Ion

Caracterizarea lui Ion

„Ion” este primul roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920 și este un roman realist, obiectiv,
circular ( datorită simetriei dintre incipit și final ) cu tematică rurală unde naratorul este omniscient și
omniprezent.
Tema romanului o constituie problematica pământului reprezentată de lupta țăranului sărac pentru
a obține pământul și consecințele faptelor sale.
Viziunea este una obiectivă, narațiunea realizându-se la persoana a III -a.
Ion este un personaj complex și contradictoriu, profilul acestuia detașându-se chiar de la începutul
romanului din seara horei unde se urmăresc oscilațiile tânărului între Florica „mai frumoasă ca oricând”
dar săracă și Ana „urâțică” dar „cu locuri și case și vite multe”.
Deși sărac, Ion este „iute și harnic ca mă-sa” iubind munca și pământul care „îi era drag ca ochii
din cap”.
Isteț, silitor și cuminte, trezește simpatia învățătorului Herdelea, dar din cauza dragostei pentru
pământ acesta renunță la școală.
Ion este respectat de tinerii din sat, iar rivalitatea cu George este de fapt rivalitatea cu cel care are
pământ, cel bogat. Din aceiași categorie face parte și Vasile Baciu care l-a umilit la horă făcându-l
„sărăntoc, tâlhar și hoț”, Ion simțindu-se rușinat și dorind să se răzbune.
Din cauza faptului că este orgolios viața lui ajunge să se consume între iubire și patima pentru
pământ.
După ce a fost dojenit de către părintele Belciug, Ion se hotărăște „să fie un adevărat netrebnic”.
Alege averea Anei și renunță momentan la iubirea pentru Florica.
Ion dă dovadă de perseverență când concepe un plan prin care să-l constrângă pe Vasile Baciu să-i
dea pământurile, folosindu-se de Ana, pe care o seduce și o lasă însărcinată.
Din acel moment calitățile sale se transformă în defecte, hărnicia, inteligența și statornicia se
preschimbă în viclenie, bestialitate, cinism, lipsă de scrupule, trăsături puse în evidență în mod indirect
din relația cu Ana.
Devine distant și rece tratând-o disprețuitor pe Ana și sfidător pe Vasile Baciu.
Intrarea în posesia pământului îl schimbă total. Dacă la început „se simte mic și slab ca un
vierme” la sfârșit simte „o mândrie de stăpân”.
Ion o împinge pe Ana la spânzurătoare, iar odată ce setea de pământ este domolită, ambiția și
hotărârea lui sunt înlocuite de mulțumire iar brutalitatea de indiferență.
După sinuciderea Anei și moartea copilului, care pentru el reprezentau doar o garanție asupra
pământurilor, Ion o caută pe Florica decis fiind să-și împlinească dragostea. În acest punct se face trecerea
de la „glasul pământului” la „glasul iubirii”.
Relația adulteră a acestora este descoperită de George, iar Ion își găsește sfârșitul datorită
loviturilor de sapă ale bărbatului înșelat.
 Caracterizarea Anei
Ana întruchipează destinul femeii din mediul rural, ea reprezentând „două brațe de lucru, o zestre
și o producătoare de copii”.
Fata lui Vasile Baciu se detașează încă de la început, în momentul horei, alături de Florica și
totodată în contrast cu ea. Prin cele două apariții feminine autorul prefigurează cele două glasuri: „glasul
pământului” întruchipat de Ana, fata „urâțică” și „glasul iubirii” întruchipat de Florica, fata cu obrajii „ca
piersica și ochii albaștri ca cerul de primăvară”.
Viața Anei este grea, ea fiind orfană de mamă, iar tatăl ei, stăpân al unor mari întinderi de pământ,
ursuz și căzut în patima băuturii, vede în Ana un dușman care îi poate știrbi proprietatea prin căsătorie.
Trăind intr-un astfel de mediu familial, Ana manifestă tendința de evadare, alegând să facă acest
lucru prin calea iubirii.
Aici se remarcă frumusețea ei morală și puterea cu care înfruntă jignirile și brutalitățile tatălui,
apoi pe ale bărbatului.
Ana trăiește permanent în iluzie și nutrește o dragoste profundă pentru Ion, ajungând să-și
dăruiască fecioria celui pe care îl numește „norocul” ei.
La individualizarea Anei participă și reacțiile pe care le provoacă în comportamentul lui Ion, cât și
ipostazele contrastante în care apare.
În dorința lui Ion de a avea pământ, Ana încetează să mai însemne ceva pentru feminitate, soarta
Anei fiind una dramatică. Drama Ion – Ana poate fi privită ca o dramă a căsniciei țărănești.
În numele dragostei, Ana devine victima violențelor, a brutalităților fizice și verbale ale tatălui și
ale soțului. Prozatorul pune în lumină condiția de inferioritate a Anei, date fiind prejudecățile vremii la
care se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de „glasul pământului” trebuie să primească și pe Ana,
ca un adaos tragic.
La nuntă, Ana, va trebui să accepte că Ion nu o iubește. Din desfășurarea evenimentelor se
desprinde în mod indirect faptul că rațiunea de a fi a Anei prin iubire, încetase, existența ei se mai
manifesta doar prin faptul că era aducătoare de zestre, născătoare de prunci și două brațe de muncă.
Gestul Anei de a se sinucide este consecința pustiului ei sufletesc după prăbușirea suportului
moral care i-a fost iubirea. În moarte, Ana se scufundă într-un deznodământ tragic, pentru că nu mai poate
suporta condiția ei de „obiect al negocierii”.
Ana este reprezentativă pentru condiția femeii din satul românesc, datorită durerii nesfârșite,
născută din „vina” de a fi iubit.
 Enigma Otiliei
Caracterizarea lui Felix Sima
Publicat în anul 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârșitul perioadei interbelice și este al
doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu.
Este un roman realist, modern, obiectiv, balzacian de tip Bildungsroman.
Tema romanului este viața burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX înfățișată în
aspectele ei tipice: relațiile de familie și dezumanizarea sub influența banilor.
Viziunea este una subiectivă, acest aspect desprinzându-se din tema romanului, din structura și
acțiunea sa, din tehnicile narative folosite și din tipologia personajelor.
Felix Sima este unul din personajele principale ale romanului, având calitatea de „martor și actor”,
fiind și un caracter în formare.
De la început se înfățișează portretul tânărului de 18 ani, cu fața juvenilă și prelungă, șuvițele mari
cei cădeau de sub șapcă, culoarea măslinie și tăietura elinică a nasului.
Felix, proaspăt absolvent al liceului, vine la București, în casa unchiului său Costache
Giurgiuveanu, spre a urma facultatea de medicină.
Ambițiosul tânăr vrea să se remarce pe plan profesional și se dedică cu tenacitate studiului,
ajungând după ce reușește să se remarce, să publice un studiu într-o revistă franceză. Dezinteresul celor
din jur îi întărește hotărârea de a deveni un nume cunoscut.
Procesul autodevenirii personajului se definește și din perpectiva raportului cu celelalte personaje.
Dacă izbânda în cariera de medic era previzibilă de la început, nu același lucru se întâmplă cu dragostea
care o simte pentru Otilia.
Când ajunge în casa unchiului său este întâmpinat de fata cu „capul prelung” pentru care simte o
caldă simpatie, dragostea față de ea începând să se contureze. Felix asocia munca sa cu dragostea pentru
Otilia.
Comportamentul Otiliei, care îl iubește pe tânăr, este derutant pentru raționamentul clar al lui
Felix.
Plecarea Otiliei cu Pascalopol îl aruncă în deznădejde, îi clatină credința în sinceritatea
sentimentelor, dar aceste frământări nu l-au abătut din studiul său, munca absorbindu-i toate gândurile.
Când Otilia îl întreabă dacă ar renunța la cariera lui pentru ea, el nu dă un răspuns, pentru că nu
concepe că cineva i-ar putea cere acest lucru. El nu i-ar fi spus niciodată că are nevoie de ea ca de aer, ca
de cer și de stele.
Felix nu e genul de om pentru care clipa mărturisirii dragostei să fie teatrală, ci să fie sublimă și
unică în felul ei.
În Felix sălăsluiește sâmburele omului superior, de timpuriu orientat spre o activitate pozitivă.
Când Otilia l-a părăsit pentru totdeauna, acesta reușește să se domine și să-și urmeze drumul său.
Eșecul în dragoste l-a maturizat, i-a îmbogățit experiența făcându-l să înțeleagă că într-o societate supusă
degradării și dragostea este afectată.
În relațiile cu celelalte personaje se definește ca un intelectual superior, cu un cod moral elevat
față de ceilalți, situat deasupra banalității și meschinăriei burgheze, lume din care dorind cu orice preț să
iasă din cercul ei strâmt care-l dezgustă.
 Caracterizarea Otiliei
Otilia este cel mai modern personaj al romanului, un personaj în continuă devenire. Aceasta
rezumă drama feminității și sentimentul de anxietate.
Iubită de părintele nesigur, de tânărul Felix, de un străin, Otilia este totuși fără cuib. Urâtă de
rudele apropiate, trăiește drama singurătății, viitorul ei fiind ambiguu.
Otilia se definește în principal prin comportamentul ei rezultat din fapte, acțiuni, gesturi, vorbe și
gânduri.
Comportamentul fetei este derutant, care trece brusc de la o stare la alta, întruchipând acel copil
„neastâmpărat”. Este copilăroasă și în același timp matură, dovedind o grijă maternă față de Felix.
Această frumoasă enigmatică caută mereu împlinirea.
Pentru raționamentul lui Felix, Otilia este o fată admirabilă, superioară, pe care nu o înțelege,
pentru Pascalopol este femeia în devenire față de care are răbdare, iar pentru Aglae ea este o stricată,
făcută să-i distreze pe băieții de familie.
Pentru Stănică Rațiu, Otilia reprezintă „spiritul practic” care știe să se descurce în viață.
Pentru mondena Georgeta este o „domnișoară” pe care o stimează, fără să o cunoască.
Întradevăr pentru „papa”, Otilia rămâne fetița pe care o iubește nespus și pe care amână neîncetat
să o înfieze și să-i treacă moștenirea pe nume.
Otilia este un personaj complex pe care nu-l poți închide în cușca cercetării minuțioase.