Universitatea “Spiru Haret” Brasșov

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Specializarea: Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar
Anul I, semestrul I
Student: Bordeianu (Sahaidac) Paula-Ramona
Disciplină: Istoria ideilor educaționale
Titular de disciplină: Elena Hurjui
Evaluare pe parcurs 1

Concepția educaționlă a lui Aristotel

Scopul educației rezidă, în a-l face pe om să iubească ceea ce este demn de a fi iubit și să urască
ceea ce trebuie urăât.
Problema educației și a instruirii este o problemă veche, dar tot timpul nouă. Educația și
instruirea au apaărut odata cu apariția omului, familiei, societății, statului. De la o treaptaă de
dezvoltare a societății la alta, procesul educațional și instructive se perfecioneazaă, se aduc în
conformitate cu etapele respectiveăde dezvoltare a societății și necesitățile ei. n general procesul
educational si instructiva parcurs o cale lunga, dificila si glorioasa.
Fiecare civilizatie, fiecare tara, popor au particilaritatile sale, specificul sau de educatie si
instruire. Un rol important in dezvoltarea proceului instructive si educational a apartinut
institutiilor invatamantului si cercetatorilor filosofice grecesti antice.
In aceasta lucrare voi incerca sa analizez conceptiile lui Aristotel despre educatie si instruire care
este actuala pana in prezent.
Repere biografice
Aristotel, cel mai important discipol al lui Platon, s-a născut în Stagira în 383 î..Hr. de unde și
numele care i se dă adesea de Stagiritul.
Provenea dintr-o familie ce practica medicina din generație în generație. Petrece 18 sau 20 de ani
în Akademia platoniciană. Cînd o părăsește, la moartea marelui magistru (Platon), este pe deplin
format. Aristotel aprecia foarte înalt activitatea stiințifică, didactică, instructivă și educațională a
lui Platon. Tot odată, Aristotel nu a susținut în întregime concepțiile filosofice ale dascălului său.
El a criticat teoria ideilor, a "Statului ideal" ale lui Platon. Lui Aristotel îi aparțin cuvintele:
"Platon mi-e prieten, dar adevгrul îmi este mai scump".
Aristotel a îmbinat cu succes pe parcursul vieții sale activitatea filosofică cu cea pedagogică. În
Academie Aristotel începe să scrie primele sale lucrări, în special dialoguri, cu o problematică
circumscrisă retoricii ("Despre retorica" sau Gryllos), eticii ("Despre iubire", "Despre bogăție",
Despre noblețe" etc), educației ("Despre educație"), politicii ("Despre regalitate") etc.
Această școală a fost un fel de universitate, unde cercetarea era completată cu predarea.
Dimineața se țineau cursuri pentru tineri, iar după-amiaza era deschisă unui public mai larg,
asemenea universităților populare. Se pare că el a încredințat conducerea școlii tuturor
profesorilor, prin rotație, anticipînd o interesantă formulă de gestionare democratică. Aristotel
conduce această școală timp de 12 ani, până la moartea lui Alexandru (323), după care este
nevoit să plece din Atena. Este considerat unul dintre cei mai mari filosofi ai Antichității,
deschizător de drumuri în cele mai variate direcții (metafizică, logică, estetică, etică, politologie,
științe ale naturii etc.).
În 343-342 î.e.n., Filip al II-lea, cu care Aristotel a copilărit împreună, îl cheamă pe acesta la
curtea macedoniană din Pella spre a-i încredința educația fiului său Alexandru, pe atunci în
vоrstă de treisprezece ani. Aristotel rămîne la curtea din Pella, timp de patru ani în calitate de
învațător, educator și prieten al lui Alexandru Macedon, pînă cînd Alexandru va pomi în
expediția sa contra perșilor. "Deși suntem aproape fără știri asupra felului acestei educații, știm
totuși că profesorul a rămas și mai tîrziu în cea mai bună armonie cu marele său elev." Alexandru
Macedon a apreciat munca lui Aristotel în felul următor: "Eu îl venerez pe Aristotel tot așa ca și
pe tatăl meu, întrucît tatălui eu îi datorez viața, iar lui Aristotel îi datorez faptul că el a atribuit
vieții mele preț și valoare”
A fost profesorul lui Alexandru Macedon (între anii 343 și 340). Se pare că, datorită educației
oferite lui Alexandru, Aristotel a avut una dintre cele mai mari influențe asupra istoriei culturii.
Principalele sale scrieri sunt: Metafizica, Organon, Fizica, Politica, Poetica, Retorica, Etica
eudemicг, Etica nicomahică, Despre suflet etc. Aproape toate științele îl invocă pe Aristotel ca
precursor.
Hegel constată, că faptul de a fi fost educatorul lui Alexandru Macedon aparține în istorie ca un
destin strălucit, iar spiritul și faptele lui Alexandru "mărturisesc despre spiritul educației
primite". Aristotel găsise un elev demn de el și din acest punct de vedere, el a fost mai norocos
decît Platon, însă, pe de altă parte, trebuie ținut seama că pentru Platon, Dionisos nu era decît un
instrument care ar fi trebuit să pună în practică ideile gînditorului despre stat, pe cînd Aristotel
și-a pus drept scop, să formeze individualitatea celui, care nu peste multă vreme, va uimi lumea.
În 355 î.e.n.. Aristotel (la vîrsta de 50 ani), însoțit de prietenul și discipolul său Teofrast, revine
în Atena spre a fonda aici o școală filosofică proprie. Susținut de Antipatros regentul
macedonean al Atenei, Aristotel întemeiază această școală filosofică proprie Likeon (dupг
denumirea hramului în cinstea lui Apolon unde se afla școala). Prietenia și protecția familiei
regale macedoniene îi pune la dispoziție posibilități de studii și cercetare excepționale pentru
acel timp, între care și o uriașă bibliotecă, foarte bine asortată ș complectată.
Doisprezece ani (335-323) Aristotel a stat în fruntea acestei școli în activitate neobosită, perioadă
în care dă o formă sistematică, definitivă și propriei sale concepții filosofi ce. Pune bazele
invațamantului peripatetic (din grecescul peripatein, a se plimba; educația neformalizatг,
realizată în aer liber, în grădină) în instituția creată de el.
Școala a devenit mai apoi unul din cele mai puternice centre de cultură din Atena, din întreaga
țară. În apropierea școlii se află o grădină pentru primblări și deoarece prelegerile se țineau în
grădină, școala a fost numită "peripatetica", adicг filosof peri patetic. Aici, în celebrul Likeon își
va ține Aristotel celebrele sale lecșii, unele de seară, dedicate elevilor liceului și altele de
dimineață, dedicate publicului interesat de problematica abordată de filosof.
Școala filosofică a lui Aristotel a existat pоnă la sfîrșitul lumii antice. Aici se studiau, se
comentau și se dezvoltau concepțiile aristotelice. Moștenirea șiințificș și pedagogicș, în general,
corespunde diapazonului și forței potenției și a gîndirii sale enciclopedice. Această moștenire
este foarte bogată și diversă. Autorii antici apreciază această moștenire din cоteva sute de "cărți",
o parte mare din aceste opere este pierdută. Se consideră că pînă la noi au ajuns aproximativ o
pătrime din operele scrise de către Aristotel.
Nici un alt filosof, om de știință nu a inventat în cultură atît cît Aristotel, nici unui om nu i-a fost
dat să creeze atîtea discipline, cum i-a fost dat stagiritului. În cele 146 de lucrări în diverse
domenii, cîte îi atribue Sergiu Roșca, Diogene Laertios îi atribuie 145 de tipuri de lucrări, (alții
vorbesc chiar de 195 de tipuri). Aristotel a abordat cu rezultate strгlucite filosofia, logica, fizica,
biologia, psihologia, pedagogia, retorica, poetica, etica, estetica, politologia, economia politicг,
etc.
Opera lui Aristotel cuprinde majoritatea domeniilor științelor din lumea antică: științele naturale
și filosofia naturii ("Fizica"), "Prelegeri de fizică", "Despre cer"; logica ("Organonul",
"Categoriile", "Analiticile", "Topica" etc.); Psihologia ("Despre suflet", "Despre somn", "Despre
insomnie"); biologie ("Despre originea animalelor" în care Aristotel a descris 500 specii de
animale, a făcut clasificarea lor); prima filosofie ("Metafizica" în 14 cărți); etica, politica și
economia politică, retorica și poetica; scrierile didactice, destinate pentru activitatea școlară și
născută din ea. Prin colecția sa de scrieri științifice Aristotel s-a manifestat ca geniul cel mai
multelateral al grecilor antici și poate ca cel mai "complect" filosof al tuturor timpurilor. Hegel,
care în ordinea concepțiilor filosofice este mai aproape de Platon, avea să scrie despre Aristotel
unele dintre cele mai frumoase pagini cu entuziasm și o admirație izvorîtă din sinceritatea
geniului fascinat de geniul altuia: "... a fost un bărbat alături de care nici o epocă nu poate pune
unul care să-l egaleze.,, Platon și Aristotel sunt, dupг părerea lui Hegel, "dascăli ai neamului
omenesc", atîta doar că Aristotel a pгtruns în întreaga masă și în toate laturile universului real,
subjugînd bogгția și dispresia acestei mase sub concept; cele mai multe discipline filosofice îi
datorează lui diferențierea și începutul lor. Dar aspectul general al activității sale nu se
înfățișeazăca un întreg ce s-ar sistematiza el însuși, întreg a cărui ordine și coeziune ar aparține
conceptului, ci părțile sunt receptate empiric și așezate empiric una lîngă alta, partea "este
recunoscută pentru sine ca un concept determinat, dar el nu este mișcarea care leagă laolaltă".
Miezul, nucleul concepției educative a lui Aristotel rezidă în străduința sa de a transforma
filosofia socraticoplatonică a noțiunilor, orientată în mod esențial către etică, ce vizează fгurirea
unui tip ideal de cetățean aflat în relații de deplină armonie cu statul, într-o imagine mai largă
asupra existenței, în care să-și găsească o explicație toate procesele realității, inclusiv cele ale
naturii fizice.
Aristotel, spre deosebire de Platon, susține existența obiectivă a naturii, a lumii lucrurilor,
obiectelor. El a difinit astfel natura: "natura e totalitatea lucrurilor, obiectelor, care au un substrat
material și care se află în continuă mișcare, transformare,,. Întreaga concepție aristotelică a lumii
obiective este, în general, străbătută de marele principiu al dezvoltării.
Înainte de a prezenta concepțiile sale metafizice Aristotel trece, pe scurt, în revistă încercările
anterioare constatînd ca vechii filosofi au procedat unilateral, oprindu-se doar asupra unui aspect
sau a unei laturi a stiintei. În mod deosebit Aristotel se concentrează asupra criticii teoriei
platoniciene a ideilor. Cea mai gravă obiecție privește faptul că între ideile generale și lucrurile
particulare există, după Platon, ruptura totală.Aristotel consideră drept o imposibilitate să existe
în mod separat realitatea și ceea ce este esența realitгții, ideea.
Spre deosebire de Platon, Aristotel a identificat esența nu în afară a lucrurilor ci în lucruri însăși.
Cu aceasta el nu a separat, în maniera lui Platon, generalul de particular, dar întocmai că, acesta a
găsit în general nu numai obiectul cunoașterii științifice ci și momentul constructiv al lucrurilor
individuale.
Motivul asupra căruia se concentrează concepția aristotelică despre lume este altul decît al
predecesorului său.
Aceștia vedeau în realitate fie o unitate frumos ordonată, fie un mecanism, fie, ca și Platon, o
operă de artă. Spre deosebire de aceștia, Aristotel o concepe sub forma unui organism în
dezvoltare, în formare, în care unitatea și succesiunea diferitelor momente o asigură ideea de
finalitate. Lumea a apărut și se susține în urma unei activități organice.
Aristotel recunoєtea și susținea posibilitatea cunoașterii lumii obiective. Din punctul lui de
vedere, lucrurile, procesele cu multiplele lor însușiri, particularități, proprietăți există înaintea
cunoștințelor. Aristotel evidenția următoarele trepte ale cunoașterii: senzația, reprezentarea,
experiența în legătură cu memoria, misiunea ei constă în trecerea de la forma senzolială a
cunoaєterii la gîndirea abstractă.
Pentru Aristotel este străină nostalgia dupг lumea de apoi. EI considera, că omul posedă
concomitent suflet vegetal El (sufletul) are nevoie de hrană și este sortit, predestinat pieirii,
putrificării. Iatгă de ce, în procesul educației, Aristotel nu punea pe primul plan grija despre
existența nemuritoare a vieții de apoi, ci insistă ca în măsură egală să se poarte grija de toate trei
aspecte ale sufletului vegetal, animal, uma.
Premise ale gîndirii pedagogice
Pentru Aristotel, materia reprezintă obiectul pasiv si indeterminat al formelor, iar forma indică
principiul activ, determinat, care face ca materia să treacă de la potență la act.
Materia nu existг în afara formei, după cum forma nu este decît formă a ceva, a unui anumit
conținut. Dialectica materie ca formă, va avea rezonanțe ideatice și în plan pedagogic. Există,
după Aristotel, o formг pură, originară, o rațiune "ce se gîndește pe sine", identificată în
divinitate, de unde emerge mișcarea, devenirea ("primul motor").
El stabileєte patru cauze ale devenirii: materială, formală, eficientă și finală. Crede că generalul
poate fi regăsit în lucrurile individuale. Cunoașterea de ordin științific pornește de la percepția
senzorială, dar se ridică la o treaptă superioarг, cea a generalului și universalului. Experiența
imediată este necesară, dar nu și suficientă. Facultatea rațională, care investighează adevărul ca
adevăr, parcurge trei stadii de cunoaștere: cunoașterea științifică, rațiunea intuitivă și
înțelepciunea filosofică. Facultatea care caută adevărul practic presupune două stadii ale
sufletului: arta și înțelepciunea practică.
Aceste cinci tipuri de activitate constituie virtuțile intelectuale. Cunoașterea de nivel înalt se
supune unei axiomatici, unui set de principii ce trebuie să fie respectate de fiecare știință în parte.
A întemeiat logica văzută ca știință a demonstrației, ca organon, explicînd teoria silogismului și
avansînd principiile logice. Definește omul ca zoon politikon, ca ființă socială, ca entitate
angajată social. În plan estetic inaugurează teoria artei ca mimesis, punînd accentul pe funcția
purificatoare a artei (catharsis). În plan etic, Stagiritul crede că scopul vieții este fericirea
(eudaimonia). Suprema fericire se obține în urma cugetării, a contemplării adevărului. Pentru a fi
virtuos, nu este de ajuns să cunoști binele (ca la Platon), ci să-l și practici. Moralitatea rezidă în
evitarea extremelor, prin căutarea căii de mijloc.
Examinînd problema veșnică a raportului determinantelor sociale și biologice în educație,
Aristotel a ocupat o poziție flexibilă. Pe de o parte, "de la părinți buni pot proveni numai urmași
buni", iar pe de altă parte, "natura adesea tinde spre aceasta, dar să obținг aceasta nu poate".
Aristotel a acordat atenție primordială educației sociale, statale. El era de părerea că fiecare
formă de organizare statală are nevoie de o educație corespunzătoare. Gînditorul admitea
educația în familie în formele ei tradiționale pоnă la vîrsta de șapte ani sub supravegherea
funcționarilor de stat. Aristotel propunea, ca în familie, de la vîrsta de cinci pînг la șapte ani să se
efectueze instruirea și educația preventivă, prealabilă. Băieții de la șapte ani trebuia să fie
instruiți și educați de către stat.
Drept obiecte necesare și obligatorii, în cadrul învățămîntului primar, trebuia să fie gramatica,
gimnastica, muzica și desenul. Inceputul instruirii și educației elevului se propunea de la "grija
față de corp" și mai apoi "grija față de suflet, minte", "minte sănătoasă în corp sănătos". Educația
fizică, trebuia să contribuie educației spirituale. Gimnastica, trebuia să aducă organismul
copilului în starea de pregгtire pentru procesul însușirii cunoștințelor. Acordînd gimnasticii o
importanță deosebită, Aristotel, în acelaєi timp, condamna tradiția spartană a aplicării exercițiilor
fizice grele în rezultatul cărora copiii se transformă în "animale sălbatice". Gimnastica este
predestinată pentru formarea frumosului. Un rol deosebit în formarea unui început foarte fiumos
trebuia să-l aibă muzica.
Aristotel a acordat o atenție deosebită problemei omului, statului, societății. EI studiază omul în
manifestările și relațiile lui sociale, pornind de la teza sa potrivit căreia "omul este un animal
politic". Dacă omul este o ființă natural-socială, există o strînsă legătură între morală și politică.
Omul tinde spre relații sociale, comune. Aristotel a depus eforturi colosale în studierea și
acumularea experienței sociale în domeniul conducerii statului. Aristotel a creat istoria a 158 de
state grecești.
Cel mai sistematic sunt expuse concepțiile lui despre educație și instruire în tractatul "Politica".
În lucrarea sa "Politica" menționa că "animalul politic" se deosebește de celelalte animale prin
faptul că el tinde spre bine, spre viața conștientă, intelectuală. Aristotel pleda în favoarea statului
sclavagist. Statul este natural (social) pentru că, în fond, individul însuși, sau mai bine zis, omul,
este ființă socială, politică. Aceasta este una dintre cele mai faimoase definiții, care s-au dat
cîndva omului. Aristotel definește omul în raport cu mediul vieții lui: educație, guvernare,
grupuri sociale, istorie, culturг, etc.
Lucrarea lui Aristotel "Politica" este în întregime o desfгșurare și argumentare a definiției de mai
sus, оn special, aplicare asupra cercetгrii bazelor statului și a sistemelor de guvernare. Cît despre
formele statului, Aristotel considera, că monarhia aristocratică și democrația sunt esențiale.
Acestea au și stări excesive care le alterează esența și menirea. Așa, de exemplu, monarhia poate
duce la tiranie; aristocrația la oligarhie, iar democrația la demagogie.
Pentru el, forma perfectă a statului este cel democratic. Libertatea și egalitatea sunt "bazele
fundamentale ale democrației". Aristotel avea în vedere egalitatea politică, și considera, totodată,
esențial pentru ca democrația să nu degenereze în demagogie este respectul legii. "Demagogii",
nota el, de parcă ar fi scris pentru vremurile noastre, se ivesc numai acolo unde legea a pierdut
suveranitatea. Nu este democrație acolo unde statul care își zice democratic procedează cu
decrete populare, iar aceasta pentru că decretele nu au generalitatea legii. În orice stat, cetățeanul
trebuie să se supună constituției, căci răul cel mai rău pentru viața statului, indiferent de forma
acestuia, este încălcarea dreptului politic altfel decît îl recunoaște constituția. După părerea lui
Aristotel, cetățeanul este liber cînd se supune autorității legii.
Conceptia pedagogică
Aristotel și-a petrecut viața mai mult cu învățămîntul decît cu cercetarea. În concepția lui
Hummel, el este prototipul profesorului. Opera transmisă peste veacuri este o operă scrisă și
predată. Maniera didactică poate fi detectată în toate lucrările.
În ideile sale pedagogice, Aristotel se prezintă ca fiind exponentul punctului de vedere atenian
asupra vieții, facînd apologia echilibrului dintre rațiune și suflet.
Din nefericire, tratatul său despre educație (Peri Paideias) s-a pierdut. Reflecțiile sale despre
educație au fost preluate în importante opere, dar cu alte obiective decît cele strict educative. Si
în plan pedagogic, filosoful din Stagira se va deosebi de punctele de vedere ale lui Platon. De
pildă, cu toate că este de acord cu educația publică, el nu va accepta ideea abandonării copiilor
de către familie unor instituții ale statului. Copiii vor fi integrați în școlile publice începănd cu
vîrsta de șapte ani. Aristotel sugerează ideea că ceea ce nu poate face legea va face familia și
ceea ce nu îndeplinește statul va prelua ca sarcină familia, întrucît aceasta poate veghea și stгpîni
mai îndeaproape pornirile particulare ale copiilor.
Este adeptul dezvoltării progresive a naturii umane. Celor trei trepte ale dezvoltării " sufletului "
(corporalitate, sensibilitate și inteligibilitate) le sunt necesare tratamente diferite, realizate
progresiv prin exerciții și studii compatibile cu puterea particular de absorbție.
În Liceul pe care îl înființează, pe un loc central se află studierea științelor naturii. Pentru
aceasta, el a înființat o grădină zoologică, o bibliotecă bine dotată și un "muzeu" de științe
naturale, pentru care Alexandru Macedon, fostul său elev, îi trimitea mostre de plante și de
animale, de negăsit în Grecia. Modalitatea de a realiza educația derivă din concepția sa cu privire
la sorgintea (origine) și căile cunoașterii. Se știe că, pentru Aristotel, universalul se află în
lucruri, adevărul se poate deduce în urma experienței directe cu obiectele. Drept urmare, și
educația trebuie să se conformeze acestui principiu. În timp ce în Akademia lui Platon se studiau
cu predilecție filosofia și matematicile, în noua instituție creată de Aristotel filosofia era
completată cu teme de biologie sau cu cunoștințe ce țin de alte științe ale naturii. Alături de
studierea științelor naturii, Aristotel recomandă studiul gramaticii, gimnastica și muzica. Cititul,
scrisul și gramatica sunt necesare în îndeletnicirile de zi cu zi (comerț, dobîndirea de alte
cunoștințe). Gimnastica stimulează dezvoltarea fizică și o atitudine plină de curaj. Muzica
asigură petrecerea plăcută a timpului liber, dar în același timp purifică sufletul de pasiuni și
cultivă capacitatea de valorizare a lucrurilor frumoase. Nu este neglijată formarea morală, după
cum lasă să se întrevadă unele idei din Etica nicomahică. În lucrarea Despre suflet, Aristotel ne
propune o teorie psihologică ce explică unele dintre preceptele sale pedagogice. Sufletul, în
opinia lui, se definește prin simțire, gîndire și mișcare. Voința și stгăile apetente sunt puse și ele
în discuție, întrucît "unde există simțire există și durere, ca și plăcere, iar unde sunt acestea e
necesar să existe și dorința" (ibidem). Fiecare existență este rodul interferenței dintre materie și
formă, aceasta din urmă avînd un rol activ. "După cum mîna este unealta uneltelor, tot așa și
intelectul este forma formelor, pe cînd senzația este forma lucrurilor percepute". Această
«formă» modelează «materia» și creează omul. Există deci «forma» fiecгrui om și sarcina
educației constă în faptul că ea trebuie să acționeze asupra tuturor în același fel. Nu pornind de la
«materie» se cuvine să se tindă către «forma» omului, ci dimpotrivă, trebuie modelată materia cu
forța acelei semnificații cuprinse în noțiunea de «formă» umană" (Suchodolschi, p. 13).
La Aristotel primează acțiunea, respectiv capacitatea subiectului de a fi format prin propriile
acte sau prin cele care vin din partea altora.
"Despre cel ce învață pornind de la potență și care dobîndește știința de la cel ce se află în plin
act și îi predă, trebuie să afirmăm ori că nu suferгă nici o afecțiune, cum am spus, ori că sunt
feluri de schimbări: trecerea către stările de privație și (dimpotrivă) trecerea spre dobîndirea unui
caracter și spre menirea firească. Cea dintîi schimbare a ființei cu senzație provine de la
procreator. De îndată ce se va naște, ființa născută va avea oarecum percepere și cunoaștere. Cît
despre perceperea ca act, ea corespunde cu contemplarea activă" (Aristotel, 1969, p. 97).
Gînditorul grec distinge trei ipostaze ale sufletului uman: un suflet vegetativ, unul animal și altul
rațional. Sufletului vegetativ îi sunt caracteristice hrănirea și procrearea; la sufletul animal se
adaugă capacitatea de a avea senzații și dorințe, imaginație și memorie; în cazul sufletului
rațional apare gîndirea care îl îndreaptă pe om spre adevăr și care îl face nemuritor. Aceste trei
calitгți ale sufletului se manifestă diferențiat - la nivelul indivizilor luați izolați sau chiar vizați ca
grupuri (de pildă, la sclavi predomină sufletul vegetativ, pe cînd la stгpînii lor se manifestă cu
precгdere sufletul rațional).
Virtutea - scopul fundamental al devenirii omului prin educație - se obține treptat, prin
subordonarea și dominarea sufletului vegetativ și animal de către sufletul rațional. La virtute se
ajunge prin evitarea extremelor, prin păstrarea căii de mijloc și prin permanenta supraveghere a
simțurilor de către partea rațională a sufletului. Să recunoaștem că această perspectivă, în esența
ei, își păstrează actualitatea, atrăgîndu-ne atenția, dincolo de limbajul deficitar din punctul de
vedere al psihologiei moderne, asupra responsabilizării omului, prin rațiune, pentru gîndurile și
faptele săvîrșite.
Numai în momentele de răgaz omul poate contempla realități suprasensibile și se dedă
speculației, meditînd asupra sensurilor profunde ale existenței și devenind conștient de potențele
sale cele mai înalte. Loisir-ul este semnul libertății care înalță spiritul.
În viziunea lui Aristotel, finalitatea educației este totuna cu finalitatea pe care o are omul.
Educația este necesară pentru că numai ea actualizează omul fericit, adică acel om care a ajuns,
prin educație, de la starea de sălbăticie la cea de om desăvîrșit. Omul fericit este un om al binelui
și al virtuții, ajuns în acest stadiu datorită educației.
Texte reprezentative ce mentioneaza conceptia educationala:
Aristotel, 1988, Etica nicomahică, Editura Știintifică și Enciclopedică, București, traducere de
Stella Petricel.
Cartea a X-a
"La toate acestea trebuie să adăugăm că un sistem de educație individual este superior unui
sistem de educație universal. Trebuie să admitem deci că este în măsură să distingă mai exact
particularitățile proprii fiecăruia, fiecare gasimd în ea ceea ce l i se adapteazг mai bine. Dar atît
medicul, cît și profesorul de gimnastică sau orice alt profesionist se vor ocupa cel mai bine de
cazurile particulare dacă posedă cunoaєterea universului, știind ce se potrivește tuturor sau unei
anumite categorii. Fără îndoială însă, nimic nu împedica pe cineva, chiar și neinițiat în știință, să
se ocupe corect de un caz individual, dacă datorita experienței observă cu atenție fenomenele
survenite într-un anumit caz; astfel, unii oameni trec drep medici pentru ei însași în timp ce ar fi
incapabili să aducă un remediu altcuiva. Nu e mai putin adevărat însă că cel ce dorește să devină
un specialist sau un teoretician trebue sa se ridice pîna la universal, a cărui cunoaștere trebuie s-o
dobîndească cît mai mult posibi spus, universalul este obiectul știintelor" (p. 263).
Aristotel, 1996, Politica, Editura Antet, București
"Nu s-ar putea deci tăgădui că educația copiilor trebuie să fie unul din obiectele de capatenie ale
grijii legiuitorului. Pretutindeni unde educația s-a nesocotit, statul a primit o lovitură funestră" (p.
157)
"Toate științele și toate artele pretind, pentru a reuși în ele, noțiuni prealabile, deprinderi
anterioare. Tot așa este, evident, și cu deprinderea virtuții. Întrucît statul întreg are unul și același
scop, educația trebuie în mod necesar să fie una și aceiași pentru toți membrii săi; de unde
urmează că ea trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare, deși sistemul
cel din urmă este mai răspîndit și deși astăzi oricine învață pe copiii săi acasă obiectele și potrivit
metodelor care оi plac. Cu toate acestea, ceea ce este comun trebuie să se învețe în comun; și este
o eroare gravă să se creadă că fiecare cetățean este stăpîn pe sine; ei aparțin tot statului, pentru că
toți sunt elementele lui și pentru că оngrijirile date părților trebuie să concorde cu îngrijirile date
totului" (p. 158).
"Un punct evident este că educația, printre lucrurile folositoare, trebuie să le cuprindă pe acelea
absolut necesare, însă ea nu trebuie să le cuprindă pe toate fără excepție. Toate îndeletnicirile
putînd a se deosebi în liberale și servile, tinerimea va învăța, printre lucrurile utile, pe acelea ce
nu vor tinde să facă meșteșugari din aceia care le practică. Se numesc îndeletniciri de meseriași
toate îndeletnicirile, artă ori știință, care sunt cu totul inutile pentru a deprinde corpul, sufletul
sau mintea unui om liber cu faptele virtuții" (p. 158).
"Dacă munca și repausul sunt amîndouă necesare, cel din urmă este netăgăduit de preferat; dar
trebuie a cгuța cu mare grijă să-I umplem cum se cuvine. Negreșit, nu prin jocuri; căci ar
оnsemna să facem din joc scopul însuși al vieții, lucru imposibil. Jocul este mai ales util în
mijlocul lucrărilor. Omul care muncește are nevoie de relaxare, iar jocul are numai scopul să
relaxeze. Munca aduce totdeauna osteneală și încordare. Trebuie deci să putem chema la timp
întrebuințarea jocurilor ca un leac mănuitor. Mișcarea pe care ne-o dă jocul destinde spiritul și-l
odihnește prin plăcerea pe care o dă" (p. 160).
"Se va recunoaște fără greutate că nu trebuie să se facă un joc din instruirea ce se dă copiilor.
Cineva nu se instruiește jucîndu-se, iar studiul este întotdeauna anevoios. Adăugăm că timpul
liber nu se cuvine nici copilăriei, nici vărstei care urmează după ea: lipsa de ocupație este capătul
unei cariere, iar o ființă incompletă nu trebuie să se oprească cîtuși de puțin" (p. 164).
Aristotel este adeptul unei educații pe etape și diferențiate în funcție de dimensiunile și
caracteristicile "sufletului" persoanei educate. Scopul educației constă în atingerea virtuții, prin
dominarea pasiunilor de către rațiune și prin practicarea valorilor înalte. Gînditorul pune accentul
asupra rolului activității și al acțiunii personale a copilului în cunoașterea realității. Alături de
conținuturi specula ti ve, face loc disciplinelor realiste, introducînd numeroase elemente de
științe ale naturii. Aristotel este de părere că educaюia publică trebuie să se bazeze și să se
îmbine cu educația realizată în familie.
In concluzie, concepția lui Aristotel educația ar fi o acțiune de daltuire a ființei umane, tot așa
cum sculptorul cioplește un bloc de piatra pentru ia da formă, si ca organizarea educației trebue
sa fie facută de catre stat.
Posteritatea aristotelică se constituie într-un capitol de sine stătător al istoriei filosofiei. Aristotel
va fi pentru evul mediu, așa cum am spus Filosoful, iar pentru modemi un sistem de referință
sine qua non, fie că a fost sau nu acceptat, fie că doctrina i-a fost exaltată. Aristotel a fost și
rămîne o stea fixă a istoriei gîndirii filosofice de la care s-au împărtășit atîtea alte mari stele ale
aceluiași domeniu încît, în neclintirea ei, steaua s-a răspоndit în alte etemități. Aristotel a fost și
este un Prim motor, dar al filosofiei. Concepțiile folosofice ale lui Aristotel au constituit apogeul,
punctul culminant al filosofiei Greciei antice. Și la etapa actualг concepțiile filosofice și
pedagogice ale lui Pytagoras, Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel etc. se studiază în instituțiile
de invățămînt, se află în centrul atenției oamenilor de știință, cadrelor didactice, oamenilor de
cultură.
Pentru a crea o imagine a celor spuse anterior despre conceptia educationala a lui Aristotel,
reeșind din ideia ca conceptele educaționale ale marilor savanti de la extremele timpuriloril,
antichitate –contemporanietate, il voi cita pe savantul roman C. Narly, care scria ”că educația
este un fapt social și unul individual în acelas timp. Este ceva ce se intămpla în jurul nostru și in
acelaș timp se întimplă și cu noi. De la naștere si pîna la moarte fiecare din noi este spectatorul si
actorul acestui fapt.”

Referințe bibliografice

1. Aristotel. Politica, Bucureєti. 1989, carte VI, 4,2.

2. Cazan, Gh. Al. Introducere în filosofie. De la antici la Kant.București, 1999
3. Căldare, D., Chiticari,M. Gîndirea filosofică în lumea antică, Chișinău, 1994
4. Cucoș. C. Istoria pedagogiei. Polirom Iași 1996
5. Cuznițov L., Banuh N. Filosofia educației Chișinau 2004
6. Hegel, G. W.F. Istoria filosofiei, vol.l, București, 1969
7. Narly C. Pedagogie generala EDP București 1996
8. Problema educației în filosofie Rosca S. red. Chișinau 2003
9. Roșca, S. Din istoria gîndirii filosofice. Chișinău, 1998
10.Windelband, W. Istoria filosofiei grecești. Ed., Moldova, Iași, 1995.