CAPITOLUL III

DEZVOLTAREA SOCIO-EMOŢIONALĂ LA PREŞCOLARI

III.1.Consideraţii generale asupra dezvoltării socio-emoţionale

Domeniul Dezvoltare socio-emoţională implică: aspecte legate de dezvoltarea socială,

ce constă în achiziţionarea abilităţilor de relaţionare cu alte persoane, adulţi şi
copii,manifestând încredere pentru primii şi dorinţa de interacţiune cu a doua categorie,
recunoscând, apreciind şi respectând diferenţele dintre ei şi aspecte legate de dezvoltarea
emoţională ce vizează construcţia la copil a conceptului de sine, prin modul în care se percepe
ca fiinţă unică, receptează, reacţionează, interpretează reacţiile, trăirile emoţionale ale
celorlalţi în timpul interacţiunilor avute cu aceştia.
Ambele subdomenii cuprind aspecte la fel de importante ale dezvoltării copilului;
capacitatea de a stabili interacţiuni cu covârstnicii, este fundamentală atât pentru definirea
propriei persoane cât şi a lumii în care trăieşte,prin interacţiuni exersând în acelaş timp
capacitatea de a menţine relaţii de prietenie, capacitatera de a-şi dezvolta empatia, oferind şi
cerând ajutor, de a aparţine unui grup dar şi imaginea pozitivă despre sine ce reprezintă un
resort puternic în susţinerea continuă a învăţării, cu cât va dobândi mai multă încredere în
sine, cu atât mai mult va fi dornic de a încerca experienţe şi de a învăţa lucruri noi.
Capacitatea de autoreglare a propriilor trăiri emoţionale, de a exprima sau recunoaşte trăirile
celorlalţi şi a le răspunde adecvat, aspectele lor sunt cuprinse tot în acest subdomeniu
important.
Dezvoltarea socio-emoţională cuprinde atât aspecte legate de exersarea capacităţii de a
coopera cu ceilalţi, de a negocia şi de a lua decizii în grupul din care face parte, respectând
dorinţele, regulile acestuia, diferenţele dintre indivizi, fizice ori culturale, dezvoltându-se ca
parte a unei comunităţi, cât şi autoreglarea trăirilor emoţionale, acestea însoţind toate
activităţile copilului şi fiind strâns legate de formarea abilităţilor de relaţionare şi comunicare
ca şi de susţinerea motivaţională şi formarea intereselor, inclusiv ale celor de învăţare şi
cunoaştere.
Acest domeniu poate fi considerat un resort esenţial în dezvoltarea globală sănătoasă a
copilului, intercondiţionările pe care le presupune cu celelalte domenii fiind motivul acestei
afirmaţii.Atât socialul cât şi emoţionalul potenţează orice acţiune, activitate a copilului şi
determină salturi în fiecare din celelalte domenii de dezvoltare.
 Dacă aspectele dezvoltării sociale: abilităţi de interacţiune cu adulţii, cu copiii de vârstă
apropiată, acceptatea şi respectarea diversităţii, dezvoltarea comportamentului pro-social prin
perceperea regulilor şi a efectelor acestora,asumarea de responsabilităţi, participarea la luarea
deciziilor, negocierea şi manifestarea empatiei faţă de celelalte persoane şi cele ale
dezvoltării emoţionale:dezvoltarea conceptului de sine cu perceperea de sine în mod pozitiv,
ca persoană unică cu caracteristici specifice, dezvoltarea autocontrolului emoţional cu
capacitatea de a şi regla trăirile emoţionale în funcţie de context şi dezvoltarea expresivităţii
emoţionale ce cuprinde capacitatea de a recunoaşte şi a exprima o varietate de emoţii, vor fi
stimulate la vârsta preşcolară prin exemplele primite de la adulţii din preajma lor de calm,
înţelegere, căldură şi prietenie, ajutându-i să-şi câştige treptat autonomia, atunci vor şti să facă
faţă presiunilor, să depăşească eşecurile şi să fie conştienţi de propriile emoţii pe care să le
exprime adecvat.
Ca să ajungă să se prețuiască pe ei înșiși, copiii au nevoie să fie iubiți, prețuiți și acceptați
așa cum sunt de părinții lor.Cultivarea emoțiilor pozitive de către părinți îi ajută pe copii să-și
mențină o dispoziție pozitivă chiar în contextul unor situații mai neplăcute, devenind adulţi
adaptabili şi echilibraţi, rezistenţi la frustrare şi stres.
Grădiniţa devine principalul mediu stimulativ, odată cu intrarea copilului în colectivitate
viaţa afectivă a acestuia devenind mai bogată, mai variată, grădiniţa devenind o sursă de trăiri
afective noi. Educatoarea, celălalt adult din viaţa copilului, trebuie să dea dovadă de
afectivitate pentru toţi copiii în mod egal, să fie apropiată de ei dar şi exigentă,atât cât copilul
să se simtă în siguranţă şi să-şi manifeste liber toate disponibilităţile. În acest cadru nou şi
ofertant, copiii îşi creează legături afective noi, atât cu adulţii dar şi cu copiii, făcându-şi
prieteni printre colegii de aceiaşi vârstă, trecând progresiv de la egocentrism la comunicare,
relaţionare şi empatie.Astfel, copiii devin mult mai încrezători în forţele proprii, relaţiile
pozitive cu prietenii sau tovarăşii de joacă constituind o sursă importantă de învăţare socială.
Conceptul de sine suferă, la rândul său, modificări, copiii percepându-se nu doar ca actori
ai propriilor acţiuni ci şi ca regizori ai acestora, deoarece în jurul sinelui se construieşte un
compus de evaluări pozitive sau negative care constituie stima de sine. Tot în această perioadă
se dezvoltă un alt aspect al conceptului de sine, identitatea de gen.
Conceptul de gen se exprimă atât în adoptarea unor comportamente specifice sexului
căruia îi aparţine şi în înţelegerea semnificaţiei faptului de a fi băiat sau fată cât şi în
înţelegerea constanţei genului.
Preşcolarii fac progrese semnificative şi în capacitatea de autoreglare şi autocontrol, ei
pot mult mai bine să-şi inhibe acţiunile, să accepte amânarea recompenselor sau să tolereze
frustrările; sunt capabili să internalizeze regulile şi să le respecte şi în absenţa adulţilor sau
reuşesc să îşi automonitorizeze comportamentul în funcţie de context.
Tot contextul este cel care determină anumite tipuri de reacţii, aceste reacţii de adaptare la
mediu care sunt emoţiile.

III.2.Emoţiile

Emoţiile sunt cele care determină comportamentul copilului, el tinzând să repete o

experienţă plăcută, valorizantă şi să evite să repete o experienţă care-l poate pune în
dificultate sau în situaţie de vulnerabilitate. Pe de altă parte, copilul utilizează emoţiile pentru
ai determina pe alţii, copii sau adulţi din mediul lui social, să îi satisfacă nevoile.
Emoţie- cuvântul provine din „motere”- a mişca, din limba latină, + prefixul „e”, adică „a
te da la o parte”, „a te mişca”- sugerând că tendinţa de a acţiona este implicită în orice
emoţie.”Fiecare emoţie pregăteşte corpul pentru o reacţie diferită”-Goleman, Daniel,
„Inteligenţa emoţională”.
După S.A. Denham, competenţa emoţională a copilului este „abilitatea de a înţelege,
exprima şi regla emoţiile”. Pentru a putea să-şi dezvolte această competenţă emoţională ,
acesta are nevoie să şi exerseze emoţiile, să înveţe să le recunoască şi să le gestioneze,
contribuţia definitorie la dezvoltarea competenţelor socio- emoţionale fiind, conform studiilor,
relaţia dintre copil şi adulţi.
Modalitatea în care adultul, părintele sau educatorul, facilitează sau descurajează
exprimarea emoţiilor specifice este foarte importantă pentru dezvoltarea copilului,
experimentarea exagerată sau lipsa experimentării unor emoţii de către copil putând dezvolta
riscul apariţiei unor perturbări.
În perioada preşcolară, copilul devine capabil să înţeleagă cauzele emoţiilor şi
comportamentelor celorlalţi şi le integrează în scheme de comportament social. El arată
empatie faţă de ceilalţi, deprinderea de a coopera şi a modera conflictul prin înţelegerea
emoţiilor şi abilitatea de a se integra într-un grup. Experimentarea unor situaţii emoţionale
diferite în relaţiile cu părinţii, oferă copilului posibilitatea diversificării exprimărilor
emoţionale, determinând înţelegerea situaţiilor emoţionale şi reacţii adecvate în diferite
situaţii. „Aşadar, emoţiile contează într-un raţionament. În acest balet al sentimentelor şi al
gândurilor, capacitatea emoţională ne călăuzeşte hotărârile de moment, lucrând în colaborare
cu mintea raţională, ajutând - sau dimpotrivă- gândirea.”Goleman, Daniel, „Inteligenţa
emoţională”.Editura Curtea veche,2008,pag.44.
Competenţele emoţionale sunt dobândite de copil astfel:
  Prin reacţiile adulţilor la emoţiile exprimate de el;
 Prin discuţiile despre emoţii;
 Prin exprimarea propriilor emoţii.
Copilul trebuie să fie ajutat să îşi exprime sentimentele, emoţiile, chiar dacă nu le
poate descrie.
Vorbind cu el, adultul îl ajută să le descopere şi să le definească, punându-le nume:supărare,
bucurie, teamă, etc
Abilităţile pe care şi le dezvoltă copilul, de identificare şi recunoaştere a propriilor emoţii,
de recunoaştere şi înţelegere a emoţiilor celorlalţi şi reacţia sănătoasă faţă de cele trăite se face
în timp, odată cu experimentarea emoţiilor şi situaţiilor care să le determine. Copilul nu se
naşte cu abilitatea de a controla emoţiile trăite, dar, din relaţiile cu adulţii învaţă să acorde
atenţie acestora şi reacţiilor comportamentale. Prin comportament se poate adapta situaţiei din
mediu în funcţie de emoţia pe care o trăieşte. Reacţia educatorului, adultului, faţă de emoţiile
copilului, felul în care răspunde acestora, modelează atitudinea copilului faţă de emoţii şi prin
gestionarea lor sănătoasă, învaţă să le răspundă. Identificarea emoţiilor începe cu expresia
facială şi tonul vocii dar şi prin discuţii despre acestea, făcându-se legătura între acestea şi un
comportament sau o situaţie. Pentru aceasta, adultul lasă copilul să îşi exprime emoţiile, îl
ajută să vorbească despre acestea şi îl recompensează atunci când răspunde adecvat la o
emoţie, îl sprijină în recunoaşterea emoţiilor celorlalţi şi în diferenţiere emoţiei faţă de
comportament. Emoţiile sunt determinate de modul în care se interpretează o situaţie şi
fiecare este responsabil pentru modul cum reacţionează sau se simte.
La baza abilităţilor de identificare şi înţelegere a emoţiilor se află un aspect foarte
important, conştientizarea acestora. Conştientizarea trăirilor emoţionale la copilul de această
vârstă este greu de investigat, mai târziu el înţelegând că reacţiile emoţionale sunt legate de
gândurile care apar în anumite situaţii. Conştientizarea propriilor emoţii este componenta
esenţială pentru achiziţionarea celorlalte abilităţi emoţionale.
La trei ani, copilul este capabil să exprime trăiri emoţionale simple: bucurie, furie, tristeţe
ori frică, chiar dacă nu reuşeşte să le recunoască întotdeauna. Începând cu vârsta de patru ani
copilul înţelege că emoţiile exprimate de ceilalţi nu sunt neapărat cele trăite iar de la cinci
ani, acesta respectă regulile de exprimare a emoţiilor în situaţii sociale, el recunoscând emoţia
după componenta non-verbală a acesteia- mimică, gesturi, tonul vocii- fără a fi necesară
etichetarea verbală a acesteia: e trist, e fericit etc.
Emoţiile-bucurie, tristeţe, furie, teamă, surprindere, dezgust- sunt însoţite de
expresivitate, au expresii faciale specifice. Bucuria este recunoscută datorită colţurilor gurii
îndreptate în lateral şi în sus, a obrajilor ridicaţi şi a frunţii netede. Tristeţea este recunoscută
după colţurile gurii lăsate în jos, buza împinsă în exterior de muşchii bărbiei, sprâncenele
adunate şi colţurile exterioare ale pleoapelor ridicate. Furia este reprezentată cu sprâncene
îndreptate în jos, apropiate una de alta, ochii îngustaţi şi buzele lipite între ele. Teama-
sprâncenele apar uşor ridicate şi adunate, pe frunte sunt linii orizontale, ochii măriţi pleoapele
ridicate şi colţurile gurii strânse în interior. Surprinderea este reprezentată prin sprâncene
ridicate, ochii măriţi, rotunzi şi gura deschisă. Dezgustul se recunoaşte după sprâncenele
adunate şi îndreptate în jos, riduri în zona bazei nasului, ochii micşoraţi, muşchii gurii
contractaţi şi buza inferioară împinsă înainte.
La intrarea în mediul grădiniţei, copilul recunoaşte cu uşurinţă bucuria, tristeţea, furia şi
deoarece mediul acesta bogat în experienţe de învăţare şi în situaţii stimulative îl ajută foarte
mult, încet, încet, toate cele şase emoţii descrise anterior sunt recunoscute,experimentate şi
înţelese. Înţelegerea emoţiilor exprimate de copiii de aceiaşi vârstă în timpul contactelor
sociale prezente în grădiniţă, îl ajută pe copil în rezolvarea conflictelor.Implicarea lui
empatică în emoţiile celorlalţi îl ajută în reglarea propriilor emoţii în diferite situaţii sociale,
minimizând efectele nesănătoase ale emoţiilor negative şi împărtăşindu-le pe celelalte,
pozitive, cu ceilalţi.
De la trei la patru ani, copilul identifică şi diferenţiază expresiile faciale ale emoţiilor de
bază şi începe să vorbească despre propriile emoţii, confruntându-se cu teama de separare şi a
accesele de furie caracteristice vârstei. În această perioadă el devine din ce în ce mai
conştient de sine, de abilităţile sale şi este în permanentă dorinţă de asumare a autonomiei.
Totodată nu stăpâneşte abilităţile şi competenţele emoţionale de aceea copilul este prins între
dorinţa de autonomie şi dependenţa şi iubirea de părinte, starea sa este ambivalentă, creând un
comportament opozant al copilului în relaţie cu adultul; spune „nu” şi bate din picior iar la
orice interdicţie, plânge ori râde. Atitudinea adultului, fermă şi calmă, va ajuta copilul să se
orienteze după reacţiile acestuia, atenuând tensiunea. Exprimarea sentimentelor, emoţiilor,
chiar dacă la început nu le poate descrie, este foarte importantă.Vorbind cu el, adultul îi poate
sugera numele emoţiei, ajutându-l să o descopere şi să o definească.
Între patru şi cinci ani, copilul diferenţiază şi identifică expresiile faciale ale mai multor
emoţii.Acestea sunt identificate şi diferenţiate nu numai după expresia facială ci şi după tonul
vocii. Acum el poate aşeza emoţiile în” bune” sau „rele.” Separarea de părinţi nu mai produce
disconfort iar comportamentul opozant se diminuează. Copilul începe să manifeste interes
pentru explorarea emoţiilor celorlalţi, atribuind cauza acestora unor factori externi mai
degrabă decât a unora interni; nu înţelege încă faptul că emoţiile sunt cauzate nu de situaţiile
de viaţă ci de interpretarea cognitivă a situaţiilor respective. Acum copilul descoperă că o
situaţie poate fi sursă de emoţii diferite pentru persoane diferite; la concursuri, câştigătorul
este fericit iar cel care a pierdut este trist. Acum acesta poate amâna o recompensă mică,
imediată, pentru una substanţială, ulterioară unei activităţi.
Tolerarea unor trăiri de frustrare este de durată mai lungă, aşteptarea şi amânarea fiind
acceptate cu uşurinţă pentru că în această perioadă se interiorizează regulile de comportament
privind diverse situaţii sociale sau cele legate de ritualuri în familie, ceea ce înseamnă că
reglarea emoţională se realizează uşor faţă de perioada descrisă mai sus. Copilul este acum
capabil să aplice strategii eficiente de reglare emoţională, identifică soluţii adecvate la
problemele cu care se confruntă, raţionalizând sau minimizând.
De la cinci la şapte ani, copilul începe să ia în calcul factorii situaţionali alături de
expresia facială, pentru a descifra o emoţie. În funcţie de situaţia descrisă, el poate identifica
emoţia pe care o simte un personaj sau chiar un coleg. Datorită dezvoltării intense de până
acum, el poate denumi şi identifica majoritatea emoţiilor. Achiziţia cea mai importantă la
această vârstă este dezvoltarea empatiei, înţelegerea emoţiilor celorlalţi şi interesul faţă de
acestea ducând la formarea simţului moralităţii şi înţelegerea unor termeni ca onestitate,
corectitudine, solidaritate.Tot de acum, acesta începe să înţeleagă că nu un eveniment extern
provoacă emoţia ci interpretarea cognitivă a acestuia, acelaş eveniment provocând emoţii
diferite altora. Deşi apreciază prietenii de aceeaşi vârstă, copilul va continua să apeleze la
adulţi, părinţi sau educatori, pentru ajutor şi ghidaj emoţional, cu ajutorul lor elaborând
propriile reguli de reglaj emoţional in diverse situaţii, la joacă sau în interacţiuni sociale.

III.3.Sentimentele

Dacă emoţiile sunt considerate stări afective spontane, de scurtă durată, cu o intensitate
variabilă şi care se produc aproape inconştient, fiind însoţite întotdeauna de reacţii
fiziologice şi făcând legătura între psihic şi somatic, fiind produse de un stimul din mediu,
sentimentele se diferenţiază de acestea, ele reprezentând prelucrarea conştientă a emoţiilor.
Sentimentele reprezintă prelucrarea mentală a emoţiilor, sunt caracterizate de o durată mai
lungă şi o intensitate moderată, fiind elaborate în legătură cu anumite valori şi semnificaţii şi
considerate a fi stări afective superioare cu o participare fiziologică mai slabă.
Sentimentul de ruşine, trăit de copil prima dată la vârsta preşcolarităţii, este considerat a
avea la bază teama însoţită de inferioritate, furia şi o anticipare negativă a unor evenimente
poate duce la agresiune, bucuria însoţită de acceptare poate da naştere dragostei, deci
sentimentele se diferenţiază între ele prin conţinut, complexitatea lor fiind dată de emoţiile pe
care le integrează.
Acestea au fost împărţite in mai multe tipuri:
  Sentimente sociale: prietenie, dragoste, compasiune, ură, invidie, gelozie, mândrie;
 Sentimente asociate activităţilor:competenţă, incompetenţă, neputinţă;
 Sentimente religioase:încredere, umilinţă, smerenie.
Învăţând să ne recunoaştem emoţiile le vom gestiona mai bine şi vom înţelege emoţiile
celorlalţi, ceea ce va îmbunătăţi relaţionarea cu ceilalţi. Ori dacă sentimentul reprezintă modul
în care este gândită o emoţie, înseamnă că asupra lui se poate avea o putere mai mare decât
asupra emoţiilor care sunt spontane. Acest lucru ne arată că putem influenţa stările noastre
afective, ne putem crea stări afective pozitive care să ne aducă echilibru emoţional, ori putem
gestiona sentimentele negative astfel încât acestea să nu se transforme în stări obişnuite ori
patologice.
Trăirile emoţionale, emoţii şi sentimente, trebuie înfruntate, conştientizate, acceptate şi nu
negate, negarea făcându-le mai puternice şi cu alte căi de manifestare. După Antonio
Damasio,”emoţiile joacă pe scena corpului, sentimentele joacă pe scena minţii,” citatul
arătând implicaţiile trăirilor noastre afective şi diferenţele dintre acestea.

III.4.Afectivitatea

Exprimarea emoţională la vârsta preşcolară este abilitatea copilului de manifestare în

mod adecvat a emoţiilor şi este foarte importantă pentru stabilirea interacţiunilor sociale,
tipul emoţiilor exprimate, pozitive ori negative, frecvenţa şi durata lor arătând competenţa
socială a acestuia. Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă în cadrul
interacţiunilor sociale, informaţiile furnizate potenţialilor parteneri sociali contribuind la
menţinerea acestora.
Exprimarea neadecvată de către copil a emoţiilor negative, arătând agresivitate fizică sau
verbală şi afectând comportamentul, va provoca izolarea acestuia deoarece ceilalţi vor evita
iniţierea interacţiunilor cu acesta.
În cadrul interacţiunilor sociale, exprimarea emoţională este principalul furnizor de
informaţii, în funcţie de emoţiile manifestate frecvent existând copii cu mai mulţi prieteni-
manifestă frecvent emoţii pozitive- şi izolaţi- manifestă emoţii negative şi au dificultăţi în a
înţelege sau recunoaşte emoţiile exprimate de partenerii sociali într-o situaţie specifică.
După trei ani, contextul şi identităţile partenerilor sociali devin determinante pentru tipul
de emoţie exprimată; în funcţie de cerinţele situaţiei, copiii sunt capabili să alterneze moduri
şi intensităţi ale expresivităţii emoţionale, învăţând de asemenea să folosească reguli de
exprimare-moduri adecvate cultural de exprimare a emoţiilor- pentru a substitui, a masca,
minimiza sau maximiza expresivitatea emoţională în concordanţă cu anumite situaţii şi în
scopul autoconservării, încercând să atragă atenţia sau să obţină răspunsuri din partea adulţilor
printr-o exprimare afectivă exagerată, plângând sau având reacţii zgomotoase, impresionante.
Datorită propriilor experienţe sau a receptivităţii sociale crescute, copiii îşi dezvoltă
abilitatea de a evalua emoţiile celorlalţi, de a recunoaşte diferite experienţe emoţionale şi de
a experimenta mai multe emoţii simultan.

III.4.1.Stilul parental şi exprimarea emoţională a copilului

Stilurile parentale sunt modalităţi în care părinţii îşi exprimă credinţele despre cum să
crească copiii. Majoritatea doresc să fie părinţi buni şi evită să facă ceva ce consideră ei a fi
rău pentru creşterea şi educarea copiilor.Părinţii adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor şi
simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte. Aproape toţi dovedesc atât dragoste
cât şi limite în stilul lor parental. Echilibrul dintre dragostea pentru copil şi limitele pe care i
le impune determină stilul parental specific.
1. -Părinţii care folosesc dragostea ca stil esenţial, părinţii permisivi, consideră
afecţiunea mai important decât limitele. Ei se folosesc de ataşament şi de legătura cu
copilul lor pentru a-l învăţa ce este bine şi ce este rău. Ei petrec timp cu copilul,
comunicând, negociind şi explicând.Valoarea stilului constă în creşterea încrederii
copilului în forţele proprii şi consolidarea stimei de sine a acestuia.
2. -Părinţii care au limite drept bază a stilului abordat, părinţii autoritarişti, le consideră
pe acestea ca fiind mult mai importante decât dragostea sau relaţia. Ei folosesc
controlul extern pentru al învăţa pe copil ce e bine ş ice e rău şi sunt rapizi în a acţiona
într-o problemă de disciplină. Prin urmare, copiii sunt rapizi în reacţii şi rar negociază
cu părinţii. Valoarea acestui stil constă în însuşirea de către copil a respectului.
3. -Stilul educativ-democratic sau echilibrat are puncte tari atât dragoste ridicată cât şi
limite dar cu slăbiciunile inerente.
4. -Stilul de respingere,neglijare-Dragoste şi limite la niveluri scăzute.Se consider a fi
inadecvat în întâmpinarea nevoilor copilului, un stil parental indifferent, datorat lipsei
de implicare emoţională şi control asupra copilului.
5. -Stilul autoritar-Copiii sunt lăsaţi să fie ei înşişi şi să înveţe despre lumea
înconjurătoare în mod independent.
Există mai multe stiluri educative ale familiilor, întemeiate în jurul unui nucleu de
însuşiri, cu interferenţe de la un stil la altul.
Toate aceste stiluri influenţează atât dezvoltarea copilului ca personalitate dar şi
capacitatea lui de a se exprima emoţional; “Copiii crescuţi de părinţi autoritari, dar care sunt
atent îngrijiţi, înţeleşi şi ajutaţi în moment dificile, au o probabilitate mai mică de a dezvolta
tulburări emoţionale şi de comportament decât copiii părinţilor autoritari dar care sunt aspri,
inafectivi, cu slabă rezonare emoţională şi sunt rigizi în aplicarea regulilor.”-
Schaffer,H.Rudolph,”Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR,pag.32. Iată deci cât
de important este stilul parental când vine vorba de echilibrul emoţional al copilului, de
modalitatea lui de a se manifesta emoţional, preluând modelul părintelui său.
Abilitatea copiilor de a experimenta şi exprima emoţii în moduri adecvate cultural şi
social, prezice funcţionarea lor socială, expresivitatea emoţională a copiilor şi înţelegerea
factorilor care contribuie la aceasta fiind foarte important. Factorii sunt cei asociaţi stilului
parental adoptat de o anumită familie şi datorită rolului central al exprimării emoţionale a
copilului în dezvoltarea lui socio-emoţională, trebuie ştiute şi înţelese modurile în care părinţii
promovează sau inhibă aceste răspunsuri. În ceea ce priveşte practicile parentale asociate cu
exprimarea emoţională a copiilor, cercetările indică faptul că de cele mai multe ori, copiii se
simt mai liberi să îşi exprime emoţiile ca reacţie la emoţiile celorlalţi, mai ales pe cele
negative, dacă părinţii sunt receptive, calzi şi expresivi la rândul lor. De asemeni, discutarea
emoţiilor de către părinţi, îl ajută pe copil să înţeleagă emoţiile celorlalţi şi îi dezvoltă
abilităţile sociale, fiind de aşteptat ca acestea să fie asociate cu niveluri scăzute de
comportamente insensibile sau vătămătoare faţă de ceilalţi. Discutarea cu părinţii a unor
aspecte ale emoţiilor poate spori înţelegerea perspectivelor celorlalţi, poate dezvolta şi
promova empatia şi recunoaşterea stărilor emoţionale exprimate de ceilalţi. Discuţiile despre
emoţii cu copilul preşcolar pot fi benefice dacă adultul utilizează tehnici şi limbaj adaptat
vârstei lui.
Pentru a ajuta copilul să-şi exprime în mod adecvat emoţiile, adultul trebuie să utilizeze
următoarele strategii:
-încurajarea exprimării emoţionale a copilului, consolarea acestuia când e trist, empatizarea cu
el când e furios, ajutor în caz de teamă, încurajarea exprimării emoţiilor pozitive şi ajutor în
controlul emoţiilor negative, în moduri acceptabile din punct de vedere social;
-ascultarea copilului şi evitarea dezaprobării când acesta este trist sau evitarea mesajului că ar
trebui să fie ruşinat când exprimă furie sau a ironizării când exprimă frică;
-evitarea minimizării emoţiilor copilului; dacă este trist, să nu i se spună să se înveselească,
dacă este furios, să nu i se spună că lucrurile nu sunt chiar atât de grave cum par iar dacă-i
este frică, nu i se spune să nu-i fie;
-acordarea atenţiei cuvenite emoţiilor copilului, organizarea unui”moment al recunoaşterii”
prin stabilirea unui timp special în care copilul să-şi exprime emoţiile. Acest timp al
expresivităţii emoţionale implică vorbirea despre emoţii şi controlul lor şi permite copilului
să-şi manifeste aprecierea pentru cei drăguţi cu el, îşi exprimă afecţiunea faţă de ceilalţi;
-reacţia moderată la emoţiile copilului, pentru a nu intensifica trăirea lui emoţională, ajutarea
copilului să ataşeze etichete verbale emoţiilor sale, pentru a înţelege emoţiile altora şi modul
cum acestea influenţează, afectează gândirea.

III.4.2.Caracteristici ale afectivităţii la preşcolar

Dacă se vor cunoaşte caracteristicile de bază ale dezvoltării afective la copil, factorii
educaţionali, familia şi grădiniţa, îşi vor regla influenţele educative pentru a ajuta la
ameliorarea unora sau stabilizarea altora.
După criza afectivă a copilului din jurul vârstei de doi-trei ani, copilul devine mult mai
liniştit, mai împăcat de relaţiile cu ambianţa, stările sale afective devenind preponderent
pozitive, cu bucurii şi satisfacţii frecvente, fapt ce îl face tolerant şi mai stăpân pe relaţiile cu
ceilalţi, legăturile cu ei făcându-se mai uşor, integrându-se astfel în fel de fel de relaţii şi
activităţi. Este perioada preşcolarităţii când copilul trăieşte intens clipa, nefiind influenţat de
obligaţii şi necesităţi stringente.Lucrurile se scimbă când acesta ajunge la şcoală, şcolarul
fiind legat de împrejurările prezente iar trăirile afective încep să fie motivate de aşteptările lor.
La vârsta preşcolarităţii, dezvoltarea afectivă creşte în complexitate, fiind implicate
elemente de memorie afectivă sau confruntări cu cerinţele parentale, unii trăind pentru prima
dată vinovăţia, odată cu încălcarea acestor cerinţe.Tot acum pot simţi mândria pentru ceea ce
au reuşit să facă şi bucuria recompense. La sfârşit de perioadă, copilul poate trăi intens criza
de prestigiu, dacă i se atrage atenţia asupra greşelilor în public sau poate fi dezamăgit de lipsa
de atenţie din partea adulţilor.Poate datorită dezvoltării fizice şi psihice specific acestei
perioade, copilul are acum o altă particularitate; o rezonanţă afectivă crescută faţă de toate
felurile de stimulări, percepând şi înţelegând din ce în ce mai mult din cele ce se petrec în
jurul lui, fiind capabil să trăiască o diversitate de emoţii şi sentimente, să fie sensibil şi să
răspundă celorlalţi cu manifestări pozitive.Poate, acum, să înţeleagă mai bine pe cei din jur şi
situaţiile reale de viaţă, de aceea este foarte uşor de determinat pentru a face ceva, a stabili o
relaţie, a susţine sau a ajuta pe alţii.
Din toate acestea reiese faptul că în perioada preşcolarităţii se amplifică învăţarea afectivă,
aceasta făcându-se prin observarea conduitelor celorlalţi şi conştientizarea lor, prin imitaţie,
prin implicarea comună la evenimente de viaţă, prin întărire socială, modelele preluate fiind
acum diverse, trecând de la cele parentale la ale celorlalţi adulţi întâlniţi până la personaje din
poveşti, din desene animate sau din diverse alte locuri.
 Tot acum, conduitele emoţionale expresive se nuanţează, se îmbogăţesc, accentuându-se
mecanismele de reglare ale acestora. Copilul conştientizează efectul conduitelor sale
emoţionale asupra celor din jur şi acţionează în consecinţă, simulând cu succes stări afective
pentru a obţine de la adult ceea ce doreşte.
Preşcolaritatea aduce şi o cristalizare a unor sentimente fundamentale, ca urmare a unor
relaţii de lungă durată cu personae şi activităţi şi a generalizării emoţiilor trăite astfel. Este
vorba de sentimentele formate faţă de părinţi şi apropiaţi, de educator, de activităţi
semnificative ca învăţarea, jocul sau competiţia.
Toate acestea duc la îmbogăţirea şi diversificarea afectivităţii preşcolarului, a vieţii sale
afective, acelaşi sentiment, bucuria, spre exemplu, fiind diferită dacă va fi generată de
revederea cuiva drag, de primirea unui cadou, de întâlnirea cu mama sau de reuşita într-o
activitate sau un joc, diversitatea de trăire fiind datorată chiar diversităţii de activităţi şi
situaţii în care el este implicat. Mediul acesta al grădiniţei aduce exercitări sistematice ale
unor influenţe, acestea accentuând şi consolidând toate caracteristicile afectivităţii
preşcolarului. Este vorba chiar de intrarea într-un nou spaţiu de viaţă, fără a avea pe cineva
din familie alături, acesta solicitând posibilităţile lui de adaptare; găseşte aici pe cei de o
vârstă cu el, se simte liber şi puternic în faţa adultului, găseşte confortul necesar şi dotări
specifice mărimii lui, curiozitatea şi plăcerea dominând neliniştea şi încordarea generată de
această schimbare din viaţa sa. Toate acestea nu sunt însă atât de importante pe cât este
prezenţa umană; începutul relaţiilor cu un adult semnificativ, educatorul şi a interacţiunii cu
covârstnicii. Deşi păstrează căldura afectivă a părinţilor, educatoarea stimulează copilul să se
implice şi să reuşească prin forţele proprii. Dragostea ei deosebită pentru copii o deosebeşte
de celelalte cadre didactice, manifestându-se cu calm şi răbdare, arătând simpatie, plăcerea
jocului, a noului, a creativităţii puse în slujba educării celor mici. Toate acestea sunt simţite de
către copil, uneori dintr-o privire, acesta percepând ceea ce educatorul îi doreşte, că îl place
aşa cum este şi că îi va sta alături în lungul drum al descoperirilor.
Conţinutul activităţilor din grădiniţă reprezintă stimulări sistematice, continui şi de lungă
durată iar ele duc, dincolo de transformările intelectului, la dezvoltarea unor emoţii şi
sentimente superioare cum sunt cele morale, estetice şi intelectuale.Acest sistem de activităţi
permite copiilor însuşirea unor cunoştinţe clare, crează o receptivitate crescută pentru acestea,
alimentând curiozitatea, dorinţa de a participa la activităţile propuse, bucuria pentru ceea ce
ştiu să facă şi ce pot să facă.
Cunoştinţele despre situaţii umane, despre natură şi artă, vor ocaziona sentimente şi emoţii
corespunzătoare. De aici concluzia că educatoarea îndeplineşte roluri specifice în procesul de
dezvoltare şi maturizare afectivă a preşcolarului:
-îl ajută să treacă fără tensiuni şi perturbări de la relaţia exclusivă afectivă cu părinţii şi rudele,
desprinderea făcându- se blând;
- îl sprijină să formeze o nouă relaţie afectivă securizantă şi puternică;
- îi asigură o adaptare bună la sarcini şi situaţii noi, creând un climat pozitiv de dezvoltare şi
dobândire a unei independenţe afective veritabile, dezvoltând capacităţi fizice şi psihice;
- contribuie la dezvoltarea în mod hotărâtor a emoţiilor şi sentimentelor superioare,
îmbogăţind şi diversificând trăirile afective ale copilului, toate prin organizarea şi
desfăşurarea de activităţi noi şi interesante.
Succesul în realizarea acestora depinde şi de calitatea influenţelor familiale.Încrederea
copilului în dragostea părinţilor săi îl face să accepte despărţirea temporară de ei şi să înceapă
o nouă relaţie afectivă, cea cu educatoarea. Următorul factor ca importanţă în dezvoltarea şi
progresul pe plan afectiv îl reprezintă relaţia cu egalii săi. Relaţionarea şi confruntarea cu ei
diminuează egocentrismul. Prezenţa numai a acestora îl face pe copil să-şi dea seama că el nu
este centrul universului şi să-i perceapă pe ceilalţi ca fiind egali, mai ales dacă şi educatoarea
se raportează în acelaş fel la toţi.
Procesul identificării, care trece prin mai multe faze în perioada preşcolară, este cel la care
se raportează dezvoltarea afectivităţii. Dacă la trei ani identificarea se manifestă prin creşteea
stărilor afective difuze, când copilul plânge cu lacrimi şi râde în hohote, la patru-cinci ani
întâlnim o reţinere vinovată, identificarea devenind mai avansată.
Identificarea şi conştiinţa morală se realizează în relaţie cu modelele umane cele mai
apropiate, în etape:
-perceperea unor similitudini de înfăţişare;
-perceperea unor similitudini de caracteristici psihice;
-adoptarea de conduite, atribute şi gesturi ale modelelor;
-însuşirea de conduite, gesturi şi atribute observate de alţii că seamănă cu modelul.
Identificarea se intensifică când copilul percepe sau conştientizează similitudini cu
modelul, cea cu părintele de acelaş sex fiind prima şi aparţinând perioadei antepreşcolare când
împărţirea afecţiunii parentale nu se face fără frustrări şi tensiuni.
După cinci ani, datorită contactelor sociale şi culturale întâlnite şi a vehiculării modelelor
diferite de oameni şi valori cultural- morale, identificarea se lărgeşte.
Viaţa afectivă a preşcolarului prezintă câteva particularităţi:
-viaţa afectivă a preşcolarului este mult mai bogată şi diversificată; intrarea copilului în
grădiniţă constituie o nouă sursă de trăiri afective variate şi un nou adult semnificativ intră în
viaţa copilului, odată cu alte investiţii afective făcute în relaţiile cu ceilalţi copii;
-pozitivarea progresivă şi mai amplă a vieţii afective a preşcolarului,
determinată de depăşirea crizei afective şi creşterea generală a capacităţilor adaptative,
echilibrându-se mai bine cu ambianţa.Datorită bucuriilor şi satisfacţiilor frecvente,
preşcolarul manifestă acea notă de seninătate specifică, fiind o condiţie favorizantă a stării
psihice de ansamblu.
-viaţa afectivă a preşcolarului este în mai mare măsură situativă fiind generată de împrejurări
concrete, modulându-se pe parcurgerea acestora şi pe gradul de concordanţă cu trebuinţele lui,
fiind astfel lipsită de griji.
-creşterea complexităţii afectivităţii preşcolarului, rezultată din îmbogăţirea raporturilor cu
ambianţa şi din interacţiunea afectivităţii cu celelalte procese şi funcţii psihice; trăirile încep
să fie influenţate de o anumită memorie afectivă.
-vibraţie afectivă sau rezonanţă emoţională intensă şi imediată la solicitări şi evenimente; dacă
la trei ani plânsul unui copil nu-l impresionează pe altul, la cinci ani acesta este capabil să
arate compasiune.
-apariţia învăţării afective la copilul preşcolar prin observatea condiutelor celorlalţi, prin
imitare şi asimilarea unor cerinţe şi reguli, norme; el învaţă să reacţioneze adecvat la situaţii
cu semnificaţie pozitivă şi descoperă efectele conduitei emoţional expresive asupra celor din
jur, intensificând-o pentru satisfacerea unor dorinţe.
-structura primelor mecanisme de reglare a conduitelor emoţionale; preşcolarul devine capabil
să se stăpânească în anumite situaţii sau să-şi intensifice manifestările pentru a obţine ceva;
preşcolarul mare începe să evite mângâierile mamei sau alintările părinţilor.
-cristalizarea sentimentelor, după o perioadă de relaţii şi de generalizarea emoţiilor trăite la
întâlnirea cu obiectul acestora; acest proces de cristalizare a sentimentelor este considerat cel
mai important eveniment din viaţa afectivă a copilului preşcolar. La el contribuie relaţiile
familiale şi constanţa atitudinilor, cu frecvenţa şi calitatea lor. Ataşamentele afective de la
început setransformă în relaţii afective stabile, de durată şi consistente. Interrelaţiile dintre
copil-mamă-tată configurează matriţele afectivităţii copilului pentru restul vieţii.În jurul
vârstei de trei ani, copilul descoperă asemănările de gen şi sexul căruia el aparţine de aici
aemănarea cu părintele de acelaşi sex. Fetiţele trăiesc uneori un sentiment de inferioritate
datorat şi amplificat de atitudinea societăţii de a aprecia pozitiv naşterea unui băiat faţă de
cea a unei fetiţe. Atitudinea de devalorizare a fetelor şi neacceptarea sexului de către mamă,
pot duce la situaţii în care fetiţa va avea parte de inadaptare la propria familie sau la relaţiile
maritale. Acestea pot duce la nereuşite şi în celelalte laturi ale vieţii sale, din cauza respingerii
propriului sex şi a refulării comportamentelor fireşti. O doză suplimentară de tandreţe din
partea tatălui ar putea ajuta la acceptarea apartenenţei fără complexe şi să se simtă bine în
condiţia viitoare.
În acest fel ea se va identifica cu mama şi va găsi confirmări în atitudinile tatălui faţă de ea.
Şi băiatul poate parcurge un drum asemănător în privinţa identificării şi nu-i va scăpa
comportamentul tandrudintre tată şi mama de care se simte ataşat puternic în existenţa sa de
până acum. Treptat învaţă că dacă îşi însuşeşte comportamentele tatălui va câştiga dragostea
mamei şi se identifică cu acesta, având atitudinile corespunzătoare, trecând de la o dragoste
posesivă, exclusivistă, la o dragoste echilibrată de prezenţa tatălui.
Relaţiile fraternale, atitudinile şi reacţiile agresive ale copilului preşcolar faţă de fraţii săi
mai mari sunt date de aşa numitul complex Cain, copilul văzându-şi fraţiica rivali în
dobândirea dragostei părinţilor. Apariţia unui nou-născut care să coincidă cu începerea
grădiniţei va amplifica impresia de” dat la o parte”şi va genera conduite de genul negării
existenţei nou- născutului, manifestarea dorinţei ca acesta să plece, să dispară, denigrarea lui,
simularea bolii sau chiar apariţia unor manifestări agresive faţă de el, de aceea trebuie evitată
lăsarea acestuia în grija preşcolarului. Fraţii mai mari devin însă modele de acţiune pentru
diversele situaţii pe care le întâlneşte şi cu care se confruntă. Sesizarea diferenţelor faţă de ei
pot crea un complex de inferioritate şi un disconfort psihic de care el ar vrea să scape.
Atitudinile părinţilor sunt cele care aduc echilibrul, asigurând pentru nfiecare atenţia şi
tandreţea de care are nevoie.Acestea se petrec referitor la mediul familiei pe când altfel stau
lucrurile cu mediul grădiniţei.
Grădiniţa a devenit, prin conţinuturile, obiectivele şi mediul specific, indispensabilă
adaptării la lume şi la integrarea în societate. Influenţa considerabilă pe care aceasta o are
asupra dezvoltării plenare a copiilor şi asupra dezvoltării personalităţii acestora a fost relevată
de numeroasele studii făcute, studii care au arătat importanţa grădiniţei ca forţă socializantă şi
efectele acesteia asupra sistemului de valori şi asupra aspiraţiilor copiilor.
Grădiniţa, alături de familie şi de grupul de prieteni, influenţează afectivitatea copilului,
orientarea valorilor sociale şi morale şi realizările sociale ale acestuia.

III.5.Inteligenţa emoţională

Pe fondul reliefat prin descrierile modificărilor afective ce au loc în viaţa copilului

preşcolar şi a influenţelor asupra acestora datorate mediului grădiniţei şi familiei, îşi face
apariţia principalul factor ce influenţează aceste schimbări şi anume inteligenţa emoţională.
Inteligenţa emoţională este definită ca abilitate a unei persoane de a înţelege şi a-şi
gestiona eficient emoţiile, de a înţelege şi a se comporta adecvat la emoţiile celor din jur în
scopul creării unor relaţii potrivite cu ceilalţi şi a obţinerii unui echilibru emoţional atât
intrapersonal cât şi interpersonal.
 Daniel Goleman sintetizează paradigma inteligenţei emoţionale în cinci concepte care pot fi
supuse schimbării, dezvoltării prin intermediul educaţiei: conştiinţa de sine, stăpânirea de
sine, motivaţia, aptitudinile sociale şi empatia.Tot el afirmă că inteligenţa emoţională este
„capacitatea de a fi în stare să se motiveze şi să persevereze în faţa frustrărilor, de a-şi stăpâni
impulsurile şi de a amâna satisfacţiile; de a-şi regla stările de spirit şi de a împiedica
necazurile să-i întunece gândirea; de a fi stăruitor şi de a spera.”
Inteligenţa emoţională înseamnă folosirea inteligentă a emoţiilor în viaţa personală şi nu
numai, utilizându-le în mod productiv, cultivând starea de optimism şi speranţa, ideea că la
întâmpinarea unor dificultăţi lucrurile se vor rezolva până la urmă, în ciuda frustrărilor.
Aceasta ţine mai puţin de minte şi foarte mult de suflet, ea ţine de afectivitate, de
sentimente şi de capacitatea de a comunica cu cei din jur.Toate aceste abilităţi nu trebuie să
fie neapărat înnăscute ci învăţate iar această responsabilitate revine familiei şi educaţiei
preşcolare.
Părinţii şi educatorii trebuie să fie modele de comportament în ceea ce priveşte
autocontrolul, echilibrul şi exprimarea adecvată a trăirilor afective, să fie ” acel reper extern,
valoros şi foarte credibil de comportament pe care să îl respecte de fiecare dată”.-Petrovai,
Domnica; Preda, Viorica; Petrică , Sorina; Brănişteanu, Rodica, „Pentru un copil sănătos
emoţional şi social”, Ed.V&I Integral, 2012, Bucureşti, Pag.9,Pag. 11.
Ca să ajungă să se preţuiască pe ei inşişi, copiii trebuie să simtă că sunt iubiţi, preţuiţi,
acceptaţi aşa cum sunt de cei din jur. Cultivarea emoţiilor pozitive de către aceştia îi ajută pe
copii să-şi menţină o dispoziţie pozitivă chiar şi în contextul unor situaţii mai dificile. Mediul
stimulant este foarte important privind contribuţia la creşterea coeficientului inteligenţei
emoţionale,acest mediu dezvoltând acele abilităţi specifice prin intermediul atât a
interacţiunilor existente cât şi a activităţilor special pregătite cu acest rol. Capacitatea
copilului de a identifica şi de a gestiona eficient propriile emoţii în raport cu ceilalţi şi
scopurile proprii trebuie dezvoltată şi corelată cu abilitatea de a relaţiona cu cei din jur sau a
stabili relaţii sociale cu alţi copii şi adulţi.
Fără o dezvoltare optimă a inteligenţei emoţionale, asimilarea şi acumularea informaţiilor
teoretice devine dificilă, contextul lumii actuale şi al grădiniţei fiind solicitant şi punând
accent pe aceste abilităţi emoţionale şi sociale. Această „şcoală a vieţii” este de datoria
adulţilor să o arate fiecărui copil.
O inteligenţă emoţională frumos dezvoltată înaintea bagajului informaţional, va etala un
copil deosebit, asigurând acestuia o viaţă echilibrată, responsabilă şi cu multe succese, pe
când acumularea informaţiilor fără susţinerea oferită de abilităţile socio- emoţionale nu va
avea acelaş efect în viaţa copilului. Bazele sunt puse în familie, în mica copilărie, dacă părinţii
îşi cunosc şi îşi gestionează emoţiile, transmiţând aceasta copiilor în mod direct sau indirect,
atunci roadele vor fi culese în adolescenţă şi mai ales în viaţa adultă.

III.6.Socializarea -aspecte generale

Socializarea reprezintă procesul de devenire a unei individualităţi umane ca fiinţă socială,

de integrare a copilului în societate. Un copil este o fiinţă potenţial socială, care intră în viaţă
fără nicio zestre culturală; nu posedă limbaj, nu are control asupra impulsurilor, nu are
formate deprinderi sau atitudini, de aceea este necesară transmiterea mijloacelor de
comunicare ale limbajului şi a cunoştinţelor.
În timpul dezvoltării sale, omul asimilează, printr-un proces progresiv şi cumulativ,
comportamentele, valorile, normele, codurile, rolurile, obiceiurile, convenţiile şi modurile de
gândire proprii mediului socio-cultural. Acesta se naşte, trăieşte şi moare în colectivitatea
semenilor săi de aceea trebuie să se raporteze la aceasta prin normele, valorile pe care i le
impune iar acest lucru n-ar fi posibil dacă nu s-ar baza pe învăţarea unor modele de
comportare transmise din generaţie în generaţie şi adaptate dezvoltării, evoluţiei societăţii,
modele ce sunt interiorizate şi adaptate individualităţii sale psihice.
Obiectivele socializării, pentru toate fiinţele umane, sunt antrenarea în interacţiune şi
reglarea vieţii sociale. Acestea se regăsesc explicit în funcţiile socializării, care, la rândul lor
sunt interdependente şi implicite:
-funcţia de integrare se referă la factorii exteriori pe care copilul îi integrează îi încorporează
în sistemul personal de valori îi supune propriilor scheme şi categorii, aşezându-i într-o nouă
concepţie unitară;
-funcţia de asimilare se referă la adaptarea elemantelor interioare-nevoi, motivaţii, stări
afective, cunoştinţe asimilate deja prin socializarea în familie- la factorii exteriori, însoţită de
eliminarea unor obiceiuri prin supunerea la valorile grupului de apartenenţă şi a societăţii din
care face parte;
-funcţia de adaptare-funcţie implicită care se realizează gradual după integrarea şi asimilarea
valorilor şi normelor sociale şi se referă la modalităţile de acceptare şi raportare faţă de
acestea în manieră proprie;
-funcţia de echilibru, de determinare permanentă a comportamentului, a conduitei în raport cu
rolurile, contextul şi normele sociale acceptate;
-funcţia de identificare; conştientizarea permanentă a rolurilor şi statusului pe care-l are un
individ în cadrul unui grup;
-funcţia de diferenţiere, se referă la modul specific în care fiecare copil primeşte şi
interpretează modelele sociale prin intermediul premiselor sale psihologice şi reacţionează
într-un mod unic şi în concordanţă cu valorile grupului.
Socializarea este un proces complex contradictoriu în care condiţiile psiho-individuale şi
influenţele socio-culturale se transpun în comportamente individuale care au caracteristici de
diferenţiere a indivizilor. Socializarea devine astfel condiţia şi premisa unui proces de
individualizare a copilului în microgrup. Aceste două procese, de socializare şi de
individualizare, personalizare sunt fundamentale în dezvoltarea personalităţii umane. În
evoluţia copilului, a individului în general, aceste două procese alternaeză şi au ritmuri şi
moduri diferite de manifestare. Ele provoacă comportamente diferite în perioade distincte,
unele de comportament furtunos în care predomină personalizarea iar altele, de echilibru şi o
mai mare sociabilitate. Socializarea este premisa individualizării, a eliberării treptate de
dependenţele sociale iniţiale, de evoluţie spre autonomie şi creaţie socială. Metodele
educaţionale utilizate determină formarea acestor comportamente, fiind dependente şi de
climat, de structurile relaţionale şi de valorile ce le dau sens.
Climatul din instituţiile preşcolare trebuie să fie cald, să existe un raport armonios între
libertate şi autoritate, să existe încredere şi colaborare între educatoare şi copil. Practica
educaţională a arătat că modalităţile educaţionale centrate pe autoritatea educatoarei
determină teamă şi eşec din partea copiilor, de aceea este dezirabil un climat permisiv, de
„libertate controlată”iar copiii să fie familiarizaţi cu raţiunile ce fundamentează normele,
regulile şi prescripţiile pe care le presupune activitatea din grădiniţă.
Socializarea presupune aici, integrarea copilului în societate de către adulţi, fiind un
proces în care acesta asimilează progresiv socialul şi îl converteşte în caracteristici de
personalitate, devenind în acest mod, treptat, un membru al societăţii.
Mecanismul principal al socializării individului este „învăţarea socială”, acest concept
fiind complementar celui de învăţare individuală. Prin acesta, individul îşi însuşeşte
experienţe socio-culturale, modele , norme, valori , obiceiuri şi mentalităţi, idealuri şi
aspiraţii, atitudini, comportamente sociale, sisteme de criterii şi relaţii reciproce. Deşi este un
proces individual, învăţarea este socială prin conţinutul său, prin contextul în care se
desfăşoară şi prin formele de realizare; de la învăţarea prin observare până la cea prin
participare la acţiuni sociale şi chiar la organizarea sau conducerea lor.
Al doilea mecanism al socializării este” asumarea şi asimilarea de roluri”, acest
mecanism acţionează în toate perioadele socializării, cu rezultate semnificative în perioadele
iniţiale. Conduita de rol devine o a doua natură a copilului, pe lângă propriul rol acesta învaţă
şi rolurile părinţilor, ale fraţilor, ale educatorilor. Acest mecanism se bazează pe un factor
important, limbajul. Acesta este folosit în funcţie de vârsta copilului, contextul relaţional,
scenariul rolului şi poziţia în grup. Asumarea de roluri are o contribuţie importantă la
formarea conştiinţei de sine, a rolurilor la care el aspiră să le joace şi la formarea idealului de
viaţă.
O condiţie a asimilării socialului este şi un anumit nivel al dezvoltării cognitive,
influenţându-se reciproc de la cele mai fragede vârste; dacă în copilărie, asimilarea socialului
şi asumarea de roluri se face preponderent prin intermediul jocului, înaintând în vârstă, copilul
preia statuturi şi roluri sociale pe care i le stabileşte comunitatea, cu realizarea relaţiilor şi a
comportamentelor sociale cerute de aceste roluri. De aceea acţiunea educaţională trebuie să
ţină seama de aceste evoluţii şi de particularităţile socializării la fiecare vârstă.

III.7.Factorii socializării

Procesul complex al socializării este influenţat de mai mulţi factori , de grupuri

sociale şi instituţii sociale. Acţionând diferit şi uneori în perioade distincte de timp, în ordine
cronologică şi cei mai importanţi dintrea ceştia sunt: Familia, grădiniţa, şcoala, grupurile de
egali sau de prieteni, mass-media şi altele.
Astfel, socializarea copilului se realizează succesiv prin antrenarea a numeroşi factori
ce condiţionează realizarea potenţialităţilor de creştere şi dezvoltare personală şi asigură
construcţia socială a pesonalităţii.
După natura şi competenţele lor, diversele instanţe ale socializării au responsabilităţi
distincte în formarea şi modelarea sociopsihologică a persoanei umane. De exemplu, deşi
familia se ocupă de educarea copilului, ea nu poate oferi gradul de instrucţie reclamat de
standardele de performanţă ale civilizaţiei contemporane, în consecinţă, în societăţile
industriale educaţia publică a devenit o instituţie socială fundamentală.
Toţi agenţii socializării se completează şi se suprapun reciproc, dar între ei pot să
apară conflicte ce se pot reflecta negativ în dezvoltarea individului. În primii ani de viaţă,
familia este principalul cadru socio-cultural de configurare a personalităţii viitorului individ
adult, din acest motiv, trăsăturile psiho-morale şi caracteriale ale copilului sunt determinate de
valorile părinţilor săi. Pentru o lungă perioadă de timp, copilul consideră sistemul de valori
familiale ca universal, însă pe măsură ce se dezvoltă, venind în contact cu complexitatea şi
diversitatea vieţii sociale, el învaţă că sursele de satisfacţii şi împliniri sunt mult mai diverse şi
că societatea îi dă posibilitatea să-şi aleagă şi alte valori decât cele pe care le-a deprins în
familie. În societăţile moderne şi eterogene, factorii socializanţi trebuie să identifice cele mai
adecvate strategii de intervenţie şi modelare sociopsihologică a individului şi să creeze
condiţiile cele mai oportune, astfel încât influenţa socio-psihologică să fie profundă, stabilă şi
durabilă, nu superficială şi trecătoare.
Pregătirea socio-culturală a copilului este un proces interferenţial, având drept canal
principal al persuasiunii comunicarea interumană. La început comunicarea are un caracter
nemijlocit, realizându-se mai degrabă prin intermediul unui contact ,,fizic”deci, influenţarea
copilului nu poate fi făcută decât de cei care intră în interacţiune socială directă, nemediată, cu
el: părinţi,bunici, prieteni, educatoare.
Credinţele, valorile pe care şi le structurează copilul în anii săi de formare au avantajul că
justifică pe deplin importanţa familiei ca agent de socializare iar dacă interacţiunea
interpersonală permite liberul joc al emoţiei, socializarea este încurajată intensiv. Una din
raţiunile pentru care sunt considerate primare grupurile în care relaţiile emoţional-afective
sunt predominante este că ele acţionează ca primi agenţi de socializare a individului, de tipul
familiei, de exemplu. De aceea, socializarea în şi prin intermediul grupurilor primare are un
impact profund asupra fiinţei umane totuşi, socializarea individului este într-o anumită măsură
condiţionată şi de accesibilitatea sa psihologică. În diferite momente ale vieţii persoana se află
sub diferite influenţe iar disponibilităţile sale sunt afectate în mare măsură de valorile
achiziţionate în trecut.

Familia

Familia este primul şi cel mai continuu grup social pentru copil, este generatorul celor mai
rezistente relaţii, aici copilul învăţând vorbirea şi gestica, modul de comunicare specific
familiei, ia contact cu elementele cheie ale culturii, socializarea producându-se în situaţii
concrete care duc la educaţie morală şi la învăţare cognitivă.
Familia este cea care asigură identitatea socială iniţială a copiilor în funcţie de sex, clasă
socială, rasă, religie. În funcţie de clasa socială căreia aparţine familia, relaţiile dintre părinţi
şi copii sunt diferite, datorită valorilor distincte pe care părinţii le transmit copiilor lor.
Între doi şi patru ani se petrece ,,interiorizarea imaginii parentale”, un alt element al
socializării morale. Dacă respectarea normelor şi a consemnelor impuse de părinţi se realiza
doar în prezenţa lor efectivă, după această vârstă copiii îşi reprezintă părinţii în absenţa lor şi
asociază imaginii interiorizate a acestora şi consemnele impuse de ei, începând astfel să le
respecte parţial şi în lipsa lor. Astfel se constituie constiinţa morală primară, care acţionează
ca o voce dinlăuntru şi îndeplineşte un dublu rol: reglarea conduitelor şi securitatea afectivă a
copilului. Specialiştii consideră această achiziţie de mare valoareşi că aceasta constituie
fudamentul moralităţii ulterioare a copilului.
 Părinţii sunt văzuţi de copii ca adulţi buni, generoşi, puternici, drepţi, securizanţi şi reale
modele de urmat.
Cercetările în acest domeniu, realizate recent, arată că autoritatea se poate întemeia, fie pe
seama represiunii şi a violenţei, în acest caz avem de-a face cu o autoritate represivă şi
formală, fie pe prestigiu, competenţă ştiinţifică, profesională şi morală a părinţilor, pe ştiinţa
acestora de a se purta cu copiii, de a stabili contacte relaţionale, de a cere şi impune. În acest
caz avem de-a face cu autoritatea reală, funcţională şi educativă.
Educaţia represivă şi educaţia participativă în familie sunt metodele folosite în mod
implicit de părinţi pentru socializarea copiilor şi diferă în funcţie de numeroase dimensiuni. În
marea lor diversitate, strategiile mai mult sau mai puţin empirice utilizate în familie pentru
educarea copiilor se pot restrânge la cele două mari categorii de mai sus.
Manifestarea cea mai evidentă a socializării participative şi forma principală de exprimare a
acesteia este afecţiunea parentală, atitudinea pozitivă, de apropiere a părinţilor faţă de copil.
Afecţiunea parentală favorizează socializarea participativă, care este centrată pe nevoile şi
trebuinţele fireşti ale copilului. În cadrul socializării participative comunicarea ia forma
dialogului autentic. Copilul este liber să-şi exprime ideile şi dorinţele ; comportamentele şi
atitudinile sale independente sunt încurajate, iar corectarea comportamentelor indezirabile
este dirijată de părinţi prin dialog responsabil, raţional şi lucid cu copilul, care este astfel
implicat în procesul propriei sale educaţii.
În socializarea represivă, afecţiunea parentală nu este absentă, dar se manifestă
extrem de rar şi atunci sub forma indulgenţei, reprezentând mai curând o formă de şantaj
afectiv şi nu o atitudine firească de înţelegere adultă a micilor pozne sau obrăznicii, adesea
nevinovate, ale copilăriei, ceea ce provoacă de obicei copiilor sentimente de ruşine, de
vinovăţie şi neîncredere. Cel mai adesea, însă, în socializarea represivă, părinţii fac apel la
pedepse corporale, la ridiculizare, sfaturi, dispoziţii, ordine umilitoare. Relaţia părinte-copil
este, în acest caz, una de dominare-supunere, comunicarea reală fiind exclusă, simulată sau
redusă la un dialog asimetric, în care părintele este cel care comandă, dictează, sfătuieşte,
hotărăşte, are iniţiativă, iar copilul este doar un interlocutor pasiv care ascultă, se
conformează, execută dispoziţiile primite.
Un rol fundamental în procesul de socializare îl joacă Dragostea şi afecţiunea
parentală, din mai multe motive; în primul rând, pentru că în mod firesc, copilul doreşte să
aibă de partea sa aprobarea părinţilor şi suferă la cel mai mic semn de slăbire a dragostei din
partea unui părinte până atunci iubitor. Acesta este un motiv pentru care, de cele mai multe
ori, formele aspre de disciplină nu sunt eficiente. Şi invers, ameninţarea cu retragerea
dragostei oferite are puţine şanse să devină un mecanism de socializare atunci când este
folosit de părinţi ostili, care nu au de fapt ce sentimente de afecţiune să anuleze. Ce ar avea
atunci de pierdut copilul?
Dacă părinţii afectuoşi ar folosi pedeapsa fizică atunci aceasta se poate dovedi mai
eficientă în dirijarea comportamentului copilului, decît atunci când este folosită de părinţi
ostili; părinţii afectuoşi au şanse mai mari să furnizeze copilului informaţii pe înţelesul lui
despre reacţiile dorite din partea sa la stimulii sociali. Un alt motiv constă în faptul că
folosirea frecventă de către părinţii afectuoşi a explicaţiilor şi discuţiilor, permite copilului să
interiorizeze regulile sociale, să identifice, să distingă situaţiile în care o anumită comportare
este potrivită. Este mai uşor, fără îndoială să fie asimilate regulile jocului dacă cineva îţi
spune care sunt ele şi de ce ar trebui să le urmezi. Astfel, afecţiunea parentală apare ca
dimensiune importantă a socializării participative, ea favorizând implicarea autentică a
copilului în educaţia sa.
Una dintre trebuinţele fundamentale ale omului, după cum bine se ştie, este trebuinţa de
apartenenţă şi dragoste; din această perspectivă este mult mai probabil ca o educaţie în care
este prezentă afecţiunea părintească să răspundă nevoilor primare ale copilului. Părinţii
afectuoşi îi fac pe copii să se simtă bine şi în largul lor aşa cum sunt, fapt ce conduce la
sentimente de securitate, lipsă de anxietate şi stimă de sine la copii.
Atitudinile şi sentimentele de încredere în sine stimulează procesul de socializare mai
curând decât anxietatea puternică şi tensiunea, asociate cu pedepse fizice şi ostilitate din
partea părinţilor. Stresul puternic, prezent adeseori în mediile familiale este de natură să
bulverseze şi să zădărnicească procesul de învăţare a regulilor ,,jocului socializării”, reguli pe
care părinţii încearcă să le transmită copilului.
Dacă sunt folosite metode autoritare, caracteristice socializării represive, aşa cum este
pedeapsa fizică, pentru a controla agresivitatea, părintele se află în situaţia anormală de a
frustra copilul, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a-i oferi un model de agresivitate. În
consecinţă, copilul va încerca să evite contactul cu părintele care îl pedepseşte şi în plus
situaţia îi va oferi părintelui mai puţine oportunităţi de a-l socializa. Aşa cum este de aşteptat
în aceste circumstanţe, copilul manifestă doar puţină agresivitate în familie, îndreptată spre
părinţii care-l ameninţă, dar o va deplasa asupra altor persoane din afara căminului, unde este
mai puţin pasibilă de repercusiuni.
Părinţii şi familia în sens mai larg exercită, deci, puternice influenţe asupra copiilor în
prima parte a vieţii. Părinţii servesc în general ca modele de rol, stabilesc standarde şi pattern-
uri pentru noi şi în general promovează în noi interesul sau dezinteresul pentru modelele de
viaţă. În educaţia copiilor adesea, din păcate, se trece cu vederea şi nu se acordă suficientă
importanţă rolului de părinte ca model al copiilor. O mai bună cunoaştere a relaţiilor dintre
comportamentele parentale şi trăsăturile de personalitate ale copiilor - şi mai târziu ale
adulţilor care devin aceştia - nu poate genera decât efecte pozitive asupra practicilor de
educare a copiilor şi asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii acestora.

Grădiniţa

Grădiniţa este prima treaptă de învăţământ şi parcurgerea ei a devenit indispensabilă

adaptării la lume a copilului şi la integrarea lui în societate. Influenţa considerabilă pe care
aceasta o are asupra dezvoltării globale a copilului şi asupra dezvoltării personalităţii lui este
completată de rolul în socializarea acestuia, integrându-l social şi determinând formarea unui
sistem de valori şi a unor aspiraţii. Transformările produse de aceasta în viaţa copilului sunt
posibile datorită contactelor interpersonale cu adulţi semnificativi, alţii decât părinţii, dar mai
ales cu copii de aceiaşi vârstă cu el, în contexte situaţionale de viaţă.
Tot ce se transmite în procesul de socializare; valori sociale, tradiţii, obiceiuri, idealuri,
sentimente, atitudini, comportamentele existente într-o comunitate umană este interiorizat de
către copil, permiţându-se astfel internalizarea unui model cultural ce se va răsfrânge în
comportamente vizibile, ţinută, limbaj, conduită morală dar şi în conduite mai puţin vizibile:
atitudini, stări emoţionale, opinii.
În fiecare clipă omul este pus la încercare de provocările lumii în care trăieşte, capacitatea
lui de a face faţă acestor impacturi afective, sociale, de a manifesta reacţii comportamentale
urmărite de ceilalţi în fiecare clipă şi conştient de gradul în care i-ar putea afecta, rapiditatea
deciziei de acţiune, calitatea acesteia depind în mare măsură de educaţia primită, de
capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi, de a-şi cunoaşte posibilităţile, de a se mobiliza pentru a
depăşi un eşec, de deschiderea spre acceptarea părerilor celorlalţi de puterea de a fi un om
bun.
Integrarea socială cere ca toate activităţile educative să aibă în vedere copilul ca „fiinţă
socială”, astfel, toţi factorii de socializare, în cazul nostru grădiniţa, trebuie să aibă aceiaşi
sarcină de continuare şi completare a procesului de socializare început în familie. Este foarte
adevărat că familia, cu atmosfera ei caldă şi plină de afecţiune contribuie prima şi decisiv la
dezvoltarea fizică şi psihică a copilului dar personalitatea umană se conturează cald şi uman,
ştiinţific şi metodic, în cadrul grădiniţei. Pregătirea pentru intrarea în viaţa adultă va fi
continuată, în perioada preşcolarităţii de către această instituţie; acesta este contextul în care
copilul va trebui să facă prima încercare de a iubi pe altcineva în afară de sine.
În tot acest proces de transmitere şi asimilare, copilul nu este un obiect asupra căruia se
exercită acţiunea, pentru că societatea recunoaşte rolul lui activ în cadrul ei, recunoaşte
veritabilul univers al copilăriei ca fiind o etapă distinctă de viaţă şi acordă copilului un status
social particular şi roluri specifice.
Influenţa acestui agent de socializare, grădiniţa, este deosebit de importantă pentru că în
preşcolaritate se manifestă o creştere surprinzătoare a capacităţilor fizice şi psihice a copilului,
se realizează echilibrul cu ambianţa în vederea unei adaptări corespunzătoare.
Toate evenimentele acestei perioade; relaţii mai complexe cu mediul, contacte directe cu
semenii, experimentele copilului în vederea cunoaşterii lumii înconjurătoare, dorinţa
crescândă de a şti cât mai multe, diversificarea repertoriului comportamental sunt trăite de
copil cu seninătatea, exuberanţa şi bucuria specifice acestei vârste, a cărei dezvoltare intensă
nu va mai fi egalată în perioadele următoare. Astfel, pe bună dreptate, acesta este stadiul
numit „vârsta de aur a copilăriei” în care” o personalitate umană se conturează şi reuşeşte să
se exprime, un suflet se deschide spre lume”-M. Debesse, Etapele educaţiei, 1981, pag.58.
Având în vedere faptul că preşcolaritatea cuprinde cea mai importantă experienţă socio-
educaţională din viaţa unei persoane, potenţialul formativ al acestei vârste poate fi valorificat
cu succes în procesul educativ desfăşurat în cadrul grădiniţei. Dezvoltarea psihică a copilului
este impregnată de condiţiile vieţii în comunitate, toate capacităţile lui se dezvoltă pe o bază
ce poartă influenţa vieţii sociale, procesul care este exercitat asupra preşcolarului fiind de
socializare secundară, producându-se ca învăţare a normelor şi valorilor altei instanţe decât
familia, dar nu urmărind obţinerea unei capacităţi de supunere la cerinţele acestui mediu nou
ci având ca scop tocmai ca acesta să nu fie privat de de creativitatea proprie.
În urma socializării din grădiniţă, copilul va putea să exercite o adevărată activitate
creativă, mijlocită atât de simbolurile normative generale cât şi de propriile modele şi
aspiraţii.
Socializarea din grădiniţă este diferită în conţinut şi ca modalitate de cea din familie, se
trece de la interacţiunea directă copil-părinţi, la integrarea copilului în raporturi umane şi
sociale. Este o socializare de tip integrativ conducând la formarea acelor capacităţi personale
ce facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi în cadrul grădiniţei.
Această interacţiune între copil şi mediul grădiniţei se realizează în mai multe faze:
-acomodarea; relaţiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoştinţe şi
deprinderi necesare pentru a rezolva situaţiile impuse de acest mediu, pentru a putea răspunde
pozitiv cerinţelor;
-participarea; este echivalentă cu asumarea rolurilor şi promovarea iniţiativelor personale.
În acest sens, rolul învăţământului preşcolar în socializarea copilului are în vedere mai ales
latura de integrare socială care constituie expresia fundamentală a naturii umane, grădiniţa
fiind prima treaptă de învăţământ este implicată activ în această acţiune de formare a
copilului din perspectiva socială. Astfel, integrarea socială devine o finalitate a educaţiei prin
care copilul va realiza o adaptare socială bună şi relaţii noi, va dobândi o bună percepţie de
sine, o percepţie corespunzătoare a relaţiilor sociale şi un comportament adecvat, participând
activ la activităţi comune, toţi aceştia fiind factori socio-afectivi necesari pentru integrarea
ulterioară.
„Socializarea în grădiniţă include organizarea motrică şi îmbogăţirea conţinuturilor
cognitive, modelarea afectivă şi însuşirea largă a experienţei umane: limbajul, cunoştinţele, şi
modalităţile practice de acţionare, normele de comportament sunt toate cuprinse în sfera
socializării.”-A Tucicov, Bogdan, 1973,pag.74.
Mecanismul principal care este responsabil în preşcolaritate de maturizarea şi dezvoltarea
psihosocială, reprezentat de modalităţi optime de relaţionare interpersonală a copilului, de
capacitatea de integrare în activităţile de grup, de normele şi valorile acceptate de grup, de
motivaţia pentru activităţile desfăşurate în comun şi de dorinţa de a coopera cu ceilalţi este
învăţarea socială.
Aceasta contribuie, alături de învăţarea didactică, la dezvoltarea psihică a copilului,
oferind prilejul de asimilare a noi experienţe, moduri de comportament, modalităţi de
acomodare, adaptare şi armonizare interpersonală. În grădiniţă, aceasta se realizează ca
urmare a contactelor interpersonale ale copilului cu adulţii dar mai ales cu cei de aceiaşi
vârstă cu el, în contexte situaţionale de viaţă. Integrarea ulterioară, cu comportamente
necesare, este stimulată de o serie de nevoi, de trebuinţe psihosociale: nevoia de acceptare a
lui şi apreciere de către grup, nevoia de integrare şi participare în grup, de sociabilitate şi
comunicativitate. Toate aceste nevoi nu pot fi satisfăcute decât prin învăţarea socială, prin
imitarea acestui comportament sau prin implicarea directă în diferite tipuri de activităţi. Tot
acum, în perioada preşcolară, se realizează lărgirea cadrului relaţional de la obiecte, cu sine şi
cu alţii şi conduce la disciplinarea conduitelor preşcolarului, la înmulţirea conduitelor
dezirabile din punct de vedere social.
Dacă la începutul preşcolarităţii este evidentă incapacitatea copilului de a participa corelat
şi concomitent cu toţi ceilalţi la toate etapele jocului, deoarece predomină egocentrismul, în
preşcolaritatea mijlocie copilul cunoaşte şi aplică regulile dar nu se poate vorbi încă de o
integrare socială în joc pentru că socializarea regulilor jocului este în curs de desfăşurare,
jocurile au căpătat caracter colectiv şi se trece de la rivalitate la o tendinţă de colaborare în
activităţi şi joc, motivaţia conflictului fiind reprezentată de dorinţa de a-l întrece pe celălalt.
Preşcolaritatea mare aduce respectarea regulilor, acesta fiind un indicator de maturizare
afectivă şi intelectuală a copilului; preşcolarul mare se caracterizează prin conduite mai
adaptate, se asigură că şi ceilalţi respectă regulile de grup şi pe cele ale jocului,apare acordul
şi proiectul de joc iar conflictul apare în urma încălcării regulilor de joc.
Concretizarea evoluţiei sociabilităţii obiective prin interesul copilului pentru alţii cu care
să poată acţiona împreună, se datorează formelor de activitate ce caracterizează
preşcolaritatea: jocul şi activităţile de învăţare, care, mânuite cu tact psihologic de către
educator, sunt cele mai eficiente mijloace de modelare practică a socio- afectivităţii copilului.
Socializarea copilului se înfăţişează ca un proces continuu pe tot parcursul preşcolarităţii,
proces de structurări, restructurări şi interiorizări ale conduitelor şi relaţiilor socio-afective
copil-adult şi copil-copil.
Dacă la venirea în acest mediu copilul este o individualitate psihofizică, fiind ca structură
un afectiv primar, grădiniţa trebuie să-i ofere prilejul de a trăi emoţii pozitive, satisfacţii
generate de participarea la reuşite comune, să construiască o ambianţă reală în care să se
manifeste atitudini sociale. În preşcolaritate se realizează trecerea de la emoţii la sentimente
ca stări afective stabile şi generalizate, trecere facilitată de situaţiile noi în care este antrenat
copilul, de cerinţele diverse formulate de către adult şi de şi de activităţile ocupaţionale în
care este implicat.
Una din căile de formare a conştiinţei morale a preşcolarului, conştiinţa morală primitivă,
controlată de sentimente şi nu de raţiune, de sisteme de valori împrumutate de la adulţi şi nu
de valori personale sau colective, este cea a dezvoltării sentimentelor de dragoste şi ataşament
faţă de adulţi, dezvoltare ce conduce implicit, la acceptarea tuturor cerinţelor acestora.
Adeziunea la normele morale fiind deci, mai mult afectivă decât raţională, preşcolarul nu
dispune încă de capacitatea generalizării faptelor social-morale dintre oameni, aprecierile şi
conduitele morale pozitive vor fi însuşite de la educatoare, în grădiniţă, fapt ce va conduce la
dezvoltarea unor indici normativi de organizare a conduitei şi la apariţia unor criterii de
apreciere a „celuilalt” şi autoapreciere a eu-lui.
Iată deci, o parte a implicaţiilor pe care le are grădiniţa,mediul ei, asupra socializării
copilului, cealaltă parte,educaţia ce se desfăşoară aici,completând toate trebuinţele copilului.
Educaţia,începând din grădiniţă, este un proces de formare a fiinţei umane în raport cu
anumite finalităţi şi norme sociale şi prin intermediul unor mijloace şi instituţii sociale.
Acesta este un proces de devenire a individului din ,,fiinţa în sine” în ,,fiinţa pentru sine”şi
urmareşte integrarea social progresivă a individului prin asimilarea experienţei socio-culturale
şi prin interacţiuni cu semenii, într-un mod organizat şi sistematic. Educaţia nu este
reductibilă la socializarea individului. Ea se concretizează şi în alte aspecte esenţiale cum
sunt: individualizarea şi personalizarea fiinţei umane.
Socializarea nu este reductibilă la educaţie, ea este un proces mult mai amplu ce se
realizează şi în afara educaţiei prin influenţe formale şi informale.
 Educaţia este o conduită conştientă a acestui proces în care copilul devine conştient de
relaţiile sociale şi asimilează normele şi rolurile care îi vor permite integrarea socială.
Grădiniţa şi familia urmăresc acelaşi scop în domeniul educaţiei sociale a copilului, acela de a
forma un om ca membru al societăţii care să fie în stare să trăiască în înţelegere cu semenii
săi şi să colaboreze la înfăptuirile de fiecare zi şi urmăresc să atingă aceleaşi obiective sociale:
să-i stârnească copilului interes pentru persoanele care se află în preajma sa, să-i trezească
copilului dorinţa de a cunoaşte şi mai ales de a intra în relaţii cu unele persoane, copii şi
adulţi, să-l ajute pe copil să stabilească legăturile necesare şi să se obişnuiască cu persoanele
care se ocupă de creşterea şi educaţia sa, la grădiniţă şi cu copii ce urmează să se joace, să
vegheze ca relaţiile cu cei din jur să fie bune astfel încât copilul să se înţeleagă bine cu
cealaltă persoană, reducându-se astfel conflictele şi excluzând apariţia unor tulburări, să fie
îndrumat copilul să dea un conţinut legăturilor cu alţi copii, cum să se joace, cum să stea de
vorbă, cum să îndeplinească unele sarcini, cum să facă unele treburi împreună.
Aşa că, în atingerea obiectivelor, prin explicaţii scurte, uşoare, formulate pe puterea
înţelegerii sale, copilul va fi ajutat să pătrundă câte puţin principiile care stau la baza vieţii
sociale: colaborare, ajutor reciproc, empatie, însoţire, schimb şi va fi ajutat să-şi întărescă
relaţiile care pot duce la înfiriparea unei prietenii rodnice şi durabile, prin schimb de daruri,
activitate plăcută, ieşiri,vizite.
Folosind educaţia pentru societate i se vor dezvolta sentimente socio-afective pozitive şi
calităţi necesare convieţuirii omeneşti: simpatia, admiraţia, compasiunea, înţelegerea, cinstea,
dreptatea, spiritul de solidaritate, grija pentru altul.
Succesiunea de etape ce duc la formarea omului se bazează pe unitatea dintre socializare
ca influenţă a mediului şi educaţia, ca mijloc de formare intenţionată a personalităţii umane în
raport cu idealul educativ, prin conţinuturi şi strategii educative, conform cu psihologia celui
educat şi în cadrul unui raport între educator, ca subiect şi cel educat, ca obiect.
Descrierea care surprinde cel mai bine complexitatea conotaţiilor conceptului de
socializare a propus-o sociologul canadian Rocher: „socializarea este procesul prin care
persoana umană achiziţionează şi interiorizează, pe tot parcursul vieţii, elementele socio-
culturale ale mediului, le integrează în stuctura personalităţii sale sub influenţa agenţilor
sociali semnificativi şi prin aceasta se adaptează la ambianţa socială în care trebuie să
trăiască’’. Această descriere pune în evidenţă câteva aspecte esenţiale ale socializării:
asimilarea socialului, interiorizarea lui sub formă de trăsături de personalitate şi adaptare a
individului la mediul social ca rezultat al acestuia.
Un anumit nivel al dezvoltării cognitive este o condiţie a asimilării socialului, iar sub
influenţa proceselor de asimilare a socialului se produce dezvoltarea intelectuală şi
socializarea proceselor psihice. Desigur, copilăria nu este o simplă repetare a copilăriei
speciei umane, ci un proces creator, în această perioadă au loc fenomene originale, irepetabile,
copilul este o fiinţă originală cu specificul şi identitatea sa psiho-socială.
Dezvoltarea conştiinţei morale a copilului este strâns legată de imaginea de sine a
acestuia, formată, până acum, prin preluarea ei de la părinţi, astfel încât include atitudinile,
exigenţele, interdicţiile şi expectaţiile acestora. Imaginile parentale interiorizate îi oferă
siguranţă, îi sporesc independenţa şi încrederea în sine şi în altii, prin interiorizarea judecăţilor
de valoare Aşadar, copilul preşcolar trăieşte noi experiente în relaţiile cu cei din jur,
experienţe la care trebuie să se adapteze şi să acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale
ci să ţină seama şi de cerinţele celorlalţi. La nivelul grădiniţei copilul va învăţa să coopereze,
să se conformeze regulilor de grup, să-şi armonizeze cerinţele sale cu cele ale grupului şi să
acţioneze în conformitate cu acestea. Astfel de conduite de interrelaţionare au semnificaţia
socializării copilului şi a valorificării potenţialului său din planul personalităţii, care se află
într-o continuă dezvoltare şi expansiune. Pentru a se putea integra şi coopera eficient cu cei
din jur copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării, care presupune o modalitate de
percepere şi considerare a calităţilor celor cu care vine în contact.
Socializarea este mai avansată atunci când identificarea şi imaginea de sine este
corectă, când este realizată prin raportare la alţii şi când în relaţie cu aceştia se motivează
pentru activităţile desfăşurate şi pentru o comunicare nedistorsionată, fără tensiuni şi cu o
anumită încărcătură afectivă. Pe acest fond se formează şi dezvoltă o serie de trăsături de
personalitate care se vor regăsi în comportamentul copilului: sensibilitatea, iniţiativa,
egoismul, altruismul, spiritul de întrajutorare, se vor contura forme specifice de comportament
iar modelele adulţilor, stilurile lor comportamentale şi adecvarea conţinuturilor activităţilor
instructiv-educative astfel încât să evite elemente contradictorii sunt surse de raportare a
copilului la sine şi la ceilalţi, de înţelegere a locului pe care el îl ocupă in ierarhia familiei sau
a grupului.
Prima experienţă a vieţii în societate a copilului este grădiniţa, ea constituind un cadru
nou pentru copil, prin dimensiunile şi conţinuturile sale, prin activităţile variate, noi şi
interesante. Poate fi considerată o înşiruire de metamorfoze, de o coloratură afectivă intensă
şi un dinamism nestăvilit. Conformarea la noul mediu va fi de lungă durată, cu progrese şi
regrese, cu eforturi perseverente şi de durată din partea tuturor celor implicaţi în acest proces:
copil, educatori, părinţi.
Odată cu începerea şcolii, moment semnificativ pentru copil, alţi adulţi încep să joace un
rol important în procesul de socializare. Succesul copilului în această nouă aventură depinde,
în mare măsură, de atitudinile şi aptitudinile cu care acesta intră în noua etapă.
-Vallieres, Suzanne, Trucuri psihologice pentru părinți, Ed. Polirom, 2010, Iași, pag. 248.
Tranziţia de la grădiniţă la şcoală este însoţită şi de importante modificări motivaţionale,
trecere marcată de înlocuiri dinamice ale motivaţiei ludice cu motivaţia de tip şcolar.
Formarea acestui mecanism nu încetează o dată cu intrarea copilului în şcoală, ci continuă
încă mult timp pe parcursul şcolarităţii mici, până când se consolidează noua formă de
activitate- învăţarea. Este un act constructiv care implică momente tensionale, chiar
conflictuale, care ţin de criza perioadei de trecere de la preşcolaritate la şcolaritate.
Este momentul când copilul doreşte să devină şcolar, vrea să poarte însemnele de
şcolar şi are chiar un început de competenţă pentru ,,activitatea şcolară”, dar se constată totuşi
că există încă un decalaj important între ceea ce vor fi solicitările de tip şcolar pentru el şi
ceea ce poate el realiza acum, în situaţia de preşcolar deci, trebuie intervenit educaţional
pentru a reduce acest decalaj şi pentru a-i conferi o dimensiune optimă, cu valori
motivaţionale pentru copil, inducându-i energia necesară pentru a se angaja pe direcţia noilor
achiziţii.
Toată această tranziţie trebuie simţită de copil ca fiind ceva firesc, natural, fiind implicat
cu toată fiinţa sa într-un ansamblu de transformări cognitive, afective şi motivaţionale. Când
acest mecanism rezistă unei posibile destructurări, putem considera că preşcolarul s-a
maturizat psihologic pentru a lua startul în şcolaritate: adică, fără să uite de joc, el să simtă că
este „întors cu faţa” spre noua formă de activitate, ,,învăţarea.”
Considerată treaptă de tranziţie între familie şi şcoală, grădiniţa îl antrenează pe copil în
sarcini similare celor şcolare, date însă sub formă de joc, îi amplifică disponibilităţile
intelectuale, îl activează mental şi motivaţional, îl pune în contact cu solicitările pregătitoare
pentru şcoală, contribuind la crearea premiselor începerii şcolarităţii în condiţiile unei
pregătiri psihologice optime a copilului.-Petrovai, Domnica; Preda, Viorica; Petrică, Sorina;
Brănișteanu, Rodica, Pentru un copil sănătos emoțional și social, Ed. V&I Integral, 2012,
București, pag. 131.
Pregătirea pentru şcoală nu se referă la a-l învăţa pe copil să scrie, să citească sau să
socotească mai devreme, ci presupune a-l pregăti pentru o nouă modalitate de dobândire a
unor cunoştinţe şi experienţe, a-l ajuta să atingă o stare de disponibilitate pentru activitatea de
învăţare, stare psihologică pozitivă necesară momentului de debut şcolar.
Debutul şcoalar este un moment special pentru copil, un proces neliniar, angajându-l
plenar pe acesta, mobilizându-i întreg mecanismul adaptativ. Noile exigenţe ale noului mediu,
cel şcolar, se opun flexibilităţii şi libertăţii din grădiniţă şi pot să îi pară copilului ca fiind
constrângătoare şi dificile.
 Introducerea copilului în activitatea din clasa pregătitoare concură la antrenarea şi
stimularea abilităţii de a-şi concentra atenţia timp mai îndelungat, de a-şi media procesele
perceptive şi mnezice prin acte de gândire, de a-şi forma unele structuri operaţionale,
implicate în demersul de asociere, comparare şi integrare a informaţiilor în formaţiuni
semantice mai lungi. Făcând trecerea către ocupaţiile şcolare, clasa pregătitoare oferă
numeroase prilejuri de grupare a factorilor motivaţionali în jurul unor structuri de interese,
preponderent cognitive, care pot deveni, în şcoală, sursă generatoare de impulsuri intrinseci
pentru învăţare.
Experienţele preşcolare – mai ales cele ale preşcolarilor din grupa mare – au ca principal
obiectiv pregătirea copilului pentru şcoală, mai precis, a introduce copilul în activităţi
specifice şcolii, cum ar fi învăţarea.
Un factor important al maturităţii şcolare este adaptarea şcolară, ca proces de echilibrare
între asimilarea cerinţelor şcolare şi acomodarea la acestea, proces care îl solicită pe copil pe
toate direcţiile sale de dezvoltare şi care vizează gradul de concordanţă între nivelul de
dezvoltare a copilului şi viitoarele cerinţe şcolare: intelectuală, morală, estetică, fizică şi
comportamentală. Ruperea echilibrului poate conduce la eşec; stadiul nivelului de adaptare a
copilului ne poate dezvălui evoluţia sa viitoare- succesul sau eşecul şcolar.
Tranziţia de la copilăria preşcolară, dominată de structurile şi motivele activităţii ludice, la
copilăria şcolară, dominată de structurile şi motivele activităţii de învăţare se face sub
impactul maturizării unor premise psihice interne, cum are fi: dezvoltarea motivelor şi a
intereselor de cunoaştere, capacitatea copilului de a desfăşura acţiuni variate, nu numai în plan
obiectual, dar şi în plan mental, creşterea ponderii momentelor verbale, în analiza
reprezentărilor, sub impactul descrierilor şi povestirilor celor din jur, toate devin premisă a
dezvoltării memoriei logice şi a gândirii abstracte, a creşterii indicelui independenţei
proceselor intelectuale, care iau forma unor acţiuni teoretice speciale, raţionamente, ce vor
juca un rol deosebit în medierea demersurilor cognitive solicitate de învăţare.

Şcoala

Şcoala este instituţia socială care are sarcina de a furniza informaţii şi de a forma
individului deprinderi şi valori pe care societatea le consideră importante pentru viaţa socială.
În afară de noţiunile teoretice şi de cele culturale, de aspectele profesionale, pedagogii
transmit elevilor cunoştinţe şi formează deprinderi morale. Cadrul social al şcolii este diferit
de cel al familiei şi al grădiniţei, profesorii tratându-i pe toţi la fel, fără relaţii speciale cu unii
dintre ei. Sistemele de evaluare cu care copiii vin în contact, îi fac pe aceştia să se compare cu
colegii lor consideraţi egali, apărând între ei concurenţa.
Schimbările în planul dezvoltării sociale vor continua pe toată perioada şcolarizării, în
funcţie de perioadele parcurse şi de cerinţele specifice mediului educaţional, formând-se în
timp oameni apţi din toate punctele de vedere, pentru integrarea în societate.

Grupa de vârstă

Grupurile de vârstă sau grupurile de egali sunt grupuri de copii cu vârstă apropiată,
realităţi ale colectivităţilor de la grădiniţă până la terminarea şcolii, fiind compuse din egali în
statutul lor social general.
Dacă statutul copilului în familie este unul atribuit, în grupul de vârstă fiecare copil îşi
dobândeşte statutul.Tot în contrast cu familia şi cu instituţiile educaţionale unde socializarea
este un proces planificat, gândit, în grupul de vârstă socializarea este întâmplătoare, uneori cu
urmări nedorite.Cu toate acestea,în ultimii ani este subliniată tot mai frecvent ideea
importanţei extreme pe care o au grupurile de egali în procesul socializării individului. Într-un
astfel de grup copilul este asociat cu alţii, de aproximativ aceeaşi categorie de vârstă şi statut
social cu al său, în compania cărora experimentează noi tipuri de relaţii, mai libere şi mai
egalitare, nesupuse controlului parental, calitativ diferite de cele din mediul familial sau
şcolar.
Astfel, se consideră tot mai mult că interacţiunile din cadrul grupului de egali încep să
structureze personalitatea individului încă de la cele mai fragede vîrste. În mod special însă,
importanţa acestor grupuri sporeşte considerabil la vîrsta preşcolară, pe măsură ce copilul
abandonează treptat jocul pe cont propriu, în compania sau sub supravegherea adultului, în
favoarea jocului social practicat alături de covârnici. Prin specificul lor, relaţiile cu egalii
stimulează dezvoltarea cognitivă si achiziţionarea competenţei sociale.
Grupul de vârstă, de prieteni, slăbeşte legătura cu familia, asigurând modele
suplimentare şi uneori alternative de comportament faţă de cele furnizate de familie.Prin
intermediul grupului de prieteni copilul intră în contact cu autoritatea interpersonală deoarece,
în familie autoritatea este reprezentată de părinţi, care hotărăsc între bine sau rău, între corect
şi greşit. În compania „egalilor” din grupul de prieteni, pe măsură ce învaţă să se supună
regulilor impersonale ale mingii, să-şi asume rolul obiectiv de arbitru în unele jocuri, copilul
îşi formează implicit şi un sistem personal de credinţe referitoare la conceptele de justiţie,
dreptate, echitate pe care le va aplica apoi în alte împrejurări. Cu timpul va deveni, el însuşi,
Reprezentant al legii şi ordinii; se va concepe pe sine ca protector al normelor,va exercita
controlul social asupra colegilor.
În interiorul grupurilor de vârstă, copilul testează limitele toleranţei adultului. Concomitent
cu reducerea fricii de represiune parentală, copilul, datorită grupului, dobândeşte competenţe
interpersonale şi învaţă să se comporte independent în raport cu adulţii.
În compania celor de o vârstă cu el, copilul se manifestă adesea mai provocator faţă de
adult, decât atunci când se joacă singur,în acelaşi timp, el tatonează, testează şi
experimentează măsura în care, împreună cu colegii de grup, poate sfida lumea adulţilor şi în
ce grad se poate baza pe grup, pe solidaritatea prietenilor atunci când apare pericolul de a fi
pedepsit ori sancţionat de adulţi.
Una dintre cele mai importante responsabilităţi ale „grupurilor de egali” în calitatea lor de
agenţi ai socializării o constituie impunerea unor valori şi norme de comportament pentru
membrii săi, concomitent cu exercitarea presiunii psihosociale pentru conformarea la normele
şi standardele impuse. Principalele valori promovate în grupul de prieteni sunt disponibilitatea
de a coopera, sociabilitatea şi altruismul. În raport cu orice alt factor al socializării, însă,
grupul de joacă dispune de un sistem extrem de puternic de recompense şi pedepse, de
aprobări şi dezaprobări, prin care îşi constrînge membrii la supunere şi conformitate.

Mass-media

Mass-media este o noţiune în care sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate
publicului: radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cărţile, înregistrările video şi
magnetice ori cd-urile.
Spre deosebire de ceilalţi factori ai socializării unde socializarea se produce prin contactul
personal interactiv copil-părinţi, copil- educatori ori copil-copil, în cazul factorilor ce aparţin
mass-mediei, socializarea este influenţată impersonal, oferind modele suplimentare şi
alternative de roluri, chiar şi de norme şi valori.
Televiziunea este considerată printre cele mai importante mijloace de influenţare a
socializării, asigurând un excelent mijloc de instruire. Aparatele video şi de redare a muzicii
au rol important în socializarea tinerilor.
Toţiu aceşti factori contribuie la formarea concepţiei despre lume a individului dar şi la
formarea comportamentului social.
Socializarea nu se termină cu ajungerea la maturitate, este un proces care durează toată
viaţa, fiecare factor al socializării influenţând şi determinând anumite comportamente în
perioade diferite şi la vârste distincte. Rolul fiecărui agent implicat în socializare este
important pentru perioada în care-şi exercită influenţele asupra individului dar şi mai târziu,
prin sistemul de valori şi de norme pe care le-a transmis acestuia, pentru aspiraţiile şi
idealurile pe care le-a insuflat sau le-a format.