UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

FACULTATEA DE MANAGEMENT MARKETING ŞI AFACERI

ECONOMICE

LUCRARE DE LICENŢĂ

EVOLUŢII PE PIAŢA BANCARĂ

ROMÂNEASCĂ

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Prof. univ. dr. Marius Gust Ciobanu Cristiana Mihaela

Piteşti
2013
 CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………...2
Capitolul  I: Activităţile bancare, începuturi, determinări si evoluţii............4
1.1. Apariţia băncilor. Factori determinanţi………………………………4
1.2. Banca în secolul XX şi XXI.............................................................6
1.3. Criza financiară şi băncile…………..……………..………..……...9
1.4. Sistemul bancar românesc……………..……………..……………......12
Capitolul  II: Evoluţii cantitative în sistemul bancar românesc după
1989..........................................................................................................................15
2.1. Numărul de bănci şi activitatea economică....................……………....15
2.2.Structuri de proprietăţi şi volumul de activitate ……..............................19
2.3 Gradul de concentrare. Grupurile bancare…………...............................23
2.4 Agențiile bancare şi personalul bancar....................................................25
Capitolul III: Evoluţii calitative în sistemul bancar românesc..........................27
3.1. Diversificarea operaţiunilor şi a clientelei..............................................27
3.2.Gradul de monetizare şi de intermediere. Marja de intermediere............30
3.3 Solvabilitatea şi performanţa sistemului bancar......................................33
Capitolul IV: Impactul crizei financiare asupra sistemului bancar
românesc.................................................................................................................36
4.1 Forme de manifestare a crizei în sistemul bancar românesc…………...36
4.2 Măsuri anticriză în sistemul bancar românesc.........................................41
4.3Restructurarea sistemului bancar românesc şi a operaţiunilor
bancare…………………………………………………………………………….45
Capitolul V: Perspectivele sistemului bancar românesc (Concluzii) ...............49
Concluzii……………………………………………………………………….….53
Bibliografie ……………………………………………………………………….56

1
 Introducere

Într-o economie de piaţă sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi

concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora printr-un proces
obiectiv şi imparţial de alocare a creditului către acele eficiente investiţii. 
În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de baza a sistemului
urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură
şi facilitează efectuarea plăţilor oferă servicii de gestionarea
riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii
monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea lor pe
piaţa,  prin intermediul creditelor, a operaţiunilor de scont şi a altor
operaţiunipe piaţa financiară băncile îndeplinesc rolul de intermediar între 
deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În exercitarea acestei diversităţi de operaţii, băncile acţionează în numele
lor, pe contul lor propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nici o legătură de
drept între ei. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării
eficientea acestora cu maxim de randament în beneficiul propriu al depunătorilor.
Sistemul bancar transformând resursele pe care mediul economic le pune la
dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social. Sistemul
bancar se află într-o continua interacţiune cu mediul economic din care preia intrări
sub diferite forme pe care le prelucrează în vederea obţinerii ieşirilor (produse şi
servicii bancare, informaţii financiar-bancare).
Altfel spus sistemul bancar este un sistem deschis şi ceea ce este specific
unui astfel de sistem este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă
capabilă de autoreglare.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole, astfel: capitolul I- Activităţile
bancare, începuturi, determinări si evoluţii; capitolul II- Evoluţii cantitative în

2
sistemul bancar românesc după 1989; capitolul III - Evoluţii calitative în sistemul
bancar românesc; capitolul IV - Impactul crizei financiare asupra sistemului bancar
românesc și capitolul V - Perspectivele sistemului bancar românesc.
Primul capitol conține informații despre apariția băncilor, despre băncile din
secolele XX și XXI, despre cum a afectat criza financiară băncile de-a lungul
timpului și despre sistemul bancar românesc.
Capitolul al doilea conține informații despre evoluția cantitativă a sistemului
bancar românesc după anul 1989: numărul băncilor și activitatea economică,
structuri de proprietăţi şi volumul de activitate, gradul de concentrare și grupurile
bancare, agențiile bancare şi personalul bancar.
Capitolul al treilea conține informații despre evoluțiile calitative în sistemul
bancar românesc și anume: diversificarea operaţiunilor şi a clientelei, gradul de
monetizare şi de intermediere și marja de intermediere, solvabilitatea şi
performanţa sistemului bancar.
Capitolul al patrulea conține informații despre impactul crizei financiare
asupra sistemului bancar românesc: formele de manifestare a crizei în sistemul
bancar românesc, măsuri anticriză în sistemul bancar românesc și restructurarea
sistemului bancar românesc şi a operaţiunilor bancare.
Capitolul al cincilea reprezintă concluziile despre cum va evolua piața
bancară românească, și anume perspectivele sistemului bancar românesc.

3
 CapI. Activităţile bancare, începuturi, determinări si evoluţii
1.1. Apariţia băncilor. Factori determinanţi

Operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat încă cu mii de ani înaintea

erei noastre, concomitent cu apariţia şi dezvoltarea vieţii sociale. Băncile asigurau
păstrarea unor obiecte de valoare, cum ar fi cele din metale preţioase. Astfel se
considera că templele, care primeau în depozit asemenea valori, desfăşurau o
activitate de tip bancar . Vechii babilonieni, cu douăzeci de secole înainte de
Hristos, cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozite de valori. În Forumul
Roman se efectuau operaţiuni de acelaşi fel încă din secolul al IV-lea înainte de
Hristos. În antichitate, egiptenii, asirienii , grecii şi fenicienii, ca popoare civilizate
care efectuau comerţ, se ocupau şi cu schimbul de monede şi metale preţioase.
Trapeziţii greci şi argentarii romani înlesneau schimbul de monede, primeau în
păstrare depuneri de valori şi acordau credite.
O altă întrebare care se pune este dacă operaţiunile de preschimbare a
monedei de către zarafi, ca şi cele de acordare de credite de către cămătari sunt o
ilustrare a prezenţei bancare. Ori banca nu este emanaţia Antichităţii şi nici a
Evului Mediu, creaţia ei este legată de puterea de circulaţie a unui tip de bani diferit
de cel al monedei din metal preţios sau al monedelor de valoare intrinsecă, crearea
monedei financiare.
Deşi în decursul Evului Mediu au apărut, în legătură cu intensele schimburi
comerciale în bazinul mediteranean , o suitã întreagă de bănci care să mijlocească
plăţile, despre bănci în plenitudinea termenului, nu se poate vorbi decât odată cu
apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă .
În secolele urmatoare au aparut Banca de Barcelona (1341), Banca de San
Giorcio (1407), Banca Genova (1407), Banca de Milano (1593).1

1
TURLIUC V., COCRIS V. - Monededă şi Credit, Ed. Ankarom Iasi 2008, pag.100

4
 Prima banca, în sensul modern al cuvântului, a fost înfiinţată la Amsterdam
în 1609, şi la început se ocupa cu precădere de problema reglării circulaţiei
monetare, prin controlarea calităţii monedelor. Ulterior ea şi-a lărgit activitatea,
acordând depunătorilor de monede certificate de depozit, care confirmau cantitatea
de metal preţios pe care banca o ţinea în numele său. Certificatele au constituit
astfel o nouă formă de bani, bazată pe încrederea pe care deţinătorii o aveau în
bancă, ele fiind utilizate la stingerea obligaţiilor de plată.
Banca a trecut apoi la utilizarea depozitelor atrase prin acordarea lor sub
formă de împrumuturi, contribuind la extinderea relaţiilor de credit şi de finanţare a
activităţiilor comerciale. Activitatea bancară, crearea unei pieţe bancare naţionale s-
a extins şi în alte state prin apariţia de noi bănci, cum au fost: Banca de Hamburg
(1619), Banca de Stokholm (1650) dar cu deosebire Banca Angliei, a cărei
înfiinţare în 1694 marchează piatra de hotar pentru apariţia băncilor moderne şi
constituirea unei pieţe bancare naţionale.
În perioada următoare, activitatea bancară se dezvoltă în toate formaţiunile
statale din Europa, Banca din Amsterdam şi Banca Angliei devenind modelul pe
care s-au creat structurile bancare construite ulterior. În acelaşi timp cu dezvoltarea
comerţului între oraşele unei ţări, precum şi cu cel internaţional s-a dezvoltat şi
comerţul de bancă, băncile acţionând pentru oferirea de servicii bancare şi
financiare necesare satisfacerii nevoilor comerţului şi activităţii manufacturiere şi
apoi industriale. La nivelul statelor s-au constituit bănci naţionale (centrale),
care au preluat emisiunea bancară şi mai apoi reglementarea şi supravegherea
comerţului de bancă. Astfel se înfiinţează bănci naţionale în Germania în 1765,
1791 în SUA, 1800 în Franta, 1814 în Olanda, în 1817 în Austria, în 1860 în Rusia,
în 1880 în România.
Contextul istoric, economic şi social al fiecărei ţări a influenţat apoi modul şi
structura de funcţionare a sistemului bancar şi a pieţei bancare naţionale. Odată cu
dezvoltarea capitalismului, a producţiei industriale şi a comerţului, comerţul de

5
bancă şi sistemele bancare naţionale au cunoscut şi ele o dezvoltare remarcabilă şi
chiar spectaculoasă începand cu secolul al XX-lea.
Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani. Banca este
intermediarul care, pe de o parte, "cumpără" bani, suportând un cost sub forma
dobânzii plătite, iar pe de altă parte, "vinde", plasează banii adunaţi sub forma
creditelor acordate, obţinând venituri sub forma dobânzilor încasate. Pe lângă
această activitate, care este activitatea de bază a unei bănci, băncile mai prestează şi
o gamă largă de alte servicii şi prestaţii bancare (deschideri de conturi, efectuarea
de plăţi şi încasări, transferuri de fonduri, schimburi valutare, servicii financiare,
păstrare de valori, evaluări, etc.) pentru care încasează speze şi comisioane.
Prin întreaga lor activitate, prin serviciile pe care le prestează, băncile au un
rol hotărâtor în viaţa economică contemporană. Practic nu există domeniu al vieţii
economice şi sociale care să nu aibă tangenţă cu activitatea bancară. Băncile sunt
indispensabile unei bune şi eficiente funcţionări a mecanismului economico-social.
Practic, fără bănci, economia nu ar mai funcţiona la ora actuală, acestea fiind
principalul intermediar financiar, motorul, inima, care pompează fluidul financiar
în economie.

1.2. Banca în secolul XX şi XXI

Secolul al XX-lea marchează profund activităţiile bancare. Principalii

factori2 care au condus la dezvoltarea activităţii bancare au fost: evoluţia
mijloacelor de plată, utilizarea tot mai fecventă a monedei scripturale, dezvoltarea
generală a economiei şi a relaţiilor capitaliste, precum şi dezvoltarea schimburilor
atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional.
În decursul secolului XX, odată cu declararea independenţei unui număr
mari de ţări, a crescut simţitor şi numărul de bănci centrale.

2
Căpraru B., Internaţional banking. Teorie şi practici, Editura C.H. Beck, 2011, pag 123

6
Tabelul nr 1.1 Evoluţia numărului de bănci centrale (1870-2000)
Anul Nr. bănci Anul Nr. bănci
1870 15 1940 45
1880 17 1950 60
1890 20 1960 80
1900 22 1970 110
1910 23 1980 135
1920 30 1990 150
1930 42 2000 178

Apariția unor bănci centrale s-a bazat pe băncile comerciale existente şi

cărora li s-a incredinţat, de către guvernele ţărilor respective, rolul de bancher al
statului, în alte ţări, băncile centrale s-au înfiinţat pentru a emite monedă necesară
războaielor. Alte bănci centrale au fost înfiinţate ca urmare a unor crize bancare şi a
nevoii de a asigura stabilitate.
Dacă în perioada anterioară băncile, evoluaseră pe activităţi sau reţele
teritoriale în afara graniţelor naţionale, începând cu acest secol se remarcă
internaţionalizarea bancară. Această internaţionalizare se desfăşoară în două
direcţii. În primul rând remarcăm înfiinţarea unor bănci cu caracter internaţional,
suprastatal, iar în al doilea rând, băncile naţionale, cele mari şi puternice îşi
dezvoltă reţele de unităţi teritoriale, dar şi operaţiuni în afara graniţelor statului.
Este greu de precizat care proces a apărut mai întâi, dar şi mai greu este de
delimitat cauzele care au stat la baza acestui proces. Dintre cauzele care au stat la
baza internaţionalizări bancare putem menţiona: dezvoltarea sistemului economic
capitalist, contradicţiile dintre diverse state şi grupări de state, conflictele militare
care au avut loc în acest secol şi care au împărţit lumea în ş si învingători, şi nu în
ultimul rând, dorinţa tot mai puternică spusă de tot mai multe state, de a aşeza
relaţiile economice internaţionale, în general şi cele financiare, în special, pe noi
baze.

7
 În decursul secolului al XX-lea băncile care până atunci acţionaseră în
cadrul ţări, şi care fuseseră supuse unor procese de cenntralizare şi consolidare a
capitalului, încep să îşi dezvolte unităţi operative în alte state, fie sub forma unor
sucursale, fie sub forma unor bănci pe care le controlau în totalitate.
Criza economică din ani 1923-1933 care a bântuit în toate ţările dezvoltate
dar a fost mai accentuată în SUA, a impus o reglementare severă a regimului
băncilor, care să ajute la protejarea deponenţilor. Astfel că, în mod necesar, statutul
de bancă comercială a trebuit să fie conturat, intuindu-se un regim limitativ de
control asupra instituţiilor de credit ce primesc depuneri.
Concomitent cu internaţionalizarea activităţii bancare am asistat, pe
parcursul acestui secol şi la formarea unor bănci, cu caracter internaţional,
suprastatal. Apreciem că procesul şi-a avut originea în tratatele de pace de după
primul război mondial. Astfel statele învinse au fost obligate să achite anumite
despăgubiri de război statelor învingatoare. Datorită crizei pe care o traversau
statele învinse acestea nu au putut să îşi achite obligaţiile la termenele potrivite.
După anumite negocieri care au avut loc s-a luat, în final, măsura înfiinţări unui
organism care se ocupă cu colectarea acestor despăgubiri şi cu alocarea acestor
fonduri statelor învingătoare, în funcţie de necesităţile acestora. Aşa s-a născut
Banca Regelmentelor Internaţionale (BRI). Cu timpul rolul BRI a început să se
reducă ea transformându-se într-o “bancă centrală a băncilor centrale ale statelor
membre ale bănci”.
După cel de al II-lea război mondial, procesul de înfiinţare a unor noi bănci
cu statut internaţional a continuat. Astfel s-au înfiinţat: Fondul Monetar
Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi instituţiile
afliate acesteia: Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională, Corporaţia
Internaţională Financiară, Asociaţia pentru Garantarea Multilaterală a Investiţiilor
etc. Acest lucru a continuat şi la nivel regional sau subregional, înfiinţându-se o
serie de bănci, precum: Banca Europeana pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,

8
Banca Asiatică pentru Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare etc. Aceste
bănci au avut şi au o contribuţie importantă la canalizarea fondurilor sau la
combaterea dezechilibrelor economice din unele state.

1.3. Criza financiară şi băncile

Începutul secolului XX se caracterizează prin alternanța unor perioade de

stabilitate cu bruşte episoade de criză, culminând cu marea criză din 1929-1933 ce
a afectat țări care realizau aproape jumătate din producția lumii. După cel de al
doilea război mondial s-a înregistrat o perioadă de câteva decenii de stabilitate
financiară, care s-a încheiat la începutul anilor '70. De la această dată crizele
bancare și financiare au devenit o constantă a economiei mondiale existând practic
în fiecare moment un număr de țări confruntate cu probleme în sistemul lor bancar.
Studiile istorice3 arată că în aproape toate cazurile, crizele bancare survin
după o perioadă de avânt economic care determină o creștere semnificativă a
prețurilor imobiliarelor și valorilor bursiere – alimentate de o expansiune rapidă a
creditului. La un moment dat însă, creșterea prețurilor devine nesustenabilă și
brusc, cercul virtuos al creșterii se transformă într-un cerc vicios al prăbușirii
prețurilor, nerambursării datoriilor urmate de reducerea drastică a creditului și
eventual falimente bancare care duc la recesiune și șomaj. Datele agregate de
Reinhart și Rogoff4 pentru un număr de 21 de crize bancare sistemice5 (două
petrecute înaintea celui de al doilea război mondial și celelalte după) pun foarte

3
Tiparul comun al crizelor este pus în evidență de Charles Kindleberger în lucrarea sa din 1978, Manias, Panics and Crashes. A History of
Financial Crisis

4
Reinhart, Carmen S., Rogoff, Kenneth M., The Aftermath of Financial Crisis, Paper prepared for presentation at the American Economics
Association meetings in San Francisco, January 3, 2009

5
Crizele sistemice, spre deosebire de cele ce afectează doar unele bănci individual, au un efect destabilizatorasupra întregului sistem financiar-
bancar și a economiei în ansamblu.

9
bine în evidență trei trăsături comune ale crizelor, fie că acestea au loc în țări
dezvoltate, fie că afectează țări emergente.
În primul rând, preţurile pe piețele activelor cu caracter investițional se
prăbușesc. Prețurile la imobiliare scad în medie cu peste 35 la sută pe perioada
crizei, deși există și cazuri de scădere de peste 50 la sută. Durata declinului este în
medie de 6 ani, deși în cazul Japoniei nici după 16 ani nu s-au înregistrat semne de
redresare. Prețurile acțiunilor scad chiar mai abrupt decât prețurile imobiliarelor, în
medie cu 55,9 la sută, dar tind să îsi revină mai repede, durata medie a declinului
fiind de 3,4 ani. Este de remarcat faptul că în actuala criză unele țări (Islanda,
Austria) au înregistrat deja o scădere a prețului acțiunilor mult mai mare decât
media istorică.
În al doilea rând, crizele bancare au consecințe globale asupra economiei,
evidențiate îndeosebi de scăderea produsului intern brut și creșterea șomajului. În
crizele anterioare scăderea PIB pe locuitor a atins o medie de peste 9 puncte
procentuale, deși au existat și cazuri extreme de scăderi de peste 15 procente.
Durata declinului este în medie de mai puțin de doi ani. La nivelul utilizării forței
de muncă se observă o tendință de amortizare a efectelor reducerii producției
naționale: șomajul crește în medie cu 7 puncte procentuale (față de cele 9 procente
cu care scade producția), dar declinul de pe piața muncii durează mai mult, aproape
5 ani (în vreme ce producția începe să-și revină după mai puțin de doi ani).
În sfârșit, în al treilea rând crizele bancare lasă urme pe termen lung la
nivelul datoriei publice. Aceasta aproape se dublează în cei trei ani care urmează
anului de declanșare a crizei, nefiind excluse creșteri de aproape trei ori (Finlanda,
Columbia). Este important de observat că datoria publică nu crește atât din cauza
cheltuielilor extraordinare pe care le fac guvernele pentru a salva sistemul bancar
(deși această componentă nu lipsește), cât mai ales din cauza deficitelor curente
ridicate ce apar ca urmare a reducerii veniturilor bugetului public.

10
 La sfârșitul anilor '90 piața bursieră americană trecea printr-o perioadă
euforică, legată de companiile din domeniul noilor tehnologii, informatică și
comunicații (așa numitele dotcom)11. In ciuda faptului că Rezerva Federală (FED,
bancacentrală americană) începuse din 1999 să crească dobânda, piața bursieră
NASDAQ a fost dominată de o febră speculativă ce a dus la dublarea indicelui
bursei într-un singur an. Dar ca de fiecare dată, balonul a început să se desumfle
începînd cu luna martie 2000. La începutul lui 2001 situația era suficient de
îngrijorătoare pentru ca FED să intervină cu o serie de reduceri de dobândă care
urmăreau să prevină intrarea în recesiune. Efectul nu s-a făcut simțit iar
perspectivele economiei s-au deteriorat și mai mult după atacurile de la 11
septembrie și o serie de scandaluri corporatiste (ENRON fiind cel mai cunoscut). În
aceste condiții, Rezerva Federală s-a angajat hotărât într-o politică expansivă pe
termen lung, reducând dobânda până la 1 la sută – practic o dobândă negativă în
termeni reali. Această politică a fost susținută indirect de doi factori: o tendință de
scădere a prețurilor la bunurile de consum și o abundență a intrărilor de capital din
străinătate. Ambii factori sunt legați de evoluțiile ce avuseseră loc în Asia în aceiași
perioadă.
În 1997 țările asiatice au fost lovite de o criză financiară severă, la baza
căreia se afla un model de dezvoltare centrat pe finanțarea investițiilor și
consumului intern prin împrumuturi externe pe termen scurt. Când balonul
imobiliar s-a spart (inițial în Thailanda), scoțând la iveală investițiile speculative,
finanțatorii au intrat în panică retrăgîndu-și capitalurile din toată zona, băncile au
ajuns în imposibilitatea de a se refinanța și de a finanța economia, panica s-a
instalat și au urmat falimente în lanț. Trăgând învățăturile din criză, țările asiatice
și-au schimbat modelul de dezvoltare orientându-se spre export, îndeosebi pe piața
americană.
Capitalurile excedentare obținute din export au fost plasate tot pe piața
americană, considerată sigură și cu randamente mulțumitoare. La sfârșitul lui 2001

11
China devine membră a Organizației Mondiale a Comerțului și se alătură țărilor
care exportă masiv în SUA, plasânduși totodată excedentele în valori mobiliare
americane.
S-a dezvoltat o relație simbiotică între America și Asia. Produsele ieftine
importate și capitalul abundent disponibil au ajutat banca centrală americană în
politica sa de relansare a activității economice după 2001. Dar aceiași factori au
încurajat societatea americană să consume și să se îndatoreze peste măsură – lucru
ce s-a tradus în deficite externe permanente.
Investiția favorită a devenit cea imobiliară iar banca centrală nu a ignorat
pericolul pe care îl reprezenta creșterea prețurilor proprietăților. Din 2004 FED a
trecut la o creștere graduală a dobânzii, care de la 1 la sută a ajuns la 5,25 la sută în
2007. Marea surpriză a constituit-o însă faptul că dobânzile pe termen lung nu au
urmat trendul impus de banca centrală și au rămas scăzute pentru o perioadă
datorită intrărilor masive de dolari din străinătate. Alan Greenspan s-a confruntat cu
„misterul” inversării curbelor dobânzilor, respectiv existența unor dobânzi pe
termen scurt mai mari decât cele pe termen lung. Acest fenomen este semnificativ
deoarece indică faptul că SUA, cea mai mare economie din lume, este pe cale să
piardă controlul agregatelor sale monetare ca urmare a uriașelor rezerve de dolari
acumulate în țările din Asia sau Orientul Mijlociu.

1.4. Sistemul bancar românesc

În România, activitatea bancară şi-a făcut apariţia la jumătatea secolului

XIX, Banca Naţională a Moldovei fiind prima bancă înfiinţată în ţara noastră la
12/24 martie 1857, cu sediul central la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti.
Capitalul băncii a fost de 10 miloane taleri de Prusia, împărţit în 50.000 de acţiuni.
Deși Banca Naţională a Moldovei a obţinut privilegiul de a emite monedă nu
a făcut acest lucru, iar afacerile speculative în care au intrat conducătorii băncii au

12
determinat, după numai 1 an şi 3 luni de funcţionare (14/26 iunie 1858), falimentul
acestei bănci a caăei înfiinţare fusese considerată ca un succes al expansionismului
capitalului german. În acea perioadă, capitalul de împrumut era strâns împletit cu
cel cămătăresc, iar cei care deţineau aceste capitaluri şi se îndeletniceau cu astfel de
activităţi pre-bancare se numeau zarafi, zalogari sau bancheri cămătari. 6
Pe măsura coagularii afacerilor cu capital de împrumut, au aparut atât în
Moldova, dar şi în Ţara Românească şi Transilvania - provinciile istorice din cea
de-a doua jumătate a secolului XIX - diferite societăţi bancare cu capital străin sau
autohton care au avut o viaţă mai lungă sau mai scurtă, creându-se premisele
înfiinţîrii Băncii Naţionale a României.
Înfiinţarea Băncii Naţionale a României a dat un nou avânt dezvoltării
capitalului bancar. Avântul capitalului bancar este poate cel mai semnificativ.
Dintr-un număr de 1.102 bănci comerciale în 1930, s-a ajuns în 1938 la numai 484
banci, iar în anul 1940 (înainte de cedările teritoriale) la 446 , restul băncilor au
dispărut prin lichidare şi fuziune. Cinci bănci concentrau, însă, 25% din capitalul
total şi 45 % din cifra bilanţurilor.7
În cei 45 de ani de economie de comandă, sistemul bancar a fost excesiv de
centralizat, majoritatea funcţiilor bancare fiind îndeplinite de Banca Naţională, care
avea atât rol de bancă centrală de emisiune, dar şi de banca comercială numai câeva
domenii fiind acoperite de câteva bănci specializate (Banca Română de Comerţ
Exterior pentru operaţiunile de import - export ale statului, Banca de Investiţii
pentru finanţarea investiţiilor pe termen lung făcute de stat, Banca Agricolă pentru
susţinerea operaţiunilor în domeniul agriculturii şi industriei alimentare, în vreme
ce, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a preluat operaţiunile de depunere ale
persoanelor fizice şi cele de creditare a acestora, exclusiv pentru cumpărarea de
locuinţe din fondul statului).

6
Kirițescu C., Sistemul bănesc al leului şiprecursorii săi vol I, editura Enciclopedică, București, 1997, p, 136

7
Popa, I.L., Dima, B., Analiza Sistemului Bancar Comercial, Editura Mirton Timişoara, 2009, pag 58

13
 La 1 decembrie 1990 a fost înfiinţată Banca Comercială Româna, prin
preluarea tuturor operaţiunilor comerciale de la Banca Naţionala a României,
constituindu-se astfel nucleul sistemului băncilor comerciale.
În 1998 s-a ajuns la un număr de 45 de bănci autorizate să funcţioneze în
România, din care, 32 de bănci erau constituite cu capital integral sau majoritar
românesc.
Au fost închise o serie de societăţi bancare mai mari sau mai mici
(Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco - Româna, Credit Bank,
Banca Albina, Banca Română de Scont, Banca de Investiţii şi Dezvoltare etc.), iar
Banca Română de Comerţ Exterior, datorită problemelor grave cu care s-a
confruntat, a fost preluată prin fuziune de Banca Comercială Română la finele
anului 1999.
Se remarcă o reducere semnificativă pe parcursul ultimilor ani a capitalului
turcesc (de la 12,9 % în 1999 la 3,8 % la finele anului 2002 - septembrie), atât ca
urmare a vânzării unor participaţii, cum a fost cea deţinută la Romanian
Internaţional Bank, dar mai ales a falimentului Băncii Turco - Române.
Deşi sistemul bancar românesc cuprinde un număr relativ mic de bănci
în comparaţie cu ce a fost în România în perioada interbelică, dar şi cu situaţia din
alte ţări, gradul de concentrare al sistemului bancar este ridicat, în sensul că primele
5 banci deţin aproape 2/3 din piaţa bancară, iar o singură bancă deţine cca1/3 din
piaţă.

Cap II. Evoluţii cantitative în sistemul bancar românesc după 1989

2.1. Numărul de bănci şi activitatea economică

14
 În anul 2012, în România sunt 32 de bănci, și anume: BCR, BRD SocGen,
Banca Transilvania, Raiffeisen Bank, CEC Bank, Volksbank, UniCredit Țiriac,
Alpha Bank, ING Bank, Bancpost, Bancpost, Piraeus Bank, RBS România, Credit
Europe,  Banca Italo Romena, Citibank România, Banca Românească,  OTP Bank
România, GarantiBank România,  Intesa Sanpaolo România, Carpatica, Marfin
Bank România,MKB Romexterra, Eximbank, Anglo Romanian Bank, Millenium
Bank, ATE Bank România, Bank Leumi România, Procredit Bank România,  Libra
Bank, Emporiki Bank România, Creditcoop, Banca Comecială Feroviară.
Piața bancară românească a fost marcată în 2009 și 2010 de o temperare a
activității bancare și de o schimbare a orientării băncilor de la expansiune rapidă și,
în principal, obiective cantitative, către o orientare preponderent calitativă în ceea
ce privește strategia, rețeaua de sucursale, portofoliul de produse sau controlul
costurilor. Evoluția recentă a activelor bancare nete a confirmat tendința de
moderare a activității bancare. Astfel, anii de creștere anuală mare a activelor
bancare nete agregate au fost înlocuiți în 2009 de o scădere cu -1%5 (ajungând la
78.9 mld Euro) față de valorile din 2008, și de o creștere ușoară de 2.2% în 2010,
ajungând la valoarea de 79.8 mld Euro8. Intermedierea financiară rămâne la un
nivel scăzut în comparație cu valorile UE, și în ceea ce privește ponderea în PIB. 
Evolutia activelor bancare totale (miliarde Euro)

Sursa: BNR 2009, 2010, INS, analiza Ensight Nota: CAGR (Compounded Annual Growth Rate) – Rata anuala compusa de crestere 

În ceea ce privește creditele neguvernamentale (gospodării și societăți

nefinanciare), ritmul ridicat de creștere observat până în anul 2008 a fost înlocuit de
o contracție în 2009 și 2010, în termeni reali. De asemenea începând cu anul 2009,

8
Nationala a Romaniei (BNR), Institutul National de Statistica (INS)

15
expunerea pe creditului guvernamental a crescut în comparație cu nivelurile din
anii precedenți. 
Astfel, în termeni reali, ritmul de creștere a creditelor în RON a atins valori
negative în mai 2009, această tendință menținându-se și pe parcursul lui
2010. Creditele în valută au avut o dinamică diferită a ritmului de creștere în
termeni reali, și au atins valori negative în ianurie 2010, reluând creșterea pozitivă,
dar redusă, abia către a doua jumătate a anului.
Contracția s-a datorat atât unei oferte reduse a băncilor (creșterea aversiunii
la risc), precum și unei cereri reduse datorită condițiilor economice nefavorabile
(șomaj, scăderea venitului disponibil etc.), deprecierii/ volatilității RON la
începutul lui 2009, precum și costurile ridicate de finanțare. 
Rata anuală de creștere, credite neguvernamentale, valori reale

Sursa: BNR 2010, INS, analiza Ensight

Depozitele și-au continuat creșterea, deși în 2010 au înregistrat un ritm mai

lent decât în 2009, în valori nominale. Depozitele în RON au reprezentat 64% din
totalul depozitelor în 2010, înregistrând o ușoară creștere a ponderii comparat cu
2009 . Unele dintre cele mai mari volume de depozite au fost atrase de BCR și
BRD, urmate de bănci precum CEC Bank, Raiffeisen Bank, Banca Transilvania,
UniCredit Țiriac Bank, Bancpost, Alpha Bank etc.
Ratele medii ale dobânzilor au avut un trend descendent, după nivelurile
ridicate din 2008, atât pentru credite, cât și pentru depozite, cu o dinamică diferită
în funcție de valută.

16
 Structura depozitelor in functie de destinatie (mld Euro), valori nominale

 
* Companii private, nefinanciare Sursa: BNR 2010, analiza Ensight 

Piața din România prezintă un potențial mare de creștere în ceea ce privește

gradul de penetrare a cardurilor pe piață, cu atât mai mult cu cât în ultimii 2 ani
numărul cardurilor valide de credit ăi de debit a avut o tendință de scădere. BCR,
BRD, Raiffeisen Bank și Banca Transilvania au emis cele mai multe carduri în
2010 (peste un milion de unități fiecare) . În a doua jumătate a anului, o rată de
creștere ridicată a portofoliului de carduri a fost înregistrată de asemenea de bănci
precum Alpha Bank, CEC Bank, UniCredit Țiriac Bank, ING Bank. Așadar,
băncile încurajează utilizarea cardurilor prin lansarea de noi produse, campanii de
promovare, premii etc. sau prin introducerea de noi tehnologii (ex. tehnologia
contactless). 
Ultimii doi ani s-au dovedit a fi o provocare și în termeni de profitabilitate.
Creșterea creditelor neperformante, cumulată cu venituri scăzute (ca urmare a
activității de creditare redusă) au afectat rezultatul net agregat al sistemului bancar.
Astfel, în 2009 profitul net agregat al sistemului bancar a scăzut cu ~83%, în
comparație cu 2008, și la sfârșitului anului 2010, pierderea anuală netă agregată a
fost de ~71 mEUR9 . Mai mult, decalajul dintre jucătorii de top și cei mici a
continuat să se adâncească: doar 20 de bănci din totalul de 42 au avut profit în
2010, cele mai multe pierderi fiind înregistrate de băncile mai mici10.
În consecință, în ultimii 2 ani, băncile au înăsprit controlul costurilor, au redus
9
BNR

10
În iunie 2010, cota de piață a băncilor care au înregistrat pierderi a fost de ~23% din activele totale ale sistemului bancar

17
cheltuielile operaționale și au reexaminat planurile de extindere a rețelei de
sucursale. 

Rata anuala de creștere, credite neguvernamentale, valori reale

Sursa: BNR 2010, analiza Ensight

În ceea ce privește principalii jucători de pe piața bancară, activele nete totale

ale bancilor din Top 10 au reprezentat 78.4% din totalul sistemului bancar în 2009.
Din punct de vedere al competiției și al activelor nete, în 2010, BCR și BRD au
rămas cei mai mari jucători, urmați de Raiffeisen Bank care a reușit să urce pe locul
3 de pe locul 7 în 2009, în funcție de cota de piață. CEC Bank de asemenea a reușit
să-și mărească cota de piață (6.35%) în 2010, urcând până pe locul 4. Cu o evoluție
bună a portofoliului de credite, Banca Transilvania a continuat să câștige cota de
piață după o evoluție similară și în 2009, urcând pe locul 5. Atât Alpha Bank, cât și
UniCredit Țiriac Bank au pierdut cota de piață, coborând până pe poziția 6,
respectiv 7. Afectată semnificativ pe segmentul de retail, Volksbank a pierdut cota
de piață în 2009 și a continuat cu aceeași tendință și în 2010, pierzând locul 3 și
ajungând pe locul 8 (5.78% cota de piață). Mai mult, Grupul a anunțat de curând că
ia în considerare vânzarea Volksbank International AG – divizia care gestionează
operațiunile din ECE, și VB-Leasing International Holding GmbH. Decalajul dintre
ING Bank si Bancpost s-a mărit în continuare, întrucât ING Bank și-a sporit
activele nete totale în 2010 până la o cotă de piață de 3.52%, în timp de Bancpost a
păstrat o tendință descendentă (3.94% cota de piață). 

18
 2.2.Structuri de proprietăţi şi volumul de activitate

La sfârșitul anului 2011, în România funcționau 41 de instituții de credit.

Conform Raportului publicat de Banca Națională a României, structura sistemului
bancar era următoarea:11
  2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 4 bănci cu capital majoritar
privat autohton, 26 de bănci cu capital majoritar străin, 8 sucursale ale unor bănci
străine și o rețea cooperatistă;
 54,6% din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;
 Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar străin este de 83%;
 Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar privat românesc este
de 8,8% (inclusiv rețeaua cooperatistă);
 Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital controlat de stat este de 8,2%.
Banca Naţională a României (BNR), înfiinţată în anul 1880, este - din perspectivă
cronologică - cea de-a 16-a bancă centrală din lume.
Banca Naţională a României, instituţie publică independentă, are dreptul
exclusiv de emisiune, fiind singura instituţie autorizată să emită însemne monetare,
ca mijloace legale de plată pe teritoriul României. 
BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea
îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, principalele
atribuţii ale BNR sunt:
1. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de
schimb; 

11
www.ensight.ro

19
 2. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor
de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi
pentru asigurarea stabilităţii financiare; 
3. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României; 
4. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia; 
Banca Transilvania, cea mai mare instituţie de credit cu capital privat
majoritar local, s-a menţinut în 2012, pentru al doilea an la rând, pe poziţia a treia
în clasamentul activelor bilanţiere din sistem, înaintea băncii de stat CEC Bank;
UniCredit a reuşit să prindă top 5 devansând Raiffeisen, iar ING a urcat până pe
locul 8 în timp ce grecii de la Alpha şi Bancpost au continuat să alunece.12 
BCR nu-şi poate pierde prea curând prima poziţie, însă cota sa de piaţă a
alunecat din nou sub pragul de 20% după zvâcnirile din 2010 şi 2011 care este
posibil să fi avut un cost prea mare din punct de vedere al calităţii creditelor
vândute. BRD s-a apropiat de pragul de 13%, în patru ani de criză pierzând circa un
punct procentual la nivelul cotei de piaţă. Iniţial 2012 ar fi trebuit să fie anul
stopării procesului de erodare din 2010 - 2011 şi al adoptării unei atitudini mai
ofensive pe piaţă, însă situaţia s-a complicat în mod neaşteptat, banca încheind anul
trecut cu pierderi de 332 mil. lei după ce în primii ani de criză fusese cea mai
profitabilă.
Banca Transilvania îşi consolidează statutul de surpriză pozitivă pe o piaţă
destul de cenuşie, jucătorul din Cluj-Napoca reuşind creşteri notabile ale cotei după
active de la un an la altul fără să-şi compromită profitul care în 2012 a sărit cu
40%, până la 320 mil. lei. Pe parcursul crizei s-a dovedit a fi cea mai dinamică
bancă mare, câştigând două puncte procentuale la cota de piaţă în perioada 2009 -
2012, de la 5,9% la 8%. BT a raportat pe 2012 o rată a neperformantelor de 11,3%,
în timp ce media sistemului a sărit de 18%.
12
www.zf.ro

20
 Banca de stat CEC Bank nu a reuşit o performanţă similară în pofida
aşteptărilor mari de la începutul crizei. Cota sa de piaţă după active a crescut cu
numai un punct procentual faţă de 2009, trecând totuşi de 7% comparativ cu 4,3%
în 2007, când băncile străine pompau masiv fonduri pe piaţă. CEC se situează astfel
pe locul patru, la distanţă în urma BT.13
UniCredit Ţiriac Bank a făcut rocada cu Raiffeisen şi a trecut astfel pe locul
cinci, apropiindu-se pentru prima dată de pragul de 7% cotă de piaţă. Italo-
austriecii au câştigat pe parcursul crizei aproape un punct procentual, fiind printre
puţinii care au raportat creşteri anuale de două cifre ale soldului creditelor -
dinamică susţinută de segmentul corporate. Pe nouă luni din 2012 UniCredit
înregistra o majorare cu circa 14% a volumului creditelor din bilanţ în contextul
unei pieţe stagnante.
Austriecii de la Raiffeisen spun de doi ani că sunt în poziţia de a-şi creşte
cota de piaţă, fiind dispuşi inclusiv să contemple oportunităţi de achiziţie. Şi totuşi
2012 marchează o scădere până la 6,5%. Raiffeisen este una dintre puţinele bănci
care au tras frâna expansiunii încă dinainte ca piaţa să fie lovită de criză, aplecân-
du-se mai mult spre corectarea problemelor de eficienţă.. Pe de altă parte, soldul
creditelor originate în România consemna o scădere de 4,3% după primele nouă
luni din 2012, ceea ce susţine imaginea de erodare a cotei după active. Banca se
situează însă peste cota din 2009.
Pe locul şapte sunt austriecii de la Volksbank care continuă eforturile de
restructurare şi chiar dacă au reluat creditul de retail după o perioadă de
suspendare, acum sunt mai preocupaţi de atragerea de resurse locale care să le mai
echilibreze bilanţul.
ING Bank a ajuns pe poziţia a opta, câştigând în ultimii ani peste un punct
procentual la cota de piaţă faţă de 2009. Olandezii au avut o abordare mai brutală la
începutul crizei, trecând rapid la o selecţie a clienţilor şi chiar la măsuri dure de

13
www.zf.ro

21
restructurare şi executare, însă provizionarea timpurie le-a permis apoi să continue
să-şi crească bilanţul şi să-şi desăvârşească mult-visatul statut de bancă universală.
În 2012 ING şi-a majorat cota de piaţă cu o jumătate de punct, până la 4,5% şi ar
putea trece în mod natural înaintea Volksbank. Depăşirea pragului de 4% era
crucială din punctul de vedere al masei critice necesare pentru asigurarea unei baze
de venituri îndestulătoare.Românească = 5,2% din piaţă
Pe baza cotelor de piaţă de la sfârşitul lui 2012, fuziunea greacă dintre
Bancpost (Eurobank) şi Banca Românească (NBG) va conduce la formarea unei
bănci cu o cotă de piaţă de 5,2% care i-ar permite să se situeze pe poziţia a şaptea
în clasamentul activelor. Altfel ar fi stat lucrurile dacă Alpha Bank s-ar fi înţeles cu
Eurobank în 2011 pentru că atunci ar fi rezultat pe piaţa locală un jucător care s-ar
fi bătut pentru locul al treilea. De data aceasta fuziunea dintre NBG şi Eurobank
este certă, NBG asigurându-şi circa 85% din capitalul acţionarului majoritar al
Bancpost.

2.3 Gradul de concentrare. Grupurile bancare

Comparativ cu anul 2010, numărul sucursalelor băncilor străine s-a diminuat

cu o unitate, ajungând la 8 entităţi la 31 decembrie 2011, în timp ce numărul
băncilor autohtone a rămas același, respectiv 33 de unităţi. Din punct de vedere al
structurii acţionariatului, la sfârşitul anului 2011 în sistemul bancar românesc se
regăsesc: 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat (CEC Bank si Eximbank),
4 cu capital majoritar privat autohton (Banca Transilvania, Banca Comercială
CARPATICA, Libra Internet Bank şi Banca Comercială Feroviară), 26 cu capital
majoritarstrain, 8 sucursale ale unor bănci străine și o organizaţie cooperatistă de
credit autorizată (Banca CREDITCOOP).14

14
www.hotnews.ro

22
 Acţiunile Emporiki Bank au fost achiziţionate de către grupul francez Credit
Agricole şi astfel banca a fost redenumită Credit Agricole Bank Romania S.A.
Banca Comercială Română- BCR SA a integrat activitatea sucursalei Anglo
Romanian Bank, iar acţiunile deţinute de stat la Banca de Export-Import a
Romaniei – Eximbank au trecut din administrarea AVAS în administrarea
Ministerului Finanţelor Publice.
VBI Beteiligungs Gmbh a devenit acţionar majoritar la Volksbank Romania
SA, iar la Marfin Bank Romania acţionarul majoritar a devenit Marfin Popular
Bank PCL Cipru.
Două bănci şi-au schimbat denumirea, noile titulaturi fiind Caixa Bank (fosta
La Caixa) şi Libra Internet Bank (fosta Libra Bank).Ponderea deţinută de primele
cinci bănci în volumul agregat al activelor a fost, la finele anului 2011, de 54,6%,
în cel al creditelor de 52,3 %, în cel al depozitelor de 58,0 %, în cel al capitalurilor
proprii de 52,8% şi în cel al titlurilor de stat de 59,7 %.
Concentrarea pe piaţa bancară a crescut de la debutul crizei financiare, în
principal din cauza eliminării de pe piaţă a anumitor competitori.
Pentru perioada 2009 - 2011 se observă o tendinţă de concentrare a pieţei
creditului de consum. Acestă tendinţă de concentrare caracterizează, de altfel, toate
pieţele identificate în sectorul bancar.
Potrivit Consiliului Concurenţei, pe piaţa creditului de consum primele cinci
bănci deţineau o cotă de 80% la finele anului trecut faţă de 68% în 2009, în timp ce
primele zece bănci cumulează 95%, comparativ cu 93% în urmă cu trei ani.
Indicele de concentrare a pieţei creditului de consum, Herfindahl-Hirschman
(IHH), a urcat de la 1.439 la 1.866, nivel de la care piaţa este considerată ca având
o concentrare înaltă. Gradul de concentrare a crescut şi mai mult în cazul pieţei
creditului comercial, de la un nivel al IHH de 1.653 puncte la 1.964. Primele cinci
bănci aveau o cotă de 86% din creditul pentru companii, în timp ce primele zece
cumulau 98%. "Pe piaţa creditului comercial se înregistrează o creştere rapidă a

23
gradului de concentrare, valoarea IHH fiind apropiată de nivelul de 2000,
consecinţă a crizei financiare care a făcut ca multe bănci de talie mică să îşi reducă
expunerea şi să restrângă activitatea de creditare către sectorul corporatist", se
spune în raport.15
Concurenţă pe segment. Pe piaţa depozitelor la termen se înregistrează, de
asemenea, o creştere a nivelului de concentrare, probabil ca urmare a restrângerii
volumului de activitate al unor jucători. Deşi primii cinci jucători şi-au redus cota
de piaţă pe depozite, situaţie regăsită şi în cazul primelor zece mari bănci, indicele
Herfindahl-Hirschman a urcat de la 1.017 la 1.486, ceea ce arată însă o concurenţă
destul de mare în sistem pe acest segment.
Veniturile din taxe şi comisioane. Pentru sectorul bancar, un indicator
alternativ al puterii de piaţă îl reprezintă incidenţa veniturilor din taxe şi
comisioane la veniturile obţinute din dobânzi. Raportul venituri din taxe şi
comisioane/venituri din dobânzi a cunoscut o scădere în 2010, însă se remarcă o
revenire în valoarea acestui raport pentru anul 2011.. Evoluţia diferenţei dintre
nivelul dobânzii la credite şi respectiv depozite este influenţată de evoluţia pieţelor
financiare (ex. costul de finanţare, riscul de ţară al României etc.) dar în acelaşi
timp este şi rezultatul nivelului de concurenţă în sector, exprimat prin tendinţa de
scădere a marjei.

2.4 Agențiile bancare şi personalul bancar

Scăderea numărului de angajați din sistemul bancar a continuat, în 2012,

când s-a observat o ușoară intensificare a măsurilor de restructurare a rețelelor
teritoriale. Reducerile de personal au afectat în special agențiile băncilor, nu și
centralele. 

15
www.hotnews.ro

24
 La finalul lui 2012, numărul angajaților din bănci a fost de 61.769 persoane,
conform datelor BNR, în scădere cu aproximativ 4.000 de persoane față de anul
anterior. Reducerea s-a produs în special prin reducerea personalului din unitățile
teritoriale. Volumul este simțitor mai mare decât în anii anteriori, ajungând la
aproape jumătate din întreaga reducere a ultimilor 4 ani. 
Din cei aproape 62.000 de angajați ai băncilor la final de 2012, un total de
20.176 reprezentau salariați din centrale, numărul acestora scăzând în ultimul an cu
mai puțin de 600. Și numărul agențiilor a scăzut și a ajuns la 5.723 unități, cu 300
mai puțin decât în anul anterior.
Chiar dacă în 2012 s-a accentuat ritmul de închidere al agențiilor și reducere
a personalului, băncile caută să își mențină cât mai multe dintre unitățile deschise
în anii de creștere economică.
Între 2004 și finalul lui 2008, numărul angajaților din bănci a urcat cu
aproape 22.000 de persoane, iar cel al agențiilor cu 3.283 unități. Similar, după
2008 și până la finalul lui 2012, numărul angajaților a scăzut cu mai puțin de
10.000 de persoane iar numărul agențiilor a scăzut cu 600 unități.
Restructurarea mai greoaie este cauzata de trei motive principale. Pe de o parte,
băncile nu vor să renunțe la agenții deoarece investițiile majore în rețea nu s-au
amortizat încă, iar închiderea nu ar face altceva decât să se marcheze întreaga
pierdere. 
În plus, bancherii speră ca situația se va redresa, creditarea se va relua, iar
unitățile vor fi din nou necesare. Costurile de menținere a rețelei pe o perioada de
criză sunt mai mici decât costul de închidere a unităților și redeschiderea lor peste
câțiva ani. 
În al doilea rând, felul în care este structurată piața din România nu permite
încă migrarea întregii activități pe zona de online, făcând absolut necesare rețelele
de agenții.

25
 În al treilea rând, strategiile nu sunt adoptate local ci sunt dictate la nivel de
grup. Nu întotdeauna acționarii străini își adaptează strategia la fiecare piață pe care
sunt prezenți, iar în unele situații politica de grup nu este politica optimă pentru
toate piețele pe care se află respectivul jucător.
Conform datelor BNR, salariul mediu brut pe bancă în 2012 a fost de 5.020
lei, cu ușoare fluctuații lunare date de primele de vacanță sau de final de an. Astfel,
la nivel de sistem, costul cu salariile ajunge la aproximativ 3,72 miliarde lei (850
milioane euro) pe an. 
Nivelul salariului nu este defalcat însă pe grupe de angajați astfel încât nu se
poate determina cât câștigă un angajat din centrala băncii și cât un salariat de la
ghișeu. 

Cap III: Evoluţii calitative în sistemul bancar românesc

3.1. Diversificarea operaţiunilor şi a clientelei
 
Operațiunile pe care le efectuează banca în folosul clienţilor pot ficlasificate
în 3 categorii având la bază funcţiile principale ale băncii:
• Serviciile de finanţare a necesităţilor de resurse ale clienţilor – operaţiunide
creditare;
• Serviciile de acumulare a resurselor prin acordarea clienţilor a posibilităţilor de
economisire a excedentelor de lichidităţi – operaţiuni de depozitare;
• Serviciile de transfer de fonduri în interesul clienţilor sau interes propriu.
Totalitatea serviciilor efectuate de către bancă clientului pot fi grupate în :
- Servicii de finanţare a necesarului de lichidităţi ale clienţilor – operaţiuni de
creditare;

26
- Servicii de oferire a posibilităţilor privind acumularea excedentului de resurse şi
economisirea acestora -operaţiuni de depozit;
- Servicii de transfer a fondurilor  – operaţiuni de plăţi şi compensări.
Actualmente operaţiunile bancare au obţinut o vastă diversificare datorită
dezvoltării pieţei financiare şi sub influenţa mai multor cauze:
•Informatizarea pieţei financiare care permite băncii să acorde clientului
diferite servicii necesare acestuia care sunt mai convenabile în funcţie de costul şi
perioada de efectuare;
•Creşterea încrederii clienţilor în bancă care are la bază garanţiile acordate prin
legislaţie de către organele de supraveghere bancară care conferă clienţilor anumite
drepturi şi impune băncii anumite obligaţii faţă de clienţi;
• Internaţionalizarea pieţei financiare care face ca clienţii să ceară de la bancă
efectuarea diferitor servicii de transfer pe plan internaţional sau servicii de
garantare a plăţilor, de gestiune a patrimoniului;
• Are loc interconexiunea dintre piaţa bancară şi cea bursieră care a condos
la apariţia diferitor servicii noi prestate de către bancă clienţilor
Factorii de diversificare a serviciilor bancare sunt:
- Informatizarea pieţei financiare;
- Creşterea încrederii clienţilor în bancă
- Interconexiunea dintre pieţa bancară şi cea bursieră
- Internaţionalizarea pieţei financiare ce a dus la apariţia unor noi servicii:
transferuri de tip interbancar, intrabancar şi internaţional; servicii de
garantare a transferurilor ; servicii automatizate: banca la domiciliu, etc.
Diversificarea operaţiunilor bancare are la bază studierea de către bancă a
cerinţelor şi necesităţilor clienţilor, elaborarea şi promovarea produselor care
satisfac acestei necesităţi precum şi extinderea relaţiilor existente între bancă şi
clientela ei fidelă.

27
 Actualmente diversificarea operaţiunilor bancare se efectuează pe
următoarele direcţii:
-Promovarea metodelor noi de finanţare prin implementarea unor  produse
noi din domeniul creditării;
-Servicii bancare ce stau în afara poziţiei bilanţului bancar (operaţiuni
extrabilanţiere), care sunt compuse din două largi categorii:
operaţiuni de commision; operaţiuni privind obligaţii anticipate sau condiţionate.
-Activităţi din sfera afacerilor internaţionale;
-Servicii de sprijinire a afacerilor;
-Servicii de iniţiere şi angajare în sfera pieţii de capital.
În funcţie de tipul clientului serviciile acordate de către bancă pot
ficlasificate în:
•Servicii acordate persoanelor fizice;
•Servicii acordate persoanelor juridice. Fiecare client al băncii are dreptul să
obţină diferite tipuri de servicii de la bancă. Pentru aceasta iniţial se stabilesc
relaţiile dintre bancă şi client astfel:
1.Iniţierea relaţiilor dintre bancă şi client care se concretizează în
următoarele: banca determină necesităţile reale ale clientului în
servicii bancare şi corespunzător în baza acestora elaborează produse
corespunzătoare şi pentru a le vinde ea se ocupă de promovarea acestor  produse pe
piaţă aducând la cunoştinţa clienţilor despre existenţa acestor  produse;
2. O formare a  relaţiilor dintre bancă-client care se concretizează în
încheierea contractului în care se indică toate drepturile și obligaţiile băncii faţă de
client şi totodată se indică responsabilităţile clientului faţă de bancă(dreptul la
informaţie, dreptul pentru obţinerea dobânzii pentru resursele din cont, dreptul la
retragerea resurselor din cont, dreptul la finanţarea necesităţilor);

28
 3.Menţinerea şi consolidarea relaţiilor apărute între bancă
client care presupune diversificarea serviciilor acordate de către bancă clientului,
renegocierea dobânzilor şi comisioanelor calculate, stabilirea anumitor facilităţi;
4.Încheierea relaţiilor dintre bancă-client care poate avea loc din iniţiativaclientului
prin depunerea unei cereri la bancă sau din iniţiativa băncii încazul în care banca
nu-l mai doreşte ca client pe acesta.Pe parcursul existenţei relaţiilor dintre bancă-
client, banca trebuie să respecteanumite obligaţii faţă de client, având şi anumite
drepturi.
Etapele de apariţie a relaţiei bancă – client sunt: formarea relaţiei bancă –
client; menţinerea relaţiei bancă – client; o formarea relaţiei bancă -
clientFinalizarea relaţiei bancă – client.
Obligaţiile băncii:
•Să efectueze operaţiile cerute de client în volumul, termenul şi condiţiile indicate
de acesta;
•Să onoreze orice plată cerută de către client în limita soldului contului acestuia şi
să scrie în cont toate sumele încasate de client; 
•Să elibereze clientului extrasul din contul său la finele perioadei de gestiune sau la
cererea clientului;
•Să restituie resursele depuse la bancă la cerinţa clientului în modulconvenit sau
conform cerinţelor stabilite în contract;
•Să gestioneze resursele clientului cât mai convenabil pentru a putea face față
cerinţelor de lichidităţi din partea clienţilor băncii.
Drepturile băncii sunt:
•Să perceapă plată sub formă de comision pentru
serviciile prestate clientului care va fi utilizată pentru remunerarea muncii şi a altor
cheltuieli operaţionale ale băncii;
•Să înscrie în conturi şi să calculeze dobânzi în funcţie de tipul şi regimul contului;

29
•Să utilizeze resursele clientului în modul în care consideră ea că este mai
avantajos;
•Să ceară de la client anumite forme de garanţii pentru acoperirea riscului aferent
clientului respectiv în special în relaţiile de creditare;

3.2.Gradul de monetizare şi de intermediere. Marja de intermediere

Gradul de intermediere financiară măsurat ca pondere a activelor bancare

nete în PIB (61 la sută la 31 decembrie 2011) a rămas sensibil sub media
europeană, cu un nivel uşor mai scăzut comparativ cu cel din anul 2010. Gradul de
concentrare a sistemului bancar românesc (refl ectat prin ponderea deţinută de
primele cinci bănci după volumul activelor) a crescut uşor, până la valoarea de 54,2
la sută la 31 martie 2012 (54,6 la sută la fi nele anului 2011). O evoluţie similară s-
a manifestat şi în privinţa creditelor şi a depozitelor deţinute de primele cinci bănci
în total sistem bancar, care au atins, la 31 martie 2012, 53,1 la sută, respectiv 54,5
la sută (nivelurile corespunzătoare la 31 decembrie 2011 au fost de 52,3 la sută şi,
respectiv, 58,0 la sută).
În anul 2011, bilanţul agregat al sistemului bancar românesc s-a plasat în
continuare pe trend descrescător (-1,1 la sută, la valoare brută, variaţie în termeni
reali), principalele modifi cări în structura activului constând în: 16
- menţinerea traiectoriei descendente a creanţelor faţă de banca centrală, mult mai
atenuată însă comparative cu anul 2010;
- temperarea ritmului de creştere aferent expunerii faţă de sectorul
guvernamental, inclusiv ca efect al reducerii randamentelor la titlurile de stat;
- reluarea activităţii de creditare începând cu luna septembrie, după doi ani
consecutivi de restrângere.

16
Raport anual BNR 2011

30
 În primul trimestru al anului 2012, dinamica anuală reală a activelor bancare
a reintrat în teritoriu pozitiv (+3,9 la sută), evoluţie datorată intensifi cării ritmului
de creştere aferent atât creditului guvernamental (+29,5 la sută), cât şi creanţelor
asupra sectorului privat (+7,4 la sută). Accentuarea ritmului anual negativ al
soldului plasamentelor la banca centrală (până la -12,1 la sută) a fost atribuită, în
mare parte, modificării operate de BNR asupra mecanismului rezervelor minime
obligatorii, în procesul de armonizare cu standardele în materie ale BCE. Cu toate
acestea, rezervele de lichiditate păstrate de instituţiile de credit la banca centrală
continuă să deţină o poziţie importantă în bilanţul agregat (11,1 la sută din activ).
Creditul acordat sectorului privat s-a majorat în termeni reali cu 3,3 la sută la
31 decembrie 2011, iar până la fi nele trimestrului I 2012 dinamica anuală s-a
accelerat cu încă 4,1 puncte procentuale. Componenta cea mai dinamică a fost
creditul pe termen scurt. Principalul segment de destinaţie a creditului a fost cel al
companiilor, a cărui pondere în activul total s-a majorat până la 30,2 la sută la 31
decembrie 2011, nivel superior cu 4 puncte procentuale celui înregistrat de
creditele acordate populaţiei; aceeaşi structură s-a menţinut şi în trimestrul I 2012.
Deşi creditarea în monedă naţională a fost reluată începând cu ultimul trimestru al
anului 2011, stocul creditului în valută acordat sectorului privat a rămas majoritar,
deţinând circa 64 la sută în totalul portofoliului de credite la 31 martie 2012 (63,4
la sută la fi nele anului 2011), în special pe seama fi nanţărilor direcţionate către
companii.
La nivelul instituţiilor de credit din România, procesul de dezintermediere se
poate materializa pe următoarele canale:
-reducerea finanţării externe ca urmare a deteriorării condiţiilor
macroeconomice, cu efect asupra lichidităţii instituţiilor de credit;
-tendinţa grupurilor bancare străine de a diminua expunerea fi lialelor faţă de

31
sectorul neguvernamental, ca strategie pentru reducerea cerinţei de capital la nivel
de grup (prin diminuarea expunerii ponderate la risc, având în vedere că elementele
de natura creditelor acordate sectorului real au o pondere de risc ridicată);
- măsurile orientate spre efi cientizarea activităţii de exploatare (de exemplu,
reducerea expunerii faţă de anumite sectoare sau categorii de debitori, vânzarea
unor portofolii de credite, redimensionarea cheltuielilor nelegate în mod nemijlocit
de generarea de venituri sau chiar restructurarea reţelei teritoriale).
Pe parcursul anului 2011, fenomenul de dezintermediere nu a afectat în mod
substanţial sistemul bancar românesc în ansamblul său, raportul dintre activul
instituţiilor de credit şi capitalul propriu, determinat la nivel agregat, înregistrând o
modifi care nesemnificativă (11,1 la 31 decembrie 2011 faţă de 11,2 la 31
decembrie 2010).
La 31 martie 2012, raportul a scăzut la 9,0 exclusiv pe seama creşterii
capitalurilor proprii, în contextul trecerii la IFRS, prin: 17
-includerea în rezultatul reportat a diferenţei dintre valoarea provizioanelor
specifi ce calculate potrivit cerinţelor de prudenţă bancară şi cea determinată
conform IFRS şi
- operarea unor corecţii în conturile de capital social rezultate din ajustarea la
inflaţie şi eliminarea diferenţelor din reevaluări înregistrate anterior.
În pofida reducerii finanţării externe în cadrul grupei băncilor greceşti, nu s-a
constatat o tendinţă de dezintermediere generalizată, iar acolo unde s-a produs,
aceasta s-a realizat prin vânzare de credite. Creşterea uşoară în termeni reali, pe
total sistem bancar, a volumului de credite acordate sectorului privat constituie o
dovadă suplimentară a manifestării izolate a acestui fenomen.
Capitalizarea sistemului bancar românesc s-a menţinut la un nivel confortabil
pe tot parcursul perioadei analizate. Indicatorul de solvabilitate a fost de 14,9 la
sută la 31 decembrie 2011 şi de 14,6 la sută la 31 martie 2012, niveluri superioare

17
Raport anual BNR 2011

32
pragului prudenţial de 10 la sută, recomandat de banca centrală odată cu apariţia
efectelor crizei financiare internaţionale.

3.3 Solvabilitatea şi performanţa sistemului bancar

Banca centrală a continuat să monitorizeze atent evoluţia indicatorilor de

adecvare a capitalului raportaţi de instituţiile de credit, în contextul macroeconomic
intern încă fragil şi al riscurilor provenind din zona euro pe canalele crizei
datoriilor suverane şi al scăderii gradului de încredere pe pieţele externe.
În conformitate cu normele de prudenţă bancară în vigoare, gradul de
adecvare a capitalului este evaluat cu ajutorul indicatorului de solvabilitate, care a
consemnat valori ridicate în perioada analizată (14,9 la sută în decembrie 2011 şi
14,7 la sută în iunie 2012) comparativ cu limita minimă reglementată, armonizată
cu cea aplicabilă în Uniunea Europeană (8 la sută) şi cu nivelul minim prudenţial
impus în procesul de supraveghere (10 la sută) stabilit la începutul perioadei de
manifestare în România a efectelor crizei financiare, în scopul creşterii capacităţii
băncilor de a rezista potenţialelor şocuri endogene şi exogene. Este de menţionat
că, alături de măsurile de supraveghere şi eforturile acţionarilor de majorare a
capitalului social, un aport la menţinerea unui nivel înalt al raportului de
solvabilitate l-a avut şi stocul consistent de titluri de stat existent în bilanţurile
băncilor, caracterizat de un grad scăzut de risc şi de lichiditate ridicată, cu un
impact direct asupra cerinţei de capital. Totuşi prezenţa în exces a acestor elemente
poate influenţa în mod negativ eficienţa operaţională, ca urmare a nivelului
creanţelor ataşate, în condiţiile existenţei unei ponderi mult reduse a creditelor
acordate sectorului real.
Cu un indicator de solvabilitate de aproximativ 15 la sută în perioada 2009-
2011, calculat la nivel agregat pentru sistemul bancar, România continuă să se
situeze pe o poziţie confortabilă. Dintre ţările de origine ale filialelor băncilor

33
străine care desfăşoară activitate în România, un grad mai ridicat de adecvare a
capitalului raportează Austria.

Analiza privind gradul de adecvare a capitalului efectuată pe categorii de

bănci în funcţie de mărimea activelor deţinute reflectă continuarea tendinţelor
începute în urmă cu 3 ani, băncile mari dispunând de un nivel relativ mai redus al
indicatorului de solvabilitate (12,9 la sută în iunie 2012), situat sub media
sistemului bancar, cu observaţia că acestea beneficiază de o calitate superioară a
portofoliilor de active. Celelalte două grupe de bănci sunt caracterizate de o
capacitate ridicată de absorbţie a potenţialelor pierderi rezultate din activitatea
bancară (consemnând un nivel de peste 18 la sută al raportului de solvabilitate la
finele lunii iunie 2012).
Testarea la stres a solvabilităţii instituţiilor de credit se efectuează în mod
regulat de către BNR, pe baza unei metodologii dezvoltate în colaborare cu FMI, în
vederea identificării unor vulnerabilităţi care ar putea afecta buna funcţionare a
instituţiilor de credit, prin analiza efectelor induse de scenario macroeconomice
adverse. Scopul final este acela de a evalua gradul în care capitalul de care dispun
instituţiile de credit este suficient pentru acoperirea riscurilor la care acestea se
expun, pentru riscurile care pot fi diminuate prin deţinerea de capital. Procesul de
evaluare presupune ipoteze adverse asupra unui set de factori de risc (comuni
tuturor instituţiilor de credit) cu potenţial ridicat de a genera perturbări în cadrul
sistemului bancar.
Un aspect cu impact negativ asupra rezultatelor obţinute este declinul
profitului operaţional, pe fondul diminuării veniturilor nete din dobânzi ca rezultat
al ajustării accentuate a ratelor de dobândă activă în condiţiile unei creşteri modeste
a volumului de credite. Prezenţa în exces a activelor purtătoare de dobândă fixă,
deşi pozitivă din punct de vedere al lichidităţii, ar genera pierderi în eventualitatea
unei deplasări în sus a curbei randamentelor. Evoluţiile recente arată o tendinţă de

34
creştere a ponderii elementelor purtătoare de dobândă fixă în total active, pentru
asigurarea unei poziţii comfortabile de lichiditate şi diminuarea cerinţei de capital
aferente riscului de credit, în pofida randamentului în scădere al acestora. În
condiţiile unei creşteri economice scăzute, eforturile îndreptate spre restructurarea
activităţii operaţionale pot avea un impact negativ asupra gradului de intermediere
financiară, prin redimensionarea reţelei teritoriale şi sistarea creditării unor
segmente considerate riscante. Continuarea declinului valorii de piaţă a garanţiilor
constituie un alt factor de risc, care ar conduce la creşterea semnificativă a
volumului de provizioane aferente riscului de credit ulterior reevaluării garanţiilor.

Cap IV: Impactul crizei financiare asupra sistemului bancar românesc

4.1 Forme de manifestare a crizei în sistemul bancar românesc

Literatura economică distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare

şi de datorie externă. În practică nu există însă forme pure de crize. Un concept
aparte în teoria economică în acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises)
-crizele valutare şi ale sectorului bancar. Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau
din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt
crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externă:
Mexic (1994), Argentina (2001). Astfel, o definiţie clară şi precisă a crizelor
valutare este dificilă în contextul menţionat anterior. O definiţie aproximativă ar fi
reprezentată de pierderea încrederii în moneda naţională, exprimată printr-o cerere
sporită de schimbare a monedei autohtone cu o monedă străină, aceasta ducând

35
fie la devalorizarea/deprecierea puternică a monedei naţionale, fie la diminuarea
rezervelor valutare sau impunerea de restricţii privind mişcările de capital (Mills şi
Omarova, 2004). În literatura economică, crizele financiare sunt împărţite în trei
generaţii de modele.
Prima generaţie de modele a fost introdusa de Krugman (1979) şi dezvoltată
ulterior de Flood şi Garber (1984).18 Conform acestui tip de modele, în contextul
unei rate de schimb fixe, o expansiune a creditului în exces față de
creşterea cererii de bani conduce la o pierdere de rezerve internaţionale graduală,
dar persistentă, și, în cele din urmă, la un atac speculativ asupra ratei de schimb.
Agenţii economici realizează că vor avea pierderi dacă vor deţine moneda naţională
şi în consecinţă o vând chiar în momentul în care aşa numita shadow exchange rate
este egală cu rata de schimb fixă. Datorită acestui atac, rezervele sunt epuizate, iar
autorităţile sunt forţate să abandoneze paritatea. Acest model caracterizează
perioadele de criză ca fiind perioade în care rezervele valutare ale autorităţilor scad
în mod persistent, iar creditul intern crește mai rapid relativ la cererea de bani.
Dacă oferta excesivă de bani este rezultatul nevoii de a finanţa sectorul
public, atunci deficitele fiscale mari şi creditul către sectorul public pot servi ca
indicatori ai crizei. Spre exemplu, deteriorarea balanţei comerciale şi a contului
curent poate fi rezultatul unor politici fiscale și/sau de credit expansioniste care pot
conduce la o creştere a cererii pentru bunurile din import şi pentru o parte din
bunurile care anterior au fost exportate. În plus, preţul relativ al serviciilor se
majorează deoarece politicile expansioniste conduc la o creştere a cererii aferente.
În consecinţă, nivelul prețurilor este ridicat, ceea ce conduce la o apreciere
reală a monedei. Astfel, variaţiile în rata reală de schimb pot fi
considerate ca indicatori ai crizelor. Modele mai recente sugerează că autorităţile
abandonează paritatea nu numai datorită scăderii rezervelor, dar şi ca urmare a

18
Bătrâncea, I. ş.a., Analiza financiară în bănci, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag 48

36
evoluţiei altor variabile. Ozkan şi Sutherland (1995) evidenţiază că autorităţile au
un obiectiv care depinde pozitiv de menţinerea ratei nominale deschimb fixe şi
negativ de deviaţiile producţiei faţă de un anumit nivel ţintă. Astfel, în cazul unei
rate de schimb fixe, o creştere a ratelor de dobândă internaţionale duce la rate
interne ale dobânzii mai ridicate şi la un nivel
al producţiei mai scăzut, crescând costul păstrării parităţii. 
Potrivit acestei argumentaţii, evoluţia ratelor dobânzii la nivel intern şi
internaţional, precum şi variaţiile PIB pot fi considerate indicatori ai unei crize.
Extinzând raţionamentul, alte variabile care afectează funcţia obiectiv a
autorităţilor pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Un nivel ridicat al
ratelor dobânzii conduce la o creştere a costurilor de finanţare la nivelul
administraţieicentrale. Astfel, o datorie publica importanta va indica o înclinaţie
mai mare spre abandonarea peg-ului.

În plus, ratele ridicate ale dobânzii pot produce

vulnerabilităţi la nivelul sectorului bancar, iar autorităţile ar prefera să devalorizeze
moneda decât să rişte un colaps al sistemului bancar, colaps asociat cu costuri mult
mai ridicate datorită garanţiilor oferite pe partea de pasiv a băncilor, respectiv de
garantare a depozitelor.
Astfel, indicatori precum nivelul creditelor neperformante, creditul acordat
băncilor de către banca centrala, scăderea depozitelor pot semnala crizele
financiare. Această prima generaţie de modele descrie bine crizele din deceniile 8 şi
9 din țările din America Latină, precum Argentina, Brazilia şi Chile. Regimurile de
schimb fixe au fost introduse ca urmare a programelor de stabilizare cu scopul de a
reduce inflaţia şi de a ține sub control deficitul bugetar.
În cele mai multe cazuri, acestea s-au încheiat într-unul din modurile
descrise mai sus: rata de schimb fixă a fost abandonată ca urmare a creşterii rapide

37
a creditului intern (în general în urma falimentului unor bănci comerciale)
a reducerii semnificative a rezervelor internaţionale ale băncii centrale.
Crizele autoconfirmate (self-fulfiling) sunt principala
caracteristică a modelelor din generaţia a doua (Obstfeld, 1986).
Acest tip de modele este caracterizat de posibilitatea existenței unor echilibre 
multiple, economia putând varia între acestea fără o schimbare semnificativă în
variabilele reale. Spre exemplu, existenta unor aşteptări de colaps al ratei de schimb
va conduce la rate ale dobânzii mai ridicate. Acest fapt va genera costuri adiţionale
pentru autorităţi, care pot să decidă abandonarea peg-ului validând astfel aşteptările
iniţiale. De asemenea, acestea nu implică neapărat existența unor aspecte negative
la nivelul sectorului real. Este suficientă doar o înrăutăţire bruscă a expectaţiilor
care poate conducela abandonarea peg-ului şi transferul spre un alt echilibru cu o
rata de schimb flexibila. Problema care rămâne este aceea legată de cauzele care
determină modificarea bruscă a expectaţiilor şi în ce măsura aceste cauze sunt
corelate cu existența unor deficiențe la nivelul sectorului real. Această abordare
implică ideea că prezicerea crizelor valutare este extreme de dificilă datorită
inexistenței unei legături clare între variabilele reale şi apariţia crizelor. În lipsa
informaţiei perfecte, Moris şi Shin (1998) arată că variabilele reale contează în
declanşarea unei crize în momentul în care se deteriorează sub o anumita valoare.
Modele din generaţia a doua explică o serie de crize printre care şi cea din cadrul
ERM (Exchange Rate Mechanism) de la începutul deceniului trecut. În acel caz,
unificarea Germaniei a generat un socridicat al cererii în această țară, ceea ce a
condus la rate ale dobânzilor mai ridicate în celelalte țări membre.
Deoarece pieţele muncii sunt foarte rigide la nivel european, efectul a fost o
creştere a şomajului. Acest fapt a indus aşteptări conform cărora țările cu un nivel
ridicat al şomajului să fie susceptibile de un atac asupra monedei. În plus, aceste
aşteptări au ridicat din nou ratele dobânzii, crescând din nou costurile autorităţilor

38
asociate cu păstrarea unui regim de schimb fix şi generând o serie de atacuri
speculative, ceea ce a forţat autorităţile să abandoneze peg-ul.
Cea de-a treia generaţie de modele combină primele două şi introduce în
analiză o serie de elemente microeconomice, precum variabile aferente sectorului
bancar. Dezvoltarea acestor modele s-a accentuat după criza asiatică. Ţările din
sud-estul Asiei nu aveau politici monetare sau fiscale extrem de expansioniste.
Ratele inflaţiei şi şomajului erau scăzute. Problemele au existat la nivelul băncilor
şi al firmelor, iar ieşirea în evidență a dus la declanşarea crizei. În particular,
aspecte de hazard moral, contracţia creditului (liquidity crunch) şi elemente de
contagiune au reprezentat componentele esenţiale ale crizei.19
În primul rând, hazardul moral provine dintr-o conexiune strânsă a
instituţiilor financiare cu guvernele din regiune, ceea ce a
indus la nivelul creditorilor ideea existentei unor garanţii guvernamentale implicite.
Aceasta a generat, pe de o parte, o supraîndatorare (externa în special), iar pe
de altă parte, decizii investiţionale sub optimale. Astfel, un soc chiar scăzut la
nivelul prețurilor activelor a dus la o deteriorare semnificativă a portofoliilor
băncilor. Autorităţile au fost forţate să intervină prin măsuri inflaţioniste pentru a
salva sectorul bancar. Acest fapt conduce la o criză la nivelul balanţei de plăţi
(Krugman, 1998). Potrivit acestui tip de modele, nivelul prețurilor activelor poate
servi ca un bun indicator pentru detectarea crizei valutare. În al doilea rând,
contracţia creditului (liquidity crunch)  porneşte de la
scăderea încrederii în sistemul bancar, ceea ce conduce la o creştere a retragerilor
din sistem, diminuând gradul de lichiditate a băncilor, generând astfel o criză a
sectorului bancar şi apoi o criză valutară. Potrivit acestei argumentări, principalii
factori care pot afecta nivelul de lichiditate a sistemului bancar pot servi ca
indicatori ai crizei: datoria externă la nivel bancar pe termen scurt, pe de o parte, şi

19
Bătrâncea I., Trenca I., Bejenaru A., Borlea S., Analiza performanţelor şi riscurilor bancare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 89

39
intrările de capital pe termen lung, pe de altă parte (Changşi Velasco, 2001). În
final, efectul de contagiune implică răspândirea crizelor valutare peste graniţe şi
transmiterea acestora spre alte țări. Aceasta poate fi rezultatul unei devalorizări sau
deprecieri bazate pe probleme de competitivitatea sectorului extern sau a ceea ce
este cunoscut ca efect creditorului comun (common lender effect), potrivit căruia
când un investitor suferă pierderi într-o țară îşi lichidează investiţiile şi în alta.
Exista şi posibilitatea unui comportament iraţional generat de panică (herding
behavior).
Astfel, factorii care au avut un grad ridicat de explicare au fost: rezervele
valutare, rata reală de schimb, creşterea creditului neguvernamental, nivelul
creditului către sectorul public şi inflaţia. Alţi indicatori cu un grad relativ bun de
prezicere a crizelor s-au dovedit a fi: balanţa comercială, performanța la nivel
de exporturi, creşterea masei monetare, M2/rezerve, creşterea PIB real  şi deficitul
fiscal. Influența variabilelor politice şi instituţionale este greu de apreciat, datorită
prezentei acestora doar într-un număr restrâns de studii. În schimb, variabilele
asociate cu profilul datoriei externe şi balanţa contului curent au avut performanțe
foarte scăzute, fapt datorat cel mai probabil includerii informaţiilor furnizate de
aceşti indicatori în evoluţiile indicatorului aferent ratei reale de schimb.Un studiu
mai recent asupra cercetării empirice privind crizele valutare este cel realizat de
Michael Chui (2002). Studiul are o relevanță sporită şi pentru că sumarul realizat
de Kaminsky, Lizondo şi Reinhart (1998) nu cuprindea decât evenimentele
petrecute până la sfârşitul anului 1997. Pe lângă indicatori prezenţi şi în studiile
anterioare (supraevaluarea ratei reale de schimb, creşterea PIB real, a exporturilor
şi deficitul fiscal), o serie de noi indicatori (aferenţi crizei asiatice, celor din Rusia,
Brazilia) conectaţi cu slăbiciuni întâlnite la nivelul sectorului bancar, precum
dependența crescută a sistemelor financiare față de autorităţi, capătă o relevanță
ridicată.

40
 4.2 Măsuri anticriză în sistemul bancar românesc

Băncile comerciale ar trebui să-şi fundamenteze comportamentul de criză pe

următoarele „principii”:
1. Asumarea unei părţi din costurile relansării creşterii economice. Sistemul
bancar (de fapt, în genere, sistemul financiar) are o logică dependentă de logica
economiei reale. Actuala reticenţă a sistemului bancar din România în acordarea de
credite neguvernamentale este rezultatul unui exces de prudenţă (exces natural, dar
care nu este sustenabil pe termen mediu) generat de impactul, mai mult psihologic
decât real, al pătrunderii crizei financiare şi economice internaţionale în Europa şi
în România.
Ca urmare, sistemul bancar nu poate menţine, în raport cu economia reală, o
autonomizare excesivă pe termen mediu (şi cu atât mai puţin pe termen lung), decât
cu costul ieşirii de pe piaţă. Este evident că, faţă de acest cost, costul pe care
sistemul bancar ar putea să şi-l asume în reluarea creditării neguvernamenale este
cu mult mai mic. În plus, acest din urmă cost este, în mare măsură, acoperit de
chiar interesul economiei reale de a-şi relua creşterea. În consecinţă, raţionalitatea
economică însăşi impune sistemului bancar calcularea şi preluarea unui anumit risc
(cost) în reluarea creditării economiei reale (aceasta ar fi, de fapt, o investiţiei
sui-generis pe care băncile comerciale o fac prin intermediul creditului
neguvernamental; or, orice investiţie implică un risc).20
2. Concentrarea pe trei direcţii cruciale de creditare. Sistemul bancar ar trebui
să-şi orienteze creditul neguvernamental în trei direcţii principale:
a. credit pentru investiţii interne;
b. credit pentru pre-finanţarea şi cofinanţarea absorbţiei fondurilor europene;
c. credit pentru plata obligaţiilor bugetare restante.

20
Bătrâncea I., Trenca I., Bejenaru A., Borlea S., Analiza performanţelor şi riscurilor bancare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag 124

41
 Desigur, în măsura în care efectul de crowding-out nu este prea mare,
sistemul bancar ar trebui să investească în titluri de stat pe termen mediu şi lung.
Dacă acest efect este relativ mare, atunci cumpărarea de titluri de stat pe termen
scurt sau foarte scurt este dezirabilă.
3. Evitarea efectelor adverse generate de prudenţialitate. Reacţia imediată a
băncilor comerciale la efectele (reale sau imaginare) ale crizei financiare şi
economice internaţionale a fost creşterea prudenţialităţii. Aceasta a făcut ca
scăderea încrederii (de exemplu, pe piaţa interbancară, dar şi în raport cu clienţii
ne-bancari neguvernamentali) să se transforme într-o criză sui-generis de
lichiditate. Operarea în aceste condiţii conduce la stagnarea creditării
neguvernamentale (atât bancare cât şi nebancare) exclusiv din raţiuni prudenţiale,
care sunt raţiuni subiective bazate pe anticipaţii sau predicţii hipertrofiate. Un
asemenea comportament poate compromite (sau poate să diminueze în mod
decisiv) şansele de reluare a creşterii economiei reale. Or, gap-ul dintre oferta
economiei reale şi necesităţile solvabile de bunuri şi servicii poate avea efecte
adverse inclusiv asupra economiei nominale (inflaţie, curs de schimb, rata dobânzii
bancare). Actuala criză internaţională nu este altceva, de exemplu, decât efectul
„divorţului” dintre economia nominală (care s-a considerat capabilă să se descurce
pe cont propriu) şi economia reală.
Măsurile luate pentru creșterea lichidității monetare în sectorul bancar au
fost:
1. Scutirea temporară de impozit a dobânzii aferente sumelor depozitate în bănci,
de către persoanele fizice;
2. Predominanța împrumutului public extern bazat pe euro-bonduri în totalul
împrumutului public.
Instrumentele propuse ca măsuri de gestionare a crizelor se împart în
competențe de „prevenire”, „intervenție timpurie” și „rezoluție”, intervenția
autorităților fiind direct proporțională cu gravitatea situației.

42
1. Pregătire și prevenire
 În primul rând, conform noului cadru, băncile sunt obligate să
întocmească planuri de redresare care să stabilească măsurile de adoptat
în eventualitatea deteriorării situației financiare, cu scopul restabilirii
viabilității acestora.
 În al doilea rând, autoritățile cărora le revin responsabilități legate de
rezoluția băncilor trebuie să elaboreze planuri de rezoluție care să includă
opțiuni pentru băncile aflate în situație critică și care nu mai sunt viabile (de
exemplu, detalii referitoare la aplicarea instrumentelor de rezoluție și
modalități de asigurarea a continuității funcțiilor critice). Planurile de
redresare și de rezoluție se vor elabora atât la nivel de grup, cât și
individual, pentru fiecare instituție din cadrul grupului.
 În al treilea rând, dacă în cursul acestui proces de planificare se
întâmpină obstacole care compromit rezoluția, autoritățile pot obliga o
bancă să-și schimbe structurile juridice sau operaționale, astfel încât să i se
poată aplica instrumentele de rezoluție disponibile într-un mod care nu
afectează funcțiile critice, nu amenință stabilitatea financiară și nu
generează costuri pentru contribuabili. 
În fine, grupurile financiare pot încheia acorduri de sprijin intra-
grup pentru a stopa evoluția unei crize și pentru a asigura stabilitatea financiară a
grupului în ansamblu. Sub rezerva aprobării de către autoritățile de supraveghere și
acționarii fiecărei entități care participă la acord, instituțiile din cadrul unui grup
vor putea astfel să furnizeze sprijin financiar (sub formă de împrumuturi, garanții
sau active care pot fi utilizate drept garanții reale în tranzacții) altor entități din
grup care se confruntă cu dificultăți financiare.
2. Intervenția timpurie
Autoritățile de supraveghere vor putea interveni într-o etapă incipientă
pentru a contracara problemele financiare imediat ce apar. Competențele în
43
materie de intervenție timpurie se declanșează în momentul în care o instituție
nu îndeplinește sau este pe punctul de a nu îndeplini cerințele obligatorii de
capital. Autoritățile pot impune instituției respective să aplice măsurile prevăzute
în planul de redresare, să elaboreze un plan de acțiune și un calendar de aplicare a
acestuia și să solicite convocarea unei adunări a acționarilor în vederea adoptării
unor decizii urgente. De asemenea, autoritățile pot cere instituției să întocmească
un plan de restructurare a datoriei împreună cu creditorii.
În plus, dacă situația financiară a unei bănci se deteriorează considerabil, iar
instrumentele descrise mai sus nu sunt de ajuns pentru a corecta situația, autoritățile
de supraveghere vor avea competența de a numi un administrator special, pentru
o perioadă de timp limitată.  Sarcina principală a administratorului special este
restabilirea situației financiare a băncii și gestionarea corectă și prudentă a
activității acesteia.

3. Competențe și instrumente în materie de rezoluție

Rezoluția are loc atunci când măsurile preventive și de intervenție timpurie nu
reușesc să evite deteriorarea situației până la punctul în care banca intră sau poate
intra în criză. Dacă se stabilește că nu se pot întreprinde acțiuni alternative care să
permită evitarea intrării în criză și că este în joc interesul public (în ceea ce
privește accesul la funcții critice ale băncii, stabilitatea financiară, integritatea
finanțelor publice etc.), autoritățile trebuie să preia controlul instituției și să
inițieze acțiuni decisive de rezoluție.
Instrumentele și competențele de rezoluție armonizate, alături de planurile de
rezoluție elaborate în prealabil atât pentru băncile care funcționează pe plan
național, cât și pentru cele transnaționale, le vor asigura autorităților naționale din
toate statele membre un set comun de instrumente și o foaie de parcurs comună
pentru a gestiona situațiile de criză bancară. Limitarea drepturilor acționarilor și
creditorilor pe care o implică aceste instrumente se justifică prin necesitatea
44
 imperioasă de a proteja stabilitatea financiară, deponenții și contribuabilii.
Instrumentele de rezoluție prevăd și garanții menite să prevină utilizările abuzive.  

4.3. Restructurarea sistemului bancar românesc şi a operaţiunilor bancare

În perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesca

fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobancă. Încentrul
sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa planul central
şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-aaflat Banca
Naţională a României (BNR) care exercita atât funcţii de bancă deemisiune cât şi
unele funcţii de bancă comercială21. Practic, sistemul de tipmonobancă era alcătuit,
alături de BNR, şi din patru bănci specializate (BancaRomână de Comerţ
Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară,Banca de Investiţii şi
Casa de Economii şi Consemnaţiuni)22.
Reforma sistemului bancar în România a început de facto în decembrie 1990
când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fostînlocuit
cu un sistem organizat pe două niveluri: BNR şi băncile comerciale.
În aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind activitatea bancară
 (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea
nr. 34/1991), modificate, ulterior, prin adoptarea Legii nr. 58/1998– Legea bancară

şi a legii privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 101/1998). O dată
cu intrarea în vigoare aacestor legi, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea
şi supravegherea prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. Tot în 1998 s-a
reglementat şifalimentul bancar ( Legea nr. 83/1998), fapt ce a determinat întărirea
disciplineide piaţă şi a încrederii deponenţilor în viabilitatea, şi soliditatea băncilor 
româneşti.În anii ce au urmat, cadrul legislativ care reglementează
21
www.cerope.ro

22
www.bnr.ro

45
activitatea bancară a fost perfecţionat, prin emiterea de ordonanţe de urgenţă,
obţine un grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare
europene şi cele mai bune practici internaţionale23. Anul 2003 a marcat un moment
important pe linia armonizării depline alegislaţiei bancare din ţara noastră cu cea
din zona euro24. Recapitalizarea a reprezentat, aşa cum am menţionat strategia
principală,utilizată îndeosebi de ţările central şi est europene şi implicit de
autorităţileromâne, pentru a reforma şi restructura sistemele lor bancare.În
ţara noastră, prima schemă de recapitalizare (1991) a constat într-unswap de 150
mld. lei între bănci şi guvern25, din care:
• 100 mld. lei reprezentând credite neperformante, în principal moştenite de la
vechiul regim, au fost convertite în obligaţiuni de stat, cuscadenţe pe 4 ani şi
dobândă de 10%;
• 50 mld. lei reprezentând credite neperformante au fost convertite întitluri de stat
cu scadenţă pe 4 ani, dar la o dobândă egală cu rata mediela pasivele bancare.
În acelaşi context, BNR a acordat credite băncilor din sistem la o
rată preferenţială de dobândă pentru a refinanţa creditele neperformante. Deşi,
scopul acestor refinanţări a fost acela de a elimina arieratele, totuşi
lichidităţile primite de la bănci nu au fost folosite cu această destinaţie,
amplificându-se şimai mult volumul creditelor neperformante.
În urma auditului efectuat în 1992 de instituţiile internaţionalespecializate s-a
stabilit suma de peste 500 mld. lei necesară pentru a aducevaloarea netă a băncilor
la zero, astfel încât să fie pregătite în vederea vânzăriilor la o valoare pozitivă.
A doua schemă de recapitalizare a fost introdusă după ce auditulinternaţional
(1992) a stabilit suma reală necesară (500 mld. lei). Drept urmare,statul a injectat
lichidităţi în sumă de circa 70 mld. lei în cele trei bănci cu capital de stat (BRD 44

23
www.cerope.ro

24
Dardac Nicolae, „Restructurări şi privatizări bancare”, Catedra de Monedă ASE, Bucureşti, 2004, pag 22

25
Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, „Noii economişti în România”, Editura Enciclopedică,Bucureşti, 2003, pag. 391

46
mld. lei; Banca Agricolă 8 mld. lei şi BCR 18 mld. leidin necesarul de peste 200
mld. lei).
Cea de-a treia schemă de recapitalizare s-a concretizat într-o operaţiune de
compensare având drept scop impunerea unei discipline fiscale pentru
întreprinderile cu pierderi, băncile acordând credite garantate de statcompaniilor
care nu-şi puteau rambursa datoriile26.
A patra schemă de recapitalizare a băncilor cu capital de stat a avut loc în
1997, când Bancorex şi Banca Agricolă au fost restructurate prin
înlocuireacreditelor neperformante cu titluri de stat, crescând astfel datoria publică
cu peste 1 mld. dolari. Deşi creditele neperformante au fost înregistrate în
afara bilanţului, totuşi nu s-a stabilit foarte clar cum vor fi ele valorificate. Un
sprijinesenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a procesului
derestructurare l-a constituit demararea acţiunii de preluare de la aceste bănci
acreditelor neperformante şi a activelor extrabilanţiere din aceeaşi categorie,
prindecizia de înfiinţare, la începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a
Activelor Bancare (AVAB)27. AVAB a preluat creditele neperformante de la
Bancorex şi Banca Agricolă. Costul fiscal al procesului de lichidare – fuziune al
Bancorex a reprezentat peste 4% din PIB, iar cel al restructurării Băncii Agricole
circa 2,7% din PIB. În ansamblu, intervenţia statului de-a lungul perioadei de
tranziţie a echivalat cu circa 10% din PIB28.
Pentru curăţarea portofoliilor de credite ale băncilor de celeneperformante la
noi au fost iniţiate, deci, măsuri repetate de recapitalizare, spredeosebire de alte ţări
unde problema acestor credite a fost soluţionată printr-osingură recapitalizare.
Odată, însă cu transferarea activelor neperformante la
AVAB, cu îmbunătăţirea disciplinei financiare, a întăririi supravegherii prudenţiale,

26
Dardac Nicolae, „Restructurări şi privatizări bancare”, Catedra de Monedă ASE, Bucureşti, 2004, pag 23

27
www.bnr.ro

28
www.cerope.ro

47
a îmbunătăţirii calităţii managementului şi a acţionariatului, situaţia calităţii
portofoliului de credite al băncilor s-a îmbunătăţit substanţial. Drept urmare, după
mai mulţi ani în care băncile au înregistrat un nivel record al creditelor
neperformante (peste 70% în total credite în 1998 după datele Băncii Mondiale), în
prezent nivelul acestora a ajuns la circa 4-5% în cazul companiilor şi sub 1% în
cazul persoanelor fizice.

Cap V: Perspectivele sistemului bancar românesc (Concluzii)

Evoluțiile cunoscute pe parcursul anului trecut au setat premise nefavorabile

pentru băncile din România în 2013. Cel mai probabil, sistemul bancar va rămâne
neprofitabil, iar procesul de reformă inițiat în 2012 va continua și în acest an.
În ultimul an, majoritatea instituțiilor de credit au recurs la restrângeri teritoriale și
de personal în vederea reducerii costurilor, s-au axat pe operațiunile la distanță și
s-au orientat către produsele de creditare în lei, în contextul aportului semnificativ
al împrumuturilor în valută în totalul creditelor neperformante.
Situația sistemului bancar va fi probabil dificilă și în 2013 deoarece se
asteptă la o îmbunătățire marginală a cadrului economic, iar această îmbunătățire
nu va fi determinată de factori interni. În contextul unei inflații ce probabil va
depăși viteza de creștere a salariilor din sectorul privat, rata creditelor
neperformante va continua probabil să crească.
Chiar dacă în termeni de profit vor fi în continuare afectate, băncile trec în
prezent printr-o fază de corecție, care va avea ca rezultat reformarea sistemului.

48
Profitabilitatea va fi afectată, chiar dacă în ansamblu sistemul va încheia probabil
pe pierdere, la nivel de bănci vor exista și rezultate pozitive. în orice situație sau
perioadă, un ciclu economic se încheie cu o fază de corecție. Îndeobște, în faza de
corecție se reformează și restructurează sistemele, ceea ce se întamplă și în cazul
României. De asemenea, rata creditelor neperformante ar putea atinge nivelul
maxim în trimestrul al patrulea din acest an sau în primele trei luni ale anului
următor, după 12 trimestre consecutive de creștere.
Este dificil de previzionat dacă 2013 va fi un an profitabil pentru sistemul
bancar românesc, fiind vorba de interdependența de mediul de business. Un lucru
este cert: restructurarea sistemului bancar va continua cel puțin cu aceeași
intensitate cu care s-a realizat în 2012, prin redimensionarea numărului de angajați
și de unități bancare la nevoile curente.
De la începutul anului 1990, Banca Naţionalã a României a declanşat o
adevãratã revoluţie în domeniul bancar determinatã şi de acţiunea urmãtorilor
factori:
- modificarea cererii consumatorilor şi a preferinţelor lor exprimate pe piaţã.
Clienţii de astãzi ai bãncilor sunt mai mobili, mai pricepuţi, mai orientaţi spre
profit, mai sensibili la inflaţie şi la alţi factori de risc;
- dezvoltarea unor tehnologii care permit clienţilor sã realizeze orice funcţie
bancarã - cu excepţia creãrii depozitelor - prin accesul la conturile proprii;
- creşterea concurenţei care impune revederea strategiilor;
- orientarea globalã sporitã pieţei serviciilor financiare;
- diversificarea sporitã a produselor financiare;
- dinamica sporitã a evenimentelor economice şi impactul lor sporit de
accesibilitatea informaţiilor - asupra pieţei financiare.
Principalele tendinţe care se manifestã în prezent sunt: liberalizarea cadrului
legislativ; inovarea tehnologicã și globalizarea pieţei financiare.

49
 Liberalizarea cadrului legislativ s-a produs sau este în curs în majoritatea
ţãrilor deoarece vechile reglementãri erau prea restrictive şi blocau într-o mãsurã
din ce în ce mai mare accesul bãncilor pe pieţele financiare, acces nerestricţional,
pentru alţi intermediari financiari.
Liberalizarea cadrului legislativ constã în:
- liberalizarea preţurilor şi serviciilor financiare concretizatã în ridicarea
restricţiilor privind nivelul ratei dobânzii şi variabilitatea acesteia, ca urmare
tarifarea a devenit mai concurenţialã;
-liberalizarea tipului de operaţii care pot fi fructificate de bãnci. Tendinţa de
ansamblu a fost de a lãsa bãncile sã se implice în noi sectoare şi sã concureze cu
instituţiile financiare nebancare;
- relaxarea restricţiilor privind înfiinţarea de noi bãnci, fuziunea bãncilor şi
extinderea reţelelor bancare;
- suprimarea restricţiilor majore privind funcţionarea sucursalelor bancare
din strãinãtate ( încã din anii 1960 ). Majoritatea autoritãţilor naţionale considerã cã
este necesar sã dea bãncilor posibilitatea de a concura în condiţii de egalitate pe
pieţele internaţionale.
Inovaţiile tehnologice cu cel mai mare impact asupra serviciilor bancare
sunt cele din domeniul informaţiilor şi telecomunicaţiilor. Ele au modificat mediul
bancar influenţând în mod deosebit mijloacele de platã prin crearea şi rãspândirea
sistemelor de transfer electronic de fonduri (E.F. T.) precum şi prin dezvoltarea
reţelelor de: distribuitoare automate de bancnote (A.T.M.); ghişee bancare
automate; terminale bancare la puncte de vânzare (P.O.S.); servicii bancare la
domiciliu (home-banking) și case de compensaţii interbancare automate (CHIPS).
Efectele sunt:
- pentru clientela bãncii: creşterea vitezei operaţiilor; reducerea costurilor
serviciilor financiare și diversificarea posibilitãţilor de angajare a fondurilor;

50
 - pentru structura sistemului bancar: accentuarea concurenţei; apariţia unor
noi forme de cooperare interbancarã; estomparea diferenţelor între serviciile
bancare şi cele informaţionale și accentuarea dimensiunii internaţionale a
activitãţilor bancare.
Globalizarea pieţelor financiare este un proces de integrare a pieţelor
financiare naţionale. A fost determinatã de: interdependenţa economicã sporitã;
dorinţa guvernelor de a contribui la integrarea economicã; liberalizarea cadrului
legislative și extinderea reţelelor de telecomunicaţii.
Ca urmare au apãrut pieţele mondiale financiare puternic concurenţiale care
funcţioneazã 24 ore din 24: piaţa interbancarã; piaţa certificatelor de depozit; piaţa
creditelor sindicalizate; piaţa eurovalutelor; piaţa obligaţiunilor internaţionale, etc.
Efectele asupra sistemelor bancare naţionale ( S.B.N. ) sunt: accentuarea
omogenitãţii SBN; perfecţionarea SBN; accentuarea concurenţei în cadrul SBN;
deschiderea de noi pieţe, îndeosebi secundare.
Globalizarea pieţelor financiare nu presupune doar amplificarea exponenţialã
a fluxurilor internaţionale ci, mult mai important, ea este un proces prin care pieţele
financiare ale lumii încep sã funcţioneze ca o singurã piaţã integratã şi ca urmare
preţul unui activ financiar pe o piaţã naţionalã este afectat puternic de cererea şi
oferta de pe celelalte pieţe.
Pentru depãşirea deficienţelor legate de activitatea de creditare, Banca
Naţionalã a României a stabilit cã bãncile trebuie sã elaboreze politici de creditare
bine fundamentate, sã angajeze sau sã plãteascã ofiţeri de credite care înteleg şi
acceptã disciplina politicii de creditare. În elaborarea politicii de creditare,
managementul bãncii trebuie sã parcurgã urmãtoarele etape:
* identificarea segmentelor de piaţã care au adus bãncii cele mai mari
pierderi;
* determinarea cauzelor care au dus la pierderile bãncii;
* evaluarea riscurilor pe care şi le-a asumat banca;

51
 * cunoaşterea politicii economice promovate de executiv;
* cunoaşterea concurenţilor existenţi şi potenţiali ai bãncii;
* cunoaşterea creditorilor bãncii: pensionari, tineri, instituţii.
Etapa finalã se concretizeazã în formularea politicii de creditare ca un
document privat care leagã toate opţiunile desprinse din analiza informaţiilor culese
în etapele parcurse.
Politica de creditare pe lângã faptul cã trebuie sã fie bine fundamentatã,
trebuie sã aibã şi un caracter flexibil, sã urmãreascã evoluţia politicii monetare şi de
credit a statului determinatã de conjunctura economicã şi politicã.

Concluzii

În ultimii ani, sistemul bancar din România a cunoscut o amplă transformare,

modernizare şi diversificare în concordanţă cu schimbările produse în economia
ţării. Restructurarea lui a fost şi continuă să fie o prioritate. Unul dintre rezultatele
transformărilor produse până în prezent a fost crearea unui sistem bancar modem,
de inspiraţie europeană, în paralel cu modificarea importanţei pe care o au diferite
instrumente şi servicii financiare. Sistemul bancar din România se caracterizează
printr-un grad înalt de concentrare şi segmentare. Astfel deşi numărul băncilor a
crescut continuu în ultimii ani, piaţă este dominată de câteva dintre băncile cu
capital majoritar de stat.
Odată cu manifestarea crizei economice mondiale în rândul ţărilor europene,
sistemul bancar românesc este expus şi el reacţiilor directe sau indirecte ale crizei.
Astfel că instituţiile de credit din sistemul bancar românesc nu mai au un rol
majoritar în creditarea companiilor, dar rămân principala sursă în cazul populaţiei.

52
Creditarea s-a orientat către IMM-uri precum şi către companiile care activează în
domeniul comerţului şi al serviciilor.
Regulamentul nr. 11din 2008 al BNR privind creditarea populaţiei a creat
condiţii pentru trecerea de la credite cantitative la credite calitative. Nu se mai
caută creditarea cu orice preţ, băncile încep să ia în considerare calitatea creditelor
şi nu volumul creditelor.
Se poate remarca faptul că managementul unor instituţii bancare, speriat de
ceea ce s-a întâmplat pe plan mondial şi de repercursiunile crizei financiare, a
devenit chiar mai exigent decât recomandările Băncii Naţionale. În acest context
economic şi financiar, în care produsele bancare cunosc un oarecare regres în ce
priveşte dezvoltarea lor, considerăm că unul dintre produsele care are şanse să se
dezvolte în continuare este cardul.
Putem concluziona că:
- evoluţia creditării interne va depinde tot mai mult de capacitatea băncilor de a
atrage resurse de pe plan intern; procesul de creditare trebuie continuat pe baze de
prudenţialitate deoarece riscurile din activitatea de creditare, în aceste condiţii de
incertitudine economică, se pot amplifica de la o perioadă la alta;
- băncile trebuie să descopere noi oportunităţi de creditare care să funcţioneze şi în
această perioadă de criză, contribuind la ieşirea din impasul creat. Ca şi oportunităţi
de creditare recomandăm: IMM-urile şi firmele care se finanţau până în prezent pe
plan extern; populaţia cu un grad mare de solvabilitate; societăţile prin care se
derulează proiecte de infrastructură..
Pentru asigurarea viabilităţii unei instituţii bancare, managementul bancar
trebuie să monitorizeze atât performanţa instituţiei bancare, respectiv
profitabilitatea bancară, cât şi riscul de lichiditate. Între profitabilitate şi lichiditate
bancară există o strânsă interdependenţă, de băncii de a crea lichidităţi si de
capacitatea de plasare a acestora pe piaţă depinzând şi profitabilitatea instituţiei
bancare.

53
 Pentru limitarea impactului crizei financiare asupra economiei româneşti şi
implicit asupra sistemului bancar, considerăm că sunt necesare crearea
următoarelor premise:
- Luarea constantă a unor măsuri prudenţiale şi administrative de către BNR astfel
încât să tempereze creşterea creditului neperformant acordat sectorului privat şi
susţinerea creditării în monedă naţională în detrimentul celei în valută.
- Situarea rezervelor minime obligatorii la un nivel ridicat permite ajustarea
graduală a lichidităţii din sistemul bancar, în funcţie de evoluţia condiţiilor de
piaţă.
- Menţinerea raportului creanţe/restante şi îndoielnice/capitaluri proprii la un nivel
redus.
- Menţinerea nivelului garantat al depozitelor (pe persoană şi pe bancă) constituite
la instituţiile de credit la o valoare care să încurajeze atragerea de depozite atât de
la persoane fizice cât şi de la persoane juridice, precum şi în scopul evitării panicii,
care odată instalată ar duce la retragerea masivă a sumelor depozitate în sistemul
bancar.
- Modificarea normelor privind provizionarea, pentru a continua procesul de
restructurare sau reeşalonare a creditelor neperformante (în prezent, potrivit
normelor actuale, nu pot fi ajutaţiclienţii în cazul unor restructurări sau reeşalonări,
fără ca banca să aibă probleme privind profitabilitatea şi solvabilitatea). Păstrarea
actualului nivel de provizioane afectează lichiditatea şi profitabilitatea şi indicatorii
de prudenţialitate ai băncii.
- O măsură eficientă anticriză o reprezintă diminuarea ratelor dobânzilor de politică
monetară şi contribuirea la creşterea investiţiilor.
România trebuie să-şi adapteze politicile macroeconomice la noul context
creat de criza financiară internaţională, astfel că vulnerabilitatea economiei
româneşti faţă de turbulenţele financiare internaţionale implică necesitatea
recalibrării mix-ului de politici economice în concordanţă cu provocările generate

54
de acestea. O asemenea reechilibrare a pachetului de politici macroeconomice
vizează în primul rând reducerea treptată a deficitului de cont curent, dezechilibrul
extern reprezentând principala sursă de vulnerabilitate a economiei faţă de
restrângerea lichidităţii şi de deteriorarea pieţei financiare internaţionale.
Putem afirma că o economie puternică, stabilă şi viabilă duce automat la
existenţa unui sistem bancar solid şi performant.

Bibliografie

1. Bătrâncea I., Trenca I., Bejenaru A., Borlea S., Analiza performanţelor şi
riscurilor bancare, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
2. Bătrâncea, I. ş.a., Analiza financiară în bănci, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2007
3. Căpraru B., Internaţional banking. Teorie şi practici, Editura C.H. Beck,
2011
4. Charles Kindleberger în lucrarea sa din 1978, Manias, Panics and
Crashes. A History of Financial Crisis
5. Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, „Noii economişti în
România”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
6. Dardac N., Barbu T., Monedă, Bănci şi Politici Monetare, Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2006
7. Dardac Nicolae, „Restructurări şi privatizări bancare”, Catedra de Monedă
ASE, Bucureşti, 2004

55
 8. Kirițescu C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi vol I, editura
Enciclopedică, București, 1997
9. Nicolae P., Monedă credit, bănci şi burse, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003
10. Oltean, A., Managementul riscurilor financiar bancare, Editura Dareco,
Bucureşti, 2006
11. Opriţescu, M., Managementul riscurilor şi performanţelor bancare,
Editura Universitaria, Craiova, 2006
12. Popa, I.L., Dima, B., Analiza Sistemului Bancar Comercial, Editura
Mirton Timişoara, 2009
13. Raport anual BNR 2011
14. Raport anual BNR 2012
15. Reinhart, Carmen S., Rogoff, Kenneth M., The Aftermath of Financial
Crisis, Paper prepared for presentation at the American Economics Association
meetings in San Francisco, January 3, 2009
16. Turlic V., Cocris V. - Monededă şi Credit, Ed. Ankarom, Iași, 2008
17. www.bnr.ro
18. www.cerope.ro
19. www.ensight.ro
20. www.hotnews.ro
21. www.zf.ro

56