Sunteți pe pagina 1din 26

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Florentina Popescu

BASCHET

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


CUPRINS

Capitolul 1. Domeniul jocului de baschet

Capitolul 2. Tehnica jocului de baschet

Capitolul 3. Tactica jocului de baschet

Capitolul 4. Autoevaluarea

Bibliografie
Capitolul 1. DOMENIUL JOCULUI DE BASCHET

1.1. Conţinutul domeniului

JOC SPORTIV COLECTIV


• DE ECHIPĂ
• INVENTAT
SPORT DISCIPLINĂ SPORTIVĂ
• de întrecere competiţii sportive
• de masă (loisir) naţionale
• de performanţă internaţionale
• de mare performanţă
MIJLOC AL EDUCAŢIEI DISCIPLINĂ DE
FIZICE ÎNVĂŢĂMÂNT
realizează funcţiile obiect de învăţământ
educaţiei fizice
SPECTACOL SPORTIV
SPORT COMPLEMENTAR • competiţie-spectatori
• utilizat în metodologia învăţării virtuozitate în regim de
altor ramuri şi probe sportive dinamism motric
DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ
SPORTIVĂ APLICATIVĂ
INVESTIGAŢII PRIN documentare
metoda observaţiei
metoda statistică
metoda experimentului
metoda testelor
analiza rezultatelor
metoda convorbirii
metoda interviului
metoda anchetei

1.2. Caracteristicile şi tendinţele jocului de baschet actual


Baschetul – joc sportiv colectiv ce face parte din categoria mijloacelor de
perfecţionare a dezvoltării fizice şi a aptitudinilor de mişcare ale oamenilor –
reprezintă o formă de manifestare cu caracter ludic a exerciţiului fizic.
Practicarea jocului de baschet contribuie la formarea şi perfecţionarea unor
mişcări coordonate, la formarea capacităţii de angrenare rapidă în tempoul şi ritmul
activităţilor sociale, prin cumulul unor influenţe şi efecte pozitive cu caracter
sanotrofic şi educativ.
Baschetul este jocul sportiv ce poate fi practicat de copii şi tineri de ambele
sexe şi chiar de oameni având vârstă ceva mai înaintată, atât în scop competiţional
cât şi ca activitate fizică recreativă, de întreţinere sau ludică, este deci accesibil.
Este jocul sportiv ce dispune de una dintre cele mai bogate game de procedee
tehnice, de acţiuni tactice de la cele mai simple până la cele mai complexe. Acest
fapt solicită jucătorilor o pregătire continuă şi perseverentă, iar profesorilor,
eşalonarea treptată în predare a succesiunii de învăţare şi perfecţionare a tehnicii şi
tacticii acestui joc.
Multitudinea şi varietatea cu care se succed fazele de joc, alternarea rapidă a
situaţiilor ofensive cu cele defensive, posibilităţile pe care le oferă jucătorilor de a-
şi etala fantezia şi capacitatea lor inventivă, diferitele rezolvări tactice ale fazelor
de joc, aruncările acrobatice sau subtilitatea unor pase executate cu mare fineţe,
toate oferă atât jucătorilor, dar în special publicului spectator, momente de o
deosebită spectaculozitate.
Dimensiunile relativ reduse ale terenului de joc, precum şi numărul mic de
jucători ce se întrec în teren determină deplasări ale acestora şi o circulaţie a mingii
foarte rapidă, jucătorii participând permanent şi în egală măsură atât la desfăşurarea
atacului, cât şi a apărării. Însuşi regulamentul de joc, prin regulile de 3,5,8 şi 24
secunde, determină un dinamism al desfăşurării fazelor de joc, din primul şi până în
ultimul minut al unei partide.
Obţinerea unor performanţe la parametri superiori în marile competiţii au
scos în evidenţă tendinţele jocului de baschet:
• viteză mare de desfăşurare a acţiunilor tactice de atac şi apărare;
• eficienţă crescută în acţiunile de finalizare;
• ritmul rapid susţinut în acţiunile ofensive;
• jocul în adâncime;
• creşterea numărului de acţiuni pe joc, care creează situaţii favorabile de
finalizare;
• folosirea apărărilor active, a pressing-ului;
• înalta măiestrie în execuţiile tehnice efectuate în mare viteză şi în condiţii
de adversitate, însoţită de asigurarea cursivităţii jocului cu acţiuni simple şi eficace;
• folosirea parametrilor de joc ca factor în dirijarea antrenamentului sportiv.

1.3. Apariţia şi evoluţia jocului de baschet pe plan mondial, în România


În anul 1891, profesorul James A. Naismith de la Colegiul Springfield din
statul Massachusetts a inventat un joc denumit „basket-ball” pentru a atrage
studenţii la orele de educaţie fizică, desfăşurate în sală în anotimpul rece. A stabilit
13 reguli de bază, care au rămas şi astăzi, alcătuind în mare parte principiile jocului
de baschet.
Primul joc de baschet s-a desfăşurat între două echipe de câte 9 jucători,
deoarece clasa număra 18 studenţi.
În 1904, la Jocurile Olimpice de la Sant-Luis (SUA) baschetul îşi face
apariţia ca joc demonstrativ, însuşi inventatorul lui, profesorul James A. Naismith,
oferind mingea pentru începerea jocului.
1932 este anul înfiinţării FIBA (Federaţia Internaţională de Baschet Amator),
cu sediul la Geneva (Elveţia), iar România este membru fondator.
În anul 1935, se desfăşoară primul Campionat Masculin European de baschet
la Geneva şi este câştigat de echipa Letoniei, la care a participat şi ţara noastră –
ocupând locul 12.
În anul 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, baschetul este introdus pentru
prima dată în programul Jocurilor Olimpice, cu participarea unui număr de 22 de
echipe; finala s-a desfăşurat între SUA şi Canada, 19: 18.
Răspândirea baschetului feminin întâmpină unele impedimente, legate mai
ales de conceptele morale ce dominau acele vremi.
Baschetul feminin a fost introdus în Europa în preajma primului război
mondial, Franţa fiind ţara care-l adoptă prima, ca urmare a influenţelor benefice ale
conceptelor feministe de emancipare.
În anul 1938, se organizează primul Campionat European Feminin de baschet
la Roma (Italia), câştigat de ţara gazdă, iar 1976 este anul introducerii în programul
Jocurilor Olimpice, la Montreal (Canada), a baschetului feminin, activitate ce s-a
desfăşurat de atunci permanent, fiind prezentă la fiecare ediţie a acestor jocuri.
Apariţia şi evoluţia jocului de baschet în România
În anul 1920, societatea americană YMCA (Young Men’s Christians
Association) îşi deschide filiala pentru România, la început organizând activitatea
cultural-sportivă a ostaşilor armatei române, unde, pe lângă alte activităţi sportive,
a fost predată şi învăţarea jocului de baschet.
Răspândirea în mediul şcolar a acestui joc face ca, în luna iunie 1922, să se
organizeze pentru echipele şcolare prima competiţie de baschet din ţară.
Abia în anul 1929 se organizează primul Campionat Naţional pentru echipe
de cluburi. În 1933, iau fiinţă primele echipe feminine care se vor întrece în
competiţia „Liga Munteniei”.
Din primăvara anului 1950, se organizează Campionatul Naţional de Baschet
(devenit ulterior Divizia Naţională A), masculin şi feminin.
Pe plan internaţional, baschetul românesc a cunoscut o perioadă de
afirmare, echipele reprezentative ale ţării noastre ocupând locuri onorante în
turneele finale ale Campionatelor europene atât la seniori, cât şi la senioare, până
în jurul anilor 1980. Participarea la competiţiile europene pentru echipele de
cluburi a urmat aceeaşi traiectorie performanţială, perioada 1955-1980 fiind una
de afirmare.

Întrebări pentru verificare:


 Care este conţinutul jocului de baschet? (Răspuns: sinteză,1.1);
 Care sunt caracteristicile şi tendinţele jocului de baschet actual? (Răspuns:
1, p. 37-42; 2, p. 17-19);
 Când, unde şi cum a apărut jocul de baschet? (Răspuns: 1, p. 16-20);
 Care a fost evoluţia jocului de baschet competiţional pe plan internaţional?
(Răspuns: 1, p. 20-23);
 Cum şi când a apărut jocul de baschet în România? (Răspuns: 1, p.23-29);
 Cum a evoluat jocul de baschet în ţara noastră? (Răspuns: 1, p. 23-29).

Capitolul 2. TEHNICA JOCULUI DE BASCHET

2.1. Sistematizarea tehnicii


Tehnica jocului de baschet reprezintă „ansamblul acţiunilor şi structurilor
motrice specifice pe care le execută un jucător în timpul practicării jocului, în
concordanţă cu regulile acestuia, precum şi cu sarcinile ridicate de participarea
echipei sale în competiţie”.
Fiecărui joc sportiv îi corespund forme generale de mişcare, la baza cărora
stau ELEMENTELE TEHNICE ale respectivului joc. Condiţiile de joc care apar
în timpul desfăşurării lui şi în care sunt implicate elementele tehnice (respectiv,
fazele fundamentale ale jocului sportiv: ATACUL şi APĂRAREA) au condus la
formarea şi perfecţionarea unor PROCEDEE TEHNICE concrete (operaţionale)
pentru rezolvarea respectivelor sarcini ale jocului competiţional. Spre exempli-
ficare, prezentăm schema de mai jos:

ELEMENT TEHNIC PROCEDEU TEHNIC


Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc
Pasa cu două mâini de la piept, cu pământul
Pasarea mingii Pasa cu două mâini de la piept, din deplasare
Pasa cu o mână de la umăr
Etc.

Jocul fara minge

ATAC Pozitie fundamentala APARARE

inalta medie joasa

inainte
Alergarea Deplasarile alergarea cu spatele
lateral
Pasul adaugat inainte
cu variatii de ritm Jocul de picioare inapoi
Lucrul de brate
Pirueta de pe loc
cu opiri, plecari bruste
Sariturile
cu elan
cu sprint in 3,5,10,15,20,25 m

schimbari de directie

Tehnica cu minge

TINEREA MINGII

cu doua maini cu o mana

simetrica asimetrica apucat

la piept in dreptul umarului in echilibru


deasupra capului deasupra capului
in dreptul bazinului
PRINDEREA MINGII

de pe loc din alergare din saritura

Pasarea mingii

de pe loc
cu o mana cu doua maini din deplasare

de la umar din saritura


de la piept
din deplasare

pe la spate cu pamantul

peste umar
deasupra capului
in semicarlig

O p r ir e a

in t r - u n t im p in d o i t im p i

Pivotarea

inainte inapoi
(ofensiva) cu pasire 90 ° 180° cu intoarcere
(defensiva)
D ribling u l

cu m ana d reap ta inalt, m ed iu , jo s

d in alerg are, inainte, cu variatii d e ritm si


lateral, inap o i schim bari d e d irectie

cu trecerea m ing ii p e
inalt, m ed iu , jo s
la sp ate

cu trecerea m ing ii
cu p iru eta
p rintre p icio are

Aruncarea la cos

de pe loc din deplasare din saritura din voleibolare

cu o mana de la umar din dribling cu desprindere de pe loc

cu o mana de sus cu oprire intr-un timp


din alergare

cu doua maini de la piept cu oprire in doi timpi

semicarlig din pasa

din dribling

2.2.
        
     

2.2.1. Poziţia fundamentală


În adoptarea poziţiei fundamentale de către un apărător, din punct de vedre
tactic, în mod distinct se deosebesc două principale atitudini, şi anume: poziţia
apărătorului la atacantul fără minge şi cea adoptată împotriva atacantului cu minge
(Figura alăturată).
Capul şi bărbia se menţin
în sus
Umerii relaxaţi, cu braţele
uşor depărtate în lateral

Genunchii şi gleznele uşor


îndoite
Tălpile pe aceiaşi linie sau
una înaintea celeilalte

Figura 1. Poziţia fundamentală a apărătorului


la atacantul fără minge

În descrierea caracteristicilor de execuţie, principalul îl constituie poziţia


trenului inferior. Picioarele, cu genunchii uşor îndoiţi şi orientaţi puţin spre interior,
sunt depărtate în lateral, aproximativ la proiecţia lăţimii umerilor. Gleznele îndoite,
greutatea corpului repartizată egal pe întreaga suprafaţă a fiecărei tălpi, aşezate
paralel pe sol şi cu o orientare a vârfurilor uşor spre interiorul poligonului de
susţinere. Trunchiul, arcuit, este uşor aplecat spre înainte, coborârea centrului de
greutate al corpului fiind realizată prin flexia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi
a şoldurilor. Umerii relaxaţi, cu braţele uşor depărtate în lateral, pregătite pentru a
acţiona în toate planurile şi sensurile. Capul şi bărbia se menţin în sus, privirea
căutând să cuprindă o cât mai mare zonă din teren.

Figura 2. Poziţia fundamentală a apărătorului la atacantul cu minge

Poziţia fundamentală adoptată de apărătorul la atacantul cu minge este


asemănătoare oarecum celei descrise mai sus, modificându-se distanţa dintre tălpile
picioarelor, precum şi a planului de situare a acestora. Poziţia braţelor este
determinată de situaţia tactică a plasamentului în teren a apărătorului. În general,
mâna de pe partea piciorului mai avansat împiedică, prin ridicarea în sus a braţului,
eventuala aruncare la coş a adversarului direct, aflat în posesia mingii, iar celălalt
braţ este îndreptat în lateral, cu scopul de a intercepta eventuala pasă spre această
direcţie, sau, în cazul iniţierii unei acţiuni tactice individuale de depăşire, de a
scoate mingea din driblingul adversarului.
Greşeli frecvente:
• depărtarea exagerată a picioarelor sau apropierea lor;
• articulaţiile gleznelor şi ale genunchilor, prea puţin îndoite.
2.2.2. Deplasările
Majoritatea acţiunilor jucătorilor – cu minge şi fără minge – se efectuează din
deplasare. În aceste deplasări, se urmăreşte ca, pe lângă câştigarea unei viteze în
deplasare, jucătorul să aibă posibilitatea de a executa cu uşurinţă diferite procedee
tehnice necesare rezolvării situaţiilor jocului (schimbări de direcţie, frânări, lucru
cu mingea, fente, sărituri etc.).
Alergarea normală, obişnuită, asemănătoare celei din atletism, folosită în
general pentru deplasarea jucătorilor în teren sau ca alergare de viteză, în situaţiile
de plecare pe contraatac sau de urmărire a jucătorului care contraatacă.
Alergarea specifică înainte reprezintă un procedeu cu totul aparte faţă de
celelalte jocuri sportive. Specificitatea constă în faptul că prin această alergare este
menţinută permanent poziţia fundamentală a jucătorului în timpul deplasării.
Alergarea înapoi. Jucătorul se deplasează spre înapoi, având labele picioa-
relor uşor depărtate, călcâiele orientate către afară. Contactul cu solul se face prin
rulare vârf-talpă-călcâi şi mult înapoi faţă de proiecţia centrului de greutate pe sol.
Aceasta, pentru a evita căderile pe spate. Deplasarea picioarelor se face prin
alunecare. Trunchiul este uşor aplecat înainte, pentru a menţine centrul de greutate
înainte. Braţele rămân lângă corp, uşor depărtate şi flexate din coate.
Greşeli frecvente:
• se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate;
• picioarele se duc mult prea înapoi;
• se sare în timpul alergării.
Pasul adăugat înainte sau înapoi face parte din bagajul tehnic cunoscut sub
denumirea de „jocul de picioare al apărătorului”, reprezentând un mijloc de
realizare a acţiunii tehnico-tactice individuale „marcajul”.
Din poziţia fundamentală de apărare, jucătorul, păstrând contactul cu solul pe
toată talpa, începe mişcarea prin deplasarea spre înainte a piciorului din faţă. Braţul
ridicat determină o poziţie puţin oblică a trunchiului şi labei piciorului din spate.
Piciorul din urmă este tras cu repeziciune spre cel din faţă, fără însă a fi ridicat de
pe sol, apărătorul revenind din nou în poziţia precedentă, dar avansând cu lungimea
pasului făcut. Celălalt braţ balansează în plan lateral.
Greşeli frecvente:
• deplasarea se face prin sărituri;
• se fac păşiri prea lungi;
• se încrucişează picioarele prin depăşirea piciorului din faţă de către cel din
urmă.
Pasul adăugat lateral. Deplasarea începe prin ducerea spre lateral a
piciorului de pe direcţia deplasării, talpa acestui picior fiind menţinută cât mai
aproape posibil de suprafaţa solului. După ce ia contact cu solul, celălalt picior se
apropie, talpa acestuia alunecând pe suprafaţa solului. În timpul deplasării, corpul
rămâne orientat lateral faţă de direcţia de deplasare, iar braţele, puţin îndoite din
coate, orientate lateral. Poziţia fundamentală este menţinută prin îndoirea
articulaţiilor gleznelor şi genunchilor, trunchiul păstrând verticalitatea.
2.2.3. Lucrul de braţe şi jocul de picioare
Lucrul de braţe şi jocul de picioare reprezintă o asamblare a tuturor
elementelor „mişcării în teren”, atât pentru jocul ofensiv, cât mai ales pentru jocul
defensiv. Este reprezentat de o succesiune de procedee tehnice, menţinând
caracteristicile de execuţie ale fiecăruia.

2.3.
        
      

2.3.1. Prinderea mingii


Jucătorul se orientează cu linia umerilor spre direcţia de unde vine mingea cu
greutatea corpului pe piciorul din faţă. În momentul de contact, degetele se
încordează pentru a amortiza prinderea mingii. Articulaţiile pumnilor cedează spre
înapoi. Mingea este adusă în dreptul pieptului. Poziţia finală este poziţia
fundamentală a jucătorului cu minge.

Figura 3. Prinderea mingii cu două mâini de pe loc


2.3.2. Ţinerea mingii

Greşeli frecvente:
• Orientarea palmelor cu degetele spre înainte
sau în jos.
• Degetele mari sunt opozante sau prea
apropiate în priza pe minge.
• Podul palmelor ia contact cu suprafaţa mingii.
• Coatele mult depărtate determină o ţinere prea
lateral a mingii.
• Nu se menţine priza fermă pe minge, aceasta
fiind învârtită în palme.

Figura 4. Ţinerea mingii cu două mâini în dreptul pieptului

2.3.3. Pasa cu două mâini de la piept de pe loc

Figura 5. Pasa cu două mâini de la piept, de pe loc


Din poziţia fundamentală a jucătorului cu minge, braţele se întind spre
direcţia de pasare. Priza pe minge rămâne permanent activă prin flexia dorsală a
articulaţiilor pumnilor. Mişcarea finală este activă, „de biciuire”.

Figura 6. Evidenţierea lucrului din articulaţiile pumnilor în cazul


unei pase cu două mâini

2.3.4. Pasa cu o mână din dreptul umărului, de pe loc


Caracteristici de execuţie:
• palma braţului de pasare constituie ultimul plan director al mişcării, ea
găsindu-se – în faza intermediară a execuţiei – cu faţa spre direcţia de pasare şi
înapoia mingii;
• pentru transmiterea mingii la distanţe scurte, cursa braţului se micşorează,
urmând ca mişcarea să fie efectuată, în principal, din lucrul articulaţiei pumnului;
• reprezintă procedeul din care au derivat alte forme de pasare a mingii cu o
mână, prin modificarea planului de acţionare a momentului de impulsie a mingii:
pasa împinsă, pasa din lateral, pasa de jos.

Figura 7. Execuţia pasei cu o mână din dreptul umărului, de pe loc

Greşeli frecvente:
• mişcarea este executată asemănător celei de aruncare a greutăţii (nu de
azvârlire), datorită apropierii mingii de umăr şi a îndoirii exagerate a genunchilor;
• cotul braţului care pasează nu este la nivelul umărului şi în lateral;
• se pierde controlul asupra mingii în faza finală.
2.3.5. Pasa cu două mâini de la piept din deplasare

Figura 8. Pasarea mingii cu două mâini din alergare


Din alergare, cel ce urmează să prindă mingea execută, în momentul
prinderii, o păşire mai lungă, mingea fiind prinsă în momentul de „zbor” al acestei
păşiri. Alergarea se continuă în timp ce prinderea mingii este amortizată prin flexia
braţelor, care determină aducerea ei într-o poziţie cât mai convenabilă pentru
execuţia ulterioară a pasei. Urmează a doua păşire în alergare, după care se execută
pasa, înainte ca celălalt picior să ia din nou contact cu solul.
2.3.6. Oprirea într-un timp

Figura 9. Execuţia opririi într-un timp

2.3.7. Pivotarea

Figura 10. Pivotarea prin păşire

Corpul se apleacă spre înainte. Se protejează mingea prin lucrul braţelor.


Poziţia fundamentală menţinută permanent dă echilibru corpului în timpul
pivotării.
Figura 11. Pivotarea prin întoarcere
Piciorul oscilant este descărcat prin impulsul ce imprimă corpului rotarea în
jurul piciorului pivot.
2.3.8. Driblingul

Figura 12. Dribling pentru protecţia


mingii (sau de aşteptare)

Figura 13. Dribling de trecere din


terenul de apărare în terenul atac

Figura 14. Dribling în acţiunea


tactică individuală de „depăşire”
a adversarului

De pe loc sau din deplasare, mecanismul de execuţie al mişcării este acelaşi.


Singura deosebire constă în unghiul sub care este impulsionată mingea spre sol,
acesta fiind determinat de viteza de deplasare a jucătorului.
2.3.9. Aruncarea la coş cu două mâini de la piept, de pe loc
Jucătorul, orientat cu faţa pe direcţia aruncării, aflat în poziţie fundamentală
medie, cu mingea ţinută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe
deasupra mingii, fixează coşul. Picioarele, cu tălpile paralele şi eventual una
înaintea celeilalte, sunt depărtate la lăţimea umerilor, cu genunchii şi gleznele
semiflectate. Trunchiul puţin aplecat spre înainte, cu braţele îndoite şi coatele
apropiate de corp, cu articulaţiile pumnilor în flexie dorsală pentru a da o priză
activă în ţinerea mingii.
Execuţia începe printr-un impuls al picioarelor însoţit de ridicarea corpului şi
ducerea mingii, prin dreptul feţei, în sus şi spre înainte. Braţele se întind din coate
şi mingea părăseşte mâinile cât mai sus posibil şi, datorită mişcării „de biciuire”
executată din articulaţiile pumnilor, i se imprimă acesteia un ultim impuls de rotare
în timpul traiectoriei.

Figura 15. Aruncarea la coş cu două mâini de la piept, de pe loc


2.3.10. Aruncarea la coş cu o mână de sus
Jucătorul – în poziţie fundamentală medie este
orientat către coş, cu trunchiul puţin aplecat înainte, cu
tălpile paralele şi depărtate aproximativ la lăţimea
umerilor. Piciorul de partea braţului de aruncare este cu o
jumătate de talpă înaintea celuilalt. Greutatea corpului
este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga
suprafaţă a tălpilor.
Mingea este ţinută în priză asimetrică cu două mâini.
Palma mâinii care execută aruncarea se află înapoi şi puţin
sub minge, cu degetele răsfirate şi cu cotul la nivelul
umărului; cealaltă mână sprijină mingea din lateral.
Execuţia aruncării începe printr-o triplă flexie a
membrelor inferioare care fac ca centrul de greutate al
Figura 16. Aruncarea la
corpului să coboare puţin. coş din ţinerea mingii
Din această poziţie intermediară în care mingea deasupra capului
continuă să fie ţinută cu două mâini, se execută o triplă – în care mingea este dusă în
extensie, concomitent şi coordonat cu ducerea braţelor în timpul „elanului” pentru
aruncarea deasupra capului,
sus. În continuare, mingea este trecută pe palma braţului de execuţia solicitând mai mult
aruncare şi părăseşte mâna ca urmare a unei ultime impulsii forţă în braţul de aruncare
date printr-o flexie palmară pronunţată din articulaţia pumnului. Celălalt braţ
constituie element de protecţie pe ultima parte a aruncării.
2.3.11. Aruncarea la coş cu o mână de sus din dribling
Driblând în alergare, jucătorul va da un impuls mai puternic mingii la ultimul
dribling în sol, pentru a avea posibilitatea să efectueze o păşire mai lungă (cu
piciorul de pe partea mâini de aruncare) decât cea normală, din timpul alergării.
Alergarea este continuată cu o a doua păşire – pe celălalt picior, care ia contact cu
solul având rolul de a frâna şi bloca viteza de translaţie, pentru ca prin rularea
„călcâi-talpă-vârf” a labei piciorului „de bătaie”, aceasta să fie transformată în forţă
de înălţare în săritură. Desprinderea de pe sol este ajutată şi prin pendularea dinapoi
spre înainte şi în sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei acestuia
până la orizontală. Corpul şi piciorul „de bătaie” se extind, mişcarea de aruncare
fiind începută de braţ prin ducerea mingii deasupra capului – în dreptul frunţii,
braţul formând cu antebraţul un unghi aproape drept. Din momentul în care mâna
care sprijină mingea nu mai are contact cu aceasta, braţul respectiv, flexat din cot şi
orientat spre în afară, se constituie element de protecţie a mingii în timpul aruncării
propriu-zise.
Aruncarea la coş este executată în punctul maxim al săriturii, corpul fiind
întins, braţul orientat pe direcţia aruncării, mingea părăsind mâna ca urmare a unui
impuls dat prin flexia palmară a articulaţiei pumnului, mişcarea „de biciuire”.
Aceasta determină un final în care palma, cu degetele întinse şi răsfirate, este
orientată în jos şi puţin în afară.
Aterizarea se face pe ambele picioare şi, pe cât posibil, cât mai aproape de
locul de desprindere în săritură, aceasta pentru ca jucătorul, în caz de nereuşită a
finalizării, să poată participa la recuperare.

Figura 17. Aruncarea la coş din dribling cu o mână de sus

2.3.12. Aruncarea la coş cu o mână de sus, din alergare


Acest procedeu are o biomecanică aproape identică celei descrise anterior, cu
singura deosebire că mingea îi este pasată jucătorului care urmează să finalizeze
(Figura 18 şi 19). Jucătorul, în alergare, îşi coordonează astfel paşii ca momentul
de prindere a mingii să coincidă cu o păşire ceva mai lungă decât în mod obişnuit
pe piciorul mâinii de aruncare.
În timpul „zborului” execută prinderea mingii cu două mâini, pe care o duce
spre piept. De aici succesiunea complexului de mişcări (păşire mai scurtă pe
piciorul „de bătaie” – timp în care privirea se îndreptă spre punctul de „ţintire”,
spre reperul de pe panou, „bătaia”, desprinderea, „zborul”, aruncarea propriu-zisă
şi aterizarea) este identic celui descris la aruncarea la coş din dribling.

Figura 18 Figura 19

2.3.13. Aruncarea la coş din săritură


Jucătorul aflat în alergare sau în dribling, îşi coordonează paşii în aşa fel,
încât momentul prinderii mingii să corespundă cu intervalul dintre două păşiri, într-o
săritură. Mingea este recepţionată într-o fază „de zbor”. Aterizarea se face printr-o
oprire într-un singur timp, picioarele luând simultan contact cu solul. Gleznele şi
genunchii se flexează ceva mai mult, această aterizare prin amortizare determinând
momentul imediat următor.

Figura 20. Aruncarea la coş din


săritură precedată de oprire într-un timp
(procedeul de deasupra capului)

Bătaia se execută simultan pe ambele picioare prin continuarea rulării călcâi-


talpă-vârf, pentru a se realiza o săritură cât mai echilibrată şi înaltă, transformând
viteza de translaţie în viteză ascensională.
Săritura: desprinderea de pe sol se face cât mai aproape de verticală prin
impulsia puternică realizată din vârful picioarelor, ca urmare a extinderii articulaţiilor
trenului inferior, coordonate simultan. Corpul rămâne cât mai echilibrat, vertical,
mişcarea fiind coordonată cu cea a braţelor care încep aruncarea propriu-zisă. În
timpul săriturii, jucătorul va căuta să asigure „o plutire”, adică o oarecare întârziere
în punctul maxim al săriturii, pentru a pregăti finalul aruncării la coş.
Aruncarea la coş: este asemănătoare ca procedeu aruncării la coş de pe loc.
Momentul de execuţie al „bătăii” corespunde poziţiei de ţinere a mingii în dreptul
bărbiei sau deasupra capului. În timpul săriturii, mingea va fi dusă în sus, deasupra
capului. În punctul maxim al săriturii şi în timp ce se realizează acea „plutire”,
braţul se destinde în sus şi înainte. Partea finală a aruncării se execută pe momentul
în care corpul începe să recadă din săritură şi constă din mişcarea de „biciuire”
făcută prin flexia puternică şi rapidă din articulaţia pumnului.
Aterizarea: se face în mod obişnuit pe ambele picioare, care în timpul
săriturii au fost puţin depărtate tocmai în acest scop.

Întrebări pentru verificare:


 Care este conţinutul tehnicii jocului fără minge? (Răspuns: 1, p. 42-46,2,
p. 46-48);
 Care sunt procedeele de deplasare în teren? (Răspuns: 1, p. 47-48; 2,
p. 49-52);
 Care este conţinutul tehnicii cu minge? (Răspuns: 1, p. 61-114; 2, p. 52-77);
 Care sunt procedeele tehnice ale ţinerii mingii? ( Răspuns: 1, p. 61-67; 2,
p. 52-53);
 Care sunt procedeele tehnice de pasare ale mingii? (Răspuns: 1, p. 67-78;
2, p. 54-78; 5);
 Ce procedee tehnice de oprire cunoaşteţi? (Răspuns: 1, p. 81-84; 2, p. 74-76);
 Care sunt procedeele tehnice de pivotare? (Răspuns: 1, p. 84-88; 2, p. 76-78);
 Care sunt procedeele tehnice de execuţie ale driblingului? Răspuns: 1,
p. 88-91; 2, p. 72-74);
 Ce procedee tehnice de aruncare la coş cunoaşteţi? ( Răspuns: 1, p. 91-114; 2,
p. 64-71).

Capitolul 3. TACTICA JOCULUI DE BASCHET

Tactica reprezintă „ansamblul de acţiuni individuale sau colective, folosite


conştient de un jucător sau mai mulţi jucători în lupta directă cu unul sau mai mulţi
adversari, în scopul realizării sarcinilor jocului”.

3.1.
  
              

Principii:
• Atacarea coşului advers;
• Menţinerea posesiei mingii;
• Adaptarea atacului la specificul apărării;
• Provocarea apărătorilor să greşească şi valorificarea greşelilor.
Faze:
• Intrarea în posesia mingii;
• Trecerea în terenul de atac;
• Ocuparea dispozitivului de atac;
• Pregătirea atacului;
• Finalizarea atacului;
• Recuperarea la panou.
Factori:
• Plasamentul în atac şi anticiparea acţiunilor;
• Circulaţia de jucători şi de minge;
• Organizarea atacului şi folosirea terenului de atac;
• Depăşirea numerică;
• Acţiuni tactice individuale şi colective;
• Dirijarea jocului în teren;
• Ritmul de joc.
Forme de organizare:
• Atacul fără pivoţi;
• Atacul cu jucători pivoţi (1-2-3-4);
• Atacul cu jucător centru;
• Atacul cu jucător centru şi pivot.
Tipuri:
• Contraatac;
• Atac rapid;
• Atac poziţional.

3.2.
  
             

Principii:
• Apărarea coşului;
• Întrajutorarea;
• Adaptarea apărării la specificul atacului advers şi propriu;
• Determinarea adversarilor să greşească şi valorificarea greşelilor;
• Intrarea în posesia mingii.
Faze:
• Echilibrul defensiv;
• Pierderea posesiei mingii;
• Oprirea contraatacului advers;
• Ocuparea şi organizarea dispozitivului;
• Apărarea propriu-zisă;
• Urmărirea la panou;
• Replierea (retragerea în apărare).
Factori:
• Plasament;
• Anticiparea acţiunilor;
• Circulaţia jucătorilor;
• Acţiuni individuale şi colective în apărare.
Forme de organizare:
• Apărare om la om;
• Apărare în zonă;
• Apărare combinată.
Tipuri:
• Apărare normală;
• Apărare activ-agresivă;
• Apărare pressing.
3.3.
                           
           

Acţiunea tehnică-tactică individuală reprezintă „selecţionarea şi aplicarea


conştientă de către un jucător, într-o fază de joc, a celui mai indicat complex de
procedee tehnico-tactice, în scopul realizării unei sarcini parţiale a jocului”.
Acţiunile tehnico-tactice individuale, cât şi cele colective sunt ofensive şi
defensive, iar fiecare dintre ele trebuie văzute în cadrul relaţiilor normale de joc,
adică în lupta permanentă dintre atac şi apărare.
O clasificare a principalelor acţiuni tehnico-tactice individuale pe fazele
funda-mentale ale jocului ar fi următoarea:
Ofensive:
• Demarcajul individual;
• Ieşirea la minge;
• Poziţia triplei ameninţări;
• Pătrunderea;
• Depăşirea;
• Urmărirea şi recuperarea mingii în atac.
Defensive:
• Marcajul normal;
• Marcajul agresiv;
• Urmărirea şi recuperarea mingii în apărare.
3.3.1. Pătrunderea
Pătrunderea sau demarcajul „în adâncime” este acţiunea tehnico-tactică
indivi-duală efectuată de atacantul fără minge, care caută să-şi depăşească
apărătorul direct şi să străpungă apărarea, cu direcţie de coş. Are un caracter
agresiv, pătrunzătorul, prin acţiunea sa, favorizând primirea mingii ce trebuie să-i
fie pasată pe aşa-zisa „poziţie viitoare” sau la „întâlnire”.
Demarcajul lateral are scop de manevră, respectiv intrarea în posesia
mingii, în vederea pregătirii unei acţiuni cu caracter agresiv ulterior.
Utilizarea tactică a pătrunderii: fiind o acţiune de demarcaj în adâncime se
bucură de aceeaşi eficienţă tactică împotriva oricărui sistem de apărare (om la om,
zonă sau variantele de pressing). Trebuie să fie prezentă ori de câte ori marcajul
apărătorului este foarte aproape de atacant sau la intercepţie.

Figura 21. Acţiunea tactică individuală „pătrunderea”


3.3.2. Depăşirea
Depăşirea este acţiunea tehnico-tactică individuală de atac prin care
jucătorul posesor de minge caută să iasă din marcajul apărătorului direct, pentru a
iniţia o acţiune ofensivă, de cele mai multe ori de finalizare a atacului. El foloseşte
un ansamblu de procedee şi mijloace, cu ajutorul cărora se demarcă şi, folosind
driblingul, atacă coşul (sau pasează în continuare).
Plecarea în dribling trebuie să fie întotdeauna precedată de fentă de aruncare
la coş sau de plecare pe partea opusă depăşirii, în funcţie de situaţia tactică (de
plasamentul apărătorului faţă de atacant).

Figura 22. Acţiunea tactică individuală de depăşire


precedată de fenta de plecare în dribling pe partea
opusă direcţiei de execuţie a depăşirii

3.3.3. Marcajul
Marcajul reprezintă acţiunea tehnico-tactică individuală de apărare, prin care
un apărător, folosind procedeele tehnice specifice şi nespecifice de deplasare în
teren, caută, în limitele regulamentului, să împiedice acţiunile de demarcaj
întreprinse de atacantul direct.
Procedeele tehnice prin care se realizează marcajul sunt cele ale deplasării în
teren: poziţia fundamentală medie şi joasă, pasul adăugat în toate sensurile şi
însoţit de lucrul braţelor, alergările (în special cu spatele), frânările, fentele.

3.4.
                 
                  

Combinaţia tactică reprezintă o acţiune de colaborare între doi sau trei


jucători, respectiv coordonarea a două sau trei acţiuni tehnico-tactice individuale.
Combinaţii tactice colective
În atac:
• dă şi du-te;
• încrucişare;
• blocaj-ieşire din blocaj;
• paravanul;
• dublarea;
• atacul în superioritate numerică;
• combinaţii tactice la momente fixe ale jocului.
În apărare:
• închiderea culoarului de pătrundere;
• alunecarea;
• flotarea;
• aglomerarea;
• schimbarea de adversar;
• triunghiul de săritură;
• apărarea în inferioritate numerică;
• apărarea la momente fixe.
3.4.1. Dă şi du-te
Combinaţia tactică „dă şi du-te” se realizează între doi jucători: jucătorul aflat
în posesia mingii o va pasa unui coechipier apropiat, după care execută o acţiune
de demarcaj individual cu direcţie de coş (realizând o pătrundere) pentru a reprimi
mingea şi a încerca să finalizeze printr-o aruncare la coş.

Figura 23. Combinaţia „dă şi du-te”


între fundaş şi extremă
3.4.2. Contraatacul
Contraatacul reprezintă o formă de organizare a trecerii rapide din apărare în
atac, efectuată în cea mai mare viteză şi printr-un număr redus de pase. El
urmăreşte o finalizare din apropierea coşului, ca urmare a realizării unui atac în
superioritate numerică. El este considerat de unii autori şi sistem de joc şi poate fi
finalizat în baschetul de mare performanţă printr-o aruncare de 3 puncte din
săritură urmată de o recuperare ofensivă cu 1 sau 2 jucători la dublaj.
Tipuri de contraatac:
• direct cu dribling pe linia mediană a terenului;
• direct cu pasă la vârful de contraatac;
• cu 1 sau 2 vârfuri de contraatac;
• cu 1 sau 2 intermediari şi 1 sau 2 vârfuri.
Din punct de vedere didactic, contraatacul prezintă o succesiune de faze în
desfăşurarea lui:
• Intrarea în posesia mingii;
• Trecerea în terenul de atac;
• Finalizarea
Realizarea în bune condiţii a contraatacului depinde de calităţile şi
deprinderile tehnico-tactice însuşite de jucători. Se poate vorbi astfel de conţinutul
fizic, tehnic şi tactic al contraatacului.

Întrebări pentru verificare:


 Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale în atac? (Răspuns:1, p. 115-
165; 2, p.78-102);
 Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale de apărare? (Răspuns: 3,
p. 115-165; 4, p.78-102);
 Ce este pătrunderea? (Răspuns: 1, p.115-165; 2, p. 78-102);
 Ce este depăşirea ? (Răspuns: 1, p. 115-165; 2, p. 78-102);
 Ce este marcajul? (Răspuns: 1, p. 115-165; 2, p. 78-102);
 Câte tipuri de contraatac cunoaşteţi? (Răspuns: 1, p. 187-194; 2, p. 104;
112-117);
 Care sunt fazele contraatacului? (Răspuns: 1, p. 189-193; 2, p. 104-112);
 Care este conţinutul contraatacului? (Răspuns: 1, p. 193-194; 4, p.32-
40;72-75; 83-87; 87-99; 104-108).

Capitolul 4. AUTOEVALUAREA

4.1.
              
 

1. Care este conţinutul jocului de baschet?


2. Care sunt caracteristicile şi tendinţele jocului de baschet actual?
3. Când, unde şi cum a apărut jocul de baschet?
4. Care a fost evoluţia jocului de baschet competiţional pe plan internaţional?
5. Cum şi când a apărut jocul de baschet în România?
6. Cum a evoluat jocul de baschet în ţara noastră?
7. Care este conţinutul tehnicii jocului fără minge?
8. Care sunt procedeele de deplasare în teren?
9. Care este conţinutul tehnicii cu minge?
10. Care sunt procedeele tehnice ale ţinerii mingii?
11. Care sunt procedeele tehnice de pasare ale mingii?
12. Ce procedee tehnice de oprire cunoaşteţi?
13. Care sunt procedeele tehnice de pivotare?
14. Care sunt procedeele tehnice de execuţie ale driblingului?
15. Ce procedee tehnice de aruncare la coş cunoaşteţi?
16. Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale în atac?
17. Care sunt acţiunile tehnico-tactice individuale de apărare?
18. Ce este pătrunderea?
19. Ce este depăşirea ?
20. Ce este marcajul?
21. Câte tipuri de contraatac cunoaşteţi?
22. Care sunt fazele contraatacului?
23. Care este conţinutul contraatacului?
24. Probe practice:
a. Structură de procedee tehnice: deplasare – prindere – oprire într-un timp –
dribling – oprire într-un timp – pivotare – dribling oprire – pasă cu două mâini de
la piept;
b. Aruncare la coş de pe loc, cu o mână de sus de la linia de aruncări libere;
c. Aruncare la coş din dribling;
d. Pasa în trei cu schimb de locuri (criss-cross) pe toată lungimea terenului.

BIBLIOGRAFIE

1. Negulescu, C., Baschet – Bazele generale ale teoriei şi practicii jocului, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001 (16-29; 48-78; 81-106; 110-113; 115-128;
187-197).
2. Popescu, F., Baschetul în şcoală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2003 (15-19; 46-48; 49-78; 80-86; 92-96; 104-116).
3. Popescu, F., Metodologia învăţării tehnicii jocurilor sportive, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2003 (114-167).
4. Popescu, F., Pregătirea fizică în jocurile sportive, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004 (32-34; 36-37; 60-74; 80-98; 100-108).
5. Vasilescu, L., Baschet – Antrenament, exerciţii, jocuri, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 1999.

S-ar putea să vă placă și