Sunteți pe pagina 1din 13

Tema: METODE DIDACTICE UTILIZATE LA EDUCAȚIA PLASTICĂ A

COPIILOR

1. Metoda exerciţiului
2. Metoda exerciţiului – joc
3. Metoda demonstraţiei
4. Metoda explicaţiei
5. Metoda conversaţiei
6. Conversația examinatoare/catehetică
7. Metoda dialogului dirijat
8. Descrierea
9. Instructajul
10. Tehnici netradiționale la desen și pictură

1. Metoda exerciţiului
Dintre metodele didactice tradiționale, principala metodă din cadrul activităților
artistice-plastice este exercițiul.
Exerciţiul este o metodă de învăţare care constă în repetarea unei acţiuni, mişcări sau
comportament în vederea formării şi/sau consolidării unor deprinderi motrice, intelectuale.
Dicţionarul de pedagogie (1979) precizează că termenul provine de la lat. exercitium şi
desemnează „executarea repetată, sistematică şi conştientă a unei acţiuni fizice sau
intelectuale, în vederea dobândirii sau perfecţionării unei priceperi sau deprinderi".
În spaţiul didactic, metoda este utilizată frecvent, în toate domeniile, toate disciplinele
şi toate nivelurile şcolare.
La vârsta preşcolarităţii, exerciţiul este absolut necesar pentru că acum este perioada
formării unui număr consistent de priceperi şi deprinderi atât în sfera motrică, cât şi în cea
intelectuală sau morală: deprinderi de exprimare corectă, deprinderi de lucru pentru
realizarea unor desene, picturi, modelaje, deprinderi igienico-sanitare etc. Pe de altă parte,
specialişti în domeniul didacticii (Cerghit, I., 2008, Cojocariu V.-M., 2008) prezintă diverse
roluri ale metodei exerciţiului şi-i subliniază valoarea în spaţiul didactic: metoda
exerciţiului susţine înţelegerea noţiunilor, a regulilor, a principiilor prin aplicarea acestora
în situaţii variate, sprijină învăţarea temeinică, consolidând cunoştinţele şi deprinderile
însuşite, înlătură confuziile şi previne uitarea, întreţine dezvoltarea operaţiilor mentale,
susţine dezvoltarea unor capacităţi intelectuale, fizice, a unor calităţi morale, trăsături de
voinţă şi caracter etc.

1
Această metodă ajută la înlăturarea excesului de teoretizare a explicațiilor dascălului,
le dezvoltă copiilor capacitatea de a munci independent, organizat și de a transpune în
imagini grafice observațiile lor.
Prin exerciții, copiii iși perfecționează acuitatea vizuală, spiritul de observație,
deprinderea de a corela elementele componente ale formelor, mai întai, într-o sinteză
unitară și, apoi, a acesteia cu ambianța estetică înconjurătoare; de asemenea, ei dobîndesc
unele deprinderi practice legate de cunoașterea diferitelor procedee ale unor tehnici de
lucru. Prin exerciții, chiar și prin exercitiu-joc, nu se re petă uniform și monoton aceleași
acțiuni. Din contra, se folosesc acțiuni asemănătoare cu primele (nu identice), dar care se
integrează acestora, întrucît vizează același scop. Aceste acțiuni trebuie să se desfășoare
într-o anumită ordine și să se realizeze pe baza unui autocontrol din partea copiilor.
S-a constatat că, după un anumit număr de exerciții, copiii se eliberează oarecum de
acest autocontrol, întrucît unele acțiuni repetate se automatizează parțial sau integral (nu
însă pentru totdeauna).
Pe baza acestei automatizări, copiii încep să lucreze cu mai multă ușurință și satisfacție.
De asemenea, pe masură ce priceperile și deprinderile se formează, copiii pot să lucreze cu
unități (actiuni) din ce în ce mai mari și să aibă perspectiva unei activități independente,
creatoare, plăcute și atragătoare.
Interesul pentru efectuarea exercițiilor se poate menține și prin procentul de noutate
al acestora, fie legat de tema plastică, fie legat de anumite tehnici de lucru.
Metoda exercitiului poate fi innoita si prin incadrarea ei intr-un sistem de exercitii.
De exemplu:
• de familiarizare cu instrumentele şi materialele de lucru
• de combinare a culorilor
• de a prelua şi transforma forma spontana
• de a transfigura formele inspirate din natură
• de a structura suprafaţa de lucru după scheme compoziţionale adecvate temei plastice şi
subiectului;
• de a aplica principiile artei decorative în compoziţii structurate divers ( chenar, joc de fond);
S-a constatat că utilizând această metodă, copiii capătă o siguranţă în realizarea lucrărilor,
şi astfel se exprimă plastic cu uşurinţă şi satisfacţie.
2. Metoda exerciţiului - joc
Această metodă se utilizează în special la copiii de vîrstă preșcolară mică, pentru ca ei să
înţeleagă mai bine anumite probleme legate de culoare şi de tehnici de lucru. Prin joc se îmbină
spontanul cu imaginarul, se produce destindere, plăcere şi bucurie.
Pentru a i se atribui termenul de joc exercițiului, literatura de specialitate recomandă
utilizarea următoarelor elemente de joc:
- folosirea unor elemente surpriza,
- de asteptare,
- intrecere individuală sau pe echipe,
- mișcarea,
- ghicirea,
- recompensarea rezultatelor bune,
- penalizarea greșelilor comise, s.a.
Exerciţiile - joc pot fi: de observare a elementelor din natură, de imaginaţie, de
descoperire a diferitelor culori (nuanţe, tonuri) sau procedee de colorare (fuzionare, stropire
etc.).
Jocul ca metoda didactica nu este un mijloc de divertisment ci un mijloc de cunoaştere, de
învăţare. Exerciţiul - joc pune în fata copiilor situaţii noi de rezolvare a spaţiului plastic, de
descoperire a unor efecte expresive de forme sau culori. Jocul trebuie să fie un mijloc de
stimulare a creativităţii copiilor.
3. Metoda demonstraţiei
Demonstraţia combinată cu explicaţia constă în prezentarea procedeelor de execuţie a
unei lucrări/tehnici, de folosire a unor instrumente. Însoţesc de obicei planşa model a
educatoarei şi sunt metode de bază în activităţile de predare. Importanţa acestor metode decurge
din caracterul lor intuitiv şi din posibilitatea pe care o dau copiilor de a învăţa prin imitare.
Modalitatea de a materializa cele explicate (tehnici, combinaţii de culori ). A
demonstra cu ajutorul materialelor intuitive (imagini artistice, planşe, materiale din natura)
înseamnă a asigura un suport concret activitătii de învăţare.
Copiii trebuie să vizualizeze formele din natura şi cele artistice, culorile din natura şi
cele obţinute prin diferite tehnici de marii pictori etc.
Demonstraţia practică, pe un suport de lucru în ceea ce priveşte utilizarea elementelor
de limbaj plastic sau modul în care se fluidizează sau se combina culorile, reprezintă o
secvenţă importantă în desfăşurarea demersului didactic.
Prin această metodă didactică, informaţiile se primesc atât prin văz cât şi prin auz,
procentul lor de asimilare creşte şi astfel se evită înţelegerea greşită a problemelor plastice.
Exemplu:Tema plastica: Tonuri
- Se combină alb cu puţin roşu şi se obţine un ton foarte deschis de roşu
- Se combină alb cu mai mult roşu şi se obţine un ton de roşu diferit de primul
- Se combină în continuare aceste culori schimbând progresiv cantitatea de roşu obţinându-se

3
scara tonală deschisă a roşului.
La fel se procedează şi în cazul obţinerii tonurilor de roşu închis (roşu + negru în
cantităţi progresive). Demonstraţia se realizează practic şi se susţine cu ajutorul planşelor
didactice.
Conversaţia se foloseşte în două etape ale activităţii:
a. atunci când se urmăreşte crearea stării emoţionale a copiilor, când se captează atenţia şi
interesul pentru activitate, când se realizează conexiuni între idei, imagini;
b. când se analizează şi apreciază lucrările copiilor;
Conversaţia însoţeşte acţiunile pe care educatoarea le desfaşoară împreună cu copiii:
vizitarea unor expoziţii, prezentarea unor tablouri, opere ale unor artişti celebri. Cu ocazia
plimbărilor în cadrul natural, conversaţia se combină cu observaţia independentă, aducând în
atenţia copiilor unele structuri naturale ale elemnetelor din jur: jocul norilor pe cer, desenul
nervurilor unor frunze, curcubeul multicolor al florilor, desenul liniilor scoarţei copacilor sau
jocul cercurilor din inima copacului tăiat.
Analizând aceste aspecte ale frumuseţii şi echilibrului natural, copiii învaţă prin
descoperire, exersează gândirea creativă, realizează asocieri şi conexiuni, ce vor fi cu timpul
redate din ce în ce mai bine în lucrările lor.
4. Metoda explicaţiei
Metoda explicaţiei trebuie să aibă o pondere mai mică în desfăşurarea activităţilor
plastice deoarece capacitatea de concentrare este mai mică la această vârstă. Dacă explicaţia
este prelungită, apare fenomenul de oboseală. De aceea educatorul trebuie să utilizeze alături
de limbajul verbal şi limbajul nonverbal (gestică, expresia feţei) sau modularea vocii şi
expresivitatea frazei.
Explicaţia întotdeauna este însoţită de planşe demonstrative adecvate şi de
demonstraţii practice.
5. Metoda conversaţiei
Conversaţia stimuleaza gandirea pentru a elabora răspunsuri prin efort propriu.
Distingem următoarele tipuri de conversații:
a) conversaţia euristică (însuşirea de noi cunoştinţe)
b) conversaţia de reactualizare (reactualizarea şi introducerea cunoştinţelor în noua temă
plastică)
c) conversaţia de fixare (fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor primite)
d) conversaţia de verificare (verificarea cunoştinţelor teoretice legate de tema plastică)
e) conversaţia de evaluare a lucrărilor (evaluarea lucrărilor realizate de copii după criterii de
evaluare stabilite)
Este important modul în care sunt formulate întrebările. Acestea trebuie să fie clare,
concise, intr-o terminologie adecvata vîrstei copilului. Să se evite cele cu răspuns închis, cele
stufoase, imprecise sau cele care presupun răspunsuri monosilabice („da” - ,,nu”).
Pentru a oferi valoare acestei metode, conversaţia trebuie minuţios pregătită,
întrebările să fie formulate cu precizie şi să solicite gândirea iar răspunsurile să fie corecte şi
originale.
6. Conversația examinatoare/catehetică
Conversaţia examinatoare/catehetică este o formă a conversaţiei didactice care
„solicită preponderent reproducerea de cunoştinţe, dar poate să şi ceară demonstrarea
cunoştinţelor în contexte mai largi sau noi, deci organizare, selecţie, prelucrare" (Al. Mateiaş,
1996, p. 26).
Numele de conversaţie catehetică vine de la cuvântul catehism, care semnifică o
„expunere a principiilor religiei creştine, sub formă de întrebări şi răspunsuri" (DEX), dar
aminteşte şi de perioada medievală, cu sensul unei învăţări rigide, pe de rost, uneori lipsită de
înţelegere, perioadă când se utilizau frecvent tehnici de memorare mecanică a unor texte
religioase.
Cu sensul de astăzi, metoda este folosită la toate nivelurile de învăţământ, deci şi în
activităţile din învăţământul preşcolar, şi are, în principal, rolul de identificare a nivelului de
stăpânire a cunoştinţelor de către educaţi la un moment dat; de aceea metoda se mai numeşte
conversaţie examinatoare sau de evaluare.
Deşi mai puţin apreciată decât metoda conversaţiei euristice, care se focalizează
îndeosebi pe dezvoltarea gândirii, conversaţia catehetică îşi găseşte locul potrivit în activitatea
cu preşcolarii, ştiut fiind faptul că vocabularul sărac al copiilor trebuie extins, îmbogăţit
mereu, cu scopul precis de a facilita asimilarea şi înţelegerea cunoştinţelor.
Exprimarea copilului va deveni cu atât mai corectă, clară, adecvată contextelor,
nuanţată cu cât educatoarea este îndeaproape preocupată de procesul de asimilare a unui
număr cât mai mare de cuvinte, denumiri, concepte, nume etc. Toate acestea trebuie fixate,
reluate, integrate în contexte variate, iar una dintre cele mai la îndemână metode este
conversaţia catehetică.
Aşadar, această variantă a conversaţiei se foloseşte nu doar cu scop evaluativ, ci şi cu
rol de actualizare, de trecere către un subiect nou de discuţie, cu rol de fixare/consolidare. Cu
rol de feedback și de coordonare a atenției copilului către conținutul prezentat sau în momente
de pregătire și de realizare a transferului de cunoștințe etc.
Conversaţia examinatoare/catehetică valorificată în activitatea de educaţie plastică
Grupa: mare

5
Tema proiectului/săptămânii: Moş Nicolae – prietenul copiilor
Tema activităţii: Ce aş dori să-mi aducă Moş Nicolae?
Mijloc de realizare: desen, pictură
Tipul activităţii: consolidare de priceperi şi deprinderi
Strategia didactică valabilă pentru etapa/momentul de activitate:
a) metode şi procedee: reflecţia personală, conversaţia catehetică;
b) mijloace de învăţământ: fereastră, cizmuliţa lui Moş Nicolae, scrisoare;
c) forme de organizare: frontal, individual.
Etapa/momentul activităţii: captarea atenţiei
Obiectiv operaţional: să exprime date despre existenţa şi faptele Sf. Nicolae, evidenţiind
calităţile morale ale acestuia, precum şi sentimentele şi dorinţele personale legate de acest
eveniment.
Aplicarea metodei
Educatoarea descoperă împreună cu copiii, la fereastră, o cizmuliţă roşie însoţită de o
scrisoare. Din conţinutul scrisorii, copiii află despre intenţiile Sf. Nicolae, care doreşte să
aducă fiecărui copil darul preferat. Scrisoarea reprezintă punctul de plecare în iniţierea unei
convorbiri despre Sf. Nicolae.
Întrebare: - Cine este Sf. Nicolae? Răspundeţi prin versurile cunoscute.
Răspuns: - Legenda lui Moş Nicolae, de Maria Filipoiu
Din vremurile străbune, In încălţări lustruite
de sărbători creştine, pune daruri pe furiş.
la copii, ca prin minune, Ca-n legendă sunt menite
Moşul Nicolae vine. cu har din mituri desprins.
An de an, la fel de darnic, Mai strecoară pe sub uşă,
minuni poartă-n sacul său. la copii năbădăioşi,
Misiune duce paşnic, câte-o „sfântă” nuieluşă.
an de an, ca un erou. De-a fi buni şi respectuoşi.

Î.: - Cum mai este el numit?


R.: - El este numit moşul bun, prietenul copiilor, moşul care pune daruri în cizmuliţe.
î.: - Când vine Sfântul Nicolae?
R.: - Sfântul Nicolae vine în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie,
î.: - Cum este el?
R.: - Este bun, darnic, face fapte bune.
î.: - Cui face daruri Sfântul Nicolae?
R.: - Sf. Nicolae face daruri copiilor cuminţi,
î.: - Ce primesc copiii care nu sunt cuminţi?
R.: - Ei primesc nuieluşe.
î.: - Unde aşază Sfântul Nicolae darurile?
R.: - în cizmuliţe, în ghetuţe...
î.: - Ce aţi dori să vă aducă Sfântul Nicolae?
R.: - Eu aş dori să-mi aducă …….
7. Metoda dialogului dirijat
Este o metodă didactică apropiată metodei conversaţiei şi se adresează cu precădere
vârstelor mici. Este o cale prin care se înlătură învăţarea mecanică a unor conținuturi teoretice
sau a unor procedee practice.
Întrebarea ”Ce se întâmplă dacă?” în cazul combinării unei culori cu alb sau negru în
cantităţi diferite îi ajută pe copii să observe că acestea se deschid sau se închid progresiv.
Metoda dialogului dirijat include mai multe procedee prin care se deplasează centrul de
greutate de la întrebările de orientare educator-copil la cele de investigare copil - educator. Ea
conferă o anumita autonomie în abordarea problemelor plastice. Eforturile intelectuale ale
copiilor sunt îndrumate în direcţii divergente, ceea ce face ca problema plastică să poată fi
rezolvată prin mai multe procedee. Astfel se dezvoltă imaginaţia, priceperea de a culege
informaţii şi implicit gândirea creatoare.

8. Descrierea
Descrierea este o metodă didactică de tip expozitiv, cu rol de prezentare ver-bală, în
formă analitică, a aspectelor, a structurilor, a caracteristicilor, a trăsăturilor etc. care aparţin
unui individ, obiect, fenomen, unei manifestări, acţiuni naturale sau umane etc. Conform
DEX, a descrie înseamnă a expune, a înfăţişa, a prezenta, a reda, a zugrăvi. Profesorul
apelează la descriere în cadrul unor observări, oferind copiilor modele, pentru ca ulterior,
aceştia, exersând, să poată realiza propriile descrieri.
La vârsta preşcolarităţii mici, copilul se limitează l^t a numi însuşiri, caracteristici sau
detalii puţine, de multe ori nesemnificative, cum sunt culoarea, forma, grosimea obiectelor
etc. Odată cu înaintarea în vârstă, cu parcurgerea etapelor de dezvoltare, a îmbogăţirii
vocabularului şi a experienţei în a observa şi explora mediul înconjurător ghidat de cadrul
didactic, copilul este capabil să realizeze descrieri mai nuanţate şi mai complete. Acum se
înregistrează un progres în ceea ce priveşte procesarea informaţiilor - „a proceselor
perceptive, copilul putând izola şi examina distinctiv trăsăturile obiectelor şi fenomenelor,
coordonând mai bine informaţiile primite", dar şi a abilităţilor de reprezentare care sunt strâns
legate de„capacitatea copilului de a învăţa, de a forma noţiuni de bază, de a utiliza mecanisme
inductive şi analogice" (I. Neacşu, 2010, p. 93).

7
Cadrele didactice apelează la metoda descrierii cu scopul de a puneîn evidenţă
elementele generale, comune, dar şi pe cele particulare, pentru a contribui la dezvoltarea
spiritului de observaţie al copiilor.
Adesea, metoda descrierii este utilizată ca procedeu în cadrul altor metode - cum sunt
observaţia, povestirea, explicaţia, demonstraţia etc.
Cum posibilităţile de utilizare a metodei descrierii sunt extinse, o vom întâl¬ni în toate
ariile tematice sau disciplinele - de la educarea limbajului (descrierea unor personaje, unor
acţiuni sau evenimente, unor locuri, peisaje etc.) la ştiinţe şi matematică (descrierea
anotimpurilor, a fenomenelor meteorologice, a figurilor geometrice, a unor plante sau
animale, de exemplu), la educaţie fizică (descrierea realizării/executării unei sărituri corecte),
la abilităţi practice (descrierea instrumen-telor de lucru, a etapelor de lucru sau chiar
descrierea modului în care trebuie să arate produsul final.
Unii specialişti susţin că metoda rămâne „o observare adeseori mult prea dirijată şi
interpretată datorită intervenţiilor cadrului didactic, preocupat să direcţioneze atenţia spre
aspectele esenţiale şi importante" (I. Cherghit, 2006, p. 132). Noi susţinem însă valoarea
formativă a metodei şi rolul său în formarea şi dezvoltarea abilităţilor de a analiza părţile
constitutive ale unei realităţi vizate, precum şi legăturile, conexiunile între acestea, „rolul şi
importanţa acestora ca elemente constitutive ale unui întreg şi pentru întreg" (L. Stan, 2014, p.
160)
Descrierea valorificată în activitatea de educaţie plastică
Grupa: mare
Tema proiectului/săptămânii: Universul copilăriei
Tema zilei: Locul de joacă al copiilor
Mijloc de realizare: pictură
Tipul activităţii: consolidare de priceperi şi deprinderi
Strategia didactică valabilă pentru etapa/momentul de activitate:
a) metode şi procedee: descrierea, observaţia;
b) mijloace de învăţământ: panou- expoziţie;
c) forme de organizare: individual, frontal.
Etapa/momentul activităţii: evaluare
Obiectiv operaţional: să descrie liber şi creativ lucrări plastice personale, evidenţiind
elementele compoziţionale, culorile, nuanţele, formele, dispunerea în spaţiu, relaţiile şi
acţiunile transpuse.
Ilustrarea metodei
Educatoarea invită, pe rând, câte un copil să îşi identifice lucrarea din expoziţie şi să o
prezinte copiilor printr-o descriere, având în vedere următoarele aspecte: încadrarea în spaţiu
şi în timp, locul de desfăşurare a acţiunii, elementele redate (instalaţii de joc, fiinţe, elemente
din natură), culorile folosite, acţiunile sugerate.
Relatarea poate fi completată cu descrierea sentimentelor trăite de personajele/ ființele
redate în creația plastică. ” În lucrarea mea am redat locul de joacă al copiilor într-o zi
frumoasă de primăvară. Spaţiul de joacă are două tobogane mari vopsite în culoarea roşie, un
balansoar verde şi un nisipar. În nisipar sunt trei copii care construiesc un castel. Ei au unelte
şi forme pentru nisip. Pe balansoar sunt doi copii, o fetiţă şi un băiat. Fetiţa poartă o rochiţă
roz, iar pe cap, o pălăriuţă galbenă. Băiatul are pantaloni scurţi albaştri şi un tricou mov. Pe
alei aleargă mai mulţi copii. Ei sunt veseli, bucuroşi că se pot juca împreună."
Copiii au posibilitatea de a completa descrierile colegilor cu date relevante.

9. Instructajul
Este o metodă didactică de tip expozitiv care constă în prezentarea de către
educatoare/cadru didactic a unor îndrumări, instrucţiuni cu privire la buna desfăşurare a
anumitor activităţi teoretico-practice în care copiii sunt implicaţi. În spaţiul grădiniţei,
instructajul este mereu folosit, dat fiind faptul că, pentru reuşita şi eficientizarea activităţilor
aplicative, copiii au nevoie de instruire cu privire la modul de realizare a sarcinilor, a regulilor
de respectat, a ordinii efectuării unor operaţii etc.
Educatoarea nu trebuie să piardă din vedere necesitatea unui limbaj adecvat, accesibil,
clar, concis, încurajator, dar şi ferm, care să ofere copiilor sprijin real în realizarea şi
finalizarea activităţilor. Metoda este adesea întâlnită în activităţi cu caracter practic-aplicativ
ca educaţie plastică şi activităţi practice (instructajul cu privire la utilizarea corectă a
instrumentelor de lucru - foarfeca, lipiciul, acuarelele, plastilina etc.), ştiinţe (instructaj în
cazul utilizării instrumentalului necesar unor experimente - de exemplu, folosirea lupei, a
microscopului, a lanternei, a termometrului etc.), educaţie fizică, activităţi ce implică jocurile
didactice, precum şi în cazul vizitelor sau al excursiilor etc.
Prin intermediul instructajului se asigură disciplina, rigoarea şi siguranţa necesare unor
activităţi cu caracter aplicativ, eliminând ezitările, confuziile, accidentele.
Instructajul valorificat în activitatea de educaţie plastică
Tema activităţii: Flori de primăvară
Mijloc de realizare: pictură
Tipul activităţii: formare de priceperi şi deprinderi
Strategia didactică valabilă pentru etapa/momentul de activitate:
a) metode şi procedee: instructajul verbal, observaţia, explicaţia;

9
b) mijloace de învăţământ: coli A4, palete pentru culori, guaşe, pahare pentru apă,
periuțe, şerveţele;
c) forma de organizare: pe grupe, individual.
Etapa/momentul activităţii: prezentarea noului conţinut şi dirijarea învăţării
Obiectiv operaţional: să realizeze o compoziţie plastică utilizând tehnici diferite de
lucru
Ilustrarea metodei
Zâna Primăvara împarte grupa de copii în două subgrupe: grupa „Ghioceilor" şi grupa
„Lalelelor". Grupa „Ghioceilor" realizează tema activităţii prin tehnica picturii prin fuziune,
iar grupa „Lalelelor" realizează tema dată prin tehnica pensulei aplicate.
Se explică modul de realizare a celor două tehnici, iar la final se dau următoarele
indicaţii referitoare la:
- poziţia corectă a corpului faţă de suportul de lucru pentru o bună coordonare oculo-
motorie;
- utilizarea corectă a instrumentelor de lucru (a pensulei, a cantităţii de guaşă şi de
apă aplicată în spaţiul plastic şi a şerveţelelor);
- utilizarea pensulei doar pentru activitatea plastică, fără a se lovi, înţepa sau deranja
colegii;
- folosirea culorilor corespunzătoare fiecărui element;
- păstrarea acurateţei suportului de lucru;
- păstrarea ordinii şi curăţeniei pe masa de lucru.

În activitatea plastică, alături de metodele specifice prezentate mai pot fi utilizate şi


metodele activ –participative.

10. Tehnici netradiționale la desen și pictură


În literatura metodică sunt descrise următoarele tehnici netradiționale la desen și pictură:
Desen - pictură cu spumă de ras şi tempera
Material necesar: spumă de ras (o foaie de) placaj, tempera (vopsea jelatinoasă), coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Se pune spuma de ras pe o bucată de placaj sau pe orice alt material (sticlă, plastic). Peste
ea se pune culorile din tuburile de pempera. Se pot folosi o singură culoare sau mai multe culori,
în funcţie de tema pusă. Se desenează diverse forme cu degetul înmuiat în amestecul de spumă
colorată. La sfîrşit, se ia o coală albă de hîrtie, se aşează peste desenul realizat şi se apasă. După
cîteva minute, se ridică şi se lasă la uscat.
Această tehnică poate fi folosită în încheerea unor activităţi de observare: teme despre
nori, despre mare, flori, fenomene ale naturii, lanul de grîu etc.
Lucrări plastice cu nisip, tempera şi aracet
Material necesar: nisip fin, pensulă, burete, periuţe de dinţi, coli de hîrtie, aracet
(substanță cleioasă)
Mod de lucru:
Se amestecă nisipul cu tempera şi aracetul. Se realizează o pastă subţire. Pe foaia de hîrtie
se pictează (în funcţie de tema ce şi-o propune fiecare) cu pensula, cu buretele şi cu periuţa de
dinţi. Dacă nisipul este colorat, se va folosi amestecul numai cu aracet. De exemplu, cu buretele
– plaja, cu pensula – valurile.
Această tehnică poate fi folosită în pregătirea materialelor pentru observări (la tema
„Anotimpurile”), drept suport didactic la activităţile de memorizare, de povestiri, dar mai ales
pentru a se realiza decorul necesar la serbările tematice.
Folosirea cretei colorate în combinaţie cu crema de mîini
Material necesar: cretă colorată, cremă de mîni, pensule, coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Desenăm cu cretă colorată pe coala de hîrtie diferite forme sau imagini. Peste creta
colorată întindem crema de mîni.
Astfel pot fi realizate fructe, flori – pentru activităţile de cunoaştere cu mediul, ori
decoruri tematice pentru sala de grupă, sala de activităţi etc.
Realizarea temelor cu ajutorul tuşului colorat şu a peniţelor din pene
Material necesar: tuş colorat, peniţe din pene, pene, coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Din pene mari, ascuţite la vîrful cornos, se realizează un fel de toc cu peniţă.
Se udă bine coala de hîrtie; cu ajutorul peniţei şi/sau penei se pictează diferite peizaje; se
lasă la uscat. Lucrarea se poate completa cu colaje.
Tehnica se poate utiliza pe suport uscat, în exerciţii de scriere, în activităţi de matematică
– evaluarea numeraţiei prin desenarea unui tablou cu obiecte ce corespund diferitelor numere
date. Se poate întocmi şi calendarul naturii, pe zile etc.
Folosirea dopurilor de plută
Material necesar: dopuri de plută de diferite dimensiuni, tempera sau acuarele, aracet, coli de
hîrtie, pensule.
Mod de lucru:
Se alege tema dorită; se pregăteşte culoarea de consistenţa unei paste mai groase;
dopurile sunt înmuiate uşor în culoare, după care se lucrează cu ele.

11
Tehnica poate fi folosită pentru conceperea, rezolvarea unor fişe matematice (compuneri
şi descompuneri de numere) ori pentru a ilustra diverse poveşti create de copii.
Combinaţii de diferite materiale în realizarea unor teme plastice
Material necesar: material textil, dantelă, plasă , tempera, aracet, pensule, coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Se proiectează dinainte, în funcţie de temă şi de materialul disponibil, cum va arăta în
final, tabloul (ce culori vor domina, ce materiale se vor aplica, unde anume).
Se pregătesc culorile în amestec cu aracet. Se întinde cu pensula culoarea pe materialul
textil stabilit și decupat anterior şi se aplică pe tablou la locul necesar. Se pot realiza compoziţii
originale aşezînd materialele unul lîngă altul sau prin suprapunere. Imaginile vor fi diferite, în
funcţie de modelul şi ţesătura materialului textil.
Această tehnică se prestează a fi folosită în lucrări de mari dimensiuni – lucrări tematice
colective (ca teme de evaluare şi în închiderea unor proiecte tematice), costume pentru serbări,
măşti, în colaje etc.
Tehnica formelor rupte
Material necesar: hîtie colorată, clei, coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Această tehnică constă în realizarea unei compoziţii prin lipirea mai multor bucăţi de
hîrtie rupte spontan, fără schiţarea în prealabil a unui desen.
Pentru rupere se pot folosi: hîrtie colorată, ilustraţii, ziare, foi din reviste etc.
Formele rupte de culoare deschisă se vor aplica pe un fond închis, şi invers, formele de
culoare închisă se vor lipi pe fundal deschis.
Desen – tehnica creion
Material necesar: peniţa , pensula, cărbunele, creta, beţişorul pentru tuş, pastelul, creionul.
Mod de lucru: Mari posibilităţi în construirea formei, în redarea volumului, a planurilor, a
perspectivei îl oferă creionul negru.
Una din problemele principale ale actului desenării este folosirea corectă a creionului
pentru trasarea cu mîna liberă a diferitelor tipuri de linii: orizontale, verticale, oblice etc.
În timpul executării exerciţiilor respective, copiii vor da mînii şi creionului poziţia
respectivă, mişcînd degajat degetele şi încheietura mînii.
Creionul folosit trebuie să fie potrivit de lung (20-25 cm) şi nu prea gros sau subţire, să
aibă un diametru de 1-1,5 cm. Executarea exerciţiilor se va efectua cu mine ce oferă o largă
intensitate de gri. În subiectele propuse pentru realizare, pe lîngă linia caldă şi linia rece, copiii
vor aplica şi alte elemente de limbaj plastic.
Subiecte: Viscol, ploaie.
Tehnica culorilor umede transparente
Material necesar: acuarelă, coli de hîrtie.
Mode de lucru:
Nuanţele se obţin prin amestecarea a cel mult două – trei culori. Pentru obţinerea
tonurilor deschise, o anumită culoare se dizolvă într-o cantitate din ce în ce mai mare de apă, fără
a se amesteca cu alb. Pentru obţinerea tonurilor închise, culoarea fluidizată se amestecă cu negru.
De regulă, se fluidizează mai întîi culorile deschise, apoi se adaugă cele închise.
Tehnica divizării tuşelor cromatice
Material necesar: pensulă, tuşa, coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Cu latul pensulei sau prin tufuire (lovirea suportului cu vîrful pensulei), se pot aşeza pe
suport pete de culoare sau puncte foarte apropiate între ele. Imaginea obţinută este vie, proaspătă.
Pe fondul umed al suprafeţei se trasează linii de diferite grosimi, care se întrepătrund,
fuzionează, creînd diferite efecte artistice.
Printr-o gradare de la pensula încărcată cu culoare pînă la epuizarea cantităţii de culoare
se pot obţine efecte de modelare a culorii. În felul acesta se formează scări tonale şi se crează
senzaţia de apropiat-depărtat.
Subiecte: La fundul oceanului, Răsărit de soare, Cîmp de flori.
Tehnica desenării cu ceară
Material necesar: chibrituri, lumînare, coli de hîrtie.
Mod de lucru:
Se desenează cu ceară brută solidă formele plastice pe hîrtie, după care se aştern culorile
de apă (acuarelă, guaşă diluantă) în funcţie de subiectul compoziţiei, sau în prima fază se
realizează un fond colorat după care se realizează desenul cu o bucată de ceară, apoi acoperindu-
se cu o culoare întreaga suprafaţă.

Surse bibliografice:
1. Elemente de didactică aplicată în învățămîntul preșcolar. Coord.: JEDER D. București:
Didactica Publishing House, 2017. 145 p. ISBN: 978-606-683-497-1;
2. MUSZKA PAL A. Educație estetică: desen și pictură. Tehnici de lucru, procedee în
activitățile preșcolarilor. Cluj Napoca: NOVUM KFT, 2003

13

S-ar putea să vă placă și