
funcţionează cabinete medicale de diagnoză, medicină generală şi stomatologie,
deservite de personal de specialitate constând în 3 medici şi 10 asistente medicale.
2. Aşezământul pentru bătrâni “Sfântul Sava” din satul Câmpeni, comuna
Amaru, judeţul Buzău, a luat fiinţă în anul 1996, la iniţiativa preotului Mihail Milea,
preşedintele Fundaţiei “Sfântul Sava” şi funcţionează în clădirea fostei primării a
comunei, care a fost renovată şi amenajată corespunzător. Ulterior, a fost clădit un
dispensar, care deserveşte în prezent nu doar persoanelor asistate, ci şi pe locuitorii
satului. Spre mulţumirea sufletească a bătrânilor în incintă a fost înălţată şi o biserică.
Beneficiarii sunt 10 bătrâni abandonaţi de familiile lor, rămaşi fără locuinţă şi fără nici o
sursă de venit, iar numărul acestora urmează să se dubleze odată cu finalizarea
construcţiei la aripa nouă a aşezământului. Aşezământul dispune şi de anexe
gospodăreşti, care constituie surse de autoîntreţinere. Serviciile constau în adăpost şi
asistenţă medicală, socială şi spirituală.
Elementul care diferenţiază acest aşezământ de altele similare constă în faptul că
bătrânii sunt îngrijiţi de tinere orfane, în vârstă de peste 18 ani, provenite din centrele de
plasament. Astfel, fetele dobândesc o ocupaţie, simţul responsabilităţii şi abilităţile
necesare reintegrării sociale imediat după ieşirea din centrele de plasament, realizându-
se o completare simbiotică a nevoilor specifice celor două grupuri defavorizate.
3. Aşezământul pentru bătrâni de la Mănăstirea Recea, judeţul Mureş funcţionează
în incinta Mănăstirii Recea. A luat fiinţă la iniţiativa maicii stareţe Cristina Chichernea,
având ca obiectiv prevenirea abandonului persoanelor vârstnice fără venituri şi fără
susţinători legali. Capacitatea aşezământului este de 30 de locuri, fiecare asistat având
propria sa cameră şi beneficiind de condiţii de cazare deosebite.
Serviciile oferite constau în:
-găzduire şi îngrijire zilnică;
-hrană;
138
-cantină socială;
-asistenţă socio-medicală;
-cabinet medical şi stomatologic incorporat în Aşezământ;
-terapie ocupaţională în atelierele şi în micro-ferma ce funcţionează aici;
- asistenţă spirituală.
4. Căminul pentru bătrâni de la Mănăstirea Pasărea, judeţul Ilfov este deservit de
personal monahal, sub coordonarea monahiei Paveliada Dinu. Are o capacitate de 30 de
locuri şi beneficiarii sunt persoane vârstnice fără susţinători legali şi cu venituri foarte
reduse, cărora li se asigură găzduire, întreţinere şi îngrijire zilnică.
5. Căminul pentru bătrâni de la Mănăstirea Văleni, judeţul Argeş este organizat şi
administrat de către mănăstire, fiind deservit de personal monahal. Beneficiarii provin
atât din rândurile personalului monahal (cei care au probleme delicate de sănătate), cât şi
din cel al vârstnicilor care se deplasează greu, au venituri reduse şi nu se pot întreţine,
fiind lipsiţi de sprijinul familiei.
6. Apartamentul social pentru îngrijirea bătrânilor din Buzău a fost organizat şi este
administrat de către credincioşii Parohiei “Sfântul Gheorghe” din Buzău, sub
îndrumarea preotului paroh Nicolae Abaza. În cadrul său sunt găzduite şi îngrijite 7
persoane vârstnice fără susţinători legali, cărora parohia le asigură plata cheltuielilor
pentru medicamente şi tratament. Serviciile oferite sunt adăpost, hrană, asistenţă socială,
îngrijire medicală şi asistenţă spirituală.
7. Aşezământul pentru bătrâni "Lumina satelor" din comuna Adameşti, judeţul
Teleorman, coordonat de preotul Nicolae Bonaş are ca beneficiari 8 persoane vârstnice
cărora le oferă adăpost, hrană, asistenţă socio-medicală şi asistenţă spirituală.
8. Asezamantul filantropic "Icoana" - Carpinis, Gorj.
9. Căminul pentru îngrijirea vârstnicilor din Nuseni, judeţul Bistriţa Năsăud.
10. Mini-căminul pentru nevăzători “Sfânta Parascheva” din Bucureşti, condus de
preotul Ion Popescu are ca beneficiari 5 persoane nevăzătoare în vârstă. Acestora li se
oferă servicii precum adăpost, hrană şi asistenţă medicală.
11. Căminul de bătrâni “Cuviosul Pahomie cel Mare”, din comuna Balta, jud.
Mehedinţi (înfiinţat în 2004).
12. Căminul de bătrâni din Timişoara (înfiinţat în 2005).
139
13. Căminul de bătrâni din parohia Precupeţii Vechi (înfiinţat în 2005).

14. Căminul de bătrâni de la Mânăstirea Christiana din Bucureşti.
15. Căminul pentru persoane vârstnice din cadrul centrului Diaconal din Cluj.
Cabinete medicale sociale, farmacii sociale şi centre de dezintoxicare prin care se

acordă asistenţă medicală gratuită persoanelor cu venituri reduse sau celor fără
nici un venit, respectiv celor dependente de alcool sau droguri
1. Aşezământul bisericesc medico-farmaceutic “Vasiliada” din Bucureşti, compus din

cabinet medical şi farmacie socială;
2. Cabinetul medical “Samariteanul milostiv” din cadrul Parohiei “Sfântul Ilie” din
Bucureşti are ca beneficiari persoane vârstnice cu probleme sociale şi oferă ca servicii
asistenţă spirituală şi controale medicale gratuite.
3. Aşezământul monahal pentru slujire medicală “Christiana” din cartierul Pipera –
Bucureşti, care acordă asistenţă medicală bolnavilor din spitalul “Christiana”, consiliere
şi asistenţă spirituală copiilor străzii şi copiilor infectaţi cu HIV. Călugăriţele de aici
lucrează ca medici şi asistente medicale în spitalul cu acelaşi nume.
4. Cabinetul medical “Sfântul Alexandru” din cadrul Arhiesopiei Bucureştilor;
5. Cabinetul medico-umanitar “Civica” din Timişoara coordonat de Dr. Mihai Balint
are ca obiectiv acordarea de asistenţă medicală gratuită persoanelor defavorizate social.
Are ca beneficiari copii, adulţi din familii cu venituri scăzute şi persoane vârstnice.
Serviciile oferite constau în oferirea de medicamente şi consultaţii medicale gratuite.
6. Cabinetul stomatologic “Sfântul Pantelimon” şi cabinetul medical “Sf. Petru şi
Pavel”, din cadrul Centrului Eparhial al Arhiepiscopiei Iaşilor coordonate de Dr.
Aurelian Luchian au ca beneficiari diverse categorii de persoane defavorizate social
cărora le oferă medicamente şi consultaţii medicale gratuite.
7. Cabinetul stomatologic “Sfântul Pantelimon” din Dorohoi, judeţul Botoşani;
8. Cabinetul medical creştin ortodox “Sfântul Nicolae” din Brăila;
9. Cabinetul medical social al Asociaţiei “Christiana” din Sibiu;
10. Dispensarul social comunal din comuna Hârşova, judeţul Vaslui;
11. Policlinica fără plată “Sf. Pantelimon” din Cluj;
140
12. Dispensarul medical uman din Parohia Buhalniţa, judeţul Iaşi;

13. Policlinica parohială “Sf. Vineri” din Piteşti,
14. Policlinica Parohiei “Sf. Silvestru” din Bucureşti;
15. Casa de odihnă “Sfinţii Doctori Cosma şi Damian” din Bălţăteşti, judeţul
Neamţ;
16. Cabinetul medical “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Iaşi;
17. Centrul de diagnostic şi tratament “Providenţa” din Iaşi.
18. Centrul creştin-medical social de zi “Filantropia” din Sighişoara, jud. Mureş.
19. Centrul medical din parohia Gohor, jud. Galaţi .
20. Complexul socio-medical “Sf. Ioan Sebastian” din Craiova
21. Complexul socio-medical şi balneo-climateric din cadrul asociaţiei “Sf.
Pantelimon” din Brăila
22. Cabinetul stomatologic social din Târgovişte.
23. Centrul de medicină paleativă “Muriel Bol” .
24. Aşezământul socio-medical de pe lângă parohia “Doamna Oltea” din
Bucureşti .
25. Aşezământul socio-medical de pe lângă parohia “Sfântul Spiridon Vechi” din
Bucureşti.
26. Policlinica fără plată din cadrul centrului Diaconal din Cluj .
27. Centrul de educaţie şi informare medicală Providenţa din Iaşi
28. Centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelo dependente de alcool şi
droguri, în Iaşi.
Cantine şi brutării sociale

Pentru a asigura nevoile nutriţionale ale persoanelor sărace, Patriarhia Română a
înfiinţat în cadrul parohiilor şi o serie de cantine sociale, dintre care amintim pe cele mai
importante:
a. Cantina de ajutor social şi brutăria “Sfântul Haralambie” din Parohia “Sf.
Haralambie” este coordonată de Preot Dumitru Isopescu şi deserveşte 250 de persoane
pe săptămână (3 mese săptămânal).
141
b. Cantina socială “Sf. Lucia” şi brutăria “Sf. Casian” din Dorohoi, judeţul
Botoşani coordonată de Protopop Mihai Toma are ca beneficiari 150 de persoane pe
săptămână;
c. Cantina socială şi brutăria “Sf. Ştefan” din Parohia “Sf. Gheorghe”, Hârlău,
judeţul Iaşi, coordonată de Protopop Nicolae Crăciun, deserveşte 150 de persoane
săptămânal;
d. Cantina socială şi brutăria “Sf. Teodora” din Târgu Neamţ, judeţul Neamţ,
coordonată de Agripina Munteanu deserveşte 350 de persoane pe săptămână având ca
beneficiari familii sărace cu mulţi copii şi instituţii de ocrotire socială;
e. Cantina parohială “Sămăriteanul milostiv” din Parohia “Înălţarea Domnului”
coordonată de Preot Eugen Drăgoi şi cantina socială “Sf. Stelian”ambele din Galaţi,
fiecare deservind câte 100 de persoane pe zi;
f. Cantina socială “Sf. Ion Casian” din Brăila deserveşte 150 de peroane pe zi;
g. Cantina socială din cadrul Protopopiatului Tg. Mureş;
h. Brutăria “Sf. Dumitru” din Paşcani, coordonată de Protopop Pavel Postolache
are ca beneficiari familii sărace cu mulţi copii şi instituţii de ocrotire socială;
i. Cantina socială din comuna Câmpu Mare, judeţul Olt, deserveşte 80 de
persoane pe zi;
j. Cantinele parohiale “Sf. Arhangheli”, “Sf. Filofteea” şi “Sf. Cruce” din Brăila
deservesc fiecare câte 80 de persoane pe zi;
k. Cantina socială “Sf. Spiridon” din cadrul Parohiei “Sf. Spiridon Vechi” din
Brăila, coordonată de Preot Ion Tănase, are ca beneficiari 80 de persoane zilnic;
l. Cantina socială “Sf. Ana” –Mănăstirea Bistriţa din Piatra Neamţ oferă ca
servicii cazare şi masă pentru 30 de persoane;
m. Cantina socială din Parohia “Pogorârea Duhului Sfânt”, Lugoj, judeţul Timiş,
este coordonată de Preot Toma Petru şi oferă cazare şi masă pentru 30 de persoane;
n. Cantina şi adăpostul pentru săraci din Parohia Ortodoxă Săcălaz, jud. Timiş
deserveşte 30 de persoane fără venituri şi fără locuinţă;
o. Cantina socială din Roman, Jud. Neamţ deserveşte 100 de persoane zilnic;
p. Cantina socială din Parohia “Sf. Vineri” din Piteşti;
142
q. Cantina socială a Arhiepiscopiei Bucureştiului deserveşte 30 de persoane pe

săptămână;
r. Cantina socială din Deva;
s. Cantina socială din Arad;
ş. Cantina socială din Târgovişte;
Centre de zi
1. Centrul de zi “Sf. Ierarh Nicolae” din comuna Tâmna, Jud. Mehedinţi;

2. Centrul de zi “Sfântul Fanurie” din parohia Mihai Bravu, Bucureşti;
3. Centrul de zi “Sf. Ierarh Vasile cel Mare” din comuna Obârşia de câmp, jud.
Mehedinţi;
Centre de primire pentru femei aflate în situaţii dificile
1. Centrul de primire în regim de urgenţă ca urmare a violenţei domestice, în

oraşul Buzău.
1. Trei centre maternale în judeţul Alba
2. Centrul maternal din Sebeş
Centre de asistenţă socială înfiinţate în perioada 2006 - 2007

۰ centrul de zi pentru copii romi „Sf. Filofteia” din parohia Silivaş, jud. Alba
۰ centrul creştin medical social de zi „Filantropia” din Sighişoara, jud. Mureş
۰ centrul pentru copii ”Aripi de Lumină” din Craiova
۰ cabinet medical din parohia Gohor, jud. Galaţi
۰ centrul de zi „Sf. Ierarh Nicolae” din com. Tâmna, jud. Mehedinţi
۰ căminul de bătrâni „Cuviosul Pahomie cel Mare”, com. Balta, jud. Mehedinţi
۰ centrul de primire in regim de urgenţă ca urmare a violenţei domestice din Buzău
۰ centrul social pentru copii „Sf. Maria” din com. Berca, jud. Buzău
۰ centrul socio-cultural”Sfântul Paisie” de la Mânăstirea Neamţ
۰ centrul de zi „Sfântul Fanurie” din parohia Mihai Bravu, Bucureşti
143
۰ grădiniţa pentru copii orbi şi cămin de bătrâni, în Timişoara

۰ 5 centre de tip familial şi 3 centre maternale, în judeţul Alba
۰ centrul de consiliere şi reabilitare a persoanelor dependente de alcool şi droguri, în
Iaşi
۰ centre social –culturale în mai multe localităţi din judeţul Iaşi
۰ complex socio-medical „Sf. Ioan Sebastian” din Craiova
۰ centrul socio-medical şi balneo-climateric din cadrul Asociaţiei „Sf. Pantelimon” –
Brăila
۰ centrul de zi „Sf. Ierarh Vasile Cel Mare” din com. Obârşia de Câmp, jud.
Mehedinţi
۰ cantine sociale în Deva şi Arad
۰ centrul de educaţie şi informare medicală Providenţa, Iaşi
۰ cabinet stomatologic şi cantină socială, Târgovişte
۰ centrul de medicină paleativă „Muriel Bol” şi aşezămintele socio-medicale de pe
lângă parohiile “Doamna Oltea” şi Sfântul Spiridon Vechi din Bucureşti
۰ cămine de bătrâni în parohia Precupeţii Vechi şi la Mânăstirea Christiana,
centrul maternal, Sebeş
۰ centrul de reintegrare socio-profesională pentru tineri cu disabilităţi, Craiova
۰ centrul Diaconal, Cluj ce va fi compus dintr-o policlinică fără plată şi un cămin
pentru persoane vârstnice.

Programe de asistenţă socială desfăşurate de birourile de asistenţă socială

de la eparhii
Dintre programele elaborate şi implementate sau în curs de derulare în cadrul
birourilor de asistenţă socială de la eparhii, menţionez:
- Programul social privind înfiinţarea şi organizarea Aşezământului social pentru
mamă şi copil aflaţi în dificultate compus din două tipuri de servicii. Adăpost
pentru mamă şi copil victime ale violenţei domestice şi Centru de zi pentru copii
cu risc social, în cartierul Pajura din Bucureşti;
144
- Proiectul de înfiinţare şi organizare a unei policlinici în localitatea Zimbru din

judeţul Arad, care a suferit mari pagube în urma inundaţiilor din luna aprilie
2000 şi în care este redus accesul locuitorilor la asistenţa medicală din cauza
lipsei în localitate a unei unităţi medicale precum şi a distanţei mari până la cel
mai apropiat cabinet medical,
- Proiectul de înfiinţare şi organizare a unui Centru social pentru tineret în
Arhiepiscopia Clujului, în parteneriat cu Organizaţia Internaţională de Caritate
Creştină Ortodoxă din Statele Unite ale Americii.
- Programul social de urgenţă iniţiat de Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist în

luna aprilie 2001, intitulat “Împreună cu sinistraţii de Sfintele Paşti”, cu scopul
ajutorării unui număr cât mai mare dintre cele 5.000 de familii din judeţele Arad,
Caraş-Severin, Hunedoara şi Timişoara, ale căror locuinţe au fost distruse în
totalitate sau parţial de revărsarea apelor.
- Printre programele Sectorului „Diaconia” se numără şi următoarele:

- Programul „Ajutor de urgenţă pentru familiile sărace” care are caracter
permanent şi constă în acordarea de sprijin material obţinut din donaţii (alimente,
îmbrăcăminte, medicamente), persoanelor aflate sub pragul stabilit de sărăcie;
- Programul „Ajutor de la distanţă pentru un copil sărman sau o familie cu mulţi
copii”, prin intermediul căruia, persoane din ţară sau străinătate oferă sprijin
financiar acestora pe o perioadă de 3, 6 luni sau un an;
- Programul de prevenire a abandonului şcolar numit „Familia şi abandonul şcolar
–cauze, efecte şi remedii”.
- Programul de prevenire a abandonului şcolar constă în acordarea de meditaţii
săptămânale gratuite la principalele obiecte de studiu, pentru copiii săraci din
parohie. Se desfăşoară în cadrul mai multor parohii, dintre care amintesc:
“Icoana” şi “Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti, “Valea Aurie” din
Sibiu, “Sf. Mc. Antim” din Galaţi.
- Programul de asistenţă spirituală şi materială acordat copiilor cu deficienţe
neuro-psiho-motorii de la Căminul din Nicoreşti, judeţul Galaţi;
145
- Programul cultural-recreativ adresat copiilor din familii defavorizate, care constă

în organizarea de tabere şi pelerinaje gratuite de către parohii şi compartimentele
de asistenţă socială din cuprinsul Patriarhiei Române;
- Programul “Împreună”, constând în plasamentul temporar al copiilor
instituţionalizaţi în familii de credincioşi ai parohiilor din Galaţi, pe perioada
Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului şi Paştelui;
- Programul socio-educativ şi religios destinat adolescenţilor din familii
defavorizate şi persoanelor vârstnice fără susţinători legali este derulat de Biroul
de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei Bucureştilor în cadrul Centrului social de
servicii “Barnabas”. Săptămânal sunt organizate: întâlniri tematice între
adolescenţi, persoane vârstnice şi profesori, medici sau preoţi, meditaţii la
principalele obiecte de studiu şi cerc de pictură pe sticlă. De două ori pe
săptămână se serveşte masă caldă pentru toţi beneficiarii programului.
- Programul de mediatizare a problemelor sociale cu care se confruntă copiii
abandonaţi, derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iaşilor în
colaborare cu Asociaţia “Familia Nostra” din Iaşi prin care se doreşte
sensibilizarea publicului român privind situaţia reală a copiilor străzii;
- Programul de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, derulat de
Episcopia Alexandriei în colaborare cu Inspectoratul judeţean de Poliţie şi
Inspectoratul Şcolar Teleorman, în şcolile, liceele şi centrele de plasament din
judeţ;
- Programul de asistenţă şi sprijin în perioada de post-detenţie, adresat
adolescenţilor şi persoanelor lipsite de suport familial, este derulat de Sectorul
“Diaconia” al Arhiepiscopiei Iaşilor.
- Programul de asistare socială a studenţilor fără posibilităţi materiale constă în
ajutorarea financiară şi materială a acestora, şi este derulat de Centrul creştin de
servicii sociale “Sf. Ştefan” din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor;
- Programul de consiliere şi sprijin acordat bătrânilor instituţionalizaţi, desfăşurat
de mai multe eparhii (Sibiu, Alba Iulia, Timişoara, Cluj, Arad, Iaşi);
- Programul de asistenţă socio-medicală la domiciliu pentru persoane de vârsta a
treia, derulat de Sectorul “Diaconia” al Arhiepiscopiei Iaşilor;
146
- Programul “Speranţă pentru bătrâni”, derulat de Compartimentul de Asistenţă

Socială al Arhiepiscopiei Sucevei, având ca beneficiari persoane în vârstă cu
venituri reduse, fără sprijin familial şi pe cele cu probleme de sănătate din
municipiul Suceava;
- Servicii sociale la domiciliu pentru persoanele vârstnice care se deplasează cu
greu şi care locuiesc singure se desfăşoară în mai multe parohii din Bucureşti,
Sibiu, Alba Iulia, Vaslui.
- Programul de ajutorare a 80 de copii proveniti din familii sărace din centrul de zi

"Sfăntul Stelian" din Bucureşti;
- Programul de prevenire a abandonului şcolar în rândul copiilor proveniţti din

familiile cu risc social, desfăşurat în cadrul parohiei "Sfantul Ioan Botezatorul"
din Bucuresti;
- Programul de ajutorare a unor copii orfani din Arh. Bucureştilor, Clujului,

Tomisului si Episcopia Alexandriei si Teleormanului la recomandarea unor
preoti parohi;
- Programul de Sfintele Pasti, constand in oferirea de pachete cu alimente la 200

de familii sărace, care au în intretinere copii şcolari;
- Programul de 1 iunie, organizat în colaborare cu Primăria Sectorului 2,

beneficiari fiind un număr de 300 de copii cu rezultate bune la învăţătură;
- Programul "Craciunul copiilor", destinat ajutorarii a 650 de copii aflati in

dificultate, desfasurat cu ocazia sarbatorii Nasterii Domnului, cu sprijinul
Secretariatului de Stat pentru Culte;
- Programul "Pomul de Craciun", desfăşurat de Biroul de Pelerinaj al Patriarhiei

Romane în colaborare cu Centrul de Plasament "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel"
din Bucuresti;
- Programul "Ajutor de la distanta", destinat sprijinirii unor copii orfani, derulat de

Biroul pentru opera de cariatate-Diaconia al Sectorului "Biserica si Societatea";
- Program in sprijinul minorilor din penitenciarul Rahova, desfasurat cu ocazia

sarbatorii Nasterii Domnului, cand 150 de copii aflati in detentie au primit daruri
147
din partea Patriarhiei;
- Programul de amenajare si dotare a dispensarului din comuna Zimbru, jud. Arad;
- Programul de ajutorare a rromilor, victime ale holocaustului, in parteneriat cu

Organizatia Internationala pentru Migratie de la Geneva, aflat in desfasurare.
- Programul de Sfintele Paşti, organizat la Palatul Patriarhiei şi constând în

oferirea de pachete cu alimente la 200 de familii sărace care au în întreţinere
copii şcolari, precum şi la 50 de persoane vârstnice singure, cu venituri foarte
mici;
- Programul “Ajutor de la distanţă pentru un copil sau o familie săracă din
România” având ca obiectiv prevenirea abandonului şcolar în rândul copiilor
proveniţi din familii aflate în dificultate. Beneficiarii programului sunt 26 copii,
fiecare primind lunar alimente, rechizite şi îmbrăcăminte în valoare de 1.500.000
lei ;
- Programul de 1 iunie, prilej cu care s-au oferit ajutoare unui număr de 200 de
copii cu rezultate bune la învăţătură, selectaţi dintre elevii şcolilor din
Arhiepiscopia Bucureştilor ;
- Programul de sprijinire financiară a persoanelor aflate în situaţii de criză , care a
constat în oferirea unor diferite sume de bani la 56 de persoane, în scopul
depăşirii situaţiei vulnerabile în care se aflau (prevenirea evacuării din locuinţă, a
debranşării de la utilităţi, procurarea de medicamente);
- Programul de ajutorare a romilor victime ale holocaustului, finanţat de
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie de la Geneva, care s-a desfăşurat,
potrivit protocolului de colaborare încheiat între Patriarhia Română şi
organizaţia menţionată, în perioada 01.01– 13.08.2004, în Bucureşti şi mai
multe judeţe (Ilfov, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Prahova, Dâmboviţa, Galaţi,
Brăila, Constanţa, Tulcea, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Argeş, Vâlcea şi Teleorman),
valoarea totală a proiectului fiind de 3.711.000 USD.
- Programul destinat sprijinirii familiilor grav afectate de pe urma ploilor şi
grindinei abătute asupra localităţii Moviliţa din judeţul Vrancea derulat în două
etape:
148
- prima parte s-a desfăşurat în ziua de 9 septembrie 2004, prilej cu care, din fondul
special gestionat de sectorul nostru, s-au acordat ajutoare financiare unui număr
de 125 de familii, în special văduve şi persoane singure, fără rude sau alte forme
de venit, în valoare totală de 500.000.000 lei.
- a doua parte s-a desfăşurat în data de 5 noiembrie 2004, prilej cu care s-au
acordat ajutoare financiare unui număr de 90 de familii, în special văduve şi
persoane singure, fără rude sau alte forme de venit, banii provenind din donaţia
domnului Elefterios Ioanou, preşedintele Consiliului de administraţie al Alpha
Bank; suma oferită a fost de 360.000.000 lei.
- Programul “Crăciunul copiilor” destinat ajutorării copiilor aflaţi în dificultate,
desfăşurat cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, s-a derulat în doua etape:
- în Bucureşti, la Palatul Patriarhiei, în data de 16 decembrie 2004, a avut loc o
serbare, în cadrul căreia 550 de copii din familii sărace, cu rezultate bune la
învăţătură, au primit daruri constând în articole de îmbrăcăminte, produse de
igienă, dulciuri şi fructe; cu această ocazie au fost prezenţi şi au primit daruri şi
cei doi copii din Afganistan, câştigători ai concursului de desen. Bugetul alocat
programului a fost de 300.000.000 lei.
- la Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, unde 74 de elevi
cu posibilităţi materiale reduse, care nu aveau cu ce să-şi plătească biletul pentru
plecarea în vacanţă şi urmau să-şi petreacă sărbătorile în internatul şcolii, au
primit un sprijin financiar în valoare de 37.000.000 lei, suma necesară acoperirii
acestor cheltuieli.
- Programul de ajutorare a familiilor din zonele sinistrate s-a desfăşurat în
colaborare cu Biroul Solidaritatea al Bisericii Greciei şi a constat în împărţirea a
4260 tone de legume şi fructe (cartofi, ceapă, fasole şi piersici), prin intermediul
a 12 centre eparhiale.
149
CAP. 8. FORMAREA SPECIALIŞTILOR ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ÎN DUBLĂ SPECIALIZARE TEOLOGIE – ASISTENŢĂ SOCIALĂ.
RUTA PROFESIONALĂ A ABSOLVENŢILOR. STUDIU DE CAZ
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A UNIVERSITĂŢII
DIN ORADEA, SPECIALIZAREA TEOLOGIE ORTODOXĂ
ASISTENŢĂ SOCIALĂ.
Asistenţa socială reprezintă activitatea practică de ajutorare a oamenilor prin

susţinere, protecţie, reabilitare şi corecţie şi este orientată spre rezolvarea problemelor
sociale ale unor persoane, grupuri sau comunităţi ce nu dispun de resursele şi mijloacele
necesare unui trai decent. Asistenţa socială nu poate fi înţeleasă doar ca o simplă
activitate practică, ea este de asemenea o disciplină ştiinţifică şi academică. Din acest
motiv în acest capitol doresc să abordez problematica formării specialiştilor în domeniul
asistenţei sociale, în general şi ai asistenţei sociale bisericeşti, în special.
Formarea asistenţei sociale ca ştiinţă începe odată cu încercarea de a explica
rolul carităţii în viaţa socială şi de a aplica cunoştiinţele, metodele şi tehnicile specifice
muncii sociale pentru a argumenta rolul protecţiei sociale. Conceptualizarea ştiinţifică a
asistenţei sociale a urmat câteva direcţii principale:
 Determinarea locului asistenţei sociale în sistemul disciplinelor sociale;

 Delimitarea obiectului de cercetare, conceptelor şi teoriilor proprii
asistenţei sociale;
 Evidenţierea interacţiunii asistenţei sociale cu alte discipline ştiinţifice.
Aceste direcţii au îmbăcat două modalităţi de abordare a statutului ştiinţific al

asistenţei sociale. Unii autori pornesc de la convingerea că baza teoretică şi
metodologică a asistenţei sociale a fost furnizată de ştiinţele înrudite asistenţei sociale,
iar alţii încearcă să demonstreze caracterul independent al asistenţei sociale, evidenţiind
atât caracterul practic cât şi cel teoretic al asistenţei sociale. În cercetarea fundamentelor
teoretice ale asistenţei sociale se conturează două direcţii: înţelegerea problemelor legate
150
de practica asistenţei sociale ca o primă direcţie, iar cea de-a doua direcţie pune accent
pe înţelegerea teoriilor asistenţei sociale.
Asistenţa socială posedă toate componentele structurale caracteristice oricărei
ştiinţe, are obiect de cercetare, concepte, noţiuni, metode şi tehnici de cercetare proprii.
Pe de altă parte, asistenţa socială are un caracter interdisciplinar. Asistenţa socială se
caracterizează prin unitatea dintre teorie şi practică, dintre cunoştinţe şi deprinderi.
Ca disciplină ştiinţifică asistenţa socială studiază activitatea umană ce ţine de
elaborarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre realitatea socială, despre activitatea
specifică a instituţiilor, specialiştilor şi practicienilor asistenţei sociale, analiza
formelor, metodelor şi tehnicilor folosite în rezolvarea problemelor sociale.
Asistenţa socială românească se distinge ca o profesie modernă, distinctă şi se
formează la nivel academic, de scurtă sau de lungă durată. Ca şi disciplină academică,
asistenţa socială este un produs direct al preocupărilor lui Dimitrie Gusti şi a
colaboratorilor grupaţi în „Şcoala Sociologică de la Bucureşti”. Necesitatea formării de
specialişti în asistenţă socială a condus la înfiinţarea în toamna anului 1929 a Şcolii
Superioare de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” din Bucureşti, sub egida Institutului
Social Român. Obiectivele majore ale programelor analitice au fost: cunoaşterea
problemelor majore ale vieţii sociale, informaţii generale privind legislaţia, economia,
psihologia, igiena şi sănătatea în al doilea rînd, iar în al treilea rând, metodologia şi
tehnica investigării sociale. Meritul apariţiei şi dezvoltării asistenţei sociale ca ştiinţă
academică în România revine cunoscuţilor sociologi: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia
Manuilă, Xenia Costa-Foru şi Iuliu Moldovan.
Şcoala de asistenţă socială promovtă de Dimitrie Gusti s-a dezvoltat continuu,

devenind una din instituţiile de învăţământ de tradiţie în asistenţa socială.
În regimul comunist, asistenţa socială ca profesie şi ca activitate academică a
avut unul dintre cele mai dramatice destine. Deşi dispunea de cadre înalt calificate, deşi
era o şcolaă cu tradiţie, în anul 1952 a fost întreruptă ca formă de educaţie de nivel
universitar, iar mai apoi, la nivel de colegiu în anul 1969. Apoi au fost desfiinţate şi
serviciile de asistenţă socială. Prin aceste desfiinţări nu s-a pus doar problema educaţiei
şi formării specialiştilor prin deprofesionalizarea profesiei, dar chiar ideea de asistenţă
151
socială a fost transformată dintr-o profesie cu un grad mare de complexitate într-o

activitate pur birocratică, care se baza doar pe protecţia socială a individului.
După Revoluţia din Decembrie 1989 a reapărut ideea reconstruirii profesie de
asistent social. Acestă iniţiativă a apărut din partea sociologilor şi în special, a celor de
la Universitatea din Bucureşti, care cunoscând realizările înaitaşilor conduşi de echipa
lui Dimitrie Gusti au reînfiinţat învăţământul de grad universitar de sociologie şi
asistenţă socială, ducând o adevărată muncă de pionierat. S-a reînfiinţat Facultatea de
Sociologie şi Asistenţă Socială, unde alături de sociologi de marcă şi prin contribuţia
unor specialişti din domeniu, formaţi la Scoala Sociologică de la Bucureşti, la Şcoalia
Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” din Bucureşti sau sub egida
Institutului Social Român au reşit relansarea profesie de asistent social dar şi punerea
unor baze moderne de formare a specialiştilor şi a practicii de specialitate în asistenţă
socială prin aportul instituţiilor guvernamentale dar şi al unor organisme
neguvernamentale din ţară şi străinătate.
Şcoala de asistenţă socială a beneficiat de avantajele regândirii profesiei de
asistent social în condiţiile unui mediu universitar modern, într-un context modern
ancorat în realitatea socială practică şi prin păstrarea unui echilibru între formarea
teoretică şi practică.
Dacă tradiţia învăţământului universitar de asistenţă socială se datorează
iluştrilor înaintaşi: Dimitrie Gusti, H.H.Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru şi
Iuliu Moldovan şi colaboratorilor lor, regândirea întregului sistem de învăţământ
universitar de asistenţă socială şi reaşezarea unor baze moderne a profesiei de asistent
social se datorează Distinsei Doamne Profesor Universitar Doctor ELENA ZAMFIR şi
colectivului didactic de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii
Bucureşti.
După 1990 s-a constituit Colegiul de Asistenţă Socială pe lângă Universitatea
din Bucureşti, apoi la Universităţile din Cluj şi Iaşi. Aceste colegii se dezvoltă rapid
urmând să treacă de la forma scurtă de învăţământ universitar la cea lungă, sub formă de
facultăţi sau specializări distincte ale unor facultăţi. Cu sprijinul cadrelor universitare
din Bucureşti învăţământul de asistenţă socială se extinde şi la Universităţile din
Timişoara, Oradea, Alba Iulia şi alte centre universitare. Specializarea de asistenţă
152
socială se dezvoltă atât independent cît şi ca secţia a Facultăţilor de Teologie Ortodoxă,

Catolică sau Baptistă, în formă de dublă specializare. După anul 1994 un număr de
aproximativ 400 de absolvenţi, anual devin profesionişi ai asistenţei sociale. Absolvenţii
specializării Asistenţă Socială sunt competenţi şi pregătiţi să acopere întregul spectru de
cerere a forţei de muncă pe piaţa muncii în domeniu, dar din diferite cauze, mai mult
sau mai putin obiective, în continuare sunt preferaţi nespecialiştii, specialişti din
domenii înrudite sau persoane necalificate sau recalificate prin cursuri de scurtă sau
foarte scurtă durată, atât la nivelul înstituţiilor publice de asistenţă socială, cât și la
agenţii guvernamentale sau neguvernamentale. Această situaţie creează confuzie atât în
rândul practicienilor asistenţei sociale cât şi al clenţilor, fapt care nu este benefic nici
unei părţi. Astfel persistă deprofesionalizarea profesiei, oferirea unor servicii de o
calitate îndoielnică şi lipsa responsabilităţii faţă de profesie, muncă şi client.
Dubla Specializare:Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială La Facultatea De

Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea
Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea a fost

înfiinţată prin Hotărârea Guvernului României nr. 460/2 mai 1990 şi Ordinul
Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei nr. 4894/ 22.03.1991 privind denumirea
instituţiei. Ea continuă activitatea Academiei Teologice din Oradea, înfiinţată la 29 mai
1923. În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Academia Teologică s-a
refugiat în Ţara Mamă şi a funcţionat cu 4 profesori la Academia Teologică din Arad. În
toamna anului 1941, datorită bunăvoinţei Episcopului Dr. Vasile Lăzărescu al
Timişoarei, care a fost timp de 10 ani profesor la Academia Teologică din Oradea, şi
generozităţii autorităţilor municipale şi judeţene din Timişoara, şcoala, sub denumirea
de “Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea la Timişoara” şi-a putut deschide
festiv cursurile la data de 2 noiembrie 1941, într-un edificiu corespunzător, situat pe
Bulevardul C.D. Loga din Timişoara.
După 23 august 1944, odată cu intrarea armatelor sovietice în Timişoara,
Academia a fost evacuată din localul ei, în care s-a instalat Serviciul Secret de
Informaţii al Armatei Roşii.
153
Academiei i s-a pus la dispoziţie localul unei şcoli primare din stada Corbu, unde
a funcţionat până la desfiinţarea ei, în toamna anului 1948.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin strădania domnului Prof. univ. dr. ing.
Teodor Maghiar, Rectorul Universităţii din Oradea şi prin eforturile Episcopiei
Ortodoxe Române a Oradiei s-a reînfiinţat Facultatea de Teologie Ortodoxă cu două
specializări: Teologie Pastorală, Teologie Ortodoxă-Litere, cu o durată de 4 ani de
studii, cu acordarea titlului de Licenţiat în Teologie.
Pe baza Hotărârii Guvernului României, din data de 1 octombrie 1991
funcţionează Facultatea de Teologie Ortodoxă cu cele două specializări mai sus
amintite.
În anul universitar 1994-1995 s-a înfiinţat a treia specializare, Teologie Ortodoxă
- Asistenţă Socială, pe baza Ordinului Ministerului Învăţământului nr. 6540/1994,
cursuri de zi, cu o durată de 4 ani, cu acordarea titlului de Licenţiat în Teologie,
Specializarea Asistenţă Socială.
Activitatea Facultăţii de Teologie Ortodoxă, cu cele trei specializări la data
respectivă era organizată şi coordonată de către Decanul Facultăţii P.C. prof.univ.dr.
Dumitru Abrudan, secondat de întreaga echipă.
Pentru specializarea Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială, Facultatea a
beneficiat la început de colaborarea Facultăţii de Litere şi Ştiinţe Socio-Umane, catedra
de Sociologie-Asistenţă Socială, Catedra de Psihologie, Catedra de Filosofie, Facultatea
de Ştiinţe Juridice, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Departamentului Pentru
Pregătirea Personalui Didactic din Universitatea din Oradea, precum şi de colaborarea
deosebită şi sprijinul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii
Bucureşti.
Specializarea Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială are ca scop pregătirea
viitorilor asistenţi sociali care îşi vor desfăşura activitatea în instituţiile specializate de
asistenţă socială şi vor contribui la revitalizarea grijii pentru cei în nevoie prin
implicarea lor în problemele social-umanitare şi, în acelaşi timp, la asanarea vieţii
spirituale din instituţiile mai sus amintite, precum şi din întreaga societate.
Perspectiva în domeniul specializării Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială se
conturează în atingerea unor obiective majore, precum pregătirea unor cadre specializate
154
în domeniul asistenţei sociale, care să contribuie la rezolvarea multiplelor probleme

social-umanitare şi religioase.
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă-
Asistenţă Socială, întreţine legături de colaborare cu instituţii de specialitate din
comunitatea locală cât şi din ţară şi străinătate.
Selecţionarea studenţilor se face prin concurs de admitere cu probe
corespunzătoare specializării, candidaţii fiind absolvenţi de Seminar Teologic sau de
Liceu cu diplomă de Bacalaureat. Problele de specialitate sunt: Teologie Dogmatică şi
Fundamentală pentru specializarea Teologie, Logică, Sociologie, Psihologie sau
Filosofie, la alegere, pentru specializarea Asistenţă Socială. Proba de concurs Teologie
Dogmatică şi Fundamentală are ca scop verificarea cunoştinţelor privind Învăţătura de
Credinţă a Bisericii Ortodoxe dar şi disponibilitatea sufletească a viitorilor studenţi
pentru munca socială, iar proba la alegere pentru specializarea Asistenţă Socială are ca
scop verificarea cunoştinţelor în domeniul socio-uman.
Formaţiunile de studiu respectă normele legale din Legea 88/1993 art. 22.
Cursurile se desfăşoară pe serii de studenţi, serminariile se desfăşoară pe grupe iar
cursurile practice de specialitate, pe subgrupe. Studenţii participă la sesiunile de
comunicări ştiinţifice organizate anual atât la Universitatea din Oradea cât şi la alte
universităţi din ţară, la alte manifestări ştiinţifice de specialitate, programe de schimburi
de studenţi şi burse în străinătate.
În primii ani de funcţionare, specializarea de asistenţă socială a beneficiat de
colaborarea cu Catedra de Psihologie iar, ulterior, cu Catedra de Sociologie şi Asistenţă
Socială. Primii paşi ai specializării Teologie Ortodoxă - Asistenţă Socială au fost
coordonaţi de echipe de profesori din Universiatea din Oradea dar şi de profesori
asosciaţi, în special de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii
Bucureşti dar şi din alte centre univesitare.
În perioada 2000 - 2004 activitatea specializării Teologie ea fost coordonată de o
echipă condusă de P.C. Arhid. Prof.univ.dr. constantin Voicu, decan al Facultăţii de
Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea.
Activitaea Specializării Asistenţă Socială este coordonată de către Prof. Univ.dr.
Floare Chipea, decanul Facultăţii de ştiinţe Socio-Umane, alături de colectivul Catedrei
155
de Sociologie-Asistenţă Socială, coordonată de către Prof.univ.dr. Gheorghe Şişeştean,

sef de catedră.
Catedra de Sociologie – Asistenţă Socială coordonează întraga activitate a
specializării Asistenţă Socială. Catedra de Sociologie – Asistenţă socială a avut o evoluţie
ascendentă, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Pentru o mai bună pregătire
a pracicii de specialitate a studenţilor au fos cooptaţi şi practicieni ai asistenţei sociale,
care îşi desfăşoară activitatea în comunitate. Pentru exemplificare anexăm statul de funcţii
al Catedrei cât şi Tabelul de cumul şi plata cu ora sau alte tabele cu persoanele ce
desfăşoară activităţi didactice la Catedra de Sociologie-Asistenţă Socială, atât de la
Universitatea Bucureşti, de sprijinul cărora s-a bucurat Catedra de-a lungul întregii
perioade, cât şi alţi specialişti din comunitatea locală.
La început s-a manifestat o oarecare lipsă de concesie şi înţelegere din partea
unui segment al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, punându-se pregnant accentul pe
specializarea Teologie, dar această tendinţă a fost corectată, atât datorită faptului că pe
piaţa muncii absolvenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă, specializarea Asistenţă Socială
se confruntau cu faptul că erau concuraţi de absolvenţii facultăţilor confesiunilor
baptistă sau reformată, în al doilea rând faptului că procesul de autorizare, evaluare şi
acreditare a impus introducerea cu preponderenţă a disciplinelor din specializarea
asistenţă socială, şi în al treile rând, schimbarea echipei de conducere a Facultăţii de
Teologie. Prea Cucernicul Părinte Arhid. Prof.univ.dr. Constantin Voicu, înţelegând
această situaţie a dezbătut şi aprobat Planul de Învăţământ adecvat cu cerinţele mai sus
amintite, începând cu anul universitar 2002-2003.
Structura planului de învăţământ iniţial din anul universitar 1994-1995:
a. Lista disciplinelor obligatorii
- Studiul Vechiului Testament
- Studiul Noului Testament
- Istoria Bisericească Universală
- Istoria Bisericii Ortodoxe Române
- Muzica Bisericească, Ritual şi Practică la Strană
- Teologie Dogmatică şi Fundamentală
- Morală Creştină şi Ascetică
156
- Istoria şi Filosofia Religiilor

- Ascetica şi Mistica Ortodoxă
- Catehetică
b. Discipline opţionale la specializarea Teologie
- Paleografie Românească şi Metoda cercetării izvoarelor
- Ermineutică Biblică
- Istoria Filosofiei
- Teologia Biblică a Vechiului Testament
- Părinţi Apostolici şi Apologeţi Creştini
- Probleme de exegeză Biblică a Noului Testament
- Viaţa Bisericească din Bihor până la 1700
- Teologia Biblică a Noului Testament
- Probleme Fundamentale de Liturgică Ortodoxă
- Teologie şi Cultură
- Prelegeri de Estetică Ortodoxă
- Mişcări Religioase Contemporane Necreştine
- Teologia Simbolică şi Comparată
- Spiritualitate Ortodoxă şi Spiritualitatea Apuseană
- Ortodoxia şi Problemele Lumii Contemporane
c. Lista disciplinelor fundamentale la specializarea Asistenţă Socială

- Introducere în Sociologie
- Psihologie Socială şi Aplicată
- Limbi Moderne
- Introducere în Asistenţă Socială
- Metodologia Cercetării Sociale
- Metode şi Tehnici în Asistenţă Socială
- Practica de Specialitate
- Psihologia Dezvoltării şi a Vârstelor
- Politici Sociale
- Defectologie
157
- Nursing şi tehnici ale îngrijirii bolnavilor

- Informatică
- Elemente de drept
- Legislaţia Muncii şi a Familiei
- Psihopatologie şi Psihoterapie
- Management în Asistenţă Socială
- Asistenţa Socială a Grupurilor Vulnerabile
- Terapia Familiei
- Asistenţa Socială în Sfera Delincvenţei.
Începând cu anul universitar 2002-2003, Planul de învăţământ al Specializării

Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială a fost modificat, în funcţie de cerinţele şi
reglementările legale în vigoare dar şi în funcţie de Planul de Învăţământ al Facultăţii
de Teologie Ortodoxă, Specializatea Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti şi
cuprinde următoarele discipline:
a. Discipline obligatorii la specializarea Teologie

- Studiul Vechiului Testamet
- Studiul Noului Testament
- Istoria Bisericească Universală
- Istoria Bisericii Ortodoxe Române
- Muzica Bisericească,
- Teologie Dogmatică şi Fundamentală
- Morală Creştină
- Misiologie şi Ecumenism
- Apologetică
- Istoria şi Filosofia Religiilor
b. Disipline opţioale la specializarea Teologie
- Probleme sociale la Sfinţii Părinţi
- Spiritualitate Bizantină
-
158
c. Discipline obligatorii la specializarea Asistenţă Socială

- Introducere în Sociologie
- Introducere în Asistenţă socială
- Psihologie Socială şi Aplicată
- Limbi Moderne
- Informatică
- Reţeaua de Asistenţă Socială
- Introducere în drept
- Practică de specialitate
- Practica compactă de vară
- Dreptul Familiei şi Copilului
- Metodologia cercetării sociale
- Metode şi Tehnici de Asistenţă Socială
- Dezvoltare umană
- Teorii în Asistenţă Socială
- Politici Sociale
- Defectologie
- Introducere în probaţiune
- Drepturile omului
- Psihosociologia organizaţiilor
- Management în asistenţa socială
- Servicii de sănătate publică
- Managementul O.N.G.-urilor
- Asistenţa Socială a grupurilor vulnerabile
- Legislaţie în asistenţa socială
- Calitatea vieţii
- Asistenţa socială în sfera delincvenţei
- Politici sectoriale şi comparate
- Dezvoltare comunitară
- Metodologia elaborării proiectelor
159
d. Disciplie opţionale la specializarea Asistenţă Socială

- Sociologia Familiei
- Planing familial
- Legislaţia muncii
- Elemente de drept civil şi penal
- Asistenţa socială a persoanelor abuzate
- Asistenţa socială în sfera muncii
- Alternative la instituţionalizare
- Asistenţa socială a grupurilor minoritare
- Teoria şi practica consilierii
- Terapii ocupaţionale
- Terapia familiei
- Psihopatologi
Se poate observa din comparaţia celor două planuri de învăţământ că asistenţa
socială a obţinut un oarecare avantaj după anul 2003, fiind contrabalansată influenţa
majoră a disciplinelor teologice de până atunci în detrimentul celor de asistenţă socială.
Pentru că pregătirea profesioniştilor în domeniul asistenţei sociale necesită o
pregătire practică deosebită, începând cu anul universitar 2002-2003, practica de
specialitate se desfăşoară în mai multe instituţii guvernamentale şi neguvernamentale,
coordonată fiind de practicienii din comunitate. Astefel, practica se desfăşoară în
conformitate cu obiectivele de practică în instituţiile enunţate mai jos, coordonată de
către colectivul Catedrei de Sociologie-Asistenţă Socială şi colaboratori.
Colaborarea fructuoasă de care se bucură dubla specializare Teologie Ortodoxă-
Asistenţă Socială din partea Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii
din Bucureşti, a Facultăţii de ştiinţe Socio-Umane prin Catedra de Sociologie-Asistenţă
Socială, a altor Facultăţi din Universitatea din Oradea, cât şi a profesioniştilor din
comunitate, a contribuit la o dezvoltare armonioasă a acestei duble specializări atât în
beneficiul studenţilor cât şi a comunităţii.
Dezvoltarea acestei duble specializări, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul
Universităţii din Oradea se datorează în special eforturilor şi sprijinului neprecupeţit
venit din partea Doamnei Prof.univ. dr. Elena Zamfir, a Domnului prof.univ.dr. Cătălin
160
Zamfir, de la Facultatea de Sociologie – Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, a

Domnului Prof.univ.dr.ing.Teodor Maghiar, Rectorul Universităţii din Oradea, şi a
Doamnei Prof.univ.dr. Floare Chipea, decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane a
Universităţii din Oradea.
Actualmente, dubla specializare Teologie – Asistenţă Socială este într-un plin
proces de transformare din punct de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Română a
hotărât ca specializarea să se intituleze „Teologie Socială”, ceea ce din punctul meu de
vedere nu acordă absolvenţilor dreptul a a profesa decât în instituţiile de asistenţă
socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor. Faptul că planurile de învăţământ şi
programele analitice au avut de suferit prin reducerea numărului de ore în specialitatea
asistenţă socială nu îi face pe absolvenţi să fie competitivi din punct de vedere teoretic
pe piaţa muncii. Un alt aspect demn de urmărit este şi faptul că Biserica nu a absorbit în
sistemul său de asistenţă socială absolvenţii acestei specializări. Din studiul de cz
întreprins rezultă că cei mai mulţi absolvenţi care profesează în specialitatea asistenţă
socială au fost absorbiţi pe piaţa muncii doar în instituţiile de stat şi nu în cele ale
bisericii.
Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenţei
sociale şi de la faptul că studenţii acestei specializări au o deschidere mai mare spre
problemele clienţilor, că formarea teologică de specialitate creează profesioniştilor o
sensibilitate şi o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienţilor
asistenţei sociale.
În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie Ortodoxă-Asistenţă

Socială a avut o evoluţie ascendentă până în anul 2004, după acest an situaţia acestei
specializări devenind incertă.
161
Ruta profesională a absolvenţilor. Studiu de caz Facultatea de Teologie

Ortodoxă a Universităţii din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă
Asistenţă Socială.
Prima generaţie de absolveţi ai specializării Teologie Ortodoxă – Asistenţă

Socială a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Universitatea din Oradea au absolvit în
anul 1998. Au fost admişi pe bază de examen în anul 1994 şi au urmat programul de
studii pe un format impus de către Patriarhia Română în Colaborare cu Ministerul
Educaţiei. Situaţia angajării lor pe piaţa muncii, după absolvire se prezintă conform
tabelului de mai jos:
Absolvenţi promoţia 1998
Asistenţi sociali Profesori de religie Alte domenii Domeniu necunoscut
7 4 2 1
Total 14
În domeniul asistenţei sociale au fost angajaţi jumătate dintre absolvenţi, pe

fondul unei explozii a cererii de personal calificat în judeţul Bihor şi neexistând până
atunci la Universitatea din Oradea o specializare de asistenţă socială. Toţi sunt încadraţi
în instituţii de asistenţă socială de stat, biserica neavând infrastructura de servicii sociale
dezvoltată.
În învăţământul religios sunt angajaţi 4 dintre cei 14 absolvenţii primei
generaţii, tot pe fondul crizei de cadre specializate din învăţământul preuniversitar
bihorean.
În alte domenii de activitate, altele decât asistenţa socială şi învăţământul religios
activează 2 dintre absolvenţi, iar despre o persoană nu avem date în legătură cu ruta ei
profesională.
Numărul mic de absolvenţi ai acestei specializări face ca procentul lor de
angajare în domeniu să fie destul de ridicat, mai ales în primele promoţii.

162
10 6 4 -
Total 20
Pentru absolvenţii din anul 1999, situaţia se prezintă astfel: 10 absolvenţi, ceea
ce reprezintă jumătate, profesează în domeniul asistenţei sociale, 6 absolvenţi ca
profesori de religie şi 4 în alte domenii. Şi această promoţie de absolvenţi a avut un
număr redus, cerinţa de specialişti pe piaţa muncii, la nivelul anului 1999 fiind destul de
mare, doar patru absolvenţi fiind absorbiţi în alte domenii.

3 9 3 3
Total 18
Pentru absolvenţii din anul 2000, situaţia se prezintă astfel: doar 3 absolvenţi
profesează în domeniul asistenţei sociale (mai puţin de ¼), 9 absolvenţi (jumătate din
numărul total) ca profesori de religie, 3 în alte domenii şi pentru 3 nu avem la dispoziţie
detalii privind ruta lor profesională. Gradul de absorbţie în asistenţa socială pentru
această promoţie este detul de scăzut. Marea lor majoritate au optat pentru posturi în
învăţământ deoarece au avut un acces mai facil la aceste posturi. Alţii s-au reorientat
profesional, fiind atraşi de salariile mai atractive decât cele din sectorul bugetar.

12 7 8 6
Total 33
În anul 2001 situaţia se prezintă astfel: 12 profesează în domeniul asistenţei

sociale, 7 ca profesori de religie, 8 în alte domenii şi pentru 6 nu avem la dispoziţie
detali privind ruta lor profesională. La fel ca în anul precedent gradul de absorbţie în
asistenţa socială pentru această promoţie este detul de scăzut. Marea lor majoritate au
optat pentru posturi în învăţământ şi alte domenii deoarece au avut un acces mai facil la
aceste posturi.
163

4 12 3 6
Total 25
În anul 2002 situaţia se prezintă astfel: doar 4 profesează în domeniul asistenţei

sociale, 12 ca profesori de religie, ceea ce reprezintă aproape jumătate dintre ei, 3 în alte
domenii şi pentru 6 nu deţinem date. Gradul ridicat de absolvenţi pentru care nu avem la
dispoziţie date, aproape ¼ se datorează faptului că mulţi dintre absolvenţi sunt din alte
judeţe ale ţării şi din Republica Moldova. Şi gradul de absorbţie în asistenţa socială
pentru această promoţie este detul de scăzut dar este mai ridicat decât în anii precedenţi.

7 4 10 1
Total 22
Pentru absolvenţii din anul 2003 situaţia se prezintă astfel: 7 profesează în

domeniul asistenţei sociale, 4 ca profesori de religie, 10 în alte domenii, ceea ce
reprezintă aproape jumătate dintre absolvenţi şi pentru 1 absolvent nu avem la dispoziţie
detali privind ruta lui profesională. Gradul de absorbţie în asistenţa socială pentru
această promoţie a crescut faţă de anii precedenţi, pe fondul dezvoltării serviciilor
sociale la nivelul judeţului şi a regândirii serviciilor publice din judeţ. Totuşi un număr
destul de însemnat au ales să lucreze în alte domenii, altele decât cele pentru care au fost
şcolarizaţi, ceea ce sugerează că salariile relativ scăzute din serviciile bugetare nu îi
atrege suficient pe absolvenţi.

- 3 5 7
Total 15
Pentru absolvenţii din anul 2004 situaţia se prezintă astfel: 3 absolvenţi sunt
încadraţi ca profesori de religie, 5 absolvenţi lucrează în alte domenii, iar pentru 7 nu
deţinem date. Un fapt interesant este că din această promoţie de absolvenţi nici unul nu
164
lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit. Probabil că acest fapt se datorează slabei
pregătiri în domeniu a acestei promoţii de absolvenţi. Pentru aproape jumătate nu avem
date despre ruta lor profesională deoarece nu au ţinut legătura nici cu Universitatea şi
nici cu alţi colegi, ceea ce ar putea sugera că s-au îndepărtat inclusiv de profesia pentru
care s-au pregătit.

1 4 4 1
Total 10
Pentru absolvenţii din anul 2005 situaţia se prezintă astfel: un singur absolvent
profesează în domeniul asistenţei sociale, 4 ca profesori de religie, 4 în alte domenii şi
pentru un absolvent nu avem la dispoziţie detalii privind ruta lui profesională. Gradul de
absorbţie în asistenţa socială pentru această promoţie este scăzut deoarece instituţiile
publice au recrutat personal dintre absolvenţii de monospecializare, mult mai bine
pregătiţi profesional şi mai motivaţi să se angajeze. După anul 2003 au absolvit asistenţi
sociali specializaţi la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, în profil de monospecializare
ceea ce a făcut să crească şi competitivitatea absolvenţilor pe piaţa muncii în domeniu.
Nici în învăţământul preuniversitar nu au fost angajaţi prea mulţi absolvenţi din această
profesie atât pe fondul saturaţiei pe piaţa muncii a profesorilor de religie cât şi datorită
faptului că au fost preferaţi, pentru angajare în învăţământ, absolvenţii specializării
Teologie Ortodoxă Didactică Litere.

4 3 8 -
Total 15
În anul 2006, 4 dintre absolvenţi au reuşit să se încadreze pe piaţa muncii în

domeniul lor de pregătire academică, 3 au ales să lucreze ca profesori de religie, 8 au
ales să lucreze în alte domenii, dintre care 2 sunt preoţi în parohii. Procentul care
165
lucrează în alte domenii este destul de ridicat, mai mult de jumătate, deoarece nu au mai
fost competitivi la angajare în instituţiile de asistenţă socială fiind sever concuraţi de
către absolvenţii specializării de asistenţă socială a Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane,
aceştia fiind mai bine pregătiţi şi mai motivaţi pentru ocuparea unui post în domeniul
asistenţei sociale.
Absolvenţi promoţiile 1998 - 2006

48 52 47 25
Total 172
Urmărind dinamica angajării absolvenţilor specializării Teologie

Ortodoxă – Asistenţă Socială ai Universităţii din Oradea, ca absolvenţi de dublă
specializare, se observă că cea mai mare parte a lor nu au ales sau nu au reuşit să se
încadreze în specialitatea pentru care au fost pregătiţi. Cea mai mare parte lucrează în
învăţământul preuniversitar sau în alte domenii de activitate. Aceste domenii de
activitate nu sunt deloc înrudite cu asistenţa socială.
Graficul cu situaţia absolvenţilor 1998 - 2006
166
Situaţia absolvenţilor de dublă specializare teologie ortodoxă – asistenţă socială,

pe perioada 1998 – 2006 se prezintă astfel: 28% lucrează în domeniul asistenţei sociale,
toţi în instituţiile de stat, 31% sunt profesori de religie, 1% sunt preoţi, pentru care
această specializare a fost un debuşeu de a studia teologia, ei fiind redistribuiţi după
admitere deoarece au avut medie de admitere mai mică, nefiind admişi la specializarea
Teologie Pastorală. Un procent destul de mare, de 26% nu lucrează în specializarea
pentru care au fost pregătiţi la nivel academic. Acest procent ridicat de neâncadrare în
domeniul pentru care s-au pregătit poate fi explicat prin: salariile mici din domeniul
bugetar; inexistenţa serviciilor sociale furnizate de către instituţii bisericeşti şi nu în
ultimul rând, slabei pregătiri în domeniul asistenţei sociale. Pentru 14% dintre
absolvenţi nu se cunosc date privind ruta lor profesională. Acest lucru se datorează
faptului că Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea nu a menţinut
legături cu foştii absolvenţi, neasumându-şi obligaţia instituţională în acest sens. Pe de
altă parte, mulţi dintre absolvenţi au provenit din alte judeţe şi din Republica Moldova,
ceea ce a îngreunat colectarea datelor în legătură cu situaţia lor.
Pentru a identifica problemele pe care le întâmpină absovenţii acestei specializări
care lucrează în asistenţă socială am organizat un focus – grup la care au participat 14
absolvenţi din promoţiile 1998 – 2006. Toţi participanţii au remarcat că nu au reuşit să
se angajeze, după absolvire, decât în instituţiile publice ale statului, ofertante de servicii
sociale, deoarece Biserica nu le-a oferit nici un singur post în domeniu.
„M-aş fi angajat într-un serviciu bisericesc dar nu am gasit nici unul. Când am
fost la episcopie să mă interesez dacă nu au cumva vreun post de asistent social mi s-a
spus că ei nu fac aşa ceva.”
Un alt aspect desprins din discuţiile cu absolvenţii participanţi la focus-grup a
fost faptul că au întâmpinat probleme serioase la locul de muncă, probleme datorate în
special programei analitice lacunare în domeniul asistenţei sociale, mai ales la
disciplinele de metode şi tehnici în asistenţă socială, practica de specialitate şi
disciplinele juridice.
„Am invăţat în cei patru ani de facutate cum să cântăm în Biserică dar nu am
avut la dispoziţie timp suficient pentru practica asistenţei sociale”.
167
În general, participanţii la focus-grup sunt satisfăcuţi de munca lor, sunt

mulţumiţi de locurile de muncă pe care le au în prezent. Nu sunt identificate cazuri de
absolvenţi care să îşi schimbe locul de muncă mai mult de o dată de la data absolvirii şi
a angajării.
Participanţii spun că sunt apreciaţi de către clienţi şi de către superiori pentru că
pun suflet în munca pe care o fac. Ei apreciază că teologia îi predispune la răbdare, la
compasiune, la empatie şi la disponibilitatea de a munci mai mult pentru salariile mai
mici din sectorul bugetar. La întrebarea: „vă gândiţi să vă schimbaţi locul de muncă în
perioada următoare?”, răspunsul a fost invariabil nu.
Un alt aspect desprins din discuţii este acela al adaptării programelor analitice
şi a disciplinelor de curs la cerinţele actuale ale domeniului asistenţei sociale.
Participanţii au opinat că este nevoie de specializare de tip masterat sau cursuri de
perfecţionare, deoarece simt că au lacune în exercitarea profesiunii.
În concluzie putem afirma că absolvenţii acestei specializări angajaţi în domeniul
asistenţei sociale lucrează doar în instituţiile de asistenţă socială de stat, unde sunt
apreciaţi şi unde au realizări bune, că o mare parte dintre absolvenţi nu lucrează în
domeniul pentru care au fost şcolarizaţi, de şcolarizarea lor nu beneficiază nici Biserica
şi nici statul care a investit în profesionalizarea lor.
CAP. 9. APECTE CONTEMPORANE ALE ASISTENŢEI SOCIALE

ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ. ASISTENŢA SOCIALĂ
BISERICEASCĂ ÎNTRE FILANTROPIE, VOLUNTARIAT,
INSUFICIENŢĂ FILANTROPICĂ, AMATORISM FILANTROPIC,
PARTICULARISM FILANTROPIC, PATERNALISM
FILANTROPIC ŞI SERVICII ORGANIZATE, SPECIALIZATE,
PROFESIONALIZATE ŞI PLANIFICATE.
Biserica Ortodoxă desfăşoară o bogată operă de caritate, dar care spre deosebire
de celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Primul aspect sub care se desfăşoară
această activitate este strâns legată de cultul divin public, de viaţa liturgică. Această
lucrare are la bază porunca evanghelică a iubirii aproapelui şi care şi-a găsit exprimarea
cea mai concretă sub forma milosteniei.
168
Cultivând ideea iubirii aproapelui, a solidarităţii cu cei aflaţi în nevoi şi în

suferinţe, dând expresie acestor simţăminte şi virtuţilor creştine în rugăciunile cultului
divin care are prin excelenţă un caracter comunitar, Biserica Ortodoxă a găsit şi
dezvoltat forme de manifestare a carităţii având strânsă legătură cu viaţa liturgică.
Biserica, ca şi orice altă instituţie din societate are un sistem administrativ-
organizatoric, propriu, separat de cel al celorlalte instituţii, dar în acelaşi timp conlucrează şi
are relaţie cu ele, contribuind astfel la bunul mers al societăţii, care cunoaşte şi îndeplineşte
legile şi normele statului „dând cezarului ce este al cezarului” ( Matei 19:31), făcându-se
prezentă în fiecare comunitate socială, prin organizarea credincioşilor săi într-o parohie
( Statutul de organizare şi funcţionare al BOR), având ca şi conducător spiritual pe preotul
paroh, care este reprezentantul de drept al episcopului din acel loc.
Sistemul de organizare al B.O.R. este structurat ierarhic în ordine descrescândă,
începând cu Patriarhia care este forul superior, urmând apoi calea ierarhică până la parohie,
care este unitatea administrativă de bază şi unde îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi
preoţi.
După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi
diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de problematică socială,
generate de transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală.
O dată cu apariţia acestor probleme sociale, într-o perioadă de tranziţie şi
reformă în toate domeniile de activitate, societatea se confruntă cu o serie de disfuncţii,
generate de starea generală de sărăcie existentă la nivel naţional.
Acest fapt face obiectul de lucru al unor instituţii ale statului, care au ca obiectiv
o cât mai bună ordine socială.
Biserica îşi oferă serviciile ei ca o alternativă la serviciile sociale
guvernamentale sau private, având o structură caracteristică proprie.
Obiectivele sistemului bisericesc de asistenţă socială sunt dintre cele mai
diverse. Ea şi-a fixat obiectivele în funcţie de problemele existente în societate, începând
cu organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivelul
comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate, aflate în situaţii de risc
social.
169
Schimbarea condiţiilor sociale şi economice în România a avut un profund impact şi

asupra sectorului nonguvernamental. Pentru a răspunde acestei provocări este necesară o
strategie care să sprijine organizaţiile nonguvernamentale să beneficieze de oportunităţile
care se ivesc ca urmare a acestor schimbări, în vederea dezvoltării durabile a acestui sector,
ca o alternativă viabilă pentru rezolvarea situaţiei sociale cu care se confruntă comunitatea
noastră. Această strategie va trebui să reconcilieze cerinţele economiei de piaţă cu drepturile
omului, cu strategia europeană de egalizare a şanselor şi combatere a sărăciei şi de
promovarea participării cetăţeanului la dezvoltarea propriei comunităţi. Ea va contribui la
crearea unui mediu propice pentru ca organizaţiile nonguvernamentale din domeniul social
să poată oferi alternative viabile, de durată şi angajate în derularea unor proiecte de reţea, în
complementaritate cu serviciile guvernamentale şi private, în mod holist, ceea ce conduce la
posibilitatea dezvoltării unor strategii unitare, desprinse din efortul comunitar comun tuturor
participanţilor implicaţi la viața acesteia.
Politica viitoare referitoare la organizaţiile nonguvernamentale din domeniul
social şi angajarea acestora la rezolvarea problemelor comunităţii, se va baza pe această
strategie care trebuie susţinută de o legislaţie adecvată.
Atunci când vorbim de sectorul nonguvernamental ne adresăm organizaţiilor care au
ca obiectiv general activităţi şi servicii sociale. De cele mai multe ori aceste organizaţii se
numesc fundaţii sau asociaţii. Dat fiind faptul că aceste denumiri au o arie de activitate mult
extinsă în societate, în diferite domenii considerăm că este necesar să dăm o definiţie clară a
asociaţiilor şi fundaţiilor cu caracter social şi să operăm o clasificare a acestora.
Pentru a defini asociaţiile şi fundaţiile, pentru a le evidenţia locul în cadrul
tipologiei existente de persoane juridice se ia drept criteriu scopul înfiinţări lor. Persoanele
juridice se pot clasifica din punct de vedere al naturii scopului în: persoane juridice cu scop
lucrativ (patrimonial, în această categorie intrând societăţile comerciale) şi persoane
juridice fără scop lucrativ (nepatrimonial adică organizaţiile non-profit). Din această ultimă
categorie fac parte toate organizaţiile înzestrate cu personalitate juridică ai căror membrii să
pună în comun, în mod statornic contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activitatea lor
pentru satisfacerea unui scop nepatrimonial, în acord cu interesele generale ale colectivităţii.
Scopul constituirii unei organizaţii non-profit trebuie să fie licit determinat şi să aibă un
anume caracter de permanenţă. Obiectul de activitate al unei organizaţii non-profit trebuie
170
să aibă întotdeauna un caracter ideal, el urmărind realizarea unor interese sociale, cel mai
adesea în chip altruist, fără a se aştepta o contraprestaţie din partea celor care beneficiază de
serviciile organizaţiei. Pentru lămurirea terminologiei, în cele ce urmează ne vom ocupa de
tratarea asociaţiilor şi fundaţiilor non-profit, care au în special ca obiect de activitate
domeniul social.
Sectorul privat – nonprofit – furnizor de servicii sociale. Serviciile de

asistenţă socială ale Bisericii ca parte a sectorului privat.
Apariţia sectorului nonprofit în spectrul social românesc nu mai reprezintă o
noutate, fiind ca o caracteristică a democraţiei cât şi o dezvoltare a societăţii civile,
aflându-se în plină expansiune.
Rolul principal al acestuia constă în oferirea de servicii alternative la acelea pe
care le oferă statul, dar mai există şi situaţii în care organizaţiile nonprofit devin
adevarate iniţiatoare, ce pot determina modificări ale politicilor pe care statul le
promovează faţă de anumite grupuri, minorităţi, probleme, nevoi sociale.
În mod tradiţional se consideră că statul bunăstării trebuie să îndeplinească unele
obiective precum: - producerea şi promovarea unor bunuri publice, cum ar fi apărare,
securitate, infrasructură, educaţie, cultură, ştiinţă
- protecţia sau securitatea socială a populaţiei care se află în dificultate, din
diferite motive, prin două componente diferite: asigurările sociale şi sistemul de
asistenţă socială
- dezvoltarea socială – reprezintă cel deal treilea obiectiv care se poate
realiza prin asigurarea unor condiţii importante pentru colectivitate (Zamfir, C; Zamfir,
E, Bucureşti; 1995, p. 12)
Evoluţia societăţii moderne a generat diversificarea problemelor, a nevoilor
sociale la care statul trebuia să găsească o soluţie, dar şi creşterea acestor probleme ca
număr.
Restrângerea responsabilităţii şi activităţii statului de la furnizarea şi finanţarea
serviciilor sociale publice la finanţarea exclusivă a acestor servicii a constituit o soluţie
de rezolvare a acestei situaţii, ajungându-se în situaţia în care, în unele cazuri, statul să
manifeste cerinţe exprese ca aceste servicii să fie furnizate de organizaţii nonoprofit.
171
Astfel, începând cu 1990 are loc o adevărată explozie a numărului organizaţiilor

nonprofit neguvernamentale care are scopul de a contribui la cristalizarea societăţii
civile.
În acest mod datorită incapacităţii statului de a furniza singur serviciile necesare
colectivităţii apare sectorul nonprofit, situat între sectorul public şi cel privat, fiind
denumit “sectorul independent sau cel de al treilea sector”.
Definirea şi specificul sectorului nonprofit

Datorită faptului că sectorul nonprofit a început să fie studiat de puţin timp există
o oarecare ambiguitate în definirea acestui sector.
Pe de-o parte, dificultatea definirii sectorului nonprofit constă în identificarea
acestuia cu ceea ce în mod tradiţional apare sub forma organizaţiilor filantropice,
caritabile sau revoluţionare.
În prezent, caracteristici precum voluntariatul sau filantropia nu mai constituie
indicatori definitorii pentru sectorul nonprofit deoarece numeroase organizaţii care, la
început erau apreciate ca voluntare folosesc forţă de muncă specializată.
Pe de altă parte, termenul de “nonprofit” nu are semnificaţia care s-ar putea
atribui în mod obişnuit, termenul de nonprofit nu se referă la lipsa profitului ci la
“constrângerea nondistribuţiei” câştigului sau profitului între membrii organizaţiei
(Vlăsceanu, M, Bucureşti; 1996, p.16).
Organizaţiile nonprofit există pentru a furniza anumite servicii sau pentru a
rezolva o problemă anume în timp ce organizatiile de afaceri pentru profit au ca
obiectiv declarat obtinerea profitului iar organizaţiile guvernamentale de a asigura şi
controla menţinerea ordinii si bunăstării sociale. (Carp,C., Bucuresti, 2004,p. 7)
Se poate spune că organizaţiile nonprofit sunt agenţi ai schimbării umane prin
ameliorarea confortului lor psihic sau fizic şi că obiectivul organizaţiilor constă în
realizarea „binelui social”.
Majoritatea definiţiilor date sectorului nonprofit sunt oferite, mai mult în termeni
negativi decât afirmativi, punând accent pe ceea ce nu este şi nu pe ceea ce este acest
sector.
172
Prin consens, o definiţie a sectorului nonprofit are în vedere un singur element şi

anume faptul că sectorul nonprofit nu este organizat pentru a produce profit şi nici ca o
entitate guvernamentală. (Carp,C., Bucuresti, 2004,p. 7)
Deoarece organizaţiile nonprofit nu fac parte nici din secorul public, nici din
sectorul privat, ele pot fi plasate între cele două sectoare, motiv pentru care mulţi autori
îl numesc “cel de-al treilea sector” sau “sectorul independent”.
Criteriul cel mai acceptat pentru definirea şi pentru diferenţierea unei organizaţii
nonprofit se referă la obiectivul sau misiunea sa. În acest mod, organizaţiile pentru profit
au ca şi scop producerea de bunuri pentru a obţine profituri, iar organizaţiile
guvernamentale au scopul de a asigura şi controla prin mecanisme specifice menţinerea
ordinii şi bunăstării sociale, în timp ce organizaţiile nonprofit există pentru a oferi
anumite servicii sau pentru a apăra o cauză anume.
Un alt mod de diferenţiere a sectorului nonprofit de sectorul public sau privat se
referă la evaluarea sarcinilor pe care fiecare dintre aceste sectoare le poate realiza cel
mai bine, accentul căzând pe obţinerea rezultatelor, respectiv pe calitatea rezultatelor.
Având în vedere principalele argumente care relevă specificitatea sectorului
nonprofit, acesta poate fi definit prin intermediul unor caracteristici.
Astfel termenul de organizaţii nonprofit: ”se referă la acele entităţi
nonguvernamentale, constituie din punct de vedere strucural - legal într-o formă
caritabilă sau nu pentru profit, al cărui scop principal este acela de furnizare a unor
servicii publice sau de apărare a unei cauze. Ele sunt organizaţii private, desemnate a
servi obiective publice, cavasi-publice.” ( Vlăsceanu, M., Bucureşti, 1996, p.19)
Sectorul nonprofit cuprinde spitale, clinici, instituţii de ocrotire a
sănătăţii, universităţi, şcoli, centre de instruire a tineretului şi a adulţilor, case de cultură,
muzee, instituţii ofertante de servivcii de asistenţă şi protecţie socială pentru diverse
grupuri de personae defavorizate.
Esenţial, sectorul nonprofit este definit ca ansamblul organizaţiilor şi instituţiilor
ce oferă servicii de instruire şi perfecţionare, servicii de protecţie şi asistenţă socială
având un caracter voluntar, neguvernamental, oferind servicii publice sau personale
diversificate, cu o respectare riguroasă a restricţiei nondistributivităţii profitului între
proprii membrii (Zamfir, C; Zamfir E, Bucureşti, 1995, p.83)
173
Deci se consideră a fi foarte importante pentru sectorul nonprofit: caracterul

nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea
restricţiei nondistributivităţii profitului între membrii organizaţiei, autoconducerea şi
implicarea parţială a voluntariatului persoanelor angajate sau associate.
1.2 Teorii ale apariţiei organizaţiilor nonguvernamentale

Apariţia, dezvoltarea şi funcţionarea sectorului privat nonprofit a dus la
promovarea câtorva teorii.
Prima teoriei care justifică apriţia şi rolul organizaţiilor nonprofit ca
producătoare particulare ale bunurilor publice a fost dezvoltată de B. Weisbrad (1974),
fiind cunoscută sub numele de teoria bunurilor publice.(vezi Vlasceanu,M.,”Sectorul
nonprofit”, Bucuresti,1996,p.39)
Aceasta se referă la capacitatea sectorului nonprofit de a răspunde unor cerinţe
nesatisfăcute de guvern prin furnizarea suplimentară a unor bunuri publice.
Varietatea sau diversitatea preferinţelor comunităţii reprezintă un factor
responsabil pentru gradul de deosebire a sectorului nonprofit din diferite ţării.
Încercarea de a explica rolul organizaţiilor nonprofit a condus la completarea
teoriei cererii suplimentare a bunurilor publice cu cea a cererii diversificate, care se
referă la satisfacerea cerinţelor de către guvern nu numai sub aspect cantitativ ci sub
aspect calitativ.
Mihaela Vlăsceanu în lucrarea ”Politici sociale. Romania in context european”
face referire la ceea ce spunea E. James (1987), care testând empiric teoria cererii
diversificate vorbeşte despre o nevoie de varietate sau de diversitate, care apare în
anumite condiţii şi anume atunci când populaţia este caracterizată prin:
- printr-o diferenţiere culturală;
- preferinţele sunt dispersate geografic, fiind cu greu satisfăcute de agenţiile
guvernamentale locale;
- constrângerea guvernului de a furniza un produs relativ uniform;
- imposibilitatea grupului cultural dominant de a-şi impune preferinţele asupra
celorlalţi, astfel încât alternativa producţiei private reprezintă o soluţie
acceptabilă.
174
Testarea empirică a teoriei cererii diversificate a demonstrat că responsabilitatea

pentru apariţia, dezvoltarea, mărimea sectorului nonprofit în foarte multe ţări sunt
avantajele oferite de organizaţiile nonprofit referitoare la varietate şi opţiune.
O altă teorie generală cu privire la apariţia şi expansiunea nonprofit este aceea
cunoscută sub numele “teoria contractului preventiv.” (Hanssman,1980) Aceasta
vizează un anume tip de eşec al pieţei şi reprezintă o situaţie în care cumpărătorii unor
bunuri publice nu sunt şi consumatorii lor. Organizaţiile oferă astfel prin contractele
preventive, posibilitatea de a beneficia de servicii de calitate, la preţuri mici,
posibilitatea de eşec a pieţei situându-se pe poziţii rezidualiste. (vezi Vlasceanu,M.,
Sectorul nonprofit, Bucuresti, 1996, p.40)
Mihaela Vlăsceacanu în lucrarea „Sectorul nonprofit” îl citeaza pe Lester
Salamon (1987) care, încercând să treacă de aceste două tipuri de explicaţii, dezvoltă o
altă teorie potrivit căreia sectorul nonprofit ar reprezenta “mecanismul preferat pentru
furnizarea bunurilor colectve”. Astfel, nu organizaţiile nonprofit ci guvernul reprezintă
instituţia rezindenţială a cărei necesitate este generată de eşecul sectorului voluntar.
Limitele sectorului nonprofit

Datorită faptului că intervenţia statului este justificată prin deficienţele sectorului
nonprofit este foarte important ca aceste limite, deficienţe să fie cunoscute.
Lester Salamon este cel care sintetizează cele mai importante limite ale
sectorului nonprofit: insuficienţa filantropică ; amatorismul filantropic ; particularismul
filantropic şi paternalismul filantropic. (vezi Zamfir, C; Zamfir, E, Bucureşti, 1995,
p.89)
a) Insuficienţa filantropică – are în vedere “incapacitatea organizaţiilor

voluntare de a găsi resursele necesare pentru a face faţă problemelor sociale cu care se
confruntă o societate industrială dezvoltată” (Zamfir, C; Zamfir, E, Bucureşti, 1995,
p.89-90)
Chiar dacă organizaţiile nonguvernamentale au la dispoziţie o varietate de surse
175
din care le vin venituri (donaţii, sponsorizări, vânzare de diferite bunuri sau servicii în
funcţie de profitul organizaţiei, subvenţii de la bugetul de stat sau local,etc.) acestea nu
sunt niciodată suficiente pentru a acoperi rezolvarea tuturor problemelor cu care se
confruntă societatea.
Acestea se datorează faptului că sectorul voluntar, spre deosebire de guvern nu
îşi constituie veniturile din taxe sau impozite impuse fiecărui cetăţean, pentru a-şi aduna
fondurile necesare pentru rezolvarea problemelor sociale existente.
Această incapacitate a sectorului nonprofit de a rezolva problemele sociale
majore se datorează şi fluctuaţiilor existente în dezvoltarea economică a unei ţări, astfel
în aceste perioade donaţiile şi alte surse de finanţare sunt restrânse.
Alături de aceste impedimente menţionate mai sus, care duc la insuficienţă
filantropică, această incapacitate a sectorului voluntar de a dobândi resursele necesare de
a face faţă problemelor cu care se confruntă socitatea poate fi determinată şi de (Zamfir,
C; Stoica, L, Bucureşti, 2006, p.224)
- disparităţile regionale şi pe medii ale distribuţiei ONG-urilor active – studiile
FDSC (2001) arată faptul că numai 15-17% din organizaţiile care funcţionează,
furnizează servicii sau desfăşoară activităţi şi în mediul rural iar în zona de sud-est
numărul ONG-urilor active este mult mai mic în comparaţie cu alte zone ale ţării. În
acest mod gradul de disparitate teritorială rămâne ridicat, ţinând cont de faptul că
furnizarea serviciilor dezvoltate de ONG-uri se suprapune disparităţilor teritoriale ale
ocupării cu servicii furnizate de instituţiile publice.
Se mai poate întâmpla ca în primă fază, în perioada transferului de servicii către
sectorul nonguvernamental, aceste servicii să fie furnizate şi de sectorul public, ceea ce
poate duce la supraincluziune sau excluziune din cauza desprinderii unor programe de la
un furnizor de mari dimensiuni către un număr mare de OMG-uri. Pe de altă parte,
datorită faptului că aria de obţinere a veniturilor este alta, de cele mai multe ori, decât
cea în care apare problemele, capacitatea organizaţiilor de a acoperii toate zonele este
restrânsă.
- dependenţa de finanţările externe – marea majoritate a organizaţiilor depind
de finanţări externe.
176
Un număr destul de mic din totalul organizaţiilor dezvoltă parteneriate cu

finanţatori externi care le acoperă o parte din cheltuielile curente. Din cauza că
majoritatea organizaţiilor depind de granturile externe, acestea sunt obligate să furnizeze
servicii sub forma proiectelor şi nu a programelor. Astfel, continuitatea organizaţiilor de
a furniza servicii devine dificilă după încetarea finanţării externe, acestea fiind cel mai
fecvent transferate către instituţiile publice sau menţinute în parteneriat cu autorităţile
locale, ori furnizorii publici de servicii.
Conform statisticilor, tendinţa sectorului nonguvernmantal constă în a dezvolta
noi servcii în parteneriat, fie cu o instituţie publică, fie cu o altă organizaţie
nonguvernamentală.
- suport redus de la bugetul de stat sau local – suportul oferit de stat
ONG-urilor are o pondere nesmnificativă în totalul fondurilor
utilizate de acestea, chiar dacă volumul granturilor externe destinat
serviciilor de asistenţă socială se diminuează de la an la an.
Finanţările în baza Legii nr.34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor
şi fundaţiilor române cu personalitate juridică ce înfiinţează şi administreză unităţi de
asistenţă socială sunt rar acordate de la bugetele locale, iar finanţele de la bugetul de stat
nu acoperă decât o mică parte din costuri.
Pe de altă parte prevederile Codului fiscal, (adică 2% din impozitul pe venit să
fie acordat unor organizaţii nonguvernamentale) nu au fost destul de promovate şi
încurajate de instituţiile publice, astfel fiind destul de greu ca acel procent să ajungă la
organizaţiile nonguvernamentale.
o condiţii restrictive de acces la finaţare – stabilitatea unei organizaţii
poate fii afectată de condiţiile restrictive de acordare a finanţatorilor.
De exemplu nu mai sunt permise recuperările de TVA decât de un
număr restrâns de finanţatori.
o nivel de profesionalizare redus şi probabilitate ridicată a resursei umane
– chiar dacă sectorul nonguvernamental înregistreză rate mai ridicate de
specialişti în comparaţie cu sistemul public, gradul de profesionalism
este unul modest, dublat de riscul ieşirii acestora din sistem.
177
Mobilitatea angajaţilor sau riscul ca aceştia să iasă din sistem se datorează

costurilor administrative şi de personal, drastic limitate de finanţator.
În general organizaţiile mici se confruntă cu lipsa de personal specializat.
- cadrul legislativ inadecvat şi promovarea insufinientă a actelor
normative elaborate – deşi în ultimii ani reglementarea normativă din domeniile
serviciilor sociale şi al protecţei categoriilor sociale aflate în dificultate a făcut
progrese, totuşi legislaţia din domeniul asistenţei sociale nu a beneficiat de
armonizări cu celelalte acte normative care pot interveni în reconstrucţia
instituţională.
Elaborarea unor acte normative în domeniul asistenţei sociale a început în forţă
în anul 2001, dar apoi acest process de elaborare a legislaţiei a pierdut coerenţa.
Specialiştii de la nivel judeţean cosideră că ar fi trebuit adoptată o legislaţie
secundară dar şi conexă, dar la nivel central sunt preluate acte normative de la ţări cu
experienţă în asistenţă socială.
Transferul serviciilor va presupune schimbarea unor acte normative, proces care
ar putea dura cel puţin până în anul 2008.
ONG-urile au propus câteva schimbări legislative, adică modificarea unor acte
normative care să garanteze creşterea suportului financiar din partea sectorului public:
o revizuirea legii sponsorizării, în sensul acordării unor facilităţi
concrete şi atractive sponsorilor;
o finanţarea de la bugetul de stat a sectorului nonguvernamental
(inclusiv alocarea unui buget minim fiecărui ONG);
o reducerea fiscalităţii pentru ONG-uri;
o reducerea birocraţiei pentru ONG-uri;
o îmbunătăţirea O.U.G nr 68/2003 şi simplificarea legislaţiei prin
creearea unui cod unic;
o îmbunătăţirea legislaţiei privind ONG-urile;
o instituirea obligaţiei angajării de personal de specialitate;
o acordarea unor spaţii din fondul public pentru desfăşurarea activităţii;
o elaborarea unor standarde de calitate pentru serviciile sociale;
178
o îmbunătăţirea cadrului legislative pentru facilitarea subcontractării

serviciilor sociale către ONG-uri;
o încurajarea prin lege a voluntariatului, prin instituirea unor facilităţi
pentru voluntari ;
o revizuirea legii pentru acordarea statutului de utilitate publică;
o reducerea fiscalităţii în cadrul angajaţilor din serviciile sociale;
o dezvoltarea reglementărilor legislative privind activităţile aducătoare
de venit;
o încurajarea concesionării serviciilor sociale către furnizori acreditaţi
(publici sau privaţi);
b) Amatorismul filantropic – este una dintre cele mai evidente limite ale
acestui model de asistenţă socială, practicat la nivel de comunitate.
Această limită este “determinată în mare parte de modul de abordare a
problemelor sărăciei” (Zamfir, C; Zamfir, E; Bucureşti, 1995, p.90)
Această limită este atribuită uneori ageţiilor voluntare datorită problemelor generate de
sărăcie şi modului de abordare a acestei probleme. Sărăcia duce la situaţii în care cei
aflaţi în situaţii de risc să recurgă la a beneficia şi accepta sprijinul sau a fi încredinţate
unor persoane bine intenţionate, dar care nu le oferă un ajutor profesionist, specializat.
Amatorismul filantropic este practicat de personae nespecializate, incompetente,
care nu au nici o legătură cu domeniul asistenţei sociale.
Din cauza faptului că în organizaţii există persoane nespecializate, incompetente sau
specializate parţial pentru activitatea pe care o desfăşoară, multe dintre problemele
comuntăţii şi, în special problemele grave pot rămâne nesoluţionate. Tot din cauza
acestui fapt, proiectele pe care le desfăşoară organizaţia pot rămâne nefinalizate, sau nu
îşi pot îndeplini în totalitate şi în conformitate cu standardele cerute, obiectivele
propuse.
179
Toate aceste probleme care, în fond sunt considerate a fi generate de sărăcie

duc, nu la realizarea bunăstării sociale ci la accentuarea problemelor existente în
comunitate.
De aceea este normală instituirea obligaţiei angajării de personal de specialitate,
şi este firesc ca serviciile de asistenţă socială de stat sau private să fie coordonate de
specialişti.
c) Particularismul filantropic – “se referă la tendinţa organizaţiilor voluntare
şi a donatorilor acestora de a furniza sevicii sociale anumitor grupuri sau
subgrupuri ale populaţiei” (Zamfir, C; Zamfir, E; Bucureşti, 1995, p. 90).
Pentru a evidentia particularismul filantropic se impune o definire a termenului
de filantropie.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane, unde se regăseşte o definiţie
generală a termenului, care nu acoperă în întregime sensul lui social, cuvântul filantropie
este înţeles prin ”iubirea faţă de oameni” sau, într-o accepţiune mai largă se defineşte
ca „fapta de caritate, binefacere în folosul oamenilor săraci sau neajutoraţi şi al
asezămintelor de binefacere”
Acest particularism filantropic poate fi considerat o caracteristică pozitivă a
organizaţiilor voluntare atâta timp cât furnizează serviciile sociale diferitelor subgrupuri
(etnice, religioase, de interes, etc.). Particularismul se referă la selectarea riguroasă atât a
problemelor cât şi a grupurilor care urmează să beneficieze de servicii pentru rezolvarea
problemelor. Această situaţie a organizaţiilor voluntare de supraspecializare şi faptul că
furnizează doar anumite servicii pentru un anume grup, respectiv o anumită problemă a
condus la o serie de critici cu privire la rezolvarea problemelor societăţii.
Un exemplu care poate reflecta această situaţie poate face referire la faptul că
există organizaţii nonprofit, care reprezintă anumite grupuri (în general religioase), care
chiar dacă nu recunosc acest fapt, furnizează servicii doar acelor persoane care fac parte
din grupul respectiv, astfel atingerea bunăstării celor cu probleme sociale depinde de
apartenenţa la acel grup religios.
Se poate ajunge uneori până la situaţia în care unele grupuri sau categorii de
clienţi sunt private de serviciile de asistenţă socială, iar alte grupuri să beneficieze de
servicii duble, atât din partea statului, cât şi din cea a comunităţii. Pe de altă parte se
180
poate întâmpla ca problemele grave şi cazurile dificile să rămână nerezolvate sau să

rămână în seama instituţiilor publice.
Prin urmare, acest particularism poate conduce la nerezolvarea unor probleme
importante ale comunităţii, dar poate afecta şi modul de folosire a resurselor.
d) Paternalismul filantropic – “implică posibilitatea celor ce dispun de
majoritatea resurselor de a influenţa modul de definire a necesităţilor întregii
comunităţi”. (Zamfir, C; Zamfir, E; Bucureşti, 1995, p. 90). Adică se referă
la faptul că sectorul privat poate, într-o oarecare măsură să hotărească sigur
ceea ce trebuie să facă şi cine sunt cei care urmează să beneficieze de
serviciile sale, iar de cele mai multe ori, criteriile de selecţie a beneficiarilor
sunt subiective.
Astfel, actorii care reprezintă organizaţiile nonprofit pot furniza servicii după
anumite criterii şi anume ţinând cont de religie, etnie, clasa socială etc.
În această situaţie se poate ajunge la promovarea şi furnizarea unor servicii
considerate a fi importante de liderii comunităţii, în detrimentul altor servicii, care ar
duce la rezolvarea problemelor celor aflaţi în situaţii de risc.
Aceste deficienţe, limite ale sectorului voluntar nu duc la diminuarea virtuţilor
sale sau a responsabilităţii ce şi-o poate asuma în rezolvarea unor probleme sociale, ci
pot fi considerate de fapt virtuţi ale sectorului guvernamental şi invers.
Aceste neajunsuri ale sectorului nonprofit pot fi rezolvate. Printre altele, soluţia
poate presupune o strânsă colaborare între stat şi sectorul privat, însă această relaţie de
parteneriat trebuie reglementată de legi clare şi adecvate, după cum şi sectorul nonprofit
are nevoie de acelaşi intervenţii pentru a-şi diminua neajunsurile.
Prin urmare, ONG-urile care furnizează servicii sociale, cu implicarea
asistentului social ca o condiţie a acreditării lor pot şi trebuie să devină un partener
serios al statului în furnizarea unor servicii sociale.
Asociaţiile şi fundaţiile particulare sau neguvernamentale cu profil de asistenţă
socială au un rol deosebit de important în rezolvarea multiplelor cazuri de impas social care
se pot întâlni oricând într-o societate. Aceste organizaţii îşi stabilesc în prealabil, prin
statutul de funcţionare, obiectivele de activitate (ex. protecţia copilului, persoane cu
handicap, persoane vârstnice, grupuri vulnerabile şi marginale, etc.) care se desfăşoară la un
181
anumit moment dat, într-o comunitate, venind în sprijinul acesteia şi contribuind la

completarea serviciile guvernamentale.
Limitele sectorului neguvernamental şunt însuşite şi de către serviciile de
asistenţă socială oferite de către Biserică.
În concluzie, se poate spune că organizaţiile nonprofit şi-au însuşit o oarecare
experienţă, care nu poate fi neglijată, nu doar în furnizarea de servicii sociale celor aflaţi
în situaţii de risc ci şi în atragerea atenţiei opiniei publice asupra problemelor, nevoilor
sociale, în promovarea unor iniţiative privind politicile sociale şi mobilizarea
comunităţilor. Astfel, se poate afirma că organizaţiile nonguvernamentale au parcurs
drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflaţi în nevoie la actori responsabili pentru
schimbarea socială.
Din cadrul acestor organizaţii fac parte şi asociaţiile şi fundaţiile cu caracter religios
care funcţionează sub oblăduirea Bisericii. Acestea au un rol important în ceea ce priveşte
activitatea misionar-socială a Bisericii şi prin care se derulează diverse proiecte care vizează
problemele de ordin social, care apar la un moment dar într-o comunitate religioasă şi nu
numai.
Din cercetarea întreprinsă şi prezentată în capitolul următor putem afirma că
serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, în acest moment se confruntă cu limitele
prezentate în acest capitol. Asistenţa socială şi organizaţiile furnizoare de servicii sociale
patronate de către Biserica Ortodoxă Română se confruntă, ca majoritatea ONG-urilor din
România, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Insuficienţa filantropică este
prezentă în asistenţa socială bisericească, cercetarea din capitolul următor pune în evidenţă
lipsa resurselor la nivelul comunităţilor religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente,
dezirabile şi de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limită a asistenţei
sociale bisericeşti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostinţele şi pregătirea de
specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic
poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericeşti dar nu atât de frecvent ca celălalte
limite, deoarece oricum serviciile oferite sunt puţine şi nu se face discriminare pe criterii de
apartenenţă la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în asistenţa
socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului serviciilor
oferite, fără să se ţină cont de alţi actori sociali şi de necesitatea şi dezirabilitatea acestor
182
tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în standardele

de organizare şi de calitate a acestor servicii. Toate limitele menţionate pot fi depăşite
printr-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce le deserveşte.
Cap. 10. ROLUL BISERICII IN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR

SOCIALE ALE COMUNITĂŢII. ANCHETĂ SOCIOLOGICĂ ÎN
RÂNDUL PREOŢILOR EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A
ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI.
Pentru a identifica problemele existente în comunităţile parohiale dar şi rolul

Bisericii în soluţionarea problemelor sociale ale comunităţilor am întreprins o anchetă
sociologică în rândul preoţilor din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi
Sălajului.
OBIECTIVE:
Cercetarea întreprinsă a urmărit următoarele obiective:
 Gradul de cunoaştere de către preoţi a problemelor cu care se confruntă parohiile
ca şi comunitate;
183
 Tipul problemelor care sunt soluţionate în comunitate de către preoţii parohi;

 Dificultăţile cu care se confruntă preoţii în soluţionarea problemelor sociale;
 Nevoia de informare a preoţilor în legătură cu sursele de finanţare a programelor
sociale şi cu modalităţile de accesare a fondurilor necesare;
 Cunoaşterea gradului de satisfacţie a preoţilor în legătură cu activităţile sociale
desfăşurate ca un indicator al dorinţei de adaptare la nivelul şi contextul de
dezvoltare al vieţii sociale.
IPOTEZE:
1. Preoţii vor cunoaşte problemele sociale cu care se confruntă enoriaşii din
comunitate;
2. Tipul de probleme identificate de preoţi vor fi diferenţiate pe medii de rezidenţă
( rural – urban )
3. Preoţii îşi vor asuma, în special, statutul de educator, de consilier spiritual în
comunitate, considerând că alţi factori au datoria să se implice în soluţionarea
problemelor sociale din comunitate;
4. O cauză frecvent invocată de preoţi în soluţionarea problemelor comunităţii va fi
lipsa resurselor financiare;
5. Preoţii nu fac eforturi pentru crearea de parteneriate necesare soluţionării
problemelor comunităţii;
6. Preoţii au puţine informaţii privind posibilităţile de accesare a fondurilor
necesare soluţionării problemelor comunităţii prin întocmirea de proiecte;
7. Preoţii din mediul rural nu dispun de sprijin specializat în domeniul asistenţei
sociale;
8. Strategiile de dezvoltare comunitară ale parohiilor nu se adaptează schimbării
sociale, în sensul că majoritatea preoţilor se limitează la acordarea de sfaturi şi a
unor ajutoare ocazionale persoanelor aflate în dificultate;
9. Intervenţia în domeniul social a preoţilor nu depăşeşte faza amatorismului şi
insuficienţei filantropice.
ASPECTE METODOLOGICE
Metoda abordată în cadrul acestei lucrări este ancheta sociologică. Instrumentul
utilizat este chestionarul. Ancheta s-a desfăşurat în perioada 10-18 mai 2007 şi a cuprins
184
536 de subiecţi, preoţii din parohiile din Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei,
Bihorului şi Sălajului, intenţia fiind de cercetare exhaustivă.
1. Descrierea populaţiei cercetate:

Parohiile cuprinse în cercetare sunt organizate în şase Protopopiate: Oradea,
Beiuş, Marghita, Zalău, Jibou, Şimleu, Tinca. Chestionarele au fost aplicate în cadrul
conferinţelor preoţeşti, gradul de cuprindere a subiecţilor investigaţi este foarte mare,
absentând doar câţiva preoţi. Distribuţia subiecţilor pe protopopiate se prezintă astfel:
Tabel 1. Distribuţia subiecţilor pe cele şase protopopiate
Nr. cazuri Procent

Oradea 121 22.6
Beiuş 103 19.2
Marghita 63 11.8
Zalău 75 14.0
Jibou 61 11.4
Şimleu 57 10.6
Tinca 56 10.4
Total 536 100.0
Majoritatea parohiilor din care fac parte preoţii se află în comune sau sate
(83,1%-441 de cazuri), din Oradea sunt 11,9% (63 de cazuri), iar din oraşe mici sunt
5,1% - 27 de cazuri.
Tipul de localitate în care se află parohia:
oras mare, 11.9%
sat/comuna, 83.1% oras mic, 5.1%
Fig. 1. Tipul localităţii

Preoţii parohi cuprinşi în cercetare sunt dispuşi pe categorii de vîrstă conform
fig. 2. Cei mai mulţi dintre respondeţi ( 40,93%) sunt înscrişi pe categoria de vârstă între
185
46 şi 60 de ani. Al doilea palier cu un procent de 35,33% este deţinut de categoria de

vîrstă 30 - 45 de ani. Sub 30 de ani sunt un procent de 19,50% iar peste 60 de ani doar
4,25% dintre respondenţi.
Categoriile de vârstă ale preoţilor

40.93
35.33
19.50
4.25
sub 30 de ani intre 30 si 45 de ani intre 46 si 60 de ani peste 60 de ani
Fig. 2. Categoriile de vârstă ale preoţilor
Marea majoritate a preoţilor care au răspuns la chestionar au studii superioare, 83,2%

absolvind studii de licenţă în domeniul Teologie Pastorală. Nivelul de instrucţie al
preoţilor este ridicat, dar marea lor majoritate au doar o formaţie teologică, foarte puţini
fiind cei care au şi o formaţie socială. Au absolvit studii de masterat un procent de 7,5%
dintre preoţii din parohii. Din procentul de 7,5% de absolvenţi de studii de masterat,
doar câţiva preoţi au absolvit masteratul de Spiritualitate şi Consilere Pastorală, masterat
care îi poate specializa în munca socială. O mică parte dintre cei chestionaţi au şi studii
doctorale. Cu studii medii sunt 8,8% dintre respondenţi, şi acestea sunt tot în domeniul
teologic, aceştia fiind absolvenţi ai Seminarului Teologic.
186
Nivelul de instrucţie al preoţilor

doctorat 0.6
masterat 7.5
studii superioare 83.2
studii medii 8.8
Fig.3 . Nivelul de intrucţie a preoţilor

În ceea priveşte dispunerea în funcţie de locaţie urban – rural, nivelul de
instrucţie este asemănător, evidenţiindu-se diferenţe la categoriile studii medii, mai
mulţi preoţii cu studii medii fiind în mediul rural, şi la categoria masterat unde sunt mai
mulţi absolvenţi de masterat în mediul urban. Studiile doctorale la preoţii din parohii
sunt prezente doar în cazul celor din mediul urban. Preoţii cu studii superioare sunt
egali dispuşi ca procentaj atât în mediul urban cât şi în mediul rural.
Nivel de instrucţie
-în funcţie de locaţia parohiei-
urban rural
83.0
83.0
10.0
3.4 6.5
12.5 1.1
0.5
studii medii studii masterat doctorat
superioare
Fig. 4. Nivelul de intrucţie a preoţilor, dispunere urban - rural
2. Problemele sociale ale comunităţilor

Majoritatea preoţilor din cadrul parohiilor cunosc problemele sociale ale
comunităţii în care se află parohia. Aceasta reprezintă un prim pas în angajarea Bisericii
pentru rezolvarea problemelor cetăţenilor. Rolul principal al preotului este cel de
sfătuitor, iar acest rol presupune cunoaşterea dificultăţilor pe care le întâmpină
187
credincioşii. Astfel preoţii cunosc marea majoritate a problemelor persoanelor care

frecventează Biserica, şi mai puţin a cetăţenilor care nu participă la slujbe sau aparţin
unui alt cult religios. Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că problemele
identificate de către preoţi reprezintă problemele credincioşilor din parohiile din judeţ,
existând posibilitatea ca acestea să nu reprezinte totalitatea problemelor cu care se
confruntă întreaga comunitate.
În ce măsură consideraţi că aveţi cunoştinţă de problemele

cu care se confruntă enoriaşii din parohia dvs.?
70.00 66.22
60.00
50.00
40.00
30.00
25.43
20.00
10.00 8.35
0.00
cunosc o parte a problemelor lor cunosc majoritatea problemelor lor cunosc toate problemele
Fig. 5. Cunoaşterea problemelor sociale

Principalele probleme ale comunităţii din care fac parte parohiile sunt oferta de
locuri de muncă, sărăcia, lipsa banilor. Trebuie menţionat faptul că majoritatea
comunităţilor au o populaţie îmbătrânită, datorită migraţiei tinerilor la oraş, a scăderii
natalităţii, astfel majoritatea problemelor identificare sunt strâns legate de acest
fenomen. Comunităţile în care activează preoţii sunt comunităţi sărace, infrastructura nu
este dezvoltată, nu există canalizare, apă curentă, drumul de acces este neasfaltat, nu
există cabinete medicale şi şcoli. Alte probleme ale comunităţilor identificate de către
preoţi sunt: agricultura deficitară, lipsa unui cămin cultural, lisa unei cantine sociale,
lipsa unui spaţiu verde pentru recreere, curăţenia şi igiena, lipsa unor utilităţi precum
telefonul public, etc.
188
Datorită faptului că întrebarea formulată a fost de tip deschis (cu răspuns liber),
numeroşi preoţi au enumerat probleme precum conflictele cu greco-catolicii sau cu alte
secte, numărul mic de credincioşi, biserica în construcţie, necredinţa etc., probleme care
afectează în principal Biserica şi nu în mod direct cetăţenii comunităţii. Putem afirma
astfel că preoţii acordă o importanţă deosebită rolului pe care îl are biserica în
comunitate, şi implicit în soluţionarea problemelor ei.
Care sunt principalele probleme cu care se confruntă

credincioşii din parohia dvs.?
- întrebare deschisă -
lipsa locurilor de munca 18.3

saracia 15.4
alte probleme 13.9
persoanele varstnice, imbatranirea populatiei 11.7
probleme financiare, lipsa banilor, venituri/pensii mici 10.5
asistenta medicala, lipsa cabinetelor medicale,
10.3
medicamente
apa curenta 4.3
educatia, lipsa scolilor, cadre didactice 3.1
lipsa mijloacelor de transport 3.0
starea drumurilor, accesul 2.6
starea de sanatate 1.8
canalizarea 1.5
asistenta sociala, ajutorul social, programele sociale 1.4
izolarea, singuratatea, marginalizarea 1.1
consumul de alcool 1.1
0.0 2.0 4.0 6.0 8.0 10.0 12.0 14.0 16.0 18.0 20.0
Fig. 6. Problemele sociale ale comunităţii - întrebare deschisă

În funcţie de locaţie: urban – rural, problemele sociale din parohii cunosc
diferenţe semnificative doar în ceea ce priveşte sărăcia, asistenţa medicală, îmbătrânirea
populaţiei, lipsa mijloacelor de transport, apa curentă şi canalizarea . Sărăcia este
percepută de către preoţi ca fiind mai mare în mediul urban decât în cel rural. Aceasta şi
datorită faptului că în mediul rural se produc în gospodăria proprie o mare parte a celor
necesare traiului de zi cu zi. Asistenţa medicală este deficitară în mediul rural faţă de cel
urban, îm mediul urban este considerată ca fiind o problemă pentru 2,1% din respondeţi
în timp ce în mediul rural asistenţa medicală este considerată o problemă pentru 11,7%,
pe fondul lipsei cabinetelor medicale sau a utilării acestora sub standardele minime
189
medicale şi chiar a lipsei personalului medical din comunitate. Diferenţe sunt constatate
şi în ceea ce priveşte apa curentă şi canalizarea, fiind considerate mai problematice îm
mediul rural.
Îmbătrânirea populaţiei şi persoanele vârstnice este considerată ca o mai mare
problemă în mediul rural decît în cel urban. Populaţia comunităţilor parohiale este una
îmbătrânită în care sunt resimţite acut problemele legate de lipsa serviciilor medicale sau
servicii medicale insuficiente şi a serviciilor sociale specializate pentru vârstnici.
O problemă importantă semnalată de către preoţi este cea a lispei mijloacelor de
transport din mediul rural, această problemă fiind expusă de către 3,6% dintre
respondenţi.
Probleme sociale în funcţie de locaţia Parohiei

urban rural
alte probleme 21.2 12.0
izolarea, singuratatea, marginalizarea1.8 1.1
consumul de alcool 2.3 0.9
starea de sanatate 2.61.6
lipsa locurilor de munca 19.4 18.1
persoanele varstnice, imbatranirea populatiei 9.6 12.5
educatia, lipsa scolilor, cadre didactice 3.7 3.0
probleme financiare, lipsa banilor, venituri/pensii mici 10.5 10.5
canalizarea0.8
1.6
apa curenta0.94.9
lipsa mijloacelor de transport 3.60.0
starea drumurilor, accesul1.52.8
asistenta sociala, ajutorul social, programele sociale1.8 1.4
asistenta medicala, lipsa cabinetelor medicale, medicamente 2.1 11.7
saracia 21.9 14.2
Fig. 7. Problemele sociale ale comunităţii - întrebare deschisă
La întrebarea închisă referitoare la gravitatea problemelor sociale cu care se

confruntă comunitatea, au fost identificate în principal aceleaşi probleme ca cele din
răspunsurile la întrebarea deschisă. Majoritatea dintre preoţi (76,6%) consideră că lipsa
canalizării reprezintă o problema gravă a comunităţii. Alte probleme grave sunt lipsa
190
locurilor de muncă, populaţia vârstnică, lipsa banilor, lipsa anumitor utilităţi şi servicii.
În ceea ce priveşte rezolvarea problemelor cetăţenilor, 50,6% dintre preoţi consideră că
aceasta reprezintă o problemă gravă în comunitate.
Preoţii din parohii nu se confruntă cu probleme precum oameni fără locuinţe,
violenţa în familie, infracţionalitatea şi delincvenţa, acestea fiind considerate de către
majoritatea probleme nu prea grave.
Cât de grave credeţi că sunt în parohia dvs. problemele legate de:

foarte grave, destul de grave deloc grave, nu prea grave
canalizare 76.6 23.4

ocuparea fortei de munca/somaj 69.1 30.9
persoane varstnice 66.6 33.4
saracia 62.6 37.4
starea drumurilor 57.9 42.1
salubrizare 57.1 42.9
asigurarea locuintelor 53.7 46.3
rezolvarea problemelor cetatenilor 50.6 49.4
curatenia localitatii 48.2 51.8
consum abuziv de alcool 46.8 53.2
asigurarea apei in gospodarie 42.8 57.2
starea de sanatate a populatiei 42.2 57.8
transportul in comun 37.4 62.6
asigurarea incalzirii 37.2 62.8
coruptie 34.3 65.7
educarea copiilor si tinerilor 32.0 68.0
familii dezorganizate 23.9 76.1
familii cu multi copii 23.3 76.7
persoane cu handicap 21.8 78.2
iluminatul strazilor 20.9 79.1
delincventa juvenila 14.8 85.2
criminalitate, infractionalitate 14.5 85.5
violenta in familie 13.6 86.4
oameni fara adapost 8.6 91.4
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
Fig. 8. Probleme sociale ale comunităţii
Din cauza faptului că multe dintre parohii se confruntă cu probleme legate de

minoritatea rromă, am considerat că este util să aloc o parte specială acestei categorii de
populaţie. Pentru că problemele rromilor sunt specifice şi pentru a nu vicia rezultatele
cercetării am decis să introduc în chestionar intrebări separate pentru populaţia de rromi
191
din parohie, aceasta pentru a nu maximixa unele probleme cum ar fi sărăcia, lipsa
actelor, lipsa apei etc, pentru întreaga comunitate investigată. Acolo unde rromii trăiesc
în colonii, izolaţi de restul comunităţii preoţii au fost rugaţi să identifice problemele
speciale ale acestei categorii de populaţie. Din răspunsurile preoţilor a reieşit faptul că
38, 6 % dintre rromii din comunităţile parohiale trăiesc izolaţi de restul populaţiei în
colonii, iar 61,4% dintre rromii din parohii trăiesc amestecaţi în comunităţile parohiale.
Preoţii apreciază că la nivelul parohiilor populaţia de rromi este în medie în procent de
8,5 %. Există şi comunităţi parohiale în care procentul maxim al populaţiei de rromi
este de 80%. Datele de la recensământul din 18 martie 2002 arătau că la nivelul
judeţului Bihor populaţia de rromi este de 5%, dar este de notorietate faptul ca mulţi
dintre rromi s-au declarat ca fiind de o altă etnie nu cea rromă.
Problemele sociale identificate de către preoţii parohi pentru populaţia de rromi
care locuiesc izolaţi de restul comunităţii în colonii sunt în principal cele legate de
sărăcie, lipsa locurilor de muncă, educaţia, caliatea slabă a locuirii, lipsa utilităţilor,
delincvenţa, alcoolismul, lipsa documentelor de identitate, concubinajul şi integrarea
socială. Deşi în mediul rural preoţii apreciază că lipsa asistenţei medicale este o
problemă importantă, cînd vine vorba despre rromi doar 1,7% dintre respondenţi
apreciază că asistenţa medicală este o problemă pentru populaţia de rromi din
comunitate. La fel se întâmplă şi în ceea ce priveşte aprecierea faţă de infrastructură şi
drumuri de acces.
192
Problemele rromilor care locuiesc în colonie

saracia 27.7
lipsa locurilor de munca 16.0
educatia 11.3
locuinta, utilitatile 11.0
delincventa, alcoolismul 10.1
alte probleme 7.1
lipsa actelor 5.2
concubinaj 4.3
integrarea sociala 2.9
indiferenta, mentalitatea 2.0
asistenta medicala 1.7
infrastructura, drum de acces 0.6
Fig. 9. Probleme sociale ale rromilor care locuiesc în colonie
În ceea ce priveşte rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale

ale comunităţii, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluţionarea
problemelor. 98,1% din preoţi au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în
domeniul social.
Cât de mult consideraţi că trebuie să se implice preotul

paroh în rezolvarea problemelor sociale ale parohiei?
trebuie sa se implice in
19.2
totalitate
trebuie sa se implice in
55.7
majoritatea problemelor
sa se implice doar in
23.9
unele probleme
nu trebuie sa se implice
in rezolvarea problemelor 1.1
comunitat
0.0 10.0 20.0 30.0 40.0 50.0 60.0
Fig. 10. Gradul de implicare al preotului în rezolvarea problemelor sociale
193
Credeţi că parohia trebuie să aibă un rol activ în rezolvarea

problemelor comunităţii?
nu, 1.9%
da, 98.1%
Fig.11. Rolul activ al parohiei în rezolvarea problemelor
Preoţii declară că trebuie să se implice în majoritatea problemelor, dar gradul de

implicare este diferit în funcţie de domeniul în care este semnalată problema. Astfel,
rolul principal al parohiei este în domeniul educaţiei şi ajutorul persoanelor aflate în
dificultate, şi mai puţin în oferta de locuri de muncă şi asigurarea medicală a cetăţenilor.
Acestea din urmă presupun implicarea anumitor agenţi pentru soluţionarea problemelor,
precum cadrele medicale sau anumiţi agenţi economici.
De asemenea trebuie subliniat faptul că procentele obţinute pentru o implicare în
mică măsură sau deloc sunt mai mari decât cele pentru o implicare în totalitate pentru
majoritatea problemelor sociale din listă. Cu toate că la întrebarea generală referitoare la
gradul de implicare al parohiei în rezolvarea problemelor sociale majoritatea preoţilor
declară că aceasta trebuie să se implice în totalitate, în cazul problemelor concrete
această atitudine se schimbă. Această proiectare explică percepţia preoţilor asupra
rolului pe care îl are biserica în societate. Parohia are un rol activ în comunitate şi
teoretic ea trebuie să rezolve problemele sociale ale cetăţenilor, dar, din anumite motive,
în cazul unor probleme concerte, parohia nu mai deţine un rol central în soluţionarea lor.
Motivele pentru care se produce această schimbare de atitudine pot fi: lipsa resurselor
necesare rezolvării respectivelor probleme sau lipsa unei pregătiri de specialitate a
preoţilor în rezolvarea problemelor concrete.
194
În ce măsură credeţi că se poate implica parohia dvs. în

următoarele probleme?
deloc, in mica masura in totalitate, in mare masura
educatia copiilor si tinerilor 32.9 67.1
familii dezorganizate 45.1 54.9
familii cu mai multi copii 50.4 49.6

rezolvarea problemelor
51.0 49.0
cetatenilor
persoane varstnice 55.0 45.0
violenta in familie 59.0 41.0
onsum abuziv de alcool 60.5 39.5
delincventa juvenila 66.5 33.5
criminalitate/infractionalitate 66.7 33.3
persoane cu handicap 74.7 25.3
saracie 78.0 22.0

starea de sanatate a
80.7 19.3
populatiei
oameni fara adapost 83.3 16.7
asigurarea de locuri de
90.1 9.9
munca
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
Fig. 12. Implicarea parohiei în rezolvarea diferitelor probleme sociale
Cu toate că rolul Bisericii în domeniul social este apreciat de către preoţi ca fiind
unul activ, ei fiind agenţi direct implicaţi în soluţionarea problemelor sociale ale
comunităţii, puţine parohii dispun de resursele necesare acestei activităţi. Parohiile, fie
nu dispun de aceste resurse, fie resursele nu sunt suficiente. Luând în considerare faptul
că problemele sociale cu care se confruntă comunităţile, precum sărăcia, lipsa
mijloacelor de transport sau lipsa cabinetelor medicale, necesită investiţia a numeroase
resurse, atât resurse financiare, cât şi materiale şi umane, este dificil pentru o parohie
care nu dispune de aceste resurse să se implice activ în soluţionarea acestor
deficienţelor. În acest scop este necesară stabilirea unor colaborări sau parteneriate între
parohie şi instituţiile care dispun de resursele necesare pentru rezolvarea problemelor.
După cum se poate observa aceste colaborări sunt foarte rare.
195
Consideraţi că parohia dispune de resursele necesare rezolvării

problemelor sociale ale comunităţii din care face parte?
dispune de toate
resursele
necesare,
1.6%
nu are deloc
resursele
necesare, 48.8%
are resurse dar
nu suficiente,
49.6%
Fig. 13. Disponibilitatea resurselor necesare rezolvării problemelor sociale
Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu

sunt valorificate în activităţile sociale, 50% dintre preoţii parohi declară că Parohia nu
dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceştia consideră că Biserica nu are resurse
nefructificate.
În principal resursele care nu sunt fructificate în activitatea socială se referă la
resursele umane şi resursele materiale, precum clădiri sau terenuri. Se poate observa în
graficul de mai jos că Biserica dispune de importante resurse umane, resurse care nu
sunt valorificate în activitatea socială. Biserica este unul din acorii comunitari care are
capacitatea de a coagula şi fructifica resursele umane, sondajele de opinie acordând
bisericii cea mai mare încredere a populaţiei. Faptul că Biserica nu dispune de resurse
financiare şi materiale ar putea fi cauza pentru care resursele umane nu sunt implicate în
activitatea socială. Un alt aspect care ţine de nefructificarea corespunzătoare a resurselor
umane din comunitate este cel legat de lipsa de pregătire în acest domeniu a preoţilor.
Modificarea curriculei universitare în ultimii ani la specializarea Teologie Pastorală a
dus la scoaterea din planul de învăţământ a disciplinelor psiho-sociale, preoţii tineri nu
au cunoştinţele teoretice necesare în acest domeniu, iar cei cu vechime nu au
disponibilitate pentru a se adapta schimbărilor sociale.
În ceea ce priveşte procentul mare de clădiri şi terenuri pe care le deţine Parohia,
acestea sunt resurse care fac obiectul unor litigii. Una dintre dificultăţile cu care se
confruntă Parohiile o reprezintă procesele pentru retrocedarea terenurilor şi a clădirilor.
Cu toate că aceste procese nu sunt încă soluţionate, preoţii consideră că aceste resurse le
aparţin, dar nu sunt fructificate în activitatea socială a Parohiei.
196
Ce resurse credeţi că are Parohia/Biserca pe care nu le

fructifică pentru activităţile sociale?
-întrebare deschisă-
Biserica Parohia
26.8
resurse umane 53.2
62.1
cladiri, terenuri, spatii 32.9
3.3
resurse financiare 6.1
6.5
resurse materiale 4.3
resurse spirituale, 1.3

credinta, harul 2.6
colaborari cu alte
institutii 0.9
0.0 10.0 20.0 30.0 40.0 50.0 60.0 70.0
Fig. 14. Resurse nefructificate ale Bisericii şi Parohiei
3. Activitatea socială a parohiilor

Datele prezentate în graficul următor confirmă faptul că, deşi preoţii consideră că
sunt implicaţi în mod direct în rezolvarea problemelor sociale ale comunităţii, rolul lor
principal este cel de consilier, sfătuitor. În parohii 96,5% din preoţii discută cu
persoanele aflate în dificultate. Alte activităţi desfăşurate de către preoţii parohi se referă
la distribuirea de ajutoare pentru persoanele aflate în dificultate şi organizarea de
activităţi pentru copii, tineri şi vârstnici.
În parohia dvs. desfăşuraţi următoarele activităţi sociale?
da nu
discutii cu cei aflati in

96.5 3.5
dificultate
ajutoare pentru saraci 86.4 13.6
activitati speciale pentru copii 60.5 39.5
activitati speciale pentru

47.1 52.9
varstnici
activitati speciale pentru tineri 44.0 56.0
activitati speciale pentru

28.8 71.2
persoane cu handicap
activitati speciale pentru rromi 19.5 80.5
alte activitati 9.5 90.5
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
Fig. 15. Activităţi sociale desfăşurate în parohie
197
Susţinerea acordată de diferite instituţii în derularea programelor sociale de către

parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea Episcopiei
şi a Protopopiatului. Gradul cel mai mare de suport în realizarea activităţilor sociale este
oferit de către Primărie, Consiliul Judeţean şi de către Consiliul Local. Lipsa de
colaborare şi parteneriate cu alte instituţii care activează în domeniul social reprezintă
una dintre problemele principale cu care se confruntă parohiile. Acest sprijin din partea
altor instituţii ar putea facilita obţinerea unor finanţări pentru diferite activităţi în
domeniul social, prin oferta de resurse umane specializate şi oferta de resurse materiale
şi financiare necesare în astfel de activităţi.
Aţi fost susţinuţi de către superiori (Episcopie, Protopopiat) în activităţile

sociale pe care le-aţi desfăşurat până acum?
70.0
64.7
60.0
50.0
40.0
30.0 28.1
20.0
10.0
5.6
1.6
0.0
deloc în mică măsură în mare măsură în totalitate
Fig. 16. Suportul acordat de către Episcopie şi Protopopiat în activităţile sociale
198
V-au acordat sprijin pentru programele sociale următoarele

instituţii? da nu
Consiliul Local (Primaria) 27.4 72.6
Consiliul Judetean 14.2 85.8
Episcopia 10.0 90.0
Alte institutii 9.9 90.1
Protopopiatul 9.7 90.3
Alte parohii 8.8 91.2
Asociatii sau fundatii din

7.6 92.4
alte tari
Asociatii sau fundatii din
6.4 93.6
Romania
Patriarhia 1.6 98.4
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
Fig. 17. Sprijinul instituţiilor în activităţile sociale
Proiectele viitoare ale parohiilor în domeniul social păstrează aceeaşi abordare

ca pentru cele derulate până în prezent. Majoritatea activităţilor planificate pe viitor sunt
cele pe care parohia le organizează în mod curent, activităţile de ajutorare ai căror
beneficiari sunt copii, tinerii sau vârstnicii. Pe lângă aceste activităţi continue, parohiile
îşi propun organizarea de şcoli duminicale, construcţia unei cantine sociale, centre
pentru bătrâni sau centre de plasament, activităţi ce presupun investiţia de resurse
financiare şi materiale, resurse de care parohia nu dispune.
199
Ce activităţi sau servicii de asistenţă socială aţi dori să

desfăşuraţi în viitor în parohia dvs.?
ajutorarea copiilor si a
31.2
tinerilor
ajutorarea batranilor 22.8
ajutorarea persoanelor
18.8
aflate in dificultate, saraci
alte activitati 16.3
ajutorarea bolnavilor, 5.0
ajutorarea persoanelor cu
3.8
handicap
asigurarea asistentei
2.1
medicale, cabinet medical
0.0 5.0 10.0 15.0 20.0 25.0 30.0 35.0
Fig. 18. Activităţi sociale în viitor
Lipsa resurselor financiare reprezintă principala piedică în realizarea proiectelor

de viitor ale parohiilor. Această problemă ar putea fi soluţionată prin realizarea unor
proiecte de finanţare exterioară, dar parohiile nu dispun de persoane specializate în
elaborarea acestor proiecte. De asemenea, în măsura în care parohiile nu beneficiază de
sprijinul şi colaborarea cu alte instituţii, instituţii care dispun de resurse umane
specializate în domeniul social, parohiile se află într-o situaţie dificilă, probabilitatea ca
ele să nu îşi poată realiza activităţile planificate fiind foarte mare.
Ce v-ar împiedica în viitor să desfăşuraţi activităţi sociale în
parohia dvs.?
lipsa resurselor financiare 45.6
lipsa resurselor umane,

21.9
persoane calificate
lipsa resurselor materiale,

13.4
spatii
alte probleme 10.3
lipsa de informare,
3.5
consilierea de specialitate
birocratia 3.2
lipsa de colaborare si sprijin 2.1
0.0 5.0 10.0 15.0 20.0 25.0 30.0 35.0 40.0 45.0 50.0
Fig. 19. Dificultăţi în realizarea activităţilor sociale în viitor
200
Pentru a depăşi dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţilor sociale,

parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituţii. Preoţii consideră că principala
instituţie care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia. De asemenea
autorităţile locale şi cele de la nivel central trebuie să se implice în rezolvarea
problemelor care apar în derularea activităţii sociale a parohiilor. Sprijinul acordat de
către aceste instituţii se referă la oferta de consultanţă de specialitate în derularea
programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social şi oferta de
resurse financiare şi materiale necesare derulării activităţii sociale.
Cine consideraţi că ar trebui să vă sprijine în depăşirea

dificultăţilor?
Episcopia 33.6
autoritatile publice centrale, statul, guvernul 22.5
autoritatile publice locale, consiliul local, primaria 21.6
autoritatile judetene, consiliul judetean 5.5
Biserica, autoritatile bisericesti, patriarhia 4.5
credinciosii, comunitatea 4.4
alte persoane/institutii (asociatii, specialisti) 3.4
Parohia 2.5
Protopopiatul 1.2
Dumnezeu 0.7
0.0 5.0 10.0 15.0 20.0 25.0 30.0 35.0 40.0
Fig. 20. Instituţiile ce sprijină activitatea socială a parohiei
4. Organizarea activităţii sociale a parohiei

Problema principală care intervine în activitatea socială a parohiilor este lipsa
banilor. Astfel este necesară găsirea unor surse financiare exterioare, care în special se
rezumă la resursele financiare obţinute prin intermediul cererilor de finanţare şi la
donaţiile realizate de către Asociaţii şi Fundaţii, în special cele din străinătate.
201
În ceea ce priveşte realizarea proiectelor de finanţare, această activitate

presupune în primul rând cunoaşterea programelor de finanţare şi în al doilea rând
cunoaşterea modalităţii de elaborare a unui astfel de proiect. În cazul parohiilor preoţii
nu sunt informaţi în acest domeniu. Ei nu numai că nu ştiu cum să elaboreze o cerere de
finanţare, dar nici nu cunosc principalele surse de finanţare. Acest aspect este evident şi
în tipul de activităţi derulate de către parohii în domeniul social, activităţi care se
rezumă la discuţiile cu credincioşii sau la oferirea de pachete persoanelor aflate în
dificultate.
În ce măsură vă consideraţi informat cu privire la finanţările
existente pentru programele sociale?
60.0
49.1
50.0
41.2
40.0
30.0
20.0
10.0
8.5
1.2
0.0
in foarte mica in mica masura in mare masura in foarte mare

masura masura
Fig. 21. Informarea cu privire la programele de finanţare în domeniul social
Parohiile nu dispun de resurse umane specializate în domeniul social.

Majoritatea preoţilor nu au participat la un curs de formare-specializare pe probleme
sociale. Astfel, putem afirma că pe lângă lipsa de informare cu privire la oferta de
finanţări pentru programele sociale, preoţii nu cunosc ce reprezintă astfel de proiecte.
Aceasta este explicaţia pentru care la întrebarea deschisă referitoare la programele
sociale derulate de către parohie în ultimii 5 ani, preoţii au menţionat doar activităţile
sociale pe care le desfăşoară parohia în mod curent, activităţi precum darurile de
Crăciun, pachete pentru săraci etc.
202
Aţi participat la un curs de formare-specializare pentru realizarea

proiectelor de finanţare a programelor sociale, sau la alte forme de
specializare în domeniul social?
DA, am participat,
8.7%
NU, nu am participat,
91.3%
Fig. 22. Participarea la cursuri de formare
Aţi participat la un curs de formare-specializare pentru

realizarea proiectelor de finanţare a programelor sociale sau
alte forme de specializare în domeniul social?
-distribuţia răspunsurilor în funcţie de locaţia parohiei-
urban rural
92.5
85.2
7.5
14.8
da, am participat nu, nu am participat
Fig. 23. Participarea la cursuri de formare, distribuţia răspunsurilor în funcţie de
locaţia parohiei urban - rural
Instituţiile care au oferit programe de instruire cu privire la elaborarea
proiectelor de finanţare în domeniul social, programe la care au participat preoţii din
parohii sunt în principal instituţii din cadrul administraţiei publice locale şi asociaţii sau
centre a căror activitate se desfăşoară în domeniul social. Majoritatea celor care au
declarat că au participat la un curs de instruire, au beneficiat de acest curs prin
intermediul Direcţiei Generale Judeţene de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Pe
203
lângă aceasta au mai fost menţionate: Administraţia Socială Comunitară Oradea, Fondul
Român de Dezvoltare Rurală, Consiliul Judeţean, Inspectoratul Şcolar, Fundaţia Ecotop.
Este important de subliniat faptul că numărul preoţilor care au participat la aceste
training-uri este foarte mic, iar dintre cei care au declarat că au participat la astfel de
programe, sunt preoţi care au menţionat diferite cursuri parcurse în cadrul programelor
de masterat, cursuri care nu sunt specializate pe programele de finanţare (Masterat
consiliere psihologică, Consiliere pastorală etc.). Acest aspect întăreşte ipoteza conform
căreia preoţii nu sunt informaţi cu privire la tipurile de programe de finanţare, nu ştiu
care sunt aceste surse de finanţare şi mai mult, nu ştiu ce reprezintă aceste proiecte, sau
ce reprezintă un curs de formare în elaborarea de proiecte în domeniul social.
Preoţii din cadrul parohiilor au identificat ca o problemă lipsa de resurse umane
specializate în domeniul social, ei consideră necesară informarea cu privire la diferitele
programe de finanţare în domeniul social. Majoritatea acestora doresc să participe în
viitor la un astfel de curs de formare, pentru a-şi dezvolta abilităţile necesare în
derularea de programe sociale şi pentru a obţine informaţii cu privirea la tipurile de
finaţări şi la modalitatea de elaborarea a cererilor de finaţare.
În ce măsură aţi fi interesaţi să participaţi la un curs de formare-specializare
pentru realizarea proiectelor de finanţare a programelor sociale?
50.0
45.0
45.0
40.0
35.0
30.3
30.0
25.0
20.0
18.5
15.0
10.0
6.1
5.0
0.0
in foarte mica in mica masura in mare masura in foarte mare

masura masura
Fig. 24. Interesul pentru participarea la cursuri de formare
Din cauza faptului că majoritatea preoţilor nu au participat la un curs de formare

în domeniul social, puţini au realizat un proiect depus spre finanţare, iar dintre cei care
au elaborat un astfel de proiect, doar 39% au obţinut finanţarea.
204
Aţi depus proiecte de finanţare pentru activităţi sociale?
DA, 8.1%
Aţi câştigat finanţarea solicitată?

da, 38.9%
nu, 61.1%
NU, 91.9%
Fig. 25. Realizarea proiectelor de finanţare
Activitatea socială a parohiei nu este o activitate organizată. Unul dintre

motivele acestei lipse de proiectare a activităţilor sociale îl reprezintă lipsa de specialişti
în domeniul social, aceasta fiind una dintre dificultăţile menţionate de către preoţi în
derularea programelor sociale. Preoţii nu îţi stabilesc un calendar pentru activităţile
sociale, nu îşi elaborează o anumită strategie, ei păstrează aceeaşi concepţie privitoare la
tipul activităţilor sociale, şi anume continuarea programelor deja cunoscute, în special
discuţiile cu enoriaşii şi ajutorarea persoanelor nevoiaşe.
Cu toate că activităţile pe care parohiile doresc să le realizeze în viitor cuprind
organizarea de cantine sociale, sau construcţia unor centre de plasament, activităţi ce
necesită o bună organizare şi planificare iniţială, preoţii nu pun accent pe aceste acţiuni
pregătitoare. Astfel putem afirma că deşi preoţii îşi doresc o lărgire a ariei de
desfăşurare a proiectelor în domeniul social, ei nu privesc în mod concret finalizarea
acestora, ele în principal rămân la faza iniţială, de proiect.
Deşi au menţionat că nu au resursele umene necesare rezolvării problemelor,
preoţii parohi nu au incercat să suplinească lipsa resurselor umene specializate cu
persoane semnificative din parohie, grupuri de suport, grupuri obşteşti sau alţi actori
comunitari importanţi pentru comunitatea parohială. La întrebarea legată de grupurile
obşteşti de întrajutorare din parohie, mai puţini de jumătate dintre cei interviavaţi au
răspuns că au astfel de grupuri organizate în parohie. Lipsa acestor grupuri de suport
este şi mai mare în mediul rural, 75,9% dintre preoţii din mediul rural declarând că nu
au intreprins nimic în organizarea unor astfel de grupuri obşteşti deşi ele sunt obligatorii
după Statutul de Organizare Şi Funcţionare a Bisericii Ortoidoxe Române.
205
În parohie aveţi grupuri obşteşti de suport

pentru programenle sociale?
-distribuţia
51.2
pe mediul urban/rural-
75.9
48.8
24.1
u r
Fig. 26. Distribuţia pe mediul urban – rural al grupurilor de suport
Aveţi o planificare sau un calendar pentru activităţile sociale
pe care le-aţi iniţiat?
DA, 17.1
NU, 82.9
Fig. 27. Calendarul activităţilor sociale ale Parohiei
Aveţi elaborată o strategie de dezvoltare a activităţilor sociale

în parohie pe termen mediu sau lung?
DA, 15
NU, 85
Fig. 28. Strategia de dezvoltare a activităţilor sociale
În planificarea şi organizarea activităţilor sociale parohiile nu beneficiază de

sprijinul altor instituţii. Parohiile nu au parteneriate de colaborare cu alte instituţii care
îşi desfăşoară activitatea în domeniul social. Activitatea socială desfăşurată de către
parohii se intersectează cu activitatea a numeroase instituţii şi asociaţii, precum
ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, protecţia copilului, serviciile sociale pentru
206
vârstnici, asistenţa la domiciliu etc. Lipsa de colaborare cu astfel de instituţii are

numeroase efecte negative atât asupra eficienţei în activitatea socială, cât şi asupra
investiţiei resurselor necesare acestor activităţi.
Aveţi parteneriate de colaborare pentru activităţile sociale cu
alte instituţii?
DA, 11.1
NU, 88.9
Fig. 29. Parteneriate cu alte instituţii
Luând în considerare toate aspectele prezentate anterior, este surprinzătoare

atitudinea preoţilor parohi cu privire la pregătirea lor pentru desfăşurarea activităţilor
sociale. 73,3% dintre ei se consideră pregătiţi pentru a derula activităţi sociale în cadrul
comunităţii din care face parte parohia. O explicaţie a acestei atitudini poate fi conţinută
în sensul general al întrebării. Astfel, majoritatea parohiilor au resursele necesare
desfăşurării activităţilor de ajutorare a celor săraci, oferta de pachete cu ocazia
diferitelor sărbători din cursul anului, activităţi pentru copii marginalizaţi etc. Parohiile
desfăşoară în mod curent astfel de activităţi, activităţi care nu necesită un număr mare de
resurse umane implicate în proiect, o strategie de elaborare a proiectului, un plan
calendar sau un buget complex. În ceea ce priveşte proiectele de dezvoltare comunitară,
cu un număr mare de beneficiari, cu un buget mare, acestea nu sunt incluse în planurile
de acţiune viitoare.
Vă simţiţi pregătiţi pentru a realiza activităţi sociale în parohia
dvs.?
NU, 26.7
DA, 73.3
Fig. 30. Pregătirea pentru desfăşurarea activităţilor sociale
207
În ceea ce priveşte satisfacţia faţă de activitatea generală a parohiei, majoritatea

preoţilor se declară mulţumiţi. Principalele activităţi derulate de către parohii în ultimii 5
ani sunt cele referitoare la oferta de suport pentru persoanele vârstnice, persoanele
sărace sau familiile aflate în dificultate, oferta de ajutoare pentru sinistraţi, oferta de
haine pentru copii proveniţi din familiile sărace, asistenţa la domiciliu, oferirea de
cadouri cu ocazia sărbătorilor, organizarea cantinei sociale oferta de pachete cu hrană şi
îmbrăcăminte pentru diferite familii din comunitate aflate în dificultate, vizite la
penitenciar. La aceste tipuri de activităţi se rezumă în principal activitatea parohiei în
cadrul comunităţilor
Parohiile sunt implicate în viaţa socială a comunităţilor. Parohia îşi îndreaptă
activitatea spre categoriile de persoane defavorizate, cărora le oferă sprijin şi ajutor. În
ceea ce priveşte problemele grave ale comunităţilor, precum lipsa anumitor utilităţi,
canalizare, apă caldă, încălzire, şomajul, acestea nu intră în sfera de acţiune a parohiei,
ele fiind responsabilitatea autorităţilor publice locale sau a celor de la nivel central, sau a
anumitor instituţii cu activitate specifică în acest domeniu.
Cât de mulţumit sunteţi în general de activitatea socială a

parohiei dvs.?
foarte foarte nemultumit/nu
multumit/multumit, prea multumit,
60.75% 39.25%
Fig. 31. Satisfacţia faţă de activitatea socială a parohiei
Deşi preoţii cunosc problemele cetăţenilor din comunitate, le apreciază ca fiind

grave, şi se implică în rezolvarea lor doar preotul prin metode clasice de intervenţie,
rutinale în activităţilor comunităţii, nu îşi propun să facă inovaţii şi schimbări decât în
mică măsură. Faptul că doar 39,25 % exteriorizează un grad de satisfacţie scăzut în
legătură cu activitatea lor socială dovedeşte că cei mai mulţi preoţi se simt bine în rolul
tradiţional pe care îl exercită, fiind puţin deschişi spre schimbare.
În acest sens, credem că Episcopia va trebui să-şi asume în mai mare măsură
rolul de a impulsiona modificarea rolului şi atitudinii preotului în comunitate,
208
stimularea sa în creearea de parteneriate , în diagnoza problemelor sociale ale

comunităţii şi în căutarea de soluţii pentru a elimina dificultăţile cu care se confruntă
comunitatea.
În momentul de faţă când rolul comunităţii trebuie să fie esenţial în
impulsionarea vieţii sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să
găsească modalităţile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunităţii spre
progres şi dezvoltare.
CONCLUZII:
 În cerectare au fost angrenaţi majrea majoritate a preoţilor din Episcopia Oradiei,
Bihorului şi Sălajului, cazurile de absentă fiind de aproximativ 10 preoţi din
toalul preoţilor din Eparhie.
 Marea majoritate a parohiilor sunt în mediul rural ( 83,1%)
 Vârsta preoţilor se situează în majoritate pe segmentul de vârstă 46 – 60 de ani
( 40,93%), urmat de segmentul 30 – 45 de ani ( 35,33%), iar pe segmentul de
vârstă sub 30 de ani sunt 19,50%. Doar un mic procent sunt peste 60 de ani
( 4,25%)
 Majoritatea preoţilor au studii teologice superioare, dar foarte puţini au şi o
specializare în domeniul asistenţei sociale
 Preoţii din parohii cunosc problemele comunităţilor, le identifică şi fac o
clasificare a acestora. Cele mai insemnate probleme sunt cele referitoare la
infrastructura urbanistică, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, persoanele vârstnice,
consumul excesiv de alcool, familii dezorganizate. La polul opus respondenţii
apreciază că cea mai puţin gravă problemă este cea a persoanelor fără adăpost
 În ceea ce priveşte rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale
ale comunităţii, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în
soluţionarea problemelor. 98,1% din preoţi au declarat că parohia trebuie să aibă
un rol activ în domeniul social.
 Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care nu
sunt valorificate în activităţile sociale, 50% dintre preoţii parohi declară că
209
Parohia nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceştia consideră că

Biserica nu are resurse nefructificate
 Susţinerea acordată de diferite instituţii în derularea programelor sociale de către
parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea
Episcopiei şi a Protopopiatului
 Pentru a depăşi dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţilor sociale,
parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituţii. Preoţii consideră că principala
instituţie care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia.
Sprijinul se referă la oferta de consultanţă de specialitate în derularea
programelor sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social şi
oferta de resurse financiare şi materiale necesare derulării activităţii sociale.
 În cazul parohiilor preoţii nu sunt informaţi cu privire la modalităţile de
finanţare şi dezvoltare a serviciilor de asistenţă socială la nivelul parohiilor lor.
49,1% declară că sunt informaţi doar în foarte mică măsură, dar sunt dispuşi să
participe activ la cursuri de formare şi perfecţionare în domeniul social
 Implicarea în asistenţa socială în mod profesionist este foarte slabă. Marea
majoritate a respondenţilor susţin că nu au un plan şi un calendar al activităţilor,
multe dintre aceste activităţi făcându-se doar sporadic, cu ocazia sărbătorilor
religioase şi îmbracă forma micilor pachete cu ajutoare. Răspunsul la aceste
tipuri de întrebări reflectă tocmai limitele asistenţei sociale bisericeşti amintite în
capitotul anterior: amatorismul filantropic, insuficienţa filantropică, paternalism
filantropic şi particularism filantropic
 Deşi sunt conştienţi de resursele limitate de care dispun, precum şi de importanţa
stabilirii unor parteneriate, doar 11,1% dintre parohii au stabilite parteneriate
pentru programele sociale desfăşurate
 Un aspect interesant este cel legat de satisfacţia în legătură cu activitatea socială
desfăşurată de către preoţii în parohie. Majoritatea, 60,75% se declară foarte
mulţumiţi de activitatea lor socială, deşi aceste activităţi sunt neprofesionalizate
şi uneori insuficiente faţă de multitudinea şi gravitatea problemelor existente la
nivelul comunităţilor parohiale
210
 Episcopia ca şi organ de conducere are un rol deosebit de important în

impulsionarea preoţilor şi parohiilor în oferta serviciilor sociale precum şi în
profesionalizarea acestora. Datorită faptului că până acum Episcopia nu a avut o
strategie coerentă în acest domeniu şi parohiile nu au ştiut să acţioneze la nivelul
aşteptărilor şi al posibilităţilor de acţiune
211
CAP. 11. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI

SOCIAL ŞI PLANIFICAREA SERVICIILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR
SOCIALE ALE EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ORADIEI,
BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI.
1. Context general
a. Politic
Anul 2007 este anul aderării României la Uniunea Europeană, un moment politic
major, cu un impact direct şi asupra asistenţei sociale, ceea ce aduce schimbări mai ales
în modul de formulare a politicilor sociale, a metodelor de abordare, dar şi a mijloacelor.
Formula centrală de aplicare a politicii europene este Open Method of Coordination,
(OMC), formulă neaplicată încă în România, decât la nivelul proiectelor pilot.
b. Social
Aspectul social al societăţii noastre la momentul aderării este unul complex, tot
mai complex, nevoi sociale crescute atât ca urmare a dificutăţilor sociale, cât şi ca
urmare a asteptărilor sociale ale oamenilor. 2007-2013 reprezintă un interval de timp
aferent implementării Planului European de Dezvoltare care orientează serviciile sociale
în direcţia ocupării forţei de muncă, cu viziunea unei societăţi a cărei probleme sociale
sunt rezolvate prin promovarea cetăţeniei active social, profesional, educaţional şi
renunţarea la filantropie pasivă.
c. Economic
Modificarea surselor de finanţare a serviciilor sociale şi reglementările europene
în vigoare în România, conturează pentru perioada 2007-2013 două direcţii de
dezvoltare a serviciilor sociale: coeziunea serviciilor sociale cu apropierea acestora de
nivelul celor furnizate în alte state dezvoltate ale UE; dezvoltarea unui cadru comunitar
212
specific şi stabil, tot în sensul coeziunii, dar care să ofere sustenabilitate pe termen lung
din punct de vere economic. Ca şi dezvoltare economică, serviciile sociale se raportează
la resursele financiare specifice. Astfel, în această perioadă pot fi identificate trei astfel
de resurse: 1. fondurile structurale pentru coeziune; 2. fondurile guvernamentale la toate
nivelurile; 3. fondurile proprii, generate de participarea comunităţii şi aplicarea OMC
2. Necesitatea planificarii serviciilor
Planificarea serviciilor are nevoie mai întâi de maturitatea promotorului, regăsită

în cazul nostru în înţelegerea mediului social, a actorilor comunităţii şi rolul acestora.
De aceea, în abordarea planificării serviciilor sociale trebuie să pornim de la elementul
de bază, individul, persoana în interacţiune cu mediul sau comunitatea.
În concepţia lui Abraham Maslow, toate acţiunile umane au ca scop satisfacerea
unor necesităţi sau trebuinţe. Satisfacerea acestor trebuinţe însa se realizează conform
priorităţii lor, respectiv:
1. nevoile primare
2. nevoile de ordin superior
Astfel, nevoile umane, conform lui Maslow, sunt structurate piramidal, de la bază
spre vârful piramidei, în cinci nivele, dupa cum urmează:
1. Nevoile elementare (la baza piramidei) sunt nevoile de ordin fiziologic (nevoia de
aer, apă, hrană, îmbrăcăminte; nevoi de ordin senzorial, sexual, etc.). Satisfacerea
acestor nevoi asigură buna funcţionare biologică a organismului uman.
2. Nevoia de securitate individuală atât în mediul natural cât şi în cel social; se referă la
protecţia individului faţă de forţele exterioare ostile, factori de risc care atentează la
integritatea fizică a acestuia. Asigurarea unei astfel de protecţii se realizează prin
stabilitatea locului de muncă şi prin asigurarea unor bunuri şi resurse materiale
necesare existentei: casa, salariu etc.
213
3. Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptarii si apartenentei intr-un grup

social, de a face parte dintr-o comunitate. Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă
din primele luni de viaţăă. Mai mult instinctivă la început, această nevoie devine
treptat din ce în ce mai conştientă, devine o exigenţă de prim ordin pentru confortul
sufletesc.
4. Nevoia de respect care derivă dintr-o exigenţă autoevaluativă a individului, care

doreşte să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la care aspiră, dorinţa de a-i fi
apreciate competenţele, cunoştiinţele, performanţele, calităţile etc.
5. Nevoia de autorealizare la vârful piramidei, de împlinire de sine, vizează construirea

unei imagini de sine favorabile, precum şi dobândirea capacităţii de auto-control.
Piramida lui Maslow este valabilă în special pentru oamenii din societatea
occidentală, care duc o viaţă considerată ‘normală’. La orientalii tradiţionali (nu cei
occidentalizaţi), în afara primelor 2 nivele comune, cel mai important nivel este al 5-lea
(şi asta e valabil şi la persoanele religioase).
Este foarte adevărat că în absenţa satisfacerii corespunzătoare a primelor 2
nivele nu reuşeşti să conştientizezi şi să te motivezi pentru celelalte, dar dacă eşti ajutat
şi susţinut din afară să mergi direct la nivelul 5 vei reuşi să ţi le armonizezi pe toate
celelalte 4. Este ceea ce spunea şi Iisus: “Căutaţi întâi Împărăţia Cerurilor şi toate
celelalte vi se vor da pe deasupra”. Un alt mod de a spune că atunci când pui accent pe
cine eşti tu cu adevărat, pentru a te dezvolta pe tine însuţi, lucrurile de care ai nevoie vin
către tine în mod automat. Totuşi, nu e chiar uşor să te motivezi (tu sau altcineva) pentru
a merge direct la acest nivel – dar e calea cea mai rapidă!
a. Responsabilitatea comunitară
Responsabilitatea socială a comunităţii în Biserica ortodoxă porneşte de la
fiecare creştin, căci ”slujirea creştinului în lume se identifică cu slujirea şi cu mesajul
Bisericii lui Hristos, în care răspunderea personală se transformă în responsabilitate
comunitară” (P.S.Irineu Bistriteanul, Episcop Vicar, Curs de morala crestina si
spiritualitate ortodoxa)
214
Această definiţie este suficientă în definirea motivaţiei pentru împlinirea

personală, însă ea solicită o abordare planificată, dată de complexitatea lumii
contemporane, secularizate.
Astfel, biserica, în asumarea responsabilităţii sale comunitare motivează membrii
comunităţii în găsirea autorealizării considerând următoarele aspecte de tip social:
1. Grupurile de oameni care formează o comunitate au credinţe, norme de viaţă şi
experienţe comune, dobândite prin aparteneţa la o istorie colectivă, un trecut comun
2. Există legături şi relaţii economice, politice, sociale şi culturale bazate pe încredere,
sprijin reciproc şi participare la viaţa comunităţii.
Alocarea timpului in familia modernă:
Loc de
muncă Şcoala
Socializare,
Biserica
alte instituţii
Familia
3. Elemente definitorii in planificarea serviciilor:

a. Parteneriatul (stakeholders – abordare comunitara)
În modelul de lucru care propune un proces de planificare, autorităţile locale,
instituţiile de educaţie, sanitare, organizaţiile neguvernamentale şi chiar sectorul privat
lucrează împreună pentru aşi reuni experienţele în vederea evaluării nevoilor
comunităţii, evaluării serviciilor existente şi planificării eficiente a resurselor având ca
ţintă persoanele expuse riscului marginalizării.
215
Sector public
(Guvernamental)
Sistem de sănătate, educatie
Sistemul juridic
Instituţii publice, locale, centrale
Media
Spitale, Clinici, Centre de reabilitare,
Centre de zi, etc Biserica
Voluntari Lideri locali
Angajatori Donatori
Membri
comunitate
Individ, Organizaţii drepturile omului
Avocaţi
familie din lume
Lideri în domeniul privat Organizaţii copii şi familie
Cadre
Societăţi de asigurări medicale Organizaţii pacienţi
Companii farmaceutice Organizaţii externe

Personal
angajat
Producători de Organzaţii fundrasing
Sector privat Instr. accesibilitate Sector voluntariat
(lucrativ) (Non-Profit)
Schema actorilor comunitari implicaţi în asistenţa socială bisericească în Episcopia

Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului
Dezvoltarea unui model de lucru în parteneriat, între furnizorii neguvernamentali

şi cei guvernamentali din comunitate, constituie o noutate în elaborarea politicilor de
planificare a resurselor la nivel comunitar din România.
216
b. Evaluarea nevoilor
Alocarea de resurse în comunitate şi în condiţii de eficienţă se poate realiza
numai în baza unei analize de nevoi şi a unei planificări adecvate a serviciilor existente
şi înfiinţarea şi dezvoltarea unor servicii care nu au fost identificate dar sunt necesare.
Analiza de nevoi ţine cont de nevoile individuale, colective, de serviciile existente şi
cele necesare.
c. Abordarea holistică a serviciilor
Soluţionarea unei probleme individuale sau de grup poate fi realizată, în condiţii
de maximă eficienţă, doar cu participarea tuturor competenţelor, într-o abordare a
problemei ca întreg, privind toate aspectele acesteia, cu implicarea tuturor
profesioniştilor necesari pentru o astfel de abordare specializată. În plus, la nivelul
instituţional este necesară integrarea serviciilor sociale cu celălalte servicii, cum sunt
cele de sănătate.
d. Planificarea ca proces continuu
După terminarea procesului de colectare a datelor, de dezbatere a modului în
care resursele sunt alocate, de planificarea serviciilor, trebuie să se continue în aşa fel
încât datele care au fost luate anterior sa fie actualizate. În acest fel se poate construi pe
experienţa avută anterior în evaluarea nevoilor populaţiei, un nou plan actualizat al
serviciilor sociale comunitare.
e. Planul de servicii şi planificarea resurselor
Statutul de membru în Uniunea Europeană angajează România în Planul de
Dezvoltare European, care presupune mijloace şi metode de lucru specifice. Acestea
sunt concretizate în planificarea serviciilor, ca metodă principală de lucru, care oferă în
permanenţă indicatori de cantitate şi calitate, şi care oferă o imagine în permanenţă a
ceea ce trebuie să fie prioritate pentru comunitate, care sunt grupurile vulnerabile şi care
este mai prioritar. O astfel de abordare asigură şi cunoaşterea şi capacitarea resurselor
necesare, atât ca urmare a efortului civic, cât şi a celui guvernamental, ca urmare a
finanţării publice.
217
ANALIZA DE TIP SWOT

Domenii de analiză strategică şi factori
Nr.Crt. interni imp argum
Capacitatea calitativă a serviciilor sociale
A (domeniu fizic)
1 Calitatea serviciilor oferite
informarea beneficiarilor - cu informaţii de
7 specialitate fig.15;19
consilierea beneficiarilor - cu facilitarea
6 efectivă fig.15;19
2 Partea de piaţă deţinută
servicii la nivel urban integrate in sistemul de
1 specialitate - parohie
servicii la nivel urban, rural integrate in
3 sistemul de specialitate - episcopie
servicii la nivel rural integrate in sistemul de
2 specialitate - parohie
Imaginea serviciului social al episcopiei în
3 sector
autosatisfacţie privind serviciile sociale la
nivel de parohie 1 fig.31
prezenţa în media locală şi judeţeană privind
1 serviciile sociale
credibilitate pentru campanii media in
domeniul social 5
5 imagine în faţa donatorilor
Reţeaua de servicii (infrastructura
4 comunicarii)
preoţii informaţi privind problemele comunităţii 4 fig.5
existenţa sau fructificarea informaţiilor din
9 domeniul social în parohie
Respectarea contractuală faţă de
5 beneficiari
satisfacţia beneficiarilor fata de serviciile
existente 1
6 Politica de preţ 1
7 Promovarea serviciilor sociale
grupuri de suport local pentru identificarea
8 problemelor şi promovarea serviciilor fig.26
5 campanii media la nivel local sau judeţean
Capacitatea financiară a serviciului social
B al episcopiei (domeniul financiar)
1 Încadrarea în costul antecalculat
6 intocmirea de proiecţii bugetare
2 Fundrasing, fonduri nerambursabile
8 accesarea fondurilor nerambursabile fig.21;25

4 programe centralizate la nivelul patriarhiei
evenimente şi programe de fundrasing la
9 nivelul episcopiei
3 Fluxul de numerar
218
7 utilizarea şi dezvoltarea fondul filantropia

4 Gradul de îndatorare
servicii prestate in avans (ex. Pe seama
3 colectarii fondului filantropia sau alte fonduri)
5 Audit financiar
transparentă şi eficienţă buget activitaţi
5 sociale
6 Gradul de autofinanţare
2 activitaţi generatoare de profit
Capacitatea de furnizare a serviciilor
C sociale (domeniul tehnic)
1 Tehnologii, standarde, certificări folosite
certificari, standarde la nivelul episcopiei,
4 parohiilor
2 Marimea capacităţii de furnizare
parohiile au capacitatea de a rezolva
1 problemele sociale - resurse umane fig.13;30
1 problemele sociale - spatii fig.13
2 problemele sociale - financiare şi materiale fig.13
problemele sociale - prin colaborarea cu alte
3 institutii fig.13
Gradul de folosire a capacităţii de
3 furnizare
4 problemele sociale - resurse umane fig.13
4 problemele sociale - spatii fig.13
4 problemele sociale - financiare fig.13
problemele sociale - prin colaborarea cu alte
3 institutii fig.13
servicii cu caracter primar acordate (ajutoare
materiale) 1 fig.15
2 servicii cu caracter specializat fig.15
servicii furnizare in colaborare, parohie -
4 episcopie fig.16;20
2 servicii furnizate în colaborare cu primăria fig.17
3 servicii furnizate în colaborare cu alte institutii fig.17;29

servicii în domeniul familiei si copilului la
9 nivelul parohiei fig.15
servicii în domeniul familiei si copilului la
9 nivelul episcopiei fig.15
servicii în domeniul varstnicilor la nivelul
parohiei 7 fig.15
servicii în domeniul varstnicilor la nivelul
7 episcopiei fig.15
servicii în domeniul tineretului (+ educatie) la
6 nivelul parohiei fig.15
servicii în domeniul tineretului (+ educaţie) la
6 nivelul episcopiei fig.15
servicii în domeniul dizabilităţii la nivelul
8 parohiei fig.15
servicii în domeniul dizabilităţii la nivelul
8 episcopiei fig.15
219
5 servicii în domeniul rromilor la nivelul parohiei fig.15

servicii în domeniul rromilor la nivelul
5 episcopiei fig.15
4 Gradul de autonomizare
1 sursă financiară stabilă
5 Nivelul de organizare a furnizarii
3 servicii incadrate intr-un plan de acţiune fig.27
6 Gradul de calificare a muncii
personal calificat la nivelul compartimentului
de specialitate 4 fig.19
7 Experienţa personalului
3 personal cu experienţă în domeniul social fig.19
personal pregătit (cursuri) in accesare de
1 fonduri nerambursabile la nevelul parohiei fig.22
personal pregătit (cursuri) in accesare de
fonduri nerambursabile la nivelul episcopiei -
1 voluntar
personal pregătit (cursuri) in servicii sociale la
3 nevelul parohiei fig.23
personal pregătit (cursuri) in servicii sociale la
1 nevelul episcopiei
Capacitate manageriană
D (domeniul organizaţional şi uman)
1 Previziune
misiunea scopul si obiectivele clare la nivelul
5 episcopiei
misiunea scopul si obiectivele clare la nivelul
5 parohiilor
strategia episcopiei pe categorii de nevoi 8 Pct.2
efectuarea de studii relevante pentru
previziune 2 Studiu
alocarea resurselor (ca urmare a analizei de
7 previziune)
folosirea unor tehnici specifice previziunii
5 (analize SWOT)
2 Organizare structurală
structură de personal (preoţi) cu medie tanara
de varsta 1 fig.2
respectarea principiilor de proiectare şi
1 funcţionare a structurii organizatorice
9 numarul asistenti/lucratori sociali in parohii fig.19
compartiment de specialitate la nivelul
episcopiei 1 fig.19
procent ridicat al preotilor cu studii superioare 1 fig.3
existenta preoţilor cu preponderenţa în mediul
rural 1 fig.1
3 Metode de organizare procesuală
abordare strategică a dezvoltării la nivel de
episcopie 7
abordare strategică a dezvoltării la nivel de
7 parohie fig.27;28
plan privind productivitatea muncii la nivelul
3 serv.soc.ep.
inregistrarea si circuitul documentelor 1
4 Sistemul decizional
sistem descentralizat pentru iniţiative locale 2
capacitate decizională pentru proiecte
eparhială (integrare decizională pe verticală - 6
220
TAILER)
comunicarea episcopie parohii pe proiecte
7 comune (corelarea deciţiilor pe orizontală)
instruire la nivel decizional privind asistenţa
6 socială
5 Sistemul informaţional
raţionalizarea sistemului informaţional
(comunicare internă, externă pe probleme
6 specifice asistentei sociale) fig.19
6 Capacitate de motivare
tab.1;10;
interesul voluntar de participare al preotilor 1 11;30
capacitate de cointeresare a populaţiei 4 tab.4
program de promovare şi motivare a
4 personalului din domeniul social
4 valoare acordata timpului liber (voluntariatul)
interesul pentru cursuri de specializare în
domeniul social 6 fig.24
7 Capacitate de inovare
6 existenta unui mediu inovativ
8 Controlul evaluării
sistemul de control financiar - intern de
specialitate 5
sistemul de control al expertizei de
specialitate în asistenţa socială - exten,
5 consultativ, neremunerat
Nr.crt
Nr.crt. Oportunităţi ale mediului . Ameninţări ale mediului
1 Creşterea cererii la nivelul judeţean 1 Scăderea nevoii de servicii
nevoia crescută de servicii pentru copil şi
familiei în mediul rural 5 9 perpetuarea metodei filantropice neplanificate
nevoia crescută de servicii pentru vârstnici în
mediul rural 4 4 neacreditarea serviciilor
nevoia crescută de servicii pentru persoane
cu dizabilităţi în mediul rural 4 2 Scăderea interesului pentru servicii
nevoia crescută de servicii pentru rromi în viteza de reacţie a episcopiei la nevoile
mediul rural 4 8 domeniului social
nevoia de proiecte de dezvoltare comunitară 4 7 coordonarea proiectelor pe verticala - TAILER
existenţa resurselor umane pentru furnizarea
de cursuri specializate in domeniul social - nivel de trai foarte scazut afecteaza
voluntari episcopie 6 3 programele de fundrasing
nevoia de spatii in crestere pentru obiective
sociale 5 3 Apariţia unor noi competitori
2 Extinderea la nivel judeţea 4 aparitia competitorilor in fundrasing
protocolul intre Patriarhia Romana si
Guvernul României 6 2 dezvoltarea serviciilor independente
colaborarea cu alte institutii (ASP, DGASPC),
pentru completarea resurselor 6 4 Activitatea promoţională a concurenţei
Folosirea de instrumente externe de recrutare dificilă în contextul penuriei de forţă
3 extindere 2 de muncă pregătite
migraţia forţei de muncă pregătite în cadrul
fonduri structurale infrastructură socială 7 6 serviciului
fonduri nerambursabile transfrontaliere
PHARE CBC 5 Creşterea costurilor de servicii
fonduri de locale prin parteneriate cu lipsa planificării serviciilor în contextul
administraţia locala 8 6 dezvoltării acestora
fonduri judeţene prin parteneriat cu
administraţia judeţeană pentru servicii cu lipsa unei culturi manageriale in sfera
caracter primar şi specializat 8 6 serviciilor sociale dezvoltate de BOR
221
oportunitate de finanţare specială în zona creşterea costurilor cu serviciile generate de

Suplacul de Barcau 8 5 trendul ascendent al taxele locale, europene
oportunitati de finanţare pe proiecte mici
iniţiativa locala Programul Youth 3 4 legislatie încă nesedimentată
fonduri guvernamentale PIN servicii specifice 3
legislatie favorabila privind angajarea
absolventilor 6
utilitatea publică ofera avataje semnificative
privind finantarea 8
fructificarea prevederilor legii 34/1999 8
4 Diversificarea serviciilor
mediu propice pentru dezvoltarea
evenimentelor de fundrasing 9
dezvoltarea unui serviciu de prestatii ale BOR
pentru cumpararea de servicii sociale ca
urmare a dezvoltării programelor de
fundrasing 9
aplicarea prevederilor HG 68/2003 pentru
dezvoltarea planificată a serviciilor sociale 7
Sporirea posibilităţilor de extindere la
5 nivel naţional
colaborarea cu reţele nationale deja existente
(ex.programe trafic persoane, adicţii) 3
dezvoltarea unui eveniment de fundraising
national 9
222
În ceea ce urmează voi prezenta planul de dezvoltare instituţională a Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului pe perioada 2007 – 2008, plan de
dezvoltare aprobat de către Permanenţa Consiliului Eparhial pentru dezvoltarea
sectorului de asistenţă socială a Eparhiei. Acest plan de dezvoltare este structurat pe
capitole şi activităţi, precum şi o dispunere temporală a acetor activităţi pe o perioadă de
doi ani.
Propunere privind planul de dezvoltare instituţională
EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI
PROPUNERE PRIVIND PLANUL DE ACŢIUNE PE TERMEN MEDIU, ÎN DOMENIUL SOCIAL
2007 2008
TR II TR III TR IV TR I TR II TR III TR IV
1 Educaţie a. Centru pentru copii şi tineret: XP
nonformală Informare şi consiliere (posibilitatea
pentru copii şi dezvoltarii unei reţele judeţene pentru
tineret XP
parohiile din zona rurală).

Activităţi de educaţie nonformală XP
Promovarea şi sprijinirea iniţiativelor
de tineret XP

Schimburi interculturale de tineret
XP

b. Tabara educativă pentru copii şi
X
tineret:
Tematica creştină asociată cu
preocupări de tineret (artă, cultură, XE
sport)
Program de dezvoltare personală şi
implicare comunitară (în special XPE
pentru grupuri defavorizate)
Munca voluntară în beneficiul
comunităţii, pentru obiective sociale XPE

c. Burse de studii pentru tineri cu
merite deosebite
223
Burse pentru susţinere XE

Burse pentru proiecte de cercetare XE
Internship XE
d. Centrul de voluntariat de tineret XP
Voluntariat intern XP
Voluntariat extern XP
2 Program a. Construcţia de locuinţe
XPE
pentru (parteneriat cu Habitat for Humanity)
promovarea şi b. Prestaţii pentru susţinerea familiei XE
susţinerea c. Burse sociale de studiu XE
familiei (legat
d. Construcţia de centre comunitare
de protecţia XPE
copilului):
3 Retea de a. Dezvoltarea reţelei ACCES-Or a
sprijin pentru serviciilor adresate persoanelor cu X P E
persoane cu dizabilităţi
dizabilitati si Iniţierea parteneriatului de reţea şi
bolnavi fixarea de obiective de parteneriat XPE
cronici:
Dezvoltarea programului de
promovare şi capacitare a resurselor X P E

Dezvoltarea serviciilor sociale cu
caracter primar XPE

b. Construirea unui centru respiro cu
XPE
20 locuri, pentru nevoile judeţului
4 Program de a. Dezvoltarea unor centre de zi
sprijin pentru pentru vârstnici cu autonomie XPE
persoanele scăzută
vârstnice b. Construcţia de centre rezidenţiale
XPE

c. Acordarea de prestaţii XE
Legenda: X : start pregătire
: start desfăşurarea activităţii
P : fonduri nerambursabile (proiecte)
E : finanţare proprie (fundraising)
224
Propunere privind planul de acţiune pe termen mediu
EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A ORADIEI, BIHORULUI ŞI SĂLAJULUI
PLAN DE DEZVOLTARE INSTITUŢIONALĂ 2007 2008

TR TR TR TR TR TR TR
II III IV I II III IV
1 Formarea departamentului social X
resurse umane X
materiale (echipamente) X
financiare (activităţi) X
2 Formarea de instrumente de lucru
Iniţierea şi aplicarea planului de acţiune pe termen
mediu X
Iniţierea unei strategii de marketing pentru: X
Implementarea planului pe termen mediu X
Dezvoltarea unui "brand" social X
Efectuarea analizei de nevoi X
Întocmirea Planului de servicii 2008-2013 X
Întocmirea Planului de Acţiune 2008 X
3 Implementarea strategiei de dezvoltare X
225
CONCLUZII
Lucrarea de faţă abordează rolul Bisericii ca instituţie divino-umană în

dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială la nivelul comunităţilor şi pune accentul pe
rolul Bisericii Ortodoxe Române în furnizarea de servicii de asistenţă socială
comunitară. Biserica este unul dintre cei mai importanţi actori comunitari care îşi
asumă un rol însemnat în dezvoltarea şi furnizarea de servicii sociale pentru oamenii
care sunt în acelaşi timp credincioşii din comunitate.
Teza de doctorat cuprinde două părţi, teoretică şi practică şi exemplifică

aspectele esenţiale ale activităţii sociale a Bisericii Ortodoxe Române. Partea teoretică
îmbină conceptele teologice, dogmatice, misionare şi de asistenţă socială şi dezvoltare
comunitară. În acest demers pornesc de la a arăta care sunt temeiurile doctrinare si
religios – morale ale implicării bisericii în activităţile caritativ – filantropice şi de
asistenţă socială, exemplificând cu texte Scripturistice şi Patristice importanţa milei
creştine, a filantropiei şi diaconiei în slujirea aproapelui ca formă implicită a slujirii lui
Dumnezeu. Demersul este continuat prin a arătă cum slujirea aproapelui ca formă de
asistenţă sociala apare şi în lumina Învăţăturii de Credinţă a Bisericii Ortodoxe. Cele
două părţi ale tezei de doctorat se îmbină prin puntea de legătură pe care o propune
autorul care este consemnarea istorică a instituţiilor bisericeşti de asistenţă socială de la
înfiinţarea primelor Mitropolii din provinciile româneşti şi până în zilele noastre.
Partea a doua a lucrării este dedicată cercetării sociologice privind implicarea
socială a bisericii. Propun alcătuirea unei baze de date cu instituţiile ofertante de
servicii de asistenţă socială la nivelul Eparhiilor Ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei
Române. Această bază de date este deosebit de utilă atât pentru a construi reţeaua
ofertanţilor de servicii de asistenţă socială şi colaborarea lor în a oferi servicii
profesionale de calitate. În continuare am propus o analiză a formării specialiştilor în
asistenţa socială în dubla specializare teologie – asistenţă socială. Cercetarea privind
ruta profesională a absolvenţilor are ca studiu de caz Facultatea de Teologie Ortodoxă a
Universităţii din Oradea, specializarea Teologie Ortodoxă Asistenţă Socială.
Un obiectiv central al tezei de doctorat îl constituie identificarea rolului Bisericii
în soluţionarea problemelor sociale ale comunităţii. Pentru aceasta am intreprins o
anchetă sociologică în rândul preoţilor Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,
226
Bihorului şi Sălajului. Metoda abordată în cadrul acestei cercetări este ancheta

sociologică. Rezultatele acestei cercetări au fost utilizate în diagnoza problemelor
sociale ale comunităţii şi în stabilirea unor strategii de intervenţie viitoare. În acest sens
am propus strategia de dezvoltare a sectorului social şi planificarea serviciilor şi
activităţilor sociale ale Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului.
În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul
propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale şi
măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la
dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem
menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă
de realizare şi resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica
invită statul şi în acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să
treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus,
iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru
finanţarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de
lider într-o societate mobilizarea şi antrenarea oamenilor ca şi comunitate într-o
implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea.
Implementarea politicilor sociale prin biserică se poate face printr-o colaborare
de specialitate la nivelul celor două instituţii militând împreună pentru o societate mai
bună şi pentru un grad de viaţă în acord cu normele europene şi internaţionale.
Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o
administrează şi o păstoreşte prin prezenţa sa în instituţiile sau aşezămintele sociale
aflate în sfera de influenţă a parohiei sale, unde desfăşoară programe sociale şi religioase
cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit.
Opera filantropică şi de asistenţă socială a Bisericii face parte din "dimensiunea

slujirii aproapelui" şi constituie unul din aspectele principale ale teologiei creştine
contemporane, cu implicaţii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vieţii
Bisericii, în special pe planul pastoraţiei şi al apostolatului social.
Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în revelaţia biblică,
în tradiţia patristică şi în istoria Bisericii creştine şi constituie un factor de dinamism în
mişcarea ecumenică de azi.
227
După învăţătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea şi Profeţii, fiind

cea mai mare poruncă din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament
dragostea. Incompatibilă cu dragostea lumească, dragostea faţă de Dumnezeu constă în
împlinirea Poruncilor şi în iubirea oamenilor între ei.
Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate şi

laborioase educaţii creştine, făcută cu tact şi cu iubire fără margini de către cei rânduiţi
pentru aceasta. Astăzi, mai mult ca altădată, lumea secularizată, dominată de tehnologii,
în care vieţuim, are nevoie de umanizare, de milă şi iubire faţă de om, de filantropie.
Biserica Ortodoxă Română este o biserică de origine apostolică, poporul român

fiind încreştinat de Sfîntul Apostol Andrei. Creştinismul la români are o vechime de
aproape două mii de ani, fiind singurul popor născut creştin. Istoria poporului român
este contemporană şi paralelă cu istoria Logosului întrupat. Odată cu începuturile
creştinismului la români, asistenţa socială ia forma unor acţiuni umanitare cu caracter
religios. Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter pronunţat
bisericesc, nu poate fi ruptă de biserică şi s-a dezvoltat ca şi învăţământul în jurul
bisericii.
Ca lucrare a dreptăţii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic.
Ea nu poate fi asociată pur şi simplu celorlalte forme de dreptate socială consacrate de
diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divină.
Un alt aspect deosebit de important este formarea specialiştilor în domeniul
asistenţei sociale bisericeşti. Actualmente dubla specializare Teologie – Asistenţă
Socială este într-un plin proces de transformare din punc de vedere al Tratatului
Bologna. Patriarhia Română a hotărât ca specializarea să se intituleze „ Teologie
Socială” ceea ce din punctul meu de vedere nu acordă absolvenţilor dreptul a a profesa
decât în instituţiile de asistenţă socială bisericească, ceea ce este în detrimentul lor.
Faptul că planurile de învăţământ şi programele analitice au avut de suferit prin
reducerea numărului de ore în specialitatea asistenţă socială nu îi face pe absolvenţi să
fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piaţa muncii. Un alt aspect demn de
urmărit este şi faptul că Biserica nu a absorbit în sistemul său de asistenţă socială
absolvenţii acestei specializări. Din studiul de cz întreprins rezultă că cei mai mulţi
228
absolvenţi care profesează în specialitatea asistenţă socială au fost absorbiţi pe piaţa

muncii doar în instituţiile de stat şi nu în cele ale bisericii.
Acestă specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistenţei
sociale şi de la faptul că studenţii acestei specializări au o deschidere mai mare spre
problemele clienţilor, că formarea teologică de specialitate creeză profesioniştilor o
sensibilitate şi o disponibilitate ridicată pentru rezolvarea problemelor clienţilor
asistenţei sociale. În concluzie se poate afirma că dubla Specializare Teologie
Ortodoxă-Asistenţă Socială a avut o evoluţie ascendentă până în anul 2004, după acest
an situaţia acestei specializări devenind incertă.
Din cercetarea întreprinsă şi prezentată putem afirma că serviciile sociale ale
Bisericii Ortodoxe Române în acest moment se confruntă cu o serie de limite pe care le-am
identificat atât din punct de vedere teoretic cât şi practic pe baza cercetării intreprinse.
Insuficienţa filantropică este prezentă în asistenţa socială bisericească, cercetarea punând
în evidenţă lipsa resurselor la nivelul comunităţilor religioase pentru furnizarea unosr
servicii suficiente, dezirabile şi de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca
limită a asistenţei sociale bisericeşti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostinţele şi
pregătirea de specialitate necesară pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul
filantropic poate fi considart o limită a serviciilor sociale bisericeşti dar nu atât de prezent
ca celălalte limite deoarece oricum serviciile oferite sunt puţine şi nu se face discriminare
pe criterii de apartenenţă la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifestă în
asistenţa socială bisericească prin stabilirea unilaterală din partea bisericii a domeniului
serviciilor oferite fără să se ţină cont de alţi actori sociali şi de necesitatea şi dezirabilitatea
acestor tipuri de servicii. O altă manifestare a paternalismului filantropic se reflectă în
standardele de organizare şi de calitate a acestor servicii. Toate aceste limite pot fi depăşite
print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce deserveşte aceste
servicii.
În momentul de faţă când rolul comunităţii trebuie să fie esenţial în
impulsionarea vieţii sociale, în realizarea coeziunii între oameni, preotul trebuie să
găsească modalităţile actuale, percutante de mobilizare a energiilor comunităţii spre
progres şi dezvoltare.
229
Ancheta sociologică exhaustivă realizată cu preoţii din Episcopia Ortodoxă

Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului a dus la rezultate deosebit de importante atât
din punct de vedere a diagnozei sociale cât şi pentru stabilirea unei strategii de
dezvoltare comunitară pentru serviciile de asistenţă socială bisericească a Eparhiei. Din
prelucrarea datelor anchetei au reieşit următoarele aspecte: În cercetare au fost
angrenaţi marea majoritate a preoţilor din Episcopia Oradiei, Bihorului şi Sălajului,
cazurile de absentă fiind de aproximativ 10 preoţi din totalul preoţilor din Eparhie,
marea majoritate a parohiilor sunt în mediul rural ( 83,1%), vârsta preoţilor se situează
în majoritate pe segmentul de vârstă 46 – 60 de ani ( 40,93% ), urmat de segmentul
30 – 45 de ani ( 35,33%), iar pe segmentul de vârstă sub 30 de ani sunt 19,50%. Doar
un mic procent sunt peste 60 de ani ( 4,25%). Majoritatea preoţilor au studii teologice
superioare, dar foarte puţini au şi o specializare în domeniul asistenţei sociale.
Preoţii din parohii cunosc problemele comunităţilor, le identifică şi fac o
clasificare a acestora. Cele mai însemnate probleme sunt cele referitoare la
infrastructura urbanistică, lipsa locurilor de muncă, sărăcia, persoanele vârstnice,
consumul excesiv de alcool, familii dezorganizate. La polul opus respondenţii apreciază
că cea mai puţin gravă problemă este cea a persoanelor fără adăpost
În ceea ce priveşte rolul pe care îl are preotul în rezolvarea problemelor sociale
ale comunităţii, majoritatea consideră că preotul trebuie să se implice în soluţionarea
problemelor. 98,1% din preoţi au declarat că parohia trebuie să aibă un rol activ în
domeniul social.
Referitor la resursele de care dispune Biserica, respectiv Parohia, resurse care
nu sunt valorificate în activităţile sociale, 50% dintre preoţii parohi declară că Parohia
nu dispune de astfel de resurse, iar 26,6% dintre aceştia consideră că Biserica nu are
resurse nefructificate.
Susţinerea acordată de diferite instituţii în derularea programelor sociale de
către parohie este foarte mică. 64,7% nu au beneficiat de nici un sprijin din partea
Episcopiei şi a Protopopiatului.Pentru a depăşi dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea
activităţilor sociale, parohia are nevoie de sprijinul anumitor instituţii. Preoţii consideră
că principala instituţie care ar trebui să îi sprijine în activitatea socială este Episcopia.
Sprijinul se referă la oferta de consultanţă de specialitate în derularea programelor
230
sociale, oferta de resurse umane specializate în domeniul social şi oferta de resurse

financiare şi materiale necesare derulării activităţii sociale.
În cazul parohiilor, preoţii nu sunt informaţi cu privire la modalităţile de
finanţare şi dezvoltare a serviciilor de asistenţă socială la nivelul parohiilor lor. 49,1%
declară că sunt informaţi doar în foarte mică măsură, dar sunt dispuşi să participe activ
la cursuri de formare şi perfecţionare în domeniul social.
Deşi sunt conştienţi de resursele limitate de care dispun, precum şi de importanţa
stabilirii unor parteneriate, doar 11,1% dintre parohii au stabilite parteneriate pentru
programele sociale desfăşurate.
Un aspect interesant este cel legat de satisfacţia în legătură cu activitatea socială
desfăşurată de către preoţii în parohie. Majoritatea, 60,75% se declară foarte mulţumiţi
de activitatea lor socială, deşi aceste activităţi sunt neprofesionalizate şi uneori
insuficiente faţă de multitudinea şi gravitatea problemelor existente la nivelul
comunităţilor parohiale.
Episcopia ca şi organ de conducere are un rol deosebit de important în
impulsionarea preoţilor şi parohiilor în oferta serviciilor sociale precum şi în
profesionalizarea acestora. Datorită faptului că până acum Episcopia nu a avut o
strategie coerentă în acest domeniu şi parohiile nu au ştiut să acţioneze la nivelul
aşteptărilor şi al posibilităţilor de acţiune.
Teza de doctorat nu a avut doar un rol teoretic şi de cercetare ci şi unul de
implicare activă la nivel comunitar. Studiul de diagnoză efectuat a constituit baza
strategiei pentru perioada 2007-2008 a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei,
Bihorului şi Sălajului, precum şi planificarea şi dezvoltarea serviciilor de asistenţă
socială bisericească oferite la nivelul comunităţilor parohiale de către serviciile
specializate de la nivel eparhial sau de unele organizaţii patronate de către Biserică.
Strategia, planificarea şi oferta de servicii profesionalizate la un standard ridicat de
calitate fac din Biserică un actor comunitar important şi un partener viabil pentru
instituţiile abilitate să furnizeze aceste servicii.
231
BIBLIOGRAFIE
Abraham, D., Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1991.
Adeyi, O. şi colab., Reverse Development Trends: The Transition in Central and
Eastern Europe, The World Bank, Washington, 1996.
Andorka, Rudolf, Sărăcie şi politici sociale, în Calitetea Vieţii, anul 3, nr. 3-4, p. 323-
328.
Apostol, George, Lucrarea socială a bisericii, în Studii Teologice, anul XLIV, nr. 3-4,
p. 104-130, 1992.
Athanasiu, Alexandru, Dreptul securităţii sociale, Editura Actami, Bucureşti, 1995.
Barker, Robert, The Social Work Dictionary, NASW Press, SUA, 1987.
Bercuş, Constantin, Contribuţii la problema bolniţelor mănăstireşti, în Mitropolia
Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.
Bodogae, Theodor, Prezenţa bisericii în nevoile vremii, Sibiu, 1947.
Brătescu, Gheorghe, De la bolniţa mănăstirească la spitalul civil, în Mitropolia
Olteniei, anul XXI, nr. 9-10, 1969.
Bulat, T.G., Biserica Moldovei şi aşezămintele spitaliceşti în prima jumătate a
secolului al XIX –lea, în Biserica Ortodoxă Română, anul XC, nr. 11-12, p. 1227-1237,
1972.
Bulat, T.G., Două sute de ani de la întemeierea aşezămintelor spitaliceşti Sf.
Spiridon din Iaşi, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXV, nr. 1-2, p. 108-109,
1957.
Buzducea, D., Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura Polirom, 2005;
Caldera,Rafael, Specificitatea democraţiei creştine, Editura Progresul Românesc,
Bucureşti, 1992.
Carta verde, Politica de dezvoltare regională în România, Bucureşti, 1997.
Chelcea, S.; Mărginean,I.; Cauc,I.; Cercetarea sociologică, Metode şi tehnici, Editura
Destin, Deva, 1998
Cîndea, Spiridon, Apostolatul laic, Sibiu, 1944.
Constantin, Luminiţa, Economie regională, Editura Oscar Print, 1998.
232
Coşea, Mircea, Jurnal în tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 1995.

Costea, Filaret, Misiunea social-caritativă a bisericii, în Revista Teologică, anul I (73),
nr. 4, p. 77-81, 1991.
Costin, Cornelia, Dimensiuni ale politicii culturale în perioada de tranziţie, în
Calitatea Vieţii, anul 4, nr.1, p. 33-38, 1993.
Cotlarciuc, N., Ocrotirea socială şi biserica, Cernăuţi, 1921.
Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
Cozărescu, Epifania, Bolniţa mănăstirii Precista din Roman, precursoare a
spitalului actual, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Cusworth, J.W., T.R. Franks, Managing Projects in Developing Countries, Longman
Scietific and Tehnical, 1993.
Deacon, Bob, Developments in East European Social Policy, in C.Jones (ed.), New
Perspectives on the Welfare State in Europe, Routledge, p. 177-197, London, 1993.
Decupaje teritoriale şi politica de dezvoltare regională în România, Bibliotheca
Demographica, nr. 7, Centrul de cercetări demografice al Academiei Române, CIDE,
Bucureşti, 1998.
Dumitru Sandu Dezvoltare comunitară, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
Duţescu, B., Bolniţele şi spitalele în secolul al XVIII-lea, în Mitropolia Olteniei, anul
XXI, nr.11-12, 1969.
Ghidul dezvoltării regionale, Grupul de consultanţă RAMBOLL, Bucureşti, 1998.
Giddens, A. (1994) Beyond Left and Right: The Future of Radical Politics, Polity,
Cambridge.
Giddens, A. (1998) The Third Way: The Renewal of Social Democracy, Polity,
Cambridge.
Gomoiu, V., Medicina şi biserica, Bucureşti 1940.
Gomoiu, V., Preoţimea în slujba operelor de ocrotire şi medicină socială, Bucureşti,
1927.
Gonţa, V.; Gonţa, Al., Un spital de mănăstire la Putna în veacul al XV-lea, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXIX, nr. 9-10, 1963.
Gonţa, V; Gonţa, Al., Mitropolitul Anastasie Crimca, fondatorul celui dintâi spital
din Moldova, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXVIII, nr. 1-2, p. 33-39, 1962.
233
Howe, David, Introducere în teoria asistenţei sociale (trad.), editat cu ajutorul

UNICEF, Bucureşti, 2001
Ilieş, A.; România. Euroregiuni, Ed. Universitatea Oradea, 2004
Iluţ, P., Abordarea calitativă a socio-umanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Iluţ, Petru, Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de
psihosociologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2004;
Ioan Radu, Petru Iluţ, Liviu Matei, Psihologie socială, Editura EXE S.R.L., Cluj-
Napoca, 1994;
Ionescu, Cristina; Romanescu, C., Câteva opinii despre rolul bolniţelor mănăstireşti
din Moldova, în Mitropolia Olteniei, anul XXII, nr. 1-2, 1969.
Liţiu, Gheorghe, Oastea Domnului, o problemă a Bisericii, în Telegraful Român, nr.
29-30, 1990.
Livadă, Cadeschi Ligia, Asistenţa socială în Principate, (sec. XVIII-începutul sec.
XIX). Între religios şi laic, în Revista istorică, anul III, nr. 11-12, p. 1173-1182, 1992.
Manoiu, F., Epureanu, V., Asistenţa socială în România, ed. ALL, Bucureşti, 1996
Manoliu, V., Cu privire la presupusa bolniţă de la Vodiţa, în volumul Din istoria…,
Bucureşti, 1962.
Mărginean, Ioan, Probleme şi soluţii posibile pentru reforma sistemului de protecţie
socială şi de servicii sociale, în Calitatea Vieţii, anul 5, nr. 3-4, p. 205-225, 1994.
Mărgineanu, I. - Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Marina, Iustinian, Apostolatul social, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1949.
Marinescu, V., Cât ţine legenda şi unde începe adevărul despre Bolniţa Simidreni-
Flămânzeşti din Curtea de Argeş, în Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Măţăuan, Gabriel, Metode de evaluare a programelor sociale, în Calitatea Vieţii, anul
6, nr. 1-2, p. 149-176.
Miclăuş, I.; Dezvoltare regională, cooperare transfrontalieră şi integrare europeană, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 2002
Mielu Zlate, Psihologie socială şi organizaţională industrială, Editura Politică,
Bucureşti, 1975;
234
Ministerul Sănătăţii , Strategia sectorială de reformă a serviciilor de sănătate,

Bucureşti, 1998.
Miroiu, P., Casa de oaspeţi şi spitalul mănăstiresc de la Curtea de Argeş, în
Mitropolia Olteniei, anul XXIV, nr. 7-8, 1972.
Miroiu, P., De la bolniţa mănăstirească la spitalul organizat, în Mitropolia Olteniei,
anul XXIII, nr. 5-6, 1969.
Miroiu, P., Despre tipicul bolniţelor mănăstireşti, în Mitropolia Olteniei, anul XXI,
nr. 9-10, p. 696-700, 1969.
Molin, Virgil, Bolniţa de la Colţea acum două veacuri şi jumătate, în Glasul
Bisericii, anul XIX, nr. 11-12, p. 1007-1022, 1966.
Molin, Virgil, Date noi cu privire la trecutul instituţiilor pentru îngrijirea sănătăţii,
patronate de mănăstirea Neamţ, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXI, nr. 5-
6, 1964.
Moscovici, S.(coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Ed. Polirom, Iaşi,
1998;
Neamţu George, Tratat de Asistenţă Socială, Ed.Polirom, Iaşi, 2003
Neamţu, G., Stan, D., (coord.), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom,
2005;
Neculau, A. (coord.), Psihologie socială – aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi,
1996;
Neculau, A., Dinamica grupurilor: texte de bază, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;
Neculau, A., Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;
Neculau, A., Psihosociologia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
Negut, S.; "Euroregiones", Revue Roumaine de Geographie, Tome 42, 1998, Ed.
Academiei Romane
Nonea, Constantin, Asistenţa socială prin Biserică, în Biserica Ortodoxă Română, nr.
3-6, 1951.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I şi II, 1980.
Pascariu, Gabriel, Perspectivele dezvoltării regionale în România, Editura Arhitext,
1998.
235
Pasti, V., Miroiu, M., Codiţă, C., România. Starea de fapt. Societatea, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998.
Păstorul lui Herma, în volumul “Scrierile Părinţilor Apostolici”, traducere de D.
Fecioru, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureâti,
1979.
Plămădeală, Antonie, Biserica slujitoare, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1986.
Plămădeală, Antonie, Bolniţele mănăstireşti în istoria grijii Bisericii pentru bolnavi.
Câteva scurte precizări, în Telegraful Român, anul 140, nr. 23-24, p. 2-3, 1992.
Plămădeală, Antonie, Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel
Mare, în volumul Închinare Sfântului Vasile cel Mare, p. 284-311, Bucureşti, 1980.
Plămădeală, Antonie, Vocaţie şi misiune creştină, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1984.
Policy Instruments for regional development, Supplementary report, Warsaw,
1997.
Pop Luana Miruna coord., Dicţionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucureşti, 2002
Popescu ,Teodor, Biserica în actualitatea socială, în Ortodoxia, nr. 1, 1953.
Popescu, Romulus, Însemnătatea medico-istorică a bolniţelor din judeţul Vâlcea, în
Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Popescu-Dobrotineanu, I.; Măldărescu, P., Bolniţa de la mănăstirea Cozia, în
Mitropolia Olteniei, anul XXI, nr. 11-12, 1969.
Powell, F. (2001) The Politics of Social Work, Sage, London.
Powell, F. and Geoghegan, M. (2004) The Politics of Community Development, A. &
A. Farmar, Dublin.
Pruteanu, Paul, Contribuţii la Istoricul spitalelor din Moldova, Bucureşti 1957.
Radu, Ioan, Iluţ, Petru, Matei, Liviu, Psihologie socială, Ed. EXE, Cluj-Napoca, 1994;
Ralea,M; Herseni,T; Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică Bucureşti,
1966.
Rezuş, Petru, Rolul Social şi misionar al Bisericii Ortodoxe Române, în Studii
Teologice, nr. 7-8, 1949.
Rotariu, T.; Iluţ P. - Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Russel K. Schutt, - Investigating the Social World. The Process and Practice of
Research, Pine Forge Press, 2000
236
Samarian, Pompei Ghe., Din istoria medicinii sociale în România, în Revista de Igienă
Socială, nr. 7, Bucureşti, 1931.
Sandu, Dumitru, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Editura
Staff, Bucureşti, 1996.
Sburlan, L.; Tufan, O., Bolniţa de la Curtea de Argeş, în Mitropolia Olteniei, anul
XXII, nr. 1-2, 1969.
Septimiu Chelcea – Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti
2001
Stahl, H.H. (coord.), D.Gusti – Studii critice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980.
Stahl, H.H., Matei, I.I., Manual de prevederi sociale şi asistenţă socială. Teoria şi
tehnica prevederilor sociale, Editura Medicală, Bucureşti, 1962.
Stan, Liviu, Instituţii de asistenţă socială în Biserica veche, în Mitropolia Olteniei,
anul XII, nr. 1, 1957.
Stăniloae, Dumitru, O direcţie nouă în viaţa bisericească : asistenţa socială, în Glasul
Bisericii, nr. 6, 1948.
Ştefan, Vasile, Organizarea asistenţei sociale prin biserică, în Glasul Bisericii, nr. 6,
1948.
Tănăsescu, E.S.; Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, Ed.
Dacris, Bucureşti 2004
Touraine, A. (2001) Beyond Neoliberalism, Polity, Cambridge.
Twelvetrees, A. (1991) Community Work, 2nd edition, Macmillan, London.
Vătămanu, N., 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei, în Biserica Ortodoxă Română,
anul LXXXVIII, nr. 3-4, p. 297-311, 1969.
Vătămanu, N., Contribuţii la istoricul bolniţei de la Simidreni şi al xenodochiului de
la Argeş, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, p. 802-808, 1968.
Vătămanu, N., Contribuţii la istoricul zidirii spitalului Colţea, în volumul Din
istoria…, Bucureşti, 1962.
Vlad, Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale. Principii cu
caracter social, desprinse din Sfintele Evanghelii, în Studii Teologice, anul VI, nr.3-4,
p. 158-173, 1954.
237
Vlăsceanu, L. - Metodologia cercetării sociologice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1982
Voicescu, C., Mănăstirea şi aşezământul spitalicesc Sfântul Pantelimon, în Biserica
Ortodoxă Română, anul XCI, nr. 11-12, p. 1295-1313, 1973.
Vornicescu, Nestor, Îngrijirea sănătăţii în vechile noastre mănăstiri, în Mitropolia
Olteniei, anul XX, nr. 1-2, 1968.
Vornicescu, Nestor, Instituţii pentru îngrijirea sănătăţii patronate de mănăstirea
Neamţ, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXVIII, nr. 5-6, p. 422-450, 1962.
Yannoulatos, Anastasios, Misiunea la modul lui Hristos. Facă-se voia Ta, traducere şi
prezentare de Ică, Ioan I., în Revista Teologică , anul I (73), nr. 3, p. 85-94, 1991.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,
1993.
Zamfir, Cătălin (coord.), Liniamente ale politicii de protecţie socială pentru
România anilor ’90, CIDE, Bucureşti, 1992.
Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale în România 1990-1998, Editura Expert,
Bucureşti, 1999.
Zamfir, Cătălin (ed.), Dimesiuni ale sărăciei – 1994, Editura Expert, Bucureşti, 1995.
Zamfir, Cătălin, Mărginean,I.,Barbu, G., Manea ,L., Gheorghe, C., Gheţău, R., Cartea
Albă. Sistemul de asistenţă socială în România. Comentarii, în Calitatea Vieţii, anul
4, nr.4, p. 283-300, 1993.
Zamfir, Cătălin, Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Ed. Polirom,
Iaşi, 2006
Zamfir, Cătălin; Zamfir, Elena, (coord.), Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Editura
Alternative, Bucureşti, 1993.
Zamfir, Cătălin; Zamfir,Elena (eds.), Pentru o societate centrată pe copil, Editura
Altenative, Bucureşti, 1997.
Zamfir, Cătălin;Pop,M.A.;Zamfir, Elena; România ‘89-’93: Dinamica bunăstării şi
protecţia socială, Editura Expert, Bucureşti, 1994.
Zamfir, Elena, (coordonator), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed.
Expert, Bucureşti, 2000;
Zamfir, Elena, Incursiune în universul uman, Editura Albatros, Bucureşti, 1989.
238
Zamfir, Elena, Preda, Marian (coord.), Diagnoza problemelor social comunitare –

studii de caz, Ed. Expert, Bucureşti, 2000;
Zamfir, Elena, Psihologie socială – texte alese, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997;
Zamfir, Elena, The Situation of Child and Family in Romania, UNICEF, 1995.
Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale. România în context
european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.
Zastrow, Charles, Introduction to Social Work and Social Welfare, Brooks/Cole
Publ. Co., Pacific Gove, 1996
Zastrow, Charles, The Practice of Social Work, Brooks/Cole Publ. Co., Pacific Grove,
1995
ANEXE
REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢONARE A SISTEMULUI DE

ASISTENŢĂ SOCIALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
239
CAP.I DISPOZITII GENERALE

Art.1. Sistemul de asistenţã socialã în Biserica Ortodoxã Românã este determinat
de slujirea misionară şi pastorală a Bisericii şi are profil social şi filantropic. Activitatea
de asistenţă socială se desfăşoară în conformitate cu prevederile. Statutului pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române ( art.53 lit.c, d,g; art.69,70,72;
art. 94 lit.f; art.100,170), precum şi ale legislaţiei în vigoare referitoare la furnizorii de
servicii sociale (OG.68/2003, modificată şi completată prin OG. 86/2004).
Art.2. Sistemul de asistenţă socială este integrat şi organizat profesional în cadrul
structurilor administrativ –organizatorice ale Bisericii Ortodoxe Române. Asociaţiile şi
fundaţiile cu scop social şi filantropic care funcţionează sub patronajul structurilor
administrative organizatorice ale Bisericii au personalitate juridică conform legislaţiei
referitoare la organizaţiile non-guvernamentale (OG. 26/2000, modificată şi completată
prin OG. 37/2003).

CAPITOLUL II - OBIECTIVE

Art. 3. Obiectivele reţelei de asistenţă socialã sunt:

1. Aducerea la îndeplinire a misiunii pe care o are Biserica pentru cei aflaţi în
situaţii de dificultate, în conformitate cu învăţătura de credinţă.;
2. Furnizarea de servicii sociale primare şi specializate, precum şi servicii de
îngrijire social-medicală conform prevederilor legale în vigoare;
3. Crearea şi menţinerea unor reţele de suport, la nivel comunitar şi la domiciliu,

pentru persoanele sau grupurile sociale care se afla în situaţii de dificultate (categorii de
persoane defavorizate, aflate în situaţii de risc social: copii orfani, abandonaţi, persoane
vârstnice, persoane cu handicap, familii în dificultate).
4. Înfiinţarea şi administrarea de instituţii de asistenţă socială şi medico-socială

proprii sau în parteneriat cu organisme publice şi/sau private;
5. Efectuarea de studii şi cercetări sociale referitoare la diferite problematici şi
240
fenomene sociale (nivel de trai, marginalizare şi dependenţă socială etc.);
6. Participarea activă la elaborarea şi aplicarea politicilor sociale, strategiilor şi

planurilor de acţiune la nivel naţional, judeţean şi local;
7. Colaborarea şi dezvoltarea de parteneriate atât cu serviciile publice specializate

descentralizate ale ministerelor şi consiliilor judeţene şi locale, cât şi cu unităţi de
asistenţă socială de stat şi particulare, organizaţii neguvernamentale care desfăşoară
activităţi în domeniu, în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.
8. Informarea opiniei publice cu privire la problematica socială, în scopul educării

şi sensibilizării acesteia, prin: organizarea de conferinţe, seminarii, mese rotunde,
dezbateri, etc; editarea de materiale informative (reviste, broşuri, pliante), materiale
audio-video, materiale în format electronic; desfăşurarea de campanii publice în vederea
implicării comunităţii în rezolvarea unor probleme sociale;

CAPITOLUL III – ORGANIZAREA SISTEMULUI DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ
ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

A. La nivelul Patriarhiei Române

Art.4. La nivelul central, al Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului “Biserica şi
Societatea” funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române care are
următoarele atribuţii:
a. elaborează strategia şi planurile de acţiune în domeniul social ale Bisericii
Ortodoxe Române, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;
b. coordonează şi îndrumă punerea în aplicare a strategiei Bisericii Ortodoxe
Române în domeniul social, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;
c. stabileşte şi menţine comunicarea cu organele centrale bisericeşti şi cu
Sectoarele Sociale ale eparhiilor;
d. elaborează şi coordonează punerea în practică a diferite programe naţionale în
domeniul social vizând probleme actuale care conduc la degradarea morală,
marginalizarea şi excluderea socială a unora dintre credincioşi;
241
e. organizează întâlniri periodice cu consilierii eparhiali sociali şi inspectorii pe

probleme de asistenţă socială, coordonatori ai Birourilor de Asistenţă socială de la
centrele eparhiale;
f. identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor de asistenţă socială
ale Bisericii;
g. monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele
h. organizează activităţi de informare a opiniei publice în scopul educării şi
sensibilizării membrilor comunităţilor cu privire la diferite aspecte ale problematicii
sociale (organizarea de seminarii, conferinţe, dezbateri, campanii publice, editarea de
publicaţii);
i. reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi
parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu fundaţii şi asociaţii, precum
şi cu organisme internaţionale specializate în activităţi de asistenţă socială;
j. organizează schimburi de experienţă între eparhii, precum şi cu organisme
similare ale Bisericilor Ortodoxe surori şi ale altor Biserici;
k. întocmeşte raportul anual privind activitatea de asistenţă socială desfăşurată de
Patriarhia Română pe baza datelor primite de la eparhii, studiază şi propune măsuri
pentru îmbunătăţirea acesteia.

B. La nivelul Centrelor Eparhiale

Art. 5. Activitatea de asistenţă socială la nivel eparhial este organizată şi
desfăşurată prin “ Biroul de asistenţă socială “componentă a Sectorului Social –Misionar
al eparhiei.
Art. 6. Sectorul Social –Misionar este condus de un consilier eparhial social
numit de chiriarul locului, iar Biroul de asistenţă socială este condus de un inspector
eparhial cu probleme de asistenţă socială.
Art. 7. Consilierul eparhial social are următoarele atribuţii şi responsabilităţi în
domeniul asistenţei sociale la nivel de eparhie:
242
a. coordonează elaborarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei, pe

care o supune spre aprobare chiriarhului, Consiliului Eparhial şi Adunării Eparhiale;
b. propune spre aprobare chiriarhului şi Consiliului Eparhial structura
organizatorică a Sectorului Social Misionar, în funcţie de evoluţia activităţilor şi
dezvoltarea acestui sector, recomandând angajarea de personal nou, în urma concursului
de selecţie;
c. supervizează elaborarea tuturor documentelor necesare bunei funcţionări a
sectorului: regulamente de ordine interioară, strategii, politici, proceduri, fişe de post,
etc;
d. monitorizează serviciile sociale furnizate la nivel de eparhie, din punct de
vedere al respectării standardelor de calitate şi al modului de gestionare a acestora;
e. coordonează activitatea structurilor organizatorice care compun Sectorul Social
Misionar, urmărind respectarea standardelor calitative şi manageriale;
f. supervizează aspectele financiare legate de funcţionarea sectorului (costuri
administrative, pentru derularea de proiecte şi programe, pentru funcţionarea
aşezămintelor de asistenţă sociale ale Bisericii);
g. prezintă organelor de conducere execuţia bugetară pentru anul care a trecut,
propunând spre aprobare bugetul de venituri şi cheltuieli al sectorului pentru anul
următor;
h. supervizează activitatea de scriere a propunerilor de finanţare şi atragere de
fonduri, ca o componentă a strategiei de dezvoltare a activităţii în domeniul social;
i. supervizează mediatizarea activităţii sociale din cadrul eparhiei;
j. supervizează şi dezvoltă relaţia cu protoieriile, parohiile şi mânăstirile din
eparhie în ceea ce priveşte colaborarea în domeniul social;
k. supervizează întocmirea tuturor rapoartelor solicitate de către organele de
conducere ale eparhiei, precum şi de către Patriarhie;
l. menţine şi dezvoltă legătura cu partenerii, colaboratorii şi finanţatorii din
domeniul social, iniţiind noi contacte;
m. participă la şedinţele Permanenţei Consiliului Eparhial şi ale Consiliului Eparhial,
precum şi la orice alte întâlniri la care este solicitat de chiriarh;
n. prezintă chiriarhului informări cu privire la orice aspect legat de domeniul social.
243
Art. 8. Postul de inspector eparhial este ocupat, prin concurs, de un absolvent de
studii superioare în asistenţã socialã, la propunerea consilierului eparhial, cu aprobarea
ierarhului. În funcţie de amploarea activităţilor de asistenţă socială la nivel de eparhie,
pot exista mai multe posturi de inspector eparhial cu probleme de asistenţă socială.
Art.9. Atribuţiile inspectorului eparhial cu probleme de asistenţă socială sunt:
a. participă la elaborarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei;
b. coordonează aplicarea strategiei de activitate în domeniul social a eparhiei la
nivel de protopopiat şi parohie;
c. coordoneazã şi monitorizează activitatea de asistenţã socialã din eparhie, sub
îndrumarea consilierului social şi cu binecuvântarea ierarhului;
d. elaboreazã şi coordoneazã programe de asistenţã socialã la nivel eparhial;
e. coordonează activitatea de scriere a propunerilor de finanţare şi atragere de
fonduri, ca o componentă a strategiei de dezvoltare a activităţii în domeniul social;
f. urmăreşte realizarea programelor de asistenţã socialã propuse de Biroul de
asistenţã socialã al Patriarhiei şi aprobate de Sfântul Sinod;
g. urmăreşte modul de derulare a serviciilor sociale, din punct de vedere calitativ şi
managerial;
h. coordonează elaborarea tuturor documentelor necesare bunei funcţionări a
sectorului: regulamente de ordine interioară, strategii, politici, proceduri, fişe de post,
etc;
i. centralizeazã rapoartele de activitate primite lunar de la protopopiate privind
activitatea de asistenţã socialã;
j. organizeazã trimestrial întruniri cu asistenţii sociali coordonatori din
protopopiatele eparhiei pentru informare şi îmbunãtãţirea activitãţii;
k. participã la întâlnirile organizate periodic de Biroul de Asistenţă socială al
Patriarhiei Române;
l. prezintă trimestrial consilierului de resort rapoarte asupra activităţii de asistenţă
socială desfăşurată în cadrul eparhiei, spre a fi ulterior supuse analizei ierarhului;
m. colaborează cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi consiliilor
judeţene, precum şi cu unităţi de asistenţă socială de stat şi particulare pentru derularea
unor proiecte sociale în domeniul asistenţei sociale;
244
n. cu binecuvântarea ierarhului poate colabora şi lucra în cadrul fundaţiilor şi

asociaţiilor care desfăşoară activităţi de asistenţă socială în cuprinsul eparhiei;
o. colaborează cu facultăţile de teologie ortodoxă în care funcţionează secţii de
asistenţă socială şi cu alte şcoli teologice din cuprinsul eparhiei în vederea cooptării
studenţilor şi elevilor în susţinerea programelor de asistenţă socială;
p. reprezintă Biroul de Asistenţă socială al eparhiei la simpozioane, conferinţe,
întâlniri, schimburi de experienţă pe probleme de asistenţă socială;
q. coordonează elaborarea regulamentelor de organizare şi funcţionare a
instituţiilor de asistenţă socială înfiinţate de Biserică în cuprinsul eparhiei;
r. coordonează mediatizarea activităţilor sociale ale Sectorului Social Misionar;
s. prezintă consilierului social propuneri de repartizare a fondurilor speciale
destinate activităţii de asistenţă socială, propuneri pe care acesta le va supune spre
analiză şi aprobare ierarhului;
t. prezintă propuneri şi recomandări cu privire la pregătirea şi perfecţionarea
personalului ce îşi desfăşoară activitatea în reţeaua de asistenţă socială a eparhiei.

C. La nivelul protopopiatelor şi parohiilor

Art.10. Activitatea de asistenţă socială la nivel de protopopiat se realizează prin
Biroul de Asistenţă Socială sub directa supervizare a protopopului care răspunde de
buna desfăşurarea a activităţii faţă de Sectorul Social al eparhiei.
Art.11. În oraşele în care nu existã protopopiat Biroul de asistenţã socialã se va
organiza în cadrul celei mai importante parohii desemnatã de ierarhul locului, în
conformitate cu art.51 din statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe
Române.
Art.12. Modul de organizare şi funcţionare a Biroului de Asistenţã Socialã este
unic pentru întreaga Bisericã Ortodoxã Românã.
Art.13. Personalul Biroului de Asistenţã Socialã este constituit din asistenţi
sociali cu studii superioare de specialitate, angajaţi prin concurs, cu binecuvântarea
ierarhului.
245
Art.14. Coordonatorul Biroului de Asistenţã Socialã de la protopopiat este numit

din rândul membrilor Biroului de către consilierul social, cu binecuvântarea ierarhului şi
are următoarele atribuţii:
a. elaborează şi coordonează punerea în aplicare a strategiei de activitate în
domeniul social a Biroului de Asistenţă Socială din cadrul protopopiatului;
b. îndrumă şi coordonează activitatea asistenţilor sociali din cadrul biroului;
c. prezintă lunar la biroul de la centrul eparhial raportul de activitate;
d. participă la conferinţele preoţeşti şi la întâlnirile trimestriale organizate la
centrul eparhial de către inspectorul eparhial pe probleme de asistenţă socială;
e. are drept de semnãturã alãturi de semnãtura protopopului pe actele elaborate în
cadrul Biroului;
f. deţine ştampila Biroului care poartă însemnele protopopiatului având în plus
menţiunea “ Biroul de asistenţã socialã ”;
g. participă la implementarea diferitelor programe sociale, alături de ceilalţi
asistenţi sociali din componenţa biroului.
Art. 15. Protopopiatul are cont separat destinat activitãţii Biroului de Asistenţã
Socialã în care vor fi incluse donaţii de la persoane fizice şi juridice, sponsorizãri şi
venituri obţinute din activitãţi proprii, precum şi cotã parte din fondul ,,Filantropia”.
Art. 16. Fondul constituit va fi folosit numai pentru activitãţile Biroului de
Asistenţã Socialã. Gestionarea fondurilor se va efectua prin serviciul de contabilitate al
protopopiatului, cu respectarea prevederilor legale.
Art. 17. Asistentul social de la protopopiat îşi desfăşoară activitatea în cadrul
protopopiatului şi are următoarele atribuţii:
a. identifică, evaluează, centralizează şi sistematizează problemele sociale din
cadrul protopopiatului, formulând propuneri pentru soluţionarea lor;
b. furnizează servicii sociale prin dezvoltarea de programe/proiecte de asistenţă
socială la nivel de protopopiat;
c. stabileşte criteriile de selecţionare a persoanelor ce vor beneficia de asistenţã
socialã în funcţie de prioritãţi şi posibilitãţi de sprijinire a acestora;
d. efectuează anchete sociale şi întocmeşte dosarul pentru fiecare beneficiar, ce va
conţine toate datele necesare stabilirii planului individualizat de asistenţă;
246
e. dezvoltă planuri de acţiuni, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi

servicii specializate pentru persoanele aflate în dificultate, în conformitate cu legislaţia
existentă în domeniu;
f. monitorizează beneficiarii serviciilor de asistenţă socială acordate de către
Biroul de Asistenţă Socială;
g. organizează campanii de colectare de fonduri şi produse (îmbrăcăminte,
încălţăminte, jucării, rechizite, fond de carte, etc) asigurând, totodată, distribuirea
acestora către persoanele care beneficiază de asistenţă socială;
h. iniţiază şi coordonează programe de voluntariat, antrenând în aceste programe şi
comunitatea locală;
i. sensibilizează autorităţile locale în vederea conştientizării diferitelor probleme
sociale şi acordării acordării sprijinului necesar persoanelor/familiilor aflate în
dificultate;
j. colaborează cu instituţii de stat şi organizaţii neguvernamentale care desfăşoară
activităţi în domeniul asistenţei sociale;
k. colaborează cu preoţii din parohiile unde sunt identificate cazuri de persoane sau
familii în dificultate, în scopul susţinerii serviciilor sociale acordate în sprijinul acestora;
l. participă la întâlnirile cu asistenţii sociali din alte protopopiate organizate la
Centrul eparhial.
Art. 18. Asistenţa socială se poate desfăşura şi la nivel de parohie. Asistentul
social de la parohie îşi desfăşoară activitatea în cadrul parohiei şi are următoarele
atribuţii:
a. este delegatul parohului în conducerea comitetului parohial pentru activitãţiile
de asistenţã socialã în conformitate cu art.68, lit.c, d, g şi art.69 din Statutul Bisericii
Ortodoxe Român;
b. identifică, evaluează, centralizează şi sistematizează problemele sociale din
cadrul parohiei, formulând propuneri pentru soluţionarea lor;
c. furnizează servicii sociale prin dezvoltarea de programe/proiecte de asistenţă
socială la nivel de protopopiat;
247
d. stabileşte criteriile de selecţionare a persoanelor ce vor beneficia de asistenţã

socialã în funcţie de situaţia existentă în parohie, de prioritãţi şi posibilitãţi de sprijinire
a acestora; le supune spre aprobare comitetului parohial;
e. efectuează anchete sociale şi întocmeşte dosarul pentru fiecare beneficiar, ce va
conţine toate datele necesare stabilirii planului individualizat de asistenţă;
f. gestionează fişele privind situaţia familiilor şi persoanelor din parohie care
beneficiază de asistenţă socială;
g. dezvoltă planuri de acţiuni, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi
servicii specializate pentru persoanele aflate în dificultate, în conformitate cu legislaţia
existentă în domeniu;
h. efectueazã vizite la domiciliul asistaţilor pe care îi are în evidenţã dupã un
program bine stabilit;
i. organizeazã colectarea şi distribuirea de fonduri de la diferiţi donatori către
persoanele care beneficiază de programele de asistenţă socială;
j. mediazã relaţiile între familiile donatoare şi familiile asistate;
k. pregãteşte şi organizeazã grupurile de voluntari pe echipe de lucru şi îi
coordoneazã în activitatea de asistenţã socialã;
l. organizeazã întâlniri periodice între membrii comitetelor parohiale şi voluntarii
din diferite parohii, implicaţi în activitãţi de asistenţã socialã;
m. organizeazã diferite activitãţi cu asistaţii din cadrul parohiei ( activitãţi de interes
comunitar, întâlniri cu tematicã social educativã, activităţi cu caracter cultural, recreativ
etc.);
n. colaboreazã cu instituţii de stat şi organizaţii nonguvernamentale care desfãşoarã
activitãţi în domeniul asistenţei sociale;
o. colaboreazã cu preoţii şi asistenţii sociali din celelalte parohii;
p. prezintã trimestrial consiliului parohial raportul de activitate, care dupã avizare
este înaintat Biroului de Asistenţã Socialã din protopopiat;
q. participã la întâlnirile cu asistenţii sociali din cadrul protopopiatului.

CAPITOLUL IV. RESURSE UMANE

248
Art. 19. Personalul care îşi desfăşoară activitatea în sistemul de asistenţă socială
al Bisericii Ortodoxe Române este alcătuit din asistenţi sociali cu studii de specialitate şi
specialişti având diverse calificări şi competenţe, responsabilităţi şi atribuţii specifice
domeniului de activitate.
Art. 20. Asistentul social care activează în structurile de asistenţă socială ale
Bisericii Ortodoxe Române respectă prevederile legilor în vigoare în domeniul asistenţei
sociale.
Art. 21. Asistentul social care activează în structurile de asistenţă socială ale
Bisericii Ortodoxe Române are îndatorirea de a respecta şi păstra rânduielile şi
disciplina bisericească, să aibă o conduită de bun creştin, să se înscrie în normele morale
creştine.
Art. 22. Personalul angajat în structurile de asistenţă socială ale Bisericii
Ortodoxe Române are aceleaşi drepturi şi facilităţi, potrivit studiilor şi experienţei, ca şi
celelalte categorii de personal din aceleaşi instituţii.
Art.23. Personalul angajat în structurile de asistenţă socială ale Bisericii
Ortodoxe Române participă la cursuri şi alte forme de perfecţionare şi specializare
organizate de Biserică sau de alte instituţii specializate.
Art. 24. În caz de indisciplină, conduită imorală şi prejudiciu moral sau material
asistentul social-teolog va răspunde, după caz, în conformitate cu legiuirile bisericeşti şi
legile ţării.

CAPITOLUL V.
RELAŢIA CU ORGANIZAŢIILE NEGUVERNAMENTALE CARE
FUNCŢIONEAZĂ CU BINECUVÂNTAREA BISERICII

249
Art. 25. Pentru realizarea scopului şi obiectivelor Bisericii Ortodoxe Române în
domeniul asistenţei sociale, Patriarhia Română, centrele eparhiale, protopopiatele şi
parohiile pot înfiinţa organizaţii neguvernamentale.
Art. 26. Funcţionarea acestor organizaţii neguvernamentale, la nivelul Patriarhiei
Române este aprobată prin Hotărâre a Sfântului Sinod, iar la nivelul celorlalte structuri
prin Hotărâre a Adunării Eparhiale.
Art. 27. Binecuvântarea acordată poate fi retrasă în situaţia în care activitatea
desfăşurată se îndepărtează de principiile, valorile şi viziunea Bisericii.
Art. 28. Documentele constitutive ale acestor organizaţii (Statut, Regulamentul
de organizare şi funcţionare) trebuie să fie în concordanţă cu prevederile Statului BOR
şi ale prezentului Regulamnet. Scopul şi obiectivele acestora vor contribui la
îndeplinirea scopului şi obiectivelor BOR în domeniul social.
Art. 29. Activitatea organizaţiilor neguvernamentale va fi supervizată de către
Sectorul Social al eparhiei care i-a acordat binecuvântarea şi în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea.
Art. 30. Raportul de activitate anual al organizaţiilor care funcţionează cu
binecuvântarea Bisericii va fi înaintat Sectorului Social după adoptarea de către organele
de conducere proprii.
PROTOCOL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL INCLUZIUNII SOCIALE
250
În vederea reglementării acţiunilor de cooperare dintre Guvernul României

şi Patriarhia Română
În temeiul:
- art. 29 alin. 5 din Constituţie;
- art. 7 alin. 1 şi 2, art. 9 alin. 3 şi 5 şi art. 10 alin. 7 din Legea nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor;
- art. 11 alin. 3 lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile
sociale cu modificările şi completările ulterioare;
- art. 4 lit. d, art. 6 alin. 2 şi art. 24 ş.u. din Legea nr. 47/2006 privind sistemul
naţional de asistenţă socială;
- H.G. nr. 1217/2006 privind constituirea mecanismului naţional pentru

promovarea incluziunii sociale în România;
- Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi

Regulamentele în vigoare;
- Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în

Biserica Ortodoxă Română.
PĂRŢILE
1. Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei, nr. 1, sector 1,

reprezentat de domnul Călin Popescu Tăriceanu, Prim-Ministru,
2. Patriarhia Română, cu sediul în Str. Dealul Mitropoliei nr. 25, sector, 4 Bucureşti,
reprezentată de Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul României.
251
SCOPUL
Protocolul se încheie în scopul reglementării acţiunilor de cooperare în domeniul

incluziunii sociale între părţile semnatare, potrivit competenţelor stabilite în
documentele de organizare şi funcţionare ale acestora, precum şi a dispoziţiilor legale cu
incidenţă asupra activităţilor pe care partenerii le vor derula în cadrul prezentului
protocol.
OBIECTUL
Prin prezentul protocol, părţile convin să coopereze în vederea:
- întăririi mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale în România;
- promovării dialogului social pentru îmbunătăţirea cadrului normativ şi

instituţional din domeniul incluziunii sociale ;
- definirii priorităţilor cheie care vor sta la baza elaborării de programe şi proiecte
comune în domeniul incluziunii sociale, în vederea găsirii de răspunsuri la nevoile
sociale ale persoanelor aflate în dificultate;
- stabilirii premiselor de colaborare, de schimb de informaţii şi asistenţă.
DURATA PROTOCOLULUI
Prezentul protocol se încheie pe o durată de 10 ani.
În cazul în care nici unul dintre parteneri nu notifică celeilalte părţi intenţia de încetare a
valabilităţii sale, înaintea expirării perioadei pentru care a fost încheiat, prezentul
protocol se prelungeşte automat pentru noi perioade de câte un an.
OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR
252
1. Guvernul se obligă ca, prin Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, precum
şi prin toate celelalte instituţii publice aflate sub autoritatea sa:
a) să solicite puncte de vedere şi să implice reprezentanţii celeilalte părţi semnatare în

procesul de consultare privind proiectele de acte normative;
b) să implice membrii celeilalte părţi semnatare în grupuri de lucru, seminarii, şi alte
reuniuni care au drept obiectiv dezbaterea şi definirea priorităţilor din domeniul
incluziunii sociale;
c) să faciliteze participarea reprezentanţilor partenerului la lucrările Comisiei Naţionale

privind Incluziunea Socială, la lucrările Comisiilor teritoriale privind Incluziunea
Socială, precum şi la alte structuri consultative în domeniul social, care implică
participarea societăţii civile;
d) să coopereze cu partenerul în vederea iniţierii de proiecte şi programe comune în

vederea susţinerii şi dezvoltării sistemului naţional de servicii sociale;
e) să informeze cealaltă parte semnatară (structurile bisericeşti recunoscute ca furnizori

de servicii sociale) cu privire la oportunităţile de finanţare puse la dispoziţie de minister
în vederea dezvoltării şi diversificării serviciilor sociale;
f) să asigure condiţii optime în centrele furnizorilor publici de servicii sociale pentru
desfăşurarea asistenţei spirituale a persoanelor beneficiare, inclusiv prin asigurarea unor
spaţii proprii în acest sens, sub condiţia respectării drepturilor fundamentale şi în primul
rând a libertăţii religiei;
g) să sprijine demersurile Patriarhiei Române pentru valorificarea potenţialului specific

al absolvenţilor Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, Secţia Teologie Socială;
h) să coopereze în domeniul incluziunii sociale şi cu ONG-urile care funcţionează în

cadrul şi cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.
2. Patriarhia Română se obligă:
253
a) să desemneze reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române care să participe la

activitatea de elaborare a proiectelor de acte normative şi a programelor privind
domeniul incluziunii sociale;
b) să desemneze reprezentanţi în structurile consultative din domeniul social, care

implică participarea societăţii civile;
c) să coopereze cu partenerul în scopul furnizării de servicii sociale în beneficiul

persoanelor, familiilor şi comunităţilor aflate în situaţii de dificultate;
d) să identifice, prin intermediul preoţilor şi al personalului implicat în sistemul de

asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române, şi să comunice partenerului situaţii şi
informaţii privind persoanele aflate în nevoie, precum şi informaţii asupra persoanelor
aflate în evidenţele proprii, potenţiale beneficiare de servicii sociale, prestaţii sociale, în
vederea facilitării accesului la asistenţă, contribuind astfel la definirea de către partener
a unor strategii sectoriale în domeniul incluziunii sociale;
e) să ofere consiliere spirituală, cu personal specializat, beneficiarilor de servicii sociale

organizate de furnizori publici şi privaţi;
f) să asigure implicarea resurselor umane şi totodată a structurilor specializate din

domeniul asistenţei sociale în programe pentru dezvoltarea infrastructurii sociale şi a
serviciilor sociale;
g) să coopereze la implementarea programelor sociale de interes naţional;
h) să faciliteze diseminarea informaţiilor specifice activităţii de incluziune socială pe

care o derulează; să faciliteze diseminarea modelelor de bună practică;
i) să ofere informaţii privind organizaţiile neguvernamentale din domeniul asistenţei

sociale, care funcţionează în cadrul şi cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române.
ÎNCETAREA PROTOCOLULUI
254
Valabilitatea protocolului încetează:
1. la împlinirea termenului, urmare notificării uneia dintre părţi;
2. prin acordul părţilor;
3. la solicitarea unei dintre părţi, în cazul în care partenerul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile asumate de comun acord.
DISPOZIŢII FINALE
1. Prezentul protocol constituie un document cadru de cooperare între părţi, în

vederea realizării obiectivelor comune propuse, putând fi completat sau modificat prin
acte adiţionale semnate de părţi la iniţiativa oricăreia dintre acestea.
2. Partea care are iniţiativa modificării şi/sau completării protocolului va transmite
celeilalte părţi spre analiză, în scris, motivele concrete ce determină această solicitare,
precum şi propunerea ce face obiectul modificării/completării.
3. Orice proiect sau activitate concretă pe care părţile vor dori să le desfăşoare
împreună pot face obiectul unor alte convenţii sau protocoale.
4. Schimbul de informaţii se va face la cerere sau pe bază de voluntariat, chiar dacă
nu a existat o solicitare anterioară. Solicitarea asistenţei se poate face de fiecare parte
semnatară, depunându-se eforturi rezonabile pentru a asigura asistenţă celeilalte părţi,
sub rezerva respectării legislaţiei şi politicilor promovate de fiecare parte.
5. Implementarea prevederilor prezentului protocol se realizează sub coordonarea

Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, în colaborare cu autorităţile
competente.
6. Părţile vor desemna câte un reprezentant permanent care să asigure coordonarea
acţiunilor de cooperare dintre acestea; stabilirea sau schimbarea reprezentantului
urmează a fi comunicată celeilalte părţi în scris.
255
Prezentul protocol s-a întocmit în 2 exemplare originale, câte unul pentru fiecare parte
semnatară şi intră în vigoare la data semnării.
Semnat azi, 2 octombrie 2007, în Bucureşti, la Palatul Victoria.
GUVERNUL ROMÂNIEI PATRIARHIA ROMÂNĂ
PRIM-MINISTRU, PATRIARH,
Călin Popescu Tăriceanu Prea Fericitul Părinte Daniel
256

Teza Doctorat Oprea Ionut Mihai Doc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza Doctorat Oprea Ionut Mihai Doc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ

ASISTENŢA SOCIALĂ COMUNITARĂ.

Trăim într-o societate pluralistă, secularizată şi mercantilă, în care fiecare individ

Prin lucrarea de faţă doresc să prezint implicarea bisericii în asistenţa socială

Doresc să prezint, într-o manieră ştiinţifică, activitatea de asistenţă socială a Bisericii

Acest demers a fost unul anevoios datorită inexistenţei datelor la nivelul

Lucrarea este structurată pe două părţi distincte, o parte de teoretică şi una

specializarea Teologie Ortodoxă Asistenţă Socială; aspecte contemporane ale

CAP 1. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA

de accord să o adopte ca definiţie internaţională. Scrisă în engleză, definiţia este acum

vieţii, integrând funcţiile psihice, cognitive şi social - emoţionale care se materializează

În concluzie, asistenţa socială se organizează după legi bine stabilite, acţionează

Asistenţa socială comunitară folosesţe energia de grup în toate tipurile de intervenţie şi

Zamfir,C; 1995: p.100) Potrivit definiţiei agreate de către NASW (National

Perioada dinaintea Primului Război Mondial este una a inovaţiilor sociale, a

principii au avut sarcina generării şi susţinerii procesului de dezvoltare socială prin

combinaţie de resurse mobilizate de comunitate şi resurse transferate naţional.

După doamna Elena Zamfir ( Zamfir, E.; Strategii antisărăcie şi dezvoltare

În alcătuirea politicilor sociale sectoriale trebuie pornit de la o diagnoză făcută

perfecţionat continuu servicii de suport pentru credincioşii ei şi nu numai, în funcţie şi

CAP. 2. ROLUL BISERICII CA ACTOR COMUNITAR ÎN

Intervenţia în cazul cuplului este legată de probleme relaţionale, de comunicare,

La acest nivel intervenţia se focalizează asupra întregii familii şi are ca obiectiv

Intervenţia la nivel de grup

În cadrul organizaţiilor guvernamentale, cum ar fi: Direcţia Judeţeană pentru

Biserica locală, împreună cu organizaţiile din raza ei de acţiune, poate susţine

normalizarea situaţiei persoanelor aflate în dificultate, şi să fie dispusă să răspundă

Implicarea Bisericii în viaţa socială a comunităţilor este un fapt real confirmat

Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dori să precizăm faptul că activitatea

CAP. 3. TEMEIURI DOCTRINARE SI RELIGIOS – MORALE ALE

În acest capitol doresc să evidenţiez faptul că opera filantropică şi de

Slujirea sub acest aspect este cuprinsă ca adevăr fundamental în

În societatea modernă, în care fiecare individ îşi urmăreşte, cel mai

Cuvântul "filantropie" înseamnă iubire de oameni. Prin aceasta creştinul imită şi

Argumente pentru activitatea filantropică a Bisericii ne oferă atât Sfânta

Cel mai de seamă argument al slujirii oferit de Vechiul Testament îl constituie

Dacă în Vechiul Testament slujirea se reducea, ajungând la o persoană care

Temeiuri ale slujirii găsim şi în Sfânta Tradiţie. Aceste argumente izvorăsc

Practicarea filantropiei şi milei contribuie atât la progresul spiritual şi moral

Argumentându-şi îndemnurile stăruitoare cu citate din Sfânta Scriptură,

Dar poruncile Domnului îi întristează adeseori pe cei bogaţi, pentru că ii

Mila, ca expresie concretă a filantropiei, reprezintă mijlocul prin care

Fapta prin excelenţă a dragostei este milostenia. Ea face pe om asemenea lui

Milostenia este importantă deoarece - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -

Facerea de bine trebuie să fie un prilej de sărbătoare. Mila aduce pacea şi

Filantropia creştină, în concluzie, îşi are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în

Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate

Instituind o ordine universală, bazată pe armonia comunitară întru Hristos,

acele fiinţe spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte şi libertate şi care sunt

considerată „mireasa” lui Hristos:”V-am logodit unui singur bărbat ca să vă

Demersul ştiinţific în abordarea activităţii sociale a Bisericii depinde în mare

Găsim, spre exemplu, conceptul de „slujire” cu următorul sens: depunere de

Putem spune că principiul dragostei în Vechiul Testament rămâne limitat şi

Filantropia creştină, în concluzie, îşi are izvorul în Tatăl ceresc, pilda în

După învăţătura Noului Testament, filantropia cuprinde Legea şi Profeţii, fiind

Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei şi milei este rodul unei îndelungate

CAP. 4. ASISTENŢA SOCIALĂ ŞI DEZVOLTAREA SERVICIILOR

În decursul timpului, filantropia s-a manifestat sub diferite forme în biserică.

Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către

Mai trebuie să amintim şi faptul că orice creştin trebuie să se poarte cu cruţare şi

1. Hrănirea celui flămând, care din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate

5. Ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor