Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Inima deține centri specializați pentru propria inițiere a stimulilor și propagarea lor
către fiecare celulă din miocard-SCE.
Caracterele PA în fibrele cu răspuns lent sunt diferite de cele cu fibre cu răspuns rapid.
Particularităţi:
Legea ,,totul sau nimic’’. Miocardul nu răspunde la stimuli subliminali, dar răspunde
printr-o contracție maximală la un stimul pragal sau supragal.
Importanța valvelor:
*Atrioventriculare:
* Semilunare:
Cordul este dotat cu un sistem special pentru generarea impulsurilor electrice, care
conduc la contracția ritmică a mușchiului cardiac și conducerea rapidă acestora prin
cord. Atunci cînd acest sistem funcționează normal atriile se contractă cu un avans de
1/6secunde față de ventricule, fapt care permite umplerea ventriculară înainte de a
pompa sînge spre plămîni și circulația periferică. O altă caracteristică importantă a
sistemului este că permite contracția simultană a tuturor porțiunilor miocardului
ventricular, moment important în asigurarea eficienței cardice.
Automatismul-capacitatea celulelor pacemaker de a genera impulsuri. Baza
automatismului este depolarizarea lentă diastolică fiziologică în timpul fazei 4 a PA, ca
urmare a influxului lent de Na și Ca. Permite depolarizarea spontană a celulelor
pacemaker independent de impulsurile nervoase extriseci și intriseci, dar este
influențată de factori neuronali.
Automatismul cardiac pentru prima dată a fost descoperit de Stanius care a aplicat
ligături pe inima de broască. Prima ligatură a fost aplicată între vena cavă şi atriul
drept, ca rezultat inima se opreşte, peste aproximativ 5-10 min inima începe să se
contracte; s-a făcut concluzia ca mai există alţi centri de automatizm. Aplicând a doua
ligatură între atrii şi ventriculi în aceste 10 min inima începe din nou să se contracte,
dar cu o frecvenţă de 40-45 batăi/min. A treia ligaturăa fost aplicată la apexul
cordului, care arată apexul cordului nu conţine fibre atipice, capabile de automatizm.
Arteriolele sunt cele mai mici ramificații ale sistemului arterial. Au rol de control al
fluxului sangvin. Prezintă un perete muscular bine dezvoltat, care poate
determina închiderea completă a arteriolei sau dilatarea ei
semnificativă→reglarea fluxului sangvin local în funcție de nevoie tisulare.
Capilarele permit schimbările transcapilare între sînge și lichidul interstițial.
Asigură nutriția țesuturilor și îndepărtarea produșilor de catabolism. Pereții
capilari sunt foarte subțiri→un strat de celule endoteliale pe o membrană bazală
și numeroși pori capilari permeabili pentru apă și substanțe cu masă moleculară
mică.
Venulele colectează sîngele de la capilare.
Venele funcționează ca și conducte de transport pentru sînge la un regim de joasă
presiune. Peretele venos este subțire, prezintă fibre musculare netede care prin
contracție pot controla întoarcerea venoasă, în funcție de nevoile circulației.
Există 3 principii esenţiale care stau la baza tuturor funcţiilor sistem. cardiovascular:
Rezistenţa reprezintă forţa care se opune curgerii sîngelui printr-un vas. Rezistenţa
vasculară periferică totală se calculează ca diferenţa dintre presiunea din aortă şi
venele cave. Măsura inversă rezistenţei se numeşte conductanţă. Variaţii mici ale
diametrului vascular pot produce variaţii semnificative ale conductanţei.
Explicaţie: vasele de calibru mic o cantitate mare de sînge vine în raport cu peretele
vascular, în consistenţă creşte rezistenţa şi scade viteza, iar conform legii lui Poiselle:
Raza vasului este de departe factorul cel mai important în determinarea fluxului sang.
Conform legii lui Poiselle, fluxul sangvin este influenţat invers proporţional de
viscozitatea sîngelui. Hematocritul crescut determină creşterea viscozităţii. Creşterea
presiunii arteriale determină creşterea fluxului sanguin prin ↑forţei de propulsie a
sîngelui şi distensia vaselor.
2. Rezistenţa vasculară-forţa care se opune fluxului sanguin (legea lui Ohm aplicată
la o porţiune de circuit): F=ϫP/R ↔ R=ϫP/F ↔ ϫP=FxR.
2.2 Distensibilitatea vasculară. Complianţa vasculară. Curbele volum-
presiune ale circulaţiei arterială şi venoasă. Pulsaţiile presionale
arteriale. Presiunile venoase-presiunea arterială dreaptă şi presiunile
venoase periferice. Rolul rezervor sanguin al venelor.
Toate vasele sangvine sunt distensibile, acest fapt determină scăderea presiunii
arteriale, ca urmare a diminuării rezistenţei; la fel de importantă este şi capacitatea
arterelor mari de a prelua debitul pulsatil cardiac şi al transforma în curgere continuă.
Venele sunt departe cele mai distensibele structuri vasculare, creşterii uşoare a
presiunii sangvine se soldează cu stocarea în vene a 0.5-1l de sînge. Din punct de
vedere anatomic, peretele arterial este mult mai gros şi mai rigid decît cel venos, ca
urmare arterele sunt de 8 ori mai puţin distensibile decît venele.
Complianţa vasculară este cantitatea totală de sînge stocat într-un anumit sector de
vase, la care se apreciază creşterea proporţională a PA./Vsang.
Complianţa unei vene sistemice este de x24ori mai mare decît a unei artere omonime
deoarece este de x8mai destensibilă şi x3 ori mai mare în volum.
O metodă convenabilă de
exprimare a relaţiei dintre
presiune şi volum la nivelul
unui vas, pe oricare sector
sunt curbele volum-
presiune. Pe ele este
evidenţiabil faptul că dacă
un om adult are în sistemul
arterial aproximativ 700ml
sînge, iar presiunea medie
este de 100mmHg, atunci la un volum sanguin arterial de 400ml presiunea va fi 0, iar
la aproximativ 750→140mmHg.
Sîngele din sistemul venos este drenat în atriul drept al inimii, deci, presiunea atriului
drept-presiune venoasă centrală. Presiunea atrială dreaptă este reglată de capacitatea
inimii de a pompa din AD→VD→plămîni şi afluxul venos spre cord, iar întoarcerea
venoasă este condiţionată de :
1. ↑volemiei;
Cînd sunt distruse venele mari au o rezistenţă aproape egală cu zero, însă din cauza
traiectului variabil, compresiunii din partea unor organe adiacente, colabării din cauze
mecanice venele mari opun o anumită rezistenţă, din această cauză presiune în venele
mici, în cazul unei persoane aflate în decubit dorsal este +-+6mmHg.
Capilare mici-numeroase, fără fibre musculare netede, formate doar dintr-un rînd
de endoteliocite situate pe membrana bazală, sunt de 3 tipuri:
b) Fenestrate: între celulele se află pori prin care trec particule mai mari de
exemplu capilare glomerulare.
1. Suprafața în secțiune-2500m2;
2. Viteza minimă-0.3 m/s;
3. Timp de pasaj-0.3-1sec.;
1. Concentrația substanțelor;
2. Diametrul moleculelor;
3. Permiabilitatea capilară.
Substanțele liposolubile pot difuza direct prin membranele celulare ale endoteliului
capilar (O2,CO2).
Spațiul dinte celule poartă numele generic interstițiu, iar lichidul existent în aceste
spații-lichid interstițial, pe lîngă lichid în spațiul interstițial se mai găsesc fibre de
colagen și filamente de proteoglicani. Doar 1% din lichidul interstițial este liber,
dacă acest indice crește se instalează edemul.
Sistemul limfatic este calea accesorie prin care lichidul extacelular, da și proteinele
și alte particule pot fi reîntoarse în circuitul sangvin. Toate vasele limfatice din ½ inf.
a corpului și ¼ superioară dreaptă drenează în ductul toracic care se varsă la rîndul lui
în unghiul venos stîng. Limfa din ¼ superioara dreaptă drenează în canalul limfatic
drept. Aproximativ 2-3l de limfă traversează zilnic vasele limfatice.Sistemul imfatic
are rol de a regla concentrația proteinelor în lichidele interstițiale, reglarea volumului
lichidului interstițial si a presiunii lichidului interstițial.
Măsurarea presiunii sângelui se poate realiza prin metode directe sau indirecte.
Metodele directe sunt mai exacte decât cele indirecte, dar sunt invazive, lezând vasele
de sânge. Metodele directe presupun introducerea unui cateter în interiorul vasului de
sânge şi conectarea acestuia cu un traductor electronic de presiune. Tehnicile directe
sunt utilizate de obicei în anestezie sau terapie intensivă, fiind asociate cu diferite
complicaţii precum tromboză, infecţii, sângerări. Metodele indirecte se bazează pe
comprimarea din exterior a vaselor de sânge. Deşi aceste metode sunt mai puţin
exacte, totuşi ele predomină în controlul de rutină al presiunii sângelui.
Una din cele mai importante funcţii ale sistemului nervos în controlul circulaţiei este
capacitatea acestuia de a determina creşterea rapidă a presiunii arteriale. În acest scop,
toate funcţiile vasoconstricoare şi cardioacceleratoare ale sistemului nervos simpatic
sunt stimulate simultan. În acelaşi timp se produce inhibiţia reciprocă a impulsurilor
ihibitorii vagale parasimatice transmise către cord.
Astfel se produc simultan trei modificări majore, fiecare dintre acestea contribuind la
creşterea presiunii arteriale:
1. Vasoconstricţia majorităţii arteriolelor din circulaţia sistemică (conduce la
creşterea semnificativă a rezistenţei periferice totale,crescînd PA.
2. Vasoconstricţie intensă predominant la nivelul venelor (datorită acestui
efect sîngele este deplasat din vasele periferice mari către inimă, crescînd
astfel volumul sangvin intracardiac.Distensia cardiacă determină creşterea
forţei contractile, urmată de creşterea cantităţii de sînge pompate de inimă,
acest efect conduce de asemenea la creşterea PA.
3. Cordul este stimulat direct de sistemul nervos autonom ca amplificarea
suplimentară a funcţiei de pompă.
Sistemul reno-vascular pentru reglarea presiunii arteriale este simplu: atunci cînd în
organism se acumulează lichid extracelular în exces, volumul sangvin și presiunea
arterială cresc. Creșterea presiunii arteriale la rîndul ei un efect direct asupra rinichilor,
care excretă lichidul extracelular în exces, astfel încît presiunea revine la valoarea
normală.
Atît timp cît excreția renală hidro-salină și aportul hidrosalin se mențin în normă, PA
medie pe termen lung va rene întotdeauna exact la valoarea de 100mmHg. Ea depinde
de 2 factori:
Este imposibil de modificat pe termen lung nivelul PA medii către o nouă valoare, fără a
modifica unul sau ambii factori.
*Sistem renină-angiotensină.
Pe lîngă capacitatea de a regla PA prin intermediul variațiilor volumului lichidului
extracelular, rinichii dețin și un alt mecanism puternic pentru controlul presiunii. Este
vorga despre sistemul renină-angiotensină.
Renina este o enzimă eliberată de rinichi atunci cînd PA înregistrează scăderi mari. La
rîndul ei, renina crește PA prin mai multe modalități și contribuie prin urmare la
corectarea scăderii presionale.
Renina este sintetizată și depozitată sub formă inactivă, denumită prorenină, în celulele
juxtaglomerulare(JG). Celulele JG sunt localizate în pereții arteriolelor aferente,
proximal de glomeruli. PA↓→prorenimă→↑renină. Cea mai mare parte a reninei
ajunge în sîngele renal apoi părășeste rincihii, fiind transportantă la nivelul întregului
corp. Renina acționează asupra alte substanțe→angiotensină I, ea are proprietăți
vasoconstrictoare moderate, și produce modificări semnificative așe funcției
circulatorii. La nivelul plămînilor angiontesina I se transformă în angiotensina II.
Angiontensina II este un vasocontrictor puternic și afectează funcția circulatorie. Totuși
angiotensina II persită în circulație timp de 1-2 minute, ea este rapit inactivată de
enzime plasmatice denumite angiotensinaze (angiotensina III).
Debitul cardiac (DC) este un parametru ce reflectă funcția de pompă cardiacă și este
egală cu volumul de bătaiex frecvența cardiacă. Valoarea sa în condiții fiziologice este
circa 80mlx70=5,6l/min.
Componentele zgomotului I
Componentele zgomotului II
* Punctele de auscultaţie:
*Anomalii cardiace:
Geneza EKG:
1. Câmpul electric al cordului este format din numeroase câmpuri electrice ale
cardiomiocitelor.
3. Vectorul sumar în timpul depolarizării diferitor regiuni ale cordului este rezultatul
sumării fiecărui cardiomiocit aparte.
Înregistrarea EKG.
- Punctul de referinţă rezultă prin conectarea celorlalţi doi electrozi între ei.
- Derivaţia unipolară înregistrează potenţialul membrului respectiv şi este
amplificată:
c) Derivaţiile precordiale(V)
*Undele, segmentele,intervale.
Reprezentarea ECG a fiecărui ciclu cardiac conţine:
T 0,25 – 0,6
Unda P reprezintă depolarizarea atriilor care are loc dinspre atriul drept spre atriul
stâng.
Prima zonă activată a muşchiului ventricular este septul interventricular, cu
vectorul rezultant de la stânga spre dreapta şi de jos în sus → unda Q.
Ultimele zone depolarizate sunt bazele ventriculilor, care sunt activate de jos în
sus şi spre dreapta → unda S.
Axa electrică a cordulei este vectorul principal rezultant din suma vectorilor
parţiali multipli ce se succedă într-un ciclu cardiac.
Aritmiile cardiace sunt dereglări ale ritmului normal al inimii, fie sub raportul
frecvenţei, fie sub cel al regularităţii frecvenţei cardiace, fie sub ambele. Astfel,
aritmiile cardiace cuprind orice anomalie sau perturbaţie în succesiunea normală de
activare a miocardului.