REDORILE ARTICULARE

Sunt caracterizate prin limitarea mişcărilor normale ale uneia sau mai multor
articulaţii.
 Etiologie şi incidenţă
    Cauzele cele mai frecvente care apar in redorile articulare sunt imobilizările
ca urmare a fracturilor şi luxaţiilor. Acestea sunt fie imobilizări în aparate ghipsate
sau de mase plastice, fie imobilizări la pat pe durată lungă, neînsoţite de
mobilizarea articulară din vecinătatea fracturilor sau a articulaţiei luxate (după
reducerea luxaţiei).
Mai este posibilă redoarea articulară şi ca urmare a neutilizării unei
articulaţii (sau neefectuării mişcărilor normale la toată amplitudinea). Acest lucru
se poate produce în cadrul unor boli îndelungate care fac imposibilă imobilizarea
activă a articulaţiilor (come, boli grave însoţite de imobilizări prelungite la pat sau
de paralizii), sau în cadrul unor boli în care mobilizarea articulaţiei este dureroasă
şi este evitată de pacient (de pildă în periartroza scapulo-humerală).
  Forme clinice
Redorile articulare pot fi relativ recente (când mai pot fi tratate prin mobilizare sau
artroliză nesângerândă) şi vechi (când este necesară artroliza). Pentru periartroza
scapulo-humerală există forma posttraumatică şi cea netraumatică.
  Diagnostic clinic
Este uşor de făcut, prin depistarea restrângerii mobilităţii articulare.
 Anamneza. Se stabileste dacă a existat un episod traumatic în antecedente şi dacă
el s-asoldat cu o fractură, luxaţie, ruptură tendinoasă sau ligamentară, hematomsau
contuzie simplă. Este importantă data accidentului şi felul lui, precum
şitratamentul urmat. De asemenea, pentru afecţiunile netraumatice, se va stabili
data de la care mişcările articulare au început să fie mai restrânse şi intensitatea
durerii la tentativa mobilizării articulaţiei.
 Semne clinice subiective şi obiective. Dintre semnele subiective, apare de regulă
durerea de mare intensitate la orice tentativă de a mobiliza articulaţia peste o
anumită amplitudine, precum şi impotenţa funcţională, relatată de pacient. Dacă
articulaţia este complet blocată (ankiloză), durerea dispare, dar mişcarea devine
imposibilă.
Cotul posttraumatic
   Traumatismele cotului în sine, dar și imobilizarea cotului impusă de aceste
traumatisme determină de cele mai multe ori redori strânse, greu reductibile.
Limitarea severă a mobilității cotului posttraumatic are la bază: organizarea
colagenică consecutivă edemului între planurile de alunecare, retracții
musculotendocapsulare, artrita posttraumatică, calusul vicios, osteomul
periarticular( uneori depunerea de calciu se face chiar la grosimea capsulei),
cicatriceea retractilă, fragmentul osos intraarticular.
      Recuperarea funcțională a cotului trebuie să înceapă cu profilaxia redorii sau cel
puțin cu profilaxia unei redori disfuncționale severe. Aceasta înseamnă:
 Imobilizare de scurtă durată( cca 2-4 săptămâni) în aparat gipsat urmată de
imobilizare în atele bivalve, cu schimbarea alternativă a poziției
 Imobilizarea de la început în atele care se alternează de câteva ori e zi în
pozițiile maxime de flexie- extensie
 Mobilizări active ale umărului, pumnului, mâinii, precum și exerciții
decontracturante ale umărului și coloanei cervicodorsale superioare ( Jacobson)
 În perioada imediat următoare imobilizării( primele 2-3 săptămâni) există
următoarele indicații:
 Dacă persistă un proces inflamator, se vor utiliza atele posturale în poziție de
flexie și extensie maximă care se vor schimba la 3-6 ore
 Mișcări active ajutate și pronosupinație; la început de mică amplitudine,
aceste mișcări devin treptat tot mai ample, pe tot arcul de mișcare posibil
 Exerciții de relaxare-decontracturare a umărului și membrului superior( mai
ales acelea care acționează pe flexori)
 Hidrokinetoterapie caldă, cu mișcări facilitate de apă
 Mișcări active ghidate de kinetoterapeut pe diagonalele membrului superior,
cu cotul flectat și cu cotul extins
Treptat, ghidajul se transformă într-o ușoară , apoi moderată rezistență de
către kinetoterapeut.
Consideratii clinice si radiologice:
Din punct de vedere clinic la copil diagnosticul se pune mai greu decat la un
adult deoarece copilul nu colaboreaza. In general diagnosticul clinic se pune
urmarind simptomele urmatoare: durere, impotenta functionala, tumefiere, uneori
edem local, etc
Redoare articulară- este determinată de organizarea fibroasă a colagenului
prin polimerizarea fibrelor acestui proces ce fixează planurile de alunecare
articulară și periarticulară. Redoarea poate fi data si de retracturi musculare sau
cicatrici vicioase ale tegumentului. Daca redoarea articulară este dată de lezarea
părților moi, ea se recuperează 100%. Daca redoarea articulară este dată de cauze
intraarticulare ea va fi mult mai greu de tratat.
 Rezistența la recuperare a unei redori articulare-va ține de leziunea articulară
care a determinat-o dar și de articulație. Imobilizarea cu ghips determina un proces
inflamator sinovial insoțit de hipertrofie sinovială și aderentă a sinovialei la
cartilajul articular ducând la o redoare articulară. Studiile fiziologice au demonstrat
că imobilizările prelungite în aparat ghipsat duce la o invadare a articulațiilor cu
țesut fibros care treptat se transformă în țesut osos.
 Redoarea articulară netratată corect poate duce la o anchiloză.(anchiloza este
ireversibilă). Cu cât o fractură este mai apropiată de o articulație cu atat articulația
va suferi funcțional mai mult. Cu cât durata de imobilizare va fi mai mare cu atat
redobândirea funcțională este mai dificilă