MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila” Localitatea Tg-jiu Județul

Gorj

PROIECT DE CERTIFICARE

CALIFICAREA PROFESIONALĂ
ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

COORDONATOR:

INDRUMATOR:

ABSOLVENT:

2020
TEIUL PLANTĂ MEDICINALĂ
 Motivație

Initiativa organizarii Farmacologie si Toxicologie s-a bazat pe mai multe

aspecte :

-activitatea profesionala a farmacistilor si medicilor presupune actualizarea

permanenta a cerintelor fundamentale si de specialitate;

- in cadrul echipelor de cercetare interdisciplinare de la nivelul UMF Craiova,

racordate la programele nationale(PNCDI II) se resimte o acuta nevoie de
specialisti in farmacologie si toxicologie fara de care desfasurarea activitatii
nu se poate ridica la standarde moderne;

- pregatirea absolventilor de farmacie si medicina pentru studii doctorale;

- profesiile de farmacolog si toxicolog sunt recunoscute in UE, ceea ce duce

la cresterea sanselor ca absolventii farmacisiti si medici sa-si gasesca un loc
de munca in afara granitelor tarii;

- in prezent, cercetarea farmaceutica si medicala din Romanai se bazeaza

mai ales pe studii clinice si mai putin pe investitii in crearea de noi
medicamente, fapt care solicita specialisti cu pregatire interdisciplinara in
domeniul Farmacologie si Toxicologie.
 PARTEA I-A

PROPEDEUTICĂ ŞI OPERAŢII GENERALE FARMACEUTICE

CAPITOLUL 1
GENERALITĂŢI

1.1. CE ESTE TEHNOLOGIA FARMACEUTICĂ? CARE SUNT OBIECTIVELE

ACESTEI ŞTIINŢE?
Tehnologia farmaceutică este ştiinţa care studiază aspectele teoretice şi
practice (proprietăţi fizico-chimice, formulare, biodisponibilitate, operaţii tehnologice
generale şi specifice, forme farmaceutice etc.), importante pentru realizarea
medicamentelor cât şi alte aspecte legate de evaluarea biofarmaceutică a acestora,
conservare, depozitare şi eliberare.
 Denumirea de tehnologie farmaceutică a fost adoptată recent şi este strâns
legată de dezvoltarea tehnologiei de obţinere a medicamentului în urma dezvoltării
industriei farmaceutice.
Alte denumiri mai vechi utilizate pentru această disciplină sunt: Tehnica
farmaceutică, Farmacotehnică, Tehnologia formelor farmaceutice toate acestea
înlocuiesc vechea denumire de Farmacie galenica, denumire dată în cinstea medicului
farmacist Claudius Galenus considerat părintele farmaciei.
Propedeutica este ştiinţa care studiază elementele de bază pregătitoare pentru
un anumit domeniu (pentru o anumită ştiinţă).
Denumirea de farmacie provine din cuvântul grec (apµako) pharmacon care
înseamnă: - medicament, leac, remediu.
Obiectivul principal a acestei ştiinţe (tehnologie farmaceutică) este obţinerea
pentru fiecare substanţă medicamentoasă a celei mai adaptate prezentări, rezultând
diferite forme farmaceutice (în funcţie de scopul urmărit şi de alte aspecte legate de
substanţa medicamentoasă) ca de exemplu: soluţii, emulsii, suspensii, comprimate,
capsule, drajeuri etc.
Pentru obţinerea diferitelor forme farmaceutice este nevoie ca substanţa
medicamentoasă să fie asociată cu alte componente inerte chimic şi farmacologic,
numite substanţe auxiliare (solvenţi, vehicule, excipienţi), această asociere urmărind
câteva aspecte foarte importante:
- obţinerea unor medicamente cu biodisponibilitate foarte bună, toleranţă,
stabilitate, cât şi cu o condiţionare elegantă.
Pentru realizarea acestor obiective este nevoie de un studiu în detaliu începând
de la formulare unde trebuie alese:
- forma cea mai indicată;
- structura chimică potrivită;
- excipienţii de primă alegere;
- cât şi o condiţionare corespunzătoare.
După o formulare bine chibzuită, desigur foarte important este procesul
tehnologic cât şi posibilităţile de control în diferitele faze intermediare, respectiv a
produsului final.
Un accent corespunzător pe toate aceste aspecte conduce la obţinerea unor
produse de calitate, stabile, şi cu posibilităţi de control al calităţii cât mai exact şi prin
metode simple.
În realizarea acestor deziderat un rol de primă importanţă îl are farmacistul,
acesta fiind pionul principal în echipa de specialişti (medici, biologi, chimişti, ingineri)
care colaborează în obţinerea medicamentului.
Pentru a ne crea o imagine despre investiţiile în acest domeniu amintesc ceea ce
a afirmat profesorul Stănescu Victor 1: "Conceperea unui medicament nou este un
proces laborios, care durează 8-10 ani. Din 7.500 substanţe sintetizate sau izolate una
singură devine medicament. Din aceşti ani, cercetările cu caracter farmaceutic (galenic)
se întind pe o perioadă de 5-6 ani".

1
Prof. dr. Stănescu Victor, Tehnică farmaceutică, Ediţia 1983, p. 14.
 1.2. EVOLUŢIA FARMACIEI DE-A LUNGUL ANILOR
Interesul pentru tratarea diferitelor afecţiuni a fost cunoscut din cele mai vechi timpuri.
Timp de milenii, actul terapeutic se baza pe empirism. Ideea obţinerii principiului activ dintr-un
produs vegetal, substanţă responsabilă de efectul farmacodinamic a apărut în perioada
experimentală şi a fost emisă pentru prima dată de Paracelsius ( sec. XVXVI d. Hristos).
După această perioadă a urmat perioada ştiinţifică, în care s-a dezvoltat în mod
deosebit: chimia, industria chimică, sintetizându-se noi substanţe chimice, astfel încâtă
problemele legate de medicament s-au pus într-o nouă conjunctură. Preocuparea iniţială a fost
obţinerea unor produse tipizate bine dozate, cu fişe tehnice de preparare şi control bine puse la
punct. O deosebită dezvoltare în domeniul medical şi farmaceutic a avut loc începând cu secolul
XIX. În decada a VI-a a secolului XX au apărut multe medicamente noi. O parte din aceste
medicamente, nefiind studiate corespunzător, au dat reacţii adverse nebănuite. Ca urmare
acestui fapt, se dezvoltă noi ramuri ale farmacologiei, şi anume: farmacocinetica,
farmacodinamia, farmacotoxicologia farmacoepide- miologia etc., cât şi o nouă disciplină de
graniţă între tehnologia farma- ceutică şi farmacologie, disciplină numită Biofarmacia (1961).
Odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor biologice (mai ales în ultimii 15 ani) a avut loc o
dezvoltare deosebită a farmacologiei, atât din punct de vedere al ramurilor cu caracter
fundamental, cât şi a celor cu aspect aplicativ.
Astfel, mai ales în ultimii ani, s-au pus la punct o serie de aspecte legate de farmacologia
generală, discipilnă care împărţită în mai multe ramuri, fiecare din ele studiind aspecte
importante atât cu caracter fundamental cât şi aplicativ
Interesul pentru tratarea diferitelor afecţiuni este cunoscut din cele mai vechi
timpuri.
Strâns legat de persoanele care exercitau rolul de vindecători, se poate împărţi
intervalul cuprins între protoistoria omenirii şi epoca contemporană în 4 perioade.

1.2.1. Perioada religioasă

În această perioadă întrebuinţarea remediilor cu scop curativ intra în
preocuparea preoţilor, exercitarea acestei îndeletniciri bazându-se pe empirism
neavând o bază ştiinţifică. Din această perioadă avem următoarele documente scrise în
care sunt prezentate diferite remedii de origine vegetală, minerală sau animală şi
anume:
- farmacopeea chineză PEN-TSAO;
- papirusul EBERS - considerat farmacopeea egipteană;
- farmacopeea din "Sumer" - sfârşitul mileniului III, descoperită în Babilon care
conţine diferite reţete medicale utilizate de prima civilizaţie postdiluviană, civilizaţia
sumeriană.
- Codul lui Hammurabi ( 2000 î. Hristos) conţine de asemenea Rp. medicale.

1.2.2. Perioada filozofică

Perioada filosofică este intervalul de timp cuprins între anul 1000 înainte de
Hristos şi până la  700 d.Hr., perioadă dominată de personalităţi deosebite, îndeosebi
greci şi romani.
 Din această perioadă pot fi amintiţi marii gânditori ca Pericle, Platon, Socrate,
Aristotel (jumătatea mileniului I î.H.) care pe lângă probleme filosofice, în discursurile lor
publice, emit învăţături despre plante, noţiuni de fiziologie etc.
În practica medicală empirică era cuprins şi actul farmaceutic, iar persoanele
care aveau această îndeletnicire se numeau „Pharmacopolai”.
Tot în această perioadă apare o nouă categorie de persoane implicate în
tămăduirea suferinţelor şi anume „Rizotomii”, în înţelesul modern „tăietori de rădăcini”,
ei nereprezentând o categorie de specialişti, ci vraci responsabili de obţinerea drogurilor
vegetale.
Medicii farmacişti aveau cabinete şi se numeau „iatroi”, iar în aceste
cabinete spaţiile în care se depozitau medicamentele se numeau „apothiki”, cuvânt
din care derivă cuvântul Apotheke (farmacie).
Din această perioadă se remarcă în mod deosebit Hipocrate (460-375 î.H),
medic grec născut în insula Kos şi fiind considerat părintele medicinei. Lucrările sale au
fost strânse într-un volum numit „Corpus Hippocraticum”, care cuprindea aproape 300
medicamente. Tot de la Hipocrate avem „Jurământul lui Hipocrate”, jurământ rostit şi azi
de medici şi farmacişti şi cuprinde elementele esenţiale de etică şi deontologie
obligatorii practicării profesiei.
Cel mai mare medic farmacist al antichităţii a fost CLAUDIUS GALENUS (130-
210 d.H.), născut la Pergam în Asia Mare dar emigrând la Roma, ajunge medic al
Cesarului Marc Aurelius.
Galenus este considerat părintele farmaciei şi pune bazele preparării
medicamentelor, scriind peste 500 de lucrări de medicină în care sunt prezentate detalii
privind compoziţia, prepararea şi conservarea medicamentelor.

1.2.3. Perioada experimentală

Perioada experimentală cuprinde intervalul de timp aproximativ între anul 700
d.Hr. şi secolul al XVIII-lea, când a avut loc o adevărată explozie ştiinţifică în toate
domeniile. După căderea Imperiului Roman de Apus, Europa a fost afectată de invazia
popoarelor migratoare. Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Bizanţ are cu totul o
altă evoluţie, reuşind să persiste încă o 1000 de ani până în secolul al XV-lea, când
cade sub dominaţia islamului. În această perioadă grea pentru Europa (evul mediu)
răsăritul oferă un climat corespunzător dezvoltării ştiinţifice. Astfel, apar alchimiştii
(savanţi arabi) care au câteva rezultate concrete în domeniul farmaciei, şi anume:
- inventarea distilatorului;
- izolarea alcoolului etilic etc.
Tot în această zonă (Asia mică) este înfiinţată prima farmacie publică din lume şi
anume în Bagdad, în anul 754 d.Hr.
Cea mai importantă personalitate din această perioadă a fost AVICENNA, medic
şi farmacist arab (980-1037 d.Hr.), de la care a rămas un tratat de medicină „CANON”,
utilizat timp de 300 de ani ca îndreptar, conţinând detalii legate de activitatea medico-
farmaceutică a vremii.
În urma cruciadelor are loc o pătrundere în Europa a multor achiziţii ştiinţifice
orientale, în toate domeniile şi desigur şi în domeniul farmaceutic.
 Astfel apar primele farmacii în Europa şi anume: la Neapole (1140 d. Hr.) apoi la
Paris, Praga şi Koln. În anul 1240 în Franţa apare o lege în oraşul Arles după care
profesiile de medic şi farmacist devin distincte.
Tot în această perioadă, în plină renaştere, apare cea mai importantă
personalitate a vremii şi anume PARACELSUS (1493-1541 d.Hr.), care a pus bazele
extracţiei vegetale şi a introdus ideea de principiu activ.
La sfârşitul renaşterii, apare la Milano, în anul 1512, prima farmacopee
„Thesaurus Aromatariorum”.
În anul 1691 apare prima ediţie a Farmacopeei Universale a lui Nicolas Lemery,
chimist şi farmacist francez.
Glauber I. descoperă sulfatul de sodiu, iar medicul Thomas Sydenham (1624-
1689 d.Hr.) introduce în terapeutică tinctura de opiu.

1.2.4. Perioada ştiinţifică

Secolul al XVIII-lea este secolul marilor descoperiri ştiinţifice, în această perioadă
se remarcă savanţi deosebiţi ca: A. Ampere, A. Celsius, M. V. Lomonosov, A. L.
Lavoisier etc.
Apar primele vaccinuri şi primele specialităţi, ca de exemplu: Apa de Cologne
etc. Farmacistul va evolua distinct faţă de vânzătorul din prăvălii organizându-se în
colegii profesionale iar pentru activitatea farmaceutică fiind nevoie de autorizări
speciale.
Acest şir de descoperiri continuă în secolul al XIX-lea şi anume S. Hahnemann
(1755-1843 d.H.) introduce homeopatia, apoi Louis Pasteur (1822-1895) pune bazele
bacteriologiei şi obţine vaccinul antirabic.
Sunt descoperite noi substanţe medicamentoase ca „Morfina”, „Atropina”,
„Aspirina”, apar noi clase de medicamente chimioterapice, sulfamide (1936),
antibioticele debutând cu Penicilina (descoperită de A. Fleming), apoi alte medicamente
ca hormonii (Andrenalina), anestezice locale (Stovacaina sau Amilocaina) etc.
O evoluţie rapidă o cunosc şi diferitele forme farmaceutice, mai ales după
dezvoltarea industriei farmaceutice, când începe fabricarea pe scară largă a
comprimatelor, injecţiilor şi a altor forme.
Astfel, industria farmaceutică apare la început în Germania, unde fabrica de
coloranţi Bayer din München a început în 1897 să prepare medicamente sub numele de
specialităţi. În 1899 fabrica a comercializat pentru prima dată acidul acetilsalicilic sub
formă de comprimate cu denumirea de „Aspirine”.
În Franţa, Anglia, Italia şi Statele Unite, industria farmaceutică se dezvoltă
pornind de la mici laboratoare. În paralel cu dezvoltarea industriei farmaceutice care
preia o parte din preparatele oficinale, prepararea medicamentelor are loc în farmacie
unitate dotată cu oficină şi laborator, spaţii speciale pentru preparare şi care trebuie să
corespundă unor exigenţe speciale impuse de legislaţia vremii.
În 1936 s-a fabricat un nou produs antibacterian Prontosil, medicament ce
reprezintă capul de serie al clasei sulfamidelor.
În anul 1941 în Statele Unite se fabrică pentru prima dată Penicilina (descoperită
de A. Fleming, în 1929), şi astfel începe fabricarea unui nou grup de medicamente şi
anume antibioticele.
 În a II-a jumătate a secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea industriei de sinteză,
asistăm la dezvoltarea deosebită a industriei farmaceutice, care impune dezvoltarea
unor noi preocupări legate de biodisponibilitate, formulare, efecte adverse
(Farmacotoxicologie), contraindicaţii (Farmacoepidemiologia), având loc o adevărată
revoluţie în domeniul producţiei de medicamente şi a cercetării ştiinţifice farmaceutice.
Între anii 1950-1960 au apărut peste 3800 medicamente noi numai pe piaţa americană
şi desigur în continuare numărul de medicamente şi fabrici producătoare s-a înmulţit în
mod considerabil. Asistăm în paralel cu dezvoltarea industriei farmaceutice şi la o
restrângere a preparării în farmacie, majoritatea produselor fiind fabricate industrial. În
prezent, rolul farmacistului, ca preparator în farmacie, este tot mai restrâns, farmacistul
devenind un educator sanitar competent cu multiple cunoştinţe de farmacie generală,
rolul său fiind deosebit în menţinerea sănătăţii populaţiei prin faptul că farmacia este
locul de unde bolnavul ridică medicamentul şi primeşte ultimele informaţii legate de
farmacografie sau alte aspecte concrete care impun clarificări.
Astăzi aproape 80% din producţia mondială de medicamente este concentrată în
câteva state: Olanda, Italia, Japonia, Elveţia, Franţa, Statele Unite, Anglia, Germania,
Canada etc.

1.3. DEZVOLTAREA FARMACIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Din antichitate, avem puţine referiri asupra modului în care dacii şi apoi populaţia
daco-romană au utilizat diferite remedii pentru tratamentul bolilor. Platon (sec. IV – III î.
Hr.) subliniază priceperea dacilor la utilizarea plantelor în tratamentul diferitelor
afecţiuni. Datorită poziţiei geografice deosebite, fiind situată la confluenţa dintre cultura
orientală şi cea occidentală, Dacia era un stat important pentru diferiţi cărturari ai
antichităţii. Există afirmaţii istorice că Hipocrate a fost discipolul unui trac cu numele
Herodicos. Dacii utilizau pentru tratamente: fumigaţii, narcotice cu sămânţă de cânepă,
veninul de viperă etc.
Există, în general, un paralelism între evoluţia actului farmaceutic la diferitele
popoare şi aceasta evoluţie este în strânsă legătură cu evoluţia socială.
Referinţe scrise legate de evoluţia activităţii farmaceutice le avem după secolul al
XIII-lea.
În prima fază terapeuţii se bazau pe empirism iar personalul implicat în această
activitate erau: moaşele, doftoroaiele şi probabil chiar personal ocult. Exista o activitate
medicală practicată la mănăstiri, la curţile domneşti etc.
Primele farmacii au fost înfiinţate în Transilvania, şi anume:
- în Sibiu, în 1494;
- în Bistriţa, în 1516;
- în Braşov, în 1520;
- în Cluj, în 1573.
La Bucureşti prima farmacie a fost înfiinţată în anul 1740, iar la Iaşi în 1757, după
aproape 200 de ani faţă de Transilvania.
La început farmacistul era numit „spiţer”, iar farmacia „spiţerie”, cuvinte provenite din
limba italiană.
Primele informaţii despre obligaţiile pe care le au cei care mânuiesc remediile
terapeutice apar în pravilele lui Vasile Lupu (1646) şi Matei Basarab (1652).
 În 1819, sub domnia lui Alexandru Şuţu, în Muntenia apare un îndrumar numit
„Orânduiala pentru farmacişti”.
La începutul secolului al XIX-lea, în fiecare oraş mare, exista câte o farmacie.
În anul 1805, se reglementează circulaţia toxicelor şi a stupefiantelor, şi tot la
începutul secolului al XIX-lea se introduce taxa obligatorie pentru reţete, iniţial fiind
utilizată taxa vieneză.
Din prima parte a secolului al XIX-lea (1800-1830) se cere respectarea unui
cadrul legal de funcţionare a unităţilor farmaceutice şi se impune depunerea unui
jurământ pentru farmacişti. Tot în această perioadă patronului de farmacie i se impun
studii superioare în domeniu, studii făcute în acea perioadă în străinătate.
Prima formă de organizare a farmaciilor apare în jurul anului 1850, şi anume
„Gremiul Spiţeresc” (Colegiul).
Dreptul de control asupra activităţii colegiului era al medicului şef din oraşul
respectiv. Exigenţele pentru farmacii devin din ce în ce mai mari. Fiecare farmacie era
obligată să aibă:
- oficină;
- laborator cu dotare corespunzătoare;
- dulap pentru toxice şi stupefiante etc.
Farmacistul era ajutat de calfe, cărora li se pretindea gimnaziul şi 4 ani de
practică în farmacie. Până la apariţia farmacopeelor indigene era utilizată Farmacopeea
vieneză.
Apariţia şi dezvoltarea învăţământului farmaceutic apare în următorul mod:
Prima şcoală medico-farmaceutică este înfiinţată în anul 1857 la Bucureşti de
medicul militar francez Carol Davila numită „Şcoala naţională de medicină şi farmacie”.
În anul 1867 ia fiinţă prima facultate de medicină şi farmacie la Bucureşti iar în
anul 1874 se adoptă prima lege sanitară care reglementează statutul profesiei de
farmacist.
În continuare se dezvoltă învăţământul superior farmaceutic şi în alte centre şi
anume:
- la Cluj în 1888, admiterea în învăţământul superior făcându-se după modelul
austriac;
- la Iaşi în 1912-1913;
- la Târgu-Mureş în 1948.
Până în prezent funcţionează aceste 4 facultăţi de farmacie iar în ultimii ani s-au
înfiinţat facultăţi de farmacie şi în alte oraşe mari ale ţării.
Pe lângă învăţământul superior farmaceutic a existat posibilitatea pregătirii
cadrelor medii farmaceutice, cărora după al II-lea război mondial li s-a pretins ca studii,
pentru admitere, liceul, durata pentru pregătire în specializarea asistent de farmacie
fiind 2-3 ani.
Pentru dezvoltarea sectorului farmaceutic o importanţă deosebită a avut-o
apariţia literaturii de specialitate reprezentată prin:
- farmacopee;
- cărţi de specialitate;
- formulare farmaceutice;
- publicaţii periodice.
 În continuare se va prezenta succint anii în care au apărut Farmacopeele
române, şi anume: F.R.I (1862), F.R.II (1874), F.R.III (1892), ediţia specială a F.R.II
(1915), F.R.IV (1926), F.R.V (1943), F.R.VI (1948), F.R.VII (1956), F.R.VIII (1965) cu
trei suplimente în anii 1968, 1970 şi 1972, F.R.IX (1976), F.R.X (1993) cu supliment I
(2000); supliment II (2001); supliment III (2004) si supliment IV (2006).

1.4. FARMACIA

1.4.1. Exigenţe. Modul de organizare a spaţiului farmaceutic

Farmacia este unitatea sanitară în care:
- are loc manipularea medicamentelor fiind veriga de legătură între depozitul
farmaceutic sau chiar producător şi pacient sau alţi cumpărători;
- se prepară forme oficinale şi reţete magistrale;
- sunt depozitate temporar (până la eliberare) medicamentele, substanţele
medicamentoase, ceaiuri, cosmetice şi tehnico-medicale în condiţiile prevăzute
de lege.

Localul farmaciei trebuie să corespundă unor exigenţe impuse de legislaţia în

vigoare şi anume:
- să aibă încăperi bine luminate, uscate şi cu ventilaţie corespunzătoare;
- să dispună de încălzire sau aer condiţionat astfel încât să fie respectate
următoarele temperaturi în diferite încăperi:
 18-20C în oficină şi încăperile de lucru;
 15-18C în depozit;
 6-15C în pivniţă;
- şi să fie situată la parter.

Încăperile farmaciei se împart în două categorii:

a) încăperi de lucru, în care sunt incluse următoarele:
 oficina (camera de eliberare a medicamentelor);
 receptura;
 laboratorul;
 boxa sterilă;
 laboratorul pentru analiza medicamentelor;
 birou;
 camera de gardă;
 spălătorul;
 grup social;
b) încăperi de depozitare:
 depozitul;
 pivniţa.
În continuare se vor prezenta în mod succint, încăperile de lucru:
 Oficina este încăperea în care farmacistul intră în contact cu publicul. Oficina
trebuie să aibă o dimensiune corespunzătoare şi să fie dotată cu mobilier adecvat, ca de
exemplu: mese de oficină, dulapuri farmaceutice, raft rotativ (vertuşcă), rafturi fixe,
precum şi masă cu scaune pentru clienţi.
În oficină medicamentele sunt aranjate pe rafturi sau în dulapuri după mai multe
criterii:
- intensitatea efectului terapeutic şi anume:
 medicamente puternic active în dulapul „Separanda”, în funcţie de forma
farmaceutică şi în ordine alfabetică;
 medicamentele obişnuite (anodine) pe rafturi în funcţie de forma
farmaceutică, de asemenea în ordine alfabetică;
- gradul de vandabilitate (cele mai vandabile la îndemână pentru a evita
mişcări inutile);
- în funcţie de categoria de produse (tehnico-medicale, cosmetice, ceaiuri,
medicamente eliberate pe prescripţii, OTC);
- în funcţie de calea de administrare (extern sau intern).

Receptura trebuie să comunice cu oficina şi este spaţiul în care se prepară

medicamentele pe bază de reţete magistrale. În această cameră există mobilier adaptat
activităţii specifice acestei încăperi (mese pentru balanţe, mese pentru alte activităţi
specifice, masa pentru receptură pe rafturile căreia se găsesc borcanele cu substanţe
medicamentoase etc.).
Tot în această încăpere se găseşte dulapul Venena care conţine medicamente
toxice şi stupefiante şi dulapul Separanda pentru substanţe puternic active. Ustensilele
necesare pentru manipularea toxicelor şi stupefiantelor se păstrează în Venena.
În această cameră poate exista şi o mică boxă sterilă pentru aparatul de distilat
sau pentru prepararea colirelor şi, de asemenea, un spălător pentru spălarea
recipientelor.
În afara mobilierului şi aparaturii prezentate în receptură se mai păstrează:
- aparate şi ustensile pentru cântărire şi măsurare (balanţe, cilindrii gradaţi,
pipete, mensuri gradate);
- ustensile necesare pentru prepararea formelor farmaceutice (mojare, pistile,
capsule de porţelan, patentule, presă pentru supozitoare, pilular etc.);
- materiale pentru ambalare şi pregătirea medicamentelor pentru expediere
(sticle, borcane, pungi, etichete, tecturi, capsule de hârtie, capsule amilacee,
flacoane cu dop, picurător etc.).

Laboratorul este spaţiul în care se prepară cantităţi mari de medicamente

(supozitoare, siropuri, unguente, forme oficinale etc.). Încăperea este dotată cu mese
potrivite acestui scop, dulapuri, aparatură etc. În farmaciile mai mici există şi o masă
pentru analiză a substanţelor medicamentoase şi de asemenea, un loc pentru
ambalarea produselor elaborate.

Boxa sterilă este foarte importantă. Fiecare farmacie trebuie să aibă un spaţiu
destinat obţinerii formelor farmaceutice sterile (produse oftalmologice, injectabile etc.).
 În farmaciile mai mici unde nu există un spaţiu special destinat acestui scop, este
obligatoriu amenajarea unei boxe sterile în receptură sau laborator.
Toată aparatura şi ustensilele utilizate în acest spaţiu trebuie să fie foarte curate
şi sterilizate, iar pentru sterilizarea aerului se utilizează lămpi cu raze ultraviolete.

Spălătorul este încăperea în care se spală recipientele necesare ambalării

medicamentelor preparate.

Laboratorul de analiză trebuie să fie dotat cu ustensile, respectiv reactivi, astfel

încât să poată fi identificate substanţele medicamentoase intrate în farmacie cât şi cele
preparate în unitate.

Încăperi de depozitare
Depozitul este o încăpere prevăzută cu rafturi sau dulapuri pe care sunt aranjate,
în funcţie de criteriile indicate şi în oficină, substanţele, produsele tipizate, preparatele
oficinale, tehnico-medicale, ceaiurile etc. Tot în această încăpere este importantă
existenţa unei mese pe care se pun temporar medicamentele până la recepţie,
respectiv pe care se pregătesc coletele pentru beneficiari. În această încăpere este
importantă existenţa caietului de defectură, în care se notează medicamentele lipsă.
Pivniţa este cea mai răcoroasă încăpere a farmaciei în care se păstrează mai ales
medicamentele la care Farmacopeea Română prevede conservarea la loc răcoros
(seruri, vaccinuri etc.) cât şi ambalajele. Încăperea trebuie dotată cu mobilier adecvat
(rafturi, dulapuri etc.).

1.4.2. Modul de depozitare şi etichetare a substanţelor

medicamentoase
A. Substanţele solide
Păstrarea substanţelor solide se face în funcţie de proprietăţile fizico-chimice a
substanţelor, şi anume:
- în borcane cu dop rodat, colorate pentru substanţele medicamentoase
sensibile la lumină;
- în borcane de material plastic sau cutii de tablă cu închidere ermetică pentru
substanţe delicvescente, higroscopice sau efluorescente.

Pe fiecare ambalaj trebuie să fie scrisă tara fără dop. În funcţie de toxicitatea
substanţelor medicamentoase, acestea se păstrează în următorul mod:
a. substanţe anodine cu doze maxime de ordinul gramelor care se păstrează pe
rafturi (mese de recepţie) în ordine alfabetică, la 2-3 cm distanţă între borcane
şi 1-2 cm de la marginea raftului, având etichete la care denumirea substanţei
este trecută în limba latină (conform Farmacopeei Române în vigoare) cu litere
negre pe fond alb;
b. substanţe puternic active cu doze maxime de ordinul centigramelor care se
păstrează în dulapul „Separanda” având etichete la care denumirea substanţei
este scrisă în limba latină cu litere roşii pe fond alb;
 c. substanţe toxice şi stupefiante având doze de ordinul miligramelor care se
păstrează în dulapul „Venena”, iar pe etichetă denumirea substanţei
medicamentoase se scrie în acelaşi mod, în limba latină, cu litere albe pe fond
negru. În afară de această etichetă toxicele şi stupefiantele au etichete
adiţionale cu „cap de mort” şi pot avea înscrise dozele pentru o dată sau
pentru 24 de ore.

La manipularea substanţelor solide trebuiesc respectate următoarele reguli: se ia

sticla de pe raft cu eticheta în podul palmei şi degetul pe dop, iar prelevarea
substanţelor se face cu linguriţa. Din momentul ridicării borcanului de pe raft şi până la
reaşezarea acestuia, citirea denumirii substanţei se va face de cel puţin trei ori.

B. Substanţe moi
Aceste substanţe se păstrează în vase de porţelan, de plastic, etichetarea fiind
făcută în acelaşi mod ca şi la substanţele solide, iar pentru manipulare se utilizează
spatule, patentule etc.
Spatulele sunt prezentate în figura 1.1.:

Figura 1.1. Tipuri de spatule

Patentual este prezentată în figura 1.2.:

Figura 1.2. Patentula

 C. Substanţe lichide
Aceste substanţe se păstrează în vase de sticlă, colorate sau incolore, cu dop
rodat în funcţie de caracteristicile substanţei respective. Depozitarea şi etichetarea se
face în acelaşi mod ca şi la substanţele solide, iar la manipulare se respectă
următoarea regulă: totdeauna substanţa se va turna din ambalaj pe partea opusă a
etichetei pentru a evita pătarea acesteia.

1.4.3. Modul de ambalare, etichetare şi eliberare din farmacie a

diferitelor forme farmaceutice sau substanţe
medicamentoase
A. Eliberarea formelor solide (prafuri, pudre etc.)
Ambalarea formelor farmaceutice solide dozate se face în capsule de hârtie (de
dimensiuni de la 1 la 10 în funcţie de cantitatea de pulbere), iar capsulele se ambalează
în pungi de hârtie (la fel de dimensiuni corespunzătoare în funcţie de cantitatea
ambalată) sau în capsule în amilacee mai ales când în compoziţia pulberilor avem
substanţe colorate. Tipurile de capsule amilacee sunt prezentate în tabelul următor.
Tabel 1.1.
Numărul Capacitatea în gram pulbere
capsulei
00 0,1-0,5
0 0,5-1
1 1-1,5
2 1,5-2,5
Dimensiunea pungilor de hârtie sunt date în tabelul 1.2.
Tabel 1.2.
Nr. de pungă Dimensiuni
1 50 x 80 mm
2 55 x 95 mm
3 65 x 105 mm
4 80 x 120 mm
5 85 x 135 mm
6 100 x 145 mm
7 110 x 165 mm
8 120 x 175 mm
9 135 x 215 mm
10 150 x 230 mm

În cazul pulberilor sensibile la umiditate ambalarea se face în pungi de hârtie

cerată.
Pulberile nedivizate pot fi ambalate în pungi de hârtie, în recipiente de material
plastic (cutii) cu etichetare corespunzătoare căii de administrare, ca de exemplu:
- etichete cu marginea albastră pe fond alb, cu specificaţie „INTERN”, pentru
modul de administrare intern (prafuri, pulberi etc.);
 - etichete cu marginea roşie pe fond alb şi specificaţie „EXTERN”, pentru
medicamente administrate extern (pudre).
Etichetarea pungilor se va face înainte de introducerea preparatului.

B. Eliberarea medicamentelor semisolide

Ambalarea formelor farmaceutice semisolide se realizează în cutii de material
plastic sau, mai rar, tuburi metalice, respectând modalităţile de etichetare prevăzute la
formele farmaceutice solide.

C. Eliberarea medicamentelor lichide (emulsii, soluţii, siropuri, injecţii, perfuzii,

picături de ochi, picături de nas etc.)
Ambalarea formelor lichide se realizează în flacoane de sticlă incolore sau
colorate (în funcţie de sensibilitatea la lumină a substanţelor medicamentoase), fiole,
flacoane perfuzabile cu dopuri corespunzătoare în funcţie de forma ambalată şi
etichetate în acelaşi mod ca şi formele solide şi moi, pentru formele uz intern şi extern,
iar pentru formele parenterale eticheta este cu chenar galben pe fond alb, cu
specificaţia „INJECTABIL”.
Pe lângă aceste etichete mai pot fi utilizate şi etichete speciale, ca de exemplu:
„A se păstra la rece”, „A se agita”, „Otravă” etc.
În cazul medicamentelor oficinale pe etichetă se scrie denumirea preparatului în
limba latină, data preparării şi semnătura preparatorului.
În cazul preparatelor magistrale pe etichete se scrie numărul de reţetă din Registrul de
copiere a reţetelor, modul de administrare, cantitatea de produs, data preparării şi
semnătura preparatorului
 Introducere
Intr-o epoca in care atat de multi oameni se indeparteaza tot mai tare de modul de
viata naturist si sunt amenintati de boli grave din cauza unei false atitudini in fata
vietii, ar trebui sa regasim drumul ce duce spre plantele noastre medicinale, pe care
Dumnezeu ni le daruieste din timpuri stravechi prin bunatatea lui. Preotul Kneipp
scrie in cartile sale ,,ca pentru fiecare boala a crescut o mica planta!”. Astfel,
oricare om isi poate ajuta propria sanatate, daca va culege cu grija si la timp plante
din ,,farmacia domnului”, daca va bea zilnic sau in timpul curei infuzia lor (sub
forma de ceai), daca le va intrebuinta extractele ca frectii sau comprese, inhalatii
sau adaos la apa de baie. Cel ce se decide sa intrebuinteze plante medicinale ar
trebui sa inceapa cu cele depurative (care curata sangele). Astfel de cure urmate
exact dupa prescriptie nu pot face niciodata rau. Daca ele nu aduc alinare si ajutor
sau le aduc dar foarte timid, este posibil sa existe in locuinta sau la locul de munca
zone geografice de perturbare. Atunci ar trebui chemata o persoana care cauta
surse de apa subterana sau zacaminte cu ajutorul unei nuele, pentru a gasi niste
zone fara radiatii.
In caz de indispozitie serioasa, de febra si alte simptome

În medicină, orientările actuale sunt grefate tot mai mult pe utilizarea fitoterapiei,
limitând exploziva folosire a medicamentelor de sinteză la strictul necesar. În
ultimele decenii, în diverse ţări de pe continentul european s-au publicat o serie de
lucrări, ce oferă posibilitatea cunoaşterii importanţei plantelor medicinale, în
tratarea şi prevenirea unor maladii.Hipocrat concluziona că: ”sănătatea este bunul
cel mai de preţ al omului, iar medicul este dator să aleagă calea cea mai puţin
vătămătoare pentru a vindeca”. În timp, această cale s-a dovedit a fi medicina
naturistă. Acest curs îşi propune să reprezinte un modest sprijin pentru cei
interesaţi în a recunoaşte plantele medicinale, cel mai frecvent folosite în vederea
recoltării, pentru ”Farmacia casnică”.

România, prin poziţia geografică şi condiţiile pedoclimatice prezintă o floră

diversificată, conţinând peste 3600 specii de plante superioare, spontane şi
cultivate, dintre care 10-12 % sunt utilizate de către medicina tradiţională şi
ştiinţifică. Datorită conţinutului ridicat în principii active, materiile vegetale sunt
solicitate de către industriile: de medicamente, cosmetică, dermato-cosmetică şi
firmele producatoare externe. Necesitatea cultivării plantelor medicinale şi
aromatice decurge din ipoteza că, flora spontană nu poate asigura necesarul de
materie primă vegetală ce se află în plină ascensiune.
Cursul îşi propune familiarizarea studenţilor cu principalele cunoştiinţe
teoretice şi practice, cu privire la plantele medicinale utilizate ca surse de
medicament, reprezentând o alternativă la terapia medicamentoasă ştiinţifică,
devenită clasică, intervenind astfel în serviciul societăţii umane.
În partea generală sunt prezentate unele informaţii privind: importanţa,
istoricul plantelor medicinale, principiile active şi rolul lor în dezvoltarea
chimioterapiei de sinteză.
De asemenea, un capitol cuprinde consideraţii generale privind relaţiile
plantelor medicinale cu factorii de vegetaţie. Este detaliată tehnologia de cultivare,
având caracter general în ceea ce priveşte secvenţele componente, accentuându-se
noţiunile de recoltare, uscare, conservare şi modul de întrebuinţare a acestor
bogăţii naturale.
Deoarece cursul se adresează studenţilor de la Facultatea de Agricultură,
secţia Agromontanologie, în partea specială sunt prezentate plantele medicinale şi
aromatice cultivate în zonele de deal şi munte.
În cadrul fiecărei specii se studiază: principiile active ce determină
proprietăţiile terapeutice ale produsului vegetal, respectiv acţiunea farmacologică,
prin care se precizează proprietăţiile medicamentoase, relaţiile plantă-factori de
vegetaţie, tehnologia de cultivare caracteristică. Noţiunile prezentate pot fi
valorificate şi de către specialiştii agronomi, farmacişti şi biologi, care direct sau
indirect contribuie la cultivarea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice.
De asemenea, pot fi utile publicului larg, doritor să cunoască şi să cultive plante
medicinale şi aromatice.
 Autoarea multumeşte referenţilor, editurii Universităţii şi orice sugestie din
partea cititorilor este binevenită.

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL II

PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE.

1. IMPORTANŢĂ.

Astăzi, pe plan mondial se acordă o deosebită importanţă terapiei naturiste, revenindu-se

spectaculos la medicina homeopatică, care vine să completeze arsenalul medicamentelor
utilizate, alături de chimioterapie, fizioterapie, electroterapie, igena alimentaţiei. La început de
mileniu se resimte intens ritmul alert al tehnicizării şi pulsul unei vieţi stresante, acţionând
asupra organismului uman, cumulativ cu factorii poluanţi şi cei de risc, determinând îmbolnăviri.
Dezechilibrul care apare în relaţia om- mediul exterior se poate remedia apelând la terapia
naturistă, dar nu trebuie să se exagereze. Este total eronată excluderea din acţiunea terapeutică, a
plantelor medicinale şi a produselor fitofarmaceutice obţinute, folosindu-se numai preparatele de
sinteză sau invers, excluderea chimioterapicelor ori a altor medicamente de sinteză, adoptându-se
numai fitoterapia. Prin instalarea lentă şi persistând un anumit timp, acţiunea principiilor active
nu produce efecte secundare grave sau metaboliţi iritanţi, dar prezintă dezavantajul că se
manifestă într-o perioadă mai mare, comparativ cu produsele de sinteză şi se degradează ca
eficienţă mai repede decât cele obţinute chimic. Cunoscându-se căile de biosinteză a substanţelor
naturale s-a ajuns să se sintetizeze în laborator multe dintre acestea, astfel a apărut o competiţie
între sinteza chimică şi fotosinteză. Prin urmare, putem aminti descoperirea substanţelor
antibiotice din ciuperci, constituind un filon fecund de cercetare, nu numai pentru boiochimie ci
chiar şi pentru chimiosinteză. Asemănator este cazul cercetărilor cu privire la medicamentele cu
acţiune hipotensivă, după sintetizarea serpasilului din Rauwolfia, dar mai ales a citostaticelor de
tipul colchicinei şi al vincaleucoblastinei.
În cadrul sesiunilor şi congreselor medicale se precizează mai ales cât de periculoase pot deveni
calmantele; acestea fiind utilizate de către mulţi oameni, fără prescripţie medicală pot avea efecte
secundare grave asupra altor organe. Medicamentele antihipertensive, de exemplu, administrate
timp îndelungat provoacă cancer mamar la femei; această afirmaţie aparţine celor trei grupe de
cercetători care au lucrat independent la Boston, Bristol şi Helsinki. Pe glob, aproximativ
jumătate din produsele industriei chimico-farmaceutice au la bază plante medicinale sau prezintă
în compoziţie, principii active extrase din plante: glicozide, alcaloizi, uleiuri eterice, etc., fiind
utilizate în tratamentul diverselor maladii. De pildă, insuficienţa cardiacă se tratează (prin
combinarea efectului sinergic sau complementar cu cel al produselor de sinteză) şi cu
medicamente de origine vegetală, obţinute din specii ca: Digitalis lanata Ehrh., Vinca minor L.,
Valleriana officinalis L., Leonurus cardiaca L., Crataegus monogyna L.,
Tilia sp.L. Afecţiunile aparatului respirator (bronşite, faringite, laringite, etc.) se tratează
cu produse bogate în substanţe mucilaginoase obţinute din specia Althaea officinalis L., sau
cu preparate care conţin saponozide (sp.Saponaria officinalis L., Gypsophila paniculata L.,).
Din capsulele de Mac (Papaver somniferum L.) se extrage codeina şi narcotina, utilizate pentru
calmarea tuse. O largă întrebuinţare o prezintă plantele medicinale în tratamentul: maladiilor
digestive şi hepato-biliare (ex. Specii – Calendula officinalis L., Althaea officinalis L., Cynara
scolymus L. ,Matricaria chamomilla L., Mentha sp. L., Hypericum perforatum L., Chelidonium
majus L., Silybum marianum Gartn., Taraxacum officinale L., Centaurea cyanus L., etc.,); ale
aparatului uro-genital (sp. Achillea millefolium L., Agropyron repens L., Artemisia absinthum L.,
Capsella bursa-pastoris L., Poligonum aviculare L., Equisetum arvense L.,); ale sistemului
nervos (sp. Origanum vulgare L., Viscum album L., Thimus serpyllum L., Acorus calamus L.,
Humulus lupulus L., Ocimum basilicum L., etc.,); afecţiuni dermatologice (sp. Populus nigra L.,
Arnica montana L., Arctium lappa L., Viola tricolor L., etc.).

Teiul
 Teiul din padurile noastre cuprind trei specii mai importante: Teiul cu frunza mare (Tilia
phyllos); teiul cu frunza mica (Tilia cordate) si teiul alb (Tilia tomentosa).

Perioada de inflorire si capacitatea nectarifera este diferita la cele trei specii de tei. Teiul
cu frunza mare infloreste la inceputul luni iunie si produce 800 kg miere/ha. Teiul cu frunza mica
infloreste mai tarziu cu 10-14 zile si asigura 100 kg miere/ha. Teiul alb sau argintiu infloreste in
jurul datei de 25 iunie si are cea mai mare capacitate melifera, respectiv 1200 kg/ha.

Sunt ani cand se obtin la masivele de tei 20-30 kg miere/familia de albine.

 Cele mai importante masive de tei sunt:

TULCEA (17 000 ha): Cetatuia, Niculitel, Luncavita, Babadag, Ciucurova, Topolog.

IASI (15 000 ha): Barsani, Grajduri, Ciurea, Mironeasa, Poieni.

CARAS SEVERIN (5 700 ha): Rama, Bocsa Montana, Bocsa Romana, Bozovici,
Bergeasca, Baile Herculane, Valea Smardei.
ILFOV + GIURGIU (5 500 ha): Lipia, Bojdani, Snagov, Ciofliceni, Scrovistea, Mihai Bravu,
Calugareni, Vanatori Mici, Cascioarele, Malu Spart, Pustnicu, Cernica, etc
ISTORIE SI LONGEVITATE
T. johnsoni Frunză fosilizată de tei, Washington, USA
În Europa, au fost documentați tei multi-seculari și milenari. De exemplu, o plantație
de Tilia cordata, aflată în Westonbirt Arboretum, Gloucestershire, are o vârstă de
aproximativ 2.000 de ani.
De asemenea, în curtea Castelului Imperial de la Nuremberg există un tei despre care
se spune că a fost plantat de împărăteasa Cunigunde, soția lui Henric al II-lea al
Germaniei, plasând vârsta arborelui, la momentul descrierii (1900), la 900 de ani.
Un alt exemplu este Teiul din Neuenstadt am Kocher, în provincia Baden-Württemberg
din Germania, care a fost evaluat la 1.000 de ani.
Pe de altă parte, "Bătrânul Tei" din Naters, Elveția, este menționat într-un document
medieval din 1357, fiind descris de autorul respectiv ca fiind deja "magnam" (uriaș).
Teiul din Najevnik (Najevska lipa), este un Tilia cordata de circa 700 de ani, considerat
cel mai gros arbore din Slovenia.
Teiul lui Eminescu este un exemplar semimilenar de Tilia tomentosa, situat în Parcul
Copou din Iași.
Teiul hibrid din Bârnova este un tei hibrid natural, Tilia x haynaldiana Simk. (T.
platyphyllos x T. tomentosa), cu o vârstă de aproximativ 660 de ani, aflat la 10 km sud-
est de Iași, în apropiere de mănăstirea Bârnova ("Arborele Anului" în 2011)
Alt arbore multisecular este Teiul Sfântului Laurențiu (în engleză "St Lawrence Lime
Tree"), înalt de circa 30 metri, crescut în interiorul terenului de crichet "St Lawrence
Ground" din Canterbury, Kent. Prăbușit natural, în urma unei furtuni, în 2005.
Teiul Edignei
Teiul Edignei, numit și "Teiul de 1000 de ani", este un tei cu frunza mare (Tilia
platyphyllos), situat în cimitirul de lângă biserica Sankt Sebastian din Puch, un cartier al
orașului Fürstenfeldbruck, Bavaria, Germania.[7]
Fosile de tei au fost găsite în formațiuni terțiare din Grinnell Land, Canada, cât și în
Spitzbergen, Norvegia. 
Valoare terapeutică și eroprotectivă

Descriere:

Teiul, sau Tilia, este un gen care cuprinde aproximativ 30 de specii de arbori,

nativi zonelor temperate ale emisferei nordice, în Asia (unde majoritatea diversității
speciilor este găsită), Europa și Estul Americii de Nord. Teii sunt copaci foioși, ajungând
până la 40 metri înălțime, cu frunze cu o anvergură de 6–20 cm, străbătute de nervuri.

Numărul exact de specii este incert deoarece multe dintre ele hibridizează spontan, atât
în sălbăticie cât și cultivate. Teiul prezintă flori hermafrodite. Polenizarea se face prin
insecte

Particularități dendrologice și geografice

Frunzele sunt lung-pețiolate, rotunde, ascuțite la vârf, iar pe fața inferioară se observă
nervuri proeminente.

Teiul produce flori, în număr de 2–10 pe ram, uneori și mai multe, de culoare alb-
gălbuie, plăcut mirositoare, așezate pe un peduncul comun, concrescut aproape pe
jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-gălbuie.
Fiecare floare este formată din 5 sepale care cad în momentul înfloririi, 5 petale,
numeroase stamine și un ovar globulos.

Fructul este o nucă de formă sferică sau ovală de dimensiuni mici.

Teiul este răspândit prin pădurile din regiunile deluroase până aproape de

zona muntoasă.

Este mai puțin invadant decât carpenul. Fiind o specie de amestec, foarte rar formează
arborete pure. În zona molidului, teiul este o specie fertilizantă solului
Valoare ecoprotectivă

Tilia

Scriind în apărarea teilor din Iași, botanistul Ionel Lupu afirmă că "la 50 de ani, teiul
(Tilia tomentosa) încă manifestă o creștere activă, realizează anual un număr de peste
300.000 de frunze, însumând o suprafață verde de aproximativ 600 mp. Într-o zi de
vară, acest tei mediu poate filtra 4.000-5.000 mc de aer, din care consumă aproximativ
9 kg dioxid de carbon și produce 6-7 kg oxigen. Sub coroana teiului temperatura aerului
este mai mică cu 3-4 grade C, datorită albedoului de 20% al frunzișul (acesta reflectă o
parte din radiația solară), iar aerul este mai umed, datorită transpirației arborelui. Cele
300.000 de frunze tomentoase, cu peri stelați, inclusiv pe pețiol, pot reține cantități
importante de praf, care apoi este spălat de ploi și ajunge pe sol. În privința acestei
însușiri, teiul este pe locul 3, după stejar și ulm." 

Același expert sugerează că "nu este neglijabilă nici capacitatea teilor de a emite
fitocide, substanțe organice complexe de autoapărare împotriva microorganismelor și a
insectelor, dar care sunt utile și omului, distrugând bacilul tuberculozei, agentul
dizenteriei și al unor afecțiuni pulmonare." 

Teiul Sfântului Laurențiu, Kent.

Ca arbore santinelă

Metodele moderne de analize fizico-chimice ale frunzelor afectate de poluare (arsuri)

includ recoltarea de mostre de la așa-numiții “arbori santinelă” sau “arbori bioindicatori”.
Acest procedeu de monitorizare a poluării atmosferice este mult mai ieftin decât cel
clasic, iar teiul argintiu se pretează foarte bine la rolul de “arbore santinelă”
(bioindicator)

Uz medicinal

Florile, frunzele, scoarța și cărbunele (obținut din lemn) de tei sunt folosite în scopuri
medicinale. Ingredientele active ale acestora includ flavonoizi (cu rol antioxidant) și
uleiuri volatile. Planta conține și taninuri, cu rol astringent.

Florile se recoltează, cu sau fără bractee, exclusiv pe timp însorit, înainte de înflorirea
completă, când o parte din flori sunt încă în faza de boboc. Uscarea se face la umbră,
în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă sau în încăperi bine aerisite. În 5-7 zile
consecutive de uscare, florile ajung la o umiditate de sub 13%. Randamentul de uscare
este de 3-3,5 kg flori proaspete pentru un kg flori uscate. Florile uscate sunt dulcegi și
lipicioase, iar fructul dulce și mucilaginos. Ceaiul de tei (preparat prin infuzia florilor) are
un gust plăcut, datorat aromelor uleiului volatil din flori. Având o acțiune calmantă
asupra sistemului nervos central, ceaiul din flori de tei este folosit în scopuri terapeutice.

Florile de tei sunt folosite mai ales pentru tratarea răcelilor, tusei, febrei, infecțiilor,
inflamațiilor, presiunii arteriale înalte, durerilor de cap (mai ales migrenele), dar și ca
diuretic (crește producerea de urină), antispasmodic și sedative Medicina tradițională
asiatică folosește flori de Tilia (uz intern) ca tratament pentru vindecarea afecțiunilor
tractului respirator, a febrei sau gripei

Cercetări recente sugerează că florile ar putea fi hepatoprotective. 

Scoarța și alburnul (lemnul moale dintre scoarță și măduvă) sunt folosite pentru a trata
afecțiuni ale ficatului, colecistului și celulitei (inflamarea pielii și a țesutului adipos).

În formă carbonizată, lemnul de tei este ingerat pentru a trata boli intestinale și, prin
aplicare topică, pentru a calma infecții ale membrelor inferioare. [11] În medicina
veterinară, se folosește cărbunele de tei (20 g, în lapte îndulcit), pentru tratarea
afecțiunilor digestive ale rumegătoarelor.

Băile de relaxare și aromaterapie pot include esență de tei sau flori scufundate in apă.

Mugurii și frunzele tinere sunt, de asemenea, comestibile.

Există ideea că nectarul de Tilia tomentosa ar conține manoză, substanță care poate fi
toxică pentru albine. Această idee este falsă; numeroasele albine comatoase (în comă)
care pot fi găsite pe jos în perioada înfloririi sale reflectă, în realitate, lipsa surselor
viabile de nectar, la sfârșitul verii, în special în zonele urbane.

TEI ARGINTIU

Denumiri populare: tei alb, tei argintiu, tei câinesc, tei mare, tei pădureţ,
tei roşu, tei de toamnă, tei tomnatic, tei bălan, tei bun, tei văratec, tei verde.

În tradiţia populară: ceaiul din flori de tei este folosit, peste tot, la tuse,
bronşite, astm, şi alte afecţiuni pulmonare. Ceaiul de tei cu sunătoare se lua
contra durerilor de inimă. Se mai folosea în boli neuro-psihice, dureri de cap,
ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în băi contra reumatismului. Din
cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole, şi de coadă de bostan,
cu smântână, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci. Femeile care
aveau pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.
Descriere: este un arbore înalt până la 40 m cu tulpina ramificată.
Frunzele alterne peţiolate, la bază cordate, asimetrice, marginea dinţată.
Faţa inferioară cu nervuri proeminente şi la baza ramificaţiilor cu buchete de
peri (T. Cordata şi T. Pla-typhyllos). La T. Tomentosa sin. T. Argintea faţa
inferioară a frunzelor este acoperită cu un număr mare de peri stelaţi care îi
dau aspectul argintiu mătăsos. În funcţie de forma acestor peri speciile de
Tilia se împart în două secţii:
1) Secţia Lindnera sau Astrophhylyra cuprinde speciile cu mai mult de 50
de stamine, cu stami-odii şi peri stelaţi (Tilia tomentosa, cu mai multe
varietăţi şi forme).
2) Secţia Anastraea cuprinde specii care au 1520 de stamine, nu au
staminodii, iar perii de obicei sunt filamentoşi (T. Cordata, T. Platyphyllos, cât
şi numeroase alte varietăţi şi forme).
Florile se dezvoltă în fiecare an pe ramurile tinere, la subţioara frunzelor
grupate în inflorescenţe, pendente, asociate cu o bractee în general mem-
branoase, alungite, scurt peţiolate, au nervura mediană până la jumătatea
lor concrescută cu pedun-culul inflorescenţei. Florile de culoare alb-gălbuie
sunt plăcut mirositoare şi reunite câte 2-15. Pe-dunculul floral concrescut
aproape pe jumătate din lungimea lui cu bractee eliptică sau lanceolată de
culoare verde-gălbuie. Floarea este hermafrodită, regulată de tipul 5,
androceul format din numeroase stamine libere, dar dispuse în 5 grupe.
Speciile răspândite la noi în ţară prin pădurile de foioase până în zona
subalpină sunt: T. Par-vifolia, şi T. Plathyphyllos, T. Tomentosa este un
element sud-est european şi se găseşte din abundenţă la noi în ţară. Speciile
de tei sunt cultivate ca plante ornamentale prin parcuri, grădini şi de-a
lungul drumurilor.
Recoltare: inflorescenţele cu sau fără bractee sunt recoltate la începutul
înfloririi. Se mai poate de asemenea folosi lemnul ars sub formă de cărbune
şi apoi măcinat cât mai fin.
În scop medicinal se folosesc aproape toate părţile teiului. Florile sunt
utilizate în tratarea răcelilor, tusei, bronşitei, bolilor infecţioase, durerilor de
cap. De asemenea acestea au efect diuretic antispasmo-dic şi sedativ.
Frunzele sunt întrebuinţate atât pentru uz intern în reducerea durerilor
intestinale cât şi pentru uz extern în tratarea ulceraţiilor la picioare. Scoarţa
de tei ameliorează problemele la nivelul vezicii biliare şi a celulitei.
Mierea este produsă de albine în stup, care este indicat să fie plasaţi
aproape de florile de tei dând cea mai bună miere. Florile produc un nectar
abundent, lipicios şi dulce pe care albinele îl găsesc irezistibil. Orice deţinător
de albine este norocos dacă are un tei în zonă. Cea mai bună miere din lume
vine din nectarul florilor de tei. Se produce o miere de o culoare pală, bogată
şi aromată.
Florile sunt de asemenea culese de către producătorii de parfumuri, pentru a
capta mirosul frumos şi de fitoterapeuţi pentru a capta proprietăţile de
vindecare ale acestei flori.
Compoziţie chimică: Componenta principală o constituie mucilagiul, care
se găseşte în cantitate mai mare în bractee. Mucilagiul prin hidroliză dă acid
D-galacturonic şi o mentilpentoză. Mai conţin ulei volatil în compoziţia căruia
intră şi farnesolul. Conţin de asemenea flavone care derivă de la cver-cetol şi
kempferol. De asemenea s-au identificat: tanin, o saponină nehemolitică şi
un derivat triter-penic, tiliadina, identic cu taraxerolul. În florile de tei s-a
semnalat existenţa hormonilor sexuali feminini şi masculini. Florile nu trebuie
să conţină mai mult de 13% umiditate, cel mult 8% cenuşă, iar substanţele
minerale maxim 0,5%.
 Acţiune farmacologică: neuro-sedativ, antispastic, antialgic, antitermic,
antiiritativ şi antiin-flamator în special pentru căile respiratorii, sudorific,
emolient, expectorant, antiinflamator al căilor respiratorii superioare,
emolient al secreţiilor bronhice, antitusiv puternic, diuretic, sudorific, sedativ,
liniştitor.
Conţinutul în principii active al florilor de tei conferă multiple acţiuni
terapeutice deosebite. Mucilagiile au efect emolient, diaforetic şi uşor sedativ
care sunt produse de farnesol. În schimb flavonele sunt spasmolitice şi
diaforetice. Uleiul volatil are acţiune neurosedativă şi antispastică. Se
utilizează foarte des în afecţiuni nervoase fiind un sedativ blând util în
insomnii şi de asemenea are un efect deosebit în afecţiunile respiratorii fiind
un expectorant.
Se ştie foarte bine că teiul este un extraordinar calmant al sistemului
nervos şi al tulburărilor nervoase, dar este la fel de bun şi în insomnii, răceli,
gripă cu febră sau în cazul inflamaţiilor căilor respiratorii. Tusea sau bronşita
se calmează cu un ceai cald din flori de tei la fel şi crizele de astmă, durerile
de cap şi de inimă, indigestii, ameţeli. Crengile arse şi făcute cărbuni se
pisează şi se pun cenuşă într-un pahar cu apă apoi se bea ca un remediu
excelent împotriva hemoragiilor abundente ale ciclului menstrual.
Extern: calmant general, psihic şi somnifer în băi. Antiinflamator, calmant
pentru piele, cosmetic, emolient. Chiar şi copiii mici pot face băi cu flori de
tei pentru acţiunea liniştitoare pe care o conferă principiile active ale acestor
flori.
Mugurii de tei se pisează, fiind apoi folosiţi ca şi un foarte eficient calmant
în abcese şi arsuri.
Praful obţinut din seminţele de tei uscate opreşte hemoragiile nazale şi se
presară pe răni sângerânde Intră în compoziţia ceaiurilor: calmant împotriva
tulburărilor cardiace, pectoral nr 2, sedativ şi sudorific.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni:
acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni ale trac-tului urinar, afecţiuni hepato-
biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, agitaţie la bebeluşi,
amigdalite, anxietate, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite cronice
şi acute, bufeuri la menopauză, cearcăne, cistite cronice, colici gastro-
intestinale, constipaţie, coşmaruri, crize biliare, cu-peroză, deranjamente
digestive, diaree pe fond de stres, dureri, dureri articulare în artrită, dureri
de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice,
erupţii cutanate, febră, la-tulenţă, gastrită, gripă, gută, guturai, hemoragii
abundente ale ciclului menstrual, hepatită (B şi C), hiperexcitabilitate,
hipertensiune arterială, indigestie la persoanele nervoase, inlamaţia căilor
respiratorii, îngrăşare, insomnii, iritabilitate nervoasă, isterie (crize de nervi),
limfom malign, mâncărimea pielii, menopauză, migrenă, nervozitate,
nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii,
pleoape umlate sau inlamate, pletoră, prospeţimea obrazului, psoriazis,
răceală, re-tenţie de lichide, reumatism, riduri, stări de iritabi-litate, stări
gripale, stări nervoase, stres, surmenaj psihic şi intelectual, ten iritat,
tromboză, tulburări de ritm cardiac, tulburări de somn, tulburări specifice
menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, tuse productivă,
ulcer stomacal, umlă-turi cauzate de traumatisme, varice, vertij (ameţeli),
viroze respiratorii, vomă nervoasă.
 Precauţii si contraindicaţii:
Atenţie! Nu este recomandat în sarcină şi alăptare.
Atenţie! Nu este recomandat la cardiaci. La depăşirea dozei prescrise
funcţia cardiacă poate fi afectată prin apariţia cardiotoxicităţii. Cei care au
complicaţii la inimă dacă beau mai mult de o lună de zile ceai din flori de
tei pot să-şi agraveze afecţiunile.
Atenţie! Este interzis să se bea mai mult de o lună, de 2 ori pe an.
Atenţie! O doză prea mare de tei poate avea efect contrar, inducând o
stare de agitaţie.
Atenţie! La depăşirea dozei prescrise poate apărea impotenţa.
Preparare şi administrare:
Pulbere: se macină cu râşniţa de cafea până se obţine un praf fin. Se va
lua 1 linguriţă de praf sub limbă pentru 10 minute, apoi se va înghiţi cu apă.
Se ia înainte de mese cu 15 minute. Se poate lua de 3-4 ori pe zi. Dozele
maxime admise pentru copiii între 2-4 ani maxim 2 g pe zi, cei între 5 şi 9 ani
vor lua maximum 3 g pe zi, în timp de copiii între 10-14 ani vor lua maximum
6 g pe zi. Persoanele peste 14 ani vor lua aceiaşi doză ca adulţii, care este
de maxim 12 g pe zi.
Infuzie: - 1 linguriţă de flori se va pune la 250 ml apă clocotită. Se acoperă
pentru 10 minute după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi.
Se foloseşte pentru a provoca sudoraţia, element foarte important în tratarea
răcelilor de tot felul, precum şi a unor boli care apar pe fondul intoxicării
organismului. Se bea pe cât posibil fierbinte aşa încât efectul sudorific să fie
maxim.
Macerat la rece: 1 linguriţă de flori mărunţite se va pune la 250 ml apă.
Se va ţine la temperatura camerei de seara până dimineaţa când se
strecoară, se îndulceşte cu miere şi se poate consuma.
Infuzia combinată - cum arată şi numele, ea combină extracţia la rece cu
cea la cald, ajutând astfel la conservarea principiilor active. Se prepară
astfel: 2-3 linguriţe de flori de tei mărunţite se lasă la înmuiat într-o jumătate
de cană de apă, de seara până dimineaţa, când se filtrează. Maceratul se
pune deoparte, iar pulberea rămasă se opăreşte cu încă o jumătate de cană
de apă fierbinte. Se lasă la infuzat 20 minute, după care se lasă la răcit şi se
filtrează. Se combină apoi ambele extracte. Preparatul se bea înainte de
masă cu 15 minute. Doza-3 căni pe zi.
Tinctura. Se umple pe jumătate un borcan cu pulbere de flori de tei,
completându-se restul cu alcool de 40 grade alimentar. După ce conţinutul a
fost omogenizat prin amestecarea alcoolului cu planta, se închide ermetic
borcanul şi se lasă la macerat vreme de 15 zile, agitând zilnic borcanul de
câteva ori. Lichidul se filtrează prin tifon şi vată şi se păstrează în sticluţe de
capacitate mai mică închise la culoare.
În industrie: se folosea la construcţii, confecţionarea diferitelor obiecte
casnice. Din scoarţa de tei se extrăgeau fibre pentru legat, folosite în po-
micultură şi viticultură, pentru frânghii, rogojini, etc. Lemnul de tei este o
importantă materie primă industrială, pentru mobilă uşoară, chibrituri,
calapoade, planşete de desen, cărbune pentru desen, creioane pentru desen,
praf de puşcă, etc.
Băile de plante. Iată reţeta generală de preparare a băilor de plante: 5
mâini de plantă se pun la macerat în 2 litri de apă, la temperatura camerei,
vreme de 8-10 ore (de dimineaţa până după amiază). După trecerea acestui
interval de timp, preparatul se strecoară, maceratul rezultat punân-du-se
deoparte, în timp ce planta rămasă se pune în alţi doi litri de apă clocotită şi
se lasă să stea acoperit până se răceşte, după care se filtrează. În final, se
combină cele două preparate (maceratul şi infuzia răcită) care se vor pune în
apa de baie aflată la o temperatură de 38-39 grade Celsius. Baia de plante
durează 20-30 minute, după care pacientul se va usca puţin prin tamponare
cu prosopul şi va rămâne să se odihnească la loc foarte călduros, vreme de
jumătate de oră. Această procedură se face de 1-3 ori pe săptămână.
Mod de administrare pe afecţiuni: Acnee (mai ales la pubertate) - se
fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori de muşeţel într-un pahar
cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit. se filtrează preparatul şi se
aplică sub formă de compresă, pe locurile afectate.
Afecţiuni ale tractului urinar - infuzia de flori de tei are efect diuretic
dacă este consumat rece şi din această cauză se indică să se consume 3 căni
pe zi la toate afecţiunile care sunt la tractul urinar.
Afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase - se pune pe abdomen
o compresă cu infuzie combinată de flori de tei (ceva mai concentrată- g la
cană), peste care se adaugă o sticlă sau o pungă cu apă fierbinte, aşa încât
să încălzească bine zona. În cazul colitei, se face şi o cură internă cu infuzie
combinată de flori de tei (la concentraţia normală)-o cană de 3-4 ori pe zi.
Scoarţa sau seva arborelui se poate folosi pentru a ajuta la stimularea
ficatului prin stimularea fluxului de bilă şi deci pentru a ajuta la curăţirea de
toxine.
Mucilagiul din florile de tei este extrem de util în toate afecţiunile digestive
având o calitate liniştitoare.
Afecţiuni respiratorii - organismul guvernamental de control al plantelor
medicinale din Germania a aprobat încă din 1980 folosirea florilor de tei
contra acestor afecţiuni. Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, în schimb
ajută la reglarea temperaturii organismului, ajută la eliberarea căilor
respiratorii de secreţiile în exces, reduce şi elimină durerile musculare,
durerile de cap asociate acestor afecţiuni. Se administrează infuzia combi-
nată îndulcită cu miere (dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1 litru pe zi, până
la vindecare.
Agitaţie la bebeluşi - unul dintre cei mai mari fitoterapeuţi
contemporani, francezul Maurice Messegue, povestea că prima sa iniţiere în
arta tămăduirii cu plante a primit-o la doar patru ani, când tatăl său îl îmbăia
cu flori de tei. Sub influenţa acestor băi, starea de spirit se aclimatiza brusc:
tensiunile şi supărarea dispăreau ca prin farmec, iar un somn binefăcător îl
cuprindea imediat. Foarte interesant este faptul că această plantă îi inducea
vise atât de frumoase şi intense, încât le-a ţinut minte toată viaţa. Adesea în
aceste vise vedea „zâne- flori" a căror prezenţă îl făcea extrem de fericit. Şi
medicina noastră populară folosea băile de tei făcute o dată pe săptămână
sau chiar mai des, pentru a liniştii somnul celor mici, dar şi pentru tratarea
cu succes al insomniei şi tusei convulsive.
Amigdalite - adjuvant- într-o cană de infuzie combinată şi concentrată (4
linguriţe la cană) de tei, se pune o linguriţă de sare grunjoasă şi se ames-
tecă. Cu acest preparat se face gargară de 3-4 ori pe zi. Tratamentul are
efect calmant, antiinflamator şi antiseptic rapid.
Anxietate - un studiu făcut în Portuglia a pus în evidenţă faptul că
administrarea teiului diminuează stările de teamă sau de anxietate ale
pacienţilor, precum şi unele tulburări asociate lor: atacuri de panică, distonie
neuro- vegetative, etc. Interesant este că efectul anxiolitic al teiului nu apare
decât la om. Un studiu, de data aceasta făcut în Mexic arată fără dubiu că
administrarea duce la diminuarea stărilor de anxietate şi de excitabilitate şi
în cazul animalelor de experienţă. La pacienţii umani, în terapia contra
anxietăţii, se administrează pulberea de tei, din care se iau câte 2 g de 3 ori
pe zi, în cure de 6 săptămâni, urmate de alte 2 săptămâni de pauză.
Este un bun tratament pentru cei care au probleme cu stările de teamă, cu
anxietatea şi cu atacurile de panică. De asemenea iritabilitatea şi isteria pot
fi diminuate cu ajutorul unor cure cu infuzie combinată de tei, din care se
administrează câte o cană de 3 ori pe zi, timp de o lună. Este un tratament
recomandat inclusiv celor la care asemenea probleme apar pe fondul
insomniei, al epuizării şi al anumitor dereglări hormonale. Teiul are efect
vasodilatator şi acţionează ca sedativ la nivelul sistemului nervos central.
Arterioscleroză - un studiu de medicină experimentală, realizat în Mexic,
în anul 2008, sub conducerea dr. A. L. Martinez, arată că administrarea
infuziei combinate de tei reduce inflamaţia mai ales în durerile articulare.
Acest efect s-ar datora, potrivit cercetătorilor, flavonoidelor conţinute de
florile de tei. Se ţin cure cu o durată de 21 de zile, timp în care se consumă
câte 3 căni de infuzie combinată de tei, cu un sfert de oră înainte de masă.
Astm - se bea infuzia fierbinte de tei, câte 2 căni pe zi. Are efecte
calmante, diminuând intensitatea acceselor de tuse, ajută la eliminarea
secreţiilor în exces de pe căile respiratorii şi combate accesele de febră.
Ajută la o respiraţie mai uşoară.
Boli de rinichi - se consumă pe lângă ceaiurile diuretice indicate la
această afecţiune şi câte un ceai sub formă de infuzie în special seara pentru
a calma eventualele dureri şi a putea dormi mai bine.
Bronşite cronice şi acute - se bea infuzia fierbinte de tei, câte 2 căni pe zi.
Are efecte calmante, diminuând intensitatea acceselor de tuse, ajută la
eliminarea secreţiilor în exces de pe căile respiratorii şi combate accesele de
febră.
Bufeuri la menopauză - se face o cură cu infuzia combinată de tei, din
care se administrează câte 1 cană (250- 300 ml) de 3 ori pe zi, în cure de 28
de zile. Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la care aceste
probleme emoţionale apar pe fondul insomniei, al epuizării, al anumitor tul-
burări hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de premenopauză sau de
menopauză).
Cearcăne - se estompează dacă se aplică pe zona ochilor o compresă cu
infuzie combinată de flori de tei, dimineaţa şi seara, câte 15 minute.
Cistite cronice - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diureza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei.
Colici gastro-intestinale - se pune pe abdomen o compresă cu infuzie
combinată de flori de tei (ceva mai concentrată- 20 g la cană), peste care se
adaugă o sticlă sau o pungă cu apă fierbinte, aşa încât să încălzească bine
zona. În cazul colitei, se face şi o cură internă cu infuzie combinată de flori
de tei (la concentraţia normală)- o cană de 3-4 ori pe zi.
Colită - se pune pe abdomen o compresă cu infuzie combinată de flori de
tei (ceva mai concentrată-20 g la cană), peste care se adaugă o sticlă sau o
pungă cu apă fierbinte, aşa încât să încălzească bine zona. În cazul colitei, se
face şi o cură internă cu infuzie combinată de flori de tei (la concentraţia
normală)- o cană de 3-4 ori pe zi.
Constipaţie - se consumă infuzie combinată îndulcită cu miere dacă nu
există contraindicaţii la acest tratament.
Coşmaruri - se umple o faţă de pernă cu flori de tei uscate şi se foloseşte
în locul pernei normale în timpul somnului. Este un tratament de medicină
populară care adesea are o eficienţă incredibilă, deşi mecanismele biologice
prin care acţionează sunt încă imposibil de explicat.
Crize biliare - se pune pe abdomen o compresă cu infuzie combinată de
flori de tei (ceva mai concentrată- 20 g la cană), peste care se adaugă o
sticlă sau o pungă cu apă fierbinte, aşa încât să încălzească bine zona. În
cazul colitei, se face şi o cură internă cu infuzie combinată de flori de tei (la
concentraţia normală)- o cană de 3-4 ori pe zi.
Cuperoză - se fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori de
muşeţel într-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit. se
filtrează preparatul şi se aplică sub formă de compresă, pe locurile afectate.
Deranjamente digestive - se face o infuzie combinată din tei, mentă şi
muşeţel în proporţii egale. Se consumă pe zi un litru din această infuzie. Are
efecte calmante generale, diminuează durerea şi inhibă reflexul vomitiv. De
asemenea reglează tranzitul intestinal dereglat de stările de stres.
Diaree pe fond de stres - se face o infuzie combinată din tei, mentă şi
muşeţel în proporţii egale. Se consumă pe zi un litru din această infuzie. Are
efecte calmante generale, diminuează durerea şi inhibă reflexul vomitiv. De
asemenea reglează tranzitul intestinal dereglat de stările de stres.
Dureri - se aplică cataplasme calde câte 2-3 ore de 2 ori pe zi, pentru
calmarea durerilor.
Dureri articulare în artrită - un studiu de medicină experimentală,
realizat în Mexic, în anul 2008, sub conducerea dr. A. L. Martinez, arată că
administrarea infuziei combinate de tei reduce inflamaţia mai ales în durerile
articulare. Acest efect s-ar datora, potrivit cercetătorilor, flavono-idelor
conţinute de florile de tei. Se ţin cure cu o durată de 21 de zile, timp în care
se consumă câte 3 căni de infuzie combinată de tei, cu un sfert de oră
înainte de masă.
Dureri de cap - se beau 1-3 căni de ceai de tei fierbinte, pe stomacul gol.
Acest tratament are efecte sedative rapide diminuând intensitatea durerii de
cap. În migrenele biliare, infuzia de tei poate declanşa refluxul vomitiv- un
element care vă poate contraria, dar care este pozitiv. Daţi curs acestui
reflex natural, care va debloca negreşit colecistul şi va grăbi sfârşitul crizei
de migrenă.
Dureri de burtă - durerile de tip arsură, specifice acestei afecţiuni, sunt
alinate şi vindecate cu pulbere de tei, pe de o parte ea reduce nivelul de
stres şi tensiunea psihică, iar pe de altă parte, protejează şi cicatrizează
mucoasa gastrică. Se ia câte o linguriţă de pulbere de 3-4 ori pe zi înainte de
masă. În perioadele de criză puternică, cu dureri intense, nu se mănâncă
nimic vreme de 24 ore. Se consumă mari cantităţi de infuzie combinată de
tei, neîndulcită. Pentru o mai mare eficienţă se pune la macerat împreună cu
teiul şi o cantitate egală de rădăcină de lemn dulce. Se pune pe abdomen o
compresă cu infuzie combinată de flori de tei (ceva mai concentrată- 20 g la
cană), peste care se adaugă o sticlă sau o pungă cu apă fierbinte, aşa încât
să încălzească bine zona. În cazul colitei, se face şi o cură internă cu infuzie
combinată de flori de tei (la concentraţia normală)- o cană de 3-4 ori pe zi.
Dureri musculare asociate răcelilor - organismul guvernamental de
control al plantelor medicinale din Germania a aprobat încă din 1980 folosi-
rea florilor de tei contra acestor afecţiuni. Teiul nu are un efect antiviral
demonstrat, în schimb ajută la reglarea temperaturii organismului, ajută la
eliberarea căilor respiratorii de secreţiile în exces, reduce şi elimină durerile
musculare, durerile de cap asociate acestor afecţiuni. Se administrează
infuzia combinată îndulcită cu miere (dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1
litru pe zi, până la vindecare.
Eczeme alergice - se fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori
de muşeţel într-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit.
se filtrează preparatul şi se aplică sub formă de compresă, pe locurile
afectate.
Erupţii cutanate - se estompează dacă se aplică pe zona ochilor o
compresă cu infuzie combinată de flori de tei, dimineaţa şi seara, câte 15
minute. Produce şi o calmare a mâncărimilor şi dispariţia erupţiilor.
Febră - 1-2 căni de infuzie de tei caldă stimulează o sudoraţie intensă,
ceea ce va duce la scăderea temperaturii. Se foloseşte mai ales în accesele
de febră asociate infecţiilor acute.
În loc să folosiţi medicamente cum ar fi aspirină sau acetaminofen, pentru
a reduce febra la copii şi adulţi, puteţi bea un ceai fierbinte de tei. Are un
gust plăcut şi poate fi amestecat cu miere Proprietăţile florii îmbunătăţesc
circulaţia sângelui la nivelul pielii şi induc transpiraţia, care, la rândul său,
scade temperatura corpului. Simptomele de răceală şi gripă pot fi reduse
semnificativ prin consumul de ceai de tei. Se poate consuma chiar şi de către
copii.
Flatulenţă - încă din evul mediu, cărbunele din lemn de tei era folosit în
satele româneşti ca leac sigur contra ulcerului stomacal, a flatulenţei dar şi a
constipaţiei. Se administrau câte 1-2 linguriţe de cărbune pisat, amestecat
cu lapte sau apă.
Gastrită - durerile de tip arsură, specifice acestei afecţiuni, sunt alinate şi
vindecate cu pulbere de tei, pe de o parte ea reduce nivelul de stres şi
tensiunea psihică, iar pe de altă parte, protejează şi cicatrizează mucoasa
gastrică. Se ia câte o linguriţă de pulbere de 3-4 ori pe zi înainte de masă. În
perioadele de criză puternică, cu dureri intense, nu se mănâncă nimic vreme
de 24 ore. Se consumă mari cantităţi de infuzie combinată de tei,
neîndulcită. Pentru o mai mare eficienţă se pune la macerat împreună cu
teiul şi o cantitate egală de rădăcină de lemn dulce.
Durerile de tip arsură, specifice gastritei, sunt alinate şi chiar vindecate cu
pulbere de tei. Pe de o parte ea reduce nivelul de stres şi tensiunea psihică
iar pe de altă parte, protejează şi cicatrizează mucoasa gastrică. Se ia câte o
linguriţă de pulbere de 3-4 ori pe zi, înainte de masă.
 Gripă - organismul guvernamental de control al plantelor medicinale din
Germania a aprobat încă din 1980 folosirea florilor de tei contra acestor afec-
ţiuni. Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, în schimb ajută la reglarea
temperaturii organismului, ajută la eliberarea căilor respiratorii de secreţiile
în exces, reduce şi elimină durerile musculare, durerile de cap asociate
acestor afecţiuni. Se administrează infuzia combinată îndulcită cu miere
(dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1 litru pe zi, până la vindecare.
Gută - se fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori de muşeţel
într-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit. se filtrează
preparatul şi se aplică sub formă de compresă, pe locurile afectate.
Guturai - organismul guvernamental de control al plantelor medicinale din
Germania a aprobat încă din 1980 folosirea florilor de tei contra acestor
afecţiuni. Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, în schimb ajută la
reglarea temperaturii organismului, ajută la eliberarea căilor respiratorii de
secreţiile în exces, reduce şi elimină durerile musculare, durerile de cap
asociate acestor afecţiuni. Se administrează infuzia combinată îndulcită cu
miere (dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1 litru pe zi, până la vindecare.
Hemoragii abundente ale ciclului menstrual - se face cărbune din
ramuri de tei. Pentru aceasta se pun într-o oală crengi de tei uscate. Se
aprind apoi se pune capacul care se va astupa pe margine cu argilă. Se lasă
24 ore să ardă mocnit. Se desface apoi capacul la oală. Se cerne. Pentru
folosire se va măcina cu râşniţa de cafea. Cu cât este mai fin efectul este
mai puternic. Se introduce în vagin o linguriţă de praf care are darul să
oprească hemoragia uterină. Se poate consuma şi intern câte 1 linguriţă de
praf de 3 ori pe zi cu apă.
Hepatită (B şi C) - adjuvant- un studiu japonez făcut sub conducerea dr.
H. Matsuda arată că principiile active din tei au efecte hepatoprotectoa-re.
Efectul de protejare al celulei hepatice, combinat cu efectul de stabilizare şi
de calmare psihică a teiului, recomandă această plantă în tratarea he-
patitelor cu posibilă evoluţie spre ciroză (evoluţie mult accelerată de stresul
psihic intens). Se recomandă ca atare, administrarea a 2-3 căni de infuzie
combinată de tei pe zi, în cure de 4 săptămâni, urmate de alte 4 săptămâni
de pauză.
Hiperexcitabilitate - se face o cură cu infuzia combinată de tei, din care
se administrează câte 1 cană (250- 300 ml) de 3 ori pe zi, în cure de 28 de
zile. Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la care aceste
probleme emoţionale apar pe fondul insomniei, al epuizării, al anumitor tul-
burări hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de premenopauză sau de
menopauză).
Hipertensiune arterială - Adjuvant- se administrează pulberea de tei, din
care se iau câte o linguriţă de 4 ori pe zi, în cure de 60 de zile, urmate de 15
zile de pauză. Teiul acţionează prin efectul vasodilatator, prin acţiunea
sedativă la nivelul sistemului nervos central şi prin efectul de depurare,
eliminând surplusul de apă din organism.
Indigestie la persoanele nervoase - se poate folosi câte 1 linguriţă de
tinctură de 3 ori pe zi diluată cu 100 ml apă sau ce beau ceaiuri din infuzie
de flori de tei care vor rezolva rapid această indigestie. De asemenea se
poate folosi cărbunele de tei câte 1 linguriţă de praf în cazurile indigestiei
după o masă mai copioasă. Induc toate acestea şi o liniştire nervoasă.
 Inflamaţia căilor respiratorii - ceaiul de tei are rol expectorant în
bronşită, ajutând la eliminarea secreţiilor şi la reducerea inflamaţiilor la
nivelul căilor respiratorii. Uleiul volatil conţinut de florile de tei are proprietăţi
neurosedative, fiind unul dintre cele mai indicate remedii pentru stările de
nervozitate, tensiune psihică, insomnie, oboseală sau suprasolicitare
intelectuală. În aceste cazuri, se recomandă să se bea o cană de ceai de tei
cu jumătate de oră înainte de culcare.
Îngrăşare - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diu-reza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei. Se poate în cazul obezităţii combina în
părţi egale o infuzie la care se adaugă şi ceai verde.
Insomnii - unul dintre cei mai mari fitoterapeuţi contemporani, francezul
Maurice Messegue, povestea că prima sa iniţiere în arta tămăduirii cu plante
a primit-o la doar patru ani, când tatăl său îl îmbăia cu flori de tei. Sub
influenţa acestor băi, starea de spirit se aclimatiza brusc: tensiunile şi
supărarea dispăreau ca prin farmec, iar un somn binefăcător îl cuprindea
imediat. Foarte interesant este faptul că această plantă îi inducea vise atât
de frumoase şi intense, încât le-a ţinut minte toată viaţa. Adesea în aceste
vise vedea „zâne- flori" a căror prezenţă îl făcea extrem de fericit. Şi
medicina noastră populară folosea băile de tei făcute o dată pe săptămână
sau chiar mai des, pentru a liniştii somnul celor mici, dar şi pentru tratarea
cu succes al insomniei şi tusei convulsive.
Se bea un pahar cu infuzie de tei, după masa de seara şi un alt pahar înainte
de culcare. Atenţie însă o doză prea mare de tei poate avea efect contrar,
inducând o stare de agitaţie.
Iritabilitate nervoasă - un studiu făcut în Por-tuglia a pus în evidenţă
faptul că administrarea teiului diminuează stările de teamă sau de anxietate
ale pacienţilor, precum şi unele tulburări asociate lor: atacuri de panică,
distonie neuro- vegetative, etc. Interesant este că efectul anxiolitic al teiului
nu apare decât la om. Un studiu, de data aceasta făcut în Mexic arată fără
dubiu că administrarea duce la diminuarea stărilor de anxietate şi de exci-
tabilitate şi în cazul animalelor de experienţă. La pacienţii umani, în terapia
contra anxietăţii, se administrează pulberea de tei, din care se iau câte 2 g
de 3 ori pe zi, în cure de 6 săptămâni, urmate de alte 2 săptămâni de pauză.
Isterie (crize de nervi) - se face o cură cu infuzia combinată de tei, din
care se administrează câte 1 cană (250- 300 ml) de 3 ori pe zi, în cure de 28
de zile. Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la care aceste
probleme emoţionale apar pe fondul insomniei, al epuizării, al anumitor tul-
burări hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de premenopauză sau de
menopauză).
Limfom malign - un studiu recent argentinean indică o acţiune
antitumorală a florilor de tei cu frunza în formă de inimă (Tilia cordata). Se
recomandă administrarea a 2-3 căni de infuzie combinată pe zi. Are efect de
inhibare a multiplicării celulelor tumorale şi induce autodistrugerea (apop-
toza) acestora. „De vină" pentru aceste efecte este se pare- o substanţă
(scopoletină) conţinute de florile acestor specii.
 Mâncărimea pielii - Infuzia consumată intern contribuie la eliminare a
toxinelor din corp şi prin aceasta contribuie la eliminarea cauzelor bolii. Se
poate de asemenea aplica compresă înmuiată în ceai de tei care are efect
calmant asupra pielii contribuind la dispariţia mâncărimilor pielii Acest ceai
are şi proprietăţi antifungice care sunt utile la această afecţiune în foarte
multe cazuri.
Menopauză - se face o cură cu infuzia combinată de tei, din care se
administrează câte 1 cană (250- 300 ml) de 3 ori pe zi, în cure de 28 de zile.
Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la care aceste probleme
emoţionale apar pe fondul insomniei, al epuizării, al anumitor tulburări
hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de premenopauză sau de
menopauză).
Migrenă - se beau 1-3 căni de ceai de tei fierbinte, pe stomacul gol. Acest
tratament are efecte sedative rapide diminuând intensitatea durerii de cap.
În migrenele biliare, infuzia de tei poate declanşa refluxul vomitiv- un
element care vă poate contraria, dar care este pozitiv. Daţi curs acestui
reflex natural, care va debloca negreşit colecistul şi va grăbi sfârşitul crizei
de migrenă.
Nefrită - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diu-reza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei.
Nervozitate - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diu-reza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei.
Nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici - unul dintre
cei mai mari fitotera-peuţi contemporani, francezul Maurice Messegue,
povestea că prima sa iniţiere în arta tămăduirii cu plante a primit-o la doar
patru ani, când tatăl său îl îmbăia cu flori de tei. Sub influenţa acestor băi,
starea de spirit se schimba brusc: tensiunile şi supărarea dispăreau ca prin
farmec, iar un somn binefăcător îl cuprindea imediat. Foarte interesant este
faptul că această plantă îi inducea vise atât de frumoase şi intense, încât le-a
ţinut minte toată viaţa. Adesea în aceste vise vedea „zâne- flori" a căror pre-
zenţă îl făcea extrem de fericit. Şi medicina noastră populară folosea băile de
tei făcute o dată pe săptămână sau chiar mai des, pentru a liniştii somnul
celor mici, dar şi pentru tratarea cu succes al insomniei şi tusei convulsive.
Obezitate - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diu-reza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei. Se poate în cazul obezităţii combina în
părţi egale o infuzie la care se adaugă şi ceai verde.
 Palpitaţii - infuzia combinată câte 3 căni pe zi contribuie la liniştirea
nervoasă şi la dispariţia palpitaţiilor deoarece produce o liniştire nervoasă.
Pleoape umflate sau inflamate - se fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o
linguriţă de flori de muşeţel într-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi
se lasă la răcit. se filtrează preparatul şi se aplică sub formă de compresă, pe
locurile afectate.
Pletoră - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diu-reza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei.
Prospeţimea obrazului - decoct din flori de tei, folosit ca loţiune tonică şi
pentru eliminarea ridurilor.
Psoriazis - se estompează dacă se aplică pe zona ochilor o compresă cu
infuzie combinată de flori de tei, dimineaţa şi seara, câte 15 minute. Produce
şi o calmare a mâncărimilor şi dispariţia erupţiilor.
Răceală - organismul guvernamental de control al plantelor medicinale din
Germania a aprobat încă din 1980 folosirea florilor de tei contra acestor
afecţiuni. Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, în schimb ajută la
reglarea temperaturii organismului, ajută la eliberarea căilor respiratorii de
secreţiile în exces, reduce şi elimină durerile musculare, durerile de cap
asociate acestor afecţiuni. Se administrează infuzia combinată îndulcită cu
miere (dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1 litru pe zi, până la vindecare.
Răni - pulbere de cărbune de tei este un excelent absorbant care se poate
plica pe rănile care zămu-iesc şi este totodată şi un eficient cicatrizant. Se
poate aplica pe toate rănile infectate.
Retenţie de lichide - adjuvant- se face o infuzie combinată de tei, ceva mai
concentrată (50 g la un litru de apă), care se administrează cu lingura, pe
parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinată de tei amplifică diureza, stimulează
eliminarea surplusului de lichide prin transpiraţie. Suplimentar, se fac băi
generale cu flori de tei, care au un efect diuretic şi calmant, fiind utile şi ca
adjuvant contra cistitei şi nefritei.
Reumatism - se fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori de
muşeţel într-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit. se
filtrează preparatul şi se aplică sub formă de compresă, pe locurile afectate.
Riduri - în cosmetică compresele cu ceai de tei sunt bune în combaterea
cearcănelor, iar spălatul pe faţă cu ceai la temperatura camerei reduce ri-
durile, catifelează tenul şi prelungeşte aspectul tineresc al feţei. Argila
cosmetică în amestec cu ceai concentrat este o mască excelentă pentru
frumuseţea feţei.
Stări de iritabilitate - un studiu făcut în Por-tuglia a pus în evidenţă
faptul că administrarea teiului diminuează stările de teamă sau de anxietate
ale pacienţilor, precum şi unele tulburări asociate lor: atacuri de panică,
distonie neuro- vegetative, etc. Interesant este că efectul anxiolitic al teiului
nu apare decât la om. Un studiu, de data aceasta făcut în Mexic arată fără
dubiu că administrarea duce la diminuarea stărilor de anxietate şi de exci-
tabilitate şi în cazul animalelor de experienţă. La pacienţii umani, în terapia
contra anxietăţii, se administrează pulberea de tei, din care se iau câte 2 g
de 3 ori pe zi, în cure de 6 săptămâni, urmate de alte 2 săptămâni de pauză.
Stări de teamă fără motiv aparent - un studiu făcut în Portuglia a pus în
evidenţă faptul că administrarea teiului diminuează stările de teamă sau de
anxietate ale pacienţilor, precum şi unele tulburări asociate lor: atacuri de
panică, distonie neuro- vegetative, etc. Interesant este că efectul anxiolitic al
teiului nu apare decât la om. Un studiu, de data aceasta făcut în Mexic arată
fără dubiu că administrarea duce la diminuarea stărilor de anxietate şi de
excitabilitate şi în cazul animalelor de experienţă. La pacienţii umani, în
terapia contra anxietăţii, se administrează pulberea de tei, din care se iau
câte 2 g de 3 ori pe zi, în cure de 6 săptămâni, urmate de alte 2 săptămâni
de pauză.
Stări gripale - organismul guvernamental de control al plantelor
medicinale din Germania a aprobat încă din 1980 folosirea florilor de tei
contra acestor afecţiuni. Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, în schimb
ajută la reglarea temperaturii organismului, ajută la eliberarea căilor
respiratorii de secreţiile în exces, reduce şi elimină durerile musculare,
durerile de cap asociate acestor afecţiuni. Se administrează infuzia
combinată îndulcită cu miere (dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1 litru pe
zi, până la vindecare.
Stări nervoase - se va folosi pulberea câte o jumătate de linguriţă de 3 ori
pe zi, sau administrată numai la nevoie. Conferă o stare de sedare şi deci de
liniştire nervoasă.
Stres - florile de tei scad nivelul de stres şi ajută la tratarea anxietăţii şi
tulburărilor nervoase. Au un efect de calmare natural atunci când este con-
sumat sub formă de ceai. Înlocuirea cafelei cu o ceaşcă de ceai de tei de 3
ori pe zi poate calma şi reduce nivelul de nervozitate.
Sugarii care devin nervoşi pot fi calmaţi cu o baie cu infuzie puternică de
flori de tei. Datorită efectului său calmant asupra sistemului nervos şi circula-
tor, teiul este de asemenea, utilizat pentru a trata presiunea ridicată a
sângelui, în special din cauze de stres.
Acest tratament nu numai că încetineşte bătăile inimii dar poate provoca,
de asemenea o uşoară vasodilataţie coronarină.
Surmenaj psihic şi intelectual - se poate folosi tinctura câte 1 linguriţă
diluată cu 100 ml apă de 3 ori pe zi luată înaintea meselor cu minimum 15
minute. Ajută la refacerea mai rapidă a organismului. Seara însă se vor face
băi cu flori de tei care asigură şi un somn liniştit. Se poate face tratament
28 zile.
Ten iritat - se fierb 2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori de
muşeţel într-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit. se
filtrează preparatul şi se aplică sub formă de compresă, pe locurile afectate.
Tromboză - intern se poate lua tinctură câte 1 linguriţă de 3 ori pe zi
diluată cu 100 ml de ceai infuzie. Extern se va aplica compresă pe locul
afectat de 2 ori pe zi câte 2-3 ore.
Tulburări de ritm cardiac - se recomandă sub formă de băi, făcute
seara, înainte de culcare, pentru a îmbunătăţii somnul şi pentru a preveni
crizele de tahicardie. De multe ori, persoanele supuse la un grad ridicat de
stres în timpul zilei au un debuşeu abia seara şi noaptea, când tensiunile
psihice, până atunci refulate, încep să fie resimţite şi să aibă efecte
fiziologice, perturbând ritmul cardiac. Băile de tei făcute seara ajută în mare
măsură la reducerea şi eliminarea tensiunii psihice, ceea ce va permite
apariţia tulburărilor de ritm cardiac.
Tulburări de somn - se umple o faţă de pernă cu flori de tei uscate şi se
foloseşte în locul pernei normale în timpul somnului. Este un tratament de
medicină populară care adesea are o eficienţă incredibilă, deşi mecanismele
biologice prin care acţionează sunt încă imposibil de explicat.
Tulburări specifice menopauzei - se face o cură cu infuzia combinată de
tei, din care se administrează câte 1 cană (250- 300 ml) de 3 ori pe zi, în
cure de 28 de zile. Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la
care aceste probleme emoţionale apar pe fondul insomniei, al epuizării, al
anumitor tulburări hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de
premenopauză sau de menopauză).
Anumite tulburări asociate menopauzei, cum ar fi stările anxioase,
insomnia, mâncărimile de piele, stările de iritabilitate pot fi eliminate în mare
parte cu ajutorul infuziei, capsulelor sau chiar a tincturii de tei.
Tuse - se consumă infuzia combinată din flori de tei, eventual cât mai
caldă dacă nu există contraindicaţii se va îndulcii cu miere polifloră. Se poate
face un tratament de 28 de zile, sau se ia la nevoie câte o linguriţă, până la
trecerea tusei.
Tuse uscată si iritativă - în florile de tei există nişte substanţe emoliente
(mucilagii), care reduc senzaţia de iritare de pe căile respiratorii şi ca atare
calmează tusea uscată. Mai mult aceste principii active sunt utile şi în tusea
productivă, deoarece ajută la eliminarea secreţiilor în exces de pe căile
respiratorii. Se administrează infuzia combinată, câte o cană de 3-4 ori pe zi,
sau se ia la nevoie câte o linguriţă.
Tuse convulsivă - unul dintre cei mai mari fito-terapeuţi contemporani,
francezul Maurice Messe-gue, povestea că prima sa iniţiere în arta tămăduirii
cu plante a primit-o la doar patru ani, când tatăl său îl îmbăia cu flori de tei.
Sub influenţa acestor băi, starea de spirit se aclimatiza brusc: tensiunile şi
supărarea dispăreau ca prin farmec, iar un somn binefăcător îl cuprindea
imediat. Foarte interesant este faptul că această plantă îi inducea vise atât
de frumoase şi intense, încât le-a ţinut minte toată viaţa. Adesea în aceste
vise vedea „zâne- flori" a căror prezenţă îl făcea extrem de fericit. Şi me-
dicina noastră populară folosea băile de tei făcute o dată pe săptămână sau
chiar mai des, pentru a liniştii somnul celor mici, dar şi pentru tratarea cu
succes al insomniei şi tusei convulsive.
Tuse productivă - în florile de tei există nişte substanţe emoliente
(mucilagii), care reduc senzaţia de iritare de pe căile respiratorii şi ca atare
calmează tusea uscată. Mai mult aceste principii active sunt utile şi în tusea
productivă, deoarece ajută la eliminarea secreţiilor în exces de pe căile
respiratorii. Se administrează infuzia combinată, câte o cană de 3-4 ori pe zi.
Ulcer stomacal - durerile de tip arsură, specifice acestei afecţiuni, sunt
alinate şi vindecate cu pulbere de tei, pe de o parte ea reduce nivelul de
stres şi tensiunea psihică, iar pe de altă parte, protejează şi cicatrizează
mucoasa gastrică. Se ia câte o linguriţă de pulbere de 3-4 ori pe zi înainte de
masă. În perioadele de criză puternică, cu dureri intense, nu se mănâncă
nimic vreme de 24 ore. Se consumă mari cantităţi de infuzie combinată de
tei, neîndulcită. Pentru o mai mare eficienţă se pune la macerat împreună cu
teiul şi o cantitate egală de rădăcină de lemn dulce.
Umflături cauzate de traumatisme - se fierb
2 linguriţe de flori de tei şi o linguriţă de flori de muşeţel într-un pahar cu
lapte, vreme de un minut, apoi se lasă la răcit. se filtrează preparatul şi se
aplică sub formă de compresă, pe locurile afectate.
Varice - Florile de tei luate sub formă de ceai de
3 ori pe zi câte o cană are efect de vindecare a pereţilor vaselor de sânge,
care se poate extinde şi la reducerea varicelor. Pentru scăderea tensiunii
arteriale şi tratarea varicelor se indică 20 de picături de tinctură de flori de
tei de 3 ori pe zi, eventual puse într-un ceai sub formă de infuzie din flori
călduţ.
Vertij (ameţeli) - se va consuma câte 1-3 căni pe zi de infuzie combinată
sau tinctură de 3 ori pe zi. Se poate face un tratament de 28 de zile.
Viroze respiratorii - organismul guvernamental de control al plantelor
medicinale din Germania a aprobat încă din 1980 folosirea florilor de tei con-
tra acestor afecţiuni.
Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, în schimb ajută la reglarea
temperaturii organismului, ajută la eliberarea căilor respiratorii de secreţiile
în exces, reduce şi elimină durerile musculare, durerile de cap asociate
acestor afecţiuni. Se administrează infuzia combinată îndulcită cu miere
(dacă nu aveţi contraindicaţii), câte 1 litru pe zi, până la vindecare.
Vomă nervoasă - se face o infuzie combinată din tei, mentă şi muşeţel în
proporţii egale. Se consumă pe zi un litru din această infuzie. Are efecte
calmante generale, diminuează durerea şi inhibă reflexul vomitiv. De
asemenea reglează tranzitul intestinal dereglat de stările de stres.

Tei cu frunza mare

Tilia platyphyllos Fam. Tiliaceae.
Denumiri populare: tei alb, tei de vară, tei roşu, tei verde.
Descriere: arbore foios indigen, adeseori culti-
vat. Rădăcină profundă, ramificată lateral. Tulpina dreaptă, cilindrică, înaltă
până la 40 m, cu trunchiul bine legat. Coroană rară, cu ramuri groase, lujeri
anuali slab-pubescenţi vara apoi glabri, pe care se află muguri ovoizi,
ascuţiţi, cu 3 solzi din care cel inferior se ridică cel mult la jumătatea mugu-
relui. Scoarţa cenuşie la început netedă (până la
20-30 ani), apoi se acoperă cu un ritidom negricios,
brăzdat în lung. Liber foarte dezvoltat, lemn gălbui, moale, raze medulare
vizibile cu ochiul liber, inele anuale slab delimitate. Frunze alterne mari (6-12
cm) subrotunde sau ovate, la bază cordate, asimetrice, glabre pe faţa
superioară, cu smocuri de
peri albicioşi la subsuoara nervurilor. Pe margine
acut serate. Flori galbene, grupate câte 3-8 într-o cimă pendentă, cu
bracteele glabră, mult mai scurtă decât inflorescenţa foarte mirositoare.
Caliciul cu sepale lungi până la 6 mm. Corolă dialipetală, actiniformă, cu 5
petale obovate de cca 8 mm. An-droceu cu 15-40 stamine, fără staminodii.
Înflorire VI. Fructe achene globuloase, mari de 6-10 mm, glabre cu pereţi
duri, lemnoşi şi 4-5 coaste proemi-
nente. Lăstăreşte şi drajonează până la distanţe de 1-2 m de la baza tulpinii.
 Tei pucios
Tilia cordata Fam. Tiliaceae.

Denumiri populare: tei pădureţ, tei roşu pădureţ, tei de mijloc, tei

căpresc, tei de deal, tei de pădure, tei fluturesc.

În tradiţia populară: ceaiul din flori se lua contra tusei, în răceli fiind

calmant. Praful de cărbune se folosea pentru răpciugă la cai. Cu fibre de tei

dospite se frecau oile pe picioare când se inflamau.

În unele zone, florile de tei se foloseau la vopsit în galben deschis. Cu

cărbune de tei pregăteau meşterii ţărani vopseaua neagră cu care colorau

florile de pe pereţii „tronurilor" şi alte piese de mobilier la ţară.

Descriere: înrădăcinare puternică, tulpină dreaptă, bine elagată, înaltă

până la 30 m, cu coroana deasă, ovoidală şi ramuri îndreptate în sus, pe

lujerii cărora se află muguri ovoizi, prevăzuţi cu 2 solzi păroşi, aproape egali

Scoarţă cenuşie, în faza de tinereţe, apoi cu ritidon negricios, brăzdat longi-

tudinal. Lemn fără duramen, moale, omogen, compact, alb-gălbui. Raze

medulare vizibile cu ochiul liber, inele anuale slab delimitate. Frunze mari 3.7

cm, subrotunde, cordate la bază, acuminate la vârf, frecvent asimetrice,

serate pe margine, pe faţa inferioară cu smocuri de peri ruginii la subţioara

nervurilor. Flori mici, galbene, frumos mirositoare câte 5-10 în cime

pendente, mai scurte decât lungimea bracteei, acoperită cu peri stelari.

Caliciul cu sepale ovate, acute, pubescente. Corolă cu 5 petale înguste.

Androceu cu 15-40 stamine, fără staminodii. Înflorire VI-VII. Fruct achenă

ovoidă, tomentoasă (5-7 mm), netedă, necostată sau cu coaste puţin

evidente, fragilă. Lăstăreşte viguros. Longevitate până la 200 ani.

BIBLIOGRAFIE:

[1] Aga Victor, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935.

[2] Agopian A, Plantele medicinale din flora spontană şi substituirile lor,
Editura Recoop, Bucureşti, 1975.
[3] Albu R M, Anatomia şi fiziologia omului, Editura Corint, Bucureşti, 1996.
[4] Alexan Mircea, Bojor Ovidiu, Crăciun Florentin, Flora medicinală a
României, vol 1-2, Editura Ceres, Bucureşti, 1989-1991.
[5] Alexandriu-Peiulescu Maria şi Popescu Ho-ria, Plantele medicinale în
terapia modernă, Editura Ceres, Bucureşti, 1978.
[6] Allen C Henry, Remedii homeopatice - Sim-ptome cheie şi caracteristici
comparate, Ghidul esenţial în vindecarea homeopatică, Editura Polirom,
Iaşi, 2001.
[7] Anghel Gh. şi colab., Geobotanica, Editura Ceres, Bucureşti, 1971.
[8] Anton Speranţa, Ghid terapeutic naturist şi reţete de post, Editura
Polirom, Iaşi, 2002.
[9] Anton Speranţa, Incursiune în medicina naturistă : In amintirea lui Valeriu
Popa, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
[10] Aurian-Blăjeni Corneliu, Homeopatia. Teorie şi practică, Editura Litera,
Bucureşti, 1994.
[11] Balch P A, Prescription for Nutritional Healing, 4th ed, Penguins Books Ltd, New York,
2006.
[12] Balmez D, Preparate culinare (2), Editura Comir, Bucureşti, 1996.

[13] Barnes J, Anderson L A, Phillipson J D, Herbal medicines, Pharmaceutical Press, 2007, ISBN-13:
9780853696230, http://books. google.com/books?id=XvtsAAAAMAAJ.