CAPITOLUL 3

ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA SIMPLĂ

Solicitarea axială a unei bare drepte are loc atunci când torsorul
eforturilor se reduce la o forţă dirijată după axa barei. Solicitarea este de
întindere atunci când pe faţa din dreapta a secţiunii forţa axială are sens invers
axei x (fig. 3.1, a ) şi de compresiune când are sensul axei x (fig. 3.1, b).

Fig. 3.1

3.1. TENSIUNI, DEFORMAŢII SPECIFICE, DEPLASĂRI

Dacă la capătul barei (i) se presupune că forţa N se distribuie uniform pe

secţiunea transversală a barei, notată cu A, (p=N/A) într-o secţiune curentă SS1
(fig. 3.2, a) se dezvoltă tensiuni normale  , tot uniforme cu expresia
N
  [ N / mm 2 ] , (3.1)
A
Un element dx (fig. 3.2, b), sub acţiunea tensiunilor  , se alungeşte du, iar
mărimea adimensională
du
x  (3.2)
dx
reprezintă deformaţia specifică liniară în direcţia axei x.
Integrând relaţia (3.2) pe intervalul i – x se obţine expresia
x
u x  u i    x dx , (3.3)
0
care precizează deplasarea secţiunii Sx.

59
 Fig. 3.2

Zona în care tensiunile sunt neuniforme este denumită zonă cu concentrări

de tensiuni şi tensiunea maximă se determină cu formula
 max   k  , (3.4’)
în care  K este denumit coeficient de concentrare al tensiunilor la
solicitări statice.

Fig. 3.3

Aplicarea formulei (3.1) pentru o bară întinsă, chiar când forţele de la

capete sunt concentrate, se bazează pe principiul lui Saint Venant, care
precizează că în punctele suficient de depărtate de locul de aplicare al
sarcinilor starea de tensiuni şi starea de deformaţie depinde numai de
torsorul forţelor aplicate şi nu de modul lor de distribuţie.

3.2. CURBE CARACTERISTICE

Caracteristicile de rezistenţă ale unui material se determină prin

încercarea la întindere a unor epruvete standardizate (fig. 3.4).
Graficul   f  obţinut prin solicitarea epruvetei la întindere până
la rupere (fig. 3.5) este denumit curba caracteristică a materialului.
 Fig. 3.4

3.2.1. Curba caracteristică a unui oţel tenace

Punctele caracteristice ale curbei caracteristice (fig. 3.5) pentru un oţel
tenace sunt:
– 1, limita domeniului de proporţionalitate, a cărui ordonată este  p ;
pe intervalul 0 – 1, tensiunile sunt proporţionale cu deformaţiile specifice
  E (3.5)
unde E (în MPa) este modulul de elasticitate longitudinală; relaţia (3.5) este
cunoscută sub denumirea de legea lui Hooke pentru solicitarea monoaxială;
– 2, cu ordonata  e , limita de elasticitate;
– 3, cu ordonata  c , limita de curgere sau rezistenţa de curgere;
– 4, punct de ecruisment, deformaţiile încep să se producă numai la
creşterea tensiunii şi relaţia   f  devine neliniară;
– 5, punctul cu ordonata cea mai mare, care se adoptă, convenţional, drept
rezistenţă de rupere,  r ;
– punctul 6 marchează ruperea epruvetei.
 Fig. 3.5

Alte mărimi caracteristice pentru deformarea plastică a unui material sunt:

– deformaţia specifică la rupere  r sau mărimea în procente
 m   r 100 % , unde m =10 în cazul epruvetelor lungi (l/d=10) şi m =5 în
cazul epruvetelor scurte (l/d=5);
– coeficientul de stricţiune dat în procente
A  Ar
 100 %
A
unde Ar este aria în secţiunea de rupere.

3.2.2. Curbe caracteristice pentru alte materiale

În comparaţie cu oţelul moale, oţelurile superioare au limite de curgere şi

de rupere mai mare, cu palier de curgere redus şi deformaţie specifică de rupere
mai mică.

Fig. 3.6.

Fonta este material casant. Curba caracteristică (fig. 3.6, b).

Alama a cărei curbă caracteristică (fig. 3.6, c) este descrisă de ecuaţia
1 n
  , (3.6)
E0
în care E0 şi n sunt constante dependente de material.
Modulul de elasticitate pentru materialele de acest fel cu n > 1 se
determină cu relaţia
d
E . (3.7).
d

3.2.3. Diagrame caracteristice schematizate

Cea mai simplă schematizare este cea liniară (fig. 3.7, a) pentru care este
valabilă legea lui Hooke,   E  .
 În cazul materialelor tenace, o diagramă mai apropiată de realitate, este
cea din figura 3.7, b, schematizată prin două drepte; dreapta OB până la  c şi
dreapta BC care marchează zona de întărire.

Fig. 3.7
Diagrama schematizată fără zona de întărire (fig. 3.7, c) denumită şi
diagrama lui Prandtl este valabilă în cazul unor materiale cu proprietăţi plastice
pronunţate.

3.3. DIMENSIONAREA BARELOR LA EFORTURI AXIALE

3.3.1. Dimensionarea barelor pe baza condiţiilor de rezistenţă

Din condiţia de rezistenţă

N max
 max   a . (3.14)
A
se determină secţiunea necesară
N
A nec  max  A dim , (3.15)
a
care se egalează cu aria secţiunii transversale a barei ( A dim ). Când aria secţiunii
transversale depinde de un singur parametru (fig. 3.9, a; A dim   D 2 4 ) din
condiţia (3.15) se obţine valoarea acestuia. Dacă aria secţiunii transversale
depinde de doi parametri (fig. 3.9, b, c) se alege un raport între ei sau valoarea
unuia, urmând ca parametrul ales ca necunoscută să fie determinat din formula
(3.15).
 Fig. 3.9

După determinarea dimensiunilor necesare se face verificarea cu formula

N
 max, ef  max   a . (3.16)
A ef
Dacă secţiunea prezintă anumite slăbiri cum ar fi o gaură de bulon (3.9 e)
secţiunea A ef  A net  A br  d t .

Folosind efortul capabil al unei bare întinse

N cap  A ef  a , (3.17)
condiţia de rezistenţă ia forma
Fmax, ef  N cap . (3.18)
Această condiţie este utilă la stabilirea sarcinii maxime pe care o poate
suporta o bară întinsă.
Observaţie. Dacă o bară întinsă este alcătuită dintr-un material casant şi
prezintă zone cu concentrări de tensiuni, condiţia de rezistenţă este
N
 max   K  n   K   a , (3.19)
A
unde  K este coeficientul de concentrare al tensiunilor, iar  n tensiunea
nominală, adică valoarea tensiunii în absenţa concentratorului.

3.4.2. Condiţia de deformaţie

În afara condiţiei de rezistenţă, o structură trebuie să îndeplinească şi o

condiţie de deformaţie, care pentru o bară întinsă are forma
 lmax   ladm . (3.20)
Valoarea admisibilă a alungirii  ladm depinde de condiţiile de
exploatere ale structurii.
 lmax   l   l  N l   ladm . (3.20’)
E EA
Dacă N şi A nu sunt constante pe lungimea barei atunci
 lmax    dx   N dx . (3.21)
l  l  E A
În cazul când bara dimensionată pe baza condiţiei de rezistenţă nu
îndeplineşte condiţia de deformaţie (3.20), dimensionarea se face pe baza
acesteia, cu formula
Nl
A nec   A dim . (3.22)
E  ladm
 3.5. DEFORMAŢII TRANSVERSALE

3.5.1 Coeficientul lui Poisson

Deformaţia specifică longitudinală a barei

l  l l
l  1  . (a)
l l
În acelaşi timp se produce şi o deformare transversală caracterizată prin
deformaţia specifică transversală
D D
 tr  1 , (b)
D
care depinde de deformaţia longitudinală şi de proprietăţile materialului. Întrucât

D1  D , relaţia (b) se pune sub forma

 tr    l , (3.23)
în care  este o constantă elastică de material, denumită coeficientul lui Poisson.
Prin deformarea barei se produce şi o variaţie de volum definită prin
deformaţia specifică volumică
V  V V1
V  1  1 . (c)
V V

 V   l 1  2  (d)

Fig. 3.10
În consecinţă   0...0,5.
Valoarea zero corespunde plutei, iar valoarea 0,5 corpurilor perfect
elastice la care schimbarea formei se face fără variaţia volumului; la fel se
întâmplă cu lichidele şi cu deformarea oţelului în stadiul plastic. Pentru oţeluri
obişnuite   0,3 şi pentru beton   1 6 .

3.5.2 Relaţia de izotropie

În mod similar în cazul forfecării pure (fig. 3.11, a) în domeniul elastic

există relaţia
  G , (3.24)
în care G este modulul de elasticitate transversală.
 Fig. 3.11

Ţinând seama şi de coeficientul lui Poisson (  ), comportarea liniar

elastică a unui corp depinde de trei constante: E, G şi  . Între acestea există o
relaţie denumită relaţie de izotropie.
 E
G   , (3.25)
 a 2 1   
care reprezintă relaţia de izotropie.
Pentru   0...0,5 se obţine 1 3  G E  1 2 .

3.6 PRINCIPIUL SUPRAPUNERII EFECTELOR

Fig.3.12

Alungirea totală produsă de forţele F1 şi F2 se poate calcula cu formula

l  1l   2l  1   2 . (3.26)
care reprezintă suma deplasărilor produse de fiecare forţă pornind de la starea
naturală a barei, adică de la starea neîncărcată.
Pe baza acestui rezultat, principiul suprapunerii efectelor se formulează
astfel: efectul produs de mai multe forţe care acţioneazǎ simultan este egal cu
suma efectelor produse de către fiecare forţă ce acţioneazǎ separat.
Suprapunerea de efecte este posibilă datorită adoptării legii lui Hooke şi
ipotezei micilor deformaţii. Pe baza acestora, deformaţiile specifice sunt
proporţionale cu tensiunile, ecuaţiile de echilibru se scriu pe forma nedeformată
a corpului şi deplasările sunt proporţionale cu forţele exterioare; rezultă că şi
tensiunile sunt proporţionale cu forţele exterioare şi deci la calculul lor se poate
aplica principiul suprapunerii efectelor.

3.7 TEOREME ENERGETICE

Deformaţia unui corp depinde de structura sa, de forţele care-l acţionează

şi poziţia sa de echilibru implică o anumită legătură între energia de deformare
şi lucrul mecanic al forţelor exterioare (adică energia introdusă în sistem), care
se evidenţiază prin teoremele energetice.

3.7.1 Energia potenţială de deformaţie

Energia potenţială specifică de deformaţie U1 , este egală cu lucrul mecanic

al tensiunilor din timpul încărcării:
1
U1  L1,   . (3.28)
2
1
Factorul este o caracteristică a încărcărilor statice în domeniul liniar
2
elastic. Ţinând seama de legea lui Hooke   E , energia potenţială specifică se
poate scrie sub formele
1 1 2 2
U1    E  , (3.28’)
2 2 2E
din care rezultă că energia potenţială specifică este o funcţie de gradul II în
deformaţii specifice sau în tensiuni şi la evaluarea ei nu poate fi aplicat
principiul suprapunerii efectelor.
Pentru un corp de volum V, energia de deformaţie se determină cu
relaţia
U   U1dV , (3.29)
V
care este valabilă atât pentru stări de tensiune monoaxiale ca în cazul întinderii
cât şi pentru orice stare spaţialǎ de tensiuni.

3.7.2. Teorema energiei pentru corpuri elastice

Energia potenţială U pentru bare supuse la întindere/compresiune se

scrie sub forma:
1 N 2dx 1
U   Ndu  Lef , (c)
2 EA 2
care arată că este egală cu lucrul mecanic al eforturilor.
 De asemenea rezultă că
1
U  Fu C  Lex , (d)
2
adică energia potenţială de deformaţie este egală cu lucrul mecanic al
forţelor exterioare.
Din egalitatea relaţiilor (c) şi (d), se obţine
U  L ef  L ex , (3.31)
denumită teorema energiei pentru corpurile elastice, care se formulează astfel:
Pentru poziţia de echilibru elastic a unui sistem, energia potenţială
de deformaţie, calculată ca lucru mecanic al eforturilor, este egală cu lucrul
mecanic al forţelor exterioare.

3.7.3. Teorema lucrului mecanic virtual pentru corpurile elastice

În cazul corpurilor deformabile, principiul lucrului mecanic virtual se

exprimă prin relaţia:
Ljiex  Ljiint  0 (c)
şi se enunţă astfel: într-o deplasare virtuală, infinitezimală compatibilă cu
legăturile lucrul mecanic al forţelor exterioare şi al celor interioare cumulat
este nul. (prin i s-a notat deplasarea virtuală şi prin j sistemul de forţe).

Ljiex  Ljief , (3.32)

care reprezintă teorema lucrului mecanic virtual pentru corpurile
deformabile, în varianta deplasărilor virtuale, formulată astfel: într-o deplasare
virtualǎ, infinitezimalǎ compatibilǎ cu legăturile, lucrul mecanic al forţelor
exterioare este egal cu lucrul mecanic al eforturilor.
În situaţia cǎ există un sistem de forţe reale Fj şi ţinând seama cǎ
deplasarea virtuală i, corespunde deplasărilor date de forţa Fi , se obţine relaţia
 Fj  ji   xj  xi dV . (3.32’)
j V
Dacă prin Fi se înţelege un sistem de forţe reale şi deplasările date de
sistemul Fj ca deplasări virtuale, atunci teorema lucrului mecanic virtual se scrie
Lijex  Lijef (3.33)
şi conduce la relaţia
 Fi ij   xi  xjdV , (3.33’)
i
care reprezintă teorema lucrului mecanic în varianta forţelor virtuale.
3.7.4 Teorema reciprocităţii lucrului mecanic şi a deplasărilor

Relaţia
 Fj ji   Fi ij sau Lji  Lij , (3.34)
j i
reprezintă teorema reciprocităţii lucrului mecanic sau teorema lui Betti.
Aceasta se enunţă astfel: lucrul mecanic al sistemului de forţe Fj prin
deplasările produse pe direcţiile lor de sistemul de forţe Fi este egal cu lucrul
mecanic produs de sistemul Fi prin deplasările produse pe direcţiile lor de
sistemul Fj .
În situaţia că sistemul de forţe Fj se reduce la o singură forţă Fj  1 (fig.
3.18, a), deplasările produse de ea sunt  jj , ij , notate cu literă mică pentru a
marca faptul că sunt produse de o forţă
unitară.
În mod similar, forţa Fi  1 produce
deplasările ii ,  ji (fig. 3.18, b).
Aplicând (3.34) pentru cele două situaţii
se obţine egalitatea
 ji  ij , (3.35)
care exprimă teorema reciprocităţii
deplasărilor, enunţată astfel: deplasarea
Fig.3.18 din j produsă de forţa unitară din i este
egală cu deplasarea din i produsă de forţa unitară din j.
(Se precizează că deplasarea  ji este pe direcţia forţei j şi ij pe direcţia forţei
din i).

3.7.5. Formula Maxwell-Mohr pentru bare solicitate axial

Se aplică teorema lucrului mecanic virtual în varianta forţelor virtuale

dx
(3.33’), care, ţinând seama că dLiFef  n xi du xF  n xi N xF întrucât sensul
EA
efortului nxi este acelaşi cu sensul deplasării produse de Nxi, conduce la expresia
N
1 iF   n xi xF dx , (3.36)
l EA
denumită formula Maxwell-Mohr pentru eforturi axiale.
 Pentru o grindă cu zăbrele cu sarcini numai la noduri, deoarece eforturile
sunt constante pe lungimile barelor, deplasarea unui nod oarecare i pe o
direcţia Di, aplicând (3.36) este
l p q
 iF   n pq ,i N pq ,F , (3.37)
p q EA p q
unde N p  q, F reprezintă forţa axială în bara p-q din sarcinile exterioare F,
iar n pq ,i este forţa axială în bara p-q produsǎ de forţa unitarǎ aplicată în i
după direcţia dorită Di. Suma se extinde la toate barele cu eforturi din cele
două încărcări independente.

3.8 SISTEME STATIC NEDETERMINATE LA FORŢE AXIALE

Un sistem este static nedeterminat atunci când forţele de legătură şi

eforturile în orice secţiune nu pot fi determinate numai din ecuaţii de echilibru
static.
Gradul de nedeterminare statică pentru un sistem plan se determină cu
formula
n  L  3C , (3.38)
unde L reprezintă numărul legăturilor simple ce trebuie suprimate pentru
obţinerea numărului C de corpuri libere şi deschise; L reprezintă numărul de
necunoscute şi 3C numărul de ecuaţii de echilibru.
Dacă n>0, pentru determinarea forţelor de legătură şi a eforturilor în orice
secţiune în mod unic, la ecuaţiile de echilibru static trebuie adăugate un număr
de ecuaţii suplimentare egal cu gradul de nedeterminare statică, din condiţii de
compatibilitate geometrică a deplasărilor sau din condiţii de continuitate. În
funcţie de modul cum se scriu condiţiile suplimentare se disting două metode de
rezolvare a sistemelor static nedeterminate: metoda compatibilităţii geometrice a
deplasărilor şi metoda eforturilor.

3.8.1 Metoda compatibilităţii a deplasărilor

A) Condiţii de tipul  ij  0

Sistemul (fig. 3.20, a) este o dată static nedeterminat, n=L-3C=4-3=1, întrucât

pentru determinarea reacţiunilor orizontale de la capete se poate scrie o singură
ecuaţie de echilibru
H0  H3  5F  0 . (a)
Folosind formula deplasării axiale (3.30), condiţia de compatibilitate a
deplasărilor ( l  0 ) se scrie sub forma
 3
N x dx
u 3  u 0    0. (b)
0 EA

Fig.3.20

Deoarece pe intervalele 0-1, 1-2, 2-3 forţa axială şi aria secţiunii sunt
constante, integrala din expresia (b) devine
 H 0dx (H 0  2F)dx (H 0  2F  3F)dx
1 2 3
   0 (b’)
0
EA 1
EA 2
E  2 A
şi permite determinarea reacţiunii H 0  1,8F . Semnul adoptat pentru H0 (fig.
3.20, b) este corect.
Prin reducerea forţelor de la stânga pentru oricare dintre secţiuni se obţine
diagrama de forţe axiale (fig. 3.20, c).
1
1,8Fdx 1,8Fa
Deplasarea punctului 1, aplicând (3.30) u1  u 0     este u1  şi
0 EA EA
se produce în sensul pozitiv al axei x. Pentru deplasarea punctului 2 se aplică
3
3,2Fdx
(3.30) pe intervalul 2-3, u 3  u 2    . Cunoscând u3=0, rezultă
2 2 EA
Fa
u 2  1,6 .
EA

B. Condiţii de tipul  i  k j

Sistemul (fig. 3.21, a) este de două ori static nedeterminat. Ecuaţia de momente
faţă de punctul B pe forma nedeformată a barei, conduce la relaţia
N1 2a  N 2 5a  N3 cos   5a  F2a  0 . (c)
La aceasta trebuie adăugate două condiţii de compatibilitate geometrică
stabilită din deformata posibilă (fig. 3.21, b):
- din asemănarea triunghiurilor AA’B şi DD’B se obţine:
1  2
 ; (d)
2a 5a
 - din triunghiul DD’D1 ( DD1  D1D' ) rezultă:
3   2 cos  . (e)

Fig. 3.21

Explicitând deplasările 1 ,  2 ,  3 în funcţie de eforturile din bare

Nl N l Nl
1  1 1 ;  2  2 2 ;  3  3 3 , (f)
E1A1 E2A2 E 3A 3
cele două relaţii (d) şi (e) devin:
N1 2 l 2 E 1 A1
 ; (d’)
N 2 5 l1 E 2 A 2
N3 l E A
 cos  2 3 3 . (e’)
N2 l3 E 2 A 2

3.8.2 Metoda eforturilor

În metoda eforturilor se aleg ca necunoscute eforturi sau reacţiuni static

nedeterminate. Daca sistemul este odata static nedeterminat se suprimă o
legătură şi se înlocuieşte cu efortul necunoscut X1 . Se obţine astfel forma de
bază a structurii, care este un sistem static determinat, pe care se pot determina
eforturile numai din ecuaţiile de echilibru static.
Se încarcă forma de bază succesiv cu forţele exterioare şi se
determină eforturile notate cu N 0 şi cu X1  1 , determinându-se diagrama n1 .
Semnele eforturilor ţin seama de sensurile de parcurgere indicate pe figura.
Se calculeazǎ apoi deplasarea după direcţia legăturii suprimate notată cu 10 .
Această deplasare a punctului se determină cu formula Maxwell-Mohr (3.36).
Considerând încărcarea virtuală X1  1 , diagrama de forţe axiale produsǎ de
aceasta este identică cu diagrama n1 produsă pe forma de bază numai de
necunoscuta X1=1 . În consecinţă particularizând (3.36) se obţine
N 0x dx N o dx
10   n x1   n1 . (3.39)
EA EA
Integrala se efectuează pe toate porţiunile pe care există ambele diagrame.
Încărcând forma de bază numai cu X1=1 (fig. 3.22, d) se obţine
diagrama n1 şi particularizând (3.36) se obţine expresia
n dx dx
11   n x1 x1   n12 , (3.40)
EA EA
care reprezintă deplasarea după direcţia lui X1, produsă pe forma de bază de
X1=1.
Deplasarea totală pe direcţia legăturii suprimate 1 se obţine pe forma de
bază (fig.3.22, b) prin suprapunerea de efecte
1  1 (F)  1 (X1 )  10  X111. (a)
Întrucât forma de bază trebuie să se comporte identic ca structura reală, se
pune condiţia 1  0 , ceea ce conduce la ecuaţia (3.41), care reprezintă ecuaţia
metodei eforturilor.
X111  10  0 . (3.41)
Din rezolvarea acestei ecuaţii se obţine necunoscuta X1 şi apoi, pe baza
suprapunerii de efecte, eforturile în orice secţiune a sistemului
N x  N 0x  X1n x1 . (3.42)

1. Deplasările pe sistemul real se pot determina cu formula Maxwell-

Mohr (3.36).
Aplicând (3.36) rezultă expresia
Ndx
 D   n 0D . (3.43’)
EA

2. La obţinerea formei de bază se poate suprima oricare dintre legăturile

structurii cu condiţia ca forma de bază să nu fie un sistem critic (vezi
cap.1).
3. În cazul sistemelor de mai multe ori static nedeterminate, sistemul
ecuaţiilor de condiţie, stabilit pe baza suprapunerii de efecte, este
i   ijX j  i 0  0; i  1,...,n . (3.44)
j
Coeficienţii acestuia se determină cu formulele:
dx dx
i0   n i N0 ; ij   n i n j , (3.45)
EA EA
iar eforturile finale cu expresaia
 N  No   n i Xi . (3.46)
i

3.8.3 Influenţa cedărilor de reazeme sau a erorilor de montaj

La montajul unui sistem de bare (fig.3.24, a) se constată că bara BD este

mai scurtǎ cu mărimea  BD  D1D , iar bara BE mai lungă cu  BE  E1E .

Fig. 3.24

Aplicând (3.32), L1ex  L1ef , se obţine

X111  1  1   rC,1 C , (3.47)
C
care este ecuaţia de condiţie pentru un sistem o dată static nedeterminat în cazul
cedărilor de reazeme.

3.8.4 Influenţa variaţiilor de temperatură

Se consideră bara BCD (fig. 3.25, a) articulată la ambele capete şi supusă

unei creşteri de temperatură faţă de montaj cu valoarea to.
Variaţia de temperatură pe forma de bază (fig. 3.25, d). produce pe
0
direcţia necunoscutei X1 , deplasarea notată cu t10 , fără a produce eforturi,
deoarece nu există constrângeri.
 Fig. 3.25
0
Expresia generală a deplasării t10 , se determină aplicând teorema lucrului
o 0
mecanic virtual (3.32) în forma L1ext  L1eft , folosind ca încărcare virtuală X1  1 ,
din care se obţine formula
1 t10   n x ,1 0 dx   n x ,1t odx . (3.48)
t
Semnul minus din partea dreaptă provine din condiţia de semne adoptată
(fig. 3.25, d’) pentru deplasare şi pentru efortul axial.
Aplicând suprapunerea de efecte pe forma de bază (fig. 3.25, b)
1  1 (X1 )  1 ( t o )  0,
rezultă ecuaţia de condiţie
o
X111  t10  0 , (3.49)
din care se determină necunoscuta X1 .
Eforturile finale se determină cu expresia
N x  X1n x ,1 , (3.50)
întrucât pe forma de bază variaţiile de temperatură nu dau eforturi.
Formula Maxwell-Mohr pentru determinarea deplasărilor reale într-un
punct i, după o direcţie  i este
o N dx
ti   n ox ,i t o dx   n ox ,i x , (3.51)
EA
unde n ox , i este diagrama de forţe axiale produsă pe o formă de bază
oarecare de sarcină virtuală unitarǎ. Primul termen din partea dreaptă a
formulei (3.51) este contribuţia deplasărilor din temperatură pe forma de
bază, iar al doilea este cel precizat de formula (3.43’).
 1. Dacă un sistem static nedeterminat la forţe axiale este supus concomitent
la forţe, variaţii de temperatură şi cedări de reazeme, sistemul ecuaţiilor
de condiţie este
 ijX j   i0  ti0  1   i   rCi  C ; i  1...n ,
0
(3.52)
C
unde n reprezintǎ gradul de nedeterminare staticǎ al sistemului.
Sistemul se obţine pe baza suprapunerii de efecte, folosind relaţiile (3.45),
(3.47) şi (3.51).

3.8.5 Bare cu secţiuni neomogene

Se consideră bara BC (fig. 3.26, a), având capǎtul B fix, alcătuită din două
elemente solidarizate în punctul C. Forţa F este echilibrată de eforturile din cele
două elemente (fig. 3.26, b) ceea ce conduce la relaţia
N1  N 2  F . (a)
Sistemul este o dată static nedeterminat şi condiţia de compatibilitate
geometrică a deplasărilor este
Nl N l
1   2 adică: 1 1  2 2 . (b)
E1A1 E 2 A 2
Din cele două relaţii (a) şi (b) se obţin eforturile
E1A1 E2A2
N1  F ; N2  F . (c)
E1A1  E 2 A 2 E1A1  E 2 A 2

Fig. 3.26

Condiţia 1   2   , exprimată în eforturi, conduce la

  l l 
X1  1  2   ; X111   . (f)
 1 1
E A E 2 2 
A
Întrucât deformaţiile se pot neglija în raport cu dimensiunile reale
l1  l 2  l , din relaţia (f) se obţine
 E1A1E 2 A 2
X1  . (g)
l E1A1  E 2 A 2
Eforturile din cele două elemente din F şi  sunt:
EA EA  E1A1E 2 A 2
N1  F 1 1  X1  F 1 1  ;
 EA  EA l  EA
(h)
E 2A 2 E 2 A 2  E1A1E 2 A 2
N2  F  X1  F  .
 EA  EA l  EA
Egalând aceste eforturi cu cele capabile N1  N1cap  a1A1 şi
N 2  N cap
2   a 2 A 2 se obţine un sistem din care se determină F max identic cu
valoarea (e) şi valoarea optimă
  
 opt  l a1  a 2  (i)
 E1 E 2 
ce trebuie adoptată la montaj, astfel încât sistemul să aibă o solicitare optimă.
Observaţii:
1. Tensiunile introduse la montaj prin efortul X1, (g) sunt denumite
tensiuni iniţiale, iar procedeul este denumit prestrângere şi este folosit
des în practică.
2. Dacă bara BC este supusă unei variaţii de temperatură, folosind forma
de bază cu necunoscuta X1 (fig. 3.26, c), ecuaţia de condiţie
0
X111  t10  0 întrucât, t10  t 0 l(1   2 ) conduce la
EAE A
X1t  (1   2 ) t o 1 1 2 2 . (j)
 EA
Eforturile reale în cele douǎ elemente componente se obţin prin
suprapunerea eforturilor produse de temperaturǎ, sarcini exterioare şi
prestrângeri din montaj.

3.9 APLICAŢII

3.9.1. O bară încastrată la un capăt are trei tronsoane şi este încărcată ca în

figura 3.27, a. Se cunosc lungimile tronsoanelor,
a  150 N mm , E  2,1  10 N mm şi sistemul de forţe F  10 kN . Să se
2 5 2

determine: a) Ariile secţiunilor transversale în cazul eforturilor capabile;

b) Alungirea totală a barei.
Rezolvare: a) Diagrama forţelor axiale este reprezentată în fig. 3.27, b. Egalând
efortul maxim al tronsonului 1 cu efortul capabil al secţiunii acestui tronson,
N1  a A1 , rezultă:
N1 6F 6  10  103
A1nec     400 mm2 .
a a 150

A1 2F A2 A3
6F
2F
a)

1m 0,4 m 1,6 m
N

b) 2F
6F
8F
Fig.3.27

Pentru tronsonul 2 se obţine:

N 2 8F 8  10  103
A 2 nec     533 mm2
a a 150
iar pentru tronsonul 3
N 3 2F 2  10  103
A 3nec     133 mm2
a a 150
b) Aplicând formula (3.30) pentru fiecare troson şi adunând alungirile pentru
toate tronsoanele rezultă:
Nl N l Nl 6Fl1 8Fl2 2Fl3 F  6l1 8l 2 2l3 
l   1 1  2 2  3 3        
EA1 EA 2 EA 3 EA1 EA 2 EA 3 E  A1 A 2 A 3 
10  103  6  103 8  0,4  103 2  1,6  103 
      2,15 mm .
2,1  105  400 533 133 

3.9.2. Barele AC, AD şi AB (fig. 3.28) din oţel rotund ( a  125 N mm ,

2

E  2,1  105 N mm ), suportă sarcina de F  50kN . Cunoscând lungimile

2

barelor şi că alungirea totală a sistemului nu trebuie să depăşească 2 mm, să se

determine:
a) diametrul barelor; b) energia potenţială de deformaţie acumulată de sistem;
c) sarcina la care sistemul atinge sarcina limită ( c  250 N mm ).
2

Rezolvare: a) Din echilibrul nodului A (fig. 3.28, b) rezultă:

 1m 2m
C
NAC
30 A B F F
30
NAD
a) b)
D
Fig. 3.28

N AC sin 30  N AD sin 30 ;

F 50
N AC  N AD    28,86 kN ; N AB  F  50 kN .
2 cos 30 3
2
2
Bara AB se dimensionează din condiţia de rezistenţă (3.16)
N 6F 50  103
A necAB  AB    400 mm2
a a 125
iar din egalitatea d 2 4  400mm2 se obţine d AB  22,57 mm .
Barele AC şi AD vor avea acelaşi diametru deoarece eforturile din ele sunt
egale:
N AC 28,86  103
A necAC  A necAD    230,88 mm2
a 125
iar diametrul d AC  d AD  17,15 mm .
Pentru a verifica condiţia de rigiditate se calculează alungirea sistemului şi se
compară cu valoarea admisibilă.
l AC  cos   l AB  ladm ;
N ACl AC N ABl AB 28,86  103  103 50  103  2  103
 cos     
EA Ac EA AB cos 30  2,1  105  230,88 2,1  105  400
 0,687  1,19  1,877mm  ladm .
288,6 10
 
419,89 8,4
b) Energia potenţială acumulată de sistemul de bare prin deformare se determină
aplicând relaţia (3.28) pentru fiecare bară.
1 N 2l 1  N 2 l N2 l 
U   i i   2  AC AC  AB AB  
2 i EA i 2  EA AC EA AB 
1 1  28,86 2 10 6 103 50 2 10 6  2 103 
      39678,57 Nmm  39,68Nm.
2 2,1105  cos 30  230,88 400 
c) Pentru fiecare bară se calculează efortul limită
N AClim  N ADlim  c  A AC  250  230,88  57720N  57,72 kN
 3
Flim1  N AClim  2 cos 30  57,72  2   99,97 kN
2
N ABlim  c  A AB  250  400  100000N  100 kN
Flim2  N ABlim  100 kN
Forţa la care sistemul atinge starea limită este
Flim  minFlim1 , Flim2   57,72 kN

3.9.3. Sistemul format din 3 bare de oţel ( E  2,1  105 N mm2 ) din figura 3.29, a
are bara AC rigidă. Cunoscând lungimile şi ariile secţiunilor transversale se
cere:
a) verificarea barelor ştiind forţa P  30kN şi a  150 N mm ;
2

b) deplasarea pe orizontală a punctului F în care acţionează forţa.

l AB  1 m , l DC  2 m , l EF  1 m , A AB  200 mm2 , A DC  300 mm2 ,
A EF  400 mm2 , l1  2m , l 2  1m .
Rezolvare. Eforturile din cele trei bare se determină din
condiţia de echilibru a barei rigide AC (fig. 3.29, b).

Fig. 3.29

Efortul în bara EF este N EF  P .

Din suma forţelor pe orizontală şi suma momentelor eforturilor faţă de punctul E
rezultă:
N AB  N DC  P ;
N AB  l1  N DC  l2  0 .
După rezolvare se obţin valorile N AB  10 kN şi N DC  20 kN .
Pentru bara AB rezultă
N AB 10  103
 AB    50 N mm2   a ;
A AB 200

Pentru bara DC
N DC 20  103
 DC    66,6 N mm2  a ;
A DC 300
şi pentru bara EF
N EF P 30  103
 EF 
   75 N mm2  a .
A EF A EF 400
Sistemul se verifică din punct de vedere al condiţiilor de rezistenţă.
b) Se calculează alungirile celor trei bare şi deplasarea punctului E.
Din geometria sistemului se determină
N ABl AB 10  103  103
l AB     0,238 mm ;
EA AB 2,1  105  200
N DCl DC 20  103  2  103
l DC     0,634 mm ;
EA DC 2,1  105  300
N EFl EF 30  103  103
l EF     0,357 mm ;
EA EF 2,1  105  400
Deplasarea punctului E se determină grafic (fig.3.29, c)
u E  l AB  l DC  l AB  1  0,238  0,634  0,238  2  1,03 mm ;
l
l2
u F  u E  lEF  1,03  0,357  1,387mm .

3.9.4. O bară de oțel (fig. 3.30), alcătuită din două tronsoane, este acționată
centric, în punctul D, de forța F  150kN . Înaintea aplicării sarcinii F, de la
punctul C până la peretele rigid C1 este o distanță de   0,7 mm . Să se
determine:
a) tensiunile efective în cele două tronsoane ale barei;
b) deplasarea punctului D.
( E  2,1  105 N mm ).
2

Rezolvare. Aplicând relația (3.38) n  L - 3C  4 - 3 1  1, rezultă că sistemul

este o dată static nedeterminat.
Pentru rezolvare se aplică metoda eforturilor.
B
71,04KN
N n N
A1
3m

A2
0,7 mm 1,2 m 1,5 m

D
F
F F F
C
78,96KN
C1 X1 1 1
a) b) c) d) e) f) g)
Fig. 3.30
Se obține figura de bază a sistemului prin suprapunerea unei legături și
înlocuirea ei cu o forță necunoscută X1 (fig. 3.30, b). Se încarcă forma de bază
cu forța F (fig.3.30, c) și se trasează diagrama N 0  -F (fig. 3.30, d).
Se încarcă forma de bază cu forța X1  1 (fig. 3.30, e) și se obține diagrama
n1  1 (fig. 3.30, f).
Se calculează 11 cu formula (3.40) și cu regula (3.39):
n12l1 n12l1 l 2  l3  1  1  3  103 1  1,5  1,2  103 
11        
EA1 EA1 E  1500 2400 
1 2700  1
 2    3,125 .
E 2400  E
n1N 0l1 n1N 0  6l 2 F  (1)  3  103 (1)  1,5  103 
10        
EA1 EA 2 E  1500 2400 
   2  0,625  2,625 .
F F
E E
Din ecuația de condiție a metodei eforturilor (3.47) rezultă
X111  10  1 1 , din care rezultă
1,5 10 5
0,7  2,625 
1  10 2,1 105  1,175
X1     2,1 10 5  78960 N  78,96kN
11 3,125 3,125
2,1 10 5

Se determină diagrama de forțe axiale pe sistemul real N (fig. 3.30, g) cu relația

(3.42) și se obțin valorile
N DC  n DC  X1   1 78,96  78,96 kN
N AB  N AD  N0AD  n1AD  X1  150   1 78,96  71,04 kN
Tensiunile normale efective sunt:
N AB 71,04  103
 AB     47,3 N mm2 ;
A1 1500
N DA 71,04  103
 DA    29,6 N mm2 ;
A2 2400
N DC 78,96  103
 DC    32,9 N mm2 .
A2 2400

b) Deplasarea punctului D
n 0D  N i  li
D
1 vD   ;
B
EA i
 (1)  (710400)  3000 (1)  (710400)  1500
1 vD   
2,1  105  1500 2,1  105  2400
 0,676  0,211  0,887 mm .