MÂNA ŞI ARTICULAŢIA

PUMNULUI POSTTRAUMATIC
PLANUL LUCRĂRII

PARTEA I.

I.Generalităţi – definiţie, clasificare, date epidemiologice

II.Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
III.Criterii de susţinere a diagnosticului:
a). examenul clinic – semne subiective şi obiective
b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic probe de laborator
IV. Evoluţie şi prognostic
V. Tratament:
1. tratament profilactic
2. tratament igieno-dietetic
3. tratament medicamentos
4. tratament ortopedico-chirurgical

PARTEA a II-a: tratamentul BFT.

1. principiile şi obiective tratamentului BFT

2. tratamentul prin hidro-termoterapie
3. tratamentul prin electroterapie
4. tratamentul prin masaj:
 Efectele fiziologice ale masajului
 Descrierea anatomică a regiunii
 Tehnica masajului
 Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapie)
 Gimnastică medicală

5. terapia ocupaţională
6. tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri)

BIBLIOGRAFIE

METODE DE RECUPERAREA MEDICALĂ

B.F.T. ÎN MÂNA ŞI ARTICULAŢIA
PUMNULUI POSTTRAUMATIC
(fracturii,
(fracturii, luxaţii, entorse)
entorse)

PARTEA I.

I.GENERALITĂŢII – definiţie, clasificare, date epidemiologice.

 Mâna omului a constituit obiectivul a numeroase studii de paleontologie, antropologie şi
embriologie. Aceste lucrări subliniază în general un paradox: dacă din punct de vedere
morfologic mâna păstrează vestigii anatomice ances-trale ( fiind derivată fără transformări prea
mari dintr-un timp primitiv în filoge-nia speciilor ) în schimb din punct de vedere funcţional
mâna este apogeul pro-ceselor de evoluţie orientată către prehensiune delicată şi de forţă cât şi
către o percepţie senzorială fină.
Importanţa senzorială şi motorie, a mâinilor pentru viaţa socială şi profesională a omului este
considerabilă.
Tandemul „creer-mână” organ de execuţie, permite actul complex al prehensi-unii şi în plus,
ca organ de informare, degetele sunt un adevărat receptor senzori-al care permit omului să
palpeze organele din jur şi să interpreteze informaţiile vizuale.
Progresele mecanizării şi automatizării au dus la reducerea meseriilor manua-le şi artizanale
fără a scădea importanţa funcţională considerabilă a mâinilor.
Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât sructutra, cât
şi funcţia sa sunt adaptate complexităţii activităţii umane. Suprafaţa, proporţional enormă
din cortexul cerebral care controlează această activitate, este o dovadă a complexităţii acestui
adevărat ‘’organ’’.
Mâna nu este doar organul prehensiunii ( pentru prizele globale sau pentru cele de mare
fineţe ) şi ale celei mai importante sensibilităţi discriminative, ci este, în acelaşi timp, organul
sensibilităţi umane, a expresivităţii a profesionali-tăţii celei mai elaborate.

În fond tot restul membrului superior, umăr, braţ, antebraţ, pumn nu au decât rolul de a
pune mâna în poziţia cea mai favorabilă pentru o acţiune determinantă.
Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obişnuite: plăgi, contuzii, luxaţii,
entorse şi fracturi care pot interesa toate structurile anatomice: pielea, ligamentele, muşchii,
tendoanele, articulaţiile, oasele, vasele şi nervii.
Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncţionale, în a căror etio-patogenie,
microtraumatismul joacă un rol determinant.
Traumatismul pumnului şi a mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor de ordin local
şi general produse prin acţiunea unui agent voluntar a cărui forţă depăşeşte rezistenţa
ţesuturilor asupra cărora acţionează, producând printre altele: entorse, fracturi, luxaţii.

Fractura – prin fractură se înţelege o întrerupere totală sau parţială a continuităţii unui os,
apărută în urma uni traumatism.
Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercursiune locală, ci un proces
patologic complex, care angajează intreg organismul. Fractura este de şi o boală generală
(dereglări posttraumatice generale), declanşată mai ales prin intermediul sistemului nervos.
În mod clasic fracturile se împart în:
Fracturi închise (segmentele sunt acoperite integral de piele)
Fracturi deschise (tegumentul şi straturile de sub el au fost lezate fie de agentul vulnerant,fie
de fragmentele osoase – dinăuntru in afară – şi osul ajunge în contact cu exteriorul).
Fracturile directe sunt cele produse când agentul traumatic fracturează osul chiar la nivelul de
aplicare a şocului violent. Sunt mai frecvent întâlnite la oasele neacoperite de muşchi: claviculă,
tibie.
Fracturile indirecte sunt cele în care traiectul de fractură se află la distanţă faţă de punctul de
aplicare a traumatismului şi se produc prin: flexie, răsuciri, tracţiuni, presiuni etc.
    Entorsa - forma minora a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul permanent
între suprafetele articulare si consta din întinderea sau ruptura unuia sau mai multor ligamente
ale unei articulatii.

În funcţie de violenţa mişcării, entorsele pot fi:

Uşoare – de gradul I = o întindere bruscă a ţesuturilor;
Grave – de gradul II şi III = rupturi ale unora sau mai multor structuri conjunctive şi
ligamentare periarticulare.

  Luxatia - este leziunea care consta din pierderea contactului normal dintre suprafeţele articulare
ale oaselor care formează o articulaţie (deplasarea capetelor osoase ale unei articulaţii).
După modul de producere luxaţiile pot fi:
Complete – când cele două suprafeţe articulare nu mai au nici un contact între ele.
Incomplete – când mai există un oarecare contact.

II. ETIOPATOLOGIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică

În etiologia traumatismelor se întâlnesc factori mecanici, fizici, chimici şi biologici.

 Factorii mecanici produc traumatisme prin obiective tăioase sau ascuţite, prin căderi
sau loviri;
 Factorii fizici produc leziuni traumatice diverse: arsuri, degerături, iradieri,
electrocutări;
 Factorii chimici produc traumatisme numite coroziuni;
 Factorii biologici produc leziuni traumatice prin: înţepături, muşcături, sfâşieri, etc.

Anatomie patologică.

Fractura. În fracturi bolnavul acuză dureri vii într-un punct fix, impotenţă funcţională, prezintă
deformarea şi scurtarea segmentului respectiv, echimoze locale, imobilitate anormală a unui
segment iar la palpări şi imobilizări se percep erepitaţi osoase şi întreruperea reliefului osos.