1.

TERAPIE OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapia)

Este bine cunoscută afirmaţia lui Fr. Engels că „mâna este produsul muncii” şi de aceea nu
trebuie să surprindă reciproca ei că „doar muca poate da funcţionalitate mâinii”.
În activitatea cotidiană profesională şi extraprofesională, se cere mâinii uneori forţă şi
rezistenţă, alteori viteză de execuţie şi precizie sau alte combinaţii ale acestor calităţi. Ele nu pot
fi însă obţinute decât în cadrul antrenamentului specific al activităţii umane a mâinii. Aceasta
este realizată prin terapia ocupaţională, care include în concepţia anglo-saxonă, atât terapia prin
muncă (ergoterapia), cât şi jocurile şi instalaţiile distractive (terapia ocupaţională propriu-zisă).
Terapia ocupaţională pentru disfuncţia mâini are patru mari scopuri:
1. A recâştiga şi dezvolta abilităţile vieţii zilnice în scopul de a face pacienţii cât mai
independenţi posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere speciale pentru
lingură, furculiţă , cuţit, manete în loc de robinete sau butoane etc.). aceasta în cazurile cu
invalidităţi severe sau definitive.
2. A permite munca în scopul ameliorării mobilităţii articulare, creşteri forţei musculare şi
recâştigării coordonării mişcărilor. Tipurile de muncă utilizate este bine să corespundă muncii
profesionale a pacientului sau pasiunilor lui.
3. A permite evaluarea necesităţilor unor facilităţi de muncă prin adaptările sculelor, a
maşinilor, unelte în funcţie de meseria trecută (sau viitoarea) a pacientului.
4. Adescoperi şi dezvolta noi vocaţii profesionale pentru pacienţii care, datorită disfuncţiei
mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.
În majoritatea centrelor de terapie ocupaţională pentru pacienţii cu disfuncţii ale mâini, se
utilizează următoarele activităţi:
 Imprimeria (tipografierea), incluzând toate operaţiunile: culegerea literelor, aranjarea
lor, presarea pe hârtie, etc.
 Ţesutul de război, foarte mult utilizat, căci solicită o mare varietate de mişcări şi prize
(confecţionarea unui m de pânză cere 1300 mişcări). În plus în aşezare verticală,
obligă la activitatea cu mâinile ridicate, împiedicând formarea edemului.
Varietăţi: ghergheful, războilu orizontal pentru covoare şi unele activităţi conexe: tors, răsucit,
dărăcit, periat etc;
 Dactilografiat, scris, desen tehnic;

 Împachetaj-ambalaj pentru o diversitate de obiecte şi de modele;

 Lucru de mână (tricotat, brodat, cusut, etc);
 Traforaj, tâmplărie şi dulgherie uşoară;
 Strungărie în lemn sau fier, feronerie;
 Lucru în pielărie;
 Croitorie, lenjerie;
 Electronică , ceasornicărie;
 Grădinărit, olărit etc.
 Rularea făcăleţului;
 A bate un ou, lapte prins, etc;
 Înşirarea mărgelelor pe o sfoară;
 Cântatul la pian, acordeon sau la instrumente de suflat;
 Modelări cu plastelină;
  Folosirea foarfecelor la decupat hârtie, carton;
 Apucarea unor obiecte mari pentru a le simţi cu mâna;
 Apucarea obiectelor din ce în ce mai mici: monede, scobitori etc;
 Răsfoirea unei cărţi;
Toate aceste activităţi au fost selecţionate pe criteriile „gesticii profesionale”.
Delaet şi Lobet, studiind 1300 meserii, au arătat că există doar 43 de gesturi de bază, care se
pot combina între ele. Din aceste 43 de gesturi, 24 aparţin mâinii. Aceste gesturi profesionale se
împart în:
a). Gesturi obligatorii necesitate de mediul profesional şi nu de munca propriu-zisă (de ex.
urcatul-coborâtul scărilor pentru un zidar);
b). Gesturi solicitate de muncă, dar comandate de maşinile unelete (învârtirea unei manivele,
tăierea cu foarfeca etc.);
c). Gesturi proprii muncii, dar al căror ghidaj nu este comandat (pictură, sudură, modelatori,
etc).
În afară de activităţile lucrative, terapia ocupaţională cuprinde jocurile distractive, jocuri cu
caracter competitiv sau de autodepăşire.
Unele dintre acestea sunt jocuri distrative sau sportive bine cunoscute, cu sau fără adaptări
specifice, altele sunt create special pentru recuperarea disfuncţiei mâinii. Iată câteva dintre aceste
jocuri:
 Jocul „dame” în care piesele sunt variabile ca volum sau greutate. Uneori placa este
metalică, iar piesele sunt magnetizate;
 Jocul „fotbal cu pompiţe suflătoare”. O minge de ping-pong este dirijată de suflul unor
pompiţe formate dintr-o pară de cauciuc cu o tijă;

 Jocuri mecanice care se manipulează prin tijă cu mânere (fotbal, baschet etc);
 Biliard, tenis de masă;
 Tenis, criket, golf, badminton;
 Aruncarea cu săgeţi la ţintă;
 Marocco, şah, etc.

6. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (APE MINERALE, NĂMOLURI)

Poate fi foarte utilă dacă:

În alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea bolnavului şi bolile asociate.
În sensul acesta vom indica băile sărate, iodurate de tip Bazna şi Govora, băile sulfuroase de tip
Herculane. Tratamentul balnear se face toata viata.
În funcţie de substanţele chimice pe care le conţin apele minerale amintim urmatoarele staţiuni:
 Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
 Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase;
 Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
  Bazna-sunt băi iodate şi sărate;
 Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
 Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic
În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri balneofizioterapice. Pe lângă
aceste proceduri cel mai important factor îl constituie climatoterapia ce are un deosebit rol asupra
psihicului bolnavului.

BIBLIOGRAFIE:

Lucreţia Titircă – Urgenţele Medico-Chirurgicale (sinteze pentru cadre medii), Ed. Medicală,
Bucureşti, 1989.
Profesor Dr. Doc. Victor Ciobanu – Recuperare funcţională în practica reumatologică, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1979,
Dumitru Dumitru – Gid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1981.
Tudor Sbenghe – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti,
1987.
Kiss Iaroslav – Fiziokinetoterapie şi recuperare medicală, Ed. Medicală, 2002
Sbenghe Tudor – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Ed.
Medicală, 1981
Conf. Dr. V. Ranga, Prof. Dr. I. Teodorescu Exarcu – Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed.
Medicală, Bucureşti, 1969.
Dr. Clarence Dail şi Charles Thomas – Hidrotermoterapie (tratamente simple pentru afecţiuni
obişnuite), Casa de Editură-Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999.
Vasile Marcu – Masaj şi Kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1983.