8.

Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut)- Motivația învățării-totalitatea

2. RELIGIA CA DISCIPLINĂ DE ÎNVĂTĂMÂNT intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic şi direcţionează desfăşurarea activităţii
de învăţare. Motivația, numită „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul
2.1.Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar. elevilor. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!"
2.2. Baza legislativă a predării religiei în școală: 1990, 1991, 1997, 2001, 2003, 2006, 2009. B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul
2.3. Programa școlară: structură, importanță. eclesiologic:
2.4. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor. 1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei
1. VALENTE SI IMPLICATII ECLESIALE Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.
Factori concreţi ai educaţiei religioase: 2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii
a. Dumnezeu Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
b. Familia creștină (condiţii esenţiale) Concluzii: interdependente/se condiţionează reciproc. Informarea/ luminarea minţii lor si
c. Biserica. formarea caracterului moral creştin.
d. Şcoala.
3.PRINCIPIILE DIDACTICE 4.FORME DE ORGANIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE
A. Principiile didactice generale: 4.1. LECTIA DE RELIGIE. TIPURI DE LECTIE.
1. Principiul intuiției- accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoaşterea concretă, senzorială, fiind Lecția de religie e principala formă de organizare şi desfăşurare a activităţii didactice şi de
baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor. Psihopedagogic-intuiția vizează influența directă a educaţie religios-morală. Ea vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut bine
obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Mântuitorul: vorbirea directă, parabole. definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor strategii
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / didactice, a unor sisteme metodologice (metode şi procedee didactice) şi resurse materiale (instrumente de
principiul psihologic) profesorul (bun psiholog) să adapteze conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare lucru: Sfânta Scriptură, manuale, cărţi cu conţinut religios ş.a., şi mijloace de învăţământ: icoane, vase
psiho-fizică a elevilor, luând în considerare particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, liturgice, aparatură audio-video).
starea de sănătate, capacităţile intelectuale, mediul familial, etc. Lecţia-definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în
3. Principiul învățării active și conștiente - cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învăţătorul/profesorul
sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor".
sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă. a)Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor - pentru a putea fi predate sistematic și continuu, sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Etape:
cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel-noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și
1. moment organizatoric
integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare.
2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica- când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de viață și să
3. pregătirea pentru lecția nouă
le transpunem în viață.
4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii)- preocuparea
5. comunicarea noilor cunoștințe
profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ.
6. fixarea noilor cunoștințe
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii)- când dorim să știm care
7. aprecierea, asocierea, generalizarea
sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor
8. evaluarea
finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea
9. activitatea suplimentară
cunoștințelor predate.
10. încheierea
b) Lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată. Etape:
1. moment organizatoric; 4. fixarea noilor cunoștințe;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea;
3. transmiterea noilor cunoștințe; 6. activitatea suplimentară;
7. încheierea.
c) Lecția de formare a deprinderilor: formarea unor deprinderi intelectuale și practice . Specifică - ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor, consacrată
efectuării de exerciţii, teme, lucrări practice. Etape:
1. moment organizatoric; 5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii;
2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 6. activitatea suplimentară;
3. actualizarea unor cunoștințe; 7. încheierea.
4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice;
d) Lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor : Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Obiectiv - fixarea şi consolidarea cunoştinţelor
prin stabilirea unor corelaţii între cunoştinţele unui capitol sau ale mai multor capitole . Etape:
1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse;
1
3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor; 6. activitatea suplimentară;
4. aprecierea, asocierea, generalizarea; 7. încheierea.
5. concluziile;
e) Lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor: Scopul fundamental - controlul şi evaluare a randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării
priceperilor şi deprinderilor. Verificarea-chestionare orală, prin teme scrise, prin lecţii destinate analizei lucrărilor scrise, prin lecţii de verificare şi apreciere, prin lucrări practice etc. Etape:
1. moment organizatoric; 4. aprecierea rezultatelor, concluzii;
2. prezentarea obiectivelor de evaluare; 5. activitatea suplimentară;
3. verificarea cunoștințelor elevilor; 6. încheierea.

4.2.PROIECTAREA CALENDARISTICA SI PROIECTAREA LECTIEI DE RELIGIE. SCHITA LECTIEI. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI

CONTEXTUALIZAREA LOR.
Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi parcurse în realizarea educaţiei religioase.
Proiectarea globală-perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii.
Proiectarea eşalonată-elaborarea programelor de instruire specifice unei lecţii aplicabile la o anumită clasă de elevi.
Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară.
Planificarea anuală şi semestială: lecturarea programei şcolare; planificarea calendaristică (anuală şi semestială); proiectarea secvenţională (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor).
Unitate de învăţare - structură didactică deschisă şi flexibilă, caracteristici: determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă; este unitară din punct de vedere
tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu într-o perioadă de timp; se finalizează prin evaluare .
Planificarea calendaristică anuală - document şcolar alcătuit de profesor pe baza programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea acestor ore pe
semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.
Planificarea calendaristică semestrială - document şcolar alcătuit de profesor pe baza programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un semestru, eşalonat pe
ore şi săptămâni. Poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite.
Planificările calendaristice pentru perioada de evaluare se întocmesc înaintea perioadelor de evaluare din fiecare semestru şi conţin obiectivele de referinţă, conţinutul evaluării şi modurile de evaluare.
Proiectarea didactică.
Proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente:
a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; nivelul lor de pregătire; starea moral duhovnicească a elevilor; stilul c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate;
lor de învăţare; valorificarea experienţei practice şi personale a elevilor; d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe.
b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia;
În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale:
a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate? d) învăţarea noilor cunoştinţe;
b) de ce este necesară învăţarea lor? e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?
c) cum se va realiza învăţarea?
Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ .
Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

a) Proiectul didactic: plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei.

I.Date generale:Data;Clasa;Disciplina:Religie;Subiectul (titlul lecţiei);Tipul lecţiei;Obiective operaţionale;Obiective formativ-educative; -Strategia didactică: mijloacele de învăţământ
folosite la lecţie; metodele de învăţământ utilizate la lecţie; formele de organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.);Bibliografia
folosită la lecţie;
II. Desfăşurarea lecţiei-forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma
tabelară:structuri:
a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie;
b) - Etapele lecţiei; - Obiectivele operaţionale; - Elemente de conținut; - Strategia didactică: metode, mijloace și forme de organizare a clasei; - Instrumente de evaluare a rezultatelor.

b) Schiţa de lecţie: După definitivat-proiectul didactic redus (schiţa de lecţie).

I. Datele generale: -Data; Clasa; Disciplina:Religie;Subiectul(titlul lecţiei); Tipul lecţiei; Durata lecţiei; Obiective operaţionale;Obiective formativ-educative;Strategia didactică: mijloacele de învățământ;
metodele de învățământ; formele de organizare a clasei; -Bibliografia

2
 II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor. Această
schiţă poate fi organizată şi mintal, doar cu notarea elementelor de sprijin strict necesare (bibliografia, citatele, datele concrete despre activitatea suplimentară, conţinutul testelor docimologice).
c) Autoanaliza de a fost inspectat, apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți:
 introducere (motivează tipul de lecție ales, prezintă obiectivele propuse, metodele și mijloacele utilizate pentru atingerea obiectivelor);
 analiza etapelor lecției (prezintă modul în care a respectat succesiunea etapelor și cerințele acestora);
 încheiere (trage concluziile referitoare la reușita lecției, din punctul lui de vedere).
Analiza lecţiei- cel care inspectează, urmată de concluzii şi recomandări .
PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
A. PROIECTAREA DIDACTICĂ

I. Stabilirea obiectivelor 1. Sistemul metodologic

1. Obiective operaționale a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției,
2. Obiective formativ-educative resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut
3. Sarcina didactică dominantă a lecției b) Procedee
II. Analiza resurselor c) Tehnici
1. Conținutul materiei de învățământ 2. Mijloacele de învățământ
2. Resursele psihologice ale clasei 3. Organizarea elevilor
3. Mijloacele de învățământ IV. Elaborarea proiectului didactic
III. Strategia didactică
B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI
C. EVALUAREA LECȚIEI
D. REGLAREA SAU AMELIORAREA
IV.2. OBIECTIVELE OPERATIONALE SI CONTEXTUALIZAREA LOR
Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări
observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...).
Precizarea obiectivelor se face utilizând un singur verb şi corespunde unuia dintre domeniile:
 cognitiv (a clasifica, a defini, a preciza, a enumera, a identifica, a explica, a argumenta, a demonstra, a găsi, a corela, a deduce, a raporta, a ilustra, a localiza, a nota, a detalia, a alege, a
selecta, a expune etc),
 afectiv (a aplica, a fi de acord, a avea curiozitatea, a compara etc.),
 voliţional (a intenţiona etc).
În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale - etape:
1. precizarea sarcinii de învăţare; 3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.
2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare;
Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt:
 să se refere la activitatea elevilor;  să fie formulate sintetic;
 să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare;  să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei;
 să se concentreze pe procese, acţiuni, acte;  să specifice condiţia de realizare, în contextul căreia elevii vor efectua acţiuni şi vor dovedi
 să conţină o singură sarcină de învăţare; că au ajuns la schimbarea preconizată;
 să fie accesibile elevilor;  să fie precizate facilităţile sau restricţiile: "folosind...", "având la dispoziţie...", "fără a...";
 să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă.
Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje:
 profesorul poate conduce lecţia în mod logic, eliminând echivocul obiectivelor generale;
 prin faptul că sunt concrete, obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între profesor şi elevi;
 întrucât sunt prezentate la începutul orei, determină la profesor o rigurozitate în respectarea lor, iar la elevi motivaţia învăţării;
 sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie, iar îndeplinirea lor este un criteriu în reuşita lecţiei;
 în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat, de
exemplu formarea unor deprinderi de comportament moral;
 nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile, independenţa gândirii).

3
1. ascultarea
În predarea catehezei
religiei anterioare,
un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative 5. intuiţia, 9. elevilor
- evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul generalizarea,
în viaţa de creştin. se va preciza o singură schimbare de
2. introducerea,
comportament. privesc latura afectivă şi voliţională a personalităţii elevilor. 6. reproducerea, 10. aplicarea în viaţă
3. anunţarea, 7. aprecierea, 11. încheierea
4. tratarea, IV.3. FORME DE ACTIVITATE EXTRASCOLARĂ 8. asocierea, SPECIFICE EDUCATIEI RELIGIOASE SI PROIECTAREA ACESTORA:
2.
1. Cateheza – a învăța .prin
Serbarea religioasă Manifestările cultural-religioase
viu grai – activitatea de inițiereantrenează un și
în învățătura număr
viața mare de .elevi . (serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici, vizionările de filme cu subiect
Bisericii
religios,
Structuraexpoziţiile
unei catehezede icoane şi alte
cuprinde obiecte deetape:
următoarele artă religioasă. În cadrul serbărilor religioase se pot prezenta scenete religioase, colinde, etc.)
Etapele proiectării pentru interpretarea unor scenete religioase:
1. alegerea scenetei și prezentarea în fața elevilor; 4. repetarea scenetei;
2. împărțirea rolurilor ținând cont de opțiunile și talentul elevilor; 5. realizarea decorului și prezentarea scenetei în serbarea școlară sau cu alte prilejuri.
3. învățarea textelor (acasă) și a cântecelor (la cerc);
3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase. Tipuri de vizite şi
excursii:
a) vizite şi excursii introductive -a pregăti pe elevi pentru înţelegerea cunoştinţelor ce urmează să fie predate, elevii fiind orientaţi să urmărească aspectele legate de viaţa personalităţilor religioase, să asculte
sfaturile preoţilor duhovnici, să achiziţioneze material intuitiv, precum icoane, vederi, casete, care poate fi folosit în lecțiile de religie;
b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe - se realizează în vederea însușirii unor cunoștințe referitoare la locașul de cult, la viața unor sfinți, a unor personalități bisericești;
c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor - se organizează la sfârşitul unui capitol sau al unei teme şi prezintă avantajul că elevii au deja multe informaţii, ştiind ce să urmărească şi încercând să
afle mai multe amănunte.
Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale. Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc.
4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale elevilor . În vederea realizării acestor expoziții etape:
1. prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă; 4. distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor;
2. dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o viață 5. executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie;
religioasă autentică; 6. analiza lucrărilor și expunerea lor.
3. prezentarea etapelor executării lucrării;
5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase
realizată la lecţii.
V. METODE DE INVATAMANT:
V.1. METODE DE COMUNICARE ORALĂ
Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face de către profesor, prin expunere sau conversație.
A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea,
prelegerea şi expunerea cu oponent. Mijloace de învăţământ: hărţi, fotografii, discuri, casete audio şi video. Prin expunerea noilor cunoştinţe, profesorul urmăreşte formarea Ia elevi a unui mod de gândire logic şi
sistematic.
1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor
cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi . Cerințe legate de conținutul povestirii și modul prezentării ei:
a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente cu o profundă semnificaţie pentru susţinerea ideii religioase;
b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii;
c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă impresioneze mai profund pe elevi;
d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, însă cu foarte mult tact. Întrucât
arta de a povesti nu este înnăscută, profesorul trebuie să depună mult efort pentru ca povestirea să dobândească aceste caracteristici. În Sfânta Scriptură, povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație (povestirea spusă de
proorocul Natan regelui David după ce acesta a păcătuit, pilda vameșului și a fariseului, etc).
2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora.
Descrierea se realizează pe baza observaţiei - cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării:
a) să se bazeze pe intuiţie; c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;
b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor; d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie.
Mijloace de învăţământ - hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme etc.
3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o
figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Scop: îmbunătățirea vieții religios-morale a elevilor. Explicația are două funcții care trebuie să se
manifeste împreună: cognitivă sau informativă și formativă. Explicaţia - condiţii:
a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei; d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor;
b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar; e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;
c) să fie completă şi sigură, fară a omite vreun element care ar determina neînţelegerea temei, dar şi fără f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie, de aceea şi forma pe care o poate lua este
a intra în detalii obositoare, care îndepărtează elevul de la scopul lecţiei respective; descrierea literară sau naraţiunea.

4
 B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev (conversația, problematizarea).
Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în procesul de învăţământ . Conversaţia folosită în toate tipurile de lecţii alături de alte metode, dar se poate
desfăşura şi în afara orelor de religie- conversaţia individuala . Conversaţia-generată de conţinutul lecţiilor de religie, de întâmplări din viaţa elevilor, a clasei, a şcolii, a societăţii, de unele articole din ziare, de unele
emisiuni. Tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat:
a) frontală (adresată întregii clase); e) imperativă (se formulează o cerință categorică);
b) directă (adresată unui elev anume); f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi luată în
c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce crezi?”); seamă în acel moment).
d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase);
Formularea întrebărilor 9conţinutul şi forma):
a) să fie formulate precis; g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor;
b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate; h) să fie formulate într-o ordine logică;
c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi; i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care necesită două
d) să fie accesibile şi variate; răspunsuri diferite);
e) să conţină un singur enunţ; j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.
f) să se refere la materia predată;
Cerinţe elevii să-şi formeze deprinderea de a alcătui răspunsuri corect formulate :
a) să fie complete, clare şi precise; c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire;
b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales; d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii.
În timpul dialogului, profesorul - ţinută corespunzătoare:
a) nu va pune întrebări "cursă"; d) nu va jigni pe elevii care dau răspunsuri eronate;
b) nu va întrerupe elevii în timp ce aceştia dau răspunsul; e) nu va ameninţa cu măsuri represive pe elevi.
c) va adopta o mimică adecvată, spre a nu-i intimida sau deruta;
FORMELE CONVERSATIEI: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau discuţia colectivă.
a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descopente şi asimilate de ei,
sub conducerea profesorului. Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare) şi fixarea cunoştinţelor (conversaţia de fixare). În dialogul cu învăţătorul de Lege care Îl întreabă ce să facă ca să moștenească viața veșnică,
Mântuitorul foloseşte conversaţia catehetică.
b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare,
din analiza unor fapte, unor evenimente sau în urma cercetării unui material intuitiv . Se foloseşte: verificarea cunoştinţelor (conversaţia de verificare), în actualizarea cunoştinţelor şi introducerea în tema nouă a lecţiei (conversaţia de
reactualizare), în comunicarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi în asociere. Solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. Metodă asemănătoare-explozia solară. (pornind de la un
punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări).
c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu
scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor.
Pentru reușita - elevii să-și însușească temeinic cunoștințele anterioare care constituie baza dezbaterii. Se poate folosi material intuitiv (textul biblic, hărți, mijloace audio-vizuale etc.). Condusă de către profesor pe baza propunerii unei teme ori în
urma unor prelegeri sau referate susținute în cadrul lecției sau al cercului de religie. Concluziile dezbaterii au rolul de a clarifica tema pusă în discuție și problemele ridicate de elevi. În domeniul învățăturii de credință este recomandată evitarea
speculațiilor.
VI.2.METODE ACTIV-PARTICIPATIVE
A. Metode de cunoaștere a realității religioase:
1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i conducă pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației . Omul nu trebuie să se rezume
doar la contemplarea creației, ci să stăruie spre o viață religios-morală în care să pună pe primul plan căutarea împărăției lui Dumnezeu.
2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat, cu ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care reprezintă sau evocă o idee, o noțiune, un
sentiment). Profesorul va explica: semnificația simbolurilor (scara din visul lui Iacob, rugul aprins, mana, mielul pascal, semnul lui Iona, șarpele de aramă, apa cea vie, pâinea cea vie, păstorul cel bun, vița și mlădițele), precum și a minunilor și
acțiunilor cu valoare de semn (prefacerea apei în vin, înmulțirea pâinilor și a peștilor, învierea lui Lazăr) din conținutul lecțiilor studiate; simbolistica unor acte de cult, obiecte de cult, veșminte liturgice, materii folosite în cult; simbolurile folosite în
icoane, simbolistica culorilor, a literelor grecești Π și Υ, etc.
3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa) – prin precizarea obiectivelor urmărite (cunoașterea importanței acestei descoperiri arheologice paleocreștine din Transilvania pentru istoria creștinismului
românesc și observarea prezenței simbolurilor creștine în timp și spațiu), prezentarea documentului (o piatră ovală din onix datând din sec.IV, descoperită în sec.XIX în ruinele cetății Potaissa – Turda), observarea elementelor
semnificative, descrierea documentului, explicarea semnificației elementelor și, eventual, prezentarea legăturilor dintre elemente (Blândul Păstor, având pe umeri un miel și altul la picioarele sale; un copac cu două
ramuri pe care stă o pasăre – porumbelul este simbolul Sf. Duh; în dreapta o corabie din care cade un om în apă și un pește stă gata să-l înghită – proorocul Iona prefigurând învierea după 3 zile; cuvântul ΙΧΘΥΣ), desprinderea concluziilor
(generalizarea creștinismului la nordul Dunării în sec.IV).
4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive și bază pentru cunoașterea deductivă. Etape:
a) prezentarea cazului; b) organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat declanșarea
evenimentului analizat și evoluția acestuia;
5
 c) dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc, prin selectarea celor mai potrivite metode pentru analiză, d) stabilirea unor concluzii.
prin examinarea cazului din mai multe perspective;
5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, etc. (el însuși
trebuie să fie un exemplu); trebuie să asigure în clasă un climat care să facă posibilă receptarea de către elevi a mesajelor pozitive care pornesc de la modelul prezentat, și să
folosească modele opuse, pozitive și negative, doar dacă are certitudinea că acestea îi vor determina pe elevi să le adopte pe cele pozitive.
6. Rugăciunea. Convorbirea omului cu Dumnezeu.
7. Meditația religioasă.
8. Deprinderile morale: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor
morale la elevi: aprobarea (acordul, lauda, exprimarea recunoștinței, recompensa) și dezaprobarea (dezacordul, observația, avertismentul, sancțiunea).
9. Participarea la cultul divin (cele 7 Laude, Sf. Liturghie, Sfintele Taine, cântarea religioasă).

B. Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice.
1. Jocul didactic: este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc . Disponibilităţile fizice, intelectuale şi afective. Dezvoltă capacitatea de a se adapta la situaţiile
noi care apar şi de a acţiona independent pe parcursul jocului. Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut
conform cu obiectivele propuse. Recomandat-clasele mici (I-a şi a II-a), toate tipurile de lecţii, în verificarea cunoştinţelor, în comunicarea şi fixarea noilor cunoştinţe, în apreciere şi asociere. Condiţii:
a. să fie ales în funcţie de posibilităţile şi aptitudinile elevilor; d. să se modifice timpul total de joc în funcţie de gradul de atenţie a elevilor;
b. regulile jocului să fie bine înţelese de către toţi elevii participanţi; e. să se desfășoare în mod prietenesc.
c. să nu fie de lungă durată şi să includă pauze scurte;
Tipuri de jocuri didactice: 2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme conflictuale, reale sau
1. Jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la întrebările şi imaginare;
situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii; 3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două echipe sau se pot
antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales
. 2. Dramatizarea: metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a adânci
înţelegerea semnificaţiei unor situaţii. Modalităţile folosirii acestei metode la religie:
a. reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice; c. interpretarea pe roluri a unor poezii;
b. reconstituirea unor momente din procesele intentate Mântuitorului şi Sfantului Apostol Pavel, prin citirea pe d. interpretarea unor scenete cu subiect religios.
roluri din Sfânta Scriptură;
Utilizată în lecţiile de transmitere şi însuşire a noilor cunoştinţe, de evaluare a cunoştinţelor, de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor şi în cele mixte, iar în cadrul acestor lecţii, în verificarea cunoştinţelor, comunicarea şi fixarea noilor
cunoştinţe, în apreciere şi asociere.
3. Exercițiul moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de
comportament moral. Utilizarea acestei metode presupune:
a) Formularea cerinţelor se realizează sub diferite forme: rugămintea, îndemnul sau sugestia, entuziasmarea, dispoziţia, organizarea tradiţiilor, iniţierea de întreceri intre elevi, interdicţia.
b) Exersarea propriu-zisă este însoţită de conducerea de către profesor a acţiunii, după ce elevii au acceptat cerinţa. (Exemple: formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci; mersul cu colindul).
4. Metoda îndrumării teoretice și practice: Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în
anumite situaţii şi la deprinderea unor reguli de comportament.
Necesitatea: profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul religios şi se concretizează printr-o seamă de acte şi atitudini morale, rituri, ceremonii şi practici religioase. Trăirile religioase ale
elevilor trebuie şi pot fi învăţate numai prin crearea unor situaţii concrete de viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt şi prin faptă. Specifică învăţământului religios în predarea disciplinelor practice, dar se utilizează şi în predarea-învăţarea religiei,
în lecţiile de religie din domeniul liturgic. În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:
1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult: închinarea, îngenuncherea, metania mare şi mică, plecarea capetelor etc. Aceste acte liturgice însoţesc rugăciunile, cuvintele şi cântările, exprimând şi simbolizând ideile şi sentimentele cuprinse în ele.
2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în săvârşirea Botezului de necesitate;
3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a calendarului creştin.
Această metodă se utilizează în mod special în lecţiile de formare a deprinderilor, în etapa efectuării activităţii intelectuale şi/sau practice.

C. Metode activ-participative moderne:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei (metoda evaluării amânate sau metoda marelui DA): „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în discuţii, dezbateri şi – în
general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative, creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)” (Cucoş, 1999)
Caracteristică- separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor. Aplicare: „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de om?) sau pentru lecţia
„Respectul faţă de lumea creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui Dumnezeu pentru om?).
2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe.
Solicită elevilor inteligenţa productivă, spontaneitatea şi curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. Metodă asemănătoare, prezentată într-o formă grafică, explozia solară (pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care
elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.)
3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au despre
o anumită temă” (Opriş, 2006).
6
Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de raţionamente, de reflecţie şi de creaţie. Exemplu: „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie timp de două minute tot ce ştiu despre acest subiect.
Apoi vor citi în faţa colegilor ideile notate, cu condiţia ca acestea să nu fi fost prezentate anterior.
4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei, construirii de
noi idei şi de noi sensuri şi semnificaţii. Etape:
1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie; 3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi;
2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu; 4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.
Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie, realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. De asemenea, dacă este cazul, profesorul va indica în prealabil anumite
informaţii care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine semidirijat. Utilizat:„Sărbătorile creştine”, elevii fiind solicitaţi să noteze, timp de un minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie şi exemplele de sărbători
profesorul va scrie corespunzător: praznice împărăteşti (cu dată fixă şi cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători în cinstea sfinţilor, sărbători în cinstea Sfintei Cruci.
5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în
grup.
Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecţia personală şi colectivă rapidă, esenţializarea cunoştinţelor, înţelegerea lor profundă, manifestarea creativităţii, etc. Cele cinci versuri au următoarea structură:
1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv); 4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de conceptul/sintagma
2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective); cheie;
3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de obicei); 5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei (Opriş, 2006).
Spre exemplu, pentru tema „Slujire şi misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet: „Copiii/cuminţi, încântători/cinstind, ascultând, ajutând/nu uită de părinţi/recunoscători”, iar pentru lecţia „Naşterea Domnului”, cvintetul: „Crăciunul/frumos,
plăcut/Să ne bucurăm împreună/Sărbătoare”. În proiectarea activităţilor se pot crea modele alternative de învăţare activă centrate pe diferite tipuri de inteligenţă, asigurând o diferenţiere a instruirii pentru fiecare elev.
6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală -
după Gardner).
Gândim, învăţăm şi creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potenţialului nostru depinde de ceea ce învăţăm cu inteligenţa noastră specifică. Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea acestor metode, iar în prealabil o
testare a elevilor pentru identificarea inteligenţei sau a inteligenţelor dominante ale personalităţii lor. Aplicare: SARBATORILE PASCALE:
1. I grupă (alcătuită din elevi dotaţi cu inteligenţă lingvistică şi muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri 3. III grupă (elevii cu inteligenţă vizuală/spaţială) va concepe şi va realiza felicitări de Paşti adresate familiei şi
cu tema „Învierea Domnului” şi o va adapta la troparul Învierii; prietenilor;
2. II grupă (elevi cu inteligenţă logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală cuvântul 4. IV grupă (cei cu inteligenţa corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos –
„Învierea” şi va formula propoziţii cu cuvintele de pe orizontală; învierea noastră”.

VI. MIJLOACELE DE ÎNVĂTĂMÂNT

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute . Ele nu se substituie activităților de
predare, învățare și evaluare, oricât de performante ar fi. Clement Alexandrinul îndeamnă pe educator să adune cât mai multe ajutoare pentru ascultătorii săi, dar în niciun caz nu trebuie să-și lipească sufletul de ele, ci să
le folosească numai atâta cât să scoată din ele ce este folositor. Funcțiile mijloacelor de învățământ:
1) funcția informativă (cu ajutorul lor se pot transmite mai multe informații în același interval de timp); 3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare);
2) funcția formativă (prin folosirea lor crește gradul de organizare a informației transmise, și, în consecință, se 4) funcția de raționalizare a efortului depus de profesor și elevi sau funcția ergonomică (folosirea lor reduce
dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor); efortul intelectual și fizic depus de elevi și profesor în procesul de predare-învățare-evaluare).
Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ:
1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură, societate și artă);
2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță (prin programe de televiziune sau radio destinate educației religioase).
Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor:
1) mijloace informativ-demonstrative (Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, obiecte de cult, machete ale unor biserici, audio, vizuale și audio-vizuale: discuri, casete, benzi magnetice, folii pentru retroproiector, diapozitive, diafilme, filme,
fotografii, icoane, planșe, hărți, tabele cronologice, elemente de istorie locală, dogme și versete scripturistice, mijloace casete video, CD-uri, etc);
de învățământ pe suport scris: cărți, cursuri, culegeri de colinde și poezii religioase; mijloace de învățământ tehnice 2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);
3) mijloace de evaluare (chestionare, teste).
Toate aceste obiecte devin mijloace de învățământ numai în momentul în care răspund unei finalități pedagogice.
1. Textul biblic: În cadrul orei, Sfânta Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei (cu eventuala scriere pe tablă a un verset), în verificarea, comunicarea si fixarea cunoştinţelor, în
asociere, apreciere, generalizare, în recapitularea şi sistematizarea cunoştinţelor.
2. Literatura religioasă: Sfântul Vasile cel Mare în Omilia XXII Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care
am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului . În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele. Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație
religioasă.
Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor : în verificarea cunoștințelor; în pregătirea pentru lecția nouă; în comunicarea noilor cunoștințe; în fixarea cunoștințelor; în asociere; în generalizare. Profesorul va conduce discuția
pe marginea celor citite, pentru ca elevii să înțeleagă corect mesajul și conținutul poeziilor sau fragmentelor respective. De asemenea, poate utiliza în explicarea acestora diferite surse bibliografice de critică literară.
3. Icoana: prezenţă harică. În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și în latura educaţiei religioase. Funcțiile:
1) funcţia catehetică sau didactică. Icoana este Biblia în imagini și simboluri; 3) funcția de mijlocire su harică. Icoana împărtășește puterea nevăzută a lui Dumnezeu prin mijlocirea celui
2) funcția contemplativă. Icoana este o fereastră spre absolut care atrage pe credincios spre comuniunea cu Dumnezeu reprezentat pe ea;
întru slavă; 4) funcția latreutică. Prin cinstirea icoanei, cinstim pe cel reprezentat pe ea. Doctrina cinstirii icoanelor a fost stabilită
la Sinodul VII Ecumenic;
7
5) funcția educativ-religioasă. Icoana este un mijloc de trezire, întreținere și întărire a vieții religioase, iar vederea ei
îndeamnă la fapte bune, la practicarea virtuților creștine.
Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu subiectul lecției. Analiza icoanei se face prin: 1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. 2) analiza propriu-zisă.
4. Portretul: reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care
a trăit cel reprezentat. Analiza portretului începe cu expresia feței, continuă cu prezentarea gesturilor, a atitudinilor semnificative și se încheie cu detaliile care întregesc imaginea, și cu desprinderea mesajului global.
Condiții: d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției, în funcție de importanța pe care o are în demersul didactic;
a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției; e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de muzică bisericească,
b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției; domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină.
c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În caz contrar,
profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci;
5. Harta: este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Harta este folosită ca mijloc de învățământ la orele de
religie, întrucât permite atât localizarea exactă a evenimentelor în spațiu, cât și stabilirea legăturilor între evenimentele istorice și locul desfășurării acestora. În predarea religiei se pot folosi:
1) hărți geografice – de exemplu harta Palestinei Vechiului și Noului Testament, harta Ierusalimului Vechiului și Noului Testament, harta Vechiului Orient;
2) hărți istorice:
a) generale – ilustrează un teritoriu într-o anumită epocă sub toate aspectele vieții sociale, de exemplu harta Daciei în secolele II-IV;
b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme dintr-o singură perioadă, de exemplu harta călătoriilor Sfântului Apostol Pavel.
Cu ajutorul hărții se indică:
a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării lui (de exemplu Palestina Vechiului și Noului Testament, e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente (de exemplu muntele Sinai – locul unde Dumnezeu a dat lui
Ierusalimul Vechiului și Noului Testament, Țările Române în secolele XIV-XV); Moise tablele Legii, Iordan – râul în care S-a botezat Domnul Iisus Hristos). Harta se folosește de către profesor în
b) aria de răspândire a unui fenomen (de exemplu principalele centre monahale din Orientul Mijlociu în secolele IV- timpul comunicării noilor cunoștințe, sau de către elevi în fixarea și verificarea cunoștințelor. Profesorul poate antrena
VIII); concomitent mai mulți elevi (de exemplu un elev indică pe hartă conform indicațiilor colegilor). În indicarea pe hartă
c) itinerarele urmate de popoare sau personalități (de exemplu drumul parcurs de evrei din Egipt până în Țara se folosesc coordonatele geografice: localități importante, cursuri de ape, puncte cardinale.
Canaanului, drumurile Mântuitorului prin Țara Sfântă, călătoriile Sfântului Apostol Pavel);
d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente (de exemplu Betleem – Nașterea Mântuitorului, Ierusalim –
Patimile și Învierea Domnului, Constantinopol – capitala Imperiului Bizantin, Biertan – locul în care a fost descoperită
tăblița votivă cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”);

6. Mijloace audio-vizuale:
1) Casetele audio: Folosind mijloacele tehnice audio în timpul orelor de religie, profesorul trebuie să dezvolte în sufletul elevilor dorința de a asculta, de a învăța și interpreta muzică religioasă. Condiții:
a) materialul muzical să fie adecvat particularităților de vârstă ale elevilor, tipului de lecție și momentului c) profesorul să creeze cadrul adecvat audiției muzicale; după audierea integrală a unei piese muzicale, se
lecției; poate face audierea fragmentară a acesteia.
b) elevii să înțeleagă textul și legătura între text și linia melodică;
2) Diapozitivele: mijloace de învățământ statice, deosebit de eficiente, deoarece imaginea vizuală fixă solicită din partea ochiului observatorului o atitudine de contemplare sau de examen profund.
Imaginea determină o atitudine de răspuns activ la impresiile pe care le dă.
3) Filmul: mijloc de învățământ dinamic. Avantaje:
a. permite reproducerea unor întâmplări, evenimente petrecute în diferite epoci istorice; d. evidențiază anumite detalii;
b. permite repetarea anumitor secvențe; e. stimulează gândirea elevilor, ajută la concretizarea și aprofundarea cunoștințelor;
c. permite vizionarea mai multor locuri în decursul unei singure lecții; f. poate fi făcută la diferite niveluri de școlaritate.

4) Emisiunile religioase televizate: profesorul de religie are obligația să-i îndrume pe elevi spre vizionarea emisiunilor educative și să discute cu ei aspectele pozitive și negative surprinse.
7. Calculatorul: oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei învățări active . Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea
randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile. Calculatorul ca mijloc de învățământ poate contribui la o mai bună receptare și fixare a noilor cunoștințe, asigurând interdisciplinaritatea.
Prin folosirea calculatorului la ora de religie pot fi prezentate elevilor:
a. imagini statice (icoane, imagini cu mănăstiri, biserici, hărți), c. teste pentru verificarea cunoștințelor.
b. imagini dinamice (filme religioase)
Avantaje:
1. crește randamentul învățării; 5. îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului;
2. este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații; 6. în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte bun, micșorează
3. este deosebit de atractiv pentru elevi; intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele sunt afișate pe ecran după
4. elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și proiectorului; terminarea testului.

VI.2. CABINETUL DE RELIGIE - O PRIORITATE, O NECESITATE SAU UN LUX? (în cadrul şcolilor generale)

VII. EVALUREA – FACTOR DE OPTIMIZARE A EDUCATIEI RELIGIOASE

8
 VII.1. DEFINIREA SI ROLUL EVALUARII
Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și
aptitudinilor profesorului.
Importanta:
 pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică;
 pentru elevi-în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele.
 dacă este făcută eficient, evaluarea arată profesorului măsura în care au fost atinse obiectivele propuse, îl ajută să facă o diagnoză a progresului elevilor și să regleze activitățile acestora în funcție de posibilitățile lor.
P erioada de evaluare - planificări calendaristice în care evaluarea trebuie să aibă obiective clar definite și moduri eficiente de investigare a rezultatelor școlare pentru fiecare elev și pentru conținuturile care vor fi evaluate (Șebu, Metodica). (Timiș):
evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. (“a evalua”: a aprecia, a constata, a judeca). Evaluarea la disciplina religie are un specific aparte în sensul că accentul trebuie să treacă de pe latura informativă pe cea formativă .
In cadrul religiei evaluarea – faze: 4. evaluarea se face în cadrul Tainei Spovedaniei, elevul fiind ajutat să-şi facă o evaluare, o radiografiere
1. evaluarea defineşte modul de însuşire a informaţiilor; obiectivă a stării lui duhovniceşti, a unui sens al existenţei sale, a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu părinţii şi cu
2. motivarea elevului pentru ca acesta să-şi facă o autoevaluare; semenii, a menirii lui în cadrul Bisericii şi a societăţii;
3. elevul este invitat să-şi evalueze relaţia sa cu semenii;
Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, precum şi identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare.
Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare .
Aprecierea şcolară sau evaluarea propriu-zisă constituie elaborarea unor judecăţi de valoare, aprecierea unui rezultat măsurabil într-un cadru de referinţă ;
În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola minelor, Luca 19)-Mântuitorul.
Specificul evaluarii:
1. funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice; 3. vizată partea formativă şi pragmatică a evaluarii.
2. rezultatele-barometru pentru activitatea fiecărui dascăl.

Rolul, exigențele și aspectele evaluării:

Scopul evaluării:
1. diagnosticare şi apreciere a anumitor situaţii didactice; 3. oferă o imagine asupra abilităţilor profesorului a cunoştinţelor de specialitate şi
2. reglare a activităţilor şcolare; didactica specialităţii.
Exigenţele evaluării:
1. Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale (verificarea şi aprecierea rezultatelor) la evaluarea 3. Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii didactice
procesului care a condus la diferite rezultate. concrete.
2. Observarea unor indicatori, alţii decât achiziţiile intelectuale, precum personalitatea elevilor, conduita elevilor 4. Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative.
şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin.
Aspectele evaluării:
1) a şti punctul de plecare; 4) a şti unde te afli în fiecare moment;
2) a şti ce se cere; 5) a percepe ceea ce este realizabil.
3) a şti cum să măsori progresul;
Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii .
Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note. Sistemul de notare, pe plan mondial: prin punctaj, prin note de la: 1-5, 1-6, 1-7,
1-10, 1-20, prin calificative FB, B, S, I.
Notare şcolară - disfuncţii şi dificultăţi - efecte perturbatoare în evaluare:
1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful 4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este începutul
clasamentului, dar şi cei slabi). ori sfârșitul semestrului).
2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a 5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior).
făcut-o despre capacităţile sale). 6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi încurajare, alţii
3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică). folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai
generoase sau mai exigente).

VII.2. PRINCIPIILE, OBIECTIVELE SI FUNCTIILE EVALUĂRII IN EDUCATIA RELIGIOASA

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date cu
privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine.
Principiile evaluării:
a) facilitează realizarea unui proces eficient de instruire şi învăţare; d) pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor.
b) obiective bine definite, să apeleze la metode şi tehnici eficiente de investigare; e) creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate.
c) diagnoză a progresului realizat de elevi; f) profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare.
9
 g) Elevii - să aleagă cele mai bune modalităţi de îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească. h) furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală, centrul eparhial.
Obiectivele evaluării:
a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare; d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să stabilească
b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor; programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste;
c) Să amelioreze rezultatele învăţării; e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.
Functiile evaluării:
1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere şi autoapreciere din partea elevului. 6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor în urma unui examen sau a unui concurs.
2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse. 7) Funcția de conexiune inversă.
3) Funcţia de diagnoză prin care se constată modul în care s-au realizat expectanţele unei activităţi didactice. 8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de posibilităţile sale concrete.
4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare se realizează 9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte stadiul şi
prin teste de aptitudini şi de capacitate. evoluţia pregătirii şcolare
5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o ierarhie sau la un
anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale.

VII.3. STRATEGII SI PROCEDEE DE REALIZARE A EVALUĂRII LA DISCIPLINA RELIGIE

Strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop.
Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale .
Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere .
Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea .

ÎN RAPORT CU CANTITATEA DE INFORMAŢIE VERIFICATĂ: EVALUAREA PARŢIALĂ ŞI GLOBALĂ.

a) evaluarea parțială: - „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”. (după fiecare oră de curs sau după parcurgerea anumitor capitole).
b) evaluarea globală: - când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. (examene şi concursuri).
RAPORTAT LA PERIOADELE DE EVALUARE: EVALUAREA INIŢIALĂ, CURENTĂ ŞI FINALĂ.
a) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii într-o nouă
unitate şcolară.
b) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze.
PRIN CONJUGAREA STRATEGIILOR: EVALUAREA FORMATIVĂ (CONTINUĂ) ŞI EVALUAREA NORMATIVĂ (CUMULATIVĂ SAU SUMATIVĂ).
a) evaluarea formativă (continuă): se conturează în efectul său reglator pe care îl produce, te ajută să ştii unde te afli, ca să ştii ce ai de făcut, conduce la obiectivitate şi seriozitate în aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a
tinerilor (portofoliu de evaluare continuă).
b) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al performanţelor
elevilor pe o perioadă delimitată. Clasificarea elevilor : examenul de bacalaureat/ concursuri şcolare.La religie: olimpiade/ concursuri şcolare/ examene de admitere la Seminariile Teologice.

Procedeele de evaluare permit o anumită clasificare a strategiilor de evaluare în funcţie de cantitatea de cunoştinţe evaluate şi în funcţie de perioada de timp la care se raportează evaluarea .
1. Verificarea curentă: se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau colectiv. (profesor, familie şi preotul paroh, pe parcursul orelor de curs, dar şi în afara acestora).
2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.
a) Verificarea orală individuală - ascultarea a unuia până la patru sau cinci elevi într-o oră.
Avantaje:
1. permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor; 3. profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns;
2. profesorul își dă seama mai bine de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc aceștia; 4. elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare.
Dezavantaje:
1. este neglijată parțial clasa; 4. poate favoriza apariția emotivității la unii elevi;
2. dăunează pregătirii constante a elevilor; 5. prezintă un grad de varietate inter-individuală (de la un profesor la altul) și intra-individuală (la același
3. favorizează învățarea în salturi, în funcție de numărul de note și valoarea acestora la un moment dat; profesor, în momente diferite).
b) Verificarea orală frontală - „punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care este indicat elevul care va răspunde”.
Avantaje:
1. stimulează gândirea întregii clase, 3. încurajează pregătirea ritmică,
2. asigură participarea activă a elevilor la lecție, 4. permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați.
Dezavantaje:
1. profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev; 4. mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore.
2. nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate; 5. pot fi strecurate aprecieri subiective.
3. se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului.

10
Verificarea orală - condiţii:
1. întotdeauna întrebările vor fi formulate clar şi fără echivoc; 3. profesorul nu trebuie sub nicio formă să critice foarte aspru un anumit răspuns, dar nici nu va tolera atitudini
2. întotdeauna va fi adresată întâi întrebarea şi apoi va fi numit elevul care va răspunde, în caz contrar elevul care vin în contradicţie cu normativele creştine.
desemnat poate să aibă impresia că profesorul vrea să îl pună într-o situaţie dificilă;
3. Verificarea scrisă: - după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. (forme: extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat).
Forme:
a) verificarea scrisă cu subiect unic: acelaşi subiect este prezentat întregii clase;
b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiate: subiecte cu diferite nivele de dificultate care urmează a fi alese de către elevi în funcţie de cunoştinţele şi capacităţile proprii.
Avantajele evaluării: prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis.
Aspecte – eficientizarea evaluarii:
1. lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate anunța, dacă 5. lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt, astfel încât rezultatele evaluării să poată fi valorificate;
se verifică cunoștințe din mai multe lecții; 6. profesorul va comunica și va argumenta calificativele sau notele acordate;
2. subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană; 7. frecvența lucrărilor scrise va fi stabilită de fiecare profesor în funcție de caracteristicile colectivului de elevi;
3. profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte; 8. este contraindicată folosirea exclusivă a acestei modalități de evaluare.
4. elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și porunca a opta
a Decalogului;
4. Concursurile şi olimpiadele şcolare: - examene de selecţie a participanţilor.
Obiective urmarie:
1. verificarea cunoştinţelor la un moment dat; 3. selecţia pentru intrarea într-o unitate şcolară, cum ar fi o şcoală teologică.
2. aprecierea calitativă şi cantitativă a cunoştinţelor;
Fazele concursului/olimpiadei:
1. pregătirea concursului; 3. valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).
2. desfășurarea propriu-zisă;

VII.4. METODE SI INSTRUMENTE COMPLEMENTARE DE EVALUARE SPECIFICE RELIGIEI

La disciplina religie-metode alternative de evaluare.

Metodele alternative prezintă unele valenţe formative, deosebite:
1. pun în aplicare abilităţile practice ale elevilor; 4. oferă elevului şansa de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o situaţie concretă;
2. oferă profesorului o imagine şi informaţii aduse la zi; 5. prin evaluarea alternativă profesorul de religie va urmări cunoştinţele şi aptitudinile practice ale elevilor,
3. pe baza acestor informaţii profesorul îşi fundamentează judecăţi de valoare apreciind obiectiv achiziţiile precum şi capacitatea lor de a-şi constitui un anumit sistem axiologic (opinii, comportamente, reacţii).
elevilor şi progresele realizate;

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi).
1. Testul - probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi.
Testul - instrument de apreciere şi verificare a cunoştinţelor, a deprinderilor prin intermediul căruia este asigurată mai multă obiectivitate în evaluare .
Elementele componente ale unui instrument de evaluare, itemii, se pot constitui din enunţuri, întrebări, probleme, exerciţii, eseuri .
Testul docimologic constituie o alternativă la metodologia tradiţională de evaluare. Structura testului cuprinde instrucţiunile de folosire, itemii propriu zişi (sarcinile de rezolvat), punctajul. Se consemnează datele personale ale
celui examinat: nume, vârstă, şcoală.
După natura lor sunt două mari categorii de teste:
a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de grupuri de specialişti; b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice .
2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape:
a) selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate e) aranjarea logică a itemilor
b) alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare f) prezentarea instrucțiunilor de lucru
c) fragmentarea sarcinilor g) notarea timpului de realizare (dacă este cazul)
d) elaborarea itemilor h) precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.
Este esenţială relaţia între obiectivele de evaluare şi itemi.
3. Avantaje:
1. uniformitatea și obiectivitatea verificării 4. economie de timp
2. posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe 5. eliminarea stresului evaluării orale
3. lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere 6. dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.
Dezavantaje:
1. nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară 5. lipsa întrebărilor ajutătoare
2. se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe 6. încurajarea metodelor deficitare de învățare
3. apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot fi alese din întâmplare 7. consum mare de efort în elaborarea lor).
4. lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor

11
 4. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori :
a) în funcție de momentul evaluării:
1. teste inițiale (se dau la începutul anului școlar, semestrului, sau când profesorul preia o clasă de elevi) 3. teste finale (se dau la sfârșitul unui capitol, semestru sau an școlar);
2. teste de progres (se dau în mod curent și periodic, pentru ca profesorul să evidențieze progresul făcut de elevi)
b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul:
a teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu)
 răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe)
 răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date);
b teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.
5. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi:
 Validitatea  Standardizarea
 Fidelitatea  Aplicare şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii.
 Etalonarea
B. Portofoliul - instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare.
Portofoliul - carte de vizită a elevului, deoarece prin utilizarea acestui tip de evaluare se poate urmări progresul, modul de a gândi, maturizarea intelectuală şi duhovnicească a elevului de la un an la altul. Portofoliul unui elev se constituie din
lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare.
Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. El serveşte atât ca instrument de evaluare destinat profesorului, părinţilor sau comunităţii, dar şi ca instrument de autoevaluare pentru elev. Din experienţa personală a
folosirii portofoliului ca instrument de evaluare, precizăm câteva utilităţi: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii,
având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei.
Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă. Evaluarea tip portofoliu constituie o formă modernă de evaluare, „iar aplicarea ei se
pretează perioadei de sfârşit de semestru”.
C. Observarea directă - se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică . (urmărindu-se interesul şi deprinderile
elevilor şi totodată atitudinea lor faţă de şcoală, în cazul religiei, atitudinea faţă de normele şi preceptele doctrinare ale Bisericii.)
D. Proiectul: activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant.
Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc.
E. Evaluarea activităţii de grup: - formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze
grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare . Profesorul poate organiza unele activităţi de caritate în care să implice şi alţi parteneri educaţionali: părinţi, parohie, reprezentanţi ai instituţiilor locale.
F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate: Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea
le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Altfel spus „nivelul de instruire al elevilor nu este dependent numai de cantitatea de informaţii acumulată, ci mai ales de valoarea instrumentală şi operaţională a
acesteia”.
G. Chestionarul - poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să
citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime.
H. Autoevaluarea elevilor: - modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală.

VII.5. AUTOEVALUAREA SI VALORIFICAREA EI IN CADRUL EDUCATIEI RELIGIOASE

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale .
Autoevaluarea
1.oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de predare-învăţare- 5. se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente.
evaluare la religie. 6. poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev.
2. se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ (componentă a autoeducaţiei). 7. Stimularea şi motivaţia elevilor în a recurge la autoevaluare reprezintă un imperativ al educaţiei religioase.
3. abordată în legătură cu educaţia permanentă. 8. ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi profesionale.
4. o aprofundare a raportului dintre educaţie şi autoeducaţie ridică unele întrebări, cum ar fi : educaţia şi
autoeducaţia se exclud? sunt procese identice?
Forme de autoevaluare:
1. fişele de evaluare 3. formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului, în cadrul Tainei
2. chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline. Mărturisirii.
Orice activitate catehetică îl obligă pe profesor la reflecţie profundă pentru „a indentifica ceea ce face Dumnezeu, ceea ce face Biserica şi ceea ce face fiecare în parte. Actul mântuirii este o conlucrare activă între aceşti factori”. Sub această
formă educaţia religioasă se focalizează în vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea. Astfel, educaţia religioasă îşi propune să treacă de la iluminarea intelectului la prefacerea umanului, după chipul lui Hristos.
Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de folos în ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie.
Fişa de autoevaluare
1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă

12
 a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei şcolare pentru e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei
religie, materializate în: rezultate cu elevii la clasă; rezultate la testări; examene de sfârşit de ciclu şcolar f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh
b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare g) realizarea de proiecte extracurriculare
c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare) h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi, organizate în colaborare cu preotul
d) activităţi educative organizate în şcoală paroh şi alţi reprezentanţi ai comunităţii parohiale
2. Performanţe în inovarea didactică
a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare metodice specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare
b)activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de perfecţionare în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei
3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Cercetării
4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare contribuţii independente şi în echipă în privinţa:

- managementului instituţional - realizarea unor proiecte de finanţare din resurse extrabugetare

5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare:

- expoziţii, cenacluri, simpozioane - organizarea unor seri duhovniceşti

- sesiuni de comunicări ale elevilor - organizarea cercului de religie
6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din cadrul centrului eparhial în vederea:
- amenajării cabinetelor de religie
- amenajării capelelor şcolare
- amenajarea unor colecţii de carte religioasă
7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor
- participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii
- îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine
- atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice religiei
Pentru o mai bună radiografiere a propriilor activităţi sunt indicate conceperea unor chestionare prin care elevii sunt solicitaţi să-şi precizeze percepţia şi receptarea orei de religie. Pentru o imagine mai complexă asupra propriei activităţi
pot fi concepute unele chestionare pentru profesorii de alte discipline, pentru părinţi şi preoţi.

13