Procesul de socializare primară

Socializarea primară se referă la procesul în care copilul devine socializat cu ajutorul familie în anii copilariei.  Ea
are loc în copilărie și ajută copilul să devină membru efectiv al societății din care face parte, achiziţionând cunoştinţe,
deprinderi, atitudini şi comportamente umane. Agentul cheie în procesul de socializare primară este familia. De exemplu,
un copil foarte mic dintr-o familie are puține cunoștințe despre cultura sa. Prin familie, copilul ajunge să cunoască
normale și valorile societății. G.H. Mead numește agenții ce facilitează această interiorizare personae semnificative
(“significant others”)( Iluţ, 2004). Aceste persoane cu care copilul se identifică, îi mediază relitatea modificând-o în raport
cu propria lor experienţă de viaţă şi cu propria lor poziţie în spaţiul social. De exemplu, un copil din păturile sărace nu
numai că absoarbe perspectiva respectivelor pături asupra lumii sociale, ci o absoarbe definită de particularităţile ataşate ei
de părinţii lui (Iluţ, 2004).

Potrivit lui Talcott Parsons două procese specifice se desfășoară atunci când vorbim de socializare primară. Ele
sunt: internalizarea culturii societății și structurarea personalității. El afirmă că simpla învățare a culturii unei persoane nu
este ceea ce se dorește. În schimb, Parsons propune internalizarea culturii, care va contribui la continuitatea culturii.
Personalitatea copilului este modelată în funcție de cultura și setarea sa.

În procesul socializării primare are loc formarea eului şi a identităţii de sine. Treptat, prin socializarea primară,
copilul ajunge la depășirea situaţiilor şi persoanelor specifice, învaţă roluri şi atitudini generale. Copilul își va însuși
diferite norme și comportamente în personalitatea lui dacă mama, tatăl sau alte personae semnificative le manifestă. G. H.
Mead afirmă că trecerea de la rolurile şi atitudinile unor persoane semnificative concrete la un “altul generalizat” (Iluţ,
2004) reprezintă recunoaşterea societăţii ca atare şi atingerea stabilităţii, a consistenţei şi continuităţii propriei
autoidentificări. Conţinutul a ceea ce se interiorizează variază de la o cultură la alta, de la unele grupuri sociale la alte
grupuri.

Învăţarea socială reprezintă unul din mecanismele de bază ale socializării. Copilăria este prima etapă a vieţii. Ea
se întinde pe o perioadă de aproximativ zece ani şi constituie etapa de mare importanţă pentru întreaga dezvoltare a
copilului. Traseul inserţiei individului în viaţa socială nu este unul liniar şi uniform. Cele două mari faze sunt socializarea
primară şi socializarea secundară.

Procesul de socializare secundară

Socializarea secundară se referă la procesul care începe după socializarea primară prin intermediul unor agenții
precum școala și grupurile de prieteni și se manifestă ca un proces de adoptare și învăţare a unor norme şi valori. Școala
are un rol important în acest procs. În cadrul școlii, copilul dobândește o nouă experiență, deoarece școala funcționează ca
o punte între familie și societate. Aici copilul este tratat în mode egal cu ceilalți fără atenția specială pe care a primit-o din
partea familiei. De asemenea, el învață să tolereze pe alții și să lucreze împreună cu ei.

Socializarea secundara se manifesta ca proces de învatare a normelor și valorilor altor forme de socializare precum:

școala, grupul de prieteni, grupul de adulți etc.. Dimensiunile sociale dobândite în primii 6/7 ani de viață sunt completate
pe parcurs cu elemente noi. Socializarea secundară este procesul prin care o persoana îşi modifică comportamentele şi
asimilează noi modele culturale şi comportamentale. Conţinuturile interiorizate în cursul socializării secundare asigură
învăţarea rolurilor instituţionale. agenţii socializării secundare pot coincide cu cei ai socializării primare (părinţii, în
special). O dată cu evoluţia socială rolul familiei în socializarea secundară scade.

Socializarea secundară este condiţionată de învățăturile însuşite în cursul socializării primare. Realitatea secundară
este constituită pe baza celei anterioare. Socializarea primară este deosebit de importantă pentru individ pentru că ea
plasează structurile de bază ale individului şi ale lumii.

Primii ani de viaţă şi primii agenți ai socializării (părinţi, membri ai familiei, alte persoane sau grupuri ) oferă o
orientare în şi în lume. Reuşita oricărei socializări secundare este condiţionată de îmbinarea conţinuturilor noi cu cele
achiziţionate anterior.

Principalele teorii sociologice ale educației

Sociologia educaţiei s-a format prin întâlnire sociologiei cu pedagogia. Sociologia și pedagogia sunt discipline
autonome, punctul comul al celor două discipline este faptul că trăim cu toţii în societate, iar societatea ne formează într-
un anumit fel. Profesorul Liviu Plugaru afirmă că societatea şi educaţia ar stabilesc reciproc o relaţie de echivalenţă sau,
mai curând, alcătuiesc un adevărat continuum bidimensional (utilizând limbajul specific al teoriei relativităţii) (Plugaru,
2004). De aici rezultă că fiecare dintre cele două are o specificitate proprie, relaţia dintre ele este una apropiată, dar
distinctă. Omul se supune influenţelor mediului său de trai şi a celui de lângă el. De la început omul a comunicat şi a
simţit, a procesat informaţiile provenite din exterior şi le-a prelucrat prin intermediul experienţei proprii. Comunicarea
este o premisă indispensabilă coeziunii sociale pentru că limbajul dă omului posibilitatea de a-și comunica gândurile.

Educaţia este indispensabilă existenţei socio-umane. Ea este un process continuu și un element fără de care
existenţa fiinţei umane nu poate fi concepută. Paul-Henry Chombart de Lauwe considera educaţia inevitabilă într-
un cadru social: „Dacă educaţia nu ar fi organizată într-un mod represiv, copilul ar putea,încă din cea mai fragedă
copilărie, să acţioneze în timp ce primeşte educația și să contribuie la transformarea mediului social care
îl formează. Educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg ca o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţă
socială poate fi marcată de acest schimb permanent” (Chombart, 1982).

Ioan Nicola vorbea de un „transfer neîntrerupt de informaţii de la societate la individ” (Nicola, 1992). Pentru el,
educaţia reprezintă un transfer de valori de la societate la individ. Educația este un fenomen social dotat cu autonomie,
manifestată prin funcțiile, structura și modul său de derulare.

 
 O analiză a principalelor caracteristici ale clasei de elevi

ca grup psiho-social

Clasa de elevi este un grup social, cu un înalt grad de socializare, de instruire, dezvoltare si formare a
personalitatii elevilor. Ca grup psiho-social clasa este un  ansamblu de indivizi/elevi între care există diverse tipuri de
interactiuni si relatii. Caracteristicile clasei ca grup social sunt mărimea clasei, interacțiunea membrilor clasei, scopurile și
structura grupului.

Intinderea clasei are în vederea numărul de elevi dintr-o clasă (între 25 și 30 în general). Cu cât numărul elevilor
este mai mic cu atat relațiile dintre aceștia vor fi mai apropiate și predarea va fi mai personalizată și eficentă. In cadrul
clasei de elevi, ca grup socio-educativ, fiecare elev îi influențează pe ceilalti, prin actiunile sale. Aceste relații
interpersonale se manifestă prin atitudinea membrilor clasei față de ceilalți, dar și prin atitudinea grupului față de individ.
Când în clasa de elevi apar microgrupuri apar și relații între acestea și între grupul formal și microgrup. Aceste relații nu
sunt întodeauna pozitive și necesită atenția învățătorului/educatoarului. Climatul psiho-social al clasei de elevi contibuie la
formarea personalității copiilor.

Structura clasei de elevi, ca grup social, este definita de relațiile dintre membrii ce o compun: relații de tip
formal si informal. Coeziunea grupui este facilitată de relații de comunicarea care sunt manifestate prin schimburi de idei
și concepții. O astfel de clasă de elevi va avea rezultate mai bune în rezolvarea problemelor. Relațiile de cunoștere dintre
elevi cresc empatia copiilor și formează un climat psiho-social pozitiv. Relațiile de preferință sau respingere pot ajuta sau
îngreuna randamentul grupului și climatul clasei. Jocurile de cunoaștere și socializare pot fi folosite în acestă situație
pentru a ajuta elevii să empatizeze și să se cunoască și accepte.

Scopurile sunt comune clasei de elevi. Când mai multe persoane urmăresc același țel ele devin mai apropiate.
In perioada școlarizării, scopurile comune, pot deveni motorul dezvoltării grupuil de elevi. Pentru a faculita coeziune
clasei, cadrul didactic poate fixa și obiective de ordin socio-afectiv. Dinamica grupului școlar este asigurată de și
realizarea unor scopuri extracuriculare, cum ar fi organizarea unei excursii sau a unei activități cultural-sportive.
Realizarea unor asemenea activitati mobilizează elevii să coopereze și sa participe în realizarea scopurilor comune
propuse.

Clasele de elevi caracterizate prin-un climat deschis încurajeaza autonomia, autodisciplina, relatiile deschise si
sincere, cooperarea și valorizează potentialul fiecărui copil. Sintalitatea este înteleasa ca personalitate a grupului de elevi
(Nicola, 2006). Sintalitatea grupului de elevi este formată din coeziuna, structura și dinamica grupului de elevi.
 Impactul psiho-social al diferitelor stiluri manageriale

ale profesorului asupra formării și dezvoltării

personalității elevilor și asupra clasei de elevi

Cadrul didactic este managerul activităților educative din clasa de elevi. El îndeplinește mai multe roluri, precum:
planificarea activităților educative, organizarea clasei, asigură coeziunea și dinamica grupului scolar, rezolvarea
conflictelor, conducerea activităților educative nonformale, colaborarea cu familia, comunitatea locala etc. Profesorul
conduce clasa în funcție de personalitatea și pregătirea lui, dar și în funcție de tipul sau momentul lecției. Cea mai
cunoscută și corect delimitată clasificare a stilurilor de predarea cuprinde următoarele trei stiluri:

1. stil de conducere autoritar:

2. stil de conducere democratic;

3. stil de conducere laisser-faire.

Stilul de conducere ai cadrului didactic este un factor important în crearea climatului clasei. Prin urmare, stilul
autoritar, în care liderul ia deciziile, poate creea un climat restrictiv și închis. Creativitatea, libera exprimare și
originalitatea elevilor este suprimată deoarece ei nu se simt liberi în exprimare. Satisfacția elevilor este scăzută în cazul
acestor lecții deoarece majoritatea deciziilor sunt luate de către profesor. În cadrul activităților didactic care impun un
grad mare de ordine şi disciplună și care solicită decizii rapide, stilul de conducere autoritar este avantajos.

Stil de conducere laisser-faire este unul nedirijat, pasiv, în dare domină rutina. Elevii nu sunt motivați, iar
productivitatea este mica. În situaţiile de joacă, divertisment, plăcere stilul de conducere laisser-faire poate fi adecvat.

Stilul de conducere demotratic, în care deciziile se iau în comun, climatul clasei este plăcut și dechis. Satisfacția
elevilor este mare deoarece sunt direct implicați în procesul educativ, iar părerea loc este luată în considerare, prin urmare
se simt importanți. Pentru situaţiile care solicit mobilizarea membrilor echipei, pentru care libera exprimare şi creativitatea
acestora este esenţială, stilul de conducere democratic este cel mai potrivit. Acest stil de predare motivează elevii, iar
aceștia obțin rezultate mai ridicate, în comparație cu alte stiluri de conducere.
Glosar de termeni

Persoane semnificative - agenţii ce mediază socializarea primară a copiilor (de cele mai multe ori sunt părinții).

Agent social – individ care acționează conform rolurilor prescrise de societate.

Mediu social - totalitatea oamenilor care interacţionează cu un individ într-un fel sau altul, pe parcursul vieţii, alcătuiesc
mediul lui social.

Fapt social - orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; el este
general pentru o întreagă societate având în același timp o existență proprie, independentă de manifestările sale
individuale.

Coeziunea socială - caracteristică a unei societăţi bazată pe conexiuni şi relaţii între unităţi sociale precum indivizi,
grupuri, asociaţii, cât şi între unităţi teritoriale.

Sintalitatea - totalitatea particularităților esențiale, edificatoare pentru profilul moral al unui grup; personalitate a unui
colectiv; personalitate a grupului.

Microgrupurile - sisteme dinamice care asigura un prim nivel de integrare in cadrul sistemului social general, in care
institutiile si organizatiile vor constitui nivele superioare de structurare a vietii psiho-sociale.

Climatul psiho-social - ansamblul factorilor interni si externi, obiectivi si subiectivi care au semnificatie pentru grup si
care genereaza o dispozitie psihica la nivelul membrilor grupului.

Invatarea socială - achizițiile de cunostințe, priceperi, deprinderi, abilitati fizice sau intelectuale dobândite în vederea
adaptarii la situatii noi.

Dinamica grupului - ansamblul fenomenelor psiho-sociale ce se produc în grupurile primare şi legile cele reglementează.