Longin Popescu

1
Hannah

Colecţia: PROZĂ
Coordonator colecţie: Daniel Baciu
Picturile aparţin autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POPESCU, LONGIN
Hannah / Longin Popescu;
Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2016

ISBN 978-606-730-254-7

821.135.1-1

© Longin Popescu
© Editura ECOU TRANSILVAN, Cluj-Napoca, 2016
E-mail: office@edituraecou.ro
Telefon: 0745828755; 0364730441

www.edituraecou.ro

2
 Longin Popescu

LONGIN POPESCU

Hannah

Ecou Transilvan
2016

3
Hannah

4
 Longin Popescu

Cine suntem noi?

Nu suntem „buricul pământului”,

suntem urmaşi ai dacilor. Cu bune, cu rele.
Zestrea genetică ne-a fost alterată de
năvălirile romane ce ne-au jefuit de aur,
miere, brazi şi, cel mai rău – ne-au distrus
sufletul de nemuritori şi ne-au aruncat în
orgii străine nouă. După ce ne-au luat tot ce
adunaserăm până atunci, au plecat
lăsându-ne, ca pe nişte copii bastarzi, în
voia unor vagabonzi ai lumii: avari, gepizi,
cumani, pecenegi, huni şi alţii. Am rezistat.
Mai existăm şi azi. Acum ne numim români.
Suntem la marginea imperiilor. Avem
drumul nostru greu. Moştenirea ne este
alterată de influența popoarelor ce au venit
peste noi şi au dispărut. Noi am rămas
suferinzi şi cu multe handicapuri, dar cu

5
Hannah

coloana vertebrală intactă, cu o cultură greu

de egalat: Mioriţa, Ciuleandra, Meşterul
Manole, Lupul Alb, credinţa în Zamolxis și în
Dumnezeu. Ne-au salvat munţii. Acolo
mamele noastre se retrăgeau şi ne creşteau,
închinându-ne în roua dimineţilor şi
spunându-ne basme sub praful alb al
stelelor. Lupul Alb ne-a apărat. Zamolxis
este şi azi cu noi. Şi Scorillo, şi Gerulas. Noi
suntem Dacii Liberi. Noi suntem. Ne
dispreţuiesc unii că nu am avut scriere. Am
avut. Dar ne-au distrus-o sistematic,
năvălind peste noi, obligându-ne la războaie
de gherilă asimetrice. Aşa ne-am dezvoltat
memoria de lungă durată, păstrându-ne o
zestre culturală unică în lume – folclorul.
Ca şi Biblia la iudei, cultura noastră orală –
doine, cântece, balade, zicători – ne-a
conferit o identitate de netăgăduit. Scrierile
ni le-au furat la propriu, crezând că ne vor
distruge prin asta. Nu au reuşit. Toate acele
mesaje scrise, de la Deceneu încoace, au fost
6
 Longin Popescu

învăţate pe de rost de mamele noastre în

iernile lungi din Peşterile Muierilor şi ne-au
fost transmise nouă până azi. Taţii noştri
urcau muntele, făceau copii, îi închinau
vieţii, după care plecau la şes să se lupte cu
cei ce ne invadau. Apoi mureau, ca mamele
noastre să poată creşte alţi soldaţi,
credincioşi şi neînfricaţi, care să coboare
spre podişuri şi spre câmpuri şi să lupte iar
şi iar…
Aşa am apărut şi eu, copil de munte cu
părul bălai şi cu ochii albaştri ca Tăul lui
Scorilo… Neam de traci şi veri buni cu celţii,
strămoşii noştri ne-au transmis o
caracteristică genetică distinctă: ochii
albaştri. Noi nu ne negociem viaţa şi
moartea în genunchi. Dacă trebuie să
murim, o facem în picioare, luptând pentru
mamele noastre până la capăt.
În trecători şi pasuri am durat lăcaşuri
în care călăreţi-curieri veneau şi spuneau
mamelor noastre cine a plecat la Zamolxis,
7
Hannah

cine a mai rămas şi dacă era cazul ca ele să

se retragă în peşteri şi să aştepte acolo
semn. Dacii se bazau – dincolo de vitejia şi
rezistenţa lor ieşite din comun – pe iscoade
şi pe curieri care îi informau chiar şi cu ce
se întâmpla în Cetatea Eternă. După ce ne-
am creştinat, lăcaşurile s-au transformat în
sfinte mănăstiri ce durează şi azi.

8
 Longin Popescu

Dialoguri cu Hannah

După atâta vreme care a trecut peste

mine, am ajuns să mai fiu în viaţă datorită
unor obiecte ce ţin mai mult de o anumită
măiestrie inginerească decât de actul
medical în sine. Dar toate aceste lucruri ţin
doar de o legătură. O banală priză de
curent electric. Un flux de electroni ce
vibrează cu viteza luminii pentru ca eu să
mai pot fi, un timp, arogant, ironic, uşor
misogin sau dureros de lucid în a observa că
viaţa întreţinută artificial are un alt gust,
de lemn putrezit, de mucegai albastru.
Întâlnirea cu Hannah a fost unul dintre
acele acte existenţiale, pe cât de
neaşteptate, pe atât de fabuloase în sensul
introspecţiei în lumea sufletelor rătăcite şi a
minţilor dezvoltate şi lucide până la
schizofrenie. O femeie superioară înţelege
suferinţa pe care o provoacă, fiind
9
Hannah

inflexibilă în refuzul ei când crede că aşa

trebuie, dar nu vulgarizează şi nici nu
trivializează, prin scene de teatru burlesc,
actul ei de împotrivire. Bineînţeles că,
dorind să protejeze persoana căreia îi
refuză apropierea – nu neapărat cea fizică
– ea poate complica totul, poate adânci
rănile apărute, poate intra uneori cu
bocancii în sufletul tău, dar pune în toate
acestea o stranie nobleţe. Ea nu refuză
dragostea, nu o tratează ca pe un măr pe
care l-ai mâncat şi gata! Dragostea ei poate
fi ca o felină, misterioasă, tăcută, invizibilă,
unduitoare, ca o umbră ce se prelinge pe
pereţi, mişcându-se permanent între
lumină şi penumbră. Ea este ca o simfonie a
adaptărilor, dar care are acel pasaj ce o
face unică şi nemuritoare. Ea te poate
închide în „eul” ei ca într-o menghină,
învăţându-te să respiri corect, ca un
orologiu elveţian. Ea este Hannah, mândră
şi orgolioasă. Se ascunde în spatele
10
 Longin Popescu

tristeţilor ei. Totuşi, ea nu are regrete, cum

nu am nici eu. Am dăruit celorlalţi tot ce
am simţit că trebuie dăruit. Pentru mine
am făcut prea puţine. Aş fi dorit să cunosc
bucuria iubirii absolute, a adoraţiei
necondiţionate pentru persoana aleasă, ca o
flacără veşnică. O nemulţumire tulburătoare
răscoleşte nisipul fierbinte al memoriei mele
şi ameninţă să acopere amintirile din lumea
mea roditoare şi trufaşă. Mi-e teamă! Da!
Mi-e teamă că nisipurile memoriei mele de
lungă durată se vor transforma în cenuşă.
Dar eu am început să o privesc pe Hannah,
să aud armonia sunetelor ei şi să îmi pierd
liniştea. Poate că retrăiesc o iubire uitată
dintr-o altă viaţă. Dar timpul care a fost
lung în urmă pare să fie din ce în ce mai
scurt înainte. Eu am fost un actor în
spectacolul vieţii şi am trecut, ca şi alţii,
prin iarmarocul existenţei – fără să îmi
pese că voi deconta ezitările într-o zi – în
tot acest ocean al destinelor împletite ca
11
Hannah

valurile succesive ce pot îmblânzi o iluzie a

unei morţi anunţate.

Dialogul 1
12
 Longin Popescu

– Doctor Stein să se prezinte de

urgență la rezerva numărul trei! Repet:
doctor Stein să se prezinte la rezerva
numărul trei!
Apoi aud tropăituri repezi ca de soldați
și un mic grup de uniforme albe, albastre și
verzi invadează rezerva unde, sub comanda
a ceea ce părea scorpia perfectă, încep în
tăcere un ritual prin care iar mă
conectează la tot felul de tuburi și cabluri.
Cineva îmi pune o mască. Încerc să mă
revolt (bineînțeles, în mintea mea, căci
alminteri eu nu mă puteam mișca), dar
rămân cu instalația aceea hidoasă pe față.
Instantaneu, oxigenul îmi învăluie interiorul
și simt cum creierul meu începe să
funcționeze. „Scorpia” îmi ia pulsul și se
uită în ochii mei. Eu îmi mutasem, deja,
irișii pe piciorul ei ușor ieșit din halat.

13
Hannah

Atunci chipul acela cu trăsături de vestală

îmi spune apăsat:
– Domnule Andrei, vă aflați în Centrul
de Recuperare al Spitalului Militar NATO:
„Dacia Felix”. Sunteți pacientul nostru. Ați
fost adus aici cu o plagă împușcată. Mai pe
limba dumneavoastră, care, într-un fel este
și limba mea, aveți perforat plămânul
stâng. Eu sunt directorul medical al
Centrului, doctor Stein, Hannah Stein. Am
primit ordin de la Comandamentul
Centrului Internațional Medical – NATO să
am, personal, grijă de dumneavoastră. Am
citit câteva lucruri în puținele documente
medicale ce mi-au fost date și am luat la
cunoștință că sunteți: egocentrist, arogant,
elitist, misogin și mă opresc aici, ca să nu
vă decuplez eu de la aparate.
Îi fac semn că vreau să îi vorbesc. Îmi dă
masca jos și îmi spune:

14
 Longin Popescu

– Să nu începeți cu „...distinsă
scorpie...”, pentru că asta mi-ați spus-o din
ochi... continuați cu altceva...
– Păi, să facem cunoștință... eu sunt
Andrei. Îmi plac merele, pâinea caldă,
mierea, ascult Ciuleandra și cred în
Zamolxis. Nu mi-e frică de moarte și sunt
pregătit să plec la Polul Nord. Nu cred nici
în instalația în care m-ați înfășurat.Cred în
Zeița Bendis. Dacă m-aș putea mișca, m-aș
duce la Curmătura Dacilor și v-aș aduce un
bujor de munte, așa... ca o punte între două
suflete rătăcite printre oameni.
– Domnule colonel, mă surprindeţi,
după ce m-ați făcut „scorpie”, îmi oferiți
bujori de munte.
– Nu, doamnă doctor, nu eu v-am
etichetat „scorpie”, eu doar am tradus cu
mișcarea ochilor ceea ce își spuneau între ei
– într-o înțelegere mută – cei care au
intrat în rezervă cu dumneavoastră.

15
Hannah

– Știu, Andrei! Pot să-ți spun așa? Tot

spitalul îmi spune „scorpia”. Deh...
apucături de nemțoaică, fată bătrână.
Eu deja mă holbam de-a dreptul la ea
și, fără să-mi pese de faptul că aveam
toate șansele să nu apuc zorii în viață,
adulmecam aerul, în speranța că îi voi simți
mirosul. Da! Acum știam... era opiu, opiu
negru, produs de laboratoarele franceze
Rhonne – Poulenc din Aix-en-Provance.
Esterii se descompuneau și valuri de
mirosuri mă învăluiau, creând confuzie în
creierul meu care și așa era devastat de
timpul în care plămânul nu mai făcuse față.
Simt mâna doctoriței care îmi ia pulsul. Se
ridică, dă ordine scurte, exacte. Îmi place!
Doamne, chiar îmi place cum se mișcă
doctorița. Dar ea iese lăsându-mă cu
instalația pe cap și confuz. Dornic de a
cunoaște necunoscutul și de a trăi noi
experiențe, uit că sunt cu un plămân rănit,
că am pierdut mult sânge și că am stat
16
 Longin Popescu

fără oxigen destul timp. Aud ca prin vis:

„...domnule, v-am administrat un calmant
ușor, o să adormiți, iar eu o să stau aici cu
dumneavoastră”. Nu iau în seamă vocea.
Simt o căldură, mă inundă ca o apă, mă
depărtez de mine însumi și mă fixez ca un
liliac de tavanul alb și înalt. De frică să nu
ajung din nou în contact cu amintirile
legate de experiențele traumatice prin care
trecusem, evitam să mă confrunt cu mine.
De altfel, eu eram în permanență gata să
fug de mine. Mereu încercam să mă abat de
la conștientizarea traumelor mele trecute.
După fiecare traumă, mă aruncam
frenetic în altă activitate sperând să uit de
precedenta. Ce eroare săvârșeam... aveam să
aflu mai târziu, când au apărut primele
atacuri de panică. Chiar și la decontaminare
psihologică, sub psihoterapie, evitam să îmi
iau inima în dinți și să mă apropii de miezul
experiențelor traumatice prin care trecusem
de atâtea ori. Poate ar fi trebuit să mă
17
Hannah

atașez de ceva sau mai ales de cineva. Poate

ar fi trebuit să iubesc pe cineva. Iubirea se
poate manifesta pe deplin doar într-o
anumită „ordine”, adică într-un sistem
ordonat de relații de atașament. Iubirea
singură nu se poate manifesta în episoade
haotice... Simțeam cum ochii mi se
închideau sub influența medicamentului
administrat. Totuși, nu voiam să adorm,
voiam să mai vorbesc cu mine sau cu ce
mai rămăsese din mine.
Simţeam că viaţa mea trecuse
orgolioasă, gălăgioasă şi agitată ca un
transatlantic. Vâltorile ce altădată m-ar fi
înviorat ca o joacă a apei şi ca o provocare
acum mă trăgeau în adânc. Pe puntea
„pachebotului” recunosc – într-o
procesiune mută – femeile care mi-au
jalonat viaţa între iubire, ură şi
încrâncenare. Vasul imaginar se
îndepărtează încet şi legănat sub privirile
lor: zâmbete ce devin lacrimi, rictusuri,
18
 Longin Popescu

ţipete… priviri în gol. Da… Viaţa trece pe

lângă mine încă o dată… poate ultima
dată… zâmbind. Îmi dau seama că aşa am
trăit şi probabil aşa voi muri: nebunia a fost
marea carte a vieţii mele, o nebunie
controlată, ucigătoare. Dintr-odată mă
apucă frica. Doamne, dar eu nu am iubit
niciodată: Am fost doar un bun camarad.
Acum pasărea măiastră îmi dă târcoale.
Vreau şi eu să iubesc. Dar pentru asta
trebuie să trăiesc. Dar cum să trăiesc cu un
plămân perforat? Cât de repede poate uita
un om? Oare mi-am uitat viaţa? Oare am
uitat că sunt muritor? Mi-aş cere iertare,
dar cui? Putem spera că ceilalţi vor uita
greşelile noastre în condiţiile în care nici noi
nu ne mai amintim detaliile trecutului. Dar
nu există uitare, ci doar iertare, împăcare şi
acceptare. În faza ultimă, minciuna devine
viaţa însăşi, ajungem să credem în ea şi
totul devine o nebuloasă, un coşmar
repetitiv ce pare că nu se mai termină.
19
Hannah

Adevărul este un animal singuratic, pe când

minciuna are nevoie de societate, de
prietenie, de iubire. Dar ea transformă
totul în regrete şi ură. Acum tremur pentru
tot ce nu am făcut şi pentru tot ce nu
trebuia să fac…
– Domnule Andrei, domnule Andrei, vă
rog să vă treziţi, trebuie să mâncaţi şi să ne
pregătim de vizită. Paznicul meu (Ildiko –
asistenta care probabil fusese desemnată să
aibă grijă de mine) deja îmi administra tot
felul de medicamente şi, cu o grijă
maternă, mă spăla pe faţă cu un soi de
burete. Apa rece îmi făcea bine. Şi oxigenul
administrat. Acum conştientizam că sunt
doar o legumă şi că problema pe care o am
este mai serioasă decât fusesem dispus să
cred. Instantaneu am simţit un gust metalic
în gură. Dintr-odată viaţa nu mi se mai
părea atât de interesantă ca până acum.
Gustul acela de aramă coclită îmi
transmitea că poate ar trebui să las zeii să-
20
 Longin Popescu

şi facă treaba. Priveam cu ochiul pe

fereastra rezervei departe, aproape de
Dunăre, apoi mi-am mutat ochii spre priza
de unde erau alimentate aparatele ce mă
ţineau în viaţă. Dar care viaţă? Un ghem
de fire şi tuburi pline cu fluide ce nu erau
ale mele şi care participau la umilirea mea
definitivă în faţa vieţii şi a morţii. Jurasem
să-mi trăiesc viaţa frumos şi să-mi
negociez moartea în picioare cu fruntea
sus. Eram în genunchi, umilit şi părăsit de
acea forţă ce îmi dăduse aripi şi mă ajutase
să particip la spectacolul lumii cu bucurie şi
cu drag de ai mei şi de ţara mea cea
binecuvântată cu prescure, mere roşii,
miere şi cu Lupul Alb. Acum eram doar o
bucată de carne ce uza inutil nişte aparate.
Uşa de la rezervă se deschide şi iarăşi
sunt invadat de tot felul de uniforme şi feţe
care se uitau la „scorpie” ca la sfintele
moaşte. Da, începuse „vizita” – rutina
zilnică. Nu îi voiam atunci lângă mine.
21
Hannah

Voiam să fiu singur, să îmi negociez cu mine

însumi plecarea la Polul Nord. Nemţoaica
mă salută:
– Guten Morgen, Andrei!
Îi răspund absent:
– Guten Morgen, Frau Doktor!
– Sie sind nicht gut! (Nu ești bine!)
– Nein, ich bin nicht gut… (Nu, nu sunt
bine.)
Apoi face un gest neaşteptat. Îi
concediază pe toţi, spunându-le să continue
vizita fără ea. Se aşază lângă mine pe pat,
ca şi când ar fi fost mama, sora sau iubita
mea. Îmi ia mâna în mâna ei (gest
neobişnuit pentru o nemţoaică). Îmi caută
ochii.
– Andrei, nici să nu te gândeşti!
– Doctore, eu nu mai exist. Nu are rost
să vă consumaţi energia cu o umbră. Am
trăit frumos, riscant, dar cu omenia în
suflet pentru tot ce am făcut.

22
 Longin Popescu

– Ştiu, Andrei, ofiţerii români au ceea

ce numeşti tu „omenie”. Aşa aţi fost
educaţi, de aceea sunteţi stimaţi atât de
aliaţi, cât şi de adversari. Dar aici este
vorba de viaţă trăită, respirată, cu lacrimi
în ochi, cu bucurie în suflet că ai reuşit să
respiri cinci minute fără nenorocitele astea
de instalaţii.
– Ai mâini calde pentru o „scorpie”!
– Am şi alte lucruri calde, Andrei. Ştii…
noi, nemţii, nu suntem aşa reci precum ni
s-a dus faima.
– Hannah, pot să-ţi spun pe nume?
– Sigur, Andrei!
– Hannah, celţii şi dacii s-au cunoscut
bine şi au convieţuit mii de ani împreună în
bună pace şi înţelegere. Căldura strămoşilor
mei împreună cu „răceala” strămoşilor tăi
au creat ceea ce numim azi Europa. Păcat
că imperiul roman a stricat ordinea
strămoşilor noştri.

23
Hannah

– Andrei, vreau să trăieşti. Nu ştiu ce

m-a apucat. În spitale oamenii se nasc,
trăiesc, mor. Ciclul vieţii. Ştii… atunci când
ochii ţi-au alunecat pe piciorul meu, am
observat că te-ai oprit la tivul halatului şi
te-ai întors din „vizita” începută trupului
meu cu aceeaşi nonşalanţă cu care intraseși.
Acest „amănunt” m-a făcut să vreau să te
cunosc. Dar cum să te aflu dacă stai
ancorat în maşinăriile astea?
– Doctore, mă poţi duce puţin în
curtea centrului? Vreau să văd cerul, vreau
să respir aer curat. Te rog!
– Andrei, nu poţi fi decuplat de la
aparate, doar dacă vom ieşi cu pat cu tot.
Ne-am uitat unul în ochii celuilalt.
Hannah m-a strâns de mână şi a înjurat în
germană printre dinţi. S-a ridicat şi
aproape că a urlat în maghiară.
– Ildikó, hol vagy? (Ildikó, unde eşti?)
– Itt vagyok! (Aici sunt!)

24
 Longin Popescu

– Ildikó, ki kell vigyük, máskülönben

kikapcsolják a gèpeket… nem akarom
elvesziteni! (Ildikó, trebuie să-l ducem
afară, altfel se va decupla de la aparate…
nu vreau să-l pierd!)
– Visszük, orvosnö! (Îl ducem doamna
doctor!).
– Andrei, o să-ţi traduc ce am vorbit
cu Ildikó.
– Nem szüksèges, orvosnö, értek
magyarul! (Nu este nevoie, doctore, vorbesc
ungureşte).
Atunci am trăit un lucru incredibil, o
nemţoaică şi o unguroaică împingeau, pe
coridoarele unui spital, un pat în care un
ofiţer român era pe jumătate viu. Cei ce
erau pe culoare, medici, asistente,
brancardieri, aparţinători se uitau tâmp şi
cu gura căscată la mica procesiune.
Comandantul spitalului împingea un pat în
care eu deja mă simţeam pe Via Apia în
fruntea legiunilor mele, cu Ildikó conducând
25
Hannah

cohortele de pedeştri… Ildikó se uită la mine

şi eu la ea şi pufnim amândoi într-un râs
aproape isteric. Hannah ne ameninţă că o
să ne închidă pe amândoi în nu ştiu ce
mansardă. Am fi vrut noi! Cumva ajungem
în curtea sanatoriului. Doamne, parcă este
o grădină japoneză! Mă uit să văd vreunul
galben cu ochii oblici, dar nu văd decât
halate albe, unele trase peste uniforme.

26
 Longin Popescu

Scrisoarea 1

– Aș vrea să te iubesc!
– Iubește-mă!
– Aș vrea să te îmbrățișez!
– Cuprinde-mă!
– Aș vrea să-ți așez o șuviță de păr
răvășită!
– Atinge-mă!
– Aș vrea să-ți spun atât de multe
vorbe calde!
– Rostește-le!
– Aș vrea să-ți sărut umărul cald!
– Privește-mă!
– Aș vrea să te învălui într-o noapte de
vis!
– Acoperă-mă cu inima ta!
– Mi-e teamă că nu o să fii lângă mine
când o să plec...
– Te urăsc! Crezi că dacă ești orb, poți
să pleci când vrei tu? Crezi că numai tu nu
27
Hannah

poți să respiri? În aroganța ta nici nu

observi cât de frumos îți spun că te urăsc.
Da, îți spun că te urăsc, pentru că nu am
voie altfel...
– Dar eu, dacă aș adormi n-aș ști ce
simți...
– Tu, tu ai tăcerile tale, o parte a
gândurilor mele pe care ai pus stăpânire
fără măcar să îmi ceri voie... Ai intrat în
sufletul meu ca un soldat roman sau ca un
centurion în fruntea Legiunii sale... Ți-ai
încolonat legionarii și ai defilat cu ei în
imaginația mea... Ai adus și gladiatorii, care
mi-au dat onorul cu al lor gladius... Şi
equites călare pe cai andaluzi care mi-au
culcat armăsarii la picioare în semn de
respect și supunere. Eu te aștept în
primăvara mea, tu vrei să pleci în iarna
ta... te urăsc... S-au adunat în mine tăceri
și vise stârnite de tine... Cu ce drept ai
făcut asta?... Cu ce drept m-ai proclamat

28
 Longin Popescu

prințesa inimii tale? Știi că în mine visările

trudesc să se așeze în palma ta? Te urăsc!
– Dar centurionul din mine este gata
să-și dea viața pentru tine întru gloria
iubirii ce-ți poartă...
– Eu nu vreau viața ta, eu vreau
trăirea ta în înflorirea-mi stranie. Aș vrea
să strig: „...cu tine mi-ai dat viață, și
lacrimi, și dureri și dimineați în primăvara
mea...”. Te urăsc!
– Am să mă nasc în pieptul tău... O să
umbli, așa... cu mine crescut în ființa ta și
împovărată cu umbra mea suprapusă peste
umbra ta.
– Te urăsc! Nu ai dreptul să devii
umbră! Eu te vreau în viață și nu în pieptul
meu, ci umăr la umăr, ochi în ochi, cu
mâinile împreunate să ne rugăm la
Zamolxis să ne dea binecuvântarea în
lumile ce vor veni... Oare este imaginar?

Stă brațu-mi gata să se frângă

29
Hannah

Şi suflu-mi e-ncet și înghețat,

Zamolxis, ia-mi doar mâna stângă!
Cu dreapta eu mai am de dat...

Că sui un munte, peste o genune,

Şi dornele sunt doară trei,
„Hai, mori cu mine!” o lupoaică-mi spune,
Ţinându-mi calea pe sub stei.

„Lupoaica mea, ursitele mi-au fost haine

Şi ne-au vândut pe noapte și pe zi,
Răspuns-a tristă: „...și pe mine,
Noi împreună vom muri.”

Tu urlă, fiară, ultima cântare,

Ni-i viața și murirea tot mai grea,
Şi duhul din trăire rău mă doare,
Plecăm spre Pol în Domnul de o vrea.

Dar casa și pădurea-ntinsă

Le vom lăsa în rânduială,
Şi barda-n colțul casei prinsă,
De cum ne-am luat îngăduială.

30
 Longin Popescu

Dialogul 2

– Bună seara, Andrei!

– Bună seara, Hannah!
– Andrei, ţi-am citit fişa medicală. Pari
un om puternic. Nu ai antecedente
medicale. Oficial eu nu am voie să îţi pun
nicio întrebare legată de trecutul tău. Totuşi
simt nevoia să stau de vorbă cu tine.
Andrei, cât timp ai făcut decontaminare
psihologică?
– Destul timp cât să mă facă să detest
acest lucru.
– Totuşi, ar fi trebuit să îţi folosească
tehnicile de decontaminare!
– Mie, Hannah, nu mi-au folosit. Am
făcut atacuri de panică în cascadă. Peste
toate astea, am fost iradiat de nenumărate
ori. Am lucrat ani de zile la exploatările
uranifere din munţii noştri fără nicio

31
Hannah

protecţie. Am studiat structura cristalină

pentru diverse materiale la un reactor
atomic sovietic fabricat în anii cincizeci.
Acolo şi santinelele erau iradiate. Comuniştii
nu investeau nimic în protecţia noastră. Ei
voiau doar bomba atomică.
– Şi aţi realizat-o?
– Nu! Noi ne iubeam ţara, nu voiam ca
un paranoic să o distrugă. Dar asta este o
altă poveste. Poate vom vorbi odată despre
acest lucru. Dacă voi supravieţui, bineînţeles.
– Andrei, eu nu pot fi ipocrită cu tine.
Nu eşti într-o stare prea bună. Nu mă refer
doar la plămânul rănit, ci și la problemele
de natură psihică pe care le ai. Să nu mă
înţelegi greşit. Nu eşti nebun. Dar eşti prea
lucid şi prea conştient de ce ţi se întâmplă.
Eşti prea orgolios, Andrei, ca să accepţi că
trebuie să îţi faci nevoile într-o ploscă şi
cineva să o ducă de sub tine. Voi, cei născuţi
la munte, sunteţi oameni mândri. Voi nu
muriţi. Voi plecaţi spre alte zări. Voi nu
32
 Longin Popescu

acceptaţi să vă aflaţi în suferinţă. Voi nu

suportaţi să fiţi umiliţi.
– Ai dreptate, Hannah! Dacă nu aş fi
avut să aduc acasă lucruri importante,
acum mi-aş fi dorit ca lunetistul care a tras
în mine să nu fi ratat. Aş fi murit la
datorie. Camarazii mei m-ar fi adus acasă
şi m-ar fi îngropat sus, la Curmătura
Dacilor, printre bujorii de munte.
Ciuleandra m-ar fi plâns tânguit trei zile.
Lupul Alb ar fi dat târcoale mormântului şi
în zori ar fi venit să îmi ia sufletul şi să-l
ducă martor la Zamolxis, dovadă că mi-
am împlinit sorocul şi că m-am săvârşit cu
folos pentru ai mei, pentru ţara mea pe
care o iubesc atât de mult. Acum sunt atât
de mâhnit! Ar fi trebuit să-mi smulg toate
firele şi acele astea cu care m-aţi împănat
şi ar fi trebuit să urc muntele, târându-mă
ca năpârca dacă ar fi fost nevoie. Lupul Alb
ar fi venit şi şi-ar fi înfipt dinţii în umărul
meu şi m-ar fi tras până la Curmătură.
33
Hannah

Ielele mi-ar fi spălat trupul în tău şi m-ar

fi îmbrăcat cu cămaşă albă de tort întors
cu altiţe bătute la război cu mătase din
cocon de crisalidă. Aşa ar fi trebuit să se
întâmple.
– Andrei, eu… eu am să rămân în
noaptea asta aici cu tine. Vom sta de vorbă,
vom respira împreună, vom călători
împreună dacă vrei, îţi voi asculta inima,
nu mintea – că aia îţi este bolnavă. Hai să
plângem împreună. Ştiu,… oamenii ca tine
nu plâng, dar acum hai s-o facem amândoi.
Lasă-mă să te iau de mână, Andrei. Ai
încredere în mine, Andrei! Lupul Alb încă
nu e pregătit să vină. Nici tu nu eşti gata să
pleci. Eu vreau să te cunosc, Andrei!

Scrisoarea 2
34
 Longin Popescu

Dragostea neîmpărtăşită este o

grandioasă lecţie de durere. Nobleţea
acestui fapt provine din aceea că este
lipsită de primejdie.
Singurul care suferă eşti tu, pentru că îţi
autoinduci durere, patimă, accente de
melodramă ieftină. Dar dacă dragostea
capătă reciprocitate? Atunci trebuie să
renunţi la acea pasivitate observativă, să te
implicit, să-ţi asumi răspunderea de a fi
rănit sau de a răni la rândul tău.
Acum, pentru a-mi justifica persistenţa
într-o dragoste imposibilă şi neavând
puterea de a renunţa la această trăire, voi
scrie următoarele:

1. Denis de Rongemaut spunea:

35
Hannah

„…cea mai grea obstrucţie este preferată

faţă de toate celelalte. Ea este cea care
sporeşte pasiunea.”
2. Anatole France: „…De obicei nu se
obişnuieşte să iubeşti ceea ce ai…”
3. Montaigne: „…în dragoste nu există
nimic în afară de o dorinţă disperată
pentru ceea ce fuge de noi…”
4. Sthendal era de părere că: „…
dragostea nu apare decât pe baza fricii de
a pierde persoana iubită…”
5. Roland Barthes: „…tânjim după ceea
ce prin definiţie este de neatins…”
Este ceea ce dorim să iubim de neatins,
sau iubim tocmai ceea ce nu putem avea?
Câtă retorică şi cât realism se află în
spatele acestei dileme?
Există oare o estetică a iubirii profunde,
ce nu depinde de înfăţişarea persoanei
supuse adoraţiei noastre? Emanuel Kant
susţinea că „…din punct de vedere estetic,
în ultimă instanţă, proporţiile unui corp nu
36
 Longin Popescu

sunt atât de importante ca modul subiectiv

în care este privit corpul…”.
Da, Hannah! Dragostea îşi perpetuează
existența prin refuzul obstinant de a
recunoaşte realitatea obiectivă în care îşi
arde resursele şi de unde, de fapt, îşi trage
seva…
Oare dualismul iubire-raţionalitate este
acea metonimie prin care putem inversa
oricând întregul – cu partea? Dar cine este
întregul (poate raţionalitatea?) şi cine este
partea? (poate iubirea?). Epistemologii spun
că dragostea este un proces electrochimic,
deci – în opinia lor ea este parte a studiului
ştiinţelor fiind o acţiune a dopaminei,
adrenalinei, serotoninei etc. Prostii!
Dragostea există sau nu! Ce-mi pasă mie
cine declanşează acea durere cumplită între
coaste atunci când Hannah nu este lângă
mine?
Azi am primit o scrisoare de la ea. Iată
ce mi-a scris:
37
Hannah

„Dragul meu,

Mi-ai reproşat de multe ori că nu ţi-am

scris niciodată niciun cuvânt. Iată că acum
îţi scriu. Eu nu ştiu să meşteşugesc cuvintele
aşa ca tine. Eu îţi voi scrie direct, simplu. Ai
fost plecat. Şi eu n-am ştiut. Nu mi-ai spus
că pleci. Nici nu m-ai anunţat că vei veni.
Ai intrat în viaţa mea ca un vulcan. Mai
întâi în visele mele. Da, da, mi-ai furat
visele şi le-ai dus cu tine în ceruri, acolo
unde mă tot ameninţi că pleci. Dar ce îmi
pasă mie unde pleci tu? Eu am viaţa
înainte şi mă lupt pentru ea. Tu te ascunzi
în spatele lucidităţii şi vrei să pleci la Polul
Nord. Poate ai să pleci… Eu n-am să mă
consolez niciodată cu ideea că ceva drag
mie s-ar putea termina. Eu lupt pentru
fiecare realizare şi mă bucur pentru ce este
în jurul meu. Eu nu pun stavilă vieţii, încât
aceasta să se piardă în neant. Ce-ţi doresc
38
 Longin Popescu

eu ţie? Nimic! Ce mi-aş dori eu? Ce aş putea

să îmi doresc aşa încât simţămintele mele
de acum să nu rănească altele mai presus
de mine, ale fiinţelor născute din fiinţa
mea. Tu eşti un menestrel rătăcit mult
prea departe de lumea ta. Uneori îmi
devorezi nopţile şi mi le transformi în
arşiţă şi în tumult de nesomn. Îmi loveşti
ferestrele sufletului ca un pescăruş ce a
zburat în soare şi a rămas orb. Şi tu eşti
orb. Nu vezi că eu, de câte ori tu reuşeşti să
deschizi o uşă către sufletul meu, o închid
cu străşnicie şi că te urăsc şi mai tare cu
fiecare cuvânt frumos al tău pentru mine,
cu fiecare gest remarcabil pe care îl faci?
Oare de ce ai intrat în acest joc inegal în
care tu ţi-ai întins pe covorul meu toată
frumuseţea rece a hyperionului fără să
ascunzi nimic, iar eu ca un castor destoinic
opresc orice fir de apă pe care vrei să-l
creşti în mine. Tu ai despre viaţă o imagine
uriaşă cu decoruri grandioase,
39
Hannah

renascentiste, ca o tapiserie toscană. M-ai

pus în vitralii şi acum te loveşti de ele
neînţelegând că sticla, chiar dacă este
colorată frumos, este rece. Draperiile
romane cu care încerci să-mi încorsetezi
existenţa sunt grele şi mă sufocă. Tu nu
observi că îngerii pleacă la ceruri, pe când
minotaurii suciţi în coarne, negri şi solzoşi
ne închid în propria inocenţă,
transformând-o în tainiţe întunecate din
care nici nu ştim dacă vrem să ieşim. Tu
vezi în mine fatima învelită în pânzeturi.
Eu mi-am făcut curat în inimă. Tu nu erai
acolo. Ştiu că vei pleca într-o zi. Eu nu te-
am chemat. Eu sunt egoistă faţă de tine.
Eu nu vreau să îţi ofer nimic. Eu te urăsc!
Da, da, te urăsc. Te urăsc pentru că ai
puterea să mă iubeşti. Şi chiar o faci! Eu nu
vreau să mă iubeşti tu.”

Dialogul 3
40
 Longin Popescu

– Ildikó, te rog să mă ajuți. Azi vreau

să mă dau jos din pat și să merg pe culoar.
– Ioi, asta nu se poate, Andrei! Dacă
află „nazi” (un alt apelativ cu care o
„alintau” pe Hannah), tu nu o să ajungi
înapoi în pat și eu o să fiu concediată.
Doamna doctor nu glumește cu lucrurile
astea.
– Mda! Cred că ai dreptate. Voi sta
cuminte. Dar chiar trebuie să stau cu toate
acele astea înfipte?
– Mă tem că da.
– Bine, hai să jucăm „Hatvanhat”.
– De acord!
Jucăm cărți cu frenezie, concentrați la
maxim și cu o îndârjire demnă de lucruri
mai importante. Nici nu observăm că se
înserase și, mai ales, că Hannah a intrat în
rezervă.
– Hei, ați făcut cazinou?

41
Hannah

– Doctore, ești de mult în rezervă?

– Nu chiar! Ildiko, cum stă cu
tratamentul?
– La zi, doamna doctor. Azi a vrut să
se plimbe pe culoar. Poate aprobați…
– Din păcate, încă nu, Ildiko. Poți să
pleci. Rămân eu cu el. Sunt de gardă.
– Prea bine, doamna doctor! O seară
bună să aveți! Servus, Andrei!
– Servus, Ildiko! Sper să-mi acorzi
revanșa!
– Sigur!
– Ai pierdut, Andrei?
– Da! La cărți! Dar cred că am câștigat
o soră.
– Ia vezi tu cu unguroaicele! Trebuie să
te faci bine, Andrei! Te rog să mă ajuți. Te
vreau bine, Andrei.
– Doctore, știi la fel de bine ca mine că,
într-un fel sau altul, mie mi-a venit
sorocul.

42
 Longin Popescu

– Nu spune asta, Andrei! Vreau să

trăiești. Vreau să-ți aflu povestea. În
noaptea asta vom bea ceai și vom povesti.
Ia-mă cu tine, Andrei, în peregrinările tale.
Hai să nemurim trecutul cu ce s-a
întâmplat și cu ce ar fi trebuie să se
întâmple. Am să tac și am să te ascult.
Doar ochii, doar ei au să te iscodească și au
să te întrebe tot timpul. Când obosești, să-
ți așezi capul pe umărul meu.
– Hannah, știi ce este acela ofițer de
informații?
– Sigur, Andrei. Doar n-or fi fete mari!
– Așa este. Nu sunt fete mari, dar sunt
oameni așa, ca tine. Cu bune, cu rele,
dedicați muncii lor, selectați cu multă grijă.
– Andrei, eu sunt săsoaică, dar sunt
cetățean român, militar și medic român și
am depus un jurământ cu mâna pe
drapelul țării în care m-am născut și
format.

43
Hannah

– Hannah, ce știi despre munca de

informații?
– Hm! Mai nimic, Andrei. Am văzut
câteva filme sovietice cu spioni când eram
elevă la Cluj. Nu prea am avut timp să mă
gândesc la așa ceva.
– Fiecare națiune are un serviciu de
informații ai căror membri sunt pregătiți
să obțină informații pe teritoriile altor
state, pe care să le folosească în scopul
apărării propriului teritoriu. Din perspectiva
celor ce nu aparțin de aceste servicii,
spionajul este perceput în diverse moduri,
în mare parte eronat, un impact asupra
acestei percepții avându-l literatura și
filmele de ficțiune. Bineînțeles, îţi dai seama
că acestea sunt singurele mijloace care oferă
privitorilor o versiune a imaginii spionajului
și activității sale. În general, literatura și
filmele oglindesc faptele de spionaj în mod
subiectiv, în funcție de viziunea unor
scenariști și regizori și în funcție de publicul
44
 Longin Popescu

țintă vizat. Chiar dacă unii regizori au

consilieri de specialitate la realizarea unui
astfel de film, aceștia nu dezvăluie tehnicile
reale de spionaj preferând, împreună cu
scenariștii, să romanțeze subiectele
elaborate, pentru a da un ritm alert
filmului și pentru a capta atenția unui
public neavizat și dornic de povestea în sine
și mai puțin de realitatea obiectivă ce
definește activitatea de spionaj ce are reguli
stricte și tehnici bine determinate.
– Adică nimic nu este real în filmele de
gen, Andrei?
– Nu, nu am spus asta. Sunt filme de
ficțiune care se bazează și pe fapte reale.
Numai că, în cadrul acestor pelicule și
lucrări de ficțiune, chiar dacă se pleacă de
la un fapt real, eroii și faptele sunt
prezentate ca fiind excepționale, activitățile
sunt exagerate ca intensitate și anvergură.
Spionajul – zugrăvit în operele literare sau
în filme – conține multe erori tehnice și este
45
Hannah

puternic plasticizat, împărțind personajele în

pozitive și negative, conferind spionului
puteri și abilități supranaturale, alteori chiar
tragi-comice.
– Andrei, dar realitatea, aceea care te-
a adus în patul în care stai acum, a meritat
prețul?
– Nu știu, Hannah. Doar istoria o poate
dovedi. Noi nu vom ști niciodată. În lumea
realului, spionajul este o competiție a
minții, a inteligenței și a pregătirii
individuale, cultura generală având un rol
esențial.
– Dar, Andrei, ce îi face pe oameni să se
îndrepte către aceste servicii?
- Imaginea deformată pe care o au față
de aceste activități. Mulți sunt atrași de
dinamism, pericol și adrenalină, fiind
dornici să întreprindă aceleași acțiuni pe
care le observă în aceste filme. Totuși, cei
care sunt selectați și acceptați descoperă
adevăratele tehnici și metode care se
46
 Longin Popescu

dovedesc a fi bazate pe răbdare,

comunicare, cultură generală solidă, lucru
în secret – fără eroi cunoscuți sau
promovați public – și tact.
– Dar filmele documentare?
– Da, cu ele este altceva. De obicei
documentarele prezintă fapte istorice sau
manipulări cu scopuri bine definite. Cu
toate acestea, nu sunt dezvăluite în
totalitate tehnicile, metodele și mijloacele
utilizate precum și întreaga activitate
întreprinsă de spioni și contraspioni. Ceea
ce este prezentat în acest gen de filme
pornește de la faptele reale, cum ar fi
diverse cazuri de spionaj, persoane celebre și
tehnici utilizate (folosirea agenților,
modalități de comunicare și transmitere a
mesajelor, folosirea legendelor informative,
tehnici de elicitation și modalități de a
dialoga etc.). Totuși tehnicile reale utilizate
de serviciile de informații nu vor fi descrise
și publicate pentru ca oricine să le
47
Hannah

înțeleagă, deoarece acest lucru ar putea

servi adversarilor care, astfel, ar ști cum să
răspundă, zădărnicindu-ți propriile
activități.
– Andrei, oamenii au evoluat mult și
pot înțelege multe.
– Nici nu îți dai seama, Hannah, ce
naivi pot fi oamenii de care vorbești tu. O
persoană neavizată face foarte greu
distincție între ficțiune și adevăr, între ceea
ce se desfășoară în realitate și ceea ce este
prezentat în filmul sau lucrarea cu care ia
contact…
– Andrei, ai fost spion?
– Surprinzătoare și interesantă
întrebare. Nu, Hannah! Nu am fost spion.
Nu am calitățile necesare pentru așa ceva.
Eu… am fost recrutor. Eu i-am convis pe
alții să lucreze pentru noi. Uneori am reușit,
alteori, nu.
– Ești un bun orator și un bun
comunicator, Andrei.
48
 Longin Popescu

– Mulțumesc, Hannah, așa este. Am

fost pregătit îndelung pentru acest lucru.
– Povestește-mi, Andrei, despre arta
de a comunica.
– Hm! Ai dreptate… a comunica este o
artă. Atunci când comunicăm trebuie să-i
convingem pe cei ce ne ascultă că suntem
sinceri cu ei și că pot avea încredere în noi.
Pentru asta trebuie să ne punem de acord
modul de comunicare verbală cu ceea ce
comunicăm nonverbal. Ideile pe care
doream să le transmitem celorlalți trebuiau
exprimate în cuvinte precise, cu referire
strictă la mesajul pe care doream să îl
implementăm în mintea celor ce erau țintă.
Discuțiile cu persoanele vizate trebuiau să
fie interactive, dinamice, dar fără să
obosească. Abordam subiecte accesibile
pentru interlocutor, de aceea era bine ca eu
să cunosc destule despre cel cu care
comunicam. Evitam atitudinile ezitante, ca
interlocutorul să nu devină suspicios, îmi
49
Hannah

cântăream bine gestica. Mișcările

necontrolate ale mâinilor pot trăda
emoțiile. Intensitatea și tonul vocii sunt
foarte importante. Dacă te blochezi și nu
mai poți controla comunicarea, pur și
simplu uită-te în ochii interlocutorului cu
căldură și prietenie. El sau ea îți va simți
căldura interioară și în mintea sa vei
schimba „chimia creierului”. Cel mai greu
moment este să negociezi. Am întâlnit în
activitatea mea negociatori redutabili.
Cooperanți, afectivi, conflictuali, lunecoși, te
amenințau printre dinți sau îți spuneau că
ești important pentru ei. Eu am rezistat
întotdeauna datorită capacității de a folosi
analogii și metafore prin care transmiteam
informații rapid și direct în subconștientul
celor cu care comunicam. Am obosit,
Hannah, pot să…
– Da, Andrei, poți să-ți sprijini capul
de umărul meu, așa cum am promis. Somn

50
 Longin Popescu

ușor, Andrei! Să nu pleci, Andrei! Mi-ai

promis!

Scrisoarea 3

Deși am mulți ani grei și frumoși

petrecuți aproape în toată lumea, eu încă

51
Hannah

mă gândesc la începuturi. Sunt lucruri

despre care aș vrea să îți scriu... Oare m-ai
asculta dacă ți-as povesti cât de repede
trece timpul? Aleargă, se scurge
implacabil, ne lasă în urmă, cu trupul
sfâșiat de neputințe, cu sufletul plin de
păreri de rău, încărcat cu greșelile noastre
sau cu ale altora. Într-o zi te vei trezi și
vei afla că viața ta nu mai are loc printre
celelalte vieți... Vei mai afla că multe vieți
frumoase au trecut pe lângă tine cu o
viteză imposibilă și nemiloasă... Momentele
cele mai intense îți vor părea ieri
întâmplate și vei simți că nimic n-a șters
durerea și plăcerea, gustul și mirosul,
sunetul sau imaginea, intensitatea
neînchipuită a dragostei și exaltarea
fericirii, regretul pasiunilor neîmpărtășite
ori nerostite, bucuria momentelor unice,
sentimentul că viața este atât de lungă și
că poți face atât de multe. Dar eu îți spun
că viața este o călătorie scurtă care
52
 Longin Popescu

trebuie, musai trebuie să fie minunată...

Când te maturizezi îți dai seama că nu
există răspunsuri, ci doar povești...
Te rog să uiți de neîmpliniri, de
frustrări, de răutăți, de greutăți, de ură,
trăiește-ți povestea. Doar iubirea și
bunătatea din suflet te vor însoți. Tu ai
sufletul cald, tu nu știi să urăști, tu ești
un om minunat. Să rămâi lângă mine. O
să te ascund în sufletul meu. Eu te iubesc
ca în ultima zi sau ca în ziua dintâi.
Ce ai zice dacă în Univers noi doi am fi
doi bujori ce ar rătăci prin galaxii, printre
planete sau printre quasari? Nici măcar
nu am fi vizibili, ne-am recunoaște doar
prin căldura degajată și știută doar de noi
doi. Și dacă am descoperi Pământul cu
toate ale lui, mai puțin oamenii?
Vrei să ne așezăm pe Pământ? Poate
că ne-am săturat să hoinărim de la o
galaxie la alta... Hai să rămânem pe
Pământ, să simțim pentru prima oară
53
Hannah

vântul și ploaia să ne biciuie petalele. Dar

bujorii sunt statici și nu se pot mișca, de
aceea trebuie să ne transformăm în ceva
care se poate mișca și călători, pentru că
numai așa ne putem bucura de minunile
Pământului, numai așa vom percepe prin
toate simțurile natura cu toate bucuriile
ei...
Dar știi că pentru a ne transforma în
ființe trebuie să cerem voie de la zei... Ei
ne vor lua nemurirea și memoria și ne vor
dărui înțelepciune și dreptul de a ne
înmulți. Așa vom începe o nouă spirală a
ADN-ului, fără secvențe întrerupte. Noi
nu vom lăsa pe nimeni să urască, pentru
că cei ce urăsc nu își mai dau seama de
bucuria de a trăi.
Ceea ce ne face să rămânem vii este
sentimentul permanentei noastre copilării
în viață.... Când nu mai suntem copii sau
adolescenți, am murit de mult. Bucuriile
ne fac fericiți, suferințele ne întăresc
54
 Longin Popescu

caracterul. Trebuie totuși să percepem și

eternitatea care ne așteaptă. Așa devenim
mai buni față de Natură. Viața este o
taină pe care am primit-o în dar, trebuie
să iubim cu orice preț. Orice alt sentiment
în afara iubirii nu poate exista.
Vreau să îți ating degetele, să îmi
ascund fața în părul tău... Vreau să te
strâng în brațe, vreau să frământăm
pâine de casă împreună, să mergem
desculți în iarbă printre bujori și iriși,
vreau să ne uităm ochi în ochi, vreau să
ne rostogolim în zăpadă, vreau să mă
ajuți să trăiesc pentru a scrie, pentru a
picta, pentru a te iubi... Doamne, ce
frumos este să iubești. Te iubesc!

55
Hannah

Dialogul 4

– Hannah, ai fost în țară în perioada

comunistă?
– Mult mai puțin decât tine, Andrei.
Știi… și eu am fost pregătită ca tine, numai
că eu am făcut studiile la Paris, trimisă de
56
 Longin Popescu

Centrul Medical Evreiesc, condus de

venerabila Ana Aslan.
– Da. Acum îmi explic pasiunea ta
pentru parfumurile franțuzești. Eu ador
cochetăria feminină.
– Tu, Andrei, ai trăit din plin
„binefacerile” comunismului.
– Sigur. O să-ți povestesc ce am trăit.
În 1989 eram inginer la o unitate specială
din domeniul nuclear, mai precis extrăgeam
uraniu. Societatea civilă, practic, era
controlată de comunişti în proporţie de
sută la sută. Toată viaţa îţi era dirijată de
autorităţi. Ţara era o închisoare în aer liber.
Libertăţile civile erau foarte stricte. La
restaurant se deschidea la orele zece
dimineaţa şi se mergea până la ora 20.00
pe timp de iarnă şi până la 22.00 pe timp
de vară, cel târziu şi se continua cu un
„ceai” acasă sau la prieteni. În marile oraşe
puteai să mergi la teatru, la circ sau la
cinematograf, unde, culmea ironiei,
57
Hannah

majoritatea filmelor erau americane –

îndeosebi cele western. Aveai voie să faci
botezuri, nunţi şi înmormântări. Te puteai
căsători religios şi puteai divorţa. Libertatea
cuvântului şi libera asociere nu existau. Până
şi problema străinilor era reglementată
strict. Venirea acestora era un eveniment
deosebit, pentru că vorbeau despre lucruri
interzise la noi în ţară. Cumpăram de la ei
ţigări, cafea, îmbrăcăminte (blugii erau
consideraţi marfă de lux). Pentru noi,
străinii erau un fel de binecuvântare. Mi-
aduc aminte că a sosit la noi o mătuşă din
SUA, căsătorită cu preşedintele Curţii
Supreme de Justiţie din SUA. A stat câteva
ore, dar după aceea tata a fost chemat de
câteva ori la Securitate să dea relaţii despre
ea. Nu am mai văzut-o de atunci, nici nu
mai ştim dacă trăieşte. La TV şi la radio
erau folosite, aproape exclusiv, materiale
filmate înainte şi periate cu grijă, iar ziarele
semănau de la o zi la alta, aveau aceleaşi
58
 Longin Popescu

subiecte, doar că erau diferit formulate. Se

elogiau clasa muncitoare, pionierii, şoimii
patriei, vizitele lui Ceauşescu în străinătate
etc. Locurile de muncă erau obligatorii, în
sensul că, dacă nu aveai loc de muncă, erai
încadrat forţat. Totuşi, ne-a lipsit libertatea
de mişcare şi de exprimare. Intelectualii de
rasă au avut cel mai mult de suferit.

Scrisoarea 4

Într-o zi a trebuit să fac pasul cel mare

și să plec în afara țării. Aşteptam
nerăbdător zborul ce avea să mă ducă
departe, peste ape şi pământuri
necunoscute mie, despre care am citit doar
în cărţile soioase cu poze alb-negru ale
bunicului meu. Inima îmi bătea cu putere,
iar clipa despărţirii n-a uitat să vină. Mă

59
Hannah

aflam deasupra tuturor, într-o mare de

nori, iar în faţă Asia aştepta să mă
întâmpine cu o îmbrăţişare. Eram departe
de casa mea şi de ai mei şi totuşi simţeam
un soi de „...glas al sângelui” (care exista
doar în mintea mea...). Auzeam o chemare
ce o puteam simţi cu toată fiinţa, un
cântec pe care puteam dansa în neştire, o
voce ce îmi spunea întreaga mea poveste. Şi
nu aveam decât să mă întreb nedumerit...
ce m-a adus aici? De ce privesc în jur şi
totul pare să fi fost închis în mine? Ascuns
în cel mai adânc colţ al sufletului, atât de
adânc, încât niciodată nu a putut fi aflat.
Dar acum îmi şopteşte, îmi spune povestea
şi îmi arată: sunt acasă. Oceanul pe care îl
cunosc parcă din altă viaţă mă lasă să îl
privesc şi pentru prima dată un vechi dor
necunoscut se stinge. Aerul sărat mă
învăluie, mă adoarme şi mă trezeşte în
acelaşi timp, pătrunzând în visul meu,
unde doar valurile pot să îmi răspundă la
60
 Longin Popescu

mii de întrebări nerostite. Cine sunt? Ce

fire ascunse mă trag acolo de unde o parte
din strămoşii mei au purces la drum lung
către tărâmuri visate ale făgăduinţei? Am
păşit cu sfială şi cu un sentiment de „déjà-
vu” pe pământul cărămiziu. Agitaţia
locului ar fi trebuit să mă sperie, eu fiind
un european „aşezat” şi neobişnuit cu
furnicarul colorat din jurul meu, totuşi mă
simţeam bine şi, oarecum, al locului. Un om
măsliniu şi nefiresc de slab, cu tenul
brăzdat ca un fiord, mă invită într-un fel
de trăsură trasă chiar de el (mai târziu am
aflat că se numeşte ricşă) pentru a mă
plimba pin aglomeraţia haotică ce se vedea
la tot pasul. M-am aşezat cu oarecare
teamă în bicicleta cu coviltir, iar omul acela
slab a început să facă slalom cu mine prin
mulţimea excesiv de colorată ce părea că
nu are nici început, nici sfârşit. În prima
parte a călătoriei, peisajul citadin semăna
izbitor cu cel european. Sătul de bulevarde,
61
Hannah

clădiri de sticlă, maşini germane sau

englezeşti, l-am rugat pe „cărăuşul” meu
să mă ducă într-o zonă tradiţională. Şocul
a fost mare, închipuirile mele despre
maharajahi se risipeau pe măsură ce
înaintam. Străduţe strâmte, copii
înfometaţi cerşind la tot pasul, canale pe
care curgeau lichide negre şi urât
mirositoare. Un ropot scurt de ploaie m-a
trezit. Oare vântul ce îmi mângâia umerii
mă cunoştea? L-am rugat pe omul meu să
mă ducă în acea parte de poveste a Asiei.
Acesta, mai mult intuind ce vreau să spun,
mi-a replicat la rându-i că el nu mă poate
duce acolo, nefăcând parte din casta care
i-ar fi permis să îmi arate acele minunăţii
orientale la care am visat de atâtea ori.
Pentru aceasta, mi-a arătat o clădire din
subsolurile căreia ieşeau necontenit
automobile din anii cincizeci. Mi-am dat
seama că, de fapt, trebuia să iau un taxi
clasic care să mă ducă în zona rezidenţială
62
 Longin Popescu

a marii metropole. După o jumătate de oră

de mers cu maşina, ce mi s-a părut
haotică, am ajuns într-o altă lume.
Opulenţa şi strălucirea ostentativă a ceea ce
mi se perinda prin faţa ochilor mă speria şi
mai tare decât locurile mizere din care
tocmai evadasem.

Dialogul 5

Venise iarna și eu nici nu observasem.

Interesant, deși eram născut în decembrie,
nu-mi plăcea acest anotimp. Poate că mie,
pictând, nu îmi conveneau griurile pe care
și le etala „doamna iarnă” cu atâta
obstinație încât, în aroganța mea imensă,
credeam uneori că Zamolxis îmi trimitea
anotimpul cenușiu și slinos ca să mă
pedepsească pentru adorația mea ascunsă
pentru soare și binefacerile lui. Priveam

63
Hannah

fulgii mari ce cădeau pe pervazul ferestrei,

simțindu-mă umilit că nu mă puteam
concentra asupra situației în care mă
aflam, actul de voință de a face efortul unei
explicații cu privire la venirea și trecerea
mea prin tumultul unei vieți pe care nu o
înțelesesem întotdeauna slăbea pe măsură
ce mă concentram și mai tare. Simțeam în
gură un gust coclit de metal, gândirea
fiindu-mi atât de diluată, încât nu
înțelegeam unde mă aflu și de ce. Efortul
meu de a-mi stabili spațietatea și
temporalitatea m-a împiedicat să observ că
intrase cineva în rezervă. Era Hannah. Avea
brațele pline de flori, iriși ce se năruiau în
propriul lor violet, încât verdele tulpinilor
nici nu mai conta. Mirosul opiumului negru
pe care îl folosea Hannah îmi paraliza
reacțiile. Nu mă așteptam la așa ceva. Nu
dorisem decât să retrăiesc ceva din trecut,
ceva esențial, dar efortul meu fusese
zadarnic. Mă supusesem acestui demers cu
64
 Longin Popescu

atâta înverșunare, încât trezirea la realitate

m-a făcut să transpir rece instantaneu.
– La mulți ani, Andrei!
– Mulțumesc, bâiguii eu, paralizat nu
atât de afirmația făcută de Hannah, cât de
faptul că cineva din exterior îmi spusese că
este ziua mea de naștere (de-a lungul
carierei mele îmi schimbasem de atâtea ori
identitatea, încât uitasem de mult când era
ziua mea de naștere reală). Uluiala mea a
avut efect și asupra doctoriței, care
încremenise și ea în fața mea cu florile în
brațe. Acum observam că nu era în halat, ci
într-o rochie de brocart roșu cu
brandenburguri negre. Era bine
proporționată, cu tenul ușor palid și cu un
păr bogat de culoare castanie (în particular
era extrem de emotivă, alternând o
sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri
melancolice de-a dreptul eseniene). Fizic
vorbind, Hannah era atât de personală,
încât trecea dincolo de ceea ce îndeobște
65
Hannah

numim frumoasă. Avea orbitele ușor

depărtate, pronunțate, cu ochii de un maro
strălucitor, fremătând de viață, care, când
se fixau asupra unui obiect, îl recrea parcă,
într-un registru numai de ea știut. Deși era
săsoaică, avea bărbia fină, delicată, iar
prelungirea ei întinsă frumos până sub
ureche lipsită de orice încrețitură. În felul ei
era o actriță ce își juca rolul – ca și mine,
de altfel –, pregătindu-se zilnic pentru
spectacolul vieții și al morții. Gura îi era
puternică, plină, gâtul lung, robust, cu vene
proeminente la orice întoarcere a corpului.
Ce mi se părea incredibil la această vestală
wagneriană era o tulburătoare feminitate,
uneori având o voce puternică, alteori
scăzută, molatecă, cu mângâieri de
violoncel ce nu venea direct din maxilare, ci
din piept, făcând ca, odată cu efortul
vorbirii, să tresalte și sânii ei frumos
conturați, accentuând adâncurile ei
fiziologice ce stăteau gata să explodeze într-
66
 Longin Popescu

un erotism greu de controlat. Și, mai ales,

greu de inhibat. Era genul de femeie care,
dacă îşi fixa atenția asupra unui bărbat,
acela era răstignit pe viață în subconștientul
ei, neacceptând să împartă vreun
simțământ legat de acesta cu cineva.
– Hannah, astăzi e ziua mea?
Mă privea uimită și cu un văl de
neîncredere în ochii ei maro:
– Dar e cu putință ceea ce îmi spui?
Glumești?
– Nu, Hannah, habar nu aveam că
astăzi e ziua mea!
– Pot să te sărut, Andrei?
– Sigur, Hannah!
– Închide ochii, Andrei!
M-am executat instantaneu. Atunci
nemțoaica s-a apropiat de mine, strivind
florile între pieptul ei superb și plămânul
meu bolnav și m-a sărutat, buzele ei calde
acoperindu-mi gura, parcă într-un ritual al
vieții și al morții. Apoi s-a uitat în ochii
67
Hannah

mei, izbucnind într-un surâs, nu atât al

buzelor, cât al ochilor, având acel reziduu
de tristețe accentuat de cearcănele ce se
desenau ca martore ale atâtor nopți de
studiu…
După retragerea capului ei de pe pieptul
meu, observ pe pijamaua mea albastră o
cutie superbă pe care scrie cu caractere
gotice în germană: „Für eine liebe Seele,
Andrei”. Desfac cutia cu curiozitatea și
nerăbdarea unui adolescent: o, da… un ceas
de buzunar „Doxa”.
– Mulțumesc, Hannah… De unde ai
știut? Nu am spus nimănui niciodată
această dorință a mea.
– Nu am știut, Andrei, așa am simțit
eu.

68
 Longin Popescu

Scrisoarea 5

Stăm așezați față în față... Ne certăm...

eu folosesc inima. Ea bate, când tare și
revoltător, când încet și tainic... tu îmi
răspunzi cu mișcarea ochilor, da... când
fulgerat și orgolios, când cald și misterios...
Hai să împărțim o prescură caldă, să o
rupem împreună, într-un ritual magic, în
care ploaia de afară să se îmbine cu
lacrimile noastre! Vrei să stăm desculți în
ploaie? Hai, ia-mă de mână, eu sunt deja
orb... eu am încredere în tine... darul
suprem pe care ți-l poate oferi cineva este
acela că el nu te mai poate vedea decât pe
tine... Pentru celelalte lucruri a ales,
69
Hannah

deliberat și lucid, să fie orb, să pipăie, să

miroasă, să adulmece, ca un animal de
pradă... pe tine te pot vedea, dar,
paradoxal, nu te pot atinge, nu te pot ține
în brațe, nu mă pot rostogoli în iarbă cu
tine, nu putem să intrăm în mare amândoi
și să nu mai ieșim niciodată... Hai să ne
împăcăm!... până mâine, când ne vom
certa iar... de dragul ochilor tăi orgolioși și
a inimii mele bezmetice...
M-am îmbrăcat cu umbra ta… și umblu
așa… țanțoș… mă plimb prin nopțile mele…
ce cald îmi este cu umbra ta… dar tu, tu
unde ești? Aș vrea să îmi răspunzi la câteva
întrebări:
1. De ce nu putem să respirăm
împreună?
2. De ce nu îmi iei inima în palme?
3. De ce nu mă ții de mână atunci când
mă sufoc?
4. De ce nu pot să te țin de mână
atunci când pictez?
70
 Longin Popescu

5. De ce mă urăști?
6. De ce nu alergi desculță în ploaie cu
mine?
7. De ce nu dansezi cu mine în
Andalusia?
8. De ce nu mă ții în brațe atunci când
sângele mă părăsește?
9. De ce nu mă înveți cum să îți
dăruiesc toți bujorii din lume?
10. De ce nu mi-ai scris niciodată niciun
rând?
11. De ce nu putem să ne rostogolim
împreună în iarbă?
12. De ce nu plângem împreună?
13. De ce nu pot să te strâng în brațe?
14. De ce nu mă mai chemi să îți aduc
pâine caldă cu miere?
15. De ce nu îmi pui tu de cină?
16. De ce nu vii să înșelăm mireasa în
noaptea nunții?
Sunt împreună cu tine la Teatrul Kirov…
Cântă Anna Netrebko – „O, mio babbino
71
Hannah

caro”. De aici o să plecăm la Bolșoi, unde o

vom vedea pe Plisețkaia, sau pe Pavlova,
sau pe Baryshnikov, cu care vom depăna
amintiri despre Nijinsky sau despre
Nureyev. Apoi ne vom plimba pe Nevski
Prospekt cu troica și ne vom saluta
protocolar și cordial cu Esenin, cu
Turgheniev sau cu țarina Ekaterina… Ascult
„Oda bucuriei”:

O Freunde, nicht diese Töne!

sondern lasst uns angenehmere anstimmen,
und freudenvollere.
Freude! 

Slavă ție, stea curată,

Voie bună pe pământ,
Astăzi te simțim aproape,
Sol din Rai cu soare sfânt.

72
 Longin Popescu

Dialogul 6

– Cum stăm, Andrei?

– Mai bine, doctore. Respir și asta este
important, pentru că pot să scriu și să îți
povestesc.
– Spune, Andrei, vreau să știu povestea
ta?
– Hannah, în seara asta o să-ți
povestesc despre marile minciuni în care au
trăit și trăiesc milioane de oameni.
– Dar adevărul, Andrei, adevărul din
noi unde este?
– Am să-ți povestesc și despre adevăr,
Hannah. După cum ți-am spus altădată, eu
m-am ocupat, predilect, de recrutarea
unor oameni care să lucreze pentru țara

73
Hannah

noastră. Mai întâi ne alegeam grupul țintă

de unde urma să facem recrutarea, apoi
stabileam, indirect, de la distanță, pașii
manipulării pe care trebuia să îi urmăm –
de obicei prin intermediul unor interpuși.
Acționam mai întâi asupra psihicului, unde
forța sugestiei este deosebit de mare,
pentru a crea o presiune de care cel vizat
nu era conştient. Şi asta, fisurarea sau chiar
schimbarea sistemului de referință la care
se raporta până atunci acea persoană să
poată fi mai ușor schimbat în favoarea
noastră, prin formule puternic emoționale.
Noul sistem de referință la care îl obligam
să se raporteze avea rolul de a-l
dezumaniza și depersonaliza, ceea ce îi
mărea spiritul agresiv prin creșterea
nivelului de adrenalină, serotonină și
dopamină de la nivelul creierului. Aceste
activități desfăşurate pe o perioadă lungă
de timp, de ordinul anilor, putea duce la

74
 Longin Popescu

remodelarea psihologică a individului sau

chiar a unor colectivități umane.
– Andrei, dar matricea socială din care
extrăgeați acești indivizi pentru a-i recruta
nu trebuia pregătită?
– Oooo, sigur că da! Uneori matricea
socială, cum îi spui tu, era mai importantă
decât individul însuși. Se făceau eforturi
considerabile pentru pregătirea
microsistemului social din care urma să
facem recrutarea. Manipularea psihologică
– pe care o pregătea o echipă întreagă –
avea în vedere o serie de procese și
fenomene ce stăteau la baza schimbării
conduitei, precum: tendința spre echilibru
cognitiv şi emoțional, disonanța cognitivă,
nevoia de recunoaștere, afiliere sau
securitate, efectul carismatic, fenomenul de
sugestie controlată. Toate aceste activități
au chiar și denumiri în argoul de
specialitate: „tehnica manipulării prin
percepție subliminală”, „tehnica piciorului-
75
Hannah

în-ușă”, „tehnica ușii-în-nas”, „tehnica

momelii”. Aceste lucruri priveau atât planul
personal, cât şi cel instituţional al
persoanelor vizate.
– Dar, Andrei, serviciile specializate ale
țărilor unde acționați voi nu vi se opuneau?
– Sigur că da! Mai ales în țările
puternice, ne vânau asiduu.
– Și cum vă protejați aleșii?
– De mare importanţă era asigurarea
unei protecţii psihologice de calitate. Şi cum
confruntarea se producea pe terenul psihic
al omului, acolo unde se formează opiniile,
convingerile și atitudinile, câștiga cel care
reușea primul să întărească sau să modifice
în sensul dorit trăirile psihice ale
candidatului la recrutare. Omul este un
miracol lăsat de Dumnezeu și cine
stapânește tainele acestui miracol
stăpânește întreaga lume. Dacă agresiunea
este un atribut al puterii şi puterea
înseamnă cunoaştere, victoria este de
76
 Longin Popescu

partea celui care știe mai multe. În cazul

nostru, înseamnă a fi la curent cu
cercetările științifice privind psihicul uman
şi principiile lui de funcționare în cadrul
grupului social înseamnă aprofundarea
cunoaşterii de sine, dar şi a celorlalţi, a ceea
ce este dincolo de sine.
– Andrei, de ce se lăsau oamenii
manipulați sau recrutați?
– Oooo, Hannah, sunt atâtea
motivații… Dincolo de complexul Oedip şi de
„stadiile de evoluţie libidinală infantilă” –
pe care le-au enunțat Freud şi alţii – se
află persecuția concretă pe care oamenii și-
o aplică unii altora, constant sau sporadic și
care, invariabil, duce la refulări și la
trădarea celor care la rândul lor ți-au
înșelat așteptările. În consecință, dacă
cineva a denaturat sistemul în care ai
apărut și te dezvolți, atunci el rămâne
denaturat şi cu cât te implici mai mult în el
cu atât devii tu însuți mai denaturat. Iată
77
Hannah

profunzimea „cercului vicios” al tulburării

psihice! Alții o făceau pentru bani, din
convingeri ideologice sau chiar erau
șantajați. Cel mai convenabil era să le
lucrăm psihicul.
– Dar în trecut cum era?
– Greu de precizat. Nu s-a putut
cuantifica stresul de atunci și nici resorturile
ascunse din cauza cărora oamenii trădau
lucrând pentru agenții altor țări. Azi,
stresul uriaș ne face vulnerabili în fața
tulburărilor psihice nepsihotice. Ori acest
stres ne face pe toți niște paranoici,
instabili, iar pe unii dintre noi „borderline”.
– Dar conspirațiile, tot voi le puneați la
cale?
– În mică măsură. Serviciile de
informații care se respectă nu conspiră. Ele
culeg informații, le prelucrează și le pun la
dispoziția decidenților politici din țările lor.
– Recrutați agenți și din lumea
comunistă?
78
 Longin Popescu

– O, da! Totuși era mai greu. Oamenii

din lumea comunistă erau în așa hal
manipulați de propriii conducători, încât
era greu să le câștigi încrederea, pentru că
vedeau peste tot dușmani de clasă.
– Acționaţi în toate sferele sociale sau
doar la vârf?
– În general activitățile noastre aveau
drept ținte lideri politici, militari, religioși,
din mass-media, formatori de opinie etc.
Persoanele pe care le căutam noi erau, de
regulă, conducători la diferite nivele de
autoritate, care, odată recrutați, trebuiau,
prin influență morală asupra celorlalți, să
asigure o armonie socială în zona de
competență, așa încât să poată să realizeze
sarcinile încredințate de noi, în siguranță
față de clandestinitatea în care lucrau.
Dacă lucrau fără grija conștientă, atunci
aveau șanse să ducă o viață mai lungă de
agent de informații. Trebuia să îi învățăm
că gândul mereu îndreptat către cuvântul
79
Hannah

„eu” era rădăcina unui surplus de suferință

ce trebuia eliminat din mintea lor.
Un general japonez spunea: „…totul
devine mai ușor de făcut când ajungi să nu
mai ai niciun gând în minte”. De aceea
studiul tuturor artelor zen este menit să-ți
îndepărteze totul din minte…a vedea cu
mintea și cu inima e un lucru esențial. Doar
când vezi dinăuntrul minții şi inimii ochiul
înţelege.
– Andrei, știu că ai făcut studii
aprofundate de matematică. Te-a ajutat
acest domeniu în activitatea ta?
– În mod decisiv. Să mă explic.
Matematica nu este o înșiruire de semne
grafice, relații, reguli, ipoteze sau teoreme
ce trebuie demonstrate. Matematica este cel
mai bun organizator pe care îl cunosc. Este
domeniul care nu mi-a impus niciodată
arbitrarul și nu mi-a limitat niciodată
imaginația creativă. Matematica este ştiinţa
supremă. Un mare teoretician al mecanicii
80
 Longin Popescu

cuantice a afirmat că până și Dumnezeu

iubește matematica. De la Pitagora la
Johannes Kepler, geometria euclidiană,
parabola lui Arhimede, teorema lui Thales,
corpusculii platonieni, infinitul lui Aristotel,
numerele „arabe” venite din vechea Indie,
probabilităţile lui Bayes, laplace-ienii, șirul
lui Fibonacci, Newton, Leibniz, spațiul
fazelor al lui Henry Poincaré, principiul
incertitudinii al lui Heisenberg, teorema de
incompletitudine a lui Godel, Descartes,
grupurile abeliene și până la matematica
ultimilor cincizeci de ani (fractalii lui
Mandelbrot sau haosul), lumea a fost și este
guvernată de matematică în diferite forme
ale ei.

81
Hannah

Scrisoarea 6

Îți scriu din nou... Îmi place să scriu...

Poate ar trebui să scriu un roman, dar
întinderea romanescă mă sperie. E dificil să
pornești un astfel de demers... Trebuie să ai
o „uvertură”, un conflict, narațiune, stil
epic, epilog etc.... Uneori un „contraalto”
sau un „contrapunct”, ca la o scriitură
muzicală. Tonuri, semitonuri, diezi, bemoli,
să știi când intră alămurile sau cornul
englez... sau când soprana falsează și tu
trebuie să o acoperi împreună cu
orchestra... Apropo... hai cu mine la Scala
sau la Teatrul Mare din Moscova sau la
Covent Garden la Londra să îl ascultăm pe
Arthur Rubinstein... Ce zici?
Îmi place să „dansez” printre diftongi și
epitete, să mă joc cu ideile mele sau cu ale
celorlalți, ca un biet scrib bântuit de lumina
vechilor sumerieni... Popoarele arameice
82
 Longin Popescu

aveau scribi de forță în antichitate, de

aceea azi marea majoritate a gânditorilor
face parte din elita evreiască. Eu nu sunt
evreu și de aceea nu îmi găsesc locul în
matricea prezisă de Moise... Mie îmi place
Wagner (Inelul Nibelungilor, Walkiriile...)...
Păcat că idiotul de Hitler l-a pângărit pe
Wagner, asociindu-l cu imaginea lui. Am
citit cu atenție „Mein Kampf”... O prostie...
Acum cinci mii de ani chinezii, prin scrierile
lor, au anticipat devenirea și drumul sinuos
al omenirii. Noi nu am făcut altceva decât
să alterăm, în timp, adevărurile lor și să le
înlocuim cu manipulări grosolane de tip
ideologic. Am creat religii, doctrine,
conflicte ideologice sterile, am schimbat –
la nivelul mentalității umane – ordinea
cosmogonică dată de Dumnezeu și ne
afundăm pe zi ce trece în detalii care ne
îndepărtează de adevărul primordial. Este
drept că Oppenheimer și Leonard Szilard
au demonstrat practic atât fuziunea, cât și
83
Hannah

fisiunea atomică lăsată de Dumnezeu la

starea de plasmă și invers, dar Einstein a
demonstrat clar că tot ce ne înconjoară
este relativ. Noi... nu l-am crezut. Ne
zbatem în continuare să ne târâm spre
absolut. Vedem idei și acolo unde ele nu
sunt, sau sunt atât de evidente, încât
trebuie doar să exclamăm: „...quod erat
demonstrandum...”. Și peste toate acestea
la un loc, intervine și religia sau credința
canalizată. Eu sunt creștin ortodox și, după
cum se știe, ortodoxia ne lasă să ne
îndoim...
Eu vreau să-l redescopăr pe Domnul
nostru Iisus Hristos, vreau să știu dacă, la
nivelul reprezentărilor, există în mine un
reflex al creștinismului care să îmi justifice
frica de moarte. Frica de moarte, de
eshaton, a fost și este prezentă la toate
popoarele... Doar dacii și celții nu aveau
frică de moarte.

84
 Longin Popescu

După Mircea Eliade, credințele hindusă,

upanișadică și cea budistă văd soarta
omului după moarte în perspectiva unor
reveniri ritmice de la noi forme de viață
pozitive sau negative, în funcție de fapte și
de gradul de cunoaștere în contextul
metempsihozei. Nefiind un adept
necondiționat al gândirii tipic orientale (nu
pot să mă sustrag faptului că am primit o
educație gnostică – sunt, totuși, inginer),
uneori sunt tentat să pun la îndoială
stingerea și anihilarea personală, fie în
Brahman, fie în Nirvana, ca stare de
ultimă desăvârșire. Stoicismul și
confucianismul îmi cer să mă conformez
voluntar legilor cosmogoniei și să mă
resemnez cu privire la destinul ce mă
așteaptă… Aici intervine cealaltă parte a
educației mele creștine, care mă face să am
o cu totul altă concepție cu privire la
moarte și implicit, la „marele sfârșit”.

85
Hannah

Un posibil răspuns l-am găsit studiind

scrierile filozofice ale germanului Friederich
Wilhelm Schelling care, elaborând și
dezvoltând conceptul de „filozofie a
identității”, a afirmat că: „…păcatul
originar al omului, adică cel ce vrea să-l
înlocuiască pe Dumnezeu, constă în
atitudinea prometeică a acestuia de a nu
recunoaște realul așa cum este și cum a fost
creat de însuși Dumnezeu în Univers,
dorind în același timp să fie el cel care
determină anumite procese cosmogonice pe
care crede că le cunoaște.”.
Dar realul, ce este de fapt realul?
Divinitatea, filozofiile – mai vechi sau mai
noi – trebuie să țină seama și de legile
psihosociologiei care pot fi invocate ca
alternative la diferite forme ale credinței.
Un exemplu elocvent îl constituie
reprezentările. Ce sunt reprezentările
sociale? Celebrul sociolog francez de origine
română Serge Moscovici, în teza sa de
86
 Longin Popescu

doctorat „La psychanalyse, son image et

son public”, a scris că „…reprezentarea
colectivă poate deveni socială”, atrăgând
atenția că există posibilitatea recitirii
miturilor, a gândirii magico-religioase a
structurilor imaginarului din perspectivă
psihosociologică.
Un punct de vedere interesant asupra
reprezentărilor sociale mi s-a părut a fi cel
al Ivonei Markova, profesor la Universitatea
Stirling din Marea Britanie, care în
lucrarea sa „Psychologie et société” afirma:
„…reprezentările sociale se formează, se
mențin și evoluează într-un context socio-
cultural și istoric de-a lungul unei lungi
perioade. Ele se transmit de la o generație
la alta pe căi variate, fie informale, precum
socializarea, fie instituționale, precum
limba, educația, sistemele legale…”.
Cred că am uitat de mine… Sper că nu
te-am plictisit cu obsesiile mele… Sunt doar
teoretizări găsite prin operele altora
87
Hannah

concentrate și esențializate de propria-mi

aroganță…

Dialogul 7

88
 Longin Popescu

Hannah a intrat în rezervă ca un

taifun, a concediat-o pe Ildikó şi s-a aşezat
pe patul meu mişcător (eu mă jucam cu
telecomanda, schimbând geometria patului
după poziţiile în care puteam respira).
– Cum eşti, Andrei?
– Urmăresc soarele!
– Dar afară este înnorat, iar tu eşti
prizonier.
– Eu am soarele înăuntrul meu şi sunt
zi şi noapte în continua lui adoraţie. Eu pot
pătrunde totul prin lumina sa.
– De exemplu?
– Pe tine.
– Tu chiar poţi să ai dreptate. Există
iubiri ce te transformă, care îţi luminează
drumul, solare, creatoare, ce umplu spaţiile
oricărei existenţe. Ele îţi dau putere,
siguranţă de sine, speranţă. Dar există şi
iubiri ce mocnesc tăcut în adâncuri,
nerostite şi neştiute, ca nişte vulcani în

89
Hannah

adormire. Odată dezlănţuite, sunt de

neoprit şi înving orice obstacole.
– Aş vrea să fiu senin, liniştit, împăcat
cu drumul meu spre norii albi. Îmi lipseşte
iarba verde de acasă în care să mă întind
pe spate, să mă holbez la Ursa Mare, să
aştept ca timpul să se scurgă fără să mă
împotrivesc, fără să îl grăbesc. Aş vrea să
simt gustul propriei mele singurătăţi, să
ameţesc, să mă descompun, să cresc ca o
iederă în mine.
– Andrei, eu nu vreau să fii senin, eu
vreau să lupţi împreună cu mine pentru
viaţa ta, eu vreau să te dai jos din patul
acesta nenorocit, să învăţăm să respirăm
amândoi. Eu vreau să mă inviţi în nopţile
tale, să îţi simt gustul acela de pământ
curat. Eu vreau să mă duci la tăul de care
vorbeşti uneori în somn, să ne curăţim
sufletele sub revărsările de pomină ale
Cascadei Ciutei de care îmi spui. Aş vrea să
stăm zile întregi sub bura de apă
90
 Longin Popescu

pulverizată, să simţim istovitorul parfum al

pietrei petrecută de broboanele tumultuoase
ce prăvălesc odată cu ele istorii niciodată
ştiute, niciodată povestite.
– Dar acea cascadă de care vorbeşti tu,
Hannah, este tristă. Din piscul ei se aruncau
în gol fiicele dacilor care se îmborţoşau fără
soroc.
– Să mă duci, Andrei. Vreau să simt
acolo vinovăţia pentru atâtea vieţi
nevinovate, curmate din ignoranţa unor
vremi greu de înţeles pentru noi azi.
– Am să te duc, Hannah. Da, da…
poate într-o altă viaţă…
Am tăcut amândoi. Ne priveam ochii
complice. Parcă am fi vrut să dăm vina
unul pe celălalt pentru fapte imaginare ce
credeam că s-ar fi putut petrece în
imediata noastră apropiere. Uitându-mă la
buzele ei, am simţit în bolta palatină un
gust suprafiresc de dulce. Ştiam că în
subconştientul ei mocnea un simţământ de
91
Hannah

revoltă faţă de realitatea din juru-i căreia

trebuia să îi facă faţă. Ochii ei îmi spuneau
că o fericire (temperată cu mult calm), în
faţa căreia sufletul nu opunea nicio
rezistenţă, pusese stăpânire pe ea. Ştiam că
o beatitudine a simţurilor ce depăşea
senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o
stare de har în Nirvana, îi inundase sufletul
încorsetat de o educaţie prusacă, rigidă şi
impenetrabilă. Îi priveam bărbia uşor
tremurândă. I-am atins mâna. Aş fi vrut să
cresc în ea, ca o iarbă, ca o apă, să-i simt
tremurul, revolta, orgoliul de cuminţenie a
pământului. Aş fi vrut-o în visul meu
fantastic, care ne izola de lumea în care
venisem fără să ne întrebe nimeni. Aş fi
dorit să trăiesc cu ea fapte de mult uitate
cărora închipuirea mea să le dea un alt
contur şi sens, să le lege între ele, să le
adâncească. Dragostea şi viaţa le-aş fi vrut
desăvârşite într-o mitologie în care
moartea să fie doar o trecere către o altă
92
 Longin Popescu

lume, mai tainică decât aceea din care

veneam. Voiam să-i dăruiesc duhul meu în
clipa aceea magică în care treci dincolo, la
fel de singur şi gol, aşa cum ai venit din
negura nopţii dintâi şi să te săvârşeşti în
albul nopţii din urmă.

Scrisoarea 7

93
Hannah

Nu ești aici... Mă simt singur printre

picturile sau poeziile mele și printre
calculele matematice pe care le fac,
sperând că rezolv vreo teoremă rămasă
nerezolvată de-a lungul istoriei (nu am
reușit să rezolv nici măcar una singură
până acum). Probabil că nu voi reuși să
rezolv vreo teoremă din cele nerezolvate.
Dar voi continua să gândesc și să scriu,
adică să calculez. Unde ești? Te-am strigat,
dar nu mi-ai răspuns... O să te mai strig...
Ți-am făcut pâine de casă... cu ou, cu ulei
de măsline și cu mult drag de tine... Te
iubesc atât de mult... Îmi ești atât de
dragă! Mă duc să mă plimb. Hai, vii cu
mine? Hai să ne plimbăm în livada cu vișini
în care se plimba și Cehov, sau printre
mestecenii lui Esenin...
1. Te pot ține de mână?
2. Mă pot uita în ochii tăi?
3. Pot să îți ating umărul?
4. Pot să îți prind în păr un bujor?
94
 Longin Popescu

5. Pot să alerg în jurul tău?

6. Poți să râzi pentru mine?
7. Putem să ne rostogolim îmbrățișați în
iarbă?
8. Pot să plâng cu capul în palmele tale?
9. Pot să îți ating buzele cu degetul?
10. Mă ajuți să respir odată cu tine?
11. Vrei să țipăm împreună „Te
iubeeeeeeesc!”?
12. Mă lași să mor în brațele tale? Am
s-o fac încet, strângându-te tare de
mână... Dar până atunci ajută-mă să
trăiesc... Am atâtea să îți spun... și să îți
dăruiesc...
M-am plimbat pe străzi fără țintă...
Ascult „Dein ist mein ganzes Herz” cu
Domingo, Netrebko și Villazon... e bună
interpretarea... (oare ce faci la ora asta?)
Acum ascult Barcarolle cu Garanca și
Netrebko... Pot să te țin de mână în timp
ce pictez? Ascult imnul Italiei... Îl ascult
câteodată, când îmi este dor de bunica
95
Hannah

mea italiancă... Doamne, ce dor îmi este de

ea... Ea mereu îmi spunea să am sufletul
curat, să trăiesc frumos, să nu urăsc.
Tăcerile tale mă înconjoară și mă strâng
ca niște cercuri de oțel... Dar eu te iubesc și
asta contează. Nu îți mai cer voie. Mă așez
cu capul în poala ta și adorm încet. Simți
cum te iubesc? Noapte bună, suflet de cerb!
Hai să ascultăm împreună Chris Spheeris
cu „Eros Rain”! Ce frumos este afară... Hai
să alergăm în soare... să ne pierdem pașii în
grădina botanică... să bem un ceai în
Grădina japoneză, să plutim pe nuferi... În
ce ești îmbrăcată? Precis în roșu și negru...
Iartă-mă, mă amăgesc și eu puțin, nu fac
rău nimănui, dar eu așa te-aș îmbrăca, în
roșu și negru, în taioare roșii cu
brandenburguri negre și rochii de brocart
cu pietre de chihlimbar și granate în păr,
sau cu smaralde într-un colan egiptean la
gât... Eu chiar aș face-o... dar ce contează
ce aș vrea eu...?
96
 Longin Popescu

Simți cât de mult te iubesc? Vezi că nu

pot respira? Ți-am spus că nu știu să respir
fără tine! Lasă-mă să mă așez puțin în
tine, am să pășesc cu grijă, o să-ți ating
buzele cu iasomie, să nu deschizi ochii, lasă-
i închiși, o să-ți tremur pleoapele cu
pleoapele mele, așa... ca într-un ritual
mayaș, acum o să întind mâna. Să nu te
miști, hai să respirăm împreună, îmi poți
lua sufletul, ți-l dăruiesc, eu tremur...
Rusaliile au acoperit soarele, aerul rece îmi
tremură și mai tare fața... Îți simt trupul...
este zidit și nu făcut, curge-n dorință... Se
arcuiește în jurul ochilor mei... Da... Ochii
mei mă trădează, au evadat pe curbura
trupului tău... Acum mă pierd în revolta ta
sălbatică și neconvingătoare... Inima ta... ai
întemnițat-o... Las-o să vină la mine, de ce
o ții legată de stele, o vreau eu... o să o țin
în palme alături de inima mea, sigur vor
bate în același timp cu același ritm...

97
Hannah

Eu hoinăresc pe țărmul trupului tău, ca

un menestrel alungat din Levant. Acum mă
plimb pe umerii tăi... tu taci... nu te revolți...
tăcerea ta îmi amorțește simțurile... doar
mirosul este viu... da... îți simt parfumul...
miroși a pâine coaptă și tămâioare... simți că
te iubesc? Hai, spune-mi că vrei să te iubesc!
Oricum eu te iubesc... Te-ai așezat în
pridvorul cuvintelor mele... Stai așa
cocoțată și orgolioasă și arunci cu broboane
de rouă în mine... Pasărea de pradă din
tine își întinde aripile peste apele
dimineților mele, învolburându-le cu verde
și cu bleumarin, cu clonțul tău plin de
smaralde mă izbești de stâncile Kerkyrei,
de unde, probabil, am evadat acum o mie
de nopți sau de ani, cine mai știe...
De fapt suntem întotdeauna în căutarea
sublimului în altă parte decât aici, lângă
noi. Totdeauna ne îndreptăm ochii minții
spre alte tărâmuri, care ni se par a fi
paradisuri pierdute, în care noi sperăm să
98
 Longin Popescu

ne lăfăim într-o zi, dar uităm de cei de

lângă noi, care din pudoare sau din
comoditate uită să ne spună că ne iubesc.
Eu nu uit, eu chiar te iubesc...
Iar ai venit îmbrăcată în roșu și negru,
eu te-am așteptat în prag o vreme până
când ai trecut dincolo de mine și te-ai
așezat în fotoliu... Ai cerut șampanie... eu
ți-am oferit ceai, ai vrut ca zeii să îți aducă
ofrande, eu ți-am oferit prescură caldă cu
miere.
Te-ai întrebat vreodată ce înseamnă să
iubești? Ce înseamnă să rămâi fără suflare
și fără rostire în fața unui chip pe care nu
l-ai mai văzut niciodată?
O, vanitas, vanitatum vanitas! Așa ar
spune profetul...

99
Hannah

Dialogul 8

Trecuse deja destulă vreme de când

făceam parte din ţesătura aceea de fire,
tulburi şi monitoare. Pentru prima oară,
fără să îmi explic de ce, o întreb pe Ildikó:
100
 Longin Popescu

– Azi o să ne viziteze Frau Doktor?

– Nem tudom! (Nu ştiu!)
– Ugy ment? (Este plecată?).
– Nem tudom, hogy a program. (Nu îi
ştiu programul.)
– Andras, van egy orvosi problema?
(Andrei, ai o problemă medicală?)
– Nem, nem… (Nu, nu…)
– Azt hittem… (Mă gândeam eu că e
altceva…)
– Ildikó, ugy gondolja, valanu nem
megfele Io? (Ildikó, gândeşti ceva ce nu se
cuvine?)
– Vigyaz! (Ai grijă!) Latom! (Eu văd!)
– Biztos? (Sigur?)
Întrerup conversaţia cu Ildikó şi îmi mut
atenţia în altă parte. Mă gândesc că Ildikó
are dreptate. Oare văd şi ceilalţi ce
pretinde că vede ea? Dar ce vede ea şi eu
nu ştiu? Este adevărat că de câte ori
Hannah se uită în ochii mei, simt gustul
acela dulce de fragi sălbatici şi devin ursuz
101
Hannah

când ea trebuie să plece. Simt o forţă

interioară ce mă domină și mă stăpâneşte
în afara oricărei raţionalităţi. Mă gândesc la
Platon şi la povestea lui cu androgini. El ne
spune că oamenii aveau, la începutul
existenţei lor, două chipuri, patru braţe,
patru picioare, fiind de trei sexe: masculin
sau feminin şi androgini, făcuţi din
asocierea unei părţi feminine şi a alteia
masculine. Ajungând suficient de mândri de
starea lor, ei i-au atacat pe zei, care i-au
pedepsit şi i-au tăiat în două părţi.
Rezultatul a fost apariţia bărbatului şi a
femeii care, simţindu-se incompleţi, caută
de atunci să se reunească în dragoste. Când
sufletele pereche se întâlnesc, un foc arde şi
purifică trecutul fiecăruia, care dispare ca şi
când n-ar fi existat niciodată. Cei ce se
iubesc se recunosc între ei, astfel încât, în
mod paradoxal, nu-şi caută propriile istorii.
Nimic din ce s-ar fi întâmplat înainte de
acea clipă magică nu mai este relevant.
102
 Longin Popescu

Trecutul celor doi este spulberat de

proiecţia unui viitor pe cât de aşteptat, pe
atât de nesăbuit în acţiuni.
Deseori dragostea adevărată după care
tânjim este în dezacord cu legile sociale şi
morale. Dar este atât de fascinant şi
seducător să iubeşti o persoană inaccesibilă,
interzisă ţie! Da, da… superba iubire
imposibilă are nevoie de interdicţii din care
să se hrănească. Dragostea adevărată este
atunci când nu poţi respira fără celălalt.
Eşti fericit când iubeşti? Nici vorbă! Când
iubeşti, toată lumea este a ta şi totuşi te
ascunzi de acea lume, vrei să urci desculţ
munţii, dar vrei să te rostogoleşti cu fiinţa
iubită în iarba înaltă de acasă. Fericirea
comportă linişte, siguranţă, rutină.
Dragostea solicită acţiune, aventură,
implicare, pasiune, instinct şi curaj.
Pentru a fi fericit, trebuie să mergi în
exterior, să-ţi controlezi reacţiile, să faci ce
trebuie şi când trebuie. Pentru a accepta
103
Hannah

misterul iubirii, trebuie să călătoreşti în

interior. Trebuie să atingi starea
propovăduită de Buddha: Nirvana. Ca să
intri în transcendenţa simţămintelor
trebuie să treci prin somn, vis, trezie şi să
ajungi la cea de-a patra stare: Turiya
(adică ce este dincolo de interiorul tău).
M-am trezit. Da. Iarăşi mă aflu în
celebrul meu pat şi nu mai puţin celebra
mea rezervă. Pereţii ei albi şi plini de
aparate mă rod şi mă cuprind fără să mă
lase să văd, să ţip, să mă revolt...să scap...
Gândurile mele sunt de o incoerenţă
dezastruoasă... Am devenit sclavul încăperii
în care mă aflu. Fereastra cu mărul ei în
care deja au apărut timid primele fructe
îmi aminteşte de o pictură veche a sârbului
Bojan Miodrag Simovici, în care acesta
(pictorul) se uita în fereastră, iar de partea
cealaltă era un bou blajin care se uita şi el
la creatorul picturii. Pe sticla ferestrei mele
s-au aşezat imagini şi gânduri gri şi umbre
104
 Longin Popescu

ce nu lasă lumina solară să mă învăluie. În

mintea mea se creează un întuneric absurd,
făcând ca obiectele din jurul meu să
„mărşăluiească” concentric într-un ritual
funebru, cu mişcări parcă dintr-o mecanică
ondulatorie. Eu nu mă mişc, nu vreau
nimic, nu spun nimic – nici nu aş avea cui.
Totul în jurul meu mi se pare o
dezordine controlată, ca o condiţie
existenţială esenţială în care m-am năruit
demult. Doar ceasul ieftin de pe perete îmi
aminteşte că la fiecare ticăit trebuie să
respir aerul acela de împrumut (oxigenul de
pe tuburile albastre). Am nevoie de forţă,
de dureri, de regrete şi pocăinţă faţă de
propria-mi memorie pentru a ieşi din
starea de letargie şi nepăsare ce a pus
stăpânire pe mine. De când am fost adus în
spital nu mai sunt eu. Visele, zâmbetul şi
tot ce era viu în mine sunt ucise în fiecare
secundă sub presiunea stării de degradare
în care mă aflu. Îmi este frig. Da, da, frigul
105
Hannah

îmi pătrunde în tâmple, nelăsându-mă să

mă învelesc cu nostalgia caldă a amintirilor.
Oare cât o să mai rezist la transhumanţa
de la vise la realitate şi invers? Dacă n-o să
mai pot să evadez în trecut pentru a-mi
calma prezentul? Simt cum camera în care
sunt ancorat se destramă... Vreau să mă fac
parte a singurităţii în care am aterizat fără
voia mea. Am dat şovăirilor din mine
dimensiuni de epopee. Egocentrism sau
imposibilitatea de-a mă adapta unor lumi
reale cu reguli stricte? De aici şi zborul meu
între oglinzi paralele...
Şi visul acela... cu ea... revenea obsedant
şi mă năruia în neputinţa de a transforma
în realitate tot ce îmi oferea lumea onirică
pe care o trăiam aproape în fiecare noapte.
Încă retrăiam în reziduul de memorie
ultimul vis în care, ei da, chiar ea, Hannah,
păşea desculţă pe mare, îmbrăcată cu
rochie din brocart bătut în fir de aur,
înflorită cu diamante... Catifeaua grea de pe
106
 Longin Popescu

ale cărei rostogoliri se deşirau perle ce

apăreau şi se pierdeau cu fiecare val mă
ameţesc cu mirosul ei sărat şi proaspăt... În
milostenia lor, valurile o purtau pe Hannah
pe spuma mătăsoasă, dezmierdând-o cu
legănări ritmice. Şi atunci se întâmplau
lucruri ireale, ca visul însuşi. Lui Hannah îi
creşteau aripi cu care încerca să se
desprindă de vârtejul mării ce o trăgea spre
adâncurile ei virgine, căutând, în zbaterea
lor, să o înalţe în soarele-zeu atotputernic
şi arogant în unicitatea lui. Rămasă în urmă
şi micşorându-se în depărtare, o insulă o
chema pe Hannah să se întoarcă cu toate
vocile ei – cu ale vântului şi cu ale apei... O
strigam pe nume, cu un ecou nefiresc, dar
ea, deşi auzea şi vedea tot şi îşi amintea de
orice, se lăsă să fie dusă de aripile acelea...
Eu atunci mă speriam pentru că ştiam că
nimic din ce pleacă la Zei nu se mai
înapoiază, că tot ce este spirală este viaţă şi
moarte ce se năruiesc una în alta, într-un
107
Hannah

joc bezmetic ce anulează infernul şi grădinile

Edenului, lăsându-ne pe cap doar
purgatoriul ca unică şansă de a ne limpezi,
prin suferinţă, vieţile trecute şi viitoare. În
zborul ei spre alte muriri şi trăiri, Hannah
era înconjurată de fiinţe fantastice, parcă
ţesute din lumină – fauni, silvani şi raiade
ce o cuprindeau într-o horă rotită... Ştiam
că ea se duce în moarte ca să revină în
viaţă pentru a-şi trăi destinul cu noi
ritualuri şi ispite... Oare eu când o iubeam
pe Hannah? Când avea grijă de mine (şi
chiar avea) sau în visele mele ciudate,
obsesive, repetitive?... Care este preţul
dragostei? Oare tandreţea s-ar putea
cumpăra? Ce ar fi trebuit să oferi în
schimbul unei mângâieri? Dacă descoperim
cu timpul că nimic nu este gratis, nici
măcar iubirea? Dacă iubirea în neiubire nu
este un paradox? Dar Hannah, care are un
erotism de-a dreptul freudian, de ce îl

108
 Longin Popescu

inhibă de dragul unei moralități pe care eu

nu o înțeleg?
Deodată aud o voce care mă strigă de
mai multe ori.
– Andrei, Andrei, hai, vino înapoi pe
Pământ! Ce te-ai cocoțat acolo printre
visele tale și nu mai vrei să cobori?
Era Hannah, care se așezase pe patul
meu și îmi lua pulsul.
– Doamne, cât aș vrea să te știu fericit,
Andrei!
– Dar eu nu vreau să fiu fericit. Eu
vreau să trăiesc cu pasiune, să mă-nalț în
soare, să îți simt gustul, Hannah.
– Dacă ai ști cât de bine te înțeleg,
Andrei...
– Tu, minune celtică, tu înțelegi zborul
meu pe care îl vreau dezordonat și
amețitor?
– Da, Andrei! Eu, vestala, cum îmi spui
tu, când ajung în apartamentul meu, în
regatul fermecat al vieții mele personale,
109
Hannah

totul pare minunat în primele ore – până

ce vecinii merg cu toții la culcare. Apoi,
încetul cu încetul, se instalează singurătatea
și coșmarul ei. Îmi închipui că trăiesc între
necunoscutul unor schimbări pentru care nu
am fost pregătită și teroarea că viața mea
va continua la fel de onest pentru tot restul
zilelor. Îmi este teamă, Andrei! De viață, de
moarte, de dragoste, de lipsa ei, de faptul
că rutina mi-a opacizat viața.
– Dar eu, Hannah, eu ce aș putea să
gândesc despre viața mea, despre depresiile
mele?
– Andrei, tu ai pseudodepresii. Vrei
doar să atragi atenția în plină criză a
pasiunilor... Eu, din păcate, sunt depresivă...
așa... cu acte în regulă... Ce-i drept, o formă
ușoară, dar ea există... Am ascuns-o bine în
toți acești ani.
– Doamne, cum ai trecut de teste?

110
 Longin Popescu

– Le-am păcălit. Doar pe ele... Pe

psihologi – nu! Ei sunt complici cu mine și
cu cei care m-au format și folosit.
– Dar știind că nu eşti singură în toată
tărășenia asta, nu ajută?
– Nu cred. Andrei, eu trăiesc de ani
buni în infernul ăsta și cine știe cum este în
infern nu mai vrea să continue viața în
interior.
– De ce ai stat atâția ani cu povara
asta în minte, în suflet, în simțuri? Pericolul
a fost mare.
– Știu, dar m-am îndopat cu
medicamente și am rezistat. Și oricum, ani
de zile nu am acceptat că pot fi depresivă.
Până când am observat că a mă ridica din
pat devenise un efort, ceaiul de dimineață,
pe care altădată îl savuram cu bucuria și
ritualul unui inițiat a devenit și el o povară,
sentimentul de vină – fără să fac ceva
vreodată ca să mă simt vinovată – față de
suferința reală a altora. Apoi apatia... Mereu
111
Hannah

m-am prefăcut că sunt veselă, că mă pot

distra, că pot mima orgasmul în multele
masturbări ratate și inutile într-o
pseudoerotică ce credeam că mă scutește
de complicații. Doar sufletul meu, doar el
mi-a rămas neatins... Pe el l-am ascuns
mereu în loc „sigur”, de unde nu trebuia să
mă suporte pe mine și angoasele mele
nocturne și diurne. Întotdeauna impuritățile
rațiunii m-au tulburat. Am acceptat cu
greu gândurile ce apăreau și dispăreau
instant și nechemate. În felul meu, sunt o
egoistă ce și-a făcut din tristețe o rutină.
Mă trezesc plângând în baie singură fără
un motiv anume, ca o adolescentă bântuită
de zburători.
– Hannah, de ce îmi spui mie toate
aceste lucruri?
– Fiindcă abia după ce te-am cunoscut
pe tine ele au devenit insuportabile. Tu,
Andrei, m-ai aruncat înapoi în copilărie.

112
 Longin Popescu

Am devenit o gaură neagră. Mă nărui în

mine, Andrei, pe zi ce trece.
– Hannah, eu cred că la tine se
dezvoltă un simptom, un fel de autism
psihologic. Tot ce înainte era cunoaștere
vastă, comunicarea globală plină de
posibilități, acum începe a se diminua pe
măsură ce crește nevoia de siguranță. Dar
atenție, frumoasa mea saxonă! Retragerea
în ce crezi tu că este siguranță poate să
devină însingurare, înstrăinare. Începând
din Epoca de piatră și până azi, grupurile
și-au ocrotit membrii, pe când singuraticii
au fost eliminați.

113
Hannah

Scrisoarea 8

Te iubesc! Aș vrea să te ating. Mâinile...

da, da, mâinile, mi-e dor de ele, de jocul
lor... mâinile tale nu m-au mințit
niciodată... ele au vorbit mereu în locul
tău... Sunt în micul meu atelier... M-am
așezat în genunchi și mă rog la Zamolxis...
Ascult ploaia în căști... sunt orb... dar te
simt... Mâinile tale îmi caută inima... Ce
114
 Longin Popescu

bine se așază inima în căușul palmelor

tale... Doamne, ce frumos o mângâi... Ai
așezat-o în poala rochiei tale pe care am
țesut-o fir cu fir, noapte de noapte. Stai
ghemuită și vorbești cu inima mea... Eu nu
înțeleg ce spuneți... Aveți un cod al vostru,
numai al vostru... Ce straniu... Eu și inima
mea... și Lupul Alb ce ne apără, pe tine și
pe inima mea... De ce nu mă strigi
niciodată? Eu te strig în mine tot
timpul... eu te caut mereu... te iubesc... te
iubeeeeeeesc! De ce nu îmi răspunzi?

115
Hannah

Dialogul 9

Azi era ziua cea mare. O echipă

întreagă (medici rezidenţi, asistente,
brancardieri) trebuiau să mă
„despacheteze”, iar eu ar fi trebuit să fac
primii paşi fără să fiu „împachetat” în
„instalaţia” ce mă menţinea – biologic – în
viaţă. Ca de obicei, Ildikó mi-a dat un
pumn de pastile, mari, mici, amare,

116
 Longin Popescu

colorate, bineînţeles, fără să am habar care

la ce îmi folosea.
– Bună dimineaţa, Andrei!
– Bună dimineaţa, Ildikó!
– Eşti bine?
– Nu!
– Ai visat?
– Da!
– Pot să aflu?
– Mmda... puţin… nu tot. Am luat masa
cu ea… în ceruri, lângă Steaua Polară… M-
am ridicat de pe scaunul de gheaţă şi mi-
am încolăcit braţele în jurul torsului ei…
Apoi i-am mângâiat umerii prin lâna
groasă a pulovărului şi m-am aplecat să-i
sărut gâtul!... I-am simţit parfumul şi
tremurul… „Nu, nu acum”, a spus îngerul…
Dar eu, neîncrezător, prins de ameţeala
atingerii ei, am continuat să-mi plimb
buzele fierbinţi pe linia gâtului… „Ţi-am
spus o dată, nu acum!” a repetat îngerul…
„nu acum, nu acum, nu acum”… a repetat
117
Hannah

obsedant hăul cosmic, întorcând cuvintele

lovite de stele… Matricea sărutului se
formase în primul vis (ce se repeta, de
acum, obsesiv) şi devenise deja o marcă a
limbajului intim dintre mine şi personajul
din vis pe care eu – în aroganţa mea – îl
credeam ca fiind Hannah…
– Andrei, ai grijă ce visezi! Eu nu
înţeleg tot ce îmi spui, dar cu visele nu te
joci… Ai grijă, Andrei…
– Este doar un vis, Ildikó… Puteai să fii
chiar tu în visul meu….
– Eu, Andrei, nu umblu în visele
altora… Eu trăiesc aici, pe pământ şi mă
mulţumesc cu ce îmi dă Dumnezeu… Eu nu
am o minte aşa năstruşnică precum este
mintea ta… Eşti prea deştept pentru mine,
Andrei, dar nu îndeajuns de deştept, încât
să te fereşti de necazuri… Ai grijă, Andrei,
ai grijă…
Ildikó începe să mă cureţe cu deja
celebrul ei burete… Mai întâi pe frunte,
118
 Longin Popescu

ochi, faţă, piept, umeri, apoi toate cele…

După un timp – cu lacrimi în ochi – se
ridică de pe marginea patului şi aruncă
buretele în geamul ce parcă aştepta gestul
ei şi înjură printre dinţi ceva la adresa
zeilor… (Mai târziu am aflat că iubitul ei
murise în teatrul de operaţiuni pe undeva
prin Orientul Apropiat – şi că ea aşa
ajunsese în centrul de recuperare – ca o
slabă consolare pentru persoana iubită
pierdută).
– Ildikó, nu fi copil! Viaţa nu iartă pe
nimeni, ea merge înainte, cu sau fără noi,
aşa că trebuie să o trăim sau să o murim…
Depinde de sufletele noastre, pierdute în
noianul incertitudinii lor, dacă ele vor să
accepte cele două taine: a trăi pentru a
muri sau a muri pentru a retrăi.
– Eu nu înţeleg ce spui, Andrei… Mi-a
promis că o să se întoarcă şi că o să-mi
facă un fecior pe care să-l închinăm şi să-l
numim Istvan… Nu s-a ţinut de cuvânt, m-
119
Hannah

a minţit, Andrei, da, da, a plecat fără

mine, acolo, în acel loc despre care voi
vorbiţi câteodată şi eu nu ştiu nimic…
În timp ce ne deplângeam vieţile, nici
nu observasem că din nas îmi căzuseră cele
două tuburi ce mă alimentau cu oxigen şi
nu luasem seama că respir fără să fiu
ajutat. Ildikó, venind spre mine, observă şi
ea acelaşi lucru şi deodată începe să strige
ca o apucată:
– Frau Doktor, Frau Doktor, haideţi că
respiră, haideţi să vedeţi!
Frau Doktor, care venea cu cohorta de
colaboratori să mă desfacă din reţeaua de
fire şi tuburi, o temperează:
– Da, Ildikó, ştiu, am aşteptat asta de
mult.
Hannah a intrat în rezervă în stilul
caracteristic, adică de parcă ar fi intrat o
divizie blindată germană:
– E ceva în neregulă azi, Andrei?
– Azi?
120
 Longin Popescu

– Da, azi e ceva în neregulă? Nu îmi

plac privirea şi tonusul tău!
– Ar trebui să sar pe aici de bucurie?
– Andrei, nu e în firea ta să fii…
– Ştiu ce vrei să spui… Eu nu sunt
mitocan… Nu ştiu ce m-a apucat.
– De cât timp respiri fără oxigen?
– Probabil de 20 de minute.
– Acum trebuie să punem oxigenul la
loc. Cât este saturaţia, Ildikó?
– 96%, doamnă doctor.
– E bine, după toate câte s-au
întâmplat. Da, să iasă toată lumea.
Continuaţi vizita fără mine. Ne întâlnim la
camera de gardă.
– Prea bine, doamnă doctor, spune
milităreşte rezidentul şef.
După ce pleacă toată lumea, Hannah
răbufneşte:
– Ce crezi, Andrei, că aici eşti la
pension şi că poţi experimenta tot felul de
scenarii de comportament şi atitudini?
121
Hannah

Crezi că poţi să fii pacientul propriei minţi

bolnave, iar noi, ceilalţi, saltimbanci pe care
îi colorezi şi manevrezi cum vrei tu?
Îmi fixează cu delicateţe, pentru o
nemţoaică, tuburile cu oxigen în nas şi mă
dojeneşte câteva minute, timp în care cu
degetele îmi aranjează părul.
– Azi ar trebui să fii fericit, ai respirat
singur…
– Nu sunt!
– Observ…
– Hannah, îţi mulţumesc că ţi-ai
concediat colaboratorii… Te rog să mă ierţi,
chiar nu am vrut să mă comport ca un
idiot… Am visat aiurea…
– Da, ştiu, iar visele tale…
– Hannah, de ce nu mă iubeşti?
Întrebarea mea a căzut ca un trăsnet,
uluindu-ne pe amândoi deopotrivă. Nu
premeditasem nimic… Pentru a pune
asemenea întrebări, suntem obligaţi fie să

122
 Longin Popescu

fim complet aroganţi, fie complet umili, iar

eu nu eram nici una, nici alta…
În cazul de faţă m-am izbit de lipsa
totală de control conştient… Nici nu cred că
există o motivaţie cauzală pentru reacţia
mea sau o justificare în spaţiul gnoseologic
ştiut.
– Pentru că, în aroganţa ta, nu te-ai
gândit niciodată că aş putea să o fac şi fără
să te întreb pe tine sau să ţi-o spun…
Răspunsul ei a căzut ca o lamă,
înjumătăţind spaţiul dintre uluiala ei şi
mirazul meu, balansându-mă periculos
între grandoare şi depresie. Inima îmi bătea
nebuneşte. Hannah, cu mâna mea în mâna
ei, observă asta:
– Hei, linişteşte-te, nu îmi strica
aparatele! Andrei, te comporţi ca un
adolescent prins cu privirea sub rochia
colegei de bancă.

123
Hannah

– Hannah, te rog, ajută-mă! Vreau să

merg, vreau să iau o floare din mărul de la
fereastră!
– Andrei, după lunile de stat în pat nu
cred că eşti pregătit pentru asta.
– Te rog, Hannah!
Atunci, nemţoaica, cu o meticulozitate
tipic germană, începe să mă desprindă de
aparate, tub cu tub, fir cu fir, doar
branulele rămăseseră, ca să îmi amintească
unde mă aflam şi de ce.
1. Am luat-o pe Hannah pe după umăr
cu braţul, eram ca doi cheflii după o beţie
zdravănă.
2. Am încercat să mă ridic. Nu am
reuşit.
3. Hannah m-a prins ferm de sub
braţe, iar eu, împingând cu un ultim efort,
m-am aşezat pe cele două membre ce ar fi
trebuit să fie picioare…
4. Respiram greu, ochii îmi erau
injectaţi de efort şi durere, gura îmi era
124
 Longin Popescu

schimonosită de ruşinea situaţiei în care mă

aflam.
5. Picioarele îmi tremurau… Cu ochii în
ochii ei am făcut primul pas.
6. La al doilea pas am mușcat-o de
umăr.
7. La al treilea pas o lacrimă mi-a
înfiorat obrazul palid şi de nerecunoscut.
8. La al patrulea pas Hannah a ţipat la
mine:
– Andrei, soldaţii nu plâng!
9. La al cincilea pas mi-am muşcat
buza până la sânge, care s-a pornit ca o
broboană roșie, urmând conturul bărbiei și
rămânând suspendată ca o boabă de rubin.
10. La al şaselea pas am atins pervazul
ferestrei deschise şi, cu ultimele resurse, am
întins braţul şi am rupt o floare de măr pe
care, cu degete tremurânde, i-am prins-o
în păr.
Apoi ne-am prăbuşit. Amândoi.
Imaginea era apocaliptică. Hannah căzuse
125
Hannah

prima, eu peste ea. Halatul i se ridicase şi i

se vedeau coapsele viguroase de vestală
teutonă, un sân îi era strivit de cotul meu,
sângele din buza mea muşcată se combinase
roz cu bluza ei albă de satin – de mare
calitate şi probabil foarte scumpă. Atunci s-
a produs ceva incredibil, am început
amândoi să râdem în hohote – eu mai
puţin, eram fără masca de oxigen. Probabil,
auzind zgomotul căderii noastre, Ildikó a
intrat ca un taifun în rezervă. În uşă,
spectacolul la care asista involuntar mai
întâi o amuţeşte, după care începe şi ea să
râdă la fel de necontrolat şi nebuneşte ca
noi. În sfârşit, reuşesc amândouă să mă
reinstaleze în „patul meu cu geometrie
variabilă”.
Hannah are lacrimi în ochi.
– Ai reuşit, Andrei, ai reuşit!
– Da, am reuşit să îţi fac o rană urâtă
la umăr, să îţi pătez cu sânge frumoasa
cămaşă, în rest…
126
 Longin Popescu

Atunci mi-a astupat gura cu mâna, şi-

a apropiat faţa de mine şi, neţinând cont
de prezenţa lui Ildikó, m-a sărutat încet,
apăsat, trimiţându-mă într-o stare vecină
cu nebunia sau Nirvana, sau toate la un loc.
Am vrut să-i răspund la sărut, dar ea s-a
retras.
– Tu nu ai încă dreptul să mă săruţi,
Andrei!
Atunci am înţeles… Hannah deja trăia
sentimentul vinovăţiei pentru infidelitatea
implicată faţă de statutul ei (să nu uităm
că era comandanta unui spital miliar NATO
care se afunda într-o relaţie – ce-i drept,
platonică – cu un pacient).

127
Hannah

Scrisoarea 9

Deschide-ți palmele! Vezi, ai nuferi albi

în ele, se vor deschide când gândul meu se
va apropia de gândul tău... Hai să facem
pas în doi, hai, strânge-mă tare, mai tare!
Eu nu te pot vedea, trebuie să rămân orb,
dar îți simt mirosul și trupul intrat în
mine. Simt cum mă vindecă. Da, da, mă
vindecă: ochii tăi, mâinile tale, gura ta,
umerii tăi, toate mă ajută să respir, și
bunătatea ta și blândețea cu care mă urăști
128
 Longin Popescu

îmi fac bine... chiar, am uitat să te mai

întreb: „…mă mai urăști”?
Mă simt ca o pasăre prizionieră în
colivia lumii. Sunt o pasăre mică, dar am
un avantaj, colivia fiind mare, am loc să
gândesc pentru a-mi motiva setea de
libertate. Dacă simt că pot să zbor, atunci
voi zbura, fără să cer voie nimănui. Zilnic
număr norii. Întotdeauna numărul lor este
impar. Simți cum te iubesc? Nu ești aici...
Mă simt singur printre picturile sau poeziile
mele. Știi... aș vrea să mă fi născut idiot. Să
mă așez pe un scaun și să mă holbez la
lună. Și să număr stelele. Dacă eram idiot,
în jurul meu ar fi fost multă liniște, aș fi
trăit o sută de ani. Tăcerile tale mă
înconjoară și mă strâng ca niște cercuri de
oțel... Dar eu te iubesc și asta contează. Nu
îți mai cer voie. Mă așez cu capul în poala
ta și adorm încet. De ce nu ești aici să stai
lângă șevaletul meu, să vezi cum pictez, să

129
Hannah

ascultăm muzică împreună... Dar eu îmi

pot închipui asta... Și chiar o fac...
Iubirea este supunere, disciplină,
asumare (cum spui tu)... Pe mine viața nu
m-a iertat, a trebuit tot timpul să fiu cel
mai bun, să ascult, să fiu disciplinat, să îmi
înfrâng pornirile de orice fel, să fiu
mândru, orgolios, ambițios, să nu îmi fie
teamă de neființă... Până într-o zi, când
am aflat că sunt muritor, că zeii au doar
drepturi, că noi suntem doar muriții
stelelor... Dar în toată această nebunie,
avem ceea ce zeii n-o să aibă niciodată:
iubirea, da, da, iubirea... atunci de ce să
întreb zeii dacă am voie să iubesc? Zeii nu
negociază cu noi... ei ne iau viața când vor
ei... nu le contest acest drept, dar ei nu îmi
pot impune dacă am dreptul, sau nu, să
iubesc.

130
 Longin Popescu

Dialogul 10

Deja trecusem de la stadiul de „legumă

recalcitrantă” la cel de „pacient
insuportabil, arogant, sarcastic şi… cu un
suflet mare”, după cum spunea Ildikó.
Obţinusem dreptul de a intra în mica seră
din curtea sanatoriului, unde „il
comandante” cultiva tot felul de cactuşi,
dar mai ales bujori. Ce-i drept, umezeala
de acolo nu prea îmi făcea bine, dar
rezistam. Hannah mă trata în continuare
131
Hannah

ca pe jucăria ei preferată, iar eu mă

complăceam în jocul ei. Totuşi, teutona mă
ţinea la o distanţă rezonabilă pentru
amândoi (credea ea). Eu deja declanşasem
„teroarea romantică”, după cum frumos
îmi spunea când îşi găsea biroul plin de flori
aduse de florarii din zonă, la comanda mea.
Lipsa ei de decizie îi alimenta speranţa că,
rămânând pasivă, poate altcineva va lua
decizii în locul ei, că poate devoalându-şi
indecizia şi frustrarea, dar fără să
declanşeze ceva, în cele din urmă voi face
eu mişcarea pe care simţeam că ar dori-o,
dar era prea speriată să o facă.
Cu gândurile astea am intrat într-o
după-amiază în seră, unde am găsit-o
mângâind şi sărutând, din când în când,
bujorii, pe care îi cultiva cu un patos
aproape de paranoia. Era frumoasă, se
mişca imperial, orgolioasă, cu atitudine…
– E ceva în neregulă, Andrei?

132
 Longin Popescu

Întrebarea ei m-a izbit ca un bumerang

trimis pe furiş.
– Nu. De ce, ar trebui să fie? Credeam
că poate vrei să stăm de vorbă!
– Despre ce?
– De exemplu, despre bujori, despre
noua ta coafură… despre noi…
– Vrei să spui despre tine, se enervă
Hannah.
– Nu, vreau să spun despre noi.
– Bine, ce este cu „noi”? Eu nu ştiu să
existe un „noi”…
– Admit că poţi avea dreptate, din
punctul tău de vedere, poate nu există acel
„noi”. În ultimul timp ai evitat întâlnirile
private cu mine. Ai tras un zid între noi.
– Eu nu văd niciun zid!
– Tu chiar poţi să ai dreptate. În
dorinţa ta de a fi „corectă”, refuzi să
admiţi că te-ai înconjurat de ziduri şi eşti
pe cale să devii o fortăreaţă germană.
Refuzi să crezi că a fost vreodată altfel.
133
Hannah

– Altfel decât ce?

– Decât căldura pe care o striveşti sub
noianul de gheaţă pe care îl abaţi asupra
oricărei încercări a unui suflet cald de a te
închina soarelui.
– Andrei, tu ai dreptul să visezi, eu nu!
– La naiba, Hannah! Tu, vestală
teutonă, crezi că toată semiotica acţiunilor
mele către tine poate fi terorism romantic,
farmecul şi seducţia dialogului dintre noi
crezi că acţionează ca un ferăstrău ce ar
putea să-ți secţioneze autoritatea cu care ai
fost învestită temporar… Aş putea să îţi
induc, cu succes, gelozia, făcând curte unei
colaboratoare oarecare de-ale tale. Dar şi
acest lucru depinde de dispoziţia ta de a-ţi
păsa. Între noi fie spus, gelozia teroristă este
un nenorocit joc de noroc. Eu am sufletul
curat pentru tine, Hannah… Da, da, curat…
De când am intrat, eşti un pachet de nervi.
Am să plec, te las cu zidurile tale.
– Îmi pare rău, Andrei!
134
 Longin Popescu

M-am îndreptat ezitant şi neostentativ

către uşă.
– Stai, nu fi caraghios, unde te duci?
Am spus că îmi pare rău.
M-am întors cu faţa către ea şi mi-am
schimonosit-o, voind să obţin o îmbufnare
teroristă, structural reuşită. Dar pentru
asta ar fi trebuit ca ea, îmbufnarea, să fi
fost provocată de o faptă rea, ori nu se
comisese nicio răutate între noi.
E surprinzător cum respingerea unei
iubiri curate este încorsetată în limbajul
moralităţii, pe care îl invocăm ori de câte
ori destinul ne pune în matricea unei chimii
corecte, dar pe care noi o respingem
îndoctrinaţi fiind de tradiţii, religie, sau o
comoditate conferită de adăpostul unor
norme despre care credem că ne apără de
neprevăzut. Exprimându-şi respingerea
pentru dragostea mea, Hannah pusese
semnul egal între nebunia iubirii şi
terorismul romantic declanşat în acest
135
Hannah

context. După părerea lui Kant, moralitatea

este diferită de alte forme de manifestare
tocmai pentru că ea nu implică asumare,
durere, plăcere, fior, erotism, fapte şi
acţiuni neprevăzute.
Hannah îşi justifica acţiunile pe când eu
îmi asumam efectele lor. Dar Hannah avea
dreptate în felul ei. Eu, în mod cert, nu
aveam mult de trăit, deci… de ce s-ar fi
încurcat ea cu unul ca mine? În plus, tot
sistemul ei educaţional de tip german, rigid
şi cu reguli precise, i-l dădusem peste cap
cu terorismul meu romantic şi cu
comportamentele mele, uneori voit
excentrice.
– Hannah, îmi este rău!
– Hei, vorbeşti serios?
Nu am mai apucat să îi răspund. M-am
prăbuşit peste cactuşii de lângă mine,
lovindu-mă, în cădere, cu capul de colţul
unei mese din beton pe care florile erau

136
 Longin Popescu

aşezate în ghivece ca nişte soldaţi de plumb

într-o armată de iarmaroc.

Scrisoarea 10

Aţipirea dinspre ziuă se transformă într-

un somn ce mă urcă spre împărăţia lui,
după câteva zile de dureri şi intervenţii
medicale menite a mă stabiliza după căderea
neprevăzută din seră. Eram deja pe malul
mării, valurile îşi potoliseră zbuciumările şi
zorii ni se vărsau peste umeri, limpezi.
Binefăcătoarea adiere a brizei îmi înfiora
simţurile ca o proslăvire a vieţii. Soarele se
ridica tăind linia orizontului şi parcă
împrăştia cu rostogoliri de nori albi cerul, cel
de la răsărit unindu-se cu cel de la apus

137
Hannah

într-un dans-ritual numai de natură ştiut şi

îngăduit.
Paşii mei pe nisipul sărutat de valuri
lăsau urme ce trăiau doar o clipită. Aburul
dimineţii mă strângea în corsetul lui de
mărgean, marea şi ţărmul gâfâind în jocul
lor cu acel du-te-vino obsesiv şi veşnic.
Întărâtate de soare, balsaminele, jucăuşele
plante de stâncă – însămânţate de cine ştie
ce vânturi – îşi suspinau aromele încâlcindu-
se unele în altele.
Vântul se juca cu miresmele bujorilor
sălbatici de piatră, supunându-i când brizei
răcoroase, când arşiţei, ascunzând parcă în
petalele lor taina unor lumi ce nu pot fi
văzute, ci doar ştiute. Simţurile mele lucrau
sub acea îmbrâncire a armoniilor marine,
comandând creierului molatica stare vecină
cu plutirea, cu beţia din care nu doreşti să te
mai întorci şi a cărei clipă temută şi dorită o
vrei aşezată în tine ca un stăpânitor crud şi
neîndurător.
138
 Longin Popescu

Adânciţi ferm sub frunte, ochii mei, a

căror sclerotică se ofilea sporindu-le
strălucirea, se jucau în dans rotit şi parcă, în
dansul lor, retrăiau tinereţea mea şi însăşi
viaţa la care fuseseră martori. Dar văzul nu-
mi era singurul simţ ce mă îmbrâncea,
amăgitor, spre nebunia mării.
De peste tot soseau adieri pline de
mirosuri de chiparoşi, portocali, măslini, flori
de salcâmi, oleandri, formând o spirală ce
mă înlănţuia. Auzul avea şi el parte de
halucinaţiile lui, când lungi şi dulci, când
vijelioase şi izbitoare, flauturi nevăzute
acompaniau violoncele şi voci necunoscute…
Nici nu mai ştiam dacă eram în vis sau în
vreo realitate dată de o cută a timpului pe
care nu o ştiam. Dar visele şi faliile
temporale nu fac şi ele parte din viaţa însăşi?
Oare ceea ce numim adevăr – în sens
gnostic – nu este şi el tot un vis din care noi
ne trezim prin moarte?

139
Hannah

Alergând pe malul mării, desculţ şi cu

soarele curgându-mi pe umeri, am dat de o
colibă de pescari năruită de vechime şi de
aerul sărat. Am intrat sfios şi, din uşa uşor
întredeschisă, mi s-a relevat o imagine pe
cât de picturală, pe atât de ciudată, în
sensul că trăiam un vis în alt vis. În interiorul
tavernei eram eu, căzut de-a curmezişul
patului şi nu dădeam semne de viaţă.
Zăceam ca mort între obloanele lăsate şi
vatra plină de cenuşă, moartă şi ea.
Întunericul sau clar-obscurul ce mi se relevau
părea o tainiță în care patimile şi zvârcolirile
omeneşti au încremenit într-o secvenţă
parcă de film fellinian. Gura îmi era uşor
întredeschisă, iar dinţii albeau imaginea ca o
mică speranţă în noianul de negru şi gri al
scândurilor înnegrite de fumul ogeacului în
care cine ştie câte borșuri pescăreşti fuseseră
făcute şi sorbite de lipoveni soioşi şi cu
celebrele lor bărbi albe. Noaptea din odaia
sărăcăcioasă zădărnicea contururile, dând
140
 Longin Popescu

obiectelor alte înfăţişări decât cele banale şi

prozaice. Eu, peste toate acestea, tronam
inert şi cu un rictus arogant şi sfidător pe
faţă ce parcă rostea: „trăiţi voi, fir-aţi ai
dracului, şi pentru mine… trăiţi şi rânjiţi…”.

Dialogul 11

– Sunteţi trimis de doctor Hannah,

Hannah Stein! Eu sunt doctor Alberta.
Acesta este un fel de sanatoriu privat de
recuperare. Aici, în sudul Italiei, clima este
mai blândă. Am fost avertizată că sunteţi
arogant, misogin, că aveţi o bunică din
partea tatălui din Parma, dar și că aveţi o
bunătate sufletească ieşită din comun. Cu
Hannah am făcut facultatea în Franţa şi ne
leagă o veche prietenie. Am fost rugată să
vă ţin în viaţă cât mai mult.

141
Hannah

– Mulţumesc, dr. Alberta. Aş fi preferat

să rămân acolo, lângă ea.
– Ştiu, Andrei! Mi-a spus Hannah. Mă
rog, nu tot, dar mi-a spus. Mie îmi revine
sarcina ingrată să încerc să te ţin aici o
vreme. Tu ai nevoie de clima blândă de aici
şi ea are nevoie să se calmeze. Ai stârnit în
ea o furtună şi nemţoaicele astea sunt
teribile când sunt scoase din matricele lor
de tip teuton – exacte şi previzibile.
– Dar eu o iubesc pe Hannah.
– Şi asta ştiu, Andrei. Mi-a spus.
Pentru ea a fost prea mult, mă rog, este
prea mult. O cunosc pe vestală – mi-a spus
că şi tu îi spui la fel. Întotdeauna i-a fost
frică de complicaţii sentimentale. Cineva a
rănit-o grav pe când era studentă. Nu şi-a
mai putut reveni. Până la tine. Dar acum să
ne ocupăm de tine. De mâine vei intra
într-un program medical de control şi
recuperare. Mai întâi te vom examina pe
aparatura noastră. Este mai veche, dar e de
142
 Longin Popescu

bună calitate. În rest, pentru tine

programul este la latitudinea ta. Biroul meu
îţi este deschis oricând. Atenţie, ceilalţi
pacienţi nu se bucură de asemenea
privilegii, aşa că nu îi angrena pe alţii în
programul tău. Vei primi un ecuson pe care
îl vei purta tot timpul. Acum îţi vei prelua
rezerva, te vei odihni şi de mâine vom
începe programul.
– Mulţumesc, dr. Alberta, mulţumesc
mult!
– Dumnezeu să ne ajute pe toţi,
Andrei! Şi pentru că tot veni vorba de
Dumnezeu, mi s-a spus că eşti ortodox, dar
şi că tu crezi într-un zeu al vostru. În fine,
nu mă prea pricep la istoria religiilor, dar
în centrul nostru există o capelă ortodoxă
ţinută şi îngrijită de un sârb, Duşko Popov.
Poţi să mergi când vrei.
– Mulţumesc, Alberta! Într-o zi o să-ţi
povestesc despre zeul meu. Mulţumesc!

143
Hannah

A doua zi am fost preluat de un

băieţandru îmbrăcat într-un soi de tunică
albă cu însemnele sanatoriului. Îmi spuse că
îl cheamă Giacomo şi că trebuie să îl urmez.
Ca un centurion disciplinat, m-am aşezat
în spatele lui şi am plecat să dau piept cu
aparatele şi cu medicii Albertei, în speranţa
că voi termina şi că mă voi întoarce cât de
repede la Hannah.
După câteva coridoare decorate în stil
roman, Giacomo şi eu după el urcam o scară
spiralată întunecoasă. În aer plutea un miros
dulce-acru de mucegai şi produse
farmaceutice. În capătul scării un coridor
înalt şi îngust cu miros de lemn ars.
Giacomo şi eu după el am intrat, fără să
batem, pe uşa metalică şi grea (plină cu
plumb – pentru protecţia celor ce nu se
aflau în acea cameră). La intrare se afla un
mic salonaş cu câteva banchete cu pielea
albă roasă şi cu o măsuţă din fier forjat,
„art nouveau”, pe al cărei tăblier din cristal
144
 Longin Popescu

vechi şi îngălbenit de timp erau aruncate

câteva reviste de modă ce păreau a fi din
anii cincizeci. Giacomo îmi făcu semn să mă
aşez pe una dintre băncuţe. Tâmplele îmi
zvâcneau de la efortul urcării acelei scări şi
– imaginar – căutam să deschid o
fereastră, să pot respira aer curat. El
dispăru pe o uşă soioasă din stânga mea.
Am închis ochii şi imaginea ei îmi apăru
instantaneu. Era aşezată în faţa mea pe un
fotoliu mult mai înalt decât băncuţa pe care
eram eu şi părea că mă dojeneşte: „Să fii
cuminte, Andrei, să nu-i deranjezi cu
elocvenţa ta!”
În faţa mea se înfiinţase o asistentă ce
mă invită să o urmez. Mă ridic şi, păşind în
spatele ei, intrăm pe o uşă ce ne duce spre
un alt coridor ce dădea într-un fel de salon
uriaş în care erau aşezate, ca într-o hală de
uzină, mai multe aparate ce păreau că
fuseseră executate după specificaţiile lui Jules
Verne. Îmi face semn să aştept. Mă opresc.
145
Hannah

În salonul imens cu vitralii albastre în loc de

geamuri era atâta tăcere şi clar-obscur,
încât, dacă situaţia asta ar fi durat o
eternitate, eu nu aş fi spus nimic.
Dimpotrivă, aş fi fost mulţumit că acele
aparate nu ar fi avut posibilitatea să-mi
spună că timpul meu pe acest pământ se
apropia de final şi că urma să călătoresc
spre alte tărâmuri, poate sub o altă
înfăţişare sau sub un alt steag.
Din încăperea unde intrase acea
asistentă iese o arătare de vreun metru şi
şaizeci, chelioasă, cu ochii mici, ca un viezure
speriat ce tocmai a ieşit din vizuină.
– Tu eşti Andrei, trimis la centrul
nostru de dr. Stein. Mi-a spus Alberta să te
examinez cu atenţie.
Omuleţul cu ochi mici de cârtiţă îmi făcu
semn să îl urmez la unul dintre aparate,
care mirosea a cauciuc copt.
– Dezbrăcaţi-vă, domnule! Doar până la
brâu!
146
 Longin Popescu

Dezbrăcându-mă, observ că dihania aia

subterană fuma o ţigară maronie şi slinoasă,
făcând aerul şi mai irespirabil.
În fine, după ce mă examină cu atenţie
– trecându-mă pe la mai multe aparate
(unele noi, altele vechi) – „viezurele” o strigă
pe asistentă şi vorbi cu ea în napoletană
preţ de câteva minute, timp în care fuma şi
scuipa într-un fel de tăviţă renală, cioplită
într-o bucată de marmură verde. Rotindu-
mi ochii printre aparatele al căror cobai
tocmai fusesem, observ într-un colţ un
şoricel ce tocmai ieşise din ascunzătoarea
lui. Păşea cu precauţie, mişcându-şi urechile
ca nişte radare gata să intre în alertă la cea
mai mică alarmă. Medicul se întoarse către
mine:
– Domnule Andrei, înţelegeţi
napoletana?
– Nu, domnule doctor, doar italiana.
– Mda. Păreţi a avea un organism
puternic. Nu plaga împuşcată mă
147
Hannah

deranjează, pare să se vindece bine, ci o

umbră largă. Mă tem să nu avem de a face
cu un abces. Va trebui să facem o puncţie.
Poftiţi în cabinetul meu!
Am intrat în ceea ce „cârtiţa” numea
„cabinetul lui”, un soi de încăpere de două
ori mai înaltă decât lungă sau lată, cu tot
soiul de dispozitive şi instrumente medicale
de prin anii treizeci. Pe biroul lui, plin de
hârtii şi scrum, trona un acvariu în care
peştişori de toate culorile se mişcau
concentric în hermetica lor procesiune.
Asistenta lui, o napoletană cu sânii imenşi şi
fără sutien, îi pregăti o seringă mare cu un
ac gros, înfricoşător. Lăsându-l pe doctor să
îşi facă treaba, memoria mea îmi aduse în
minte soarele şi briza mării Adriatice, ce mă
copleşiseră cu o zi înainte, anulând
atmosfera înăbuşitoare a cabinetului medical
(unde mă simţeam ca acel şoarece pe care-l
contemplasem mai devreme) şi lumina
alburie aspră a neoanelor atârnate de tavan
148
 Longin Popescu

dizgraţios pe lângă candelabrul renascentist

(proprietar de drept al spaţiului acela
generos) care parcă spunea: „… ehee! Când
susţineam o sută de lumânări, ehee!”
Am simţit acul rece cum traversa
ţesuturile şi sub mâna dibace a doctorului
chelios intră în zona de unde trebuia să
colecteze material biologic pe care alţi
profesionişti să îl studieze şi să-i înapoieze
concluziile.
Am făcut drumul – în sens invers –
până la rezerva mea, simţind în piept o
mare slăbiciune, de parcă aş fi respirat ceva
din melancolia acelei zile goale de orice
conţinut logic. Am încercat să citesc, dar n-
am reţinut nimic. Conţinutul nici unei cărţi
din lume nu poate umple hăul imens al unei
zile petrecute într-un sanatoriu cu miros de
Lucreţia Borgia, în care te-a prăbuşit un
destin nemilos şi capricios. Conţinutul
dezolant al după-amiezei în care mă
afundam îmi dădea o tristeţe ineluctabilă.
149
Hannah

Combinată – ea, tristeţea – cu geamurile

aprinse în flăcări purpurii de soarele Italiei
îmi crea un imens dor de iarba verde de
acasă…
Nici nu am luat seama că telefonul de pe
un soi de noptieră suna strident, înfigându-
şi colţii sonori în plutirea mea italică. Ridic
receptorul mai mult din curiozitate, pregătit
să rostesc „greşeală”, când la celălalt capăt
aud:
– Servus, Lupule Alb!
Bâigui încurcat şi aproape tremurând de
emoţie sau de furie, sau de ambele:
– Servus, Hannah!
– Cum eşti, Andrei?
– Deja mă confund cu locul unde m-ai
exilat!
– Nu, Andrei, nu te-am exilat!
– Ba da, Hannah, m-ai trimis printre
flori şi mucegai. Ţi-a fost frică de tine, de
mine, de noi.

150
 Longin Popescu

– Andrei, nu fi copil. Trebuie să te faci

bine. Te vreau în viaţă, Andrei. Să nu faci
vreo prostie.
– Hannah, vreau acasă, lângă tine,
lângă munţii mei dragi…
– Ştiu, Andrei. Şi eu te vreau acasă, dar
viu şi sănătos. Trebuie să faci ce spun medicii
de acolo. Au mai făcut minuni şi cu alţii.
– Hannah, urăşte-mă!
– Te urăsc, Andrei! Ochii, îmi lipsesc
ochii aceia albaştri ai tăi înfipţi adânc în
sufletul meu… Te-am visat, Andrei. Eram
într-un tren cu o locomotivă neagră şi
demodată ca o cămilă plină de funingine. În
tot trenul nu era decât o băncuţă pe care
noi stăteam cuminţi unul lângă altul. Apoi,
ca la o comandă, au năvălit în acel tren tot
felul de măşti ce s-au aşezat pe băncuţe
imaginare…
– Hannah, alo, Hannah, alo!...
Conversaţia se întrerupse. În zadar am
încercat să aflu de ce nu mai puteam vorbi
151
Hannah

cu Hannah. Nimeni nu putea să-mi spună

nimic. Am adormit cu Hannah în gând,
îmbrăcat şi cu pantofii în picioare.

Scrisoarea 11

Am ajuns în sfârșit la Marsillia. Sunt

obosit. Simt acel tremor și nu știu cum să-l
opresc. Mi-e dor de tine. Îți simt mirosul și
ochii tăi ce zbenguie pe aici pe undeva.
Ascult un lied trist de Schubert. Mi-am
luat un apartament singur. Mă așez în
mijlocul camerei pe spate și mă uit la
candelabrul soios și sofisticat – probabil art
deco. Mi-am comandat un ceai. Te simt...
ești aici... crești în pieptul meu ca un țipăt...
mă mișc încet, să nu îți strivesc orgoliul și

152
 Longin Popescu

începutul creșterii tale. Te las să crești în

pieptul meu în cocon de sânge și de taină.
Spun o rugăciune către Zamolxis... tu crești
în continuare și mă ajuți să respir... mă uit
în ochii tăi speriat, dar ei sunt calzi și taie
lumina oblic până la ochii mei... Tavanul s-a
deschis și privesc cerul și stelele care au ars
de mii de ani și marea îmi este la-
ndemână... Imensul hău de deasupra mea și
apele fugare îmi zdrobesc simțurile și îmi
sporesc teama că zeii o să-mi frângă zborul
și că nu o să mai am timp să-mi
desăvârșesc nebunia de a ieși din coconul
imposibilei iubiri în care am intrat.
Ai pus iubirii mele voal... din spumă de
mare mi-ai făcut cămașă – osândă...
Pescărușii, într-un zbor nefiresc, își
zdrobesc aripile de pieptul meu și valurile îi
acoperă, transformându-i în bucăți de
gheață ce pornesc, ca un șirag de perle
albe, unduitor spre Pol... Tu ai crescut și
m-ai acoperit cu trupul tău și n-ai lăsat
153
Hannah

pescărușii să mă ia cu ei... Eu mă înec în

lumina ce vine peste mine, tu scrâșnești
dinții și îmi spui că trebuie să rămân orb,
că nu am voie să îți privesc chipul.

Îți propun un decalog socratic:

1. Oamenii de rând trăiesc ca să
mănânce şi să își completeze fluidele.
Oamenii de valoare fac atacuri de panică,
sunt paranoici, schizofrenici…în rest
gândesc la cum să devină oameni de rând.
2. Cine vrea să mişte lumea trebuie să o
nege, iar după aceea să o reconstruiască.
3. E mai bine să te căsătoreşti. Dacă vei
avea o soție bună și iubitoare vei fi fericit,
dacă nu, vei trăi ca un idiot și vei deveni
filozof.
4. Căsătoria este o instituţie care te
apără cu străşnicie de orice iluminare
paranoică.
5. Iubirile cele mai înflăcărate au cel mai
rece sfârşit. Nuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!
154
 Longin Popescu

6. Dacă totul s-ar sfârşi cu moartea

noastră, atunci moartea ar fi o soluţie
pentru cei răi care şi-ar scăpa cu o lovitură
nu numai trupul, ci şi sufletul lor, cu toată
răutatea din ei. Dar, pentru că sufletul este
nemuritor, evident, nu există scăpare de
răul de care se tem. De aceea răii trebuie să
se gândească la judecata de apoi.
7. Adevărata înţelepciune înseamnă să-
ţi recunoşti propria ignoranţă.
8. Nu poţi vindeca trupul fără să vindeci
sufletul.
9. Apropierea dintre oameni, prietenia,
dreapta măsură, chibzuinţa, iată ce ne
leagă.
10. În fiecare om sălăşluieşte un soare,
totul e să-l lăsăm să ardă. Eu vreau să ard
pentru tine!

155
Hannah

Dialogul 12

M-am trezit. Morocănos. Cineva a bătut

la uşă şi, fără să aştepte reacţia mea, a
strigat: „La masăăăăă!”. Nu îmi era foame.
Voiam doar un ceai. Am plecat către sala
de mese încrezător că voi bea un ceai. Când
am deschis uşa acelei încăperi transformată
în cantină, realitatea mă lovi ca un fulger.
Imaginea cu acei oameni suferinzi stând
cuminţi şi aşteptând să li se aducă micul
dejun mă izbi ca o adiere de vânt perfidă şi
capricioasă. Poziţiile rigide în care erau
încrustaţi toţi acei oameni ce aşteptau
mâncarea îmi creează imaginea unui tablou

156
 Longin Popescu

demenţial, prin realismul lui tragic şi

dureros pentru mine, pentru că, după ce aş
fi trecut pragul, şi eu făceam parte din el.
Ca la o comandă, toţi cei din sala de mese
şi-au întors privirea către mine. Ce
spectacol! Acei oameni ce mă crucificau cu
ochii lor iscoditori păreau că sunt turnaţi în
ceară, rigizi şi mumificaţi, în timp ce viaţa
încă zvâcnea în ei. M-am aşezat timid
lângă o rochie albastră. În stânga, un
„deux-pièces” din tweed, iar în faţa mea
un costum demodat în dungi şi cu o
lavalieră îmbibată cu sosuri italiene. Brusc
mi-am simţit conştiinţa destrămată. Oare
sunt chiar eu? Trăiesc? Visez? În ce lume
am aterizat? În ce realitate se petreceau
toate acestea?
Priveam cu strângere de inimă cum
napoletane cu sâni diformi şi într-un soi de
uniforme albe împingeau printre mese
cărucioare de pe vremea lui Garibaldi, din
care puneau pe farfurii tot felul de
157
Hannah

mâncăruri sudiste, în special peşte şi fructe

de mare. Sincer să fiu, nici nu ştiam că
există o astfel de lume. Mă chinuia gândul
că şi eu, ca și ei, va trebui să devin un
adevărat bolnav – cu simptome, cu
tratament, cu văicăreli, deznădejdi,
speranţe…
Deodată, în sala de mese intră o potaie
cu pretenţii de câine ce trăgea după ea o
rochie de catifea violet cu brăţări şi inele, cu
camee, medalioane şi dantelării negre care
adăposteau doi sâni ce, probabil, au murit
de mult.
– Marchiza Marsala, mă informă
lavaliera care se repezi să-i prezinte
omagiile slugarnic şi teatral.
Rochia albastră spuse indiferent şi
impersonal, uitându-se pentru prima oară
prin mine:
– O să vă obişnuiţi cu toate astea, totul
aici o să vă devină indiferent.

158
 Longin Popescu

– Admir pe cei a căror suferinţă le este

indiferentă, am spus eu cu un oarecare
automatism. Eu mă trezesc noaptea şi mă
aşez pe podea cu faţa în sus ca să pot
respira şi mă întreb obsedant: „Este
adevărat? Este oare adevărat? Sunt în
suferinţă?”. Atunci îi condamn pe toţi la
iubire. O iubire nenormală, nefirească,
imposibilă. „Tweed”-ul îmi răspunde
sorbind din ceaiul galben-verzui:
– Credeţi, domnule, că noi nu am făcut
la fel în primele timpuri? Cu toţii am
vomitat noaptea pe ascuns de durere, de
ruşine, de ură că nu mai suntem normali.
Ştii ce este acela „ţesut cicatrizat”. Este
pielea aceea nenorocită, violacee şi încreţită,
ce se formează pe o rană vindecată. Este o
piele aproape normală, numai că nu mai
are terminaţii nervoase şi nu mai simte
nimic, nici cald, nici frig, nimic. Vezi
dumneata, noi, toţi de aici, avem inimile
normale, numai că ele, inimile noastre, nu
159
Hannah

mai simt nimic. Nici emoţii, nici ură, nici

căldură, nimic.
Brusc îmi veniră în minte imagini cu
Hannah. În nări deja simţeam opiu.
Doamne, părul ei îmi învăluia corpul ca un
cocon de mătase, simţeam tandreţea
blondă şi fierbinte a pântecului ei pe care
nu-l atinsesem niciodată. Atunci, cineva îmi
atinse mâna, era un brancardier:
– Domnul Andrei?
– Da, bâigui eu.
– Vă rog să mă urmaţi la doamna
director în cabinet. Cineva vă caută la
telefon.
M-am ridicat aproape răsturnând masa
peste ceilalţi. L-am împins pe brancardier
şi, cerându-mi scuze, am ajuns într-un
suflet la telefon.
Am pus mâna pe receptor tremurând
de emoţie. Vocea teutonei îmi inundă auzul
ca o cascadă. Cabinetul se umplu
instantaneu cu prezenţa ei. O adevărată
160
 Longin Popescu

invazie de imagini infiltrate adânc în

conştiinţa şi în inima mea, prin simplul
sunet al glasului îndepărtat şi cunoscut.
– Andrei, să nu faci vreo prostie! Am
visat urât noaptea trecută. Nu mai am cu
cine să mă cert, Andrei. Te vreau înapoi,
dar vreau să te faci bine.
– Doamne, cât mă bucur că îţi aud
vocea, Hannah…
– Vorbeşte-mi, Andrei, spune-mi că vei
lupta, că te vei ruga la zeul tău să te întorci
şi să îmi povesteşti. Mai ai multe să îmi
povesteşti...
– Dar Hannah, tu m-ai trimis aici!
– Ştiu, Andrei! Trebuie să te faci bine.
Alberta face minuni acolo uneori. Lasă-te
pe mâna oamenilor ei. Te rog, Andrei, să te
supui tratamentelor lor, chiar dacă ele par
desuete şi învechite.
Apoi aproape o oră i-am povestit
despre impresiile mele şi am aflat de la ea
tot felul de întâmplări din Centrul medical
161
Hannah

pe care ea continua să îl conducă cu mână

de fier.

Scrisoarea 12

Ascult Habanera – Carmen din

concertul de la Capodanna din 2010.
Slabă interpretare… Mă uit în ochii tăi…
aş vrea să fii Mephisto, ca să am
justificarea de a mă lăsa posedat de tine.
Indolenţa ta cu care îţi reprimi orice
pornire către mine mă răneşte de fiecare
dată ca şi cum m-ar străpunge mii de ace
de gheaţă. Mă afund pe zi ce trece într-o
revoltă lăuntrică orgolioasă că mă trimiţi,
de fiecare dată când suntem împreună, în
infernul incertitudinii. Doamne, cât aş

162
 Longin Popescu

vrea să mă strângi în braţe, cât aş vrea să

spargi zidul dintre noi pe care l-ai
construit şi pe care-l refaci de câte ori eu
îl dau jos... Îmi este iarăşi frig, ca
altădată, şi nu pot opri tremorul din
mine. Îmi vine în minte imaginea florilor
pe care le-am văzut azi pe biroul tău.
Cred că azi am învăţat să urăsc. Da! Îl
urăsc pe cel care ţi-a adus azi flori! (Mă
simt de parcă cineva mi-a luat un
privilegiu acordat de zei.). Am un gust de
pământ ars… Te iubesc! Simţi cum te
iubesc? Te-am îmbrăcat în tafta şi ţi-am
pus chihlimbar în păr. Ţi-am pus botine şi
brandenburguri. Eşti frumoasă… Rouge et
noire… Aş fi vrut să mă fi născut orb. Ca
să nu îţi fi văzut chipul, doar mâinile,
doar ele aş fi vrut să-ţi caute trupul, să-l
atingă într-un dans-ritual, să-ţi simtă
tremorul, revolta, rotunjimile, curbele
molatice sau liniile ferme. Aş fi vrut să-ţi
vorbesc despre păcat ca formă de
163
Hannah

libertate. Da, da! Despre păcatul originar.

Despre iubiri imposibile, despre liturghia
vieţii şi-a morţii… Aş fi vrut să-ţi vorbesc
despre Paradis sau despre Polul Nord…
Jules Renard spunea cândva: „…nu există
paradis, dar trebuie să facem în aşa fel
încât el să existe”. Nu-l cred. Paradisul
există. E aici, lângă noi. Uneori suntem
tentaţi să considerăm fericirea ca fiind
puritatea zeilor. Dar noi nu trebuie să
inventăm fericirea. Ea există, este printre
noi. Trebuie doar să iubim. Din toată
fiinţa noastră. Este iubirea un păcat? Nu
ştiu! Nici nu mă interesează! Dacă
dragostea este un păcat, atunci eu sunt
cel mai păcătos dintre muritori. Nu mai
vreau să fiu învăţat, nu mai vreau să fiu
educat, nu mai vreau să memorez citate
din Nietzsche, sau cuvinte frumos
meşteşugite de Petrarca, Dante, Voltaire
sau mai ştiu eu cine… Am fugit atâţia ani
de iubirea curată, crezând că mă voi
164
 Longin Popescu

afunda în înţelepciune, că voi sta la masa

zeilor, că retorica mea o să înfierbânte
auditorul în Agora şi că ideile mele sau ale
altora o să-mi construiască eşafodul pe
care să fiu răstignit eroic şi teatral…
Nimic mai fals… Eu vreau să mă lepăd de
„inocenţa” propriei singurătăţi, de
convenţionalul unei semiotici inventate.
Îmi vreau inocenţa înapoi, vreau păcatul
de a iubi… Ştiu că voi fi „lapidat” de
moraliştii de serviciu ai unei societăţi ce se
va nărui sub povara propriilor interdicţii…
Nu-mi pasă, n-am fost fericit până azi,
pentru că n-am avut curajul să fiu destul
de păcătos. Mereu mi-am autotransmis în
inconştient că este o blasfemie să îmi
urmez simţurile. Am inventat de atâtea
ori virtutea ca să îmi strivesc iubirile abia
înmugurite… Când îmi este sete, vreau să
beau din izvorul vieţii. Când îmi este
foame, vreau să mănânc din fructele
mâniei. Dacă te iubesc, vreau să îţi
165
Hannah

mărturisesc dragostea mea curată pentru

tine. Că viaţa ne-a aşezat în matrici
diferite, nu-mi pasă. Ipocrizia
convenienţelor celor din jur nu o mai
accept. Imbecilitatea şi idioţenia
„paznicilor” ce ne înconjoară îmi sunt
străine. Setea mea de destin nu a fost
niciodată mai arzătoare ca azi. Da! Vreau
acest destin – care mi te-a adus pe tine
în bătaia simţurilor mele – mai mult ca
niciodată. Vreau să abandonez cenzura
raţiunii şi să cred cu toată puterea fiinţei
mele că viaţa curată te-a trimis în
sufletul meu şi nu vreo instanţă aciuată în
Universul în care oricum suntem doar
menestreli în marea trecere. Dacă destinul
meu este unul romantic, plin de exaltare
şi măreţie a simţurilor, atunci aşa să fie!
Ştiu că în spatele acelui „coup de
foudre” – ce m-a lovit atât de tare în
clipa când te-am remarcat printre
halatele albe ce îmi inundaseră rezerva în
166
 Longin Popescu

care eram ancorat ca un pachebot care

greşise portul – poate că există o
exagerare voluntară a calităţilor tale, dar
eu îmi asum acest lucru. Pentru mine, eşti
cel mai frumos dar din viaţa mea. Să nu
te simţi vinovată. Semiotica îmi spune că
dorinţa mea de a iubi şi dorinţa ta de a
urî au existat în noi ca o predestinare
genetică. Ştiu că o parte din fiinţele
noastre va încerca să ne inhibe dorinţele
unuia către celălalt, dar foamea de iubire
curată va învinge, mai devreme sau mai
târziu.
Acum beau din ceaiul dăruit de tine.
Fiecare înghiţitură îşi are ritualul ei.
Privesc pe geamul atelierului meu.
Imaginile, deşi statice ca în pozele alb-
negru de demult, îmi relevă o înșiruire de
ipostaze:
1. Hannah pe aripa unui avion.
2. Ochii tăi prinşi într-un cub de
chihlimbar.
167
Hannah

3. Dinţi tăi – perle muşcând dintr-un

măr pe care eu l-am încălzit în palme.
4. Rictusul feţei tale când îmi şopteşti:
„…te urăsc”.
5. Înclinarea capului când privirea ta
oblică se ciocneşte cu privirea mea şi nu o
lasă să desăvârşească gândul pervers…
6. Strângerea ta de mână furişată de
ochi păgâni.
7. Halucinaţiile mele privindu-ţi pe
furiş linia gâtului.
8. Eu, adâncit în romantismul meu
paranoic şi vetust.
9. Tu, cu tăcerile tale.
10. Eu, obligat să decodez comunicarea
ta tăcută. Ambiguitatea mesajelor dintre
noi îmi promite, de fiecare dată, un festin
al trăirilor la limita suportabilului. Mă
gândesc de multe ori la tine ca la
gânditorul lucid şi la mine ca la acel
îndrăgostit gata să fie aruncat în groapa
cu lei a unei iubiri interzise.
168
 Longin Popescu

Acest dualism contradictoriu,

raţionalul – tu şi îndrăgostitul – eu ne
face ca eu să iubesc şi tu să te gândeşti
doar la iubire. Tu nu poţi – sau nu vrei –
să te desprinzi de raţiune, pe când eu
sunt suficient de paranoic încât să
consider că raţiunea este ceva negativ…

169
Hannah

Dialogul 13

Am ieşit pe poarta sanatoriului să mă

plimb pe malul mării în lumina molatică şi
roşie a amurgului Adriaticii. M-am
îndreptat către un loc sălbatic – despre
care îmi spusese Alberta – părăsit de
oameni. Câteva vile cu pereţii scorojiţi de
aerosolii marini şi acoperiţi parţial de
iederă se ridicau direct din nisipul galben şi
parcă în flăcări de la atâta soare. Dincolo
de vile am dat peste o cârciumă cu verandă
(plină de leandri) ce dădea direct spre
mare, încadrată de câţiva chiparoşi ca nişte
soldaţi de pază.
M-am aşezat la o masă şi după un timp
apăru o femeie mică – probabil proprietara
– rotundă ca o bilă, un fel de ospăţ de
carne pentru toţi.

170
 Longin Popescu

– Puteţi să-mi oferiţi un ceai?

– Imposibil, spuse bucata de carne
rozalie. Aici noi trăim retraşi. Puţinii noştri
clienţi nu beau ceai. Poate un rachiu de
pere…
– Nu, eu nu beau alcool. Prin vilele
astea nu locuieşte nimeni?
– Ba da! O asiatică ce umblă îmbrăcată
ciudat, ca pe la ei acolo. Da’ io cred că e
nebună. A scăpat de la Sanatoriul Albertei
şi nu s-a mai întors. Uite, stă acolo…
Şi îmi arată cu degetul ei ca un
cârnăcior acoperişul unei vile din piatră de
travertin galben pe o ieşitură a falezei,
ascunsă de marginea unei coline. Împins de
curiozitate, mă ridic şi mă îndrept
(contrariat totuşi de intenţia mea) spre vila
indicată de cârciumăreasă. La intrare, un
lampion trona şi răspândea o lumină
molatică albă. Butonul roşu al unei sonerii
săpată direct în piatra peretelui parcă te
îmbia să îl apeşi, ceea ce am şi făcut cu
171
Hannah

hotărâre. După câteva apăsări, uşa vilei se

deschise şi în faţa mea se înfiinţă un
chimono japonez în toată splendoarea lui.
Uluit, mă înclin instinctiv, ducând mâinile
împreunate la bărbie ca şi cum m-aş fi
rugat.
Gheişa, căci despre o gheişă era vorba,
mă invită înăuntru îngenunchind (cu o
dexteritate uluitoare) şi mă descălţă
oferindu-mi o pereche de espadrile de
lemn, dirijându-mă (cu o înclinare a
corpului) să o urmez. Cu ani în urmă
fusesem trimis într-o misiune la Osaka,
unde cunoscusem şi învăţasem câte ceva
despre aceste creaturi numite gheişe, sau
geiko, sau maiko. Ele erau dame de
companie (să nu faceţi greşeala, ca mulţi
alţii, să le confundaţi cu prostituatele, căci
nu au niciun fel de legătură cu ele) ce aveau
grijă ca tu, vizitatorul, să te simţi cât mai
bine în prezenţa lor. La începuturi, cei care
jucau acest rol erau bărbaţi şi se numeau
172
 Longin Popescu

hokan sau taikomochi. De abia în secolul al

XVII-lea rolul a fost numit onna gheişa
(gheişa femeie). Persoane educate,
stăpânind perfect artele tradiţionale
japoneze, muzica, dansul, ceremonia
ceaiului, gheişele excelau prin supuşenia şi
obedienţa cu care te relaxau şi te
binedispuneau.
Gheişa mea purta shimada-taka, asta
însemna că este necăsătorită. Două kouzashi
tronau deasupra urechilor. În picioare avea
zori cu talpă înaltă şi pe picioare purta tabi
(şosete albe scurte).
Fără să se uite în ochii mei, japoneza se
recomandă:
– Pe mine mă cheamă Keiko (cea
adorată). Te rog să mă urmezi.
Ca un robot şi fără să îmi exprim
admiraţia pentru superbul kimono (aşa cere
tradiţia), păşesc în spatele ei, trecând prin
câteva uşi glisante din hârtie translucidă şi
ajungem într-o cameră în care era un
173
Hannah

recipient din lemn plin cu apă aburindă şi

cu petale ce păreau a fi de cireş sălbatic.
Keiko începe să mă dezbrace încet, cu
mişcări precise, neostentative. Gol puşcă,
mă invită să intru în apa fierbinte şi
aromată, ceea ce am făcut, ca un şcolar în
prima zi de şcoală. Nipona începu să mă
spele cu un ritual greu de expus în cuvinte
şi mai greu de înţeles pentru un european.
Eu nu o văzusem goală pe Hannah
niciodată şi Keiko îşi mişca braţele pe corpul
meu fără nicio reţinere sau jenă. După
ritualul îmbăierii (de fapt o purificare
spirituală şi trupească în filozofia Zen), la
rândul meu, am fost îmbrăcat într-un
kimono în culori neutre şi gazda mea mă
invită în grădina cu flori amenajată într-un
soi de curte interioară a vilei denumită roji.
Acolo, pe o băncuţă, Keiko îmi oferi sayu
(apă fierbinte din care mai târziu va
prepara ceaiul). În tot acest timp nu se
rostea niciun cuvânt. După o vreme am
174
 Longin Popescu

trecut prin chumon (un soi de poartă

şintoistă) ce semnifică limita dintre lumea
fizică şi cea spirituală – simbolizată de ceai.
Am păşit cu umilinţă – nu credeam că voi
fi vreodată în stare de aşa ceva – în
chashitsu şi am fost aşezat în tokomona. În
spatele meu trona o pânză pictată –
kakemono. De nicăieri o melodie Sokura
curgea liniştindu-mi simţurile. Keiko se
aşeză lângă mizusashi plin cu apă proaspătă
de unde urma să transfere apa în bolul de
ceai (chawan) cu lingura de ceai (choshaku).
Apoi a urmat un ritual cu mişcări cărora
le-am pierdut şirul. Keiko a început să
recite haiku şi tanka. Eu am intrat într-un
fel de transă în care amintiri disparate şi
ilogice se amestecau cu o metafizică greu de
localizat. După un timp, în care am sorbit
ceaiul verde cu înghiţituri mici, ritualice,
Keiko răpuse tăcerea şi, cu un glas aproape
de copil, spuse:

175
Hannah

– Andrei san, să nu zbori în soare.

Aripile îţi vor fi frânte. Nu căuta semnele
unor lumi trecute. Nu te concentra asupra
a ceea ce nu este aici. Cum ar fi dacă ai
ajunge la capătul vieţii tale şi ţi-ai da
seama că, aşteptând în tot acest timp pe
cineva anume, nu ai putut să simţi gustul
atâtor primăveri sau să te inunde culorile
atâtor toamne? În nopţile acelea, când îmi
spuneţi că nu puteţi respira că ea nu este
lângă voi, Andrei san, de câte ori ea iese la
iveală din străfundurile fiinţei voastre,
aruncaţi imaginea ei în afară, iar şi iar,
până vă goliţi fiinţa de tumultul ce vă
apasă.
Recunosc, ar fi fost o găselniţă isteaţă
sfatul gheişei dacă aş fi ştiut să-l pun în
practică. Niciodată, când în mintea mea se
năştea vreun gând despre ea, nu reuşeam
să-l prind înainte de a ţâşni şi a mă duce
tocmai acolo unde le interzisesem
gândurilor mele să ajungă.
176
 Longin Popescu

– Dar eu o iubesc, Keiko! Cu toată fiinţa

mea. De aceea m-a exilat în Sanatoriul în
care ai fost şi tu.
– Eu cred că v-a trimis aici doar ca să
poată respira puţin. Eu vă simt, Andrei san,
ca pe un vulcan. Trebuie să vă calmaţi
tumultul ce vă apasă. Trebuie să vă goliţi de
durere, de incertitudini, de speranţe, de
trecut, de viitor. Trebuie să trăiţi acum şi
aici.
Japoneza vorbea calm, fără gesturi,
fără inflexiuni ale vocii. O auzeam din ce în
ce mai încet, până când spusele ei se
pierdură printre imaginile ce începuseră să-
mi inunde fiinţa. Daaa, erau imagini ce se
adunau ca cioburile unei oglinzi sparte,
relevându-mi imaginea secţionată a lui
Hannah. Purta o rochie roşie cu bretele şi
şorţ verde. Stătea întinsă pe un soi de
gutieră, învelită într-un voal subţire de
muselină ce o acoperea până peste
genunchi, dar, în timp ce un picior i se
177
Hannah

vedea normal, cu ciorap alb trei sferturi şi

pantof negru de lac, celălalt era înfăşurat în
bandaje groase de tifon. În mâini strângea
un buchet de flori de munte, bizar în
alcătuirea lui – cu flori proaspete
amestecate cu imortele. În păr îşi pusese un
bujor pe care îl tot aranja cu un soi de
cochetărie copilărească. Pe obraji două pete
mari rubinii încarnate îi accentuau figura
de păpuşă mecanică ce parcă fusese uitată
în acel loc de vreo fetiţă ce se jucase cu ea
de-a doctorul şi îi învelise piciorul stricat.
Ceea ce vedeam în mintea mea era rodul
influenţei ceremoniei ceaiului la care
asistam, sau o deviere bolnăvicioasă relevată
în subconştient şi fixată într-o memorie
vizuală internă ce mă bântuia cu imagini
dintre cele mai neaşteptate?
Am ieşit de la Keiko, după ceva timp,
mai tulburat decât intrasem. Afară venise
toamna, mă rog, o toamnă în stil italian.
Totuşi în grădinile vilelor din jurul meu
178
 Longin Popescu

unele ierburi păreau că se vestejesc,

amestecând griurile firelor uscate cu
claritatea obosită a unei înserări târzii. Mă
îndreptam oarecum împăcat şi cu paşi
calmi către sanatoriul meu. Devenise deja
„al meu”. Străduţele păreau abandonate.
Privirile îmi săreau pe fiecare casă, pe
fiecare balcon cu storurile trase. Mica
aglomerare urbană părea o pată de culoare
înfiptă în imensa strălucire albastră a mării.
La capătul unei străzi, printre două vile
renascentiste soioase, se vedeau ca nişte
umbre fantomatice corăbii pescăreşti ce
pluteau departe în aur şi lumină. Ţipătul
unui pescăruş tăie ca o lamă peisajul idilic şi
masiv pe care îl contemplam. Instinctiv, în
loc să mă îndrept către sanatoriu, paşii mă
călăuziră înspre esplanada ce străjuia
deasupra nisipului. Tabloul era uluitor. O
redingotă cu mâinile la spate şi cu un joben
maroniu se plimba pe marginea falezei. Un
menestrel, parcă venit dintr-un bal mascat
179
Hannah

veneţian, cânta la mandolină o tarantella

napoletană. Câteva rochii de tafta şi câteva
sacouri de vară din lână subţire de culori
deschise ocupau gălăgios grădiniţa unui
bistro savurând, dintr-un weitling uriaş,
tortellini con carne. Pe stradella paralelă cu
esplanada câteva șarete treceau oglindindu-
se curb în vitrinele imense ale magazinelor
de suveniruri. Pentru o fracţiune de
secundă, pe trotuarul din faţa unei vitrine
unde se vindeau mici gablonţuri împodobite
cu sticlă de Murano am văzut-o pe
Hannah, holbându-se la rotundele şi
coloratele ghemotoace de sticlă arsă. Deşi
vedeam pentru prima oară stradella, parcă
mai trecusem pe acolo într-o altă viaţă.
Acum simţeam că aparţin acelei străzi, că
am amintiri comune cu ea. Parcă se
răsturnase o înţelegere a lucrurilor în mine
şi un anumit sentiment al intimităţii trăite
cândva aici mă copleşea. Stradella părea să
conţină o veche nostalgie de amintiri pe
180
 Longin Popescu

care eu le-am trăit cândva fără să ştiu.

Poate că am visat-o odinioară şi acum
reziduul de memorie mi-o adusese în
preconştient. Ce mi se întâmplă oare?
Există momente simple în realitate, secunde
banale de singurătate, oriunde, ca astăzi, pe
această stradella, când deodată aerul din
jurul tău se schimbă şi capătă brusc o nouă
semnificaţie, mai grea şi mai obositoare,
plasându-te, pentru o fracţiune de timp, în
lumi pe care nici nu le bănuiai.

Scrisoarea 13

181
Hannah

Am ajuns acasă... am dormit patru ore

încontinuu... Încerc să îți scriu, dar nu pot...
Mă simt șters de energie... te iubesc... Îți
scriu mai târziu... Simți cum te iubesc?
Pentru prima oară nu știu ce să îți scriu...
a, da... mă urăști... de ce mă urăști? Adică,
eu știu ce să îți scriu, dar acum mintea
mea nu vrea să funcționeze... te iubesc!
Ochii mă dor și îmi vine să vomit... Nu mai
pot să scriu... Unde ești? Ai promis că mă
ajuți! Sau n-ai promis nimic... precis n-ai
promis nimic... Doar eu trăiesc între lumi
paralele... A, da... tu ai promis că mă
urăști... da, da, asta simt, este adevărat, tu
mă urăști... Nu-i nimic, eu te iubesc...
Doamne, cum te iubesc de mult! Îmi ești
așa de dragă... Iubirea desăvârșită este
aceea care este în stare să meargă până la
moarte și să treacă dincolo de ea pentru cel
iubit. Iubirea care merge până la a se lăsa
răstignită de tot felul de menestreli sau
saltimbanci umblători prin iarmaroacele
182
 Longin Popescu

vieții este ceea ce dă jertfei noblețea

supremă, sublimul. Iubirea, în gradul ei
suprem de manifestare, persistă chiar și
atunci când ființa iubită o respinge. Cel ce
iubește desăvârșit moare iubind... Iubirea
mea pentru tine, venită din timpuri solare
fără să ceară voie cuiva, va trece de Polul
Nord și de acolo te voi putea privi cât voi
dori, fără ca tu să mă poți opri.
Infinitatea iubirii, a puterii ei, se arată
în moarte, căci cel ce a fost înnobilat cu
jertfa supremă nu ezită pentru ființa iubită.
Dar iubirea, deși supraviețuiește morții,
este măsura vieții. Cu cât iubirea este mai
mare, cu atât viața este mai adâncă, mai
bogată. Iubirea pornește totdeauna din
surplus de viață, iar nepăsarea ei față de
moarte este însăși conștiința suveranității
față de moarte... Te iubesc pentru că iubirea
pentru tine este superba sfidare a morții și
nu se poate explica decât printr-o dorință

183
Hannah

uluitoare de a-i dărui persoanei iubite viață,

viața trăită frumos...
Biruința asupra morții se obține nu prin
fuga de ea, ci prin revărsarea vieții peste
ea... Eu te iubesc frumos, cu respect, cu
demnitate... Eu îți voi respecta viața, să nu
te îndoiești de asta... Știu că am păcătuit
închipuindu-mi că vom păși alături,
desculți, umăr la umăr printre copacii
soioși, că ne vom spune gânduri ascunse, că
vom valsa printre flori și fluturi, că vei râde
pentru mine, că vei plânge încet când vei
simți că plec spre Polul Nord.

Dialogul 14

Într-un târziu am ajuns în camera

rezervată mie în sanatoriul Albertei. Nu am
184
 Longin Popescu

aprins lumina. Voiam să fiu doar eu cu

mine, fără forme şi culori, dar geamul îmi
stătea ca o barieră în calea visărilor mele şi
crea umbre ce denaturau contururile
obiectelor din preajma mea. Încerc să nu
mă mişc. Doar briza mării vălureşte iedera
de afară. Mă gândesc la ai mei de acasă.
Unde sunt bujorii mei de munte? Unde sunt
strigătele şi cântecele voioase din jurul
vâltorilor unde se bate abaua în pivele
vineţii de piatră? Da! Nu mă mişc. Există o
alchimie a rigidităţii pe care încerc să o
simt în întunericul şi singurătatea locului în
care mă aflu. Mi-e dor de Hannah, o vreau
zâmbind, pentru că atunci când zâmbeşte o
face din toată fiinţa ei şi chipul îi devine
luminos. Îi vreau vocea, mâinile, ochii,
mersul apăsat, ţinuta trufaşă. Ştiu că vrea
să trăiască frumos, să preţuiască fiecare
viaţă pe care o salvează ca şi când ar fi a ei.
Parcă o aud spunându-mi cu toată

185
Hannah

însufleţirea: „...să trăieşti, Andrei, că

minune mai mare decât viaţa nu-i…”.
Din furii şi nesomn a creat ziduri în
jurul sufletului ei, ziduri ce o sugrumă
noapte de noapte, an după an. Terorismul
meu romantic a speriat-o, necuvintele şi
tăcerile ei nu au mai făcut faţă. Atunci
când a folosit cuvintele (mi-a spus într-o
noapte de nesomn) le-a îngrămădit în
sufletele prăfuite ale unor soldaţi muribunzi,
respirându-le strâns, spălându-le uneori cu
vin de Madera de toate înţelesurile şi
subînţelesurile. Pe unele le lăsa să zacă
împăturite pe masă lângă furculiţă, câteva
în scrumieră, altele în bolurile cu gheaţă în
care presăra mentă şi busuioc. În studenţie
a şters cu cuvintele câteva tejghele din
bistrourile pariziene, chiar şi câteva
banchete de taxi şi multe, prea multe
rafturi de bibliotecă.
Într-o zi cineva i-a luat toate cuvintele
şi a plecat cu ele. I-a condamnat pe toţi la
186
 Longin Popescu

uitare. Atunci Hannah s-a întors ea în ea.

Şi-a spus simplu: „…am să lipsesc un timp.
Plec să te aduc acasă”.
Cele zece bătăi ale orologiului unei
catedrale îmi răsunară în timpan,
anunţându-mă că se făcuse ziuă şi că
trebuia să dau iar piept cu mulţumirile şi
nemulţumirile mele morocănoase, căci
devenisem tare ursuz de când mă aflam în
„sanctuarul” Albertei. Pe sub uşă cineva îmi
strecură un plic. Deschid fereastra larg.
Briza mării mă loveşte şi îmi închid
pleoapele instantaneu. Pe petecul de cer o
stea străluceşte limpede şi singuratică, din
larg un vapor slobozi un sunet grav şi lung
ca un adio patetic. Am deschis plicul.
Hmmm! Draga de ea, Alberta. Era un bilet
la un concert local. Wagner – Rapsodia
pentru clarinet, Mozart – Sonata nr. 16,
Concertul 21 – andante. Cam pestriţă
alegerea conducătorului, dar binevenită
iniţiativa Albertei. Pe neaşteptate, m-am
187
Hannah

trezit învăluit într-un miros de sare

marină, simţind – căci eram întors cu
spatele la fereastră – că se strecoară sub
micul birou nu o fiinţă, ci un abur, o
prezenţă. Era o pisică, o „angora”, probabil
sălbăticită prin curţile sanatoriului. A
început să mi se frece printre picioare,
mişcându-şi coada stufoasă cu lentoarea-i
misterioasă, lansând un miorlăit teatral şi
torsul acela mitic felinian. Chipul „vestalei”
îmi umplu mintea şi sufletul instantaneu.
Graţie imaginii ei mă confrunt, pentru
prima oară de când sunt aici, cu felul meu
firesc de a fi. Obsesia mea ca fiecare lucru
să fie la locul lui, fiecare acţiune la timpul
ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit,
tăcerea să calmeze şi nu să stingherească şi
toate acestea nu ca o răsplată cuvenită a
unei minţi ordonate, ci, dimpotrivă, ca o
reacţie aproape viscerală la tumultul meu
interior cu care mă născusem şi căruia
trebuia să îi fac faţă. Nu sunt disciplinat din
188
 Longin Popescu

virtute, ca Hannah, ci ca o reacţie la

genotipul pe care l-am moştenit probabil
de la bunica mea italiancă.
În adolescenţă, pe lângă lecturile clasice
impuse de bunicii mei învăţători, m-am
cufundat şi în lecturi romantice şi prin ele
am ajuns să fiu convins că forţa aceea
teribilă ce îi împinge pe oameni înainte nu
este iubirea împlinită, ci iubirea imposibilă,
neîmplinită. Teribil paradox. Delirul iubirii
îţi deschide sufletul desfătărilor în voia
hazardului şi, ca orice delir, eşti îndemnat
de o forţă nevăzută să te întrebi dacă mai
eşti normal (în sens psihologic) sau dacă nu
cumva ai luat-o razna de tot. Ipoteze. Da,
dar chiar şi moartea este o ipoteză până te
trezeşti în braţele ei fără speranţa
întoarcerii. Şi atunci mă întreb:
1. De ce nu putem rămâne închişi în noi
înşine?
2. De ce ne golim de conţinuturi,
anulând visceralitatea?
189
Hannah

3. Chiar vrem să sistematizăm orice

proces haotic şi rebel?
4. Delirul romantic se dezvoltă ca un
paroxism muzical?
5. De ce devenim lirici ca urmare a unei
afecţiuni organice?
6. Este nebunia un paroxism al
psihozelor?
7. Suntem atât de singuri în propria
agonie, sau suntem prea pudici să
recunoaştem asta?
8. O iubesc cu atâta patimă pe Hannah
dintr-o pasiune a absurdului sau datorită
unei transfigurări cauzate de iubirea
imposibilă?
9. Armonia comodă a vieţii de zi cu zi
poate fi învinsă de vulcanul ţâşnirilor
lăuntrice?
10. Haosul este luciditatea supremă, sau
isteria celor ce nu cuvântă?

190
 Longin Popescu

Scrisoarea 14

În sfârșit am terminat activitatea

dedicată zilei naționale. După eveniment
am plecat la București. Timpul a fost
mizerabil. Până la Râmnicu Vâlcea a nins și
191
Hannah

după aceea a plouat. Autostrada este

cruntă, dar am ajuns cumva cu bine la
București.
Am fost așteptat la hotelul Triumf
(aparține protocolului de stat) și mi-au
adus la cunoștință conținutul misiunii. Hm!
Puțin atipic față de alte misiuni. Am cerut
lămuriri suplimentare... Lămuriri am
primit, dar protecție nu. Era clar, plecam
pe răspunderea (și pe libertatea) mea. Am
mâncat – tortelinii cu carne, cu broccoli
gratinate, am băut un ceai verde de
Ceylon, după care am ajuns sub dușul
fierbinte... Ți-am simțit ochii... se zbenguiau
prin apartamentul gol... se loveau bezmetic
de ornamentele baroc ale camerei... Am
încercat să-i fixez cu ochii mei, dar n-am
reușit.
A sunat telefonul... m-am trezit... sunt
buimac... mi se spune că într-o oră va veni
o mașină să mă ia... O să vină și Grig cu

192
 Longin Popescu

mine (Grig este un camarad vechi – am

mai fost în misiuni împreună).
Primesc un alt telefon (pe aparatul
securizat)... Da... și mai interesant... Este
consilierul pe probleme de apărare al
președintelui. Suntem așteptați la
Cotroceni... Nu este în uzuanțe așa ceva...
Grig mă sună... Îi transmit invitația la
președinte. Uff! Trebuie să mă îmbrac
elegant... mă grăbesc... la președinte nu se
întârzie... Cobor la recepție... Mi se spune că
voi lua micul dejun la palat... Afară aerul
rece mă face să respir greu... O mașină
scorțoasă mă așteaptă... Șoferul este și mai
scorțos... Îmi deschide portiera cu
slugărnicie, zâmbesc și mă așez în limuzina
neagră... Mă închin, rugându-l pe
Dumnezeu să mă ajute. Șoferul mă privește
în oglinda retrovizoare oarecum mirat... Nu
îl iau în seamă...
Bucureștiul a început să fie frumos și
curat pe alocuri... Șoferul pornește
193
Hannah

girofarul, îl rog să nu o facă, îmi răspunde:

„...Prea bine, domnule....”. Închid ochii,
vreau să beau un ceai cald și să visez... Nu
am timp de așa ceva. Intrăm la Cotroceni,
control de rutină, sunt întrebat dacă sunt
înarmat. Nu sunt, bineînțeles... au trecut
ani buni de când nu am mai purtat arme...
Niciodată nu mi-au plăcut armele, sunt
inutile și trebuie să le mai și cureți.
Mă întâlnesc cu Grig și intrăm
încrezători în salonașul de primire. La ora
anunțată intră președintele, îl salutăm
militărește și ne așezăm la micul dejun...
După micul dejun ne retragem în
„Cabinetul negru”, unde un consilier ne
face un mic expozeu asupra misiunii.
Președintele intervine și ne spune:
„...Domnilor, mi s-a spus că sunteți un fel
de legende în lumea informațiilor. Am
încredere deplină în dumneavoastră.
Misiunea nu este una ușoară. Veți fi spijiniți
logistic la cel mai înalt nivel. Ceea ce veți
194
 Longin Popescu

aduce acasă aparține Poporului Român.

Doresc să fie un cadou făcut românilor de
ziua lor. Vă doresc succes!”.
Ne ridicăm, președintele iese, rămânem
cu consilierul să stabilim anumite detalii.
Ieșim în curtea palatului. Mă uit complice la
Grig și aproape că strig râzând: „...De unde
dracu ați scos chestia asta cu legende în
lumea informațiilor?...”. Grig râde și el și
plecăm spre hotelul Marriott, unde vom
primi mașina, actele și logistica necesară.
Intrăm la mezanin la cafea, o lume
pestriță, majoritatea masoni de-ai lui Grig.
Întâlniri emoționante, strâns în brațe,
pupături, urări de tot felul... Mă simt
pierdut printre ei. Eu mă gândesc la tine...
Ce faci la ora asta? Grig mă trezește din
visare: „...Dragă, îți prezint pe domnul K...
vom lucra împreună...”. Ne retragem toți
trei într-un salon privat la hotel și punem
la cale detalii pe care nici Grig nu le știa.
Mai beau un ceai. Plecăm toți trei. K. va
195
Hannah

merge în același loc cu noi, dar separat.

Preluăm mașinile, banii, pașapoartele
diplomatice etc. Ne închinăm iar și
plecăm... Până la graniță drumul este un
calvar: gâște, porci, cai, vaci, oameni de tot
felul în stradă.
Ajungem la graniță, hotărâm să trecem
frontiera la comun, să nu atragem
atenția... La Debrecen intrăm pe
autostradă. Grig conduce, eu visez... mă
gândesc iar la tine... Ești frumoasă, o
frumusețe aparte, misterioasă, orgolioasă,
ai sufletul cald. Te iubesc!
Grig mă trezește: „...Am ajuns la
Budapesta, aș vrea să intrăm puțin în
catedrală...”. (Grig este romano-catolic.)
Am intrat, zgribulit de aerul rece de
afară... Luminile și toate candelabrele vechi
din tavanul gotic erau aprinse. Am pășit
printre pădurea de stâlpi și arcade,
susținătoare ale celor patru bolți ale
catedralei. Candelabrele abia luminau
196
 Longin Popescu

uriașul lăcaș, proiectând puternicele umbre

ale coloanelor de-a lungul galeriilor
laterale... În mintea mea umbrele acelea
născoceau fantasmagorii greu de explicat.
Îmi vine în minte un cântec german: Lili
Marlen. Fredonez prima strofă în gând:
„Vor der Kaserne
Vor dem großen Tor,
Stand eine Laterne
Und steht sie noch davor.
So woll'n wir uns da wiederseh'n,
Bei der Laterne woll'n wir steh'n,
Wie einst, Lili Marlen...”.
Mă uit la pereții înalți și soioși. Unele
figuri proiectate pe lespezile de piatră se
desenau vag în lumina searbădă. Statuile
păreau însuflețite, iar oamenii pietrificați
de solemnitatea locului și a muzicii cântate
la orgă. O fugă de Bach cântată
(masacrată) groaznic de vreun capelan.
Din scobiturile pilaștrilor ne priveau
vigilent ochi încadrați în triunghiuri... Păi
197
Hannah

astea erau simboluri masonice ce nu prea

aveau treabă cu lăcașul catolic... Mă rog,
ăsta e domeniul lui Grig, el este mason.
O bătrânică cernută de vreme se așază
în genunchi lângă mine... Începe să se roage
murmurând cugetări religioase numai de ea
înțelese... Este timpul în care bogăția
sufletească se îmbină cu măririle cerești
dând, în tăcere, sublimități de necrezut.
Câtă liniște în genunchii încovoiați,
mușcând din lespedea trandafirie de piatră
și câtă speranță în mâinile împreunate.
Pradă unui imbold necontrolat, mă așez în
genunchi lângă ea. Se întoarce către mine
și îmi spune în maghiară: „...Hai să ne
rugăm împreună...”. O iau de mână și, cu
ochii închiși, ne rugăm amândoi minute
bune... După un timp, observ că ochii ei
albaștri sunt umezi. Îi sărut dreapta cu
pioșenie. Îmi spune cu aceeași voce senină:
„...Ochii tăi sunt triști, dar ai sufletul cald,
semeni cu Tamás al meu, pe care nu-l mai
198
 Longin Popescu

am...”. Ne ridicăm amândoi și o conduc

spre ieșire. În ușa mare a catedralei se
întoarce către mine: „... Tamás este fiul
meu care se plimbă în ceruri de când avea
un an... În fiecare zi am întâlnire cu el aici,
la catedrală... Îi dau prăjituri, că îi plac. Tu
să nu pleci prea devreme, tu ai sufletul
cald...”.
Sunt înmărmurit, nici nu mă pot mișca.
Enoriașii prezenți încep să cânte. Mistica
exaltare a credincioșilor adunați răsună în
fiecare dintre ei. Ce spectacol... Involuntara
unire a tuturor voințelor prosternate la
pământ și cu rugile ridicate spre ceruri
conține, neîndoios, taina magicelor înrâuriri
ale cântării preoților împletite cu melodiile
orgii, ale glasurilor coriștilor și ale
contemplărilor mute.
Ies afară din catedrală... Aerul rece îmi
șfichiuie obrazul. Mă gândesc la tine și la
dragostea pe care ți-o port ca un lotru,
hăituit de o moralitate în care nu cred.
199
Hannah

Dragostea este și ea o religie, își are

fanatismul ei frumos, superstițiile ei naive,
devotamentul ei subtil.
Moravurile oricărei epoci au legitimat
dragostea ca un hotar pentru unirea
religioasă... Nicăieri societatea nu se află
mai unită decât în fața unui altar... Seniori
și vasali, bărbați și femei, amanți și
metrese, numai acolo sunt egali. Sufletul
unei femei este viu înfiorat în umbra unei
coloane, cerându-i iertare lui Dumnezeu
pentru iubirea ce nu o poate mărturisi,
iubire ce o poartă ca pe o cicatrice adânc
tăiată în sufletul ei cald.
Grig mă culege de pe drumurile prăfuite
ale imaginației mele și mă anunță că ne
vom întâlni cu domnul K. în Szabadság tér,
după care vom pleca la complexul balnear
și hotelul Gellért. De fapt hotelul se
numește Danubius, dar noi toți îl știm de
Gellért, vechi centru balnear din capitala
ungară, mai precis din Újbuda, sub dealul
200
 Longin Popescu

Gellért. Frumosul complex a fost construit

între anii 1912-1918 și, la început, s-a
numit Sárosfürdő (băi sulfuroase).
Construcția este realizată în stilul Art
Nouveau cu destule influențe orientale.
Joncțiunea se face după toate regulile
muncii de informații. Toți suntem atenți și
cu nervii întinși la maxim. Nu este loc de
greșeli. Serviciile ungare de interior sunt
redutabile. Ne-am confruntat de multe ori
cu ele. Acum suntem aliați în cadrul NATO
și nu trebuie să facem greșeli. După
activitățile prestabilite, fiecare pleacă pe
drumul lui. Doamne, ajută-ne!
Acum suntem pe cont propriu și fără
nicio apărare. Parchez mașina în locul
prestabilit. Iau un taxi și mă îndrept spre
una din suburbiile Budapestei, mai precis în
Újpest, în Pest, situat în stânga Dunării. De
acolo plec pe jos către stadionul Honvéd
(stadionul armatei ungare), de unde iau
metroul către Duna Plazza trec podul
201
Hannah

Erzsébet ca să ajung la Gellért. Camera e

una de lux și, probabil, plină de microfoane
și camere de luat vederi. Sunt obișnuit. Îmi
instalez propria aparatură de protecție și
intru sub duș. Apa fierbinte dă năvală și
mă învăluie, făcându-mă să mă simt ca
într-un cocon de mătase caldă și
foșnitoare. Reduc apa caldă, simt că mă
sufoc. Opresc apa și mă întind pe podea,
căutând aerul rece și fără abur. Am uitat
că eu am plămânii făcuți șvaițer... Îmi revin
și ies din baie gol și neșters. Mă așez în
mijlocul camerei așa, gol, pe spate, simt că
amețesc, tavanul coboară puțin spre mine...
Transpir brusc, tremur. E clar. Eu nu mai
pot executa misiuni. De ce idioții de la
București nu înțeleg asta? Mă liniștesc, îmi
revin, îmi iau glicemia, este în regulă.
Comand ceva de mâncare la room service.
Ascult „Et si tu n'existais pas”. Mă gândesc
la tine.

202
 Longin Popescu

Mă aflu în fața unei frontiere, a unui

zid. Dincolo se află necunoscutul care mă
înspăimântă pentru că în el este viitorul ca
o proiecție a trecutului meu. Am, oare,
dreptul să înțeleg și să știu? Ascult
„Asturias” cu Isaac Albéniz. Nu te invit la
dans. Pur și simplu te iau în brațe și rochia
ta roșie ne învăluie și ne amețește.
Parfumul tău cu aromă de opiu îmi
blochează orice simț. Tu te revolți, mă
zgârii cu unghiile pe față până la sânge, te
smulgi din brațele mele și alergi desculță pe
lângă pereți, câutând cu mâinile să ieși în
afară.
La ora două dimineaţa am părăsit
capitala ungară, gonind la limita vitezei
legale către Nickelsdorf. Ies de câteva ori de
pe autostradă şi intru iar. Nu pare să existe
vreo „coadă” după mine, totuşi conduc
prudent şi cu atenţie. Traversez Austria. La
abaţia Melk cineva îmi lăsase într-o căsuţă
poştală impersonală un mic bilet în care mi
203
Hannah

se indica traseul de urmat. Aşadar, trebuia

să merg la Roma. Grig plecase, deci, la
Roma cu avionul, pentru că la Budapesta
ne despărţiserăm. Alerg spre Triest,
frumoasa capitală a regiunii Friuli-Venezio
Giulia. Drumul pare în ordine. Nu observ
nimic care să mă alerteze. Alerg! Veneţia,
Padova, Bologna, Firenze. Aici ies de pe
autostradă şi mă îndrept spre Siena, unde
mă aşteptă o altă căsuţă poştală
impersonală. Mesajul lăsat acolo este clar:
ţinta este Vatican. La Orvieto voi primi o
geantă tip diplomat de o construcţie
specială şi îl voi prelua pe domnul „K”. Spre
seară, deja, împreună cu „K” ne aflăm în
biroul monseniorului Vicenzo. Suntem
serviţi cu biscuiţi şi ceai. Aşteptarea este
lungă şi tăcută. Într-un târziu, monseniorul
intră. Ne ridicăm şi ne înclinăm.
– Domnilor, împrejurările nu ne permit
protocoale. Ar fi şi inutile. Vă rog să mă
urmaţi.
204
 Longin Popescu

Plecăm cu uniforma violet şi, însoţiţi de

doi membri ai gărzii elveţiene, parcurgem
mai multe coridoare somptuoase, după
care ajungem la un lift cu care coborâm,
după calculele mele, cel puţin câteva etaje
la subsolul clădirii în care ne aflam. Acolo
intrăm într-un fel de oraş subteran în care
tot felul de călugări duceau dintr-un loc în
altul papirusuri, picturi vechi, cărţi soioase.
Mirosul rânced şi greu îmi dilata nările.
Deşi era o oarecare forfotă, nimeni nu
scotea niciun cuvânt. Acolo nu se aplica
eticheta strictă de la suprafaţă. Nimeni nu
saluta pe nimeni. Ne oprim la o poartă
metalică grea. În spatele porţii un călugăr
franciscan moţăia. Îi cere monseniorului
aprobarea papală. Ştiam de la cursurile de
pregătire teoretică şi istorie a Vaticanului
că o aprobare papală se dă numai în cazuri
extreme, nu mai mult de două ori în
mandatul unui papă. Deci era ceva serios.
Episcopul îi înmână paznicului documentele
205
Hannah

cerute. Acesta le cercetează şi întreabă din

ce ţară suntem. Monseniorul se ridică
nervos şi spune:
– Nu aveţi voie să puneţi astfel de
întrebări! Limitaţi-vă la a aduce şi preda
ceea ce scrie în aprobarea Sanctităţii Sale.
Călugărul, vizibil surprins, se execută,
cercetându-ne cu nişte ochi mici de
viezure, asimetrici şi de un albastru
spălăcit. După o jumătate de oră apăru un
alt călugăr cu un soi de electrocar pe
platforma căruia erau două tăbliţe de lut.
Introducem cele două obiecte în geanta
primită şi pornesc alarma şi sistemul de
autodistrugere. Facem cale întoarsă. Intrăm
în lift. La un moment dat monseniorul
opreşte şi blochează liftul.
– Domnilor, oprirea aceasta nu era în
program, dar comportamentul
franciscanului nu a fost normal. El nu
trebuie să ştie cine sunteţi şi unde ajung
tăbliţele de lut. Eu am o bănuială că acel
206
 Longin Popescu

călugăr este în slujba altcuiva. Să fiţi atenţi

la drum. Aveţi aici două plicuri. Unul
pentru Patriarhul vostru şi altul pentru
stareţa mănăstirii unde veţi duce coletul.
Pentru că, pentru voi, românii, ceea ce
aveţi în geanta diplomat are o valoare
inestimabilă, trebuie să vă informez că cele
două tăbliţe de lut dovedesc că strămoşii
voştri aveau scriere. Această informaţie este
cunoscută de mai mult timp, dar anumite
forţe obscure, destul de puternice, au
împiedicat accesul vostru la aceste dovezi.
Acum le aveţi. Domnul să vă aibă în pază şi
să ajungeţi cu bine acasă!
Părăsim Vaticanul şi suntem însoţiţi
până la ieşirea din Roma de garda
elveţiană care ne salută discret, făcând cale
întoarsă. Acum, eu şi domnul „K” suntem
singuri, sau aşa credeam noi. Intrăm pe
autostradă şi ne îndreptăm spre Bari. De
acolo plecăm spre Brindisi. Ne îmbarcăm pe
„Poseidon” şi trecem Adriatica până la
207
Hannah

Igoumenitsa, aparent fără evenimente.

Dormim cu rândul. Presiunea e mare. Ne-
au ales o rută ocolitoare prin Balcani, prin
ţări ortodoxe prietene. Până la urmă, aşa
cum vom vedea, pentru mine s-a dovedit a
fi o mare greşeală.
La Siatista schimbăm maşina. Primim
un Rover, patru ori patru, pregătit pentru
drumuri de munte. Urmează Thessaloniki,
Polykastro, Gevgelija, unde trecem în
Macedonia Sârbească. Acolo suntem
preluaţi, în coloană, de două maşini ale
jandarmeriei prietenilor noştri macedoneni.
Alergăm cu girofaruri şi cu sirene. E
confortabil. Deşi conducem cu viteză mare,
suntem în siguranţă. Urmează Veles,
Skopje, Kumanovo. La Miratovac ne
despărţim de prietenii noştri macedoneni şi
intrăm în Serbia. La Niš oprim şi ne cazăm
la hotelul Ambasador. Acolo ne întâlnim cu
părintele Bojan din Negotin, care ne va
conduce prin Valea Timocului, locuită în
208
 Longin Popescu

majoritate de vlahi, români de-ai noştri.

Din păcate, unii dintre sârbi nu văd cu ochi
buni apropierea vlahilor de noi, de români.
Trebuie să fim atenţi, mai ales că ruşii şi-au
făcut o bază puternică în Niš. Nici ruşii nu
ne iubesc prea mult. Părintele Bojan
propune să luăm masa de seară la un
prieten al său, vlah, căsătorit cu o kosovară
ortodoxă. Şi eu şi domnul „K” suntem de
acord, aşa că lăsăm maşina în parcarea
hotelului şi cu maşina prietenului nostru, o
Zastava veche şi decolorată, trecem spre
reşedinţa vlahului. Acesta ne aşteaptă cu
plescaviţa, un soi de mici de pe la noi. Deşi
lanţul cu care geanta diplomat era legată
de mâna mea îmi făcuse o rană ce mă
sâcâia, seara a fost una caldă, prietenoasă.
Am rămas peste noapte în casa vlahului
nostru, iar dimineaţa devreme am plecat
spre ţară.
La ieşirea din Zaječar „K” îmi spune că
o maşină cu număr de Niš ne urmăreşte de
209
Hannah

ceva timp. Hm! Nu este a bună. Sârbii nu

ar face aşa ceva, nu ar avea niciun interes.
Oprim într-o parcare şi „K” trece la volan.
Urmăritorii noştri trec mai departe.
– Poate ţi s-a părut, „K”!
– Nu, Andrei! Eu îmi cunosc bine
meseria. Cred că ne aflăm într-un pericol
real. Urmăritorii sunt profesionişti.
– Din păcate, nu mai putem cere
sprijin. Suntem pe cont propriu. „K”,
indiferent ce se întâmplă, nu mai opreşti
nicăieri. Dacă este nevoie, forţezi frontiera.
Noi trebuie să ajungem acasă cu orice preţ.
Vii sau morţi. Să o iei spre Klenovac, apoi
să trecem frontiera pe la Porţile de Fier II.
– Andrei, cei din spatele nostru ne-au
făcut cu farurile.
– Calc-o! La blană!
– Ţine-te bine, Andrei!
Începem o alergare ca la raliurile în
coastă. Ocolim Negotinul. Urmăritorii, după
noi. Aud un şuierat scurt.
210
 Longin Popescu

– „K”, ăştia sunt disperaţi, trag în noi.

– Lasă, că le vin eu de hac. Tu să te ţii
bine!
După câteva curbe, vedem malul
românesc al Dunării.
Atunci aud un şuierat scurt, simt o
căldură în piept.
– „K”, am fost lovit. Glonţ lung,
încărcătură mare, lunetist. Forţează
graniţa!
– Andrei, Doamne, nu ne părăsi
tocmai acum! Să nu arunci în aer valiza!
Eu duc maşina până acasă. Lupule Alb,
unde eşti?
Ameţit de izbitură, observ curb cum
„K” zboară bariera sârbilor şi goneşte ca
un nebun pe digul de protecţie al
hidrocentralei comune spre graniţa
românească. Vameşii români ne aşteaptă cu
armele în mâini, luând poziţii de tragere.
Se vede că sârbii îi informaseră. „K” se dă
jos din maşină cu mâinile ridicate şi cere
211
Hannah

ajutor. Doi vameşi se apropie. Unul dintre

ei, cu arma în mână, deschide portiera şi
mă vede plin de sânge.
– Unul este rănit! Chemaţi o
ambulanţă. Sârbii au tras în voi?
– Nu, răspunde „K”. Lunetişti! Suntem
ofiţeri români în misiune. Veţi primi
confirmarea!
Apoi „K” este informat că un elicopter
militar deja zboară către Punctul de
Trecere al Frontierei de Stat „Ostovul
Mare”. Eu, înainte de a leşina, îi spun lui
„K”:
– „Solum patriae sacrum est”!

212
 Longin Popescu

Dialogul 15

Tocmai îmi fixam eşarfa în oglinda

veneţiană cu un încadrament biedermeier
cu câteva influenţe italiene când cineva
bătu destul de timid la uşă. Deschid. În
dreptunghiul de lumină o uniformă
elveţiană îmi spuse: „Domnule, sunteţi
aşteptat de doamna Alberta în zona
privată. Vă rog să mă urmaţi…”.
Hm! Zona privată a Albertei. Urmez
uniforma foşnitoare ce îşi întoarcea din
când în când capul spre mine, parcă să se
încredinţeze că nu am dispărut din
213
Hannah

ariergarda ei şi mă va preda Albertei, aşa

cum primise dispoziţie. După ce am
străbătut câteva alei străjuite de chiparoşi
am ajuns în faţa unei clădiri baroc, nu prea
mare, dar frumos întreţinută şi cu o
filigorie (pentru servit cafeaua sau ceaiul) în
care Alberta mă aştepta.
Interesant era faptul că filigoria, deşi în
stil mediteranean, era mobilată aproape ca
un birou de lucru în stil neoclasic german
sau mai degrabă austriac, solid, simplu şi cu
forme armonioase (parcă inspirat din
„Empire”-ul francez, dar şi cu nuanţe
Rococo). Alberta trona pe un scaun tapisat
cu materiale în dungi, spătarul înalt în
formă de liră lăsând să i se vadă doar
capul. Secretair-ul la care părea că scrie
ceva era plin de hârtii şi filme din celuloid. În
spatele secretair-ului, un birou în formă
dreptunghiulară cu multe sertare cu
capiteluri sculptate şi aurite cu motive în
formă de sfincşi, heruvimi şi, bineînţeles, cu
214
 Longin Popescu

nelipsitele labe de leu guverna imperial

spaţiul arhitectural, dând impresia că ne-
am putea afla nu în sudul Italiei, ci în
Viena secolului al XIX-lea. Pe un trepied, în
partea opusă biroului, se afla un aparat
mare de fotografiat, aşa cum mai vedem
uneori prin parcurile publice din Bavaria
sau Elveţia. În dreapta Albertei o măsuţă
artdeco susţinea o tablă de şah cu piese
vechi din jad şi abanos, cu o partidă
probabil veşnic neterminată.
– Bună dimineaţa, Alberta!
– A, bună dimineaţa, Andrei! Ursula, te
rog să-l serveşti pe Andrei cu un ceai verde.
Să îi pui şi miere de Toscana. Ştiu că îi
place.
– Mulţumesc, Alberta! Dar n-ar fi
trebuit să fii la slujbă?
– Ba da, Andrei. E a treia oară, de
când mă ştiu, că nu merg la slujbă. Dar
Dumnezeu e milostiv şi iartă. Ia loc, Andrei,
aici lângă mine. Au venit rezultatele
215
Hannah

biopsiei. Imediat va veni şi Paolo, doctorul

ce ţi-a luat proba. Andrei, nu sunt
specialistă, dar nu îmi place ce spun cei de
la laborator. Dar să îl aşteptăm pe Paolo. El
ne va lămuri cu mai multe.
Atunci, ca prin vis, atenţia mea trecu
instantaneu pe aleea pe care venisem.
Hannah, îmbrăcată în alb, venea râzând şi
cu braţele deschise către mine şi, când
ajungea în pragul filigoriei, un resort
nevăzut o trăgea automat înapoi, de unde
venea iar spre mine şi tot aşa, fără oprire.
Desluşeam, tot ca prin vis, cântece
napoletane, strigăte de vânzători ambulanţi
de pe stradă, vuiete de motoare din golf,
toate ca un refuz la a auzi ceea ce îmi
spunea Alberta şi părea că mă va trimite şi
mai adânc în suferinţa pe care o tratam ca
pe un corp străin, răsărit în mine, fără ca
eu să o fi provocat sau chemat.
– Andrei, Andrei, a venit dr. Paolo.

216
 Longin Popescu

A, da! Apăruse şi „viezurele” cu acea

figură slinoasă, nelipsita-i țigară puturoasă
în colţul gurii şi ochelarii ce păreau farurile
unui Fiat Topolino.
– Vă salut, domnule Andrei!
– Vă salut, domnule doctor!
– Lasă ţigara! aproape porunci Alberta.
O să te omoare într-o zi!
– Domnule Andrei, nu stăm bine. Când
mama dracului o fi apărut nemernica aia
de excrescenţă? Că astea, când apar, parcă
le hrăneşte cineva pe ascuns şi ne scurmă
până ne golesc…
– Vrei un ceai, Paolo? spuse Alberta,
uitându-se la celuloidul ce avea înscris
numele meu şi un număr într-o margine.
– Lasă-l dracului de ceai, că m-am
enervat. Dă-mi mai bine un coniac.
– Paolo, ştii că nu încurajez asemenea
comportamente! Ursula, adu-i domnului
doctor un pahar cu Courvoisier! Doar un
pahar!
217
Hannah

– Una peste alta, nu e bineeee! Îmi pare

rău, domnule Andrei, că îţi spunem toate
astea, dar trebuie să ştiţi la ce să vă
aşteptaţi, dumneavoastră şi doctor Hannah.
Dr. Paolo spusese „…şi dr. Hannah” de
parcă frumoasa saxonă ar fi fost acolo de
faţă ca martoră primă la destinul meu deja
pecetluit de rezultatul acelei biopsii.
– Eu, domnule Andrei – continuă dr.
Paolo – deja îmi dau seama de ce suferă un
pacient numai privindu-l şi mirosindu-i
sputa, iar cu trecerea timpului am tot mai
puţină încredere în medicamentele
brevetate şi urmăresc cu tot mai puţin
interes extinderea pe care o capătă
chirurgia invazivă. Bisturiul şi, mai nou,
laserul sunt dovezi că medicina celulară
suferă eşec după eşec. Am ajuns să
ciopârţim oameni pentru orice fleac.
Medicamentele sunt singurele otrăvuri
neincriminate de lege, iar mâncărurile
produse de multinaţionale ne omoară zilnic,
218
 Longin Popescu

puţin câte puţin, scăzând speranţa de viaţă

pe an ce trece. De la entuziasmul din
tinereţe alunec tot mai mult spre un soi de
umanism fatalist.
– Domnule doctor, fiecare este stăpân
pe propria-i murire. Important este să-i
conferim trecerii în nefiinţă demnitate şi
eleganţă.
– Da, domnule Andrei, dar suferinţa nu
este nici elegantă şi nici demnă, cum spui
dumneata. Şi dezamăgirea... Cu ea ce să
facem, domnule? Ani de-a rândul am
muncit şi câte 18 ore pe zi şi cu ce m-am
ales? Iubita m-a părăsit acum 30 de ani,
cu familia nu am mai luat legătura de vreo
10 ani. Nici măcar salariul nu l-am mai
cheltuit în ultimii ani. Toate zilele sunt la
fel. Cu excepţia celei de-a şaptea. Duminica
este cu totul diferită de celelalte. Asist la
slujba de la catedrală, după care mă întorc
aici, unde mă odihnesc, citesc, uneori joc
şah cu Alberta, fumez mahorcă rusească –
219
Hannah

pe care mi-o procur de la marinarii ruşi

din port – , mă îmbăt şi mă holbez la
iedera ce o să ne cuprindă pe toţi într-o zi.
– Bine, Paolo, spune împăciuitor
Alberta, acum lasă-ne singuri, te rugăm.
– Cum vrei, Alberta, cum vrei. La
revedere, domnule Andrei!
– La revedere, domnule doctor.
Paolo se depărtă, lăsând în urmă
rotocoale de mahorcă şi clătinându-se de la
coniacul băut, semn că, probabil, nu mai
rezistă la băutură de mult.
– De ce l-ai oprit, Alberta?
– Era de datoria mea să-l opresc.
Oricum, el spune lucrurile astea oricui îl
ascultă. Eu ţin la el mult. Andrei, vreau să
ştiu şi părerea altor specialişti cu privire la
afecţiunea ta. Vreau să te trimit în Elveţia,
la Geneva, la o familie de medici evrei ce
ţin tot o clinică de recuperare de boli
pulmonare. Ştiu că banii nu sunt o
problemă în cazul tău.
220
 Longin Popescu

– Nu, nu sunt.
– Vreau să refaci analiza acolo. Adică
vreau o nouă biopsie.
Atunci am început să zâmbesc, după
care să râd din ce în ce mai tare, aproape
isteric. Alberta se uita împreună cu Ursula
la mine, speriate sau mai curând
contrariate de reacţia mea viscerală.
– Alberta, tu vrei să-ţi certifice cei doi
evrei elveţieni ceea ce tu ştii deja, că eu nu
mai am mult de călătorit în lumea asta? E
o copilărie. Mie nu mi-e frică de moarte.
Mie mi-e dor de Hannah.
– Andrei, şi eu şi Hannah te vrem în
viaţă, aşa că vei pleca la Geneva cât de
repede.

221
Hannah

Scrisoarea 15

Eram pe peronul gării centrale. Ca tot

ce era public în statul comunist, şi aici era
mizerie, cenuşiu, slinos, un viespar de măşti
(oamenii nu mai aveau curajul să fie ei
înşişi) ce forfoteau de la un peron la altul,
parcă teleghidaţi de fire nevăzute. Erau
murdari şi prost îmbrăcaţi. Fumam lângă
un tomberon la capătul peronului. Câţiva
navetişti mi s-au alăturat. Fumau şi ei
Carpaţi fără filtru (o ţigară celebră pe
vremea aceea). Eu fumam Kent. Brusc mi
s-a făcut ruşine şi am stins ţigara. Unul
dintre cei ce tocmai terminaseră mahorca
observă gestul meu:
– Şefu', dacă ai stins o kentană
aproape întreagă înseamnă că eşti tare.

222
 Longin Popescu

Eşti bişniţar? Ai ceva gumă de mestecat la

vânzare?
Mă uit tâmp la el şi bâigui:
– Nu, nu sunt bişniţar.
Scot pachetul de Kent abia început şi i-l
dau. El se uită la mine şi mai tâmp. Dă să
ia o ţigară şi îi observ mâinile crăpate de la
muncă brută. Îi întind tot pachetul. Ezită,
totuşi îl ia. Mă îndepărtez de companionii
mei de viciu şi aud:
– Nu e, bă, bişniţar. Uite, mi-a dat
ţigările lui.
– O fi vreo beizadea al vreunuia de la
partid sau de la securitate, că numai ăştia
fumează Kent.
– Bă, Culaie, nu zice, mă, partidu', că
noi toţi suntem egali?
– Da, bă, da' unii suntem mai egali
decât alţii.
– Hai, bă, dă-o dracului de politică,
hai, că trage trenul la peron.

223
Hannah

Da! Trenul intrase pe culoarul de garare.

Urmăresc cu ochii clasa I şi urc. Mă aşez la
locul meu. Sunt singur în compartiment.
Nici nu mă aştept să fie prea aglomerat. La
clasa I biletele sunt scumpe. Deh!
Nomenclatura nu suportă să călătorească
cu „ciolovecii”. Îmi scot mapa din rucsac şi
încep să lucrez la calculele mele. Mergeam
pentru a doua oară la Institutul de
Inventică, unde fusesem invitat de
profesorul Mangeron pentru un proiect
care părea să fie, oarecum, secret. Deodată,
se deschide uşa compartimentului şi intră
doi indivizi îmbrăcaţi în costume gri şi
puţind îngrozitor a lavandă.
– Bună ziua, tovarăşe Andrei!
– Bună ziua!
– Tovarăşe Andrei, eu sunt colonelul
Iordache, iar dânsul este maiorul Avram.
Suntem de la Direcţia de Informaţii a
Armatei, Secţia Operaţiuni Externe. Noi vă
studiem de multă vreme. Tatăl
224
 Longin Popescu

dumneavoastră este un ofiţer destoinic şi

un cercetător de elită în domeniul militar.
Sperăm să îi călcaţi pe urme. Tovarăşul
profesor Mangeron ne-a spus că sunteţi un
student valoros, doar că sunteţi puţin cam
arogant şi elitist. Ca să n-o mai lungim, vă
informăm că tatăl dumneavoastră ne-a
dat acceptul ca să fiţi recrutat şi după
terminarea facultăţii civile să fiţi înălţat în
grad şi să deveniţi ofiţer. Există, totuşi o
mică problemă. Aţi refuzat să intraţi în
rândurile partidului comunist. În alte
circumstanţe ar fi grav, dar în situaţia
dată, poate că este mai bine aşa.
Occidentul nu prea îi agreează pe
comunişti.
Cel care fusese prezentat ca fiind maior
îmi întinde o bucată de hârtie pe care era
un număr de telefon şi un soi de parolă şi
îmi spune:
– Vă rog să memoraţi asta.

225
Hannah

Mă execut. Repet ce era scris şi mă

încredinţez că am reţinut ce era pe bilet.
Colonelul îmi spune:
– Andrei, eu am fost coleg şi prieten cu
tatăl tău. Un om de mare caracter. Musai
să îi calci pe urme. Ne vom vedea curând.
Succes, Andrei!
– La revedere, bâigui încurcat,
repetând în gând numărul de telefon
încredinţat.
Cei doi ies, aşa cum au venit. Deschid
repede geamul compartimentului şi trag
aer proaspăt în piept. Mirosul acela ieftin
îmi persistă în memoria olfactivă. Scot
capul uşor pe geam, în speranţa că va
dispărea. Închid geamul, mă cuprinsese
frigul. Mă ghemuiesc într-un colţ al
compartimentului şi încerc să mă
dezmeticesc din cele întâmplate. Oare tatăl
meu era părtaş la toate astea? Oare tot ce
mi se întâmplase până atunci fusese
aranjat de personaje despre care eu nu
226
 Longin Popescu

ştiusem nimic? Mă simţeam, parcă, trădat

de viaţa însăşi. Eu fusesem educat şi crescut
de bunicii mei din partea tatălui, amândoi
învăţători, proveniţi din români curajoşi şi
patrioţi ce trecuseră, demult, din
Transilvania în Regat, pentru a scăpa de
anumite persecuţii la care fuseseră supuşi.
Paradoxal, ei vorbeau frumos şi cu nostalgie
despre Ardeal, despre viaţa organizată
după model german de acolo.

227
Hannah

Dialogul 16

– Andrei, eu nu cred că ești un om

obișnuit, eu cred că voi sunteți un fel de
sectă. Îmi este clar că singurul vostru scop
este să vă apărați neamul și țara. Din
puținele mele cunoștințe de istorie știu că
națiunea română are un paradox. Ca
națiune suntem una dintre cele mai vechi
de pe continent, ca stat suntem printre
cele mai tinere și dinamice.
– Aproape că ai dreptate, Hannah!
Întotdeauna partea asta de lume a trebuit
să se apere cu mult înainte de a intra în
câte un conflict. De-a lungul istoriei am
învăţat să ne apărăm. Suntem tot mai
puţini. Blonzi şi cu ochii albaştri. Nu ne e
frică de moarte. Dar ne prăbuşim genetic.
Noi nu ştim altfel. Murim sau trăim. Noi

228
 Longin Popescu

suntem Dacii Liberi. Întotdeauna am

constituit nucleele dure ale spionajului
românesc, organizaţi în celule ultrasecrete.
Nu-i cunoşteam decât pe mentorul nostru
şi pe cel pentru care noi devenim mentor.
Suntem organizaţi în triade. Deviza noastră
este: „Solum patriae sacrum est”. Lumea
serviciilor secrete este umbroasă, activităţile
de acolo sunt ca nişte dansuri ale tenebrelor
în iureşul cărora puţini se încumetă să
intre. Nu ne cunoaştem între noi, dar ştim
că existăm şi ne apărăm ţara oricând,
oriunde şi nu ne este frică decât de
Zamolxis şi de Dumnezeu. Doar ei doi ne
pot opri din lucrarea noastră. Noi nu
credem prea tare în serviciile de informaţii
clasice, care pot fi penetrate de tot felul de
„cârtiţe” şi care, ca titanii din mitologie, îşi
devorează propriii „copii” atunci când, la
comanda acestora, ajung sau sunt impuşi
tot felul de trădători şi nemernici.

229
Hannah

– Dar voi, Andrei, cum de ați rezistat

atâta timp? Cum de nu ați devenit
gubernie sau raia?
– Spre deosebire de ofiţerii de
informaţii clasici, noi nu ne raportăm la
bani, pentru că banii înseamnă trădare. Un
Lup Alb cu ochi albaştri poate rezista luni
bune doar cu lapte, pâine, fructe… ceaiuri
de plante. Noi nu bem alcool, cafea, nu ne
drogăm şi nu mâncăm carne în exces.
Avem umor şi iubim viaţa ca pe o taină pe
care o descoperim în fiecare zi.
Comunitatea noastră este un fel de „castă”,
mai ales prin prisma respectării anumitor
principii, reguli de conduită şi se supune
necondiţionat unui cod al onoarei nescris,
dar respectat cu sfinţenie. Singurul interes
pe care îl avem este cel naţional, de aceea
uneori modul nostru de lucru scapă de sub
imperiul anumitor reguli ale societăţii civile
sau al unor precepte morale. Interesul
naţional, suveran prin el însuşi, anulează
230
 Longin Popescu

constrângerile morale, ideologice,

psihologice şi filozofice la care am putea să
fim supuşi. Doar inteligenţa – operaţională
sau tehnică – trebuie să funcţioneze.
Îndeosebi cea situaţională m-a salvat de
multe ori. Curiozitatea trebuie bine
camuflată, deoarece spionul se naşte curios.
Eroi pentru unii, fiinţe fără scrupule pentru
alţii, oamenii ca mine au trebuit să facă
mereu faţă încrederii cetăţeanului de rând
şi suspiciunilor politicienilor. Pregătirea
noastră a fost una complexă, grea, cu
suişuri şi coborâşuri. Trebuia mereu să
trezesc încrederea celorlalţi, să fiu atent la
reacţiile lor, să am umor şi să îl transmit şi
lor dacă era cazul, să decodez emoţiile
interlocutorilor pentru care aveam interes,
să rămân pe picioarele mele, indiferent de
întorsătura pe care ar fi luat-o o situaţie
sau alta. Siguranţa reţelelor noastre trebuie
să fie prioritară. Ea depinde, între altele, de
caracterul ei ermetic. Este vital ca membrii
231
Hannah

reţelei să ştie doar ce este strict pentru

îndeplinirea oricăror misiuni de apărare a
patriei noastre. Reţeaua trebuie să fie o
structură verticală de celule ce trebuie să
permită informaţiei să circule şi să ajungă
în cel mai scurt timp şi nealterată la
conducătorii ţării. În caz de alertă este de
preferat ca reţeaua să intre în hibernare.
– Dar, Andrei, cum au trecut ei peste
inocența voastră? Nu ați fost derutați de
ceea ce vi s-a cerut?
– A justifica inocenţa cu care mi-am
început cariera profesională prin cuvântul
„derută” ar fi de prost gust şi necredibil. A
spune că regimul politic, care m-a împins
în jocul inteligenţelor, a inhibat valoarea, a
promovat numai oameni obedienţi şi fără
coloană vertebrală ar fi o eroare. Da,
sistemul social în care m-am născut şi
format a avut multe rateuri. A degradat
intelectul celor care nu au făcut faţă
presiunilor deformatoare (în special în zona
232
 Longin Popescu

ideologică), a creat o falsă responsabilitate

colectivă, distrugând – proporţional –
sentimentul responsabilităţii individuale. A
creat premisele apariţiei „dictatorului” la
aproape toate nivelurile sociale, i-a ajutat –
mai târziu – pe marii vinovaţi de eşecul
experimentului comunist să se camufleze în
diversiunea ce clamează existenţa unei
vinovăţii generate, creându-le un alibi
ideologic în faţa istoriei.
Au existat şi devalorizări individuale,
unele chiar notabile, dar nu au influenţat
societatea intelectuală românească de la
acea vreme în ansamblul ei. Cei ai căror
valoare profesională individuală a rezistat
imbecilităţii colective ce se instalase la un
moment dat, au dus mai departe
apartenenţa poporului român la neamurile
vestice şi estice puternic intelectuale. Setea
de cunoaştere, visarea susţinută în mod
programatic de cercetare ştiinţifică
fundamentală, repudierea exaltării
233
Hannah

retrograde m-au făcut să accept starea de

inocenţă gnoseologică şi să mă las format şi
pe tărâmul muncii informative. Nu am
acceptat niciodată stările penibile de
atrofiere a dimensiunii intelectului. Nu
doresc nici ca, din oportunism, anumite
persoane sau grupuri de persoane să nege
sau să preamărească în mod nejustificat
acţiunile la care am participat şi eu,
împreună cu alţi oameni valoroşi din
diverse domenii, pentru a ne apăra ceea ce
istoria ne-a autorizat să o numim
„moştenirea intelectuală şi culturală a
poporului român”. Pentru că cei ce au fost
angrenaţi în munca informativă de lungă
durată au ajuns acolo fără să ştie nimic
despre ceea ce urma să facem. În limbaj de
specialitate ne numeam agenţi. Trebuie spus
că termenul „agent” a cunoscut, de-a
lungul timpului, o evoluţie sinuoasă, în
funcţie de contextul informativ, ideologic,
politic şi chiar religios. Eu, spre deosebire de
234
 Longin Popescu

alţi colegi, am fost dirijat, datorită

aptitudinilor, către munca de recrutare a
altor agenţi de informaţii, îndeosebi a
agenţilor acoperiţi.
Agenţii acoperiţi au, poate, cea mai
mare influenţă în munca informativă.
Identificarea, recrutarea şi formarea lor
este o muncă întinsă pe mulţi ani cu multe
necunoscute şi cu finalităţi nu întotdeauna
pozitive. Totuşi, în pofida dificultăţilor de
recrutare şi formare a lor, categoria
agenţilor acoperiţi este considerată drept
una dintre cele mai importante surse de
informare şi de influenţare a unor fapte,
evenimente şi decizii, atât în plan intern,
cât şi extern. Poate cea mai grea etapă în
formarea şi în filtrarea lor este neîndoios
recrearea identităţii şi a biografiei acestora
prin alcătuirea unor legende informative
credibile şi care să reziste verificărilor făcute
de serviciile adverse.

235
Hannah

Literatura de specialitate, precum şi o

bună parte dintre istoriografii ce s-au
ocupat de serviciile de informaţii sunt de
părere că părintele agenţilor acoperiţi este
Eugène-François Vidocq care, în 1811,
înfiinţează la Paris „Brigade de la Sureté”.
Cei mai mulţi funcţionari ai acestei agenţii
erau agenţi sub acoperire. În 1829, în
Marea Britanie, în cadrul Poliţiei
Metropolitane, Robert Peel a înfiinţat o
structură similară cu cea franceză.
Datorită importanţei geostrategice pe
care o reprezintă ţara noastră, şi la noi,
de-a lungul timpului, au acţionat agenţi sub
acoperire, precum Edith von Coler, în
calitate de corespondentă a ziarului
„Deutsche Allgemeine Zeitung”, în perioada
1943-1944. Deosebit de activ, în acelaşi
timp, a fost şi jurnalistul de origine
evreiască F. Brunea-Fox, care a lucrat sub
acoperire, atât pentru „Biroul 2 francez”,
cât şi pentru Mi 5-ul britanic. Dincolo de
236
 Longin Popescu

aparentul spectaculos al acestei profesii,

trebuie spus că munca este una grea şi de
lungă durată şi că ea comportă riscuri.
Principalele probleme legate de activitatea
agenţilor sub acoperire au fost şi sunt legate
de protejarea identităţii acestora, cât şi de
verificarea şi controlarea loialităţii lor pe
parcursul întregii vieţi. O altă problemă
apare atunci când ei trebuie reintegraţi în
viaţa normală. Practica mi-a arătat că
mulţi dintre cei pe care i-am pregătit au
trăit perioade lungi de timp izolaţi, cu
identităţi noi cu care a trebuit să se
obişnuiască, cu pierderea contactului cu
mediul de origine, cu situaţii pentru care nu
fuseseră pregătiţi şi trebuiau să ia decizii
corecte şi care să nu ducă la deconspirarea
lor. Aceste acţiuni generau un stres aşa de
mare, încât exista riscul de a apărea acţiuni
necontrolate din partea lor, însoţite de
recurgerea la alcool şi droguri. Un alt
inconvenient al pregătirii lor era acela că
237
Hannah

trebuia să îi convingem să îi spioneze nu

numai pe adversari, ci chiar şi pe prieteni,
aici acţionând asupra lor o anumită
moralitate pe care trebuia să o înfrângem
prin „ştergerea” din educaţia lor a acelor
principii precum: „iubeşte-ţi aproapele ca
pe tine însuţi”.
Să ne înţelegem totuşi, noi nu am
pregătit roboţi, sau „Kamikaze”.
Moralitatea activităţilor desfăşurate de
agenţii acoperiţi a fost explicată magistral
de Oliver Cromwell. „Există ocazii în care
unele persoane sunt chemate să
îndeplinească mari servicii care sunt
exceptate de la legile comune ale
moralităţii”. Fabricarea de noi identităţi
pentru agenţii sub acoperire, ruperea
oricăror legături cu mediul familial ori
social din care proveneau constituiau şi
pentru noi grele încercări, cărora trebuia să
le facem faţă. Dar cea mai grea parte a
misiunilor noastre a fost aceea de a pregăti
238
 Longin Popescu

şi infiltra agenţi în interiorul unor servicii

secrete străine. Recunosc, este destul de
greu să definesc termenul de agent sub
acoperire infiltrat, din cauza ambiguităţii
sale. Există tot felul de denumiri generice
pentru această categorie de agenţi:
„cârtiţe”, „submarine”, „detector sur
place”, „agent de penetrare”, „informat”,
„captator” „ilegal” etc. Uneori aceşti agenţi
trebuie să stea „în adormire”, adică să nu
întreprindă nicio acţiune informativă şi să
aştepte să intre în activitate doar atunci
când li se cere acest lucru de către cei care
i-au recrutat şi format.
Extrem de importante erau calităţile pe
care viitorii agenţi infiltraţi trebuia să le
posede înainte de a fi recrutaţi, pentru a
putea fi acceptaţi în reţelele de spionaj în
care trebuiau să activeze. De regulă, se
alegeau persoane provenite din familii
importante ce aveau poziţii proeminente
din care îşi puteau ajuta, o perioadă, copiii,
239
Hannah

care urmau să fie recrutaţi, să aibă acces la

informaţii de primă mână din domeniile
politic, economic, militar etc. Au existat
destule cazuri în care agenţii infiltraţi de
noi şi-au desfăşurat activitatea la cele mai
înalte niveluri de decizie politico-militară.
Spre satisfacţia noastră, agenţii pregătiţi de
noi au reuşit să trimită în ţară informaţii
prin care s-a prevenit chiar dezmembrarea
ţării, odată cu prăbuşirea comunismului.
Despre reuşitele serviciilor româneşti din
perioada comunistă voi aminti câteva cazuri
celebre. Centrul de Informaţii Externe a
reuşit să infiltreze în cadrul Asociaţiei
Culturale a Românilor din Anglia pe Silviu
Crăciunaş, care a devenit adjunctul
celebrului Ion Raţiu, pe profesorul Corneliu
Dima-Drăgan, ce a acţionat ca agent
acoperit în cadrul operaţiunii Forum, prin
care guvernul comunist de la Bucureşti a
încercat să controleze diaspora românească.
Acesta a reuşit să înfiinţeze la Viena, în
240
 Longin Popescu

1983, „Asociaţia Internaţională a Etniei

Române”. În 1986, profesorul este asasinat
– de persoane rămase necunoscute – în
locuinţa sa din Toronto, Canada.

Scrisoarea 16

Mă plimb prin livadă. Curăț pomii, am

făcut focul din crenguțele tăiate și din
241
Hannah

frunzele adunate. Fumul mă îneacă. Respir

greu. Mă așez pe băncuța de sub nuc. Mi-
am adus din mașină hârtie și pix și îți
scriu. Simt miros de crenguțe arse. Niciun
parfum din lume nu poate egala mirosul de
lemn de nuc ars. Mi-am adus și var alb cu
care o să dezinfectez tulpinile pomilor. Mă
gândesc la tine. Ochii tăi se plimbă prin
livada mea. Eu mă înec în ochii tăi. Îți scriu.
Mă blochez. Iar nu știu despre ce să îți
scriu. A! Mi-am adus aminte... Iar o să ne
certăm (adică tu mă cerți pe mine) pe
motiv că sunt arogant. Mi-am adus aminte
de un proverb german din Prusia Orientală
care sună cam așa: „Wer Keine Ahnung
hat, der hat auch Keine Meinung” (Cel care
nu are habar nu are nici păreri.) Tu ai așa
de multe păreri! Doamne, cât de
inteligentă ești! Dacă aș putea să te
determin să îmi spui tot ce gândești! De ce
nu-mi spui ce simți când mă urăști? De ce
nu vrei să fugi cu mine prin nisipul ud pe
242
 Longin Popescu

malul mării? De ce nu mă lași să te strâng

în brațe până mă sufoc? De ce nu mă lași
să...? De ce?
Eu voi pleca departe-n zările de fum! S-
adorm sub țărâna supusă! Iar tu, în serile
târzii, cuminți, udată de valuri și de stele,
vei mângâia cu mâna tremurândă bujorul
ce-ți va înflori în fiecare seară și-ți va
lumina tâmpla argintie.
Le-am oferit o după-amiază la țară. Ți-
i prezint: Andreea, Brigitte, David, Liuba,
Cornel, Renatta, Răzvan, Vlad, Kinga,
Miriam, Maura și Steliana. Sunt minunați.
Aproape toți sunt din familii
monoparentale.
Dintre toți, recunosc, mă fascinează
Maura. Tatăl este din Napoli, mama este
din Cluj. A crescut cuminte și tăcută
printre cărți, un copil timid, ca o umbră,
cu privire intensă, aproape mută. Nu știu
dacă refuză să vorbească sau chiar nu
poate. La școală, copiii (colegii ei) sunt chiar
243
Hannah

cruzi cu ea (îi spun „muta”). Când nu mai

înțelege lecția la matematică, se enervează
și nu mai vorbește... Îmi scrie, gesticulează,
se uită în ochii mei disperată, vrea să mă
atingă, nu o las, scrie repetat pe foaie:
„vreau să zbor, vreau să zbor...”. Apoi îmi
spune că oamenii sunt plicticoși și că
preferă cărțile. Citește, în același timp,
Hänsel și Gretel și Rilke. I-am spus să nu
mai facă asta.
Am făcut cu ei un joc în jurul focului.
Am rugat ca fiecare să spună ce ar face
dacă ar fi pentru o zi Dumnezeu. Unii au
spus că ar opri războaiele, alții au spus că
ar întoarce timpul înapoi, Steliana a zis că
și-ar da singură toată ciocolata din lume.
Maura a scris cu un băț pe pământ: „Eu i-
aș condamna pe toți la moarte...” și a
continuat: „Și te-aș lăsa doar pe tine în
viață.”. Am întrebat-o: „De ce?”. „Ca să
vezi și tu ce înseamnă să fii singur.”. Chestia
asta mi-a reproșat-o pentru că eu, într-o
244
 Longin Popescu

zi, i-am spus că nu cred în singurătatea ei.

S-a uitat în ochii mei lung, ca și când am fi
fost singuri. Apoi s-a apropiat de mine și
mi-a șoptit la ureche: „...să mă aperi...”.
Am înlemnit... Doamne, în ce m-am
băgat!... Tu de ce nu spui nimic? De ce nu
mă ajuți?
Renata, de când a venit, vorbește la
telefon. Se depărtează de noi și gesticulează.
Răzvan o privește lung, fără să se ferească
de ceilalți. Mă duc la ea. Plânge. Îmi spune:
„Ați avut dreptate... tâmpitul... nu crede că
sunt cu dumneavoastră și cu ceilalți colegi.
Zice că îl trag în piept, că sunt fițoasă...”.
O împac și revenim la ceilalți... Răzvan îi
dă o ciocolată. Renata vrea o țigară...
Doamne, ce forfotă este în jurul meu și
ce fericit sunt cu ei! Încep să tremur în
mine. Mă gândesc instantaneu la tine. Mi-
ai promis că mă ajuți când am crize. Te
caut cu ochii printre ei. Maura s-a așezat
lângă mine. Liuba mă întrebă dacă poate să
245
Hannah

cânte un cântec rusesc. Suntem cu toții de

acord. Ce voce are! Suntem cu toții
înmărmuriți. Are lacrimi în ochi. O
aplaudăm și copiii strigă: „Liuba, Liuba...”.
Brigitte spune să rămânem acolo și să nu
ne mai întoarcem la Cluj, la școală, la
mate... Răzvan și-a mutat atenția de la
Renata la Brigitte, cu care discută despre
nu știu ce melodie. Renata și-a aprins
totuși o țigară. Vorbește iar la telefon.
Klara néni, vecina, vine pe la noi și spune:
„Tulai, Doamne, că n-o fost atâta zarvă și
veselie la noi în sat de multă vreme. Cât
îmi sunt de dragi! Tu, Andrei, vii atât de
rar pe aici... Pari obosit. Am auzit că ai fost
beteag... Să vii pe la mine să îți descânt.”.
„Vin, tanti Klara!”
„Să vii negreșit!”
„Sărut-mâna, tanti Klara!”
„Vino să-ți dau niște slană pentru
scumpii ăștia.”

246
 Longin Popescu

Mă gândesc la tine. Îmi vine să strig:

„De ce? De ce nu ești cu mine? Unde ai
plecat? Nu știu! Te caut în fiecare floare, în
fiecare creangă, în fiecare piatră din pârâul
ce curge în spatele casei. Unde ești? De ce
te joci cu mintea mea? De ce mă urăști?”.

Dialogul 17

Iată că împotrivirea mea la a părăsi

sanatoriul Albertei nu a dat niciun rezultat.
Argumentul acesteia că Hannah mă vrea în
viaţă a fost copleşitor. Pentru că nu îmi
247
Hannah

plac avioanele m-am îmbarcat – la propriu

– pe un iaht al unor cunoştinţe ale
Albertei, care mă va duce până la Rimini,
după care voi continua drumul cu o maşină
închiriată până la Geneva. Sper să nu am
rău de mare.
La ora convenită, Alberta mă conduse
până în micul port privat din golf, unde m-
a predat cu acte în regulă proprietarilor
ambarcaţiunii, un francez şi o valonă din
Anvers. Despărţirea de Alberta a fost una
neaşteptată. Italianca mă strânse în braţe,
de parcă m-ar fi văzut pentru ultima oară.
Cu ochii în lacrimi îmi spuse:
– Andrei, nu ştiu cine eşti, dar în
răstimpul petrecut la noi mi-am dat seama
de ce nemţoaica te vrea viu cu orice preţ.
Sufletul. Da, da. Ai sufletul cald şi viu. Şi
iubeşti. Noi am uitat asta, Andrei, pe când
tu nu! Te aştept vindecat, Andrei! Te
aştept!

248
 Longin Popescu

Atunci mi-a luat capul în palme şi m-a

sărutat timid în colţul gurii, ca o declaraţie
oprită înainte de a ţâşni din inima ei de
napoletană aprigă.
Ne-am îmbrăţişat minute bune…
– Mulţumesc, Alberta, pentru tot! Să
îmi păstrezi camera, Alberta. Mă voi
întoarce negreşit.
Mi-am transferat bagajele pe micul şi
simpaticul iaht şi, trimiţându-i bezele
Albertei, am părăsit portul. Briza mării mă
învălui, făcând să îmi doresc puloverul din
bagaje.
– Bine aţi venit la bord, domnule
Andrei!
– Vă mulţumesc de ospitalitate,
doamnă…
– Francesca…
– Aveţi un vas frumos şi observ că soţul
dumneavoastră este un bun timonier.
– Aşa este. Jan este din Marsilia şi s-a
născut navigând. Dar nu suntem căsătoriţi.
249
Hannah

Nu credem în instituţia căsătoriei.

Dumneavoastră sunteţi?
– Nu, doamnă Francesca.
– Mergeţi la Geneva?
– Da, doamnă!
– O să staţi mult?
– Depinde de analizele pe care le voi
face acolo. Probabil că v-a spus Alberta că
merg la un sanatoriu.
– Mda! A spus ea ceva lui Jan, dar nu
am fost prea atentă. Frumos oraş, Geneva,
nu-i aşa? Chiar fascinant. Am stat o vreme
acolo demult, când eram studentă. Am
trăit o poveste de dragoste cu un
maghrebian din Maroc, medic stomatolog.
Nu s-a terminat prea bine, dar ştiţi, inima
îşi are memoria ei şi îmi amintesc cu drag
plimbările pe lac şi arteziana aceea superbă.
După mine, Geneva este o iluzie locuită de
tot felul de umbre ce suferă de două patimi:
ideile – pe care le etalează peste tot, în
spaţiile publice, parcuri, bistrouri, biblioteci
250
 Longin Popescu

şi desfrâul – pe care îl desăvârşesc în

interior, departe de ochii puritanilor catolici
sau protestanţi.
Fără să observăm, Jan ni s-a alăturat:
– E adevărat, elveţienii din Geneva sunt
mai libertini, ca să spunem aşa, decât
ceilalţi cantonezi, dar să ne ferim, de
altminteri, să-i osândim. Nu sunt singurii.
Europa întreagă este în aceeaşi situaţie.
Uneori visez la ce vor spune copiii şi nepoţii
noştri despre noi. Poate că vor sintetiza: „le
plăcea desfrâul şi citeau ziare”. Dar să ştiţi
că elveţienii nu sunt aşa moderni precum s-
ar cuveni. Atât „masculii”, cât şi „femelele”
sunt nişte creaturi burgheze venite în oraş
de la ţară din aroganţă sau din prostie.
Totuşi le preţuiesc organizarea. Asta da!
Dacă le încalci statutul de „haită
organizată”, atunci se comportă ca peştii
piranha din Brazilia, năpustindu-se asupra
„trădătorului” cu mâinile şi îl „înfulecă” cu
înghiţituri mici, în tăcere şi cu o pedanterie
251
Hannah

tipică oamenilor de la munte. Dar

organizarea nu este numai a lor. La urma
urmei, este a noastră, a tuturor şi fiecare se
grăbeşte să-l înfulece pe celălalt. Dar ce
faceţi în Elveţia?
– Merg la un doctor.
– În Elveţia toată lumea e „doctor” sau
„profesor”. Le place să-şi manifeste
respectul din bunătate şi modestie. La ei,
cel puţin, răutatea, perfidia şi invidia nu
sunt instituţii naţionale. Vă ocupaţi, fără
îndoială, cu afacerile?
– Să zicem!
– Am să fac puţin pe detectivul. Aveţi
aproximativ vârsta mea, privirea
atotştiutoare a bărbatului trecut de
patruzeci de ani, sunteţi bine îmbrăcat,
aveţi mâini îngrijite şi încălţări impecabile.
Sunteţi ceea ce eu numesc un burghez
rafinat şi sofisticat.
– Sunt inginer atomist, domnule Jan.

252
 Longin Popescu

– Francesca, nu ne serveşti cu un
absint, sau mai bine cu un pahar de cidru?
– Eu nu beau alcool, domnule Jan. Doar
ceai.
– Andrei, pot să-ţi spun aşa?
– Sigur, Francesca!
– Atunci hai să ne tutuim. Vrei un ceai
de levănţică cu puţin hel în el?
– Ţi-aş rămâne îndatorat.
– Poate şi puţină miere de Sévre,
interveni Jan.
– O, da, îmi place mult mierea.
Jan se ridică să aducă el însuşi mierea
promisă, dezvăluindu-mi o alură atletică şi
o expresie sălbatică, semănând mai degrabă
cu un jucător de rugbi. Privindu-l pe
stăpânul iahtului cum se duce după miere,
ochii mi se agăţară de imaginile de la
ţărmul pe lângă care treceam. Mă intriga
uluitoarea forfotă din micile porturi
pescăreşti. Fără să-i aud (eram prea
departe), simţeam paşii pescarilor cu
253
Hannah

cizmele lor soioase cum fleşcăiau pe

caldarâmul umed mirosind a fructe de
mare, trecând gravi printre prăvăliile lor
pline cu caracatiţe contorsionate şi scrumbii
aurii tăvălite-n bucăţi de gheaţă. Privite
dinspre mare, micile aşezări de pe coasta
Adriaticii semănau cu nişte cazane de rufe
fumegânde. Instantaneu mă gândesc la
Hannah. O caut cu ochii minţii printre cei
ce, sporadic, ne fac cu mâna de la ţărm.
Aşteptându-l pe Jan cu mierea, nici nu
observ că Francesca se dezbrăcase,
rămânând doar în bikini.
– Andrei, eşti pudic?
– Nu, Francesca! Trupul face parte din
zestrea noastră, aşa cum face parte şi
genetica.
Jan ni se alătură şi el, la fel de
dezbrăcat ca Francesca.
– Elveţia este o nălucire pseudoboemă,
domnule. O nălucire de fum şi poleială de
aur. Mai sclipitoare noaptea sau spre
254
 Longin Popescu

dimineaţă, când tămâia aurie a ceţii te

învăluie dinspre Lehman.
– Totuşi, interveni Francesca, eu nu îi
iert că nu au putut să o apere pe Sisi, care
a fost înjunghiată în cel ce era considerat
cel mai sigur oraş din Europa.
– Nouăzeci la sută dintre ei nici nu
ştiau că fosta împărăteasă a Austriei locuia
acolo, încercai eu timid să le iau apărarea.
Jan, parcă ghicindu-mi gândul, decretă
solemn – „nevinovaţi” – şi confirmă:
– Şi eu sunt de partea celor nevinovaţi
şi conştiinţa mea este împăcată.
Sentimentul că te afli în dreptul tău
inalienabil, mulţumirea de a avea dreptate,
bucuria de a fi stăpân pe propria stimă de
sine sunt, dragă domnule, tot atâtea
resorturi puternice ce ne ajută să rămânem
oameni sau să mergem înainte. Dacă
acestea lipsesc, atunci ne transformăm în
câini furioşi şi privim în jur cu mânie. Câte
fapte josnice nu s-au întâmplat în istorie
255
Hannah

numai din cauză că autorii nu au mai putut

îndura vinovăţia! Colectivă sau individuală.
Eu m-am născut în mahalaua evreiască din
port. Ce mai forfotă! Oamenii, evrei sau nu,
aveau caracter. Afacerile se făceau pe o
strângere de mână. Aparent, organizarea
lipsea cu desăvârşire. Până au venit naziştii.
Bunicul mi-a spus că ăia nu aveau caracter,
dar aveau metodă. Şi ce au făcut cu ea? Cel
mai mare prăpăd din lume. Şase milioane
de evrei asasinaţi într-un delir al metodicii
vidului. Atâta conştiinciozitate, atâta
răbdare metodică pentru a asasina un
popor întreg... Nu! Nu trebuie să se mai
întâmple. Atunci, ce semnificaţie mai are
moartea lui Sisi? Organizarea metodică,
fără caracter, poate crea deliruri
comportamentale colective care determină
grozăvii greu de înţeles sau de reparat
vreodată.
Ascultându-l pe Jan, ochiul meu
exterior se plimba pe curbura trupului
256
 Longin Popescu

Francescăi, pe când ochiul interior o recrea

pe Hannah, făcându-mă să ard de dorinţă
pentru vestală, incitat de goliciunea
belgiencei. Nu sunt un fan al plăcerii
trupeşti în orice condiţii şi cu oricine. În
sens voaiorist nici atât, dar Francesca,
poate stimulată şi de absintul băut, a
început să se foiască pe scaunul din piele
albă cu o lascivitate provocatoare, întinzând
piciorul pe sub masă până la şortul lui Jan,
făcându-l pe acesta să tresară. Apoi s-a
uitat direct în ochii mei, întrebător.
– Eu sunt din altă lume, Francesca.
Aproape că sunt un handicapat. Cred că
am o anume infirmitate în creier în
privinţa asta.
– Nu te cred, Andrei, dar îţi respect
atitudinea. Eu îmi voi face puţin de cap cu
Jan până nu se îmbată de tot, dar
fereastra am s-o las deschisă. Să-mi trimiţi
gândul tău curat, Andrei!

257
Hannah

Francesca se ridică şi într-un gest ce se

voia a fi drăgăstos (cam teatral şi artificial)
îl trase după ea pe Jan, care nici nu bănuia
ce furtună o să-l pună la încercare în
timpul următor. Cei doi coborâră sub punte
în ceea ce părea a fi salonul de primire
pentru oaspeţi şi, fără să stingă lumina sau
să tragă draperiile, începură să se mângâie.
Neavând unde să mă retrag, singurele
imagini la care mă puteam holba erau
Adriatica sau spectacolul celor doi, pus la
cale cât se poate de pervers de Francesca.
După câteva minute de mângâieri şi
săruturi – voit pătimaşe – ea se făcu ghem
şi îi făcu semn lui Jan să se aşeze pe fotoliu.
Francezul, cu o dexteritate de care nu l-aş
fi crezut în stare, îi căuta buzele mari şi
cărnoase. Când le-a găsit s-au cufundat
într-un sărut pasional, lung, ce ar fi trebuit
să nu se mai termine. El îi atinse sânii
încet, aproape imperceptibil. Apoi o strânse
direct. Jan îşi mişca limba rotit, sărutându-
258
 Longin Popescu

i apoi întregul trup. Reveni cu săruturile

voit patetice spre gât şi spre umeri.
Francesca se unduia, părând că trecuse
mult timp de când nu mai avusese un
bărbat alături şi se simţea norocoasă că
avea acum unul, cu atât mai mult cu cât
Jan părea sensibil şi tandru. Ea închise ochii
şi îşi dădu capul pe spate. Începea să îi
placă. El parcă nu se mai sătura de ea.
Uitându-se în direcţia mea cu o privire
„vinovată” şi suavă, Francesca îi împinse
capul lui Jan spre pelvis, parcă strigând:
„Andrei, trebuie să vezi asta, trebuie să vezi
asta!”. Jan, ca un robot, supunându-se
voinţei şi unduirilor ei, începu să o mângâie
cu mişcări rotite, cu degetele lui de cocoş
galic. Ea s-a încordat puţin şi apoi a deschis
larg picioarele. Se vedea că simţea mâna
lui, care o făcea să vibreze. Îi cuprinse capul
cu mâinile şi îl direcţionă spre zonele
erogene numai de ea ştiute. Gemetele ei
erau din ce în ce mai puternice, uneori
259
Hannah

intersectându-se grotesc cu ţipătul câte

unui pescăruş ce a zburat prea departe de
ţărm. Francesca nu mai mima şi se vedea
că nu se mai putea controla sub nicio formă
şi a început să îşi mişte bazinul în
consonanţă cu mişcările limbii lui.
Înnebunise de plăcere. Ea aproape că strigă,
contorsionându-şi trupul ca un şarpe de
apă aruncat în foc. Jan, probabil excitat de
mişcările valonei, mai mult sau mai puţin
mimate, se ridică arătându-şi ostentativ
bărbăţia. Francesca îl luă delicat în braţe şi
începu să îi apropie corpul cât mai mult de
ea. Îl mângâia pe Jan cu o dexteritate de
odaliscă. Oprea acţiunea din când în când,
preţ de o clipă, uitându-se iar către mine,
şi realiza câte o poză ca într-o pictură de
Utamaro. Într-unul dintre aceste
momente, Francesca, simţindu-l pe
masculul său, căruia neîndoios îi cunoştea
reacţiile, îl strânse în mâini cu toată
puterea sa, după care îl mângâie în
260
 Longin Popescu

continuare şi îl încuraja ca pe un idiot într-

un act incestual de pe vremea orgiilor
romane din Etruria... Ea zăcea inertă, cu
picioarele închise, parcă în intenţia de a nu
lăsa pe nimeni să o penetreze.
Liniştea era spartă doar de valurile ce
loveau molatic carena vasului. Mi-am închis
ochii, ameţit de legănarea iahtului.
Spectacolul celor doi nu mă impresionase.
Mă uitasem ca la un film prost, în lipsă de
altceva. Totuşi ceva esenţial se întâmplase în
creierul meu. O simţeam pe Hannah în
juru-mi aşa cum nu mă gândisem niciodată
la ea: adolescentă, ameţită de opiu şi goală.
Îşi mângâia trupul uitându-se în ochii mei
pe furiş. O mână îi zăbovise lasciv pe un sân,
acoperindu-l parţial, cealaltă coborând
între coapse.
– Andrei! Andrei! mă strigă Francesca.
Mulţumesc, Andrei! Mulţumesc!
– Uneori viaţa este mai perversă decât
închipuirile noastre adolescentine, spusei eu,
261
Hannah

cu mintea golită de orice reacţie. Eu am să

merg în cabină, cu permisiunea voastră.
– Cum vrei, Andrei, intră în scenă şi
Jan cu o mutră de buldog pe deplin
satisfăcut.
Mi-am dat jos tricoul şi şortul şi am
intrat sub duş, cu speranţa că se vor şterge
toate imaginile din mintea mea. Mă
simţeam murdar şi poate că am meritat să
mă simt aşa. În definitiv, puteam să refuz
jocul pervers al Francescăi, dar nu o
făcusem. Apa fierbinte curgea luând forma
trupului meu şi transportându-mă în altă
lume, mai densă. Simţeam nevoia să mă
ating, dar mâinile mele refuzau comanda
creierului. M-am aşezat aşa ud cum eram
în mijlocul cabinei, pe spate, cu faţa în sus,
căutând aerul cu nările dilatate.
Mă gândeam la Hannah şi mă simţeam
vinovat de cele întâmplate. Înţelesesem, din
întâmplarea la care fusesem martor şi
complice, că femeia nu este răsplata
262
 Longin Popescu

eroului, războinicului care o posedă în

arenă, ci a ochilor căreia ea – într-o
complicitate monstruoasă – i se dăruie.
Descumpănit, am alergat la adăpostul
meu natural: propria-mi singurătate. Eram
năpădit de o suferinţă mocnită, de un fel
de senzaţie de privaţiune. Nu am fost
niciodată un veleitar al pasiunii, dar de
data asta chiar se întâmplase. Fără ca eu să
premeditez nimic. O iubeam pe Hannah.
Desfrâul îmi era străin, pentru că nu îl
practicasem niciodată. În desfrâu nu te
posezi decât pe tine însuţi. Desfrâul este
îndeletnicirea preferată a celor ce se iubesc
pe ei înşişi mai presus de orice. Este ca un
deşert, fără început, fără sfârşit, fără viitor
sau trecut, fără făgăduinţă şi, mai cu
seamă, fără pedeapsă imediată. Interesant
este că desfrâul nu are în el nimic frenetic,
nimic eroic. Este doar o înșiruire de plăceri
meteorice. Excesul plăcerii slăbeşte atât
imaginaţia, cât şi judecata. Gândind toate
263
Hannah

acestea, oare am devenit sclavul unei obsesii

– Hannah? Să fie acest tip de sclavie una
dintre binefacerile viitorului? Până atunci,
totuşi, trebuie să mă împac cu prezentul şi
să caut o soluţie provizorie de a supravieţui.
Ar trebui, poate, să găsesc un mijloc de a
extinde judecata asupra tuturor lucrurilor
care mă intrigă, pentru ca povara
incertitudinilor să îmi fie mai uşoară. Pot,
oare, să mă urc în amvonul vieţii şi să urlu,
osândindu-i pe ceilalţi pentru neputinţa
mea de a mă judeca pe mine însumi? Poate
penitenţa să ne asigure solvabilitatea în faţa
oricărei instanţe? De ce am privit
spectacolul oferit de Francesca dacă nu mi
l-am dorit?
Odată, pe terasa unei cafenele vieneze,
un bătrân cerşetor mi-a cerut un bănuţ. L-
am întrebat de ce cerşea. Mi-a răspuns că
şi-a pierdut lumina şi că cerşeşte ca să se
pedepsească pentru neputinţa de a-şi fi
înfruntat destinul. Atunci am înțeles că
264
 Longin Popescu

oricând ne putem pierde lumina și

nevinovăția, pentru iertările aduse nouă sau
celorlalți. În definitiv, viaţa nu este aceea pe
care o trăim, ci aceea pe care ne-o
amintim spre a o povesti altora.

Scrisoarea 17

Am oprit iarăși într-o parcare. Să îți

scriu. Altădată știam precis și clar ce
doream să îți transmit. Acum nu reușesc să
pun pe hârtie nimic. Cred că mă urăști. Cu
câtă voluptate îmi spui că mă urăști! Iar
eu, în loc să mă revolt, îți alimentez și mai
tare ura. De ce mă urăști? Eu te port în
suflet și plâng în mine dorurile pentru tine.
Eu am să-ți dăruiesc viața într-o zi. Am să
ți-o pun în palme, așa, încet, cu azimă
caldă și cu mere roșii. Odată cu viața mea,
265
Hannah

o să-ți dăruiesc și un ulcior cu apă rece de

la noi de la munte, de la Tăul lui Scorilo, ca
să rămâi grea fără de păcat. Iar mă urăști.
Eu simt asta. Tu nu știi. Tu nu crezi...
Am oprit în pusta maghiară. M-am
așezat pe marginea unui șanț și ascult
Ciuleandra. Mă gândesc la tine. Un pui de
șarpe de stepă îmi trece pe la picioare. Îl
prind de coadă. Se revoltă. Încearcă să mă
muște. Îl prind de cap, așa cum făceam
când eram copil. Nu îl chinui. Îi dau
drumul. Dispare în iarba abia mijită. Vântul
pustei mă obligă să mă refugiez în mașină,
la căldură. Tu erai pe scaunul din dreapta.
Mă așteptai cu ceai fierbinte. Bem ceai în
tăcere. Te uiți la mine. Mă urăști. Simt în
gură gust de șarpe... Și de ceai. Te ridici de
pe scaunul mașinii, treci prin parbriz și
dispari în ploaia de afară ce tocmai a
început. Știu că o să mai vii pe la mine.
Doar la mine poți să urăști în voie, doar eu
îți știu seama. Doar în prezența mea poți
266
 Longin Popescu

să fii furioasă, neliniștită, fără să te certe

nimeni. Doar cu mine poți să revendici
dreptul de a te revolta când vrei, știind că
ești iubită pentru asta. Oare știi să iubești?
Sunt convins că știi. Pe mine mă urăști. De
ce mă urăști? Mi-e dor de ochii tăi...
Am pornit spre casă. Nu mă duc pe
autostradă. Merg prin pustă. Intru în
Szolnok. Caut pe GPS o rută să ies cât mai
repede din oraș. La ieșire mă oprește poliția
locală:
– A dokumentumokat! zice tipul destul
de politicos.
– Miért àlitott le? (De ce m-ați oprit?)
– Rutin!
Nu îl cred. Scot pașaportul diplomatic și
i-l arăt. Strâmbă din nas.
– Vigyázzon a sebessègre! (Să aveți
grijă la viteză!)
Nu îi răspund. Plec în trombă. Nu se ia
după mine. Știe că nu poate opri un
diplomat. Nu sunt arogant, dar polițiștii
267
Hannah

unguri au început, de la o vreme, să aibă

comportamente de-a dreptul balcanice.

Dialogul 18

În Rimini am coborât de pe iahtul celor

doi. Mi-am închiriat o maşină cu care am
continuat drumul spre Geneva. Am
schimbat multe complimente la despărţire.
A fost o atmosferă caldă. Francesca a şovăit
între a mă lua în braţe teatral sau a-şi da
capul pe spate, semn de resemnare că nu
intrasem cu totul în jocul ei. Dar eu... Eu ce
îmi doream? Nimic! Apa, focul, pământul,
gustul amar al singurătăţii se amestecau gri
în mintea mea. Totul era ca o muzică a
sferelor ce îmi inunda fiinţa rotit şi
concentric. Voiam să mă îmbogăţesc de ură,
268
 Longin Popescu

ca un cerşetor care ar vrea să strângă în

palma lui întinsă toţi banii din lume,
pentru ca nimeni să nu mai aibă cu ce să-l
umilească vreodată. La urma urmei, şi eu
sunt un cerşetor la marginea vieţii. Îi
cerşesc doctoriţei mele atenţie şi chiar
iubire, lui Zamolxis şi lui Dumnezeu viaţă.
Dar dacă planul meu este greşit? Dacă totul
a fost programat să se prăbuşească?
Acceptăm adevărul doar de la copii şi de la
nebuni. Dar adevărul din noi? Când îl vom
spune celorlalţi? Când nu ne va mai fi frică
de consecinţe? De ce am creat o mistică a
adevărului, când el este doar o antiteză a
minciunii? Există oare o estetică a
făţărniciei? Un joc al compromisurilor pe
care îl parcurgem ghidaţi de iluzia
satisfacerii propriului egocentrism? Nu mi-
au mai rămas decât singurătatea şi
orgoliul. Şi visele. Da, da! Visele sunt mai
importante decât realitatea searbădă în
care sălăşluiesc. Datorită lor pot să mă
269
Hannah

transform în tot ce viaţa nu îmi poate oferi.

Pot să fiu un împărat roman al decadenţei,
un monstru inspirat al plictiselii, pot să am
stil în propria-mi nebunie, pot să fiu critic
al esteticii pure sau măscărici într-un
iarmaroc gol şi slinos al deşertăciunilor.
Păcat că Roma antică nu şi-a desăvârşit
decadenţa pentru a se prăbuşi eroic. A
sfârşit lamentabil, eşuând în creştinism.
Imbecilitatea fariseilor mă înspăimântă.
Aceştia i-au vândut pe romani
creştinismului. O să-i vândă şi pe creştini
altora, cu alte interese. Dar iubirea de
suflete… pe asta n-o s-o poată tranzacţiona
niciodată. În asta ne stă speranţa. De ce
clericii şi-au făcut domuri de lux în care să
predice, ocolind soarele şi lumina dată de
Însuşi Dumnezeu? Chiar şi adoraţia pentru
Iisus ne-au confiscat-o. Oare un suflet cald
şi curat nu ar putea să ne mântuiască? De
unde ştim că moartea este eternă?
Neamurile au călătorit în ispita duhurilor,
270
 Longin Popescu

raţiunea fiind, de multe ori, cea care le-a

osândit. Vechii elini rosteau cuvântul cardia,
definind prin el sufletul, inima, cugetul şi
chiar înţelepciunea. Mă simt ca acel Buddha
căruia demonii i-au trimis dănţuitoare ca
să-l ademenească în desfrâu. Un desfrâu
calculat, lucid, ucigător. Neamurile au
cunoscut faima în timpuri de aventurieri,
vagabondaj exotic, dezrădăcinări, nostalgii,
când ura, răzbunarea, onoarea, sacrificiul
deschideau inimile spre orizonturile de
seamă ale existenţei, dând strălucire unei
trăiri ce nu se epuiza niciodată.
Când curajul, înflăcărarea, cutezanţa au
dispărut, lăsând loc nebuniei banului, atunci
zeii ne-au condamnat pe toţi la uitare.
Dacă nu putem determina curgerea
timpului, atunci de ce ne încearcă
remuşcarea risipirii lui? Oare dorinţa mea
de a-mi trăi viaţa cu intensitate maximă
venea dintr-o vecinătate a unei morţi
anunţate? Simţeam, deja, cum în mine se
271
Hannah

dădea o luptă între agonia savantă a

materiei – cu destinul ei infinit şi misterios
– şi dorinţa viscerală de a-mi lăsa inima să
o iubească pe Hannah, împotriva tuturor
regulilor cu care fusesem încorsetat până
atunci. De ce avem nevoie de boli care să ne
cravaşeze duhul? De ce suntem puşi în faţa
unor fatalităţi care să justifice adormirea
gândurilor şi a dorurilor?
Frica de alienare mă face să strâng din
dinţi şi să merg mai departe. Conduc
maşina închiriată la limita vitezei legale.
Peisajul montan mă face să deschid trapa,
să respir aerul tare. Mă gândesc la Hannah.
Aş vrea să fie în dreapta mea. Să îmi spună
să conduc mai încet, sau să îmi toarne ceai
dintr-un termos vechi şi uzat. Să oprim şi
să sorbim ceaiul, încet, într-o parcare
părăsită. Eu să-i scormonesc cu gândul
pervers sub rochia roşie, ea să mă
dojenească din ochi pentru îndrăzneala
mea.
272
 Longin Popescu

Deodată încep să tuşesc (nu mi se mai

întâmplase până atunci). Tusea mi se
accentuează. Trag maşina pe banda de
urgenţă şi pun avariile. Simt că, odată cu
tusea, gura mi se umple de ceva cald şi
sărat. Scot batista albă de mătase dăruită
de Hannah şi o pun pe gură. Sânge. E plină
de sânge. Doamne, a început! Expectorez
sânge. Agonia! Întotdeauna începe cu ceva.
Sentimentul agoniei este anticamera
fastuoasă a muririi. Este suprapunerea între
actul ca atare şi realitate. Trecerea la cele
veșnice are un anume lirism. Un lirism
absolut, o metafizică a destinului, pentru că
el concentrează într-o fracţiune de timp
conţinutul cel mai adânc al fiinţei: viaţa
trăită. Dar sentimentul că pot fi înghiţit de
hăul cosmic îmi dădu fiori. Dacă nu există
nimic după viaţă? Dacă noaptea fără
margini a acestei lumi o să mă înghită pe
veci şi eu, Lupul Alb, nu o să fiu decât
câţiva atomi nesemnificativi în marele
273
Hannah

solenoid al timpului? Priveam batista

însângerată şi, în loc să văd în asta o scenă
romantică stendhaliană, trăiam senzaţia
confuziei absolute. Adică, în mintea mea nu
mai funcţiona nimic corect, nu mai puteam
face nicio distincţie, nicio diferenţiere, nu
mă puteam încadra în nimic, nu puteam
lămuri nimic. Atunci am strigat-o aproape
urlând în mintea mea: „Hannah! Hannah!
Unde eşti? De ce nu eşti lângă mine? Să
vezi cum eroismul meu în faţa agoniei se
destramă, să fii unic martor al unei
metafizici chinuitoare – frica de moarte
care mi se relevă pentru întâia oară, eu, în
aroganţa mea crezându-mă nemuritor…”.
Oare disperarea mea pentru agonia
care începuse neanunţată, ca toate lucrurile
esenţiale de altfel, pe care nu le putem
controla, devenea un paroxism al
înstrăinării şi însingurării? Trăiam începutul
unei anxietăţi individuale, sau era doar
reflexul uneia mai largi, universale? De ce,
274
 Longin Popescu

în clipa asta în care agonia îmi dădea

târcoale, nu mă gândeam şi nu invocam zeii
şi o doream pe Hannah lângă mine?
Învăţasem că femeia este doar o salvare
vremelnică pentru cei ce trăiesc lângă stele,
ea neputând fi dezintegrată din viaţă.
Nimic mai fals. Hannah era femeie în toată
puterea cuvântului şi eu o voiam pe ea
lângă mine şi pe nimeni altcineva.
Am plecat mai departe spre Geneva,
ieşind de pe autostradă, pentru a conduce
mai încet şi a mă calma după şocul primit.
La Chamonix am oprit. Trebuia să vorbesc
cu Hannah. Aveam nevoie de ea. Mi-am
cumpărat o cartelă magnetică şi i-am
format numărul privat de la un telefon
stradal. Nu a răspuns nimeni. Am sunat iar.
Nimic. Am sunat apoi la dispeceratul
centrului.
– Centrul „Dacia Felix”. Cu ce vă putem
fi de folos?
– Cu doctor Stein. Hannah Stein!
275
Hannah

– Doamna comandant este detaşată

temporar într-un teatru de operaţiuni.
– Ştiţi cumva unde anume?
– Domnule, informaţia aceasta nu pot
să v-o dau.
– Da, da, mulţumesc, domnişoară!
Am închis telefonul aproape trântindu-
l. Eram confuz. Ce să caute Hannah într-un
teatru de operaţiuni? Am sunat din nou.
Aceeaşi domnişoară, cu aceeaşi amabilitate
profesională, mi-a răspuns.
– Domnişoară, vă rog să transmiteţi
doamnei comandant dr. Hannah Stein că
lui Andrei i-a venit vremea. Dânsa va
înţelege. Să-i spuneţi că sunt la Geneva, la
hotelul Waldorf Astoria. Vă mulţumesc,
domnişoară!
Am plecat apoi în trombă, mai nervos
de cum oprisem. De ce plecase Hannah la
război? Începeam să respir greu. Era clar.
Plămânii mei începuseră agonia şi, odată cu
ei, şi eu.
276
 Longin Popescu

Aveam nevoie de oxigen. M-am aşezat

pe spate în primul părculeţ întâlnit în cale.
Am tras puternic aer în piept. Simţeam
miros de muguri de brad, în gură un gust
de terebentină. Aproape că am leşinat când
o uniformă albastră, cu un păr blond
cârlionţat ieşit de sub caschetă, se aplecă
asupra mea şi, luându-mi pulsul, mă
întrebă:
– Domnule, vă este rău? Doriţi să
chemăm primul ajutor?
– Nu, domnişoară! Nu este nevoie!
Vreau doar puţin aer curat. Am o problemă
la plămâni, dar o să-mi treacă.
– Aveţi pulsul puţin accelerat, spuse
uniforma, dar nu pare grav. Inima bate
ritmic. Nu se văd semne de tahicardie.
Totuşi ar trebui să vă vadă un medic, sau
măcar un paramedic.
– Nu este nevoie, în curând o să ajung
în Geneva la nişte cunoştinţe care sunt
medici şi totul se va rezolva.
277
Hannah

– Prea bine, domnule. Ar trebui să vă

aşezaţi pe o bancă, iarba este totuşi umedă.
– Aşa voi face! La revedere,
domnişoară!
– La revedere, domnule!
M-am ridicat din iarbă şi m-am aşezat
pe o bancă din apropiere. După ce uniforma
s-a îndepărtat, automat m-am gândit la
Hannah. Aveam nevoie de ea. Dar unde s-o
găsesc? Plecarea ei nu putea fi făcută decât
la cerere. Dar ea îmi spusese că mă
aşteaptă. Că mă vrea viu şi sănătos. De ce
plecase? De ce? Dar ce importanţă avea că
eu mă frământ, sufăr sau gândesc? Viaţa
era iraţională, ca orice fenomen
cosmogonic. În definitiv, raţionalitatea am
inventat-o noi, oamenii. Dacă motivele
pentru care trăim sunt absurde?
Raţionamentele îmi aduceau îndoieli şi mă
împiedicau să îmi dau seama ce se cuvenea
şi ce nu se cuvenea să fac în acele momente.
Când îmi dădeam seama că nu mai pot
278
 Longin Popescu

gândi, culmea, atunci trăiam intens şi nu

încetam să simt sufletul vestalei înfipt în
sufletul meu, ca un judecător infailibil… Mă
uitam în jurul meu, căutând un punct de
referinţă, de sprijin… Pe un fir de iarbă
urca o buburuză. Ajungând la capăt, ea şi-a
luat zborul graţios către alt fir de iarbă. Şi
tot aşa, cu o parte din polen hrănindu-se,
pe o alta ducând-o la alte plante, făcând
astfel polenizarea. Acest schimb de materie,
potrivit legilor fizicii, biologiei, chimiei este
obligatoriu. La fel este şi în noi. Se produce
o evoluţie. Dar o evoluţie din ce şi, mai ales,
în ce? În ciuda încordării gândirii mele,
totuşi nu mi se lămurea rostul impulsiilor şi
al năzuinţelor ce mă cuprindeau. Am plecat
mai departe, creionând în mintea mea un
testament pentru Hannah.

Testament pentru Hannah

279
Hannah

Eu, călător vremelnic prin lumea

voastră plină de praf de lună şi de stele,
încorsetată de panteism, venit dintr-un
monism, pe cât de arogant, pe atât de
inexact, îţi las ţie, Hannah:
1. Singurătatea mea din ceasurile grele
când eu, orb fiind, voiam – în naivitatea
mea – să-ţi arăt frumuseţile lumii;
2. Egocentrismul meu în care am închis
atâţia ani dreptul de a fi liber;
3. Orgoliul care mi-a cerut să mă lepăd
de orice şi oricine şi mi-a izolat sufletul de
alte suflete;
4. Aroganţa dată de anii de studiu
temeinic şi intens care m-a îndepărtat de
frumuseţea omului simplu, făcând din mine
un monstru al analizei şi sintezei;
5. Decadenţa unei lumi incapabile să se
desprindă de histrionismul şi fariseismul
adoraţiei faţă de banalitate şi vulgaritate;
6. Nebunia ca ultimă formă a
cunoaşterii;
280
 Longin Popescu

7. Dreptul de a vomita în loc de a huli;

8. Dreptul de a-mi lua inima în palme
şi a-i asculta tânguirile frumoase şi curate;
9. Neputinţa de a înşela mireasa în
noaptea nunţii;
10. Dimineţile mele, ceaiul, azima
caldă, mierea din prisaca bunicului, merele
roşii şi bujorii înmuguriţi în sufletele noastre
rătăcite între lumi paralele;
11. Să nu porţi zăbranic. Să te înveleşti
în mătase albă din fir de cocon ţesut de
Iele;
12. Murirea-mi, să-mi cuprinzi în
palme sufletul cald pe care ţi l-am închinat
de atâtea ori;
13. Dreptul de a zbura în soare;
14. Conştiinţa fatalităţii în încercarea
de a-ţi accepta destinul ca formă de
predestinare implacabilă şi atemporală;
15. Disperarea şi agonia ca preludiu la
trecerea în lumi în care timpul nu există;

281
Hannah

16. Regretul de a nu fi purtat în pântec

toţi copiii lumii – ca supremă formă a
umanităţii;
17. Şezumul pe vetrele dimineţilor
aşteptând, ca o cuminţenie a pământului,
să rodească plămada singurătăţii;
18. Dreptul de a-ţi creşte aripi şi de a
zbura noaptea pe lună plină;
19. Înţelepciunea de a nu deveni
înţeleaptă, pentru că existenţa unui înţelept
este sterilă şi goală;
20. Viaţa mea – de după trecerea în
nefiinţă – pe care să o trăieşti, alături de
viaţa ta.

Scrisoarea 18

282
 Longin Popescu

Ţie îţi place să crezi că eşti tu însuţi

indiferent de contextul în care acţionezi, pe
când eu mă dedublez, acţionând şi în acelaşi
timp mă retrag pentru a mă privi
acţionând, din această divizare născându-se
reflexivitatea. Neputinţa ta este excesivă
conştiinţă de sine, ce apare din
incapacitatea de a te angaja într-o
activitate şi de a uita, în acelaşi timp, că
eşti angrenată în ea. Eu sunt spontan, cu
tine nu premeditez nimic, tu te lupţi
permanent cu „eul” central pe care îl ai
sub observaţia unui ochi aşezat deasupra
afectelor tale. Luciditatea minţii tale este
ofensatoare pentru mine, pentru că ea
refuză nebunia temporară care mă face să
te iubesc, asumându-mi toate
repercusiunile ce decurg de aici. A gândi nu
înseamnă întotdeauna a judeca sau a nu
simţi, ci înseamnă a-ţi părăsi propriul „eu”
existenţial, pentru a-ţi stabili poziţia
spaţio-temporală în raport cu ceilalţi. A
283
Hannah

iubi… ohooooo… asta da provocare… Şi dacă

iubirea se sincronizează într-un ritual al
trăirilor magice, atunci viaţa chiar merită
trăită… Gestul unui sărut apăsat şi
nepremeditat face cât o mie de ani de
erotism studiat. Lumea este obsedată de
spontaneitate, tocmai datorită analizării
obsesive a unei semiotici hegeliene care ne
spune că ceva se manifestă atunci când acel
ceva nu mai există.
Hai să ne ascundem în spaţiul de
dincolo de temporalitatea cunoscută, în
acel loc ce se comprimă în inimile noastre,
ca apoi să explodeze într-o euforie a
ţipătului doar de noi înţeles şi acceptat!
Când simţim un gol în stomac gândindu-ne
la cineva – ca la un înger – din perspectiva
unei iubiri interzise, suntem tentaţi să
trecem cu vederea faptul că, dacă îngerul ar
răspunde iubirii noastre, nu am şti ce să
facem! S-ar nărui incertitudinea şi
aşteptarea aceea halucinantă, speranţa
284
 Longin Popescu

aceea obsesivă că celălalt îţi va spune

într-un moment de furie necontrolată:
„…da, da, idiotule, şi eu te iubesc şi te
urăsc în acelaşi timp pentru că mi-ai
năruit armonia pământeană şi mi-ai
dăruit superba dezordine stelară de care
nici nu ştiusem până acum că există…” Ei,
ce vom face atunci? Dacă acest chip
fermecat decide să ne iubească şi să se
dăruiască nouă? Dar dacă am muri înainte
să se întâmple toate acestea?

Dialogul 19

285
Hannah

Cumva am ajuns la hotelul Astoria.

Aveam camera mea acolo. Eram, cum se
spune, de-ai casei. Îmi plăcuse hotelul încă
de la începuturi, pentru că era situat în
inima Genevei, lângă Gara Cornavin, în
apropierea cartierelor de afaceri şi a
instituţiilor internaţionale. Nu era un hotel
de lux, mai degrabă boem şi cu o puternică
influenţă franceză. Eram la câţiva paşi de
Lacul Geneva, Jet d’Eau, Ceasul cu flori,
oraşul vechi, cartierele de afaceri. Peste
toate acestea, iubeam bucătăria franceză.
După duşul de dimineaţă am coborât în
pub-ul britanic, unde Jan-Paul,
oberchelnerul, mă servi, ca de obicei, cu
celebrul lor croasant şi cu un ceai verde de
Ceylon, făcut într-un samovar rusesc, parcă
de pe vremea lui Tolstoi. La ora fixată, în
cocheta locaţie intrară ceea ce păreau a fi
doi bătrânei, parcă de pe altă planetă. M-
am ridicat pentru a-i primi şi saluta, în
conformitate cu uzanţele locului.
286
 Longin Popescu

– Domnul Andrei, Andrei Bar?

– Da, domnule, sunt Andrei Bar! Vă
rog să luaţi loc la masa mea.
– Mulţumim, domnule! Noi suntem
Ethel şi Jakob Leibovici. Părinţii noştri s-au
născut în Cluj, un oraş superb transilvan.
Deh, ororile războiului i-au făcut să se
refugieze cu noi aici. Apoi a venit
comunismul şi am rămas în Geneva. Alberta
ne-a anunţat de venirea dumneavoastră.
Am primit cu un curier privat scrisoarea
medicală de la ea şi filmele. Plămânii
dumneavoastră nu arată aşa de bine. Rana
căpătată pare să se vindece, dar tumora
apărută ne îngrijorează. O să ne cerem
scuze, domnule Andrei, pentru inconfortul
unor analize care vor fi puţin invazive.
– Mă voi strădui să fiu un pacient
ascultător, domnule Jakob.
– Domnule Andrei, cred că înţelegeţi că
noi nu facem minuni. Încercăm doar să
prelungim ceea ce Dumnezeu ne-a dat.
287
Hannah

Viaţa, domnule Andrei. Căci până la urmă,

singura certitudine pe lumea asta este viaţa.
Viaţa trăită frumos.
– Domnule Jakob, trebuie să fiu
internat în vreun stabiliment anume, sau
pot să locuiesc în hotelul meu?
– Nu trebuie să vă internaţi, puteţi
locui în Waldorf. Doar în anumite zile
trebuie să veniţi la centrul nostru pentru
analize şi investigaţii.
– Domnule Jakob, am început să
expectorez sânge...
– Asta nu este bine, domnule Bar...
Vom vedea. Vom vedea...
– Domnule Andrei, interveni Ethel, dar
credinţa o mai aveţi?
– Da, doamnă. Noi, românii, ca urmaşi
ai dacilor, nu ne pierdem credinţa
niciodată.
– Asta e bine, domnule Andrei. Asta e
bine...

288
 Longin Popescu

– Doamnă Ethel, nu îmi este frică de

moarte. Dar… cum să vă spun… am
cunoscut pe cineva… Aş vrea să mai trăiesc
puţin. Ştiţi dumneavoastră… nu pot respira
fără ea… Pe mine m-a exilat la Alberta şi
ea a fugit – la propriu – în deşert, într-un
război care nu este al ei. Am greşit,
doamnă Ethel. Am declanşat un soi de
terorism romantic şi ea s-a speriat şi a
plecat. Dar să ştiţi că o iubesc din tot
sufletul… Dar a plecat… Nu înţeleg… Mi-a
dăruit un ceas de ziua mea. Eu ce să fac cu
el dacă nu pot măsura timpul împreună cu
ea? Atât cât mi-a mai rămas... Am crezut
că naivitatea ei şi eroismul meu romantic
sunt de ajuns pentru a ne prăbuşi în
nemurire. Oare ne-am înşelat, doamnă
Ethel?
– Domnule Andrei, observ că nu numai
plămânii vă sunt în suferinţă, ci şi sufletul.
Pentru acela nu este leac. A fi eroul
romantic al cuiva este un triumf absolut al
289
Hannah

vieţii. Viaţa ne seduce, după care ne

prăbuşeşte în neant. Nu contează că ai trăit
şi ai murit. Contează cum ai trăit şi cum
ţi-ai negociat murirea cu propria
conştiinţă. Important este să nu-ţi vinzi
sufletul diavolului. Chiar şi eroismul poate să
fie grotesc, dacă nu ai viziunea triumfului.
Trupurile noastre sunt doar iluzii ce suferă
când sufletele ne-o iau razna. Atunci
suntem tentaţi să nu mai credem în nimic.
Ne simţim suspendaţi în mijlocul lumii lor,
incapabili de a ne adapta ritmurilor
acestora, ne consumăm în noi înşine.
– Domnule Andrei, spuse bătrânul
Jakob, mâine vă aşteptăm să începem
analizele. Poftiţi cartea mea de vizită. Aveţi
toate datele acolo. Să nu mâncaţi nimic
mâine dimineaţă.
– Prea bine, domnule Jakob!
Conducându-i spre ieşirea din hotel,
Ethel s-a întors brusc şi m-a întrebat:
– Cum o cheamă?
290
 Longin Popescu

– Hannah! Hannah Stein!

– Ţi-e dor de ea?
– Poate a vrut un alt decor. Oricum, ea
mă urăşte… I-am stricat ordinea,
monotonia, siguranţa în care a trăit până
să ne cunoaştem.
– Să fim încrezători, Andrei. Să luptăm
împreună. Hannah a plecat să lepede răul
din ea şi tristeţile ei. Hannah se va întoarce,
Andrei! Tu ai sădit în ea dorinţă şi iubire…
Ea nu a fost pregătită pentru asta. Să fii
blând, Andrei! Aşa, ca ochii tăi. Să o strigi
în visele tale… Ea va veni negreşit…
– Aşa voi face, doamnă Ethel…
– La revedere, Andrei!
– La revedere, pe mâine.
M-am întors în bar. Mâinile îmi
tremurau. Am cerut o ţigară barmanului.
Nu mai fumasem de câţiva ani. După
câteva fumuri am început să tuşesc. Sângele
amestecat cu salivă mi-a făcut batista roz.
Am plătit şi m-am retras ruşinat în
291
Hannah

camera mea. M-am prăbuşit pe covorul

greu, continuând să tuşesc. Salivă şi sânge.
Sânge şi salivă. M-am întors pe spate. M-
am târât spre măsuţa cu telefonul şi l-am
tras peste mine. Am format pe tamburul
rotund 991. O voce impersonală îmi spuse:
„Aţi sunat la serviciul de urgenţă 991.
Spuneţi, vă rog!”.
Atunci, cu ultimul efort, i-am spus vocii:
– Sunt Andrei de la camera 101 a
hotelului Astoria. Vreau aer, adică oxigen şi
pe Hannah. Căutaţi-o pe Hannah, dr.
Hannah. Nu mai pot respira. Am un gust de
şarpe în gură!
– Alo, domnule, glumiţi? Vă rugăm să
nu glumiţi, domnule! Alo, domnule!

292
 Longin Popescu

Scrisoarea 19

De câte ori ni se întâmplă lucruri

neprevăzute suntem tentaţi să privim
dincolo de cauzalitate, pentru a încerca să
ne explicăm de ce am ajuns pradă unui
eveniment devastator. De ce nu mai putem
controla lucrurile sau dacă ele au
cauzalitate în trecutul nostru. Atunci apare
fatalismul, pe care-l îmbrăţişăm ca ultimă
293
Hannah

justificare pentru ceea ce trăim, fără să

putem interveni. Atunci apar întrebările
celebre: „De ce eu? De ce aşa ceva? De ce
acum?” şi începem să răscolim trecutul
pentru a căuta semne, origini, simboluri ce
ni s-au relevat cândva şi noi le-am trecut
cu vederea. Dacă suntem doar jucării în
custodia tandemulu Cupidon – Afrodita?
Până acum fusesem orb? Nu sesizasem că
maniile, motivaţiile inconştiente, fixaţiile,
iubirea până la sacrificiu de sine ne
guvernează existenţa, iar noi le întârziem,
doar, efectele prin educaţie, morală şi
teama de a nu fi originali, adică de a nu
deveni ceea ce popular se numeşte „oaia
căpiată?”. Suntem ca o monedă cu două
feţe din care vedem doar una, cea a
moralităţii şi a ideologiei, cealaltă (afecte,
trăiri, deznădejdi, bucurii etc.) nefiindu-ne
cunoscută şi relevându-şi atributele doar
atunci când nu mai putem face nimic,
când nu mai înţelegem nimic. Ne năruim în
294
 Longin Popescu

propriul psihic şi ne minunăm de câte

lucruri interesante găsim acolo şi noi nici
nu am ştiut... Păcat că nu putem localiza
punctul transcendental din perspectiva
căruia să ne privim sau să ne determinăm
trecutul pentru a ne putea construi viitorul!
Respingerea iubirii mele o puneam pe
seama unui tipar sau a unei ursite
psihologice obscure, îi supărasem pe zei. Mă
consideram un erou tragic, ale cărui acţiuni
cereau preţuri uriaşe, culminând cu viaţa
însăşi. Dacă era un blestem ce funcţiona ca
un cod secret în interiorul geneticii mele?
De ce „eul” meu gânditor nu putuse
descifra blestemul codificat? Oare blestemul
paralizează voinţa? Sunt eu atins de
compulsia repetitivă? Dacă ego-ul meu şi-
ar pierde puterea de recuperare şi nu ar
mai putea să repună în funcţiune sistemele
elementare de supravieţuire? Dacă Hannah
nu există şi eu am murit de mult?

295
Hannah

Cel mai nenorocit lucru ce i se poate

întâmpla unuia cu mintea schizofrenică este
acela de a se îmbăta cu propria-i tristeţe,
de a accepta că durerea este o valoare în
sine şi nu rezultatul reactiv al unei acţiuni.
Mă complăceam oare într-o stare dulce-
amăruie de supraevaluare (în forme
grandioase) a iubirii mele pentru Hannah şi
de respingere obiectiv-controlată a ei de
către subiectul adoraţiei mele? Era Hannah
vestala coborâtă de pe un cal alb în sufletul
meu, subjugându-mi simţurile până la
comportamente paranoice? O cunoşteam
oare pe Hannah? Dacă ea era preocupată
doar de ea, ascunzându-şi magistral
egocentrismul sub masca realismului
obiectiv? Observasem că uneori era
caustică, voit neatentă cu cei pe care dorea
să-i ignore, lipsită de consideraţie pentru
rataţi, dezagreabilă când era obosită, lipsită
de răbdare (tocmai ea) când lucrurile nu
intrau pe făgaşul pe care-l proiectase,
296
 Longin Popescu

putând strica momente de mare

romantism cu dogmatismul ei. De câteva
ori, în hotărârea ei de a mă respinge,
fusese lipsită de tact şi nesăbuită, riscând
ca eu să devin, instantaneu, înţelept şi să
mă retrag în turnul de fildeş, lăsând-o cu
destinul ei gri şi asigurător pentru o viaţă
lungă şi contemplativă, ca o mâncare
sofisticată în care n-ai pus niciun
condiment.
Oare aş fi putut eu deveni un înţelept
vizionar care să privească purtările
oamenilor cu acel surâs melancolic,
înţelegător şi patriarhal? Greu de crezut.
Eu mă foloseam de trucuri psihologice
perverse pentru a-mi ascunde complexul
comportamental inadaptat la mediocritate.
Găsisem în Hannah o minte strălucită, din
păcate formată fără un mentor tiranic, aşa
cum avusesem eu. Totuşi, judecăţile ei
dădeau valoare afirmaţiilor pe care le făcea
şi, uneori, păreau că sunt spontane, dar eu
297
Hannah

ştiam că erau atent studiate. Hannah era o

virtuoasă. Ştiam din scrierile vedice că
virtutea se naşte din tristeţe şi suferinţă.
Dar care erau tristeţile ei? Ea cum evita
ura de sine? Cum îşi transforma slăbiciunile
în virtuţi? Cum îşi asigura echilibrul între
ură şi stimă de sine? Dar dacă prezentul ei
planificat îi târa, de fapt, sufletul
împovărat de greutatea amintirilor? Trăia
oare nostalgic, rătăcind printre apele
şerpuitoare ale memoriei?
Când ne înecăm în amintiri, există riscul
să sărim peste prezent, aruncându-ne
bezmetic într-un viitor incert.

298
 Longin Popescu

Dialogul 20

Două costume roşii de pompieri îmi

puneau o mască de oxigen, branule, mă
cuplau la aparate – mai fusesem
împachetat astfel – şi deasupra lor un
şarpe galben răgea ondulându-se, cu capul
cât un pepene. Una din uniforme mă
întreba întruna:
– Domnule, sunteţi diabetic? Mă auziţi,
sunteţi diabetic?
Cealaltă uniformă informă:
– Are glicemia 630, ce facem?

299
Hannah

– Insulină! Rapid! La terapie intensivă!

Rapid, cât mai rapid! Ritmul cardiac e bun.
A fost operat de curând la plămânul stâng...
Iată-mă iar înfăşurat în fire, tuburi,
cabluri şi nelipsitele branule. Nu ştiu dacă
moartea se încadrează în vreo categorie
estetică, dar agonia este plină de suferinţă,
tristeţe, mizerie fizică, neputinţe.
Moartea şi viaţa trăită frumos la limita
eroismului. Iată un tandem pe cât de
natural pe atât de grotesc în sens
psihologic.
– Bună dimineaţa, domnule!
– Bună dimineaţa, domnişoară!
– Vă aflaţi la Serviciul Anestezie
Terapie Intensivă a Spitalului de Urgenţă
„Sfânta Geneviève”.
– Observ! Ştiţi cumva ce mi s-a
întâmplat?
– Păi o să fiţi informat oficial de către
doamna doctor Horvát Elisabeta, şefa
secţiei. Pot să vă divulg, totuşi, că vi s-a
300
 Longin Popescu

declanşat un diabet. Aţi avut o glicemie

mare, prea mare…
– Domnişoară, puteţi să faceţi pentru
mine ceva?
– Sigur, domnule, în limitele
competenţei…
– În portofelul meu se află o carte de
vizită pe numele de Jakob Leibovici. Puteţi
să sunaţi la acel număr de telefon şi să-l
informaţi pe domnul Leibovici de situaţia
mea?
– Sigur, domnule!
– Mulţumesc, domnişoară!
În minutele care urmează mi-am
concentrat atenţia pe traiectoria bizară pe
care aterizasem. De la un ţărm însorit din
sudul Italiei în salonul A.T.I. al unui spital de
urgenţă în Geneva. Pe gândurile mele
confuze şi întortocheate în salon intră ceea
ce părea a fi doctoriţa unguroaică – cel
puţin după nume.
– Bună ziua, dragii mei! Cum stăm?
301
Hannah

Uitându-se cu atenţie la tabletele ce

erau aşezate în dreptul fiecărui pat, îi
informa pe colaboratorii cu care venise,
dându-le dispoziţii clare, precise, într-un
limbaj simplu şi la obiect. La sfârşit îi rugă
pe ceilalţi să treacă la salonul următor fără
ea şi se îndreptă către patul meu.
– Bună ziua, domnule! Putem vorbi
ungureşte? Mi s-a spus că vorbiţi maghiara.
Am primit un telefon. Deocamdată nu am
voie să vă dezvăluiesc de la cine. Au apărut
nişte complicaţii. Aţi făcut diabet. Nu ştim
ce a declanşat asta. Ne îngrijorează însă că
expectoraţi sânge. Peste o oră veţi fi
transferat la clinica familiei Leibovici.
– Vă mulţumesc, doamnă doctor
Horvát. Cum am ajuns împachetat pe secţia
dumneavoastră?
– Aţi rămas fără oxigen, apoi în
cascadă creierul nu a mai fost oxigenat,
pancreasul nu a mai putut să ţină pasul cu

302
 Longin Popescu

nevoia de insulină. Noroc că aţi putut să

sunaţi la 991. Asta v-a salvat.

Scrisoarea 20

Iată că îți scriu… așa… direct… Nici

măcar nu te cunosc, nu știu nimic despre
tine și nici nu avem vreo experiență
comună pe care să o dezbatem. Eu… tot
timpul caut ceva, scormonesc în mintea
mea, în trecut, în prezent, creierul meu
bântuie de idei care mai de care mai
năstrușnice (în sens creativ, evident). Poate
și singurătatea, poate și faptul că am fost
un om activ, dinamic, tot timpul încărcat
cu sarcini, nu știu... Interesant, ești așa de
aproape de mine și totuși departe. Când
te-am văzut în rezerva de spital printre

303
Hannah

ceilalți am avut un șoc… Ochii tăi îți

părăsiseră trupul și umblau prin camera
aceea albă și rece, încălzind aerul și inima
mea… Atunci am avut un puternic
sentiment de déjà-vu…
Ascult „Alte Kameraden”… ce frumos
sună… Referitor la déjà-vu… poate a fost
doar un reflex al unei imagini dorite
cândva și ascuns în reziduul de memorie
sau poate o frustrare œdipiană, pentru că
semeni cu mama mea… Știi… eu am fost
crescut de bunicii din partea tatălui meu
(învățători amândoi) și am fost mereu
puțin distant față de mama mea… Pe tatăl
meu l-am divinizat… Dar el a fost egoist și
a murit de mult, lăsându-mă cu întrebări
la care a trebuit să răspund singur… Îmi
este tare dor de el… A fost un creator, un
inventator, a lucrat chiar cu marele chimist
român Nenițescu în domeniul hidrogenului
lichid în stare născândă pe traiectorie, la
rachetele balistice românești. Și eu am
304
 Longin Popescu

făcut cercetări în domeniul mecanicii

fluidelor. Mi-am început teza de doctorat
la Iași cu tema „Calculul inelului de
sustentație pentru aerodina lenticulară” –
extensie la o lucrare neterminată a lui
Henri Coandă. Din păcate, după doi ani,
am renunțat, deși stăpâneam bine aparatul
matematic, inclusiv topologia matematică…
(Acum ascult „Adieu, mein Kleiner
gardeoffizier” – hai să-l ascultăm
împreună, vrei?)
Am mai încercat să recalculez
temperatura absolută plecând de la
Teorema lui Nernst, dar n-a mers… Am
fost dezamăgit și am lăsat-o baltă… Nu am
avut la momentul acela acces la tehnologia
tensometriei și nici nu am putut efectua
determinări practice pentru a afla ce se
întâmplă în momentul dezintegrării
atomice și trecerea la stadiul de plasmă. Nu
am putut calcula nici entalpia și nici
entropia stărilor termodinamice cu
305
Hannah

temperatura tinzând către zero absolut. Ar

fi fost frumos să pot recalcula constanta lui
Boltzmaun, dacă pot să spun așa, pentru
un Dt→273°K. Totuși, am reușit să
determin numărul lui Reynolds (Osborne)
sub 2100 și să asigur inelului de gaze
fierbinți de la aerodină o curgere laminară
care să asigure, la rândul ei, o sustentație a
mașinăriei. Teoretic a mers. Practic – un
fiasco. (Ascult Wagner: „Die walküre”).
Cred că am luat-o razna… Mai am să-ți
mai scriu despre laplace-ieni și despre
integrala Riemann și poți să mă trimiți la
nebuni… Comuniștii spuneau că suntem
niște nebuni cu capul în nori și că putem
să-i molipsim pe cei din jur cu libertatea
noastră de gândire. Acum, la fel ca Proust
odinioară, și eu sunt în căutarea timpului
pierdut. E prea târziu… Nu mai am
vitalitatea de la 25 de ani, iar „ei” au avut
grijă să ne uzeze înainte de termen. Au
fost, într-un fel, șmecheri… ne-au trimis
306
 Longin Popescu

departe de țară în tot felul de misiuni,

crezând că mulți dintre noi o să ne rupem
gâtul… Nu a fost chiar așa… Nu ne-am
rupt gâtul, dar nici nu ne-au lăsat să visăm
până la capăt. Poate am fi reușit să facem
ceva deosebit pentru țara noastră, cine
știe…
Întotdeauna important e să îți alegi un
drum și nu o țintă. În general țintele sunt
înșelătoare. De aceea, în opinia mea, ținta
este inclusă în drum. Trebuie doar să
parcurgi drumul, pas cu pas, echilibrat,
tenace, fără să întorci capul…
Ascult „La symphonie fantastique”…

307
Hannah

Dialogul 21

Conduc spre Potsdam în Prusia

Orientală. Vreau să revăd Sanssouci, o
ctitorie a familiei Hohenzollern. Landul
Braudenburg are ceva din aroganţa teutonă
a prusacilor de odinioară. Mă gândesc la
tine, Hannah! „Mărşăluiesc” printre colinele
strămoşilor tăi. Mă opresc pe malul lacului
Tiefer Sue. Vreau să mă plimb prin parcul
Babelsberg. La noapte voi fi oaspetele
hotelului Lowes Schloss. Mă voi revedea –
ca întotdeauna, cu drag – cu bucătarul şef
al restaurantului Claudia Gilka-Botzow. Ne-
am cunoscut cu mulţi ani în urmă în
Elveţia, la o recepţie simandicoasă, unde i-

308
 Longin Popescu

am lăudat mâncarea şi am învăţat-o cum

se face berbec haiducesc înăbuşit în
propria-i blană. Ca de fiecare dată, Claudia
îmi va face „virtuţi prusace”, un fel de
găluşte în sos de unt şi ciuperci coapte în
cenuşă fierbinte. Mi-am dat jos mocasinii şi
ciorapii şi mă plimb prin iarba verde şi
răcoroasă, făcând slalom printre sutele de
berlinezi ce vin aici să se liniştească şi să
respire aer curat. Aş vrea să mă aşez în
iarbă pe spate şi să mă holbez la cer… Aş
vrea să plâng… Ştiu: „Soldaţii nu plâng…”.
Nu mai sunt lacrimi. Nu mai există nici
disperare. Mă simt de parcă sufletul meu ar
fi renunţat la tot, iar trupul meu întins ar
reflecta asta, deoarece nu reuşesc să mă
mai mişc.
Te iubesc! Ştiu, pare o iubire imposibilă.
Poate cineva să mă condamne că am iscat
o iubire imposibilă? Nu, în niciun caz! Îmi
pun căştile de la telefon. Ascult „Je veux
vivre” a lui Gounod, în interpretarea
309
Hannah

excepţională a Annei Netrebko din 2007,

de la Paris. La o anumită depărtare, observ
o oarecare forfotă, un grup de tineri ţigani
sârbi îmbrăcaţi colorat şi destul de gălăgioşi.
Adună fonduri pentru nu ştiu ce fundaţie.
Când ajung în dreptul meu îi opresc. Cea
care conducea grupul – de altfel, simpatică
– era o ţigancă plină de fuste ţipătoare şi
cu o ţigară în colţul gurii… Se apleacă spre
mine şi spune:
– Donezi şi tu ceva bani? (Des vi tut
vareso love?)
– Cum te cheamă, floare de colţ? (Sar
si tiro anav, luludi plainaqi)
– Jovanka, saxonule! (Jovanka, gaƷe!)
– Nu sunt neamţ! (Na sem gaƷo!)
– Ai ochi albaştri! (Si tut jakha bodle.)
– Sunt înşelători. (si paruvipne.)
– Ba nu, sunt calzi! (Na, na si, si tate!)
– Stai lângă mine şi ghiceşte-mi! (Bes
kathe pase manɵe thaj phen manqe so
avela.). Jovanka îşi întoarse privirea către
310
 Longin Popescu

însoţitori şi, ca la o comandă, aceştia se

aşază roată în jurul meu. Observ că unul
din grup nu era ţigan. Îmi întorc privirea
către ea şi spun asta în ţigăneşte: (Jovanka
îmboldel e jakha te dikhel kon si thaj ito
kodola besen tele pase manɵe. Dikhav ke
jekh na si rrom. Imboldav e jakha ke
Jovanka thaj phenav anɵe rromani chib.
Katho rrom ke rrom, le gaƷenqe te na
phenav. Av kathe te das duma.):
–Al cui eşti? (Kako san?)
- Câţi ani ai? (Sode bersa si tut?)
- Eşti ţigan sau altceva? (San rrom or
gaƷo?)
– Străin. (GaƷo!)
– Cum te cheamă? (Sar si tiro anav?)
– Andrei!
– Vino încoace! (Av kathe!)
Îmi ia mâna în palme şi urmăreşte linii
imaginare numai de ea ştiute. După
secunde bune, o lacrimă i se prelinge pe
obraz, ajungându-i la bărbie. Îmi mângâie
311
Hannah

faţa, ca o soră mai mare.( Lel mirro vast

thaj Ʒal pale vareso, so numa voj Ʒanel
thaj dikhel . Palal cîra lachi vrama, jekh
asvin perel pe bucia thaj aresel pe barba.
Kerel le vastesa pe mirro bucia sar jekh phej
maj bari.)
– Gagiule, mi-ai stricat ziua. Nu-mi
place ce văd în palmele tale. Nuuuu! Nu,
gagiule! De ce m-ai oprit? Păcatele mele de
ţigancă! De ce, gagiule? Că eşti bun la suflet.
Doar trupul tău te va trăda. Gagiule, o
iubeşti… Mai mult decât poţi să înduri.
(GaƷe, musarden mirro des. Na calol man
te dikhav tire vasta. Naaaaaa! Na, gaƷe!
Sotar na miklân man? Mirri doș
rromnâɵar!. Sotar, gaƷe, ke san lacho ko di.
Numa tirro corpos dikhelpes. GaƷe, inkeres
late… Maj but sar sais te ingheres.)
– Şi pe tine te-aş fi putut iubi,
Jovanka… În stepele ruseşti sau în pusta
maghiară. (Vi tute sainɵomas te inkerav,

312
 Longin Popescu

Jovanka… Anɵe bari car rusikane thaj tikni

car ungriqane.)
– Eu sunt sârboaică, Andrei. Să mă
iubeşti în visele tale, gagiule. (Me sem gaƷi,
Andrei. Te inkeres manɵe, anɵe tire sune,
gaƷe.)
– Jovanka, cât mai am pe lumea asta?
– Haoleooo, gagiule, nu mă năpăstui, că
eşti fecior de pui de lele… Tu ai crescut
neînţărcat, tu eşti fiu de lupoaică, ţie nu ţi-
e frică, Andrei… Ia blestemul cu tine,
gagiule şi pune-i pe-ai tăi să te târască la
apa ta.. Să nu te-ngroape, Andrei, că te
faci moroi. Pe tine doar focul te călătoreşte
spre stele. Nu te pot dezlega, străinule.
Legământul alor tăi e mai puternic. Lupul
Alb îţi dă târcoale.
Atunci, într-un gest suprem pentru
etnia lor, îşi rupe spasmodic bluza de pe
ea…
– Nu trebuia să mă opreşti, gagiule! Nu
trebuia!
313
Hannah

Deschid portofelul şi din buzunarul

„secret” scot crăiţarul de aur de la bunica
şi i-l întind. Ea îl refuză.
– Dă-i-l ei! Mie dă-mi un bănuţ din
ţara ta, aşa, ca să fie plătită osteneala mea.
Să o iubeşti, Andrei! Să o iubeşti!
– Să vii la nunta mea, Jovanka şi să
dansezi pentru mine.
– Am să vin negreşit, gagiule!
– Auf Wiedersehen, Weiβer, Wolf! („La
revedere, Lupule Alb!”)
Da, da, trebuie s-o iubesc. Negreşit. Dar
eu, eu ce caut în sufletul ei? Ştiu. Răbdare,
bunătate, smerenie, dăruire, inocenţă…
Vreau aceste daruri cereşti de la ea. Aici, pe
Pământ, în iarba verde de acasă.
În urechi îmi răsună aceeaşi Netrebko cu
„Il bacio” al lui Arditi. Câtă voie bună şi
câtă dragoste... Doamne, şi cum cântă
Anna!

314
 Longin Popescu

Închid ochii şi mă prăbuşesc în

nemurire. „Ave, Caesar, morituri te
salutant!”

M-am trezit. Cobor la micul dejun. Pe

terasă mă aşteaptă o măsuţă mică „art
deco” cu bujori într-o glastră de porţelan
alb de Saxonia şi un samovar rusesc plin de
ceai de ambră cu miros de opiu. Lângă
samovar, un bilet scris frumos cu caractere
gotice: „Willkommen, Lieber Freund!”
(„Bine ai venit, prieten drag!”) – Claudia.
Este de la bucătăreasa mea pe care o voi
întâlni mai spre seară. Acum, o prusacă
îmbrăcată tradiţional îmi toarnă – într-un
ritual auster şi executat impecabil – ceaiul
aburind în porţelanul de un alb orbitor. Mă
gândesc la tine. Sunt îndrăgostit ca un
puber. Eroic, năvalnic, romantic, duc un
bujor la buze şi ţi-l prind – imaginar – în
315
Hannah

păr. Sunt vulnerabil, dar nu regret nimic.

Lumina dinspre lac îmi cade suav pe umeri.
Oare am creat o problemă reală ca să
ascund alte probleme imaginare? Eu,
bărbatul puternic – de neclintit – sunt
îndrăgostit, sau am transferat toate
senzaţiile dezagreabile din ultimul timp spre
o fantezie? Nu cred. Zeii n-ar permite aşa
ceva. Hannah există şi eu nu pot respira
fără ea. Gândindu-mă la ea, mă gândesc la
libertate. Chiar şi stările mele (ce
pendulează între euforie şi deprimări
inexplicabile) sunt legate de interacţiunea cu
ea.
Toată viaţa m-am controlat nemilos şi
tenace, ca nu cumva vreun monstru neştiut
să iasă la iveală din mine. Întotdeauna am
fost ceea ce au dorit ei să fiu. M-am supus
tradiţiilor, religiei, părinţilor, prietenilor.
Dar acum gata! S-a terminat! Vreau să fiu
liber! Vreau să o iubesc pe Hannah! Cu
toată opoziţia ei sau a altora...
316
 Longin Popescu

Vreau „post tenebras lux” („după

întuneric – lumină”). Vreau să trăiesc toate
lucrurile ce mi-au fost refuzate!

317
Hannah

Scrisoarea 21

După aproape o oră, aşa cum spusese

doctor Horvát, am fost mutat în clinica
soţilor Leibovici, unde am fost tratat
intensiv şi îndopat cu tot felul de
medicamente. A fost o săptămână de foc
pentru mine, ca să spun aşa. Medicii de
acolo au făcut minuni. Puteam să respir
din nou fără oxigen la purtător şi – ce
era mai important – opriseră hemoragia
şi nu mai expectoram sânge. Am putut să
mă mut în hotelul meu şi să îmi reiau
tabieturile boeme. Duminică am fost chiar
la catedrala mare din oraş, unde am
audiat un concert de orgă. Am ascultat
chiar şi predica. Despre moarte. Lugubru,
dar „instructiv”. Vorbitorul, cocoţat într-
un amvon – prea înalt pentru bătrâneii
obligaţi să stea cu grumazurile încordate –
ne-a informat, pentru început, că există o

318
 Longin Popescu

estetică a morţii şi un cult – tot în sensul

esteticii, a precizat vorbitorul – al morţilor.
(Eu credeam că de asta se ocupă cioclii.)
Am mai fost informaţi şi că moartea își are
frumuseţea ei „...în Domnul...”! Chiar că ar
fi suprema realitate, după spusele nu ştiu
cărui papă. M-am ridicat şi am plecat
gândindu-mă la Zamolxis. Afară m-am
întors să privesc lăcaşul din care ieşisem.
Profunzimea impresionantă a perspectivei
şi gravitatea solemnă pe care le degaja
edificiul gotic mă făcură să mă gândesc la
manipularea clericilor din toată lumea
practicată asupra noastră. Turnurile
lăcaşului înţepau cerul plumburiu într-un
fel anume, creându-ţi senzaţia că spaţiul
este ondulat.
Mi-am aşezat mâinile la spate şi m-am
îndreptat spre tavernele oraşului medieval.
M-am aşezat pe terasa unui bistro cu
vedere la lacul Geneve. Din surdină se auzea
„Lippen schweigen” a lui Lehár, frumos
319
Hannah

interpretată de Hanna Müller şi Martin

Mitterrutzner. Am cerut ceai verde şi o
brioşă fără zahăr. Parcă răspunzând
gândului meu, Hanna şi concert-maistrul
intrară frumos:

„Bei jedem Walzerschritt

tanzt auch die Seele mit,
da hüpft das Herzchen klein,
es klopft und pocht:
Sei mein! Sei mein!
Und der Mund, er spricht kein Wort,
doch tönt es fort und immerfort:
Ich hab’ dich ja so lieb,ich hab’ dich lieb!”

Doamne, ce frumoasă poate să fie viaţa.

Şi idiotul acela de preot le spunea
bătrânilor acelora din catedrală despre
grandoarea şi infinitatea morţii. Totuşi,
eram trist. Mă simţeam trist. Îmi purtam
tristeţea ca pe o enigmă, ca pe un giuvaer
la care doar cei iniţiaţi aveau acces. Chiar şi

320
 Longin Popescu

pentru fizionomia feţei creasem – prin

rictusuri studiate – o morgă, care să îmi
legitimeze suferinţa interioară în faţa
celorlalţi. Credeam că drama mea lăuntrică
era infinită şi că un vals al morţii mă
pândea. Aveam senzaţia că ceva sau cineva
mă dezintegra din viaţa frumos trăită.
Trăiam o iubire instinctivă, viscerală,
imposibilă. Credeam – în naivitatea mea –
că atinsesem armonia supremă.
Dezintegrarea din viaţă mă făcea să îmi
pierd naivitatea cu fiecare suferinţă
căpătată. Ştiam însă că omul naiv are
resurse nemărginite în a-şi reveni chiar şi
după lovituri repetate. Eroismul vieţii poate
implica dorinţa unui salt în neant, dar
naivitatea ne poate salva de la a face
gesturi necugetate, indiferent de suferinţa
şi degradările pe care le trăim la un
moment dat. Acum mă simt azvârlit şi
suspendat, precum ceasurile lui Dali, într-o
lume căreia nu îi mai recunosc gustul. Parcă
321
Hannah

toate splendorile acestei lumi s-au închis în

ele, lăsându-mă undeva în afară, atârnând
de vreo stea şi bălăngănind ca un
candelabru vechi după care tocmai a ţâşnit
o pisică neagră uitându-se înapoi cu mânie.
Un zgomot barbar îmi năpădea timpanele,
făcându-mă să cred că am halucinaţii
auditive interne sau externe. Atunci mă
cuprindea un fior de teamă că am să
rămân surd şi că nu o să mai aud muzica
sferelor sau pe Hannah spunându-mi atât
de frumos: „Te urăsc, Lupule Alb!”.
Există oare un monopol al suferinţei?
Dacă da, atunci eu mă simt proprietarul
acestui drept unic. Mi-e dor de ea. De ce a
plecat? De ce se ascunde de mine? O vreau
lângă mine, să visăm împreună, să
călătorim în propriile copilării şi
adolescențe, să descoperim splendori
enigmatice şi halucinante, să aprindem
focul unor voluptăţi crepusculare şi să ne
sfâşiem în nopţi pline de arşiţă sub
322
 Longin Popescu

baldachine din iederă. Trăirile să ne fie

nebune, iraţionale, să atingem beţia
luminii…
Unde eşti, Hannah? De ce te joc cu
agonia mea? De ce nu eşti aici să mă ajuţi
să-mi trăiesc timpul din urmă cu o frenezie
sălbatică şi inconştientă? Să preiei asupra
ta viaţa pe care eu nu o s-o mai pot duce
şi să o trăieşti în locul meu, împreună cu
viaţa ta şi a celorlalţi şi să le spui celor ce
vor veni după noi că eu, Andrei Bar, nu am
murit. M-am năruit puţin în marea
singurătate...

Întâlnirea

323
Hannah

Am plecat pe jos către hotel. Simţeam o

durere în piept. O gheară nevăzută mă
apăsa, făcându-mă să duc instinctiv mâna
către inimă. Păşeam încet, cu paşi
măsuraţi. Din când în când, mă uitam în
câte o vitrină. Nu căutam nimic anume,
dar voiam să mă asigur că sunt viu. În acele
momente mă năpădeau întrebări
obsedante. Dacă m-aş retrage în deşert şi
aş lăsa natura să mă mumifice? Dacă aş
renunţa la toţi şi la toate şi n-aş mai
cunoaşte decât singurătatea absolută? Dar
atunci nu aş avea decât gândul eternităţii şi
al laşităţii. Pentru că eternitatea este
refugiul celor ce nu mai vor să lupte. Ce să
caut eu în hăul cosmic fără Hannah?
În uşa hotelului, majordomul cu jobenul
lui caraghios şi lustruit de atâta purtat mă
salută protocolar, ca întotdeauna:
– Mă bucur să vă revăd, domnule
Andrei!
324
 Longin Popescu

– Şi eu mă bucur, François!
În holul hotelului m-am aşezat la
măsuţa mea şi am comandat un ceai.
Aşteptând ritualul aducerii ceaiului – care
îmi plăcea atât de mult – am simţit un
miros. Ceva ce m-a făcut să mă ridic.
Căutam să înţeleg ce se întâmpla. L-am
chemat pe majordom:
– François, vii puţin?
– Da, domnule!
– François, tu simţi un miros ciudat?
Ceva aparte?
Elvețianul, luându-mă în serios, îşi
dilată nările într-un efort „profesional”,
pentru a-mi confirma sau a-mi infirma
nebunia simţirii.
– Domnule, este un miros misterios,
aveţi dreptate. Pare un pic de mosc cu
pusee scurte de santal sau de lemn dulce. O
mică explozie de mac proaspăt. Simt în
cerul gurii un gust floral, parcă de cireş

325
Hannah

japonez… Ceva profund… esenţial… Opiu,

domnule, asta este!
M-am ridicat. Inima mea se împrăştiase
în tot corpul şi bătea ca o bezmetică. În
gură am simţit acel gust dulce de azimă cu
miere. Şi de mere roşii. În urechi îmi răsună
brusc Lili Marlene – „Das Mädchen unter
der Laterne” („Fata de sub felinar”). Şi
Ciuleandra. „Doamne, am luat-o razna”,
am gândit şi, mulţumindu-i lui François
pentru sprijin, mă pregătii – oarecum
ruşinat – să părăsesc holul hotelului şi să
mă retrag în camera mea când, din spatele
meu, aud:
– Nu, Lupule Alb, nu ai luat-o razna.
Andreeeeeeei!
Mă întorc:
– Hannaaaaaaah!...
Alergăm unul spre celălalt. La
jumătatea distanţei cineva ne dădea înapoi,
noi porneam iar şi o forţă ascunsă ne
împingea înapoi şi iar porneam unul către
326
 Longin Popescu

celălalt cu înverşunare. Aveam braţele

întinse. Ne-am îmbrăţişat aproape izbindu-
ne. Am căzut în genunchi, aşa îmbrăţişaţi
cum eram. Plămânii n-au mai rezistat. Am
început să tuşesc. Lacrimile ei s-au
împreunat cu sângele ţâşnit din tusea
mea…
– Andrei, iartă-mă, Andrei! Doamne,
nu acum, lasă-mi-l! Vreau să mă socotesc
cu el! Îl vreau, Doamne! Nu acum! Rezistă,
Andrei! Respiră! Aşa, Andrei!
Îmbrăţişarea noastră se topea în liniştea
şi stupoarea creată în holul hotelului de
scena total nepremeditată. Timid, cineva a
început să bată din palme. Apoi altcineva a
început să aplaude şi în câteva secunde tot
holul era în picioare:
– Bravo! Bravo! Să o iubeşti, Andrei!
Altă voce:
– Să fii blând cu ea, Andrei!
– Să-i pui flori în păr, Andrei!
– Să-i dăruieşti sufletul, Andrei!
327
Hannah

– Să sădeşti în ea bucurie, Andrei...

Apoi, toate vocile strigau cu ecou:
– Să o iubeşti, Andrei, să o iubeşti,
Andrei!
Simţeam că mă prăbuşesc în exterior.
Senzaţia era mult mai complicată decât
senzaţia prăbuşirii în interior, pe care o
trăisem de atâtea ori. Neliniştea prăbuşirii
mele în Hannah depăşea cu mult farmecul
maladiv al prăbuşirilor interioare pe care le
trăisem în ultimul timp. Ştiam că durerea
şi bucuria îşi aveau originile într-o structură
temperamentală bine conturată şi că
manifestările acestor stări sunt uneori
exagerate şi proiectate în conştiinţele
noastre până la paroxism, dar ce se
întâmpla în acel moment anula ce
învăţasem până atunci despre
comportamentul uman, fie el şi în situaţii
speciale, ca cea pe care o trăiam acum.
Ne-am ridicat ochi în ochi, plini de
lacrimi, sânge şi salivă.
328
 Longin Popescu

– Te urăsc, Lupule Alb!

– Te iubesc, minune celtă!
Ţinându-ne de mână, ne-am îndreptat
spre camera mea. Acolo, Hannah mi-a
acordat primul ajutor şi mi-a administrat
medicaţia ce mi-a potolit tusea şi implicit
hemoragia. Sufletele noastre erau dilatate
până la limita exaltării intime. Niciunul
dintre noi nu putea să spună ceva. Hannah
s-a aşezat, aşa îmbrăcată cum era, pe
patul cu baldachin din dormitorul
apartamentului. M-a aşezat cu capul în
poala ei.
– Odineşte-te, Lupule Alb! Nu o să te
mai părăsesc niciodată. Acum dormi,
Andrei. Te voi păzi, Andrei…
Dimineaţa ne-a găsit îmbrăţişaţi, aşa
îmbrăcaţi precum ne prăbuşiserăm sub
baldachinul meu. Vestala îmi descheiase
câţiva nasturi de la cămaşă şi ţinea mâna
pe pieptul meu. Mâna ei se mişca odată cu
diafragma mea. Respiram greu, dar
329
Hannah

respiram. Simţeam în mine o linişte ciudată

ce îmi înconjura tot corpul ca o iederă.
Părea a fi o durere ce curând se transformă
în tristeţe. Era de fapt ironia supremă pe
care o poate trăi un om. Venirea doctoriţei
ar fi trebuit să însemne că noi doi urmam
să mergem la liturghia vieţii şi a bucuriei de
a trăi. Dar eu simţeam acum, în braţele ei,
teama de a o pierde iar prin propria-mi
murire. De ce o dorisem atât, de ce o
chemasem în fiecare clipă în care eram
conştient, dacă eu simţeam că Lupoaica îmi
dă târcoale? Oare ce trăiam eu în clipa
aceea era viaţă curată sau un vis absurd, o
exaltare grotescă, şi eu îi căzusem pradă? În
orgoliul meu nenorocit – care mă adusese
de fapt în starea de singurătate în care mă
aflam – nici nu mă gândisem că Hannah
este şi ea un om care are dreptul la viaţă
trăită, nu la una murită mult prea
devreme. Ce îi ofeream eu? Depărtări şi
marele hău în care urma să mă prăbuşesc.
330
 Longin Popescu

Şi pe ea cui o lăsam? Nu cumva eram un

prăpădit egoist nostalgic după virginităţile
cosmice despre care citisem în copilărie?
Durerea întrebărilor mele îşi avea
originea într-o structură temperamentală
venită parcă din alte lumi. Fiecare parte a
acestei dureri o trăiam cu o intensitate ce
se prelungea până la paroxism. Exaltarea
intimă creată de procesul durerii îmi
deforma proiecţiile minţii în realitatea
imediată, iar eu dădeam vina, pentru
aceasta, pe sufletul meu rebel, romantic şi
eroic. Oare ar trebui să mă revolt şi să lupt
împotriva mea şi a destinului meu,
modificat de traiectoria unui glonţ ce nu
putuse opri acţiunea, dar care mă trimisese
pe mine aproape de îngeri? Faptul că
rezistăm unor presiuni organice excesive, la
limita dezintegrării materiale, este un semn
de rezilienţă în sens psihologic, sau se referă
pur şi simplu la o imbecilitate pe care o
considerăm un act eroic ce apoi îl purtăm
331
Hannah

la butoniera vieţii ca pe un trofeu sau ca pe

o medalie?
– Bună dimineaţa, Lupule Alb!
– Bună dimineaţa, bujor de munte!
– Cum respiri?
– Cui îi pasă?
– Mie!
– Şi de ce-ţi mai pasă?
– De tot! Tot, Andrei! Eu mi-am închis
toate porţile, lupule! Acum nu am decât o
poartă: Andrei. Andrei și povestea lui, pe
care o vreau până la capăt, aşa că hai să ne
prăbuşim în poveste! Până la tăul acela al
lui Scorilo, la care tot mă ameninţai că mă
duci.
– Te voi duce, suflet de cerb. Negreşit
că te voi duce…
– Andrei, ştii… Eu nu am unde să mă
mai duc acum. Sunt doar a ta. Nu te mai
am decât pe tine.
– Ce vrei să spui?

332
 Longin Popescu

– Andrei, eu am demisionat din

armată şi din toate poziţiile pe care le
aveam. Pentru că sunt decorată cu o înaltă
distincţie a armatei ţării noastre, mi-au
lăsat apartamentul privat din Centrul de
recuperare în care pot să trăiesc până la
sfârşitul vieţii. Bani nu am strâns prea
mulţi. Eu nu te mai am acum decât pe tine.
Cale de întors nu mai este.
– Vestalo, cât de tare mă urăşti?
– Îndeajuns încât să fiu tentată să
păşesc de mână cu tine până la marginea
lumii…
– Ştii că soldaţii mor în zori!
– Nimeni nu se naşte soldat!
– Bujorule, fiecare clipă trăită de noi
doi poate fi sfârşitul! Sfârşitul meu! Al
nostru! Cum îţi asumi asta?
– În picioare, Andrei, aşa cum spui tu.
Cât ai stat în Italia la Alberta, eu am citit
tot ce am găsit în română şi germană
despre daci. Fabulos, Andrei! Lupule,
333
Hannah

credeam că ai doar orgoliul unui om

instruit care căuta să-şi aroge o ascendenţă
eroică şi inventată. Acum ştiu că nu este
aşa. Defectul nostru, al tuturor, este că
aşteptăm prea mult ca să simţim că trăim
şi pierdem clipa aceea de nebunie, sau de
iluminare. Nu avem curajul să concentrăm
în fiecare secundă pasiunile, împlinirile,
neîmplinirile, iubirile, încât aceasta să
devină o eternitate. Dacă trăim ca animale
raţionale, riscăm prăbuşirea într-o
dictatură interioară declanşată de regulile
venite din exterior. Dacă începem să facem
lucruri aparent absurde, să riscăm uneori,
dacă începem să trăim fantezii la limita
suportabilului, ei da, asta este trăire. Eu nu
mai vreau să fiu animal raţional. Eu vreau
să devin lup, ca tine, Andrei.
– Dar destinul lupilor este tragic,
Hannah!
– Nu mai vreau şobolan de bibliotecă
obligat să trăiască din resturile unei istorii
334
 Longin Popescu

gri. Vreau iubire, Andrei, vreau să mă

adori, vreau să mă duci printre stele. Vreau
să mă supun terorismului tău romantic.
Vreau şi eu iubire din suferinţă, nu numai
ură izvorâtă din neputinţe. Vreau „fiat lux”
în sufletul meu de săsoaică îndoctrinată de
pasul de gâscă prusac sau de un Wagner
prea teatral şi prea rigid. Naiba să o ia de
rigoare germană! Vreau să transform ura
imensă pe care o am în mine în dragoste
curată. Şi sentimentul culpabilităţii pe care
părinţii noştri şi tot felul de idioţi din
lumea largă mi l-au sădit în suflet pentru o
vină care nu este a noastră. Vreau să-ţi
simt inima în palme, Andrei. Să ştiu că
bate pentru mine, Hannah Stein, şi că este
numai a mea. Vreau să ştergi din inima
mea imbecilitatea unei îndelungi nefericiri,
Andrei.
– Dar pentru asta trebuie o adevărată
educaţie, un efort lăuntric intens, Hannah.

335
Hannah

– Dă-o dracului de educaţie. Vreau să

mă iubeşti, Andrei. Nu mai vreau să stau
suspendată sub soare ca o rufă pusă la
uscat la care să se holbeze tot felul de
menestreli.
După ce spuse tot ce avea pe suflet,
Hannah se dezbrăcă în mijlocul camerei
fără să ţină cont de prezenţa mea (noi nu
fuseserăm niciodată intimi şi nici nu ne
mărturisiserăm unul altuia astfel de
dorinţe).
– Andrei, vreau să stau sub apă
fierbinte o vreme. Apoi să mă duci să îmi
arăţi oraşul!
Păşi spre baie simplu, fără nimic teatral.
Cu o mişcare dibace a mâinii prăbuşi părul
făcut turn (ce semăna izbitor cu coafura
fecioarelor din Canaan). De la gât îşi
desfăcu o podoabă din pietre scumpe într-
un amestec de culori amintindu-mi de solzii
unei murene. Pe glezna stângă scânteia un
lanţ subţire de aur care parcă îi măsura
336
 Longin Popescu

pasul. Intrând sub duş, vestala începu să

cânte. Era un cântec cu o melodie ciudată,
parcă de pe vremea faraonilor. Cânta
cuvintele într-un grai vechi din Ţara
Canaanului. Eram uimit de
comportamentul uluitor al săsoaicei. Am
deschis larg fereastra camerei. Soarele
Genevei se năpusti asupra mea. O lumină
roşie începu a tremura pretutindeni în jurul
meu. În dreptunghiul ferestrei se vedea Jet
d’eau roşu şi năvalnic, ca şi cum un zeu
nevăzut şi neştiut îşi deschisese o arteră şi
revărsa asupra oraşului ploaia de rubine a
sângelui său. Alte câteva clădiri păreau
încinse de flăcări. Un stol de cormorani
zburau aproape razant cu luciul lacului,
„murdărind” cu penajul lor argintul apei în
care îşi făceau de cap câţiva nori albi,
lăptoşi. Undeva în depărtare auzeam o
fanfară şi murmur de tamburine. Cineva
bătu la uşă.

337
Hannah

– Domnule, avem nişte bagaje care au

venit pe adresa apartamentului pe care îl
ocupaţi.
– Dar cine este destinatarul? întrebai
iscoditor.
– Dr. Hannah Stein!
– Da, sigur că da, haideţi, aduceţi-le
aici.
– Prea bine, domnule.
Mare greşeală! În zece minute
apartamentul fu umplut cu atâtea cutii şi
geamantane cum nu văzusem în viaţa mea.
Doamne, oare are atâtea haine?
– Andrei, nu te speria de bagajele mele.
Sunt cărţi. Cărţile copilăriei mele!
– Credeam că sunt haine!
– Pentru mine hainele sunt o povară.
Mă simt mai bine printre cărţi.
Am coborât în sala de recepţie a
hotelului, rugându-l pe François să mute
bagajele doctoriţei mele într-o altă cameră,
pe care am şi închiriat-o pe loc.
338
 Longin Popescu

Îmbrăcaţi lejer, ea într-o rochie mulată

şi sandale romane, eu în pantaloni de
camgarn, cămaşă de in şi un pulover (se
înţelege, pentru plămânii mei), ţinându-ne
strâns de mână – ca doi şcolari pe aleile
umbroase ale unui liceu de provincie – am
comandat un taxi. De fapt, o caleaşcă.
Voiam aer şi intimitate. Doar noi doi şi
oraşul. Voiam să-i spunem oraşului povestea
noastră şi să aflăm, la rândul nostru,
povestea oraşului.
Strânşi unul în altul şi sub o pătură de
caşmir îi spuneam birjarului să ne facă el
un tur după cum crede de cuviinţă, cu
durată nelimitată, ceea ce însemna că era
la dispoziţia noastră.
– Doriţi să ascultaţi muzică? ne întrebă
birjarul.
– Sigur, clasică, spusei eu sigur pe mine.
Cei doi cai lipiţani porniră odată cu
„Meine Lippen” a lui Lehár. Hannah îşi lăsă
capul pe umărul meu. Nu era pentru întâia
339
Hannah

oară când vizitam oraşul astfel, dar o

făcusem întotdeauna singur, ca pe un ritual
mistic, nedorind să împart cu nimeni
exaltarea interioară dată de o urbe uluitor
de frumos construită şi întreţinută. Am
trecut mai întâi pe lângă Quai Gustave-
Ador şi apoi am intrat pe Promenade du
Lac, ca să mergem la Jardin Anglais, să
admirăm ceasul cu flori, impecabil executat,
ce indica ora cu precizia oricărui ceas
elveţian din 1955, de când fusese montat.
Am trecut pe lângă Pont des Bergues, ce
coboară pe Île Rousseau (unde se află
statuia scriitorului şi filozofului Jean-
Jacques Rousseau). Am coborât din caleaşcă
şi am făcut o plimbare pe Pont du Mont-
Blanc pentru a vedea lacul şi clădirile din
apropiere într-o altă perspectivă precum şi
pentru a percepe noi înşine unduirea acestei
impunătoare construcţii.
Dincolo de pod am revăzut cu încântare
mausoleul ducelui Bruswic – bijuterie
340
 Longin Popescu

arhitectonică, o dantelărie fină de

marmură. Situat lângă Hotel Richemont,
Beau Rivage Hotel şi Hotel de la Paix, trei
dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Quai
du Mont-Blanc, mausoleul a fost construit
de un excentric bogătaş german ce şi-a
trăit ultimii ani din viaţă în Geneva. Deşi
nu mi-a făcut plăcere, l-am rugat pe
vizitiu să ne ducă să vedem o lucrare
modernă de artă ce o reprezintă pe Sisi. În
apropiere, în faţa unui hotel se află o
plăcuţă pe care este scris: „Aici a fost
asasinată la 10 septembrie 1898 MS
Elisabeth Împărăteasa Austriei”. Apoi am
plecat spre centrul vechi al oraşului ce se
află pe o mică ridicătură, pe malul sudic al
Rhonului. Am străbătut câteva străzi
îngrijite, cu clădiri frumoase şi magazine de
lux, până în piaţa Coeur de Saint Pierre.
Acolo am intrat să vedem Cathédrale de
Saint Pierre, locul unde 30 de ani Jean
Calvin a predicat protestantismul. Totuşi,
341
Hannah

prea multele stiluri arhitectonice folosite la

construcţia edificiului şi-au lăsat amprenta
mai mult negativ decât pozitiv.
Situl arheologic al catedralei este legat
subteran printr-un tunel de Muzeul
Internaţional al Reformei şi constituie,
împreună cu Catedrala şi Chapelle des
Macchabees, aşa-zisul „Spaţiu Saint Pierre”.
– Andrei, am vizitat multe locuri din
lume, am stat nouă ani la Paris, dar
Geneva mi se pare mult prea cosmopolită
pentru o tradiţionalistă ca mine.
– Aşa este, Hannah. Geneva are
statutul ei unic. Aici coabitează membrii
unei lumi unice, de sine stătătoare. Trebuie
să ai bani ca să trăieşte aici. Şi hărnicie,
pentru că toată lumea munceşte şi coexistă
într-o înţelegere tacită, a bunului-simţ, dus
până la extrem.
Obosiţi de atâta istorie, ne aşezăm pe
terasa unui mic bistro de pe malul lacului,

342
 Longin Popescu

lăsându-l pe vizitiu să moţăie pe capră. Un

garçon vine să ne ia comanda.
– Comment pouvons-nous vous servir?
(„Cu ce vă putem servi?”)
– Un menu, s’il vous plaît! („Un meniu,
vă rog!”)
– Oui, monsieur! („Da, domnule!”)
– Madame veut un menu français?
(„Doamna vrea un meniu francez?”).
– Un allemand, s’il vous plaît! („Unul în
germană, vă rog!”)
– Très bien, monsieur! („Foarte bine,
domnule!”).
– Hannah, pot să beau puţin coniac?
– Hm! Poate că trebuie să facem puţină
insulină înainte. Câteva unităţi.
– Nu am fost niciodată băutor, dar
acum vreau să potolesc puţin adrenalina
care cred că este în exces.
– Te înţeleg foarte bine, Andrei! Nu
trebuie să te justifici!

343
Hannah

Am chemat chelnerul şi am cerut un

şnaps pentru teutonă şi un coniac pentru
mine. Am făcut discret insulina.
– Pentru viaţa ta, Andrei!
– Pentru sufletul tău frumos, Hannah!
Prosit!
– Noroc, Andrei!
După savurarea alcoolului de calitate,
şeful de sală veni discret şi, cerând
permisiunea doamnei, se aplecă spre
urechea mea şi spuse:
– Doriţi ca o ţigancă frumoasă să aducă
flori?
– O, daaaa! Poate să îmi aducă bujori?
– Sigur, domnule! Câţi să fie?
– Un coş! Un coş mare cu bujori roz!
– Ca şi rezolvat, domnule!
– Hei, ce tot şuşotiţi acolo, Andrei?
– Nimic, tocmai am cumpărat Jet
d’Eau şi vreau să ţi-l dăruiesc.
– De la tine, Andrei, accept şi Mont
Blanc-ul!
344
 Longin Popescu

– Comandăm un meniu uşor?

– Sigur, Lupule Alb! Cum vrei tu!
L-am chemat pe garçon:
– Entrée: salade verte avec des pommes
de terre. Plat de résistance: boeuf aux
carottes, poulet rôti au riz. Dessert: salade
de fruits et tarte maison. Fromage:
camembert, gruyère. Boisson: eau minérale,
jus de fruits, café…
– Très bien, monsieur!
M-am întors către Hannah şi, uitându-
mă în ochii ei, am întrebat-o direct:
– Hannah, eşti geloasă?
Uluită, începu să bâiguie:
– Dar eu, adică, Andrei, eu, cum să-ţi
spun, eu am cunoscut un singur bărbat. Cu
mulţi ani în urmă. Nu ştiu despre gelozie
decât de la cursul de psihologie, unde ne-au
învăţat că ea implică teama de pierdere,
suspiciunea sau furia că celălalt te trădează,
stima de sine scăzută etc. Aiureli…

345
Hannah

– Eu am mai cunoscut femei, Hannah,

dar gelozia lor necontrolată a făcut să
rămân singur şi să mă retrag în lumea
mea, romantică şi desuetă.
– Pe mine să mă duci acolo, în lumea
ta, Andrei! Aşa cum ai promis! Mie să îmi
arăţi cine eşti tu cu adevărat!
– Având în vedere că mi-ai dat voie să
beau puţin, alcoolul şi-a făcut efectul şi o
să-ţi ţin un mic curs despre cine cred eu că
suntem.
I-am luat mâna în mâna mea şi,
făcând pe filozoful, cu morga de rigoare,
am început a-i spune:
– În India există două căi de a realiza
cine eşti: una este „Advaita” – există o
singură materie şi o singură instanţă ce o
determină, nu două sau mai multe. Cealaltă
este „Vedanta” – trebuie să descoperi cine
eşti după ce arunci la gunoi tot ce crezi sau
îţi imaginezi că eşti. Cuanticii spun că, dacă
luăm în considerare mai multe dimensiuni,
346
 Longin Popescu

aflăm cine suntem după ce ne debarasăm

de ceea ce credem sau ne imaginăm despre
noi înşine. Adică, pentru a afla cine suntem,
trebuie să determinăm cine nu suntem. Dar
cel mai important lucru mi se pare că acela
ce trăieşte experienţa este conţinut în
experienţă. Nu căuta ţinta! Fă drumul!
Ţinta e inclusă în drum!
– De asta nu te-ai atins de mine,
Andrei? Tu ai parcurs doar drumul. Şi iată,
eu sunt aici, inclusă în drumul tău.
– Am folosit „bagheta magică”,
Hannah! Atunci când ne aflăm în impas,
sau căutările noastre nu dau rod, toţi ne
dorim o „baghetă magică” pe care să o
folosim pentru a îndrepta lucrurile. De cele
mai multe ori uităm că bagheta magică de
care avem nevoie se află în interiorul nostru
şi că tot ce trebuie să facem este să ne
accesăm resursele personale pentru a putea
împlini magia.

347
Hannah

– Andrei, tu crezi în două entităţi

supranaturale, Dumnezeu şi Zamolxis?
– Dumnezeu nu este atributiv. Credem
sau nu credem într-o instanţă superioară
oricărei cunoaşteri obţinute prin
experiment. Interesant este că nu ne
naştem egali. Nici măcar puritate nu există.
Conaţionalii tăi – etnic vorbind – spun
despre europeni că sunt „…die Früchte einer
Promenadenmischung” („Progeniturile unei
corcituri”). Eu spun că suntem bastarzii
propriei noastre istorii. Dar gândirea, ce
noroc pe noi că ea nu e produsă de creier!
Cum ar fi ca Goethe, Blaga sau Rainer
Maria Rilke să aibă aceeaşi inteligenţă ca
mecanicul Fritz sau ca și ciobanul Manole de
pe la noi? Neinstruiţii sesizează senzorial
ideile şi efectele lor, pe când savanţii, prin
creaţiile lor, determină salturi în timp ale
unor grupări umane, faţă de altele. Aşa au
apărut războaiele de cucerire. Naţiuni
puternice dezvoltându-se au avut nevoie de
348
 Longin Popescu

„Lebensraum” (spaţiu vital). Aşa a apărut şi

naţionalismul absolut, o prostie care a
costat scump umanitatea. Şi bolşevismul, şi
el a dus la eliminarea a milioane de oameni.
Elitele se autocreează într-un sistem
oarecum liberal în care personalitatea
trebuie să se dezvolte autonom. Religiile nu
au nicio influenţă aici… Aristotel, Platon,
Kant, Seneca au avut religii diferite. Totuşi,
în ordine cronologică, ei s-au studiat şi
completat unii pe alţii. Totul este ca noi să
nu devenim lucizi. Luciditatea ne omoară la
propriu, pentru că ne arată cât de limitaţi
suntem şi nu ne mai oferă proiecţia
perspectivei. În general, lucizii se sinucid. Nu
sunt de acord nici cu ei. Aici este o scăpare
a doctrinelor religioase. Păi dacă ne-a creat
o instanţă superioară nouă, atunci de ce îi
lasă pe lucizi să întrerupă actul creaţiei
acestei instanţe?
– Andrei, de ce misticismul a rezistat
până azi?
349
Hannah

– Pentru că misticismul a avut ca zonă

de dezvoltare şi transport în timp misterul.
Drumul în penumbră. Misticii te omoară şi
apoi te introduc în istorie. Chestia asta a
plecat de la greci. Pentesileea, regina
amazoanelor, a fost omorâtă de Ahile.
Imediat acesta a început să îi plângă
frumuseţea. Chiar l-a omorât pe Tersit –
vocea poporului care începuse să o insulte
pe amazoană. Hannah, am obosit.
– Ştiu, Andrei! Dar ai fost atât de
absorbit de ideile tale, încât nici n-ai
observat că o ţigăncuşă frumoasă mi-a
adus toţi bujorii din Geneva. Mulţumesc,
Andrei!
O lacrimă pornise din colţul unui ochi al
vestalei şi se târa spre bărbia ei
tremurândă.
– S-o ia naiba de istorie a lumilor şi cu
aranjamentele ei! izbucni Hannah. Bujorii
ăştia fac cât toate florile Edenului. Andrei,
eu… eu… Vreau să înfloresc în sufletul tău.
350
 Longin Popescu

Vreau să renasc fetus în braţele tale, vreau

să mă înveţi să rostesc cuvântul „dor”. Nu
puteam să respir fără tine, Andrei, atunci
mi-am dat seama cu câtă lașitate plecasem
şi pe tine te trimisesem la Alberta. Acum
sunt aici, Lupule Alb! Sunt aici. Vom respira
împreună, soldatul meu drag!
Am plecat către hotel, aşa cum
veniserăm – cu caleaşca. Plină de bujori. Mă
simţeam rău, dar nu voiam să vadă asta
Hannah. Eram prea fericiţi în seara aceea.
Ne-am dezbrăcat în tăcere şi, ţinându-ne
strâns de mână, ne-am aşezat în patul-
baldachin, unul lângă celălalt, cu faţa în sus.
Respiram împreună. Hannah se ţinuse de
cuvânt. Ne-am întors feţele unul către
celălalt. Ochi în ochi am adormit.
Dinspre Lehman se auzea mocnit
recviemul lui Mozart „în re minor (KV 626)
din 1791, neterminat”, gândi mintea mea
idioată, înainte de a pleca în lumea viselor.

351
Hannah

Au urmat zile frumoase, grele,

tratamente, deznădejdi. Bucuria de-a fi cu
ea. Dimineţile erau ritualuri lungi, adoram
să îi simt mirosul, gustul, să o văd cum îşi
pieptăna părul în oglindă într-un fel
anume, cu mişcări largi, parcă într-un
balet pe o muzică numai de ea ştiută. Îmi
plăcea că avea încredere în mine. Uneori,
mă lăsa să îi admir trupul frumos, fără
ostentaţie, făcându-şi toaleta goală şi
cântând (în surdină) acea melodie veche pe
care eu o numisem „arameică”. Alteori,
cădeam într-un soi de depresie comună
(mai ales în momentele în care
tratamentele nu dădeau rezultate şi eu mă
simţeam rău). Atunci ne ţineam în braţe
sub baldachin ore întregi fără să scoatem
un cuvânt. Doar mâna ei stătea pe pieptul
meu în dreptul inimii, ca şi cum ar fi vrut
să o ia în palmă, să vorbească cu ea, să o
convingă să bată, să bată tare, ca ea să fie

352
 Longin Popescu

sigură că trăiesc pentru mine, pentru ea,

pentru noi…
O adoram pentru că nu-i mai era
teamă să plângă atunci când simţea asta,
pentru că ştia să mă lase liber în jurul ei,
pentru că venise lângă mine să mă lase să o
iubesc. Realizam că ziua în care venise
fusese scrisă special în calendarul lui
Dumnezeu şi al lui Zamolxis, pentru mine,
pentru noi, ca să ne ajute să ne ridicăm din
hăul în care ne prăbuşiserăm, să ne dea o
lecţie de viaţă, să ne facă să ne acordăm
sufletele şi să transformăm recviemul care
mă pândea într-o odă a bucuriei de a trăi
frumos şi simplu.
Nu mă înspăimânta ce era dincolo. Dar
dacă tot trebuia să mă despart de lumea
aceasta, voiam să ştiu dacă şi de acolo o
puteam iubi pe Hannah, şi dacă ea ar fi
ştiut asta. Simţeam că fiinţa mea era prea
strâmtă ca să cuprindă hăul în care urma
să mă prăbuşesc. De setea cunoaşterii eram
353
Hannah

vindecat, dar nu înţelegeam de ce trebuia

să naufragiez la marginea vieţii când eu
trăisem tumultuos şi frumos în mijlocul ei.
Simţeam că mă goleam de conţinutul
material al trăirii şi rămâneam cu senzaţiile
şi ideile ce mă încărcau de îndoieli în fiecare
zi. În aroganţa mea, îndepărtasem prea
mult „eul” meu de „eul” universal şi prea
des dădusem vina pe existenţa însăşi pentru
neîmplinirile mele.
Luptasem şi invocasem îngăduinţa zeilor
ca Hannah să fie lângă mine. Acum era. Şi
eu ce-i ofeream? Povara neînţelesului
trecerii mele prin astă lume. Ce moştenire îi
lăsam eu ei? Atât de speriaţi eram
amândoi, încât nici dragoste nu făcuserăm
şi, ce era mai rău, nici nu cred că ne
gândiserăm la acest lucru. Nopţile,
îmbrăţişaţi sau ţinându-ne de mână, ne
afundam în judecăţi şi abstracţiuni parcă
vrând să ne protejăm sufletele ce se
zbenguiau în jocul lor, numai de ele ştiut.
354
 Longin Popescu

Din când în când glasul fiziologic îmi

amintea, prin tuse şi convulsii, că eram,
totuşi, o bucată de materie, fără de care
acel joc superb al sufletelor nu putea avea
loc. Ne purtam „eurile” ca pe o cocoaşă şi
identităţile ca pe o supremă povară.
Coboram în noi pe scara dorinţelor fatale în
cetatea muzicii şi a sonorităţilor sublimei
negări a unei realităţi pe care începuserăm
să o urâm. Iubeam nespus viaţa, dar o
separaserăm de realitate şi asta întuneca
povestea. Creaserăm un standard dublu
pentru adevăr: secundum fidem (adevărul
pentru credinţă) şi secundum rationem
(adevărul după raţiune), ca să putem jongla
cu tot felul de teorii menite a ne ascunde
neputinţa de a trăi frumos şi simplu. Atunci
suntem tentaţi să devenim lucizi.
Luciditatea este înspăimântătoare. Ea este
oglinda neiertătoare a propriului eu. Ea ne
aruncă în faţă limitele şi neputinţele
raţionamentelor noastre sterile kantiene.
355
Hannah

Da, da, rebelul de Kant spunea în „Critica

raţiunii pure” că el era propriul lui legiuitor.
Propriul nostru legiuitor este inima,
dragostea curată, bucuria de a trăi.
Beethoven, surd, a creat „Odă bucuriei” şi a
anulat toată filozofia kantiană.
Eu o iubeam pe Hannah doar pentru că
ea exista şi pentru că eu o găsisem într-un
tumult al vieţii şi al morţii. Dragostea
pentru ea era un mister pe care eu nu
voiam să îl dezleg. Voiam să îl trăiesc aşa
cum mi se arătase şi oferise. Nu voiam
mitologie, voiam taină, bucurie, suferinţă,
împăcare alături de ea. Renaşterea italiană
a situat omul în centrul Universului, dar l-
a studiat raţional, impersonal, anulând
misterul şi taina iubirii pe care Dumnezeu
ni le-a acordat ca să ne legăm unii de alţii
profund şi indestructibil. Raţionalitatea ne-
a fost dată ca să punem întrebări şi să
răspundem la ele, neţinând cont de mistică,
de taină. De aceea eu îl iubesc pe Platon, ale
356
 Longin Popescu

cărui mari nedumeriri nu sunt relevate, ci

se transformă în taine ce ne călăuzesc paşii
spre o cercetare continuă, lăsându-ne să
iubim în voie, fără să ne oblige la a explica
ce nu trebuie explicat. Kant ne spune că
totul este o problemă care are o soluţie sau
mai multe şi că noi nu trebuie decât să
găsim acele soluţii. Nu-l cred. Dacă el s-ar
fi îndrăgostit de slujnica lui analfabetă,
cum ar fi rezolvat asta? În niciun fel. Ar fi
fost neputincios în faţa dragostei. Această
stare esenţială i-ar fi năruit spiritul în
platonicism şi l-ar fi vindecat pentru
totdeauna de aroganţă. Omul este
neputincios în faţa esenţelor. De aceea
trebuie să iubească din tot sufletul.
În următoarele zile, împreună cu
Hannah am făcut iarăşi tot felul de analize
la clinica soţilor Leibovici. Am început chiar
şi nişte tratamente, spuneau ei, să-mi
întărească sistemul imunitar. Serile ni le
petreceam făcând lungi plimbări pe malul
357
Hannah

lacului Lehman, sau savurând ceaiuri

exotice în bistrouri cochete. Într-o astfel de
seară, aflându-ne pe terasa restaurantului
„Jet d’Eau” şi uitându-mă în ochii
nemţoaicei mele, am întrebat-o:
– De ce? Hannah, de ce ai venit după
mine?
A făcut o pauză lungă – pe care i-am
respectat-o – şi, luându-mi mâinile în
mâinile ei, mi-a spus:
– A doua zi după ce te-am „exilat”, am
intrat în rezerva ta şi, când am văzut că nu
eşti acolo, am intrat în panică. Mi-am dat
seama că eu nu mai aveam pe cine să urăsc.
În apartamentul meu, în biroul meu bujorii
se uscaseră. Nu mai avea cine să-i
înlocuiască. Am început să plâng pe ascuns.
Nici chipul nu mai puteam să ţi-l fixez în
memorie. Nu mai ştiam pe cine urăsc. Un
om viu sau unul mort? Şi pe măsură ce
zilele treceau pline de disperare, mai cu
seamă când afară se lăsa bezna nopţii, mă
358
 Longin Popescu

chinuia tot mai des gândul că ura mea mă

lega de un om mort. Trebuia să te uit. Nu
mai puteam continua aşa. Ura mea de fată
bătrână era, ceas de ceas, contrabalansată
de imaginea ochilor tăi calzi, de bunătatea
sufletului tău. Nu înţelegeam de ce mă
simţeam de parcă aş fi minţit sau înşelat pe
cineva. Aveam senzaţia că duc o viaţă
tăinuită. Dimineţile erau crunte. Mă uitam
în oglindă şi îţi vedeam ochii. Da, da, ochii.
Întrebători, mistuiţi în interiorul meu, mă
ardeau. Atunci duceam mâna la gât. Nu
mai puteam respira. Îmi venea să vomit de
dorul tău, aruncam cu peria în oglindă.
Aceasta se spărgea şi ochii tăi se
multiplicau, acuzându-mă şi mai tare de
laşitate. Şi zilele treceau aşa, chinuitoare şi
grele. Într-o dimineaţă, stând pe marginea
patului, aud o bătaie în uşă. De regulă eram
căutată prin interfon. Am răspuns totuşi:
– Cine este?
– Eu, Ildiko, doamnă doctor!
359
Hannah

– Este o urgenţă? am întrebat-o

instinctiv.
– Nu! Este ceva personal.
I-am deschis. A intrat fără să îmi ceară
voie. Se plimba prin cameră, frângându-și
mâinile şi rotindu-şi nervoasă verigheta.
– De ce l-aţi gonit? Mie să-mi spuneţi
de ce l-aţi gonit...
– Ildiko, ai înnebunit? Ce este cu
manifestarea asta?
– Vreau să ştiu de ce l-aţi trimis de
aici. Eu ştiam să am grijă de el!
– Ildiko, stai aici, aşază-te lângă mine
pe pat, aşa. Spune-mi despre ce este vorba.
– Andrei! L-aţi trimis pe Andrei de
aici...
– Ildiko, tu eşti îndrăgostită de Andrei?
– Spuneţi-i cum vreţi. Andrei mă
iubea, aşa… ca pe o soră. Era blând cu
mine, ştia să mă ducă în lumea lui şi să îmi
ia gândurile negre. Andrei mă făcea să mă
simt femeie, unguroaică, iubită, soră, vie,
360
 Longin Popescu

da, doamnă doctor, vie. El nu mă lăsa să

privesc înapoi cu mânie. Acum l-am
pierdut pentru că scorpia din
dumneavoastră l-a alungat. Nu aveaţi
dreptul să faceţi asta. Ştiţi dumneavoastră,
doamnă doctor, cum vă iubea Andrei?
Credeţi că vă dă cineva dreptul să
renunţaţi la o aşa iubire doar pentru a vă
putea bălăci în mocirla comodităţii
dumneavoastră? L-aţi deportat. Asta aţi
făcut! La deportări vă pricepeţi...
– Ildiko, nu fi crudă! L-am trimis să se
facă bine.
– Dar dacă nu l-aţi deportat, atunci de
ce nu-i daţi un semn de viaţă? Dacă a
murit şi noi nu ştim? El mi-a redat stima
de sine, libertatea de a trăi, de a respira.
Atunci m-a izbit în piept un val de
emoţie şi aşteptare cum nu mai simţisem.
Ildiko avea dreptate. Dar răul îl făcusem.
Am luat capul unguroaicei în palme şi am

361
Hannah

plâns amândouă ceva vreme, gândindu-ne

la tine.
În urechile mele creştea un val sonor.
„Da, se întâmplă ceva”, mi-am spus,
mângâind matern părul lui Ildiko. Printre
zgomotele sanatoriului răsunau tot mai
desluşit, apropiindu-se, sunetele unor
alămuri ce cântau fals. Mi-am dat seama
că erau cioclii ce duceau la groapa comună
vreun amărât pe care noi îl adăpostiserăm
ca să nu moară pe stradă. M-am
cutremurat. Dacă în sicriul acela ieftin de
scânduri erai tu? Cu Ildiko suspinând, ca un
prunc după un plâns zdravăn, încă în poala
mea, am sunat-o pe Alberta.

Într-o dimineaţă, bându-ne ceaiul,

Hannah mi-a spus:
– Andrei, noi acum nu mai avem ce să
facem în Geneva. Vreau să mergem la
362
 Longin Popescu

Alberta. Vreau să stăm o perioadă acolo. Ai

nevoie de aerul blând al Italiei.
– Hannah, tratamentele şi terapiile de
aici au eşuat, nu-i aşa? Atâta timp cât eşti
lângă mine, nu îmi pasă unde ne aflăm sau
unde ne ducem. Dacă vrei la Alberta, atunci
acolo să fie. Vom închiria o maşină, sau mai
bine o rulotă. Da, da, o rulotă. Tu vei
conduce şi eu îţi voi găti tortellini cu carne
şi cu parmigiano.
În zilele următoare am făcut demersurile
necesare achiziţiei unei rulote şi utilării ei cu
toate cele necesare unei călătorii de-a
lungul Italiei. Am cumpărat chiar şi cărţi,
făcându-ne o mică bibliotecă. Am plecat
spre seară. Hannah la volan şi eu în
dreapta, privindu-ne cu melancolie, parcă
vrând să evităm o intensitate dramatică a
eşecului nostru în ceea ce privea ipotetica
mea însănătoşire. Voiam între noi virtuţi
poetice şi nu unele active, date de
încordarea profundă şi intensă ce ne
363
Hannah

stăpânea. În ochii şi în mintea mea, chiar şi

peisajele montane ce goneau pe lângă noi
aveau o coloratură melancolică. Perspectiva
şi unghiurile de fugă ale peisajelor se
schimbau aparent haotic. Doar chipul
doctoriţei rămânea fix şi încordat de
responsabilitatea conducerii. Mă uitam pe
furiş la profilul ei şi vorbeam cu ea în
mintea mea: „Nu e mai mult, Hannah, atât
am putut să duc în astă lume. Dar tu, tu
unde ai fost?”. Apoi mă întorceam către
spectatorii ipotetici din stal şi le spuneam
răstit: „Şi voi ce vreţi, dacă nu e mai
mult?!”.
La capătul fiecărei vieţi trăite frumos şi
tumultuos există o melancolie, o mângâiere,
o resemnare, pentru că melancolia se naşte
din vis şi graţie. Oare există o adoraţie a
vieţii şi a morţii? Dacă această adoraţie este
o formă de nebunie şi nu de cunoaştere? Ar
fi trebuit să fiu disperat, dar nu eram. Mă
simţeam ca aceia ce pot înlocui ura,
364
 Longin Popescu

disperarea, clocotul interior cu bucuria de a

trăi. Uneori trăiam acel paroxism dionisiac
privind-o pe Hannah cum se cuibărea fetus
în braţele mele şi după ce adormea se
trezea speriată şi îşi ducea spasmodic mâna
la pieptul meu pentru a se încredinţa că
inima mea bătea şi că eu trăiam. Pentru
mulţi moartea este încununarea unei
îndelungi agonii dată de percepţii
deformate şi trăiri searbede, monotone.
Pentru mine era doar o trecere, un salt
tainic al cărui miraj nu aveam dreptul să îl
caut.
Vestala conducea şi plângea. Lacrimile i
se uneau sub bărbie. Am întors capul spre
ea întrebător.
– Andrei, am senzaţia aceea nenorocită
că toţi anii de studiu pe care îi am în spate
nu îmi folosesc la nimic. Ceva creşte în tine
şi eu nu-l pot opri.
– Hannah, nu poţi modifica destinul.
Domnul nostru Iisus Hristos a trebuit să
365
Hannah

moară pe cruce şi asta s-a întâmplat. Ca să

se nască un popor a trebuit să moară
Decebal cu ai lui. A fost tot o împlinire a
destinului. Această magie a pieririi unor
popoare şi a apariţiei altora este voia zeilor
şi noi nu putem fi decât parte a acestui joc
convulsiv al lumilor şi al neamurilor. Noi
suntem bastarzii năruirii unor imperii şi ai
apariţiei altora. Jocul acesta perfid al
prăbuşirii neamurilor unele în altele ne-a
asigurat supravieţuirea peste timp.
– Spune-mi, Andrei, despre strămoşii
tăi. Vreau să ştiu de unde vii, vreau să ştiu
de unde ai tăria aceasta excepţională de a
nu urî şi de a-ţi trăi viaţa frumos şi în
picioare.
– Hannah, celţii şi tracii au fost
popoare endemice şi sedentare ce au
convieţuit în ceea ce numim azi Europa.
Dacii, urmaşi direcţi ai tracilor, au format
un popor mândru. Aveau o memorie
fenomenală şi dispreţuiau scrierea,
366
 Longin Popescu

considerând că aceia care scriau o puteau

face înşelător în slujba unor interese,
denaturând astfel istoria. Totuşi, au avut şi
ei semnele lor pe care le-au imprimat pe
tăbliţe de lut şi de aur. Da, da, de aur.
Pentru că trebuie să îţi spun, Hannah, dacii
aveau mult aur, erau bogaţi, lucru care a
adus cohortele romane peste ei. Imperiul, în
acel moment, era falit. Dacia Felix le-a fost
salvarea. Dar toată aventura aceasta a
Europei nu a plecat de la ei, ci de la elini.
Chiar şi banii de aur ai dacilor, kosonii, au
fost bătuţi în Elada.
Armonia și împăcarea dintre
macrocosmos și straturile profunde ale
psihicului au fost cercetate și definite în
lumea antică greacă atât de Platon, cât și
de Socrate. Platon ne spune că
sophronisteria este educația (stăpânirea)
psihicului prin muzică. De la Callicles am
aflat că zeii, cerul, pământul, oamenii au în
comun solidaritatea, iubirea, ordinea
367
Hannah

faptelor și a lucrurilor, stăpânirea de sine și

simțul dreptății și că tot acest întreg se
cheamă kosmos – univers ordonat în
antiteză cu akosmia – dezordine și cu
akolasia – desfrâu.
Conceptul sophrosune este definit ca
fiind o incapacitate de elan și de entuziasm
în actul cel mai sublim al existenței –
creația. De aceea, în Phaidros găsim elogiul
nebuniei ca formă ultimă de cunoaștere
relevată ce pune în antiteză mania și
stăpânirea de sine. Tot grecii antici ne spun
că sophrosune fără Eros este doar o valoare
mediocră. Totuși, conjuncția dintre nebunia
creatoare relevată în antiteză cu
sophrosune (contrariul său tradițional)
poate să legitimeze inspirația inițiatică
poetică subsumnată delirului filozofic și unei
jubilații senine în complicitate cu nepăsarea
în fața morții pe care tradiții mai vechi
decât cele ateniene le atribuiau geților
athanatizontes, despre care eshatologii
368
 Longin Popescu

atenieni spuneau că erau închinători ai lui

Zamolxis.
Herodot, în cartea a IV-a a Istoriilor ne
amintește despre galați, ceea ce ne poate
trimite către celți și către învățăturile
misterioase ale druizilor și a posibilei inițieri
în aceste învățături chiar a lui Zamolxis.
Legiuitorii greci Charoudas și Zaleukos
afirmă în textele lor: „...un trac ce a fost
sclavul lui Pitagora și a ascultat învățăturile
acestuia și care, când a fost eliberat, s-a
întors la geți, le-a dat acestora legi și i-a
îndemnat să fie viteji, convingându-i că
sufletul este nemuritor”. Tot din scrierile
grecilor aflăm că: „...galații, trolii și alți
barbari îi conving pe fiii lor că sufletul celor
morți nu poate să piară, ci supraviețuiește
și, deci, nu trebuie să se teamă de moarte.
Fiindcă i-au educat în acest fel pe geți și le-
a dat legi scrise, Zamolxis este socotit de
către ei cel mai mare zeu.”.

369
Hannah

Se știe că vechii greci aveau o apetență

sporită față de „grozav” și „senzațional”, de
aceea ei reduceau imaginea „barbarilor”, de
cele mai multe ori, la aceste atribute.
Totuși, au existat și autori, precum
Ephorus, care îndeamnă la „paradeigma
poieisthai” și, după cum ne spune Strabon
din Alexandria, acesta îndeamnă discipoli să
aducă în discursurile lor pe acei barbari ce
cultivă moralitatea, vitejia etc. Tot Strabon
ne spune că neamurile celtice de la sud de
Dunăre vorbeau și ele cu oarecare respect
despre traci și despre liderul lor spiritual,
Zamolxis. Iată că în acea perioadă în spațiul
istro-pontic existau populații autohtone
numite: traci, geți, sciți, ce conviețuiau cu
populații venite din nord sau vest, precum
celții și știau de existența unui lider suprem:
Zamolxis.
Pe de altă parte, Poseidonios
polemizează cu Strabon pe tema geților și
mai ales a termenului „abioi”, ce pare că
370
 Longin Popescu

desemna „geți monoteiști”. Tot cei doi

vorbesc și despre ktistai, care practicau
celibatul din rațiuni religioase.

Prima oprire am făcut-o la Veneţia. Deşi

clima umedă din lagună nu îmi făcea bine,
am plecat să cutreierăm zona fără nicio
ţintă. Am închiriat un mic vaporaş numai
pentru noi doi şi am plecat în poveste.
Ce i-a putut face pe oameni să admire
atât de pătimaş, de-a lungul vremurilor,
această aglomerare de canale, palate, măşti
şi să-i atribuie denumiri precum:
Serenissima, La Dominante, Regina
Adriaticii? Farmecul straniu al acestei
frământări de oameni, piatră şi apă ne
izbea la tot pasul. Toate imaginile pe care ni
le oferea laguna aveau stil, firea şi purtările
371
Hannah

veneţienilor erau de o mândrie arogantă,

de o independenţă ce devenea adesea spirit
de revoltă şi totodată de o toleranţă ce
îngăduia excese pe care neiniţiaţii le găseau
deopotrivă şocante şi fascinante. Despre
originile oraşului se ştiu prea puţine lucruri.
Se crede că în lagună, înaintea erei
creştine, s-au refugiat mici populaţii de
pescari. Istoricii spun că Veneţia a fost
clădită de cetăţeni romani refugiaţi aici din
imperiu timp de mai multe veacuri. În
secolul al VI-lea, în vremea domniei
împăratului bizantin Iustinian, au apărut
primele palate în stil bizantin care dau azi
savoare imaginilor atât de vânate ale
Veneţiei. În anul 828, o mână de veneţieni
au furat pur şi simplu din Alexandria
moaştele sfântului Evanghelist Marcu, pe
care le-au adus şi aşezat în bazilica San
Marco, aşa devenind acesta patronul
spiritual al oraşului.

372
 Longin Popescu

Interesant este că, în timp ce în Europa

continentală Inchiziţia ardea pe rug
pseudovrăjitori şi eretici, marile familii
veneţiene şi-au ridicat palate somptuoase,
magnifice edificii ce aveau minim două
faţade (una către lagună şi alta către
interior), ce trebuiau admirate din ambele
perspective. De o vitalitate aparte, cu o fire
mândră şi independentă, cu un spirit
cosmopolit şi cu o mare dragoste de viaţă,
veneţienii şi-au construit un oraş splendid,
al libertăţii şi al bucuriei de a trăi. Odată cu
descoperirea lumii noi de către Columb şi a
unei noi rute maritime spre India de către
Vasco da Gama, Veneţia a început să
decadă economic, dar, ca o compensaţie, pe
măsură ce puterea economică scădea,
cetatea câştiga în faimă culturală.
Renaşterea a însemnat pentru veneţieni
înflorirea uneia dintre cele mai vestite şcoli
de pictură, ai cărei maeştri – Bellini,
Giorgiane, Tizian, Tintoretto, Veronesse,
373
Hannah

Mantegna şi alţii – au rămas celebri pentru

tehnicile lor prin care au exploatat relaţia
între lumină şi culoare.
– Hei, Andrei, Andrei, unde eşti?
aproape că strigă Hannah.
– Puţin în Renaştere, i-am răspuns.
– Ia-mă şi pe mine, Andrei!
– Sigur, Hannah! Uite, o să oprim în
Murano!
Şi chiar am oprit să vizităm atelierele de
sticlărie. Spectacolul a fost unul grandios.
Bărbaţi măslinii aveau un balet aparte din
mişcarea mâinilor cu care mânuiau
suflătorile, la capetele cărora nisipul fin al
insulei se transforma în mici capodopere viu
colorate. Soţiile acestor destoinici sticlari
ne-au oferit merletti, dantele veneţiene.
Bineînţeles că ne-am cumpărat şi măşti –
nu se putea altfel – pe care ni le-am şi pus,
spre amuzamentul localnicilor. În faţa unei
sticlării am observat o bătrână îmbrăcată
într-un costum de tafta croit într-un
374
 Longin Popescu

anume fel. Hannah s-a uitat întrebătoare la

mine. Atunci m-am adresat bătrânei:
– Vă rog frumos să ne descrieţi
costumul dumneavoastră. Eu ştiu despre ce
este vorba de la bunica mea, care a fost
italiancă.
– Desigur, domnule!
Luând-o pe Hannah de mână şi
uitându-se într-un anume fel în ochii ei, îi
spuse:
– Distinsă doamnă, eu port un costum
de carnaval Masquerade cu mască cu pană.
După cum observaţi, rochia este asimetrică,
cu volane din tafta cu dantelă şi medalion
cameo aplicat. Corsajul este strâns,
lăsându-mi, totuşi, umerii goi.
Portjartierele sunt şi ele prezente, pentru a
sublinia sexualitatea ca pe un act mai
degrabă cultural decât erotic. Printre cele
mai vestite atracţii ale Veneţiei, în Evul
Mediu şi mai ales în perioada Renaşterii, se
numărau curtezanele sale. La Veneţia, ca de
375
Hannah

altfel în toată Italia de Nord a acelei

perioade, existau două categorii de
prostituate. Cele comune – care practicau
sex contra bani – şi aşa-numitele curtezane
cinstite (cortigiane oneste), femei rafinate,
foarte bine educate, cunoscând muzica şi
poezia, dansul şi arta conversaţiei. Ele
foloseau toate aceste atribute pentru a-și
încânta protectorii bogaţi ce le asigurau
budoare somptuoase şi un trai fără griji. Ele
primeau o instrucţie specială în şcoli cu
tradiţie în formarea curtezanelor. Unele
chiar au rămas în istorie pentru erudiţia şi
talentele lor, precum Veronica Franco.
I-am mulţumit bătrânei italience şi,
strecurându-i discret în palmă o bancnotă
de o valoare mare, ne-am despărţit,
plecând spre un vaporretto pe care îl
închiriasem fără limită de timp. Impulsionat
de banii primiţi, proprietarul ambarcaţiunii
ne plimba pe canale numai de el ştiute,
unde admiram, pe lângă palatele din
376
 Longin Popescu

marmură, şi case construite pe piloni de

lemn. Prin faţa noastră defilau reşedinţe
seniorale, palate administrative, piaţete,
scuare, bolţi tainice ale podurilor ce tăiau
canalele arcuite spre a lăsa să treacă
gondolele şi mici ambarcaţiuni.
Seara am petrecut-o într-un bistro de
lux, desfătându-ne cu paste, parmigiano
reggiano şi prosciutto di Parma. Ne-am
retras în apartamentul pe care-l
închiriasem chiar pe Canale Grande, obosiţi,
dar fericiţi. Am intrat în imobil şi am fost
întâmpinaţi de un soi de portar ce ne-a
condus pe nişte scări de marmură
trandafirie în ceea ce trebuia să fie locul
sacru de odihnă și plăcere. Și chiar părea
aşa să fie, dacă n-am fi simţit un miros
vechi, rânced, de apă stătută. Ne-am
trântit în patul imens, strecurându-i
nemţoaicei mele, discret, mâna sub rochia
vaporoasă de vară. Ea, lăsându-mă cu gura

377
Hannah

căscată şi încremenit în gestul meu, îmi

spuse blând:
– Andrei, „U' pulp se coce jind all’acqua
soje” (vechi proverb din Barese, ce însemna:
„Caracatiţa fierbe în suc propriu”, sau „…
graba strică treaba”).
I-am respectat vrerea şi am adormit
îmbrăţişaţi şi îmbrăcaţi. M-am trezit
târziu. Vestala dormea cu mâna în părul
meu. Avea pe chip un soi de linişte şi
protectorat şi parcă spunea: „…acum eşti al
meu, Andrei, acum eşti…”.
Pereţii apartamentului erau tapetaţi cu
un soi de mătase cu reproduceri din
lucrările lui Gustav Klimt. În spatele
baldachinului trona o litografie îndoielnică a
actriţei Marlene Dietrich, ale cărei picioare
nu se mai terminau. Aceasta mă privea
languroasă şi arogantă. În rest, în hotelul
nostru guverna o linişte şi un calm
îmbâcsite de mirosul greu al însăşi istoriei
lui, combinat cu mirosurile lagunei, uneori
378
 Longin Popescu

pestilenţiale. Mă mişcam greoi, părea că

totul era închis într-un clopot de sticlă de
Murano, înăbuşindu-mă. Am deschis larg
fereastra mare. Pe canal zarva era în toi.
Vaporretto, gondole, mici barje încărcate cu
mărfuri. De pe una dintre gondole, o
tânără îmi face cu mâna şi strigă: „…
marinarule, haide cu noi, să ne pierdem în
mocirla asta!”. Un tânăr o aşeză la loc pe
banchetă şi îmi făcu şi el cu mâna.
Gondolierul cântă fals „Sempre libera”. Mă
îndepărtez de fereastră. Nu mă simt rău,
dar am o nelinişte, o materialitate ce mă
face să mă plimb cu Klimt pe pereţi. Mă
dezbrac. Gol, mă privesc în oglindă. Sunt
aşa cum sunt. Dar în spatele meu oglinda
îmi dezvăluie o imagine parcă din altă
lume. Vestala, întinsă şi relaxată ca o
odaliscă. Formele ei, muşchii, coapsele, sânii
se conturau ferm, incitându-mi simţurile.
Privesc imaginea din sticla veneţiană
minute în şir, până ameţesc. În imaginaţia
379
Hannah

mea bolnavă, vedeam cum nemţoaica goală

se prelingea pe pereţii camerei, anulând
erotismul lui Klimt cu unul primar, visceral,
neruşinat. Eu, în genunchi în mijlocul
apartamentului, ca o cuminţenie a
pământului, îi pândeam fiecare mişcare cu
o poftă animalică greu de stăpânit. Dar eu
o iubeam pe Hannah şi o voiam învelită în
acel romantism sacru, adolescentin, candid.
O voiam îmbăiată în râul pasiunii şi al
frumuseţii absolute.
Undeva departe, dinspre Canale Grande,
se auzeau râsete… Îmi imaginam cum acei
tineri bolnavi de viaţă îşi manifestau
dorinţele zgomotos, aşteptând să vină
noaptea pe care să şi-o petreacă pe plajele
fierbinţi cântând melodii deocheate şi
rostogolindu-se goi şi ameţiţi pe pământul
sărutat de marea ce parcă prelua ceas de
ceas, clipă de clipă, vinovăţiile acestor
comportamente, le dilua şi le ducea în
locuri numai de ea ştiute. Camera în care
380
 Longin Popescu

ne autoexilaserăm mi se părea atât de

falsă, atât de puţin asemănătoare cu starea
sufletească în care mă aflam. Biologic încă
eram în zona în care să simt cu plăcere
aerul sărat al lagunei. Dar îmi era frică să
ies din cubul acela de mătase greu
mirositoare şi să întâlnesc priviri
necunoscute pline de viaţă şi cu bucuria de
a trăi susţinute de exuberanţa
comportamentelor. Gălăgia aţâţătoare de
viaţă de pe Canale Grande mă sfâşia. Ştiam
că afară cineva trăia mai intens decât
mine. Dar eu rămâneam în acea cameră, să
ascult sunetul vieţii, aşteptând ca acel somn
lung, prea lung, să mă îmbrăţişeze. Eram
gelos pe gândurile şi închipuirile mele,
uneori perverse, alteori candide şi chiar
copilăroase.
Mi-am întors privirea către Hannah.
Formele ei erau ferme. O doream, dar ca
un adolescent care nu vrea s-o piardă în
urma vreunui gest necugetat. Teoriile ne
381
Hannah

învaţă că actul sexual reprezintă mereu

acelaşi lucru: reproducerea. Erotismul este
sex în acţiune. Dar el, fie deviază finalitatea
actului sexual către simţiri sublime,
esenţiale, fie o neagă, suspendând-o.
Metafora erotică, indiferentă la perpetuarea
vieţii prin procreare, ne împinge spre
închipuiri ce depăşesc educaţia socială şi
religioasă, ducându-ne cu iscodirea spre
tărâmurile unor ritualuri erotice ştiute sau
neştiute, dorite sau nedorite. Tendinţele
agresive ale copulării procreative, specifice
regnului animal, au fost emancipate în timp,
transformându-se în scopuri autonome. Aşa
cum poezia s-a desprins de comunicare, tot
aşa şi erotismul s-a desprins de procreare.
– Bună dimineaţa, Andrei!
– Bună dimineaţa, Hannah!
– Am dormit mult, Andrei. Am visat.
Fantezii erotice. Oare e moral să ne
povestim fanteziile erotice?

382
 Longin Popescu

– Fanteziile erotice, Hannah, implică

existenţa unor frustrări acumulate în timp
sau impresii puternice la care ai fost supusă
la un moment dat. Personal nu cred că
fanteziile erotice, visate sau nu, să aibă
vreun specific moral. Oamenii pot să
realizeze acte imorale cu sau fără fantezii
erotice.
– Dar castitatea, Andrei... Ea ne poate
împinge către practici erotice imorale?
– Nici asta nu cred! Am citit
numeroase texte religioase în care ascetul,
yoghinul se folosea de practici sexuale –
fără parteneri – pentru a atinge scopuri
de-a dreptul supranaturale, fie că era
vorba de comuniunea cu vreo divinitate, de
extaz, de eliberare sau de obţinerea plăcerii
pure. Numeroase scrieri religioase chiar nu
ezită să compare plăcerea sexuală cu
extazul mistic şi cu beatitudinea contopirii
cu divinitatea. Chiar Vechiul Testament este

383
Hannah

plin de povestioare erotice, fără existenţa

actului sexual în sine.

Alergam către sudul Italiei. Hannah

conducea şi eu, obosind inexplicabil, uneori
adormeam şi chiar visam. De ce? De ce o
iubeam cu atâta înfrigurare pe Hannah?
Zeificarea ei, în cugetul şi simţirile mele,
constituie un abuz de limbaj în exprimările
mele, sau chiar există acea iubire absolută
ce vine năvalnic peste tine să nemurească
bucuria de a trăi frumos? Este iubirea o
erezie a creştinismului, a budismului, a
vishnuismului sau a daoismului? Teologii
Europei moderne spun că zeificarea femeii
este o recunoaştere a misterului matern.
Însăşi libertatea condiţiei umane, aceea de a
cădea sau zbura, este un mister al uriaşei
seducţii pe care o exercită asupra noastră
dragostea. Salvare nu există, nici măcar nu
384
 Longin Popescu

este idolatrie. Totul începe cu admiraţia

faţă de o persoană. Apoi apare un soi de
entuziasm pe care nu-l putem explica. În
final: trăirea pasională ce ne duce pe
culmile fericirii sau la dezastru.
– Lupule, iar ai plecat înspre zările
albastre!
– Ştii, Hannah, mă gândeam la
legendele celtice de la care au pornit acele
iubiri năvalnice, pasionale, uneori tragice.
– Da, Andrei! Aşa este! Superbele
poeme provensale au determinat
transformarea legendelor celtice în idealuri
de viaţă chiar. Marea iubire dintre Lancelot
şi regina Ginevra au creat chiar arhetipuri
puternic emoţionale precum Tristan şi
Isolda.
– Frumoasa mea vestală, trebuie să
recunosc, mă uimeşti cu cunoştinţele tale;
da, aşa este, iubirile se nasc şi mor învăluite
de o anume grandoare sumbră în erotica
celtică. Totuşi, iubirilor celtice le-a lipsit
385
Hannah

„curtenia”. Acest joc al cuceririi erotice ne-

a fost adus în Europa de provensali de la
popoarele arabe, care, la rândul lor, l-au
moştenit de la arameici. Ibn Hazm ne spune
că iubirea nu este un fruct al mâniei
transformat într-o pasiune tragică, ci este
rodul unei stări în care se regăsesc
desfătarea şi contemplaţia, ca o punte între
lumea fizică şi cea spirituală.
– E frumos ce îmi spui, Andrei, dar,
din păcate, marile iubiri au şi mari stavile
sociale. Atât la celţi, cât şi la daci, legile
erau dure în privinţa unirii sufletelor.
Victime ale acestor legi, scrise sau nu,
îndrăgostiţilor nu le rămânea altă ieşire
decât moartea.
– Ca o opoziţie la această sumbră
perspectivă au apărut germenii amorului
clandestin ce s-a erijat de-a lungul
timpului în proces purificator ce dădea
savoare existenţei şi adâncea şi mai mult
taina iubirii. Ca o fascinaţie în faţa vieţii şi a
386
 Longin Popescu

morţii, dragostea devenea supunere,

alegere, zbor, cădere, romantism…
– Andrei, dacii nu au în moştenirea lor
culturală, şi nici voi, românii, în superbul
vostru folclor, erotismul ca formă de
manifestare.
– Da, aşa este, Hannah! Strămoşii
noştri au tratat iubirea cu o pudoare mai
mare decât alte popoare. În cetăţile lor
dacii nu au avut timp de „curtenie”. Ei au
trăit sau au murit. Nu au ştiut altfel. Mitul
androginului – luat ca o realitate
psihologică – a funcţionat la popoarele
dacice în tăcere. Lumea lor nu a avut
cristalizată o doctrină, un ansamblu de
purtări, conduite şi practici legate de iubire.
Ei credeau că iubirile cântate de poeţi şi
monştri sunt dovezi de slăbiciune.
– Andrei, tu crezi în amorul „curtean”?
– Nu îl practic. Eu îl iau aşa cum este.
Nu vreau să fiu critic.

387
Hannah

– Că nu îl practici am observat, dar

nici nu cred că ai fi un susţinător al ideii de
curtezană.
– Hannah, apariţia amorului curtean a
fost posibilă datorită emancipării femeii.
Două sunt circumstanţele favorizante
apariţiei acestei practici: creştinismul şi
moştenirea germanică. Marele filozof Tacit
a observat că femeile din neamurile
germanice erau mult mai liberale decât cele
romane. Apoi căsătoriile aranjate din epoca
feudală au favorizat iubirile de taină, mai
ales la curţile castelanilor bogaţi. Un celebru
personaj din scrierile lui Balzac spune
admirabil: „Je puis faire, je vous l'avoue,
une infinité de choses par charité, tout,
excepté l'amour.” („Pot face, vă
mărturisesc, o grămadă de lucruri din
caritate, pot face totul, cu excepţia
dragostei.”).

388
 Longin Popescu

– Dar prietenia, Andrei? Ea unde este

aşezată în toată această nebunie a
existenţei noastre?
– Prietenia este acea virtute ce
calmează atât de rodnic şi frumos tumultul
dragostei. Dacă cineva este atins deopotrivă
de cele două atribute, trebuie că acel om
este ocrotit de zei. Dragostea, deşi poate uni
două suflete, la fel le poate separa
iremediabil (şi uneori tragic) de societate.
Prietenia cere preţuire, dragostea cere
sacrificii.
– Şi erotismul, Andrei, despre care eu
nu ştiu aproape nimic, sau, mă rog, ceea ce
am învăţat la cursul de psihanaliză, el ce rol
are în trăirile noastre?
– Erotismul, Hannah, îşi are adepţii lui,
şi nu puţini. Nu cred că există straturi
sociale fără ritualuri şi practici erotice.
Erotismul este un atribut exclusiv uman al
sexualităţii. Omul a adăugat practicilor
sexuale primare imaginaţie. Suntem singura
389
Hannah

specie cunoscută din Univers care practică

dualitatea: sărutul concomitent cu actul
sexual.
– Dar sufletul este şi el supus
erotismului?
– Nu, Hannah! Sufletele sunt legate de
persoane, iubiri, trăiri prin conexiuni intime
ce nu ţin cont de practicile sexuale. Fără
credinţa că un suflet este frumos şi
nemuritor ne-am prăbuşi într-o biologie
primară. Sufletul este legat indestructibil de
persoană. Noţiunea de „persoană” provine
din limbajul vechilor etrusci şi desemna
masca actorilor de teatru. Dar în spatele
măştilor se aflau întotdeauna energii care
animau personajele, dându-le
comportament şi savoare, tragism şi umor,
tinereţe sau bătrâneţe. Totuşi, să nu uităm
că suportul sufletului este trupul. Paradoxul
este atunci când un trup frumos ne atrage,
declanşând pasiunea pentru sufletul pe care
îl poartă, şi un trup urât sau infirm – nu.
390
 Longin Popescu

Este un egoism, sau un comportament

discutabil prin care încercăm să ne plasăm
genele cât mai profitabil?
– Dar practicile erotice colective? Ele au
existat nu numai ca o realitate socială
clandestină, ci au pătruns chiar şi în
sacralitate.
– Aşa este, Hannah. Aceste practici
sunt cunoscute încă din neolitic, unde au
apărut cultele falice. În lumea antică greco-
latină au apărut bacanalele şi saturnaliile. În
toate marile religii ale lumii au apărut
secte, rituri sau mişcări ce au pretins că
erotismul colectiv poate completa adoraţia
pentru divinitate. Sectele tantrice din India,
grupuri daoiste din China sau chiar creştini
din zona mediteraneeană practicau
copularea colectivă.
– Andrei, cred că am ajuns la Roma.
Am condus mult. Vrei să rămânem în
rulota noastră sau să mergem la un hotel?
– Pentru azi aş dori un hotel, Hannah.
391
Hannah

– Andrei, Alberta are o vilă în oraş. Am

să o sun să anunţe personalului venirea
noastră.
– Sigur, Hannah! Ar fi magnific.
În timp ce Hannah stabilea detaliile cu
Alberta despre oprirea noastră în Cetatea
Eternă, eu deja proiectam o plimbare în
ceea ce fusese cândva capitala lumii.
Am intrat cu maşina în curtea vilei şi,
după ce am predat-o personalului de
serviciu, am pus stăpânire pe somptuoasa
clădire. Mai întâi am remarcat o spaţioasă
loggia ale cărei arcade creşteau direct din
pământ. Coloanele pergolei din lemn de
cedru se înălţau orgolioase către cerul de un
albastru nefiresc. Vila avea patru faţade
identice, semănând oarecum cu Vila
Rotonda a lui Andrea Palladio. Se ştie că
încă din antichitate arhitectura civilă
romană s-a bazat pe două tipuri de
construcţii: palatul şi vila. Azi, în frunte cu
Roma, majoritatea oraşelor italiene
392
 Longin Popescu

importante păstrează palate private sau

publice renascentiste, baroce, romane sau
neoclasice, iar vilele sunt nelipsite pe tot
întinsul Italiei. De fapt, prin toată istoria ei,
peninsula italică păstrează tradiţia
antichităţii latine. Conştiinţa arhitecturală a
Romei păstrează şi această formă de
înnobilare a vieţii: vila. Făcând parte din
cultura laică a imperiului şi mai târziu –
îndeosebi după Renaştere – din modul de
viaţă al republicilor italiene, această
construcţie privată a adăpostit, de-a lungul
vremurilor, nobili, burghezi, clerici,
meşteşugari sau comercianţi cu dare de
mână.
Cultura latină clasică, ca un aliat
ideologic al promovării culturii laice
renascentiste, a dezvoltat conceptul de vilă
ca pe un aşezământ cultural alături de
palate, castele ori somptuoasele clădiri
clericale. Multe vile au adăpostit cenacluri
de erudiţi şi literaţi pe tot întinsul
393
Hannah

peninsulei. Burghezia mercantilă cu pătura

ei de intelectuali a consacrat vila ca loc de
întâlniri şi dezbateri. Se poate spune că
vilele au adăpostit, de-a lungul istoriei, de
la consuli romani la principi absolutişti, de
la Petrarca la Lucrezia Borgia şi lista ar
putea continua.
În timp ce eu cugetam la o parte din
istoria Italiei, Hannah făcea aranjamentele
necesare pentru cazarea noastră. Privind
spre asfinţit, nici n-am observat că vestala
mă luase direct de mână şi, uitându-se
blând în ochii mei, îmi spuse cu acea
supunere umilă studiată:
– Andrei, hai să ne pierdem paşii în
cetatea eternă! Să mergem pe jos, să simţim
arşiţa a mii de ani de istorie! Să-mi spui,
Lupule, despre capitala lumilor noastre!
– Alături de Damasc, Roma este una
dintre cele mai vechi capitale din lume.
Construită pe şapte coline (Viminal,
Capitoline, Palatine, Quirinal, Esquilline,
394
 Longin Popescu

Caelian şi Aventine), Roma a fost capitala

Imperiului Roman, a Republicii Romane. Ea
adăposteşte Vaticanul, este centrul
administrativ al regiunii Lazio şi capitala
Italiei. De-a lungul timpului, Romei i s-a
spus: „Caput mundi” (Capitala lumii), „La
Citta Eterna” (Oraşul etern), „Limen
Apostolorum” (Pragul Apostolilor), „La
citta dei settee colli” (Oraşul celor şapte
coline). Ca orice fostă capitală imperială,
Roma este un oraş cosmopolit, glorios,
superb, pe alocuri de-a dreptul murdar, cu
un centru renascentist şi baroc în esenţa sa.
– Ştii, Andrei, spre ruşinea mea, eu nu
am văzut Roma decât cu ocazia unor
congrese medicale internaţionale, pisicile
lăsate libere şi mizeria nefăcându-mi o
impresie prea bună.
– În parte, observaţiile tale, Hannah,
sunt corecte. Deşi acum 2000 de ani oraşul
avea ferme, apă curentă, canalizare, latrine
publice, azi o parte a oraşului nu se ridică la
395
Hannah

înălţimea istoriei sale. Trecând peste

anumite inconveniente specifice fiecărei
metropole, oraşul străluceşte prin „perlele”
sale arhitectonice antice: Colosseumul, Forul
Roman, Domus Aurea, Panteonul, Columna
lui Traian, Circus Maximus, Băile lui
Caracalla, Arcul lui Constantin, Piramida
lui Cetius şi multe altele. Dar Roma are şi o
moştenire medievală impresionantă.
Bazilicile San Paolo le Muro şi Santa Maria
Maggiore. Un loc important în inima Romei
îl ocupă Vaticanul, o enclavă a Sfântului
Scaun ce găzduieşte Piaţa Sfântului Petru
cu nu mai puţin celebra Bazilică în care
Papa susţine principalele momente ale
catolicilor. Roma este celebră şi pentru vilele
ei pline de mistere şi istorie: Borghese, Ada,
Doria Pamphili, Torlavio, Albani şi altele.
– Andrei, cum a reuşit acest oraş teribil
să rămână în picioare până azi, ştiut fiind
că nu de puţine ori a fost incendiat, atacat,
spaţiu al luptelor fratricide?
396
 Longin Popescu

– Se poate spune, Hannah, că Roma şi-

a mâncat trupul la propriu, renăscând de
fiecare dată. Arhitrave, coloane, capiteluri,
frize, lespezi întregi de marmură au fost
adesea mutate, remodelate sau folosite în
alte construcţii ale frumosului oraş. Cândva
măreţia vechii lumi se identifica cu măreţia
Romei. Pasiuni, victorii, trădări, renaştere,
decadenţă, toate aceste atribute au făcut
din Roma un oraş frumos, romantic, tragic,
sălbatic.
Ne-am plimbat mult pe jos. Am mâncat
pe străzi. Măreţia urbei ne copleşea.
Properţiu, cel ce ne-a comunicat cel mai
frumos şi direct nebunia şi bucuria
dragostei, spunea că Roma nu este un oraş,
ci este „Oraşul”.
Într-un scuar am început să tuşesc, din
ce în ce mai tare. Hannah m-a luat în
braţe. Din pieptul meu a ţâşnit sânge. Cu
fiecare spasm, hemoragia era şi mai
puternică. Vestala mi-a dat repede să
397
Hannah

inhalez substanţa care mă calma, dintr-un

aparat pe care îl primisem la Geneva. Am
căzut în genunchi, tuşind. Hannah mă
ştergea cu batista ei de sângele şi saliva ce
îmi schimonosiseră faţa. Lângă noi se
strânsese o mică adunătură de măşti atrase
de spectacolul oferit ad-hoc de tusea mea.
Două rochii vaporoase, un flaut sprijinit de
buzele unui negru maghrebian, un pitic ce
se holba la Hannah. Hannah îmi spunea
ceva, dar eu nu o auzeam. Intrasem într-
un fel de transă. Cele două rochii,
despletite, începuseră să ţopăie în jurul
meu, piticul alergând greoi şi legănat după
ele. Flautul cânta fals o tarantella. În fond,
tusea mea nu crease decât o imagine
grotescă şi pitorească. O observaţie a lui
Properţiu (citită de mine cândva) ilustra
clar situaţia în care mă aflam: „…nu este
decât o poveste… fantasma morţilor scapă
de pe rug şi se întoarce printre noi”.

398
 Longin Popescu

De ce nu o auzeam pe Hannah? O rochie

albă de mireasă se aşezase lângă mine şi,
ridicându-şi încet voalul către ochii mei
dilataţi de efort, îmi spunea şoptit: „…de
acum te poţi întregi cu Hannah, dar în
curând vei fi al meu, numai al meu”.
Contrastul dintre caracterul
supranatural al episodului pe care îl trăiam
şi realismul simplu al unei crize de plămâni
era cel ce dădea, de fapt, magia vieţii.
Hannah mă împresurase cu mâinile, într-
un gest de-a mă apăra de o biologie
potrivnică şi pe care ea, ca medic, nu o mai
putea stăpâni. Îmi pusese capul în poala ei,
pe lespezile de piatră deja pătate de sângele
din plămânii mei. Cu palma pusă floare pe
pieptul meu, îngâna cuvinte numai de ea
ştiute. După câteva minute (timp în care
medicamentul îşi făcuse efectul) o auzeam
pe Hannah din ce în ce mai clar:
– Respiră, Andrei, respiră, Lupule Alb…
nici să nu te gândeşti că ai putea să pleci…
399
Hannah

respiră, aşa… eu lupt pentru tine, suflet de

cerb… eu voi veni să înşelăm mireasa în
noaptea nunţii… Negreşit voi veni, Andrei!
Cineva, probabil, oprise un taxi şi eu cu
Hannah ne-am urcat, plecând istoviţi şi
plini de sânge la vila Albertei. Nemţoaica
m-a dezbrăcat încet şi, cu o grijă maternă,
m-a dus sub duş, unde mâinile ei mi-au
binecuvântat fiecare parte a trupului într-
un ritual de care nu aş fi crezut-o în stare.
În final, m-a şters cu prosopul încet,
ritualic, urmărind cu ochii fiecare curbură
sau neregularitate a corpului meu. M-am
întins pe spate, aşa gol cum eram, sub
baldachinul florentin. Hannah a scos din
bagajele ei o carte veche, legată în piele de
pisică de mare şi a început să-mi citească
despre hetairele din vremea lui Pericle.
Erau povestioare romantice pline de un
tragism vetust. Aventurile hetairelor erau
complicate, fantastice, având ca fundal
naufragii, deşerturi, regiuni locuite de
400
 Longin Popescu

barbari cu limbi şi obiceiuri ciudate.

Erotismul purtătorilor lor era completat de
călătorii ce aveau rolul obstacolului învins.
Dar peste tot în peregrinările lor, hetairele
erau înnobilate cu pasiunea dragostei. Chiar
Platon în Phaidros defineşte pasiunea iubirii
ca fiind delir.
Am adormit ascultând povestirile citite
frumos de nemţoaica mea, cu un gust amar
că îi stricasem seara ce promisese să fie una
de vis, dar care se terminase atât de
lamentabil.

Am stat, totuşi, două zile în vila

Albertei la Roma, după care am plecat spre
sanatoriul ei, Hannah dorind ca plămânii
mei să primească mult soare, cât mai mult
soare. Am hotărât de comun acord ca eu să
nu mai conduc, sau să conduc doar în caz

401
Hannah

de necesitate, de aceea greul transportului

a rămas în sarcina vestalei.
Ne-am urcat tăcuţi în micul
apartament mobil şi am plecat spre sudul
Italiei cu dorinţa nemărturisită ca accesele
mele de tuse să nu se mai repete. Aveam
senzaţia că tocmai am părăsit pe furiş
Verona, îndrăgostiţi şi obosiţi de fluctuaţiile
stării mele de sănătate. Simţeam un soi de
trecere a timpului ce îmi releva că
interdicţiile şi rivalităţile de rang sau de
clan din povestea lui Shakespeare îşi
atenuau efectele şi că era de neconceput ca
duşmănia dintre două familii precum
Capulet şi Montague să împiedice într-un
oraş din zilele noastre dragostea dintre doi
oameni. Totuşi, o altă parte a memoriei îmi
aduse în conştiinţa imediată că în timpurile
noastre au apărut alte interdicţii, la fel de
rigide şi de crude ca în vremurile descrise
de englez. În multe ţări europene interdicţia
legată de rasă (chiar dacă legile interzic
402
 Longin Popescu

asta) rămâne în vigoare din cauza unor

obiceiuri şi mentalităţi populare. Pe lângă
bariera sângelui, au apărut şi obstacolele
sociale date de situaţia economică. Chiar
dacă distanţa dintre cei avuţi şi cei săraci,
dintre cei ce muncesc şi cei ce conduc (în
sens economic) nu mai este aşa pregnantă
ca altădată (când plebeii nu se împreunau
cu patricienii sau când vreo frumoasă
servitoare nu putea accede la graţiile
vreunui cavaler decât în clandestinitate),
totuşi distanţa dintre legi şi realitate există,
ea măsurându-se prin multe diferenţe ce
nu apar în coduri, ci în moravuri.
Deşi era pe autostradă, maşina, fiind
greoaie, rula destul de încet, trebuindu-ne
ore bune să ajungem la Alberta. Am intrat
în curtea sanatoriului, unde acelaşi aer cald
şi mirosind a levănţică pe care-l ştiam ne
întâmpină, împreună cu napoletana ce avea
în mâini un buchet imens de bujori. Cele
două foste colege, Alberta şi Hannah se
403
Hannah

aruncară una în braţele celeilalte, uitând de

toţi şi de toate. Buchetul de bujori l-am
recuperat eu în cădere, aşteptând la rând
să o strâng şi eu în braţe pe Alberta.
– Hannah, Andrei!
– Alberta!
– Haideţi, dragii mei dragi, să bem un
ceai şi un şnaps în cinstea voastră. V-am
pregătit pavilionul de oaspeţi. Vom lua şi
masa pe terasă. Paolo a gătit pentru voi.
Fructe de mare şi tagliatele în sos de unt de
Toscana. Pentru tine, Andrei, a gătit
polenta cu prosciutto înăbuşit în sos de vin.
Ce mai, un întreg delir culinar.
– Şi eu v-am adus, Alberta, prăjituri
vieneze şi brioşe pariziene, după care te
dădeai în vânt în facultate. Şi pentru Paolo
am adus palincă din Transilvania.
– Trebuie să avem grijă de Paolo cu
băutura, Hannah! Nu mai rezistă. Cu
măsură!

404
 Longin Popescu

Pavilionul era o bijuterie în stil veneţian.

Pereţii tapetaţi cu mătase franţuzească
bordo cu arabescuri aurii erau plini de
tablouri cu subiecte renascentiste. Mobila
grea din acaju adăpostea o mulţime de
obiecte din porţelan de Saxa şi sticlă de
Murano, strânse şi aşezate cu mult gust de
Alberta. Pardoselile din dale erau acoperite
cu covoare groase cu desene geometrice
vopsite în culori tari. Tapiţeriile erau din
piele de Karachi, fixate în ferecături rustice
indiene. Măştile, totemurile şi sculpturile îmi
aduceau aminte de Columna lui Traian.
Dormitorul fusese conceput simplu, auster
aş spune, cu un pat din lemn de cedru şi
baldachin din mahon, ferecat în fireturi
metalice de Damasc.
Pe peretele din faţa baldachinului, o
colecţie hibridă de măşti celtice şi dacice
trăda faptul că Alberta ne pregătise
dormitorul ca o mare preoteasă pentru
copiii ei rătăciţi prin lume şi acum întorşi
405
Hannah

pentru a desăvârşi, pentru totdeauna,

legătura între două suflete ce se iubeau în
viaţă şi în moarte deopotrivă. Hannah
rămase pierdută, învăluită de un uluitor
sentiment de déjà-vu, numărând cu
privirea bârnele tavanului. Chiar şi florile
din vaze, precum şi cele ce se vedeau prin
ferestrele largi în grădina luxuriantă din
spatele edificiului, păreau aduse special
pentru ea, pentru noi…
– Vă place?
Vocea Albertei era profundă, moale,
apropiată.
Fără a se întoarce, Hannah, ştiind că
sunt în spatele ei, rosti într-un fel anume:
– Bujorii, ei de unde sunt?
– Am avut un pacient care îi adora şi
care mi-a povestit în serile lungi de ceai din
filigoria mea totul despre ei. Într-o zi am
adus un botanist. Totul a fost scris, fişat şi
salvat cu grijă. Jardinierii mei au muncit zi
şi noapte să transforme ideile acelui pacient
406
 Longin Popescu

în nebunia de culori, forme şi mirosuri pe

care o vedeţi.
– Mă simt ca acasă, spuse Hannah
rotindu-se pe călcâie, cu mâinile în păr ca o
adolescentă.
– Aşa am crezut şi eu că te vei simţi,
prietenă dragă!
– Alberta, tu chiar ai conspirat cu
Andrei pe tema asta? Terorismul lui
romantic te-a acaparat şi pe tine.
– Găseşti asta revoltător?
– Până să-l cunosc pe Andrei, îmi
făurisem o ordine a vieţii, credeam eu,
mulţumitoare. Prezenţa lui a distrus acea
automulţumire şi mi-a sădit în suflet o
poftă de viaţă nebună. Observ că te-a
molipsit şi pe tine cu extravaganţele lui.
– Extravaganţă, intervenii eu, este un
termen la fel de superficial ca şi conceptul.
Bucuria de a trăi frumos, de a zămisli
lucruri deosebite, iată îndeletniciri pentru
care merită să trăieşti fie şi pentru o zi.
407
Hannah

M-am uitat instantaneu în ochii

nemţoaicei. Voiam să cunosc mai multe
despre copila ce se transformase, fără ca eu
să ştiu, în femeia ieşită din comun pe care o
dorisem cu atâta patimă. Mi se părea că
puteam rezolva dilema felului ei de-a fi şi a
dorinţei mele nemăsurate, dacă ea ar fi
început cu începutul. Până la Freud, toată
lumea îşi ascundea sau înfrumuseţa
trecutul. Nimeni nu povestea realismul
experienţelor trăite, de teama unor
eventuale repercusiuni. Interdicţiile cele mai
riguroase şi mai temute erau cele religioase.
Existenţa determinată de faptele unui om
nu era bazată pe o convenţie explicită
având ca determinant voinţa, ci era
consecinţa dublei fatalităţi: naştere şi
supunere.
Cărbunii aprinşi din ochii ei lăsau urme
adânci în spaţiul dintre noi. Conversaţia
putea fi uşor neglijată sau uitată, dar focul,
el mă învăluia, aducându-mi în memoria
408
 Longin Popescu

imediată imagini cu Hannah stând

arogantă şi impunătoare în peisajul
luxuriant pe care chiar eu îl creasem pentru
ea, fără să îi cer voie. Instantaneu, fără să
mai iau seama la discuţia dintre cele două
doctoriţe, am simţit gust de miere şi miros
de opiu. Aş fi vrut să o am în braţe şi să
dansăm un vals rusesc vechi. Brusca viziune
cu Hannah strânsă la pieptul meu mă năuci
în aşa hal încât cu greu am auzit că eram
strigat:
– Bine aţi venit la noi, domnule Andrei!
Era doctorul Paolo, cu nelipsita lui
mahorcă în colţul gurii şi mirosind a alcool
ieftin.
– Mă bucur să vă revăd, domnule
doctor!
În fond, Paolo nu reprezenta decât
arhetipul doctorului plictisit (credea el –
ratat), interesat numai de plăcerile ieftine
date de alcool şi fumat. Probabil,
comportamentul medicului italian îşi avea
409
Hannah

rădăcinile în simplitatea modului de viaţă al

strămoşilor lui, în care plăcerea reprezenta
o parte a vieţii şi nu un scop al acesteia.
Chiar şi instruirea lui ca medic fusese
dedicată ţelului final al ajutării clanului din
care făcea parte. Italienii din sud învaţă
totul despre realitate – oricât ar fi ea de
crudă – şi despre legăturile cu trecutul. Ca
orice sudist educat, în nordul Italiei, trăia în
acea dilemă – care se ridicase cu secole în
urmă, când nordul se dezvoltase economic,
iar sudul nu – să se lase asimilat sau nu. De
aceea Paolo folosea ce avea la îndemână,
învăţase să facă unele compromisuri, să
negocieze, însă sub mantia asimilării şi
disciplinei impuse de rigurozitatea nordului
se afla o conştiinţă de sine rebelă, de
neclintit, profundă şi neiertătoare. Paolo
era fiul unui şef de clan care descinsese, la
rândul lui, din alt şef de clan, într-un
proces istoric fără limită de timp.

410
 Longin Popescu

– Stinge ţigara, Paolo! îl apostrofă

Alberta. Andrei nu poate rezista la fumul
tău gros şi puturos.
– Ai dreptate, spuse Paolo, strivind
mahorca rusească pe marginea unei farfurii.
Discuţiile celor trei îmi făceau bine. Erau
când aprinse, pline de rememorări, când
sobre, profesionale. Eu, ca întotdeauna, mă
„retrăgeam” discret undeva între oglinzi
paralele. Fără să îmi dau seama, ochii mei
se jucau cu curburile trupului vestalei.
Simţeam că am nevoie să o duc pe Hannah
într-o realitate ocultă, să o iniţiez într-o
cunoaştere neintelectuală, bazată pe
contemplarea ochiului inimii.
Într-un târziu, ne-am retras în
„sanctuarul” pregătit de Alberta pentru
noi. Am făcut duş amândoi pentru prima
oară. Ameţiţi şi istoviţi de aburii sub care
stătuserăm prea mult, ne-am aşezat pe
spate în mijlocul camerei, ţinându-ne de
mână ca doi şcolari. Mi-am întors trupul
411
Hannah

către ea. O mângâiam încet, aproape

patern. Ea a început să tremure. Lacrimile
pornite simultan din ambii ochi udau
covorul persan.
– Hannah, asta trebuie să fie
sărbătoare, nu tristeţe!
– Ştiu, Andrei! Eu… Andrei… îmi este
ruşine să spun… să fii blând cu mine,
Andrei… eu sunt virgină, Andrei…
I-am pus degetul ocrotitor pe buze.
Mâinile mele – puternice încă – o
împresurară. Simţeam în interiorul
fierbinte al trupului ei răscolirea, plăcerea şi
frenezia unor senzaţii nemaiîntâlnite de ea
până atunci. La fiecare mişcare a mea
vestala respira aşa încât absorbea complet
senzaţiile unice. Când simţeam că ea ajunge
la culmea suportabilului, mă retrăgeam
încet, ca apoi să-i dăruiesc din plin vulcanul
din mine, pe care ea îl aştepta şi îl stingea
cu încolăcirile ei de şarpe… Uneori mă
implora să-i dau mai mult. Eu mă
412
 Longin Popescu

conformam, dar o făceam cu blândeţe,

până când intensitatea trăirii ei devenea
sălbatică, dezlănţuită. Mă mişcam în
adâncul ei ca o apă. Devenisem posesiv şi
impunător. Într-un târziu ne aflam iar pe
spate, goi şi transfiguraţi, uitându-ne la
tavanul înalt şi pictat.
– Te iubesc, minune celtă!
– Te urăsc, Lupule Alb!
Deasupra noastră se înălţa un munte.
Doi cai albi alergau rotit în buiestru în jurul
nostru.
– Sunt a ta, Andrei! murmură Hannah,
renunţând la ultima zbatere de
independenţă din inima ei, fără ezitări sau
regrete.
– Îmi voi croi drum în tine, frumoasa
mea teutonă!
– Iubeşte-mă, Andrei! Să fii blând!
Şi eu chiar îmi croiam drum în ea cu
dor, cu nerăbdare, provocate de atâta
dorinţă şi aşteptare. Agăţată de mine, ca
413
Hannah

un pescăruş de piatra sărată, Hannah venea

în întâmpinarea puterii mele sălbatice
dezlănţuite, îmbătată ca şi mine de acea
pasiune incontrolabilă ce ne ardea simţurile.
Când se porneau primele convulsii
orgasmice, vestala ţipa incontrolabil,
pulverizând întreg universul concentrat în
acea fărâmă de timp în care totul s-a
oprit, pentru ca apoi să contopească clipele
ce-i urmează într-o uriaşă explozie a vieţii
şi a bucuriei de a trăi şi de a zămisli viaţă.
Saţietatea ce urmă era de fapt bucuria
voluptăţii a două lumi.

Lunile care au urmat au fost grele şi

frumoase. Doctorul Paolo, Alberta, Hannah
şi încă vreo câţiva s-au luptat cu plămânii
mei. Uneori îmi trebuia oxigen suplimentar,
alteori mă simţeam rău de la tratamentul
intensiv pe care îl făceam. Dar toate păleau

414
 Longin Popescu

în faţa bucuriei cu care Hannah mi se

dăruia, în fiecare clipă, cu un devotament
cum numai o săsoaică ştie să-l aplice.
Într-una din dimineţi, pe când ne luam
micul dejun în filigoria Albertei, i-am
prezentat nemţoaicei un dosar.
– Hannah, ştiu că ai renunţat la o viaţă
sigură pentru a fi cu mine. Eu am făcut
nişte aranjamente financiare pentru tine.
Ele vor intra în vigoare imediat ce eu voi
pleca spre Polul Nord. Cred că sumele şi
proprietăţile ce-ţi vor reveni îţi vor ajunge
să duci o viaţă decentă în orice loc din
Europa.
Urmă o pauză ucigătoare. Eu cu mâinile
pe filele dosarului, Hannah cu o brioşă în
mâna stângă şi cu ceaşca de ceai în mâna
dreaptă. Apoi explozia: brioşa, ceaiul şi
dosarul din mâinile mele zburară în volumul
filigoriei, rămânând pentru o clipă
suspendate în aerul marin, pentru ca apoi

415
Hannah

să se zdrobească de mobilierul din jur cu un

zgomot multiplicat de un ecou nefiresc.
– Ce să fac eu cu banii şi cu
proprietăţile tale? Să le ia dracul pe toate!
Eu am nevoie de tine, Andrei! Şi de
nenorociţii tăi de plămâni, să respire
pentru tine, pentru mine, pentru noi! Eu…
eu te iubesc, Lupule Alb! Eu vreau să mă-
nveţi să nu urăsc. Să zbor, să visez. Nu
vreau doi cai albi. Să-i ia naiba, cu
buiestrul lor cu tot...
Au urmat minute bune de tăcere şi
nemişcare. Fiecare se uita în ochii celuilalt
căutând liniştea de după furtună.
Nici n-am observat când Alberta ni s-a
alăturat şi o asistentă a ei strângea bucăţile
din ceaşca şi farfuria sparte de Hannah.
– Hei, bujorilor, e prima voastră
ceartă?
– Nu, Alberta, nu cred că se poate
certa cineva cu el. M-am enervat pentru
luciditatea lui ucigătoare.
416
 Longin Popescu

– Mă simt vinovat, Alberta, pentru

terorismul meu romantic asupra ei şi
pentru că o duc pe un drum de pe care se
va întoarce doar ea.
– Andrei, eu cred că Hannah ştie ce
face. Durerea ei şi a noastră este aceea că
nu putem să oprim excrescenţa aceea care
scurmă în plămânul tău. Voi doi v-aţi
întâlnit prea târziu. Nu vreau să fiu cinică,
dar viaţa este ticăloasă uneori. Voi doi
sunteţi acum împreună. Asta este
important. Eu, Paolo şi încă vreo doi de
aici, deja ne-am transformat în personaje
– măşti. Ne mumificăm pe zi ce trece. Voi
sunteţi încă vii. Trebuie să trăiţi în timpul
rămas cu bucurie şi fără să priviţi la
spectacolul lumii cu mânie. Reprezentaţi
două lumi. Năruiţi-vă unul în altul. Să
respiri cu el, Hannah! Să laşi ceva din tine
în ea, Andrei! Să laşi viaţă şi speranţă!
O priveam pe Alberta, năuciţi de
spusele ei. Avea dreptate. Ştia şi ea că o să
417
Hannah

plec la Pol, dar îmi spunea să nu iau cu

mine viaţa, ci să o las în Hannah, pentru ca
ea să poată trăi şi respira pentru amândoi.
Câtă dreptate avea! Viaţa nu ne însoţeşte
către stele. Ea trebuie să rămână aici, pe
pământ, să dea sens şi mişcare celor ce vor
veni după noi.
*

Într-o seară cu soarele Italiei năruit

peste noi, ne aflam în aceeaşi filigorie,
lâncezind lângă un absint oferit de Paolo
(primisem şi eu voie să beau puţin coniac).
– Andrei, spuse Alberta, ridicându-şi
ochii de pe ghergheful pe care-l lucra
probabil de câţiva ani buni, spune-ne
despre celţi. Ştiu că ai o mare admiraţie
pentru ei.
– Alberta, într-un fel celţii sunt
strămoşii voştri, ai Vestului Europei. Celţii
erau oameni simpli şi spontani, şi, la fel ca
tracii, sprijineau pe oricine le cerea ajutorul.
418
 Longin Popescu

Într-o descriere făcută de Strabon din

Alexandria, galii, ca urmaşi direcţi ai
celţilor, nu pregetau să le sară în ajutor
populaţiilor vecine lor. Ei cunoşteau dreptul
şi legile. Obiceiurile lor ne arată că aveau un
mare respect pentru libertatea individuală
şi, mai ales, îşi preţuiau femeile, care aveau
o mai mare libertate decât la alte seminţii.
Femeia era, de fapt, o asociată a soţului,
libertatea sa fiind manifestată prin dreptul
de proprietate. Polibiu ne spune că
devotamentul lor era considerat o onoare.
La fel ca tracii şi mai apoi ca dacii, celţii nu
aveau frică de moarte. Druizii, preoţii lor,
care, în treacăt fie spus, erau astronomi,
medici, moralişti sau cărturari mistici, îi
învăţau că nu există moarte, ci doar trecere
către alte lumii, afirmând că acelaşi spirit
îmbracă altă formă şi stăpâneşte alt cor în
altă sferă.
– Dar despre organizarea lor ce ştii,
Andrei? interveni dr. Paolo.
419
Hannah

– Societatea celtică, în marea ei

tradiţie indo-europeană, s-a distins prin
triburile şi clanurile sale. În domeniul
concret al organizării se exclude, ca la
germanici, noţiunea de stat, modul lor de
viaţă bazându-se mai mult pe alianţe de
sânge. Din păcate, ca şi la daci, celţii au
lăsat puţine mărturii scrise. Culmea ironiei
face ca adversarii lor istorici, grecii şi
romanii să scrie despre ei şi despre
existenţa lor. La fel ca flaminii la romani ori
brahmanii la indieni, druizii luminau
drumul celţilor prin învăţături şi ritualuri.
Chiar cuvântul „druid” provine de fapt din
forma „dru-wed-es” (cel înţelept), ce
conţine aceeaşi rădăcină ca verbul latin
„videre”. Ca şi preoţii dacilor, druizii
propovăduiau non-violenţa şi, aşa cum
primii credeau în Zamolxis ca zeu unic, aşa
şi cei din urmă credeau într-o forţă
misterioasă supranaturală, numită Unicul
Creator.
420
 Longin Popescu

– Hannah, tratamentele nu dau

rezultate!
– Este greu de evaluat acum, Andrei!
Am trimis probe la mai multe laboratoare.
Important este că poţi respira fără ajutorul
unor aparate.
Eram goi în mijlocul imensului pat cu
decoraţii florale din lemn de trandafir
indian. Hannah, ca întotdeauna, cu mâna
pe pieptul meu, ca şi când ar fi fost gata să
intervină dacă eu nu mai respiram. Pentru
prima oară optimismul meu se clătina, iar
vestala înţelegea asta mai bine ca oricine.
– Andrei, aş fi putut să fiu amanta ta?
Încremenit de întrebarea nemţoaicei,
am ezitat să răspund, neştiind dacă era o
întrebare căreia chiar îi căuta un răspuns,
sau doar un motiv de a începe un nou

421
Hannah

dialog pentru a alunga umbrele negre ce se

cuibăriseră în sufletele noastre.
– Mai întâi ţi-aş spune că rudele mele
m-ar fi considerat prea bătrân pentru a
mă face de râs îndrăgostindu-mă. Dacă aş
fi fost căsătorit, soţia mea nu ar fi fost
niciodată de acord cu un divorţ. Alianţa
dintre mine şi ipotetica mea soţie ar fi fost,
de la început, una dinastică şi asta pentru a
nu se împărţi munţii şi pentru a nu se
fărâmiţa averile. În zona dacilor, unde m-
am născut eu, nu este ceva neobişnuit ca
două familii cu grad puternic de rudenie
între ele să îşi căsătorească copiii. Probabil
că soţia ar fi închis ochii la aventurile mele
conjugale, dar mama mea, nu. În afară de
asta, ai fi fost o „străină”, fără un „titlu
nobiliar.”
Hannah izbucni în râs la auzul spuselor
mele, înveselind atmosfera şi făcându-mă şi
pe mine să râd împreună cu ea, deşi ceea
ce îi spusesem eu era purul adevăr. În timp
422
 Longin Popescu

ce noi râdeam, cineva bătu în uşă. De abia

am aruncat peste noi „linţoliul” din mătase
franţuzească şi Alberta năvăli peste noi,
fluturând nişte bucăţi de hârtie frumos
colorată:
– Hei, porumbeilor, deseară mergem la
operă. Verdi. Aida. Marş triumfal, lojă,
costume, intrigi, galerie, Paolo deja beat şi
foindu-se că nu poate fuma.
– Dar noi suntem goi, flămânzi şi nici
haine pentru asemenea eveniment nu
avem, zisei eu tâmp şi cu o mutră de idiot.
– Nu se admite refuz. Totul este
aranjat. Recuzită, haine, caleaşcă, intrare
triumfală… Vă aştept cu Paolo la ceai în
filigorie.
Napoletana a ieşit din cameră aşa cum
intrase: ca un taifun, lăsându-ne
încremeniţi în uluire. Ne-au trebuit secunde
bune să ne revenim.
– Andrei, cred că aveam nevoie de o
ieşire.
423
Hannah

– Oricum nu am fi avut vreo şansă de

refuz. Alberta nu poate fi refuzată.

Ce a urmat a fost o magie, un spectacol

pe care eu îl credeam vetust şi desuet. Într-
adevăr, o caleaşcă cu vizitii – căci erau doi
– ne aştepta în faţa sanatoriului. Ne-am
îmbarcat cu un oarecare ritual şi am plecat
spre teatrul municipal, unde aveam să
trăim o experienţă unică pentru aceste
vremuri.
De la o oarecare depărtare, am
observat că la intrarea în edificiu era un
covor auriu şi doi majordomi îmbrăcaţi ca
pe vremea lui Victor Emanuel ce
întâmpinau oaspeţii. Caleaşca a oprit şi noi
ne-am încolonat în ordine. Alberta, noi doi
şi Paolo în ariergardă. La intrare un
maestru de ceremonii anunţa oaspeţii cu o
424
 Longin Popescu

afectare şi o teatralitate bine studiate.

Şocul, pentru mine şi pentru vestala mea,
de abia acum urma. Lângă maestrul de
ceremonie a sosit şi un personaj ce avea
tricolorul Italiei dispus pe diagonală
(primarul urbei – ni s-a spus mai târziu).
– Doamnelor şi domnilor, Contesa
Alberta Franziska de Modena şi invitaţii săi,
doctor Hannah Stein, inginer Andrei Bar şi
marchizul Paolo Rainieri.
O tăcere electrizantă întâmpină apariţia
noastră în loja familiei de Modena.
Primarul, curtenitor, ţinu un mic discurs
din lojă, mulţumind contesei pentru
susţinerea financiară a teatrului. Simţeam
cum curiozitatea specifică napoletanilor ne
crucifica pe mine şi pe Hannah. Formam,
într-adevăr, un cuplu spectaculos. Eu eram
îmbrăcat în ţinută de seară, iar vestala
într-o magnifică rochie de mătase roşie, cu
un imens rubin sângeriu. Eram amândoi
înalţi, eleganţi şi aparent inconştienţi de
425
Hannah

atenţia pe care o trezeam. Multe capete

erau întrebător întoarse către Alberta,
parcă dojenind-o: „…unde i-aţi ţinut
ascunşi, contesă?”. Alberta, în postura de
contesă, părea rece şi distantă, înclinând
capul ca răspuns la un salut venit din loja
vecină de la un episcop, probabil un prelat
local. În seara asta era îmbrăcată într-o
rochie albă din tul, cu însemnele nobiliare.
Pe degete, la gât şi în urechi sclipeau
bijuteriile familiei de Modena. Eu păream
calm, încercând să o imit pe Alberta,
pentru a păstra acea distanţă dintre „zei”
şi „muritori”. Totuşi, când într-un gest
tandru m-am întors zâmbind către
Hannah şi i-am aranjat o buclă rebelă
căzută în dezordine pe umărul gol, am
simţit că întreaga audienţă îşi ţine
respiraţia. Pentru nişte oameni ce erau
invitaţi ai contesei, gestul avea caracterul
unei dezvăluiri publice. Eu, fiind român,
ştiam că urmaşii romanilor se dau în vânt
426
 Longin Popescu

după drăgălăşenii făcute în public „ca din

întâmplare”. Alberta – se vedea – era
obişnuită cu măsuratul din priviri. Probabil
că bogăţia şi ascendenţa ei o izolau într-un
fel de „cocon” pe care ea îl susţinea cu
autocontrolatul simţ al stăpânirii de sine. În
plus, statutul ei îi conferea o anumită
aroganţă. Câteva lornioane (scoase de la
naftalină) ne scrutau din lojele vecine când
maestrul de ceremonii anunţă începerea
actului întâi. Satisfacţia de a-l auzi pe Verdi
copleşi încet, dar sigur, interesul arzător pe
care se pare că îl stârnisem. Luminile s-au
stins în curând. Marele preot Ramfis îi
spune lui Radames că etiopienii s-au
răsculat…

Caleaşca, covorul auriu, primarul,

prelatul şi cei doi cai lipiţani erau la locul
lor. Contesa, cu mine, cu Hannah şi cu
427
Hannah

Paolo în ariergardă coborârăm scările

teatrului până în piaţeta în care personajele
de care tocmai am amintit ne aşteptau
încremeniţi într-o imagine ce exprima, de
fapt, o realitate: în sudul Italiei, titlul de
contesă al Albertei făcea mai mult decât
orice altă autoritate modernă. Eu şi
Hannah ne-am uitat unul în ochii celuilalt,
oarecum complice. Ştiam că spectacolul la
care asistam era o realitate practică, uneori
dură şi de neînţeles pentru minţile noastre
educate în termeni liberali. Noi ne iubeam
şi, în dragostea noastră, unde spiritul
practic era inutil şi realitatea se dizolva,
eram într-un acord perfect.
După omagiile prezentate Albertei de
cei prezenţi, aceasta a „sunat adunarea”:
– Copii, gata cu spectacolul, mergem să
mâncăm şi să bem ceva la restaurantul
meu.

428
 Longin Popescu

Restaurantul ei? În seara asta am fost

surprins de două ori. Fie sunt prea bolnav,
fie am îmbătrânit.
– Da, da, vom bea ceva bun, spuse
Paolo cu ochii strălucind.
– Crezi că în bucătăria ta găsim şi
cremeschnitte? întrebă Hannah.
– Cu siguranţă, Hannah. Am şi pentru
Andrei o surpriză.
Caleaşca se porni şi, după câteva stradele
şi piaţete, am ajuns la o clădire violet, în
stil florentin, cu două cariatide la intrare.
Şeful restaurantului ne primi cu o curtoazie
exagerată.
– Andrei, vrei să vezi mai întâi
bucătăria?
– O, sigur, Alberta, ştii cât îmi place să
gătesc.
– Şi vinoteca, încercă timid Paolo, însă
privirea Albertei îl ţintui, tăindu-i elanul
bahic.

429
Hannah

După câteva ordine scurte în

napoletană, un băiat de casă ne luă în
primire şi ne conduse, cu un profesionalism
greu de bănuit la vârsta lui. La scurt timp,
după ce am traversat câteva coridoare
adiţionale, cu ajutorul tânărului am ajuns la
un fel de demisol, în bucătărie. Apariţia
noastră în pragul imensei încăperi stârni o
agitaţie la fel de mare ca aceea de la
Operă, primirea fiind una cordială.
Bucătarii, în număr de trei, nu plecaseră
acasă, ci aşteptau, în caz că ar fi fost nevoie
de ei. Patiserul şef era şi el acolo. De fapt, el
fiind decanul de vârstă al personalului
restaurantului, ni se adresă în italiană:
– Doamnă contesă, domnilor invitaţi,
bine aţi venit în inima culinară a Imperiului
Roman! Apoi, uitându-se doar la Alberta,
împreună cu restul personalului, declamă cu
emfază şi patetism:
– Ave, Caesar, morituri te salutant!

430
 Longin Popescu

– Ave, pueri! spuse, tot în latină, şi

contesa.
Noi am aplaudat, strigând: „Bravo!”, ca
la o reuşită la operă. Apoi, maestrul de
ceremonii ne dezvălui surprizele:
– Doctor Stein, prăjitura
dumneavoastră! Domnule Bar, pentru
dumneavoastră am făcut pâine în cuptor cu
miere de Toscana, iar pentru
dumneavoastră, doctor Paolo, un superb
vin de Cotnari din România, sora mai mică
a Italiei. Pentru dumneavoastră, contesă, ca
întotdeauna, prăjitura favorită: Josefine-
au-Rhum.
Fericit că delicatesa solicitată de şeful
localului pentru Alberta îi oferea prilejul să
se facă remarcat iar, patiserul şef promise
că o va prepara pe loc, spre încântarea
noastră. Trebuiau doar încălzite
ingredientele şi preparat sosul.
– Doamna contesă preferă sosul cu apă
de trandafiri de Liguria, sau numai cu vin
431
Hannah

de Malaga şi, bineînţeles, romul de Jamaica.

Astă seară vă recomand să facem sosul cu
vin unguresc.
Apoi trecu la treabă. Bucătarilor li se
permise să sugereze câteva feluri de
mâncare, iar Alberta, cu o satisfacţie vie,
urmărea reacţiile noastre la fiecare
propunere. Tagliatelle napoletane în sos de
unt cu fungi porcini, homar la abur cu sos
de sepia, creveţi în sos de roşii şi piersici de
Montreuil la cuptor cu sos din rom de
Havana au fost propunerile maeştrilor în
tunici albe. Am primit fiecare propunere cu
aplauze.
După micul spectacol, ne-am aşezat la
o masă în grădina restaurantului, pregătită
parcă la indicaţiile lui Di Lampedusa pentru
al lui „Ghepardul”.
Felurile au fost aduse cu pompă tipic
napoletană şi servite nouă cu o grijă
aproape paternă, sub supravegherea şefului
de sală, care era atât de concentrat şi
432
 Longin Popescu

încordat, încât credeam că o să facă atac

cerebral. Hannah rupse o bucată de homar,
aranjat pe platoul de argint sub formă de
coroană şi zdrobi uşor între buze carnea
fragedă a crustaceului ce mustea de sos. La
fiecare apăsare a buzelor închidea ochii,
satisfăcută de aromele condimentelor.
Privind-o, mă invadă un val de plăcere,
intrigându-mă faptul că o vedeam dintr-o
perspectivă nouă, una cu proiecţii într-un
déjà-vu, dar cu alte valenţe, noi, esenţiale.
Hannah era o femeie alcătuită din multe
părţi ce captivau. Mai naturală decât o fată
de la ţară, la fel de elegantă ca o berlineză,
capabilă să se descurce cu măiestrie într-o
profesiune până nu demult tipic
bărbătească, vestala era aşa de frumoasă şi
seducătoare ca un bujor de munte peste
care s-a aşternut rouă cu broboanele reci şi
proaspete. O urmăream ca un voyeurist
epicurean cum îşi lingea degetele, selectând
o bucăţică de aici, una de acolo. Paolo era la
433
Hannah

al treilea pahar, când Alberta porunci din

privire chelnerului să ia sticla de vin de pe
masă.
– Te deranjează? o întrebă Paolo
printre dinţi. E un vin tare bun. Nu ştiam
că românii au asemenea soiuri.
– Vinul bun şi pacientul mort, încercă
Alberta o glumă ca să mascheze momentul
penibil.
Desertul, ca şi cum ar fi fost o operă de
artă scoasă de la seif, fu adus de însuşi
patiserul şef pe un platou de argint decorat
cu struguri zaharisiţi, petale de violete de
Parma. Servirea a fost un adevărat
spectacol. Sosul fu adus pe o măsuţă de
mahon. Fiecare porţie fu flambată
individual şi noi ne simţeam ca zeii în
Olimp. Hannah era cu adevărat copleşită.
Plăcerea vie oglindită în ochii ei strălucea cu
mai multă putere decât multe dintre
pietrele rare şi preţioase pe care le
admirasem în viaţa mea. În mintea mea,
434
 Longin Popescu

mulţumirea leneşă, plăcerea de a mânca şi

de a bea mâncăruri şi băuturi excelente,
alături de încântarea de pe chipul
nemţoaicei, încolţi şi întări vâlvătaia unei
senzualităţi greu de explicat în cuvinte.

În acea noapte timpul s-a oprit

complet. Eram unul în altul şi pentru prima
oară nu m-am gândit la ziua de mâine.
Hannah a adormit prima, împrăştiată
toată în braţele şi în viaţa mea. După
plăcerea carnală, simţeam o melancolie
ciudată, ca şi cum viaţa de până atunci nici
n-ar fi existat. Hannah mă încălzea cu
trupul ei, cu respiraţia uşoară şi cu modul ei
unic de a mă iubi. Privind retrospectiv,
simţeam că tumultul iubirii mele pentru
Hannah deranjase, mutilase şi
dezorganizase viaţa ei aranjată cu grijă.
Credinţa ei că problemele se rezolvă prin
435
Hannah

logică şi inteligenţă era dată peste cap

acum de aventura incredibilă pe care o
trăia.

M-am trezit devreme. M-am apropiat

de fereastră. Priveam fără să văd superba
grădină a Albertei. Un şuierat de vapor mă
făcu să tresar şi să ies din starea de reverie.
Fără să o trezesc pe Hannah, am ieşit
să mă plimb printre chiparoşi şi trandafiri
căţărători. Arome de tot felul – marine,
florale, sărate, dulci – pluteau greu în aerul
încremenit. Hannah apăru în fereastră. Îşi
strânsese părul într-un coc simplu în stil
Kabuki. În urechi purta cerceii cu safire pe
care i-i dăruisem în Elveţia – două pietre
mari în formă de lacrimă, şlefuite în
atelierele Horovits. Chipul ei tăia aerul oblic
şi strălucea într-un mod aparte când era
mângâiat de lumină. Am rămas nemişcat,

436
 Longin Popescu

cu privirea aţintită asupra doctoriţei, cu o

teamă nefirească de a nu stârni cine ştie ce
spirite. Deja începusem să trăiesc fiecare zi
ca şi când ar fi fost ultima. Încercam să îmi
fac un depozit de amintiri frumoase şi
fericite în memoria de lungă durată pentru
timpurile triste de mai târziu.

Tratamentele intensive la care eram

supus începeau să-şi facă de cap. Efectele
secundare depăşeau de multe ori limita
suportabilului. În acele momente în care
vomitatul era un mod de viaţă deveneam
un monstru. La propriu. Frumuseţea
trăirilor mele se dilua până la a se
transforma în comportamente bizare şi
greu de suportat şi acceptat pentru oricine.
Se crease deja acel zid între mine şi ceilalţi.
Timpul pe care încă îl mai trăiam era atât
de crud cu mine încât simţeam, cu fiecare
437
Hannah

clipă petrecută, că trecerea la Zamolxis

urma să fie o binecuvântare. Viaţa este
frumoasă, dar tot ea ştie să îţi amintească
datoria pe care o ai de a pleca aşa cum ai
venit. Nopţile… Da, nopţile, ele erau mai
grele decât zilele. Când Hannah adormea,
istovită de lupta ei cu viaţa mea, pe care o
pierdea în fiecare zi, eu mă pregăteam
pentru călătoria spre Polul Nord. Singura
legătură pe care o mai aveam cu lumea de
afară era o fisură în zidul ce creştea
neîncetat în mine.
Timpul rămas se scurgea nemilos. Eu
stăteam rezemat de cărămizile reci şi aspre,
imaginându-mi lumea de afară. Simţeam
chiar şi mirosul frunzelor ce se dezlipeau de
ramurile copacilor adormiţi. Uneori era
iarnă, iar fulgii îmi acopereau trupul gol,
chircit de frig, abandonat pe un teren
pustiu şi sterp. Aceasta era lumea mea de
acum – o închipuire grotescă a lumii de
afară, care a uitat de mine şi de existenţa
438
 Longin Popescu

mea şi care parcă ştersese cu buretele tot ce

trăisem. Îmi simţeam trupul ca pe ceva
străin care mă trădase. Uneori, spre
dimineaţă, când insomniile deveneau
insuportabile, simţeam cum sângele se
răceşte, paralizându-mi mâinile şi
picioarele, trimiţând ace de gheaţă pe şira
spinării.
Mă aşezam fetus pe podeaua de
marmură, aşteptând ca durerea sfâşietoare
să mă spargă în bucăţi, ca pe un samovar
de porţelan alb. Simţeam cum fiecare
muşchi zvâcnea într-un ritm din ce în ce
mai alert. Voiam să strig de durere, să mă
sustrag torturii, dar eram incapabil să mă
mişc sau să rostesc ceva. Suferinţa mea se
transforma câteodată în câte o lacrimă ce
curgea rebelă, amintindu-mi că am dreptul
să plâng.
Întotdeauna am crezut că trecerea în
nefiinţă este ceva eroic, triumfal. Acum nu
mai cred că este aşa. Mă aflu într-un
439
Hannah

coridor cu pereţi slinoşi, murdar şi cu o

lumină difuză ce îmi proiectează umbra
curb şi deformat. Am senzaţia că levitez, că
întreaga fiinţă îmi este atrasă într-un hău.
Mâinile îmi bălăngăne pe lângă corpul
încovoiat, în timp ce picioarele se târăsc
fără vlagă pe podeaua jilavă. În capătul
tunelului observ o fereastră. Alerg spre ea.
Eroare! Este închisă. Dar imaginea de
dincolo de sticla rece mă inundă. Cerul e de
un albastru intens. Şi pajiştea este albastră.
Ar fi trebuit să fie verde. Doi cai albi, cu
capetele întoarse spre mine, mă privesc
tâmp. Fornăie din când în când. E un
albastru ce promite atât de multe, în care
poţi să te pierzi fără să te regăseşti. Iar caii
albi… Ei sunt precis acea călăuză
amăgitoare spre întinderile albe, într-un
univers paralel, cu reguli precise, nemiloase.
Pentru prima oară după mulţi ani mă
gândesc la părinţi. La tatăl meu, la mama
mea. Ei nu i-ar lăsa pe cei doi cai albi să
440
 Longin Popescu

mă ia cu ei. Dar dacă eu nu exist decât în

mintea mea? Dacă sunt un monstru? Dacă
mama mea a uitat de existenţa mea? De ce
îi lasă să mă izoleze de bucuria de a trăi? Îl
vedeam pe tatăl meu, înalt şi deformat,
uitându-se ameninţător spre mine şi spre
mama mea. Atunci fugeam să mă ascund
undeva, sub o scară închipuită, ca el să nu
mă găsească. El vorbea şi gesticula. Eu îmi
astupam urechile cu mâinile tremurânde.
Eram atât de speriat! Una din mâinile lui
mari şi noduroase îndreptase degetul
arătător către mine, ameninţător: „E vina
ta! Ai crezut că poţi să zbori în soare! E
numai vina ta!“. Atunci, cu ochii
împăienjeniţi de lacrimi şi cu pumnii
strânşi, îl imploram să nu mă lase singur să
plec în lumea ce mi se arăta în acea
nenorocită de fereastră. Simţeam că îmi
pierd minţile cu fiecare imagine ce mi se
perinda în mintea mea bolnavă, ca şi trupul
meu. Mii de cuvinte nerostite mă devorau,
441
Hannah

lăsându-mă gol pe dinăuntru. Atunci mă

apuca teama că voi rămâne fără spaţiu, iar
timpul va curge altfel, curb, nelăsându-mă
să îmi mai aleg vreo ţintă.
Oare chiar sunt singur în drumul meu,
sau mai există cineva pe acest coridor? Şi
dacă există, el este conştient de prezenţa
mea? Oare el aude strigătele mele de
ajutor?
– Andrei! Andrei!
Hannah mă ştergea de vomă şi de
sângele ţâşnit din pieptul meu.
– Hannah, nu face asta! Te rog să mă
abandonezi! Nu vreau să mă vezi aşa...
– Taci, Lupule Alb! Taci! Iar ai avut o
noapte rea...
– Da, Hannah! Mi-am văzut părinţii în
agonia mea. Şi caii albi...
– Să îi ia naiba de cai albi! Vreau să
trăieşti, Andrei! Vreau să mă iubeşti!
Şi Hannah îşi rupea bluza într-un gest
de disperare şi tânguia în arameică un
442
 Longin Popescu

psalm numai de ea ştiut. Atunci mă

strângea la piept ca pe un fetus deja mort
şi îi ruga pe Zamolxis şi pe druizi să nu mă
cheme la ei şi să mă mai lase, ca ea,
vestala, să îmi mai spele trupul şi sufletul la
Tăul lui Scorilo.
Mi se părea că deja trăiam într-o
anomie socială, într-un loc geometric unde
se adunaseră toate excesele şi construcţiile
utopice. Un fel de „coincidentia
oppositorum“ pusese stăpânire pe gândirea
mea, altădată exactă şi riguroasă. Hannah
mă privea. Ochii ei aveau o căutătură
anume, atât de stranie şi de adâncă încât
aproape că citeai în irişii lor mai mult chiar
decât ar fi vrut ea să se vadă: milă, revoltă,
mânie. Acordul meu cu viaţa fusese unul
total, aderasem la avatarurile ei fără să mă
uit înapoi cu mânie, fără a refuza nimic din
grandoarea şi servituţile ei.
Uneori, dimineţile mă prindeau pe
partea mea de pat, tuşind îngrozitor.
443
Hannah

Închideam ochii strâns şi-mi îngropam faţa

în moliciunea aşternuturilor, murdărindu-le
de sânge şi salivă. Mă ridicam şi, ţinându-
mi respiraţia de teama unui nou acces de
tuse, auzeam sunete gâjâite ce îmi urcau
din adâncul pieptului. Mă uitam în ochii
vestalei. Ştiam că nu mai poate face nimic.
Îmi spuneam hotărât: „N-o să plâng!
Soldaţii nu plâng! Ei mor în zori!”.
Pumnii mei strânşi se umplu cu faldurile
mototolite ale cuverturii florentine. Umerii
încep să-mi tremure, fiindcă tusea îmi
izbucneşte cu o şi mai mare stridenţă. Cu o
mişcare violentă mă ridic, apuc o pernă şi o
arunc cât colo prin cameră. Din spate,
Hannah mă cuprinde, oferindu-mi trupul ei
cald ce îmi liniştea spasmele. Stăteam aşa
mult timp, fără să scoatem un cuvânt.
Doar Hannah murmura din când, în când:
„…te iubesc, Lupule Alb, te urăsc, Lupule
Alb…“. Şi eu gândeam: „…Oare sacrificiul ei
e un vestigiu al unei concepţii arhaice
444
 Longin Popescu

despre iubire şi dăruire de sine, sau pur şi

simplu e acea dragoste curată şi simplă?…“.
Ştiam că în culturile care
supradimensionează iubirea, sacrificiul
iraţional din dragoste se manifestă, fizic sau
psihologic, fără rezerve. Parcă vedeam şi
auzeam măştile din lojă cum exclamau
afectat şi teatral: „Chiar îl iubeşte“ sau „Tot
ce face este din dragoste pentru el.“. Atunci
îmi revenea în memorie obsedanta
întrebare: „De ce are grijă de un
muribund?“.
Ea îşi abandonase propria demnitate şi
libertate pentru a mă însoţi pe drumul unei
muriri deja anunţate. Eu devenisem un
personaj care se târa, implora, se chinuia,
gemea, blestema. Eram prizonierul unei
nostalgii mistuitoare, al unui terorism
romantic. Uneori, doctoriţa mea îmi dădea
pastile care mă linişteau pentru câteva ore,
timp în care mintea îmi era înceată, plină
de labirinturi, catacombe, hăuri de oceane,
445
Hannah

galaxii locuite de omuleţi albaştri,

războinici, conspiraţii, trădări, cavaleri
romantici devotaţi, gesturi emoţionale de
abnegaţie şi iertare.
Tot atunci, Alberta venea pe la noi şi
discuta cu Hannah aprins situaţia mea:
– Trebuie să mai existe o cale! Nu se
poate aşa! Paolo spune să încercăm o
intervenţie chirurgicală...
– Ştii la fel de bine ca mine că nu se
poate, spunea Hannah, plimbându-se
deznădăjduită de la un capăt la altul al
camerei, frângându-şi mâinile şi trecându-
şi-le spasmodic prin păr.
– Am trimis probe la laboratoare din
Franţa, Elveţia, Germania. Toate îmi
confirmă acelaşi lucru. Andrei este la
capătul drumului...
– Ştiu, Alberta. De fapt, ştiam asta de
când am hotărât să mă alătur lui definitiv.
În timp ce ele discutau, mintea mea
bolnavă procesa imagini grele, din alte
446
 Longin Popescu

timpuri. Evadam născocind poveşti

complicate. O vedeam pe Hannah într-un
bistro plin de fum de ţigară ieftină, stând
la o masă, cu buzele crispate de
amărăciune, într-o rochie decoltată. În
spatele ei vedeam un ceas mare de perete,
ale cărui indicatoare se mişcau invers.
Vestala dispărea, din când în când, la
toaleta doamnelor, pentru ca apoi să se
întoarcă şi să şadă în faţa paharului cu
absint, fumând ţigară de la ţigară dintr-un
port-ţigaret negru din piele de pisică de
mare, aruncând din când în când o privire
către un personaj bronzat cu o vestă aurie.
Din timp în timp, vesta aurie se întorcea
spre ea, vorbindu-i apăsat sau arătându-i
într-un ziar câte un necrolog. Uneori o
auzeam pe Hannah adresându-se vestei
aurii:
– Şi dumneavoastră, domnule, aţi fost
părăsit?

447
Hannah

– Nu, doamnă! Eu îmi caut doar

victime în acest bistro! Întotdeauna există o
victimă pe aici. Azi se pare că
dumneavoastră sunteţi victima. În curând
noi vom pleca de aici la braţ, unul lângă
celălalt. Nu este nevoie de cuvinte. Zumzetul
valurilor este de ajuns. Câte un pescăruş se
va lovi de pietrele sărate de valuri. În rest
vom avea de toate: un bulevard, o
esplanadă, felinare încovoiate, alei străjuite
de lumânări, străduţe cu obloane închise.
Vom bea şi ceai. Mult ceai. Să aveţi grijă, să
nu spargeţi ceainicul alb de porţelan! Semn
rău. Şi dorinţele, să nu le striviţi, să vă
rugaţi la catedrala nopţii pentru sufletele
nemurite încă. Să-i purtaţi inima în palme,
doamnă!

Într-o dimineaţă m-am trezit speriat.

Hannah nu era lângă mine. M-am uitat
448
 Longin Popescu

disperat către uşă. Apoi vestala a venit de

la baie, ştergându-şi buzele cu un prosop
ud. Vomitase.
– Hannah!
– Da, Andrei... Zamolxis, Dumnezeu,
druizii ne-au ascultat rugile niciodată
rostite. Cred că port în mine o parte din
viaţa ta...
– Îţi mulţumesc, frumoasa mea saxonă!
Acum trăirea din mine va putea să plece
liniştită spre Pol!
– Nu spune asta, Lupule Alb! Nu acum!
– Hannah, vreau să mă duci în
teritoriul carnuţilor lângă Saint-Benoît-
sur-Loire. Acolo există un Omphalos unde
altădată druizii se întâlneau să
mulţumească zeilor pentru vieţile apărute.
– Dar eu nu ştiu nimic despre druizi,
Lupule...
– Dacă tu porţi trăirea mea în tine,
trebuie să afli, să ştii. Eu te voi iniţia în
tainele strămoşilor tăi şi ai mei. Doctrinele
449
Hannah

druizilor erau unele complexe. Lumea – în

concepţia lor – era alcătuită din fiinţe
nemuritoare. Ei credeau în metempsihoză,
fiind de fapt un corp de învăţaţi ce militau
pentru disciplinarea societăţii, unită în
cuget şi simţire. Ei se bazează mai mult pe
simboluri şi mai puţin pe dogme. Din
păcate, romanii nu i-au înţeles şi nu i-au
acceptat. În vremea împăratului Tiberius,
legea Cornelio îi pedepsea cu moartea pe
druizi.
Ca la daci, druizii nu au lăsat nimic scris.
Doar simboluri şi oralitatea. Cunoştinţele lor
erau uimitoare. Druizii nu erau preoţi. Ei
erau mult mai mult. Ritualurile lor
includeau magie, astrologie, cunoştinţe
despre influenţa planetelor asupra
Pământului. Ei stăpâneau semiotica
încarnării sufletelor în corpuri diferite şi
cunoşteau legile ascunse ale naturii. Regula
de bază a druizilor era nonviolenţa. Ei nu
purtau arme. Doar straiele de in de un alb
450
 Longin Popescu

imaculat. Erau monoteişti organizaţi după

modelul piramidei. Erau aleşi pe viaţă de
către un mentor şi deveneau, la rândul lor,
mentori pentru alţii. Simbolul lor este
mărul.
– Şi cum se leagă aceste lucruri de
strămoşii tăi?
– Îţi voi explica, Hannah! Se spune că
celţii aveau un centru spiritual creat de
druizi pe insula Avalon – în arhipelagul
britanic de azi. Numele acestei insule are ca
rădăcină cuvântul celtic „obal” (măr). Dar
aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui
zeului Ablum, care este de fapt zeul Apollo,
sau Zamolxis, zeul soarelui hiperborean.
Deci putem spune că insula Avalon este de
fapt insula lui Apollo, care este identică cu
insula Leuke din Marea Neagră, ce este, la
rândul ei, identică cu Insula Strălucirii din
tradiţia hindusă. În insula indiană, zeul
solar Vishnu locuieşte având ca semn
distinctiv svastica. La rândul ei, svastica
451
Hannah

este simbolul Polului pământesc şi îl

defineşte ca fiind Centru.

După atâţia ani petrecuţi prin lume, da,

pot să afirm cu mâna pe inimă că viaţa
este frumoasă şi merită să o trăieşti cu
bucurie. Dar când atributele esenţiale ale
vieţii, precum, simţirea, mobilitatea,
conştientizarea, creşterea, autonomia,
voinţa încep a te părăsi, atunci trebuie să
te retragi în Avalon. Deşi am fost
„contaminat“ iremediabil de ştiinţă, totuşi
cred cu toată tăria în semiotica strămoşilor
mei şi în mitologia luată ca un uriaş depozit
de învăţături fertile şi productive pentru
umanitate…

452
 Longin Popescu

– Hannah, eu mi-am consumat toate

resursele. Vreau să mă duci acasă. Mai întâi
în Franţa, după care în munţii mei. Acolo,
la Mama Uca şi la Tăul lui Scorilo.
– Dar eu lupt pentru tine, Lupule! Eu
port viaţa ta în mine acum... Noi avem
nevoie de tine! Nu lăsa nopţile albe să te
ducă în Avalon sau în Muntele Sacru...
Rămâi cu noi, Andrei! Rămâi cu noi!
Zamolxis, nu mi-l lua! Ce îţi trebuie ţie încă
o viaţă în noianul de vieţi cu care eşti
încărcat de atâta amar de vreme?
– Frumoasa mea vestală, când tot ce ai
acumulat ca trecut, ce ţi-a înfiorat fiinţa
de atâtea ori şi ţi-a încordat sufletul şi
mintea până la paroxism, atunci îţi pierzi
echilibrul şi cursul firesc al trăirii, şi, din
culmea vieţii, eşti năruit în moarte şi
trebuie să pleci în marea călătorie...
– Tu eşti soldat, Andrei... Acum eşti
centurionul nostru care trebuie să ne apere.
Ştiu că prăbuşirea ta a rezultat dintr-un
453
Hannah

prea plin de trăiri şi obsesii păstrate într-o

conştiinţă simplă şi curată...
– Ştiu, Hannah! Paroxismul trăirilor
mele interioare m-a dus de multe ori în
zona unde primejdia era absolută, iar acum
decontez. Viaţa aceasta a noastră este prea
fragmentată de presiunea evenimentelor
aleatoare pentru a rezista la mari tensiuni.
– Şi noi, Andrei, cei ce n-am trăit mari
extaze, ce putem aştepta de la vremurile
viitoare? Noi cum ştim cum e dincolo de
singurătate, de disperare, de iubirea care
ţi-a fost dată aici pe Pământ şi luată atât
de brutal de zei?
– Nu există argumente pentru a muri!
Dar atunci când ajungi la o anumită limită,
intervine absurdul. El te seduce cu lipsa
regulilor cu care ai fost crescut, obişnuit,
educat. Atunci ştii că trebuie să pleci. Cei ce
rămân rămân cu suferinţele lor pe care le
cred absolute şi fără leac.

454
 Longin Popescu

– Tu ai trăit ca o supra-conştiinţă,
dincolo de nelinişti, tulburări, experienţe
spirituale duse până la extrem. Zeii ţi-au
dat voie să supradimensionezi totul. Tu ai
beţia eternităţii în care fiinţa este tot atât
de explozivă şi imaterială ca nefiinţa. Eu am
simţit în fiinţa ta o ardere imensă. Vedeam
cum flăcările creşteau în tine şi te mistuiau,
purificându-te. În egoismul tău nu vedeai că
eu zburătăceam în juru-ţi, neştiind cum
să-ţi alin durerile şi arşiţa din sufletu-ţi...
Voiam, Andrei, să ard împreună cu tine,
dar aveai o voluptate nebună de a arde
singur şi a te întoarce să-mi povesteşti
ironia de-a fi singur în mijlocul tuturor... Ar
fi trebuit atunci să plec de lângă sufletul
tău rătăcit în pustii. Dar nu puteam! Îmi
pierdusem naivitatea şi nu mai eram
fericită. Trăiam la limita unei depresii şi a
unei singurătăţi periculoase. Atunci ai venit
tu, cu bucuria ta de a trăi. Mi-ai readus în
suflet bucuria virginală a naivităţii şi m-ai
455
Hannah

îndepărtat de conştiinţa morţii. Ţie îţi place

să fii erou! Atitudinea asta a ta vine din
vechi părinţi, din celţi sau din daci, pentru
care triumful absolut nu putea fi obţinut
decât prin moarte. Da, da! O moarte
eroică, însoţită de blestemul celor
dezintegraţi din viaţa asta şi trecuţi în
nemurire prin murire... Pentru voi, orice
eroism înseamnă o transcendere a vieţii
către o altă viaţă, prin actul sfârşirii unei
biologii şi începutul alteia. Este un eroism al
neamului. Dar eu, eu, care am fost silită să
părăsesc seducţiile vieţii naive pentru o
viaţă austeră, eu cum să înţeleg viziunea
triumfului de care îmi vorbeşti cu atâta
însufleţire? Eu ce o să-i spun copilului
nostru? Că tatăl lui, Andrei Bar, ar fi fost
cel mai minunat tată din lume? Dar că a
greşit galaxia şi că a plecat spre un alt
infinit?…
– Hannah, eu nu am avut niciodată
conştiinţa timpului, a biologiei în general.
456
 Longin Popescu

Pentru mine, realitatea timpurilor a fost

una pe care, din păcate, am ignorat-o
multă vreme. Această inconştienţă organică
a izvorât dintr-un egocentrism sădit în
mine de cei care m-au pregătit. Ei au vrut
să mă desprindă de iraţionalitatea vieţii, de
conştiinţa unei biologii limitate. Acum ştiu
că exacerbarea spiritului este o anomalie a
vieţii. Singura scăpare este trecerea într-o
altă lume, într-un alt timp….
Am trăit iluzia cunoaşterii integrale,
acum trăiesc realitatea dură şi deloc
romantică a unei muriri anunţate…

Ultimul dialog

– Am să plec.

457
Hannah

– Te urăsc!
– Te voi strânge în braţe!
– Ai venit prea târziu!
– Ochii tăi!
– Ochii mei?
– Zburdă în dans rotit cu ochii mei!
– Dar dacă mai sunt şi alţi ochi?
– N-ar îndrăzni!
– Aha, deci mai există şi altcineva!
– Nu. Nu mai poate fi altcineva. Eu
sunt orb. Nu aş vedea pe nimeni în afară de
tine.
– Care e visul tău?
– Să mă săruţi!
– A început să plouă!
– Simt, dar nu văd. Simt doar mirosul
de pământ reavăn.
– Şi florile, pe ele le ştii?
– Numai bujorul. Bujorul de munte.
– Totul se schimbă...
– Şi noi?
– Care noi?
458
 Longin Popescu

– Te iubesc!
– Te urăsc!
– Pot să te ţin de mână? Pot să îţi
ating sufletul?
– Trăieşte-ţi viaţa!
– Care viaţă?
– Cea paralelă cu viaţa mea. Avem şi
gânduri paralele...
– Tu eşti lumină!
– Mă revărs asupra tuturor lucrurilor.
Şi asupra ta...
– Eu sunt umbra ta. Nu poţi fugi de
mine!
– Nu vreau să fug. Vreau să înţeleg!
– Eu am să plec...
– Te urăsc!
– Întinde mâna!
– Ia-mă de mijloc! Încet. Să nu mă
sperii. Osteneşte-ţi mâinile în părul meu.
– Vii la nunta mea?
– Cu cine te nunteşti?
– Cu tine!
459
Hannah

– Cu mine? Dar eu m-am dăruit toată

lumii. Sunt peste tot.
– Eşti doar aici. Vii să înşelăm mireasa
în noaptea nunţii?
– Priveşte! Steaua Polară! Să mă duci
acolo!
– Vom privi răsăritul Pământului.
– Eu n-am privit niciodată răsăritul...
– Atunci n-ai cum să înţelegi apusul!
– Te urăsc!
– Te iubesc!
– Eu sufăr!
– În faţa suferinţei îmi pierd curajul!
– Suferinţa este iraţională!
– Da, da! Şi diavolul a strigat: Suferiţi,
suferiţi!
– Eşti patetic!
– Îmi trăiesc singurătatea într-o
realitate absolută...
– O să te înghită noaptea fără margini!
– Am senzaţia unei confuzii absolute! Ai
furat lumina!
460
 Longin Popescu

– O să fiu pedepsită! Tu eşti orb. O să

înţelegi întunericul absolut. Eu văd şi mă
simt mediocră...
– Nu eşti mediocră! Eşti vie!
– Eu sunt în lumea virtuţilor şi
nevirtuţilor. Tu eşti în lumea tenebrelor...
Eu nu văd decât ce mi se aprobă. Tu vezi
totul!
– Eternitatea este doar o experienţă.
– Eu pot doar să o contemplu. Tu eşti
în mijlocul ei. Îi simţi gustul. Poţi să o negi,
să o înfrunţi. Tu ai monopolul dramei şi al
suferinţei...
– Eu simt gustul de azimă caldă cu
miere din ulei şi fragii sălbatici.
– Să nu îndrăzneşti să pleci! Să rămâi,
să te urăsc până la capăt... Vreau
exuberanţa trăirilor tale, vreau ritmul
Universului ce palpită în tine! Vreau magia
vorbelor tale!
– Eşti bujor!
– Şi ciută!
461
Hannah

– Şi vestală!
– Eu sunt Hannah!
– Eu sunt Andrei!

Ultima scrisoare

Ştiţi ce este aceea o dispariție organică?

Nici eu nu ştiu, dar o simt. Fiecare parte
din corp te trădează. Amorţeşte. Încet şi
ireversibil. Rămâi doar cu mintea.
Halucinantă, schizofrenică, de neînţeles. Nu
e nimic din acea sfârşeală romantică,
eroică, pe care încearcă o parte a minţii să
ţi-o administreze în contemplaţii şi reverii
melancolice.
Iminenta ta murire te face incapabil să
mai percepi corect ceea ce se întâmplă în

462
 Longin Popescu

jurul tău. Nopţile, mai ales nopţile, eşti

cuprins în vârtejul unor tenebre reci şi
apăsătoare. Halucinaţiile nocturne te
conduc la limita negativă a propriei trăiri
unde simţi că îngheaţă ultimele pâlpâiri de
viaţă.
Atunci, cealaltă parte a minţii tale,
aceea care încă te mai apără, te anunţă că
ai intrat într-un soi de agonie, o luptă
inegală, în care tu, ca om, te lupţi cu
propria degradare biologică, zi de zi, ceas
de ceas. În fond, agonia îşi are rolul ei,
stabilit de Creator. Ea te purifică, te
pregăteşte pentru drumul greu pe care
trebuie să-l faci. Din păcate nu vom şti
niciodată destinaţia finală a sufletului. Un
alt trup, o altă lume, un alt timp în Rai sau
în Iad... Când ajungi să îţi trăieşti timpul cu
exagerată încordare, atunci este evident că
undeva echilibrul existenţial s-a rupt şi tu
nu mai poţi fi gânditorul organic. Oamenii
simpli, normali, nu au percepţia agoniei. Ei
463
Hannah

nu au revelaţii de ordin metafizic. La omul

normal, intensitatea vitalităţii scade de la
naştere până la moarte.
De aceea îţi scriu azi ţie, Hannah,
purtătoarea trăirii din mine. Când vei citi
aceste rânduri, eu voi fi dus pe drumul greu
către Polul Nord, către Avalon sau către
Zamolxis. Atunci eu voi fi zburat prea
aproape de soare, în adoraţia lui. Tu să nu-
i spui copilului nostru că am murit. Să-i
spui că am plecat pe drumul cel alb.
Eu nu mai am nicio speranţă. Toate vi
le-am dăruit ţie şi copilului. Acum simt în
mine acea singurătate cosmică, acea
sinistră dizarmonie pe care ţi-o provoacă
neputinţa de a mai înţelege raţionalitatea
primară cu care toţi suntem învestiţi la
venirea pe Pământ. Eu mă întorc în haos.
Acel haos iniţial... Acea învolburare cosmică,
acel dezechilibru divin în care timpul nu
mai este drept, ci curb, în care spaţiul are
un alt gust...
464
 Longin Popescu

Îndreptar pentru copilul meu

1. Să nu urăşti!
2. Să îţi iubeşti mama! Doar ea are
dreptul divin de a fi iubită în viaţă şi în
moarte.
3. În umanitate există multă mizerie. Să
nu te revolţi! Să mergi drept.
4. Să nu fugi de pe cruce!
5. Nu-ţi închina viaţa zeilor!
Perfecţiunea lor nu are nevoie de ajutor
uman. Ajută-i pe cei din jurul tău şi lasă-
te ajutat de ei.

465
Hannah

6. Nu trăi pasiuni ale absurdului! Iubeşte

viaţa cu bucurie!
7. Nu te lăsa transfigurat de iubiri
imposibile.
8. Nu lăsa luciditatea să omoare copilul
din tine. Aleargă în iarba munţilor noştri şi
priveşte soarele întru adoraţia lui.
9. Să mergi la malul mării, să
îngenunchezi în nisipul fierbinte, să simţi
gustul sărat al valului întors, să-ţi înfiori
auzul cu ţipătul pescăruşului lovit de piatra
sărată pentru că a zburat prea aproape de
soare. Atunci timpul tău va fi paralel cu
alte timpuri. La întoarcere şti-vei ce le vei
spune.
10. Cerul nu-ţi va fi de folos dacă sub el
nu vei simţi beţia mărului înflorit.
11. Să rămâi mereu tânăr! Maturizarea
este o transcendenţă inutilă către murire.
12. Decadenţa să nu-ţi fie părtaşă la
drumul tău către celălalt început.

466
 Longin Popescu

13. Să-ţi negociezi trăirea şi murirea în

picioare. Niciodată în genunchi.
14. Trăieşte-ţi clipa! Celălalt timp
devine statistică şi, în final, istorie.
15. Fereşte-te de căinţe şi pocăinţe! Să
ai „binele“ la îndemână. Creatorul ne-a
lăsat frumoşi. Noi ne urâţim, uitându-i
lumina de prea multe ori.
16. Din chipul dăscăliţei fă-ţi icoană. Ea
este flacăra ce se petrece ca să te lumineze.
17. Bujorul de munte să-ţi fie însemnul!
18. Lupul Alb să-ţi fie pavăză şi Muntele
Sacru lăcaş!
19. Eu sunt tatăl tău, Andrei. N-o să
mă cunoşti niciodată pentru că sunt în tine.
20. Solum patriae sacrum est!

467
Hannah

Am plecat către casă. Despărţirea de

Alberta, de Paolo şi de toţi cei de acolo a
fost una dureroasă. Aproape mută. Eram cu
toţii împietriţi. Ştiam că nu îi voi mai vedea
niciodată. A fost un drum lung, chinuitor,
cu accese prelungite de tuse.
Plămânii îmi cedau zi de zi. Părul îmi
cădea de la medicamente. Uneori o
surprindeam pe Hannah strângându-şi
bluza în pumni şi înjurând zeii. Îşi mângâia
abdomenul crescut şi pulsând de viaţă şi, cu
lacrimi în ochi, îşi cerea iertare copilului
nenăscut încă pentru murirea mea. Eu
eram ros în fiecare zi de propria-mi fiinţă.
Eram ca un suflet atins de tumultul
întunericului. Vidul luminii mă făcea să nu
mai percep formele. Eram orb. Nenorocitul
de mine! Atunci îmi dădeam seama că nu o

468
 Longin Popescu

privisem îndeajuns pe Hannah şi mă

cutremuram că am să trec în neant fără să
îi fi păstrat chipul.
Hannah făcea totul. Conducea maşina, se
ocupa de tratamentul meu, rezerva camere
în hoteluri. Uneori Hannah reuşea să stea cu
mine de vorbă câteva ore, alteori cădeam
într-un soi de prostraţie ce îmi măcina
vioiciunea minţii până la alienare. O
auzeam, din când în când, pe vestală
spunându-mi cu însufleţire:
– Hai, Lupule Alb, rezistă! Nu mai avem
decât preţ de două ţări şi ajungem acasă, la
munţii noştri. Acolo vom fi sub protecţia
druizilor şi a lui Zamolxis.
Alteori, o vedeam în oglinda
retrovizoare, îngenuncheată lângă rulotă.
Deschideam geamul portierei încet şi
auzeam: „Doamne, nu mi-l lua! Lasă-mă
să-l duc acasă... La muntele lui, la Tăul lui
Scorilo... Pe fiul nostru ţi-l voi închina ţie,
Doamne, aşa cum îi este vrerea!“.
469
Hannah

Şi plecam mai departe. Cerul nu mă lăsa

în pace. Nori grei de plumb se năpusteau
peste mine. Vomitam sânge, tuşeam, îmi
curgeau lacrimi fără să plâng. Hannah mă
îngrijea, mă ştergea de sânge şi vomă.
Tabloul suferinţei era grotesc. Şi eu şi ea
eram soldaţi. Vestala îmi mai spunea
câteodată: „…hai, Andrei, hai în baldachinul
inimii mele…”. Eu întindeam mâna şi o
lipeam de pântecu-i pentru a simţi
mişcarea vieţii mele viitoare. Simţeam în
cerul gurii gust de fragi sălbatici şi miros de
bujori. Apoi adormeam.
Asemenea văpăilor unei flăcări, aşa am
crescut şi descrescut şi eu în această lume.
De ce am crezut oare că pot să zbor în
soare? Am trăit primăvăratec. Acum
zăbranicul cerului învăluie, precum Avalonul
în ceţurile lui, ultimele zvâcniri de speranţă
pe care le-am depus pe catafalcul lumii.

470
 Longin Popescu

– Andrei, Lupule Alb, am ajuns la

muntele tău!
Am coborât cu greu şi m-am aşezat în
genunchi pe piatra rece a muntelui meu.
Hannah s-a aşezat şi ea în genunchi în faţa
mea. Am privit-o în ochi şi mi-am aşezat
capul pe umărul ei. Un firicel de sânge din
gura mea se prelingea pe ia ei albă din tort
întors. Aşa m-am săvârşit eu, Andrei, cel
care am fost.

471
Hannah

Lupul Alb

Timpurile au trecut şi Hannah a dăruit

Muntelui Sacru şi druizilor un fecior vioi, ce
părea zdrăvănuţ la minte şi la trup.
Pe Andrei l-a petrecut aşa cum i-a fost
vrerea. I-a dus trupul acasă, la Mama
Munte. Bătrâna a chemat surate de pe trei
dorne şi, toate îmbrăcate în tulpane albe de
borangic, i-au spălat trupul în tăul lui
Scorilo şi l-au îmbrăcat în cămaşă albă de
tort întors. La cap i-au pus bujori de
munte, iar la picioare i-au presărat
pământ din curtea casei în care s-a născut.
Şi barda i-au pus-o de-a dreapta. Apoi,
aşezate în jurul lui, au început a tângui şi a
rosti cuvântul „Bendis“. Din când în când,
aruncau pe trupul lui câte o mână de
pământ şi o invocau pe Mama Geea. Au
venit şi feciorii de pe curmături. Doisprezece
la număr, pe cai albi, cu toiege din lemn de
472
 Longin Popescu

ulm. Vătaful purta steagul dacic, Lupul

Sfânt.
S-au adunat roată în jurul trupului şi au
aprins făclii. Băteau pământul cu picioarele,
rotindu-se împotriva timpului, într-un
dans mut al morţii şi al vieţii. Uneori se
opreau şi câte o bătrână îşi rupea năframa
şi îşi descoperea capul, lăsând părul să
curgă pe spate. Şi feciorii începeau iar să
bată pământul cu opincile, zumzăind
obielele pline de clincheţi şi zurgălăi. Când
credeai c-au ostenit, ei jucau şi mai tare,
strigând cu ochii spre cer: „Deo Hei, Deo
Hei, Deo Hei!”. Se opreau şi ridicau toiegele
spre cer, aplecându-le ca un acoperiş
asupra trupului lui Andrei, şi strigau:

„Vino, fiară să-i iei suflu’,

Din pământu’, din pământu’,
Nime-n lume nu-i suflare
473
Hannah

Fără fiara călătoare,

Nime-n lume nu-i umblatu’
Fără lupul cel turbatu’,
De durere şi-nchinare
Scapă-l, fiară urlătoare!
Şi tu, murg ce n-ai căpăstru,
Duce-i trupul în Argestru,
Legănatu’ în buiestru’!
Ferice de’aist’ băiatu’
Şi de cei ce l-o-mbăiatu’,
Că s-o face lup legatu’,
Mândru şi nevătămatu’,
De la lapte înţărcatu’!
Alelei, feciorii mei,
Să-l cinstim azi pe Andrei,
Să-l primească dornele,
Să-l adoarmă ielele…”.

Apoi l-au îngropat creştineşte în satul lui

de munte, sub o dornă. Pe cruce i-au scris
simplu: „Aici se odihneşte în Domnul Andrei
de la Curmătura Dacilor”.
474
 Longin Popescu

– Bună ziua, părinte Longinus!

– Doamne-ajută, Hannah! Adus-ai
pruncul?
– Da, Învăţătorule!
– Este şi Mama Munte şi Lisandru?
întrebă preotul pe care lumina ochilor îl
lăsase de mult.
– Aşa precum ţi-a fost voinţa!
– Ei vor fi naşii copilului. Hannah, eşti
catolică?
– Da, părinte Longinus!
– Îţi voi face o slujbă specială. Naşii
feciorului vor fi părinţii duhovniceşti. Ei au
îndatorirea sacră de a îmbrăca pruncul în
haina dreptăţii şi a harului. Lumânare aţi
adus?
– Adus! spuse Mama Munte.

475
Hannah

– Flacăra ei va fi lumină şi cale către

harul vieţii întru Hristos pentru copil, după
botez.
– Cum vom numi copilul? întrebă
părintele cu blândeţe.
– Andrei, ca pe moşii lui – şi ca pe
tatăl lui. Şi ca pe urmaşii lui în veci.
– Prea bine! Acum vom merge în
sfântul locaş şi îl vom creştina,
încredinţându-l Domnului nostru Iisus
Hristos, aşa cum şi-a dorit tatăl lui şi aşa
cum ne dorim cu toţii. Înainte de săvârşirea
botezului, ţie, Hannah, doresc să îţi spun
câteva lucruri:
1. Pe tatăl copilului tot eu l-am botezat.
Străbunicii lui au fost învăţători ardeleni ce
au trecut munţii în Ţara Românească în
vremuri de restrişte, ca să-i înveţe carte pe
românii de acolo.
2. Neamurile din care scoboară Andrei şi
fiul lui sunt neamuri dacice de păstori din
Mărginimea Sibiului. Întemeietorii familiei
476
 Longin Popescu

Bar au fost flăcăi voinici ce au trăit pe

corhane cu turmele lor. Au fost iubitori de
muncă şi de cărturărie.
3. Neamul lor nu şi-a acceptat niciodată
murirea şi infirmităţile. Ei au luptat pentru
vieţile lor şi ale copiii lor. Ei nu şi-au părăsit
şi nu şi-au vândut turmele vreodată. Au
durat biserici şi şcoli. Au adus de la Râm
cioplitori în piatră albă să le înalţe lăcaşuri
creştine pe care vitregiile sorţii să nu le
poată nărui. Ei nu mor. Ei se nuntesc cu
stelele, cu brazii, cu munţii lor. Ei nu şi-au
acceptat niciodată destinul. Îşi nemuresc
trăirea prin mântuire şi seninătate. Lumea
lor este una liturgică, în care sfintele taine
ale trecerii pe acest pământ le sunt
învăţătură şi adâncă smerenie. Lor le este
dragă viaţa şi niciun stăvilar nu le-a putut
opri trăirea.
4. Ei au transformat nemurirea getică
pe care o au în sânge în nemurire creştină.
Ei şi-au transformat munţii în biserici.
477
Hannah

5. Ei îşi acceptă moartea doar dacă, prin

ea, ai lor primesc mântuire şi merg mai
departe.
6. După creştinare, să pleci, Hannah, cu
copilul în Saxonia, la Fratele druid Otto şi
să stai acolo şapte ani încheiaţi. Copilul va fi
iniţiat în tainele druizilor şi va fi educat în
spiritul auster al celţilor şi saxonilor.
7. Apoi să vii cu el în ţară, să-l
cărturărim aici, să-l învăţăm Taina Lupilor.
8. Copilul să înveţe ambele limbi cu
străşnicie şi cu sârg.
9. Să-l înveţi: să nu urască, să respecte
familia, ospitalitatea, omenia, simplitatea,
hărnicia, sacrificiul ritualic, vitejia şi curajul
în luptă, credinţa în nemurire, legile vieţii şi
ale morţii.

10. „D’apăi tu, că eşti de lut,

Cum de-i mere în pământ
De păcatu-ţi petrecut
478
 Longin Popescu

Vremea pruncului îi vine,

Că-i copac cu rădăcine ,
Nu-i mlădiţă de sub boare
Şi nici frunză călătoare
Şi-i fecior de rânduială,
Nu-i ortac de prăduială,
Îi de vreme curgătoare
Şi-i crai nou în noaptea mare
Şi i-or sta la căpătâi
Lupii albi de pe gurghii.
Doamne, drumul îi arată,
Că ne-am pregătit cu poartă
Şi cu barda prinsă-n grindă,
Cu azima cea rotundă...“

479
Hannah

480
Longin Popescu

481