La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, la 8 mai 1945, trupele sovietice şi

occidentale (britanice, franceze şi americane), se aflau faţă în faţă de-a lungul

unei linii care trecea prin mijlocul Europei, de la Lubeck la Triest. În afara unor
mici rectificări, aceasta va fi „cortina de fier“ a Războiului Rece. În timpul
războiului, la conferinţa de la Teheran (26 noiembrie-1 decembrie 1943), apoi
pacea de la Ialta (4-11 februarie 1945), „cei trei mari“: Stalin, Roosevelt şi
Churchill căutaseră să se pună de acord în privinţa viitorului lumii şi, în primul
rând, al Europei. Existau, de fapt, două probleme principale: determinarea
regimului politic al ţărilor eliberate sau învinse şi trasarea frontierelor acestora;
desemnarea guvernelor diferitelor ţări, în urma unor alegeri liberale.

În cadrul înţelegerilor neoficiale de la Ialta, părţile şi-au asumat obligaţia de a nu depăşi

această linie şi de a nu încerca să forţeze cealaltă parte să părăsească zona desemnată,
pentru fiecare. Această înţelegere tacită s-a aplicat şi în cazul Asiei, aşa cum stă mărturie
ocuparea Japoniei de către americani şi împărţirea Coreei. Rivalitatea dintre Statele Unite
şi URSS a ieşit la iveală numai după zdrobirea, în 1945, a duşmanilor lor comuni,
germanii şi japonezii.

Grecia a jucat un rol important în cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, a fost atacată
de italieni care invadaseră Albania, reuşind să-i respingă şi să le distrugă mare parte din
armată. Apoi, când Hitler a trimis armată să invadeze Grecia, dinspre Iugoslavia, pentru
a-i ajuta pe aliaţii săi italieni, grecii au opus o fermă rezistenţă, inclusiv în insula Creta.
Din cauză că germanii au fost nevoiţi să intervină şi din cauza rezistenţei manifestate de
către greci, atacul nemţilor asupra Uniunii Sovietice a fost amânat din martie către
sfârşitul lunii iunie, acest lucru slăbind posibilitatea armatei germane de a-şi atinge
obiectivele din 1941, înainte de venirea iernii, în Rusia.

Până în 1947, grecii erau conştienţi despre ce înseamnă războiul, pentru că luptaseră
continuu, din 1940, împotriva armatelor italiene şi germane, dar şi împotriva
insurgenţelor comuniştilor. Era de aşteptat ca armata sovietică, care înlăturase forţele
democratice din Polonia şi Cehoslovacia, să invadeze armata grecească şi consilierii săi
americani. Acest lucru ar fi pus Statele Unite în faţa unei situaţii în care puteau alege fie
să acceptată pierderea Greciei în favoarea comunismului, fie să-şi asume riscul de a porni
un al treilea război mondial prin intervenţia efectivelor de luptă.

Interesul SUA privind Grecia

Înainte de 1947, politicienii americani nu arătaseră nici un interes în Balcani, comerţul cu

această regiune fiind destul de modest. În timpul şi după Primul Război Mondial, în care
Turcia a luptat alături de Puterile Centrale, masacrele creştinilor de pe teritoriile otomane
i-au dat reputaţia unei ţări puţin civilizate. Neutralitatea Turciei în cel de-al Doilea Război
Mondial nu a făcut nimic în plus pentru a-i îmbunătăţi imaginea în faţa Americii.
La conferinţa de la Ialta, din 1945, când Stalin era nemulţumit de faptul că Turcia avea
un avantaj faţă de Rusia prin controlul Dardanelelor, preşedintele Roosevelt părea să
simpatizeze cu dictatorul sovietic. Toţi cei de la conferinţă au remarcat că Rusia era
nerăbdătoare să câştige controlul asupa strâmtorilor Turciei. Pentru Roosevelt, care era
preocupat de alte aspecte, problema Turciei cu sovieticii nu prezenta însă prea mult
interes.

În ceea ce priveşte Grecia, datorită rezistenţei la atacurile italiene şi germane, a câştigat

simpatia americanilor. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Roosevelt a fost
avertizat că rivalitatea dintre Rusia şi Marea Britanie se va extinde asupra Balcanilor,
dacă Statele Unite nu intervin, însă acesta era determinat să nu se amestece. Sub noul
preşedinte, oficialii americani au început să fie interesaţi de Grecia şi Turcia. Marea
Britanie avea drept obiectiv să ţină Grecia departe de influenţa Uniunii Sovietice. Ca
urmare, trupele britanice au ajuns în Grecia la mijlocul lui octombrie 1944 şi trebuiau să
menţină integritatea teritorială în faţa ameninţărilor externe.

În 1944, politica oficială a Statelor Unite privea Grecia ca fiind, în principal, în

responsabilitatea britanicilor şi oferea suport politicilor acestora. Aceste două ţări credeau
că problema Greciei era cauzată de unele combinaţii de slăbiciuni interne de mari
proporţii, şi de unele presiuni externe. Aceşti factori făceau din Grecia un exemplu clasic
despre cum o ţară se poate prăbuşi fără ajutor extern.

Interesul american privind Grecia a crescut repede, după 1945. Acesta s-a manifestat în
vizitele vaselor de luptă americane în Grecia, în decizia de a trimite observatori pentru
alegeri şi în suportul grecilor la dezbaterile din Consiliul de Securitate, din 1946. Decizia
de a ajuta Grecia, în 1947, era următorul pas logic în politica Statelor Unite.

Truman manifestă o antipatie faţă de totalitarismul sovietic

Primul an de preşedinţie al lui Truman a fost unul dintre cele mai memorabile:
înfrângerea Germaniei, înfiinţarea Naţiunilor Unite, conferinţa de la Postdam, bomba
atomică şi capitularea Japoniei, mari presiuni economice în tranziţia Americii de la război
la pace. Probabil cea mai mare problemă cu care s-a confruntat Truman a fost relaţia
dintre SUA şi Uniunea Sovietică. A manifestat o antipatie faţă de totalitarismul sovietic şi
dorea să păstreze alianţa din timpul războiului. El credea că Uniunea Sovietică nu va
putea să respecte înţelegerea pe care a făcut-o la Ialta, privind alegerile libere din Estul
Europei. A părăsit conferinţa de la Postdam, gândindu-se că ar putea colabora cu Stalin
pentru a obţine o decentă, chiar dacă imperfectă, ordine mondială. La începutul anului
1946, declanşa o presiune politică asupra Uniunii Sovietice pentru retragerea trupelor din
nord-vestul Iranului. A exagerat când, mai târziu, a pretins că a trimis un ultimatum lui
Stalin, dar nu poate exista nici un dubiu asupra determinării sale de a menţine
independenţa Iranului. Mai târziu, în acelaşi an, a folosit flota Statelor Unite pentru a
oferi un puternic suport simbolic Turciei, care era sub presiunea de a preda controlul
Mării Negre sovieticilor, conştient fiind de poziţia geografică a acesteia. Turcia era
elementul de legătură pe care se baza securitatea dintre Orientul Mijlociu şi Estul
Mediteranei.

Situaţia Greciei

Pentru comunişti, Grecia reprezenta, în raport cu cele două teatre de Război Rece, mari
avantaje. Aceştia dispuneau, pe teren, de suficient de mulţi partizani, pentru ca să
controleze regiuni întregi, în care mobilizau populaţia. Guvernul de la Atena, depăşit de
evenimente, obligat să consacre operaţiunilor cea mai mare parte a puţinelor sale
resurse, nu putea face nimic pentru ridicarea unei ţări, care, săracă, ieşea lipsită de orice
vlagă după patru ani de război. Administraţia şi armata erau copleşite de extrema
stângă, mânate de corupţie şi de abuzuri de toate felurile. Refugiaţi din provincie au
migrat în grabă spre Atena şi Salonic, creându-se o situaţie de panică în ţară. Guvernul
britanic, confruntat cu cererea grecilor de mai mult armament pentru lărgirea efectivelor
armate, nu le mai putea îndeplini. În acel moment, guvernul american era îngrijorat de
situaţia politică din Grecia şi căuta soluţii prin care să ofere consultanţă guvernului
acesteia, pentru a adopta o politică moderată.

La jumătatea lunii octombrie 1946, situaţia militară şi economică din Grecia devenise
foarte gravă. Or, în acel moment, Marea Britanie - care menţinea în Grecia un număr de
40.000 de oameni şi care asigura guvernului acesteia, ca şi aceluia de la Ankara, ajutorul
militar şi financiar fără de care acesta ar fost condamnat în scurt timp - se găsea ea
însăşi pradă celor mai mari dificultăţi.

Britanicii purtaseră cu curaj greul asistenţei pentru Grecia şi Turcia după retragerea
forţelor germane, care rezultaseră în distrugerea în masă a transportului, industriei şi
edificiilor în oraşele principale. Economia grecească fusese îngheţată, guvernul era inapt
în a asigura alimente, locuinţe şi carburanţi populaţiei, în ciuda eforturilor Naţiunilor Unite
în cadrul programului de ajutor şi reabilitare. Britanicii fuseseră inapţi în a suporta
economia şi armata greacă în lupta contra forţelor de stânga conduse de comunişti, care
controlau în mare parte provincia la exterior de Atena şi Salonic.

Raţionalitatea politicii americane

Transferul iniţial şi de drept al responsabilităţii care a evoluat în Doctrina Truman a fost

iniţiat pe data de 24 februarie 1947, la ora 9:00 a.m., când ambasadorul britanic Lord
Inverchapel i-a înmânat secretariatului de stat, George Marshall, două memorandumuri
de întrajutorare - unul pentru Grecia şi unul pentru Turcia. În esenţă, britanicii
recunoscuseră importanţa protejării Greciei şi Turciei împotriva influenţei sovietice,
preziseseră căderea iminentă a guvernului grec în două săptămâni, în lipsa ajutorului
economic şi militar rapid, şi ceruseră Statelor Unite să-şi asume responsabilitatea majoră
în a oferi asistenţa pe care economia britanică nu o mai putea suporta. Presat să
acţioneze, de către ambasadorii săi la Atena şi la Moscova, dar şi de către colaboratorii
săi apropiaţi, Truman nu a ezitat şi a chemat la „stăvilirea comunismului“ în faţa
ameninţărilor ce apăsau Grecia şi Turcia. „A venit momentul de a aşeza în mod hotărât
Statelor Unite ale Americii în tabăra şi în fruntea lumii libere“. De fapt, el se aştepta să
fie obligat să facă faţă unei asemenea situaţii şi trimisese la faţa locului, cu două luni
înainte, o misiune condusă de consilierul său, Paul Porter, pentru a studia nevoile
regatului. La începutul lunii martie, după o minuţioasă pregătire spirituală, preşedintele
se adresa Congresului pentru a prezenta ceea ce s-a numit de atunci Doctrina Truman.
Cred, spunea el, că „Statele Unite trebuie să susţină popoarele libere care rezistă
încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmate sau presiunilor venite din
exterior. Cred că trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi făurească destinul cu propriile
lor mâini. Cred că ajutorul nostru trebuie să se constituie, în principal, dintr-un ajutor
economic şi financiar, indispensabil stabilităţii economice şi unei vieţi politice coerente“.
Pe 12 martie 1947, Truman confirmă în mod deschis politica americană care se conturase
deja, în anul precedent. Mai important, îi declară explicit raţionalitatea.

Discursul respectiv este, pe bună dreptate, amintit ca un moment de cotitură în istoria

politicii externe americane, pentru două motive: a făcut apel la angajarea unei prime
sume substanţiale de bani pentru izolarea Uniunii Sovietice şi a declarat pentru prima
dată, în mod public, un principiu general - o „doctrină“ care va direcţiona politica externă
a Statelor Unite, Doctrina Truman. (În numărul următor vom vorbi despre impactul
Doctrinei Truman, ce a marcat începutul unei politici externe globale)