Sunteți pe pagina 1din 17

Introducere în fiziologia sistemului endocrin

Noțiuni generale
În organism există 2 sisteme de integrare și de control: sistemul nervos (SN) și sistemul endocrin.
Acestea conlucrează pentru realizarea aceluiași scop, dar folosesc mijloace diferite.
Sistemul endocrin acționează prin intermediul hormonilor, în timp ce SN prin neurotransmițători.
Neurotransmițătorii, spre deosebire de hormoni, acționează rapid (în câteva milisecunde), numai
asupra organelor inervate (celulele musculare, glandulare sau asupra altor celule nervoase), și au
efecte de scurtă durată.
Hormonii pot avea celule țintă în întregul organism și efectele se produc asupra întregului organism
(STH, hormoni tiroidieni), sau numai în anumite organe țintă, iar efectele hormonului se manifestă
numai asupra acestora. Au nevoie de o perioadă de latență pentru a produce un efect (secunde –
zile), pot afecta celule aflate la distanță sau în apropiere, produc un efect ce durează atâta timp cât
hormonul este prezent în sânge.
Sistemul nervos produce reacții rapide, localizate, pe termen scurt.
Sistemul endocrin determină reacții lente, difuze, de lungă durată.
Sistemul endocrin este format din:
1. Glande endocrine: hipofiza, tiroida, paratiroide, pancreas endocrin, suparenale, gonade,
placentă
2. Celule endocrine din: cord (factor natriuretic atrial – FNA), rinichi (eritropoetină – EPO),
tub digestiv (hormoni gastrointestinali)
Semnalizarea endocrină presupune secreția hormonului de către o celulă secretorie, transportul
hormonului în sânge, acțiunea asupra unei celule țintă aflate la distanță și obținerea unui răspuns
specific. Există hormoni și substanțe hormon-like ce intervin în comunicările intercelulare fără să fie
secretate în fluxul sanguin, ele ajungând la celula țintă prin difuziune (mecanisme paracrine, autocrine).
Calea autocrină reglează activitatea celulei secretorii prin intermediul hormonului secretat de ea însăși,
iar calea paracrină implică reglarea activității celulelor din vecinătate de către hormoni care nu ajung
în circulația sanguină.
Hormonii accelerează sau încetinesc reacțiile preexistente, dar nu se consumă în aceste reacții. Au rol
similar enzimelor, dar se deosebesc de acestea prin următoarele:
- enzimele acționează acolo unde sunt produse sau imediat în apropiere
- enzimele cresc cantitativ în organele în care sunt produse, nu în sânge, pe când hormonii cresc
inițial în sange și apoi în organele țintă
1
- enzimele au structura proteică, pe când hormonii pot avea diferite structuri

Efectele generale ale hormonilor:


1. efecte metabolice: stocarea și mobilizarea glucidelor, lipidelor, proteinelor; menținerea
echilibrului hidric, electrolitic, homeostaziei mediului intern
2. efecte morfogenetice: sunt implicați în dezvoltarea fizică și în maturarea pshică și intelectuală
3. modificarea activității sistemului nervos: prelungesc reacțiile SNV simpatic prin adrenalină,
determină modificări comportamentale (hormonii sexuali determină comportamentul matern).
Clasificare în funcție de structură
Hormonii clasici pot fi încadrați în 3 mari categorii: derivați ai aminoacizilor; polipeptide și
proteine; hormoni steroidieni.
1. Derivați ai aminoacizilor – epinefrina, norepinefrina (secretaţi de medulosuprarenală),
tiroxina şi triiodotironina (secretaţi de glanda tiroidă). Norepinefrina este atât hormon cât și
neurotransmițător în SNC și în neuronii simpatici postganglionari. Catecolaminele nu au un
sistem de reglare de tip feed-back, eliberarea lor fiind determinată de efectul final al hormonilor
(de ex. presiunea arterială). Sunt stocate în granule secretorii numite granule cromafine, în
sânge nu sunt legate de proteine datorită solubilității crescute în apă. Acționează prin
intermediul receptorilor de suprafață cuplați cu proteine G, cu producerea de cAMP ca mesager
secund intracelular. Hormonii tiroidieni aparțin și ei din punct de vedere structural acestui grup
(sinteza lor pornește de la tirozină), dar din punct de vedere funcțional sunt similari hormonilor
steroidieni (sunt transportaţi în plasmă legaţi de proteine de transport, acționează pe receptori
din nucleu, reglare prin ax hipotalamo-hipofizo-tiroidian).
2. Peptide și proteine – exemple: insulina, hormonul de creștere, oxitocina, angiotensina,
hormonii paratiroidieni. Sunt produși și apoi stocați intracelular în granule secretorii. Conținutul
granulelor este eliberat pe căi inițiate de stimuli externi sau direct, constitutiv. Hormonii
peptidici sunt legați de receptorii de suprafață ce activează diferite căi de semnalizare: proteina
G/cAMP, proteina G/fosfolipaza C, proteina G/fosfolipaza A , cGMP, etc
2

3. Hormoni steroidieni – exemple: cortizol, testoteron, estradiol. Ei au un precursor comun,


colesterolul, iar sinteza este reglată de diferite enzime prezente în glandele suprarenale și gonade.
Ei nu sunt stocați în granule secretorii, ci sinteza lor este legată de secreție și sunt transportați la
organe țintă legați de proteine specifice. Intră în celulă prin difuziune și se leagă de receptori
prezenți în citosol sau nucleu, iar apoi complexul hormon-receptor este translocat în nucleu unde

2
interacționează cu secvențe specifice ale ADN-ului numite elemente de răspuns la steroizi (SRE)
stimulând transcripția unor gene adecvate. Hormonii tiroidieni nu se aseamănă structural cu
hormonii steroizi dar interacționează cu receptori similari cu cei ai hormonilor steroizi, într-o
manieră similară cu aceștia. Singura diferență este că receptorii pentru hormonii tiroidieni sunt
localizați în nucleu iar după interacțiunea cu receptorii complexul interacționează cu elementele de
răspuns la hormonii tiroidieni și activează transcripția unor gene specifice.
Există controverse privind acceptarea unei alte categorii de hormoni, eicosanoizii. Aceștia sunt
lipide sintetizate din lanțurile de acizi grași ai fosfolipidelor membranare. Toate celulele din
organism cu excepția eritrocitelor secretă eicosanoizi. Acțiunea lor este însă paracrină, locală,
afectează celulele din vecinătate. Din acest motiv nu sunt încadrați în categoria hormonilor clasici.
Se împart în două mari grupe: prostaglandine (PG) și leucotriene (LT), cu efecte variabile în funcție
de natura celulei țintă. Sunt implicați în menținerea presiunii arteriale, coagulare, reacții imune și
inflamatorii, reproducere și contracția musculaturii netede.
Structura chimică a hormonilor determină:
– Modul de sinteză, de depozitare și secreție
– Transportul sanguin
– T1/2 (timp de înjumătăţire) și modul de eliminare
– Mecanismul celular de acțiune
– Calea de administrare exogenă a hormonilor
Transportul hormonilor în sânge
- Hormonii circulă în sânge sub două forme: liberi sau legați de proteine transportoare. În
general, hormonii liposolubili circulă legați de proteine plasmatice, dar și hormonii tiroidieni,
STH-ul, factorii de creștere insulin-like, IGF-1 și 2. În cazul hormonilor steroidieni,
aproximativ 90% sunt transportați de proteine și 10% se găsesc liberi în plasmă și pot
interacționa cu receptorul. Legarea hormonului de proteină are câteva roluri importante: permite
constituirea unui “rezervor” pentru acești hormoni, cu asigurarea concentrațiilor plasmatice
suficiente de hormon, minimizând efectul fluctuațiilor permenente ale concentrației acestora de
la un minut la altul (de exemplu, completează concentraţiile hormonilor liberi după ce aceştia se
leagă de receptorii specifici sau sunt eliminaţi din circulaţie); prelungește timpul de înjumătățire
al hormonului în circulație, important mai ales pentru hormonii a căror acțiune este de lungă
durată, de exemplu hormoni implicați în sinteza de noi proteine în țesuturile țintă; încetineşte
semnificativ procesul de înlăturare a hormonilor din plasmă.

3
- Prezența proteinei de legare afectează concentrația totală a hormonului, dar nu și concentrația
fracțiunii libere prezente în sânge. De exemplu în sarcină crește sinteza hepatică pentru
globulina ce leagă tiroxina (T4). Inițial, aceasta va lega mai mult din T4 liber, iar nivelul
acestuia în sânge scade. Prin feed-back negativ, este stimulată sinteza și eliberarea de TSH
adenohipofizar, cu creșterea consecutivă a producerii de hormoni tiroidieni, astfel încât
fracțiunea T4 liber revine la normal, deși hormonul total (liber+legat) este crescut.
Timpul de înjumătățire și modalitățile de eliminare
Concentrația în sânge a hormonului circulant la un anumit moment reflectă: ritmul de secreție și viteza
cu care este inactivat și îndepărtat din organism. Unii hormoni sunt rapid degradați de enzime în
celulele țintă. Majoritatea sunt îndepărtați din sânge de către rinichi sau ficat, iar produșii lor de
degradare sunt eliminați prin urină, sau, mai rar, pe cale digestivă. Degradarea se poate realiza prin
hidroliză, oxidare, reducere, aromatizare, deiodinare, conjugare cu glicuronide, metilare și alte metode
în funcție de organ. Produșii rezultați după degradare pot fi măsurați în urină sau sânge. Timpul în care
nivelul plasmatic al unui hormon scade la jumătate se numește timp de înjumătățire (T1/2) și poate
varia de la câteva minute la ore sau chiar o săptămână. Hormonii hidrosolubili au cel mai scurt timp de
înjumătățire.
Durata de acțiune
Răspunsul la acțiunea hormonului poate să apară imediat sau în ore-zile (ex. h. steroizi). Unii hormoni
sunt secretați în forma inactivă și trebuie să fie activați în organele țintă. Efectele pot să dispară rapid
pe măsură ce nivelul în sânge scade sau pot să persiste chiar și ore la niveluri circulante extrem de
scăzute ale hormonului.
Receptorii pentru hormoni
Un hormon poate acționa pe mai multe tipuri de receptori, determinând efecte diferite. Astfel,
vasopresina crește permeabilitatea tubilor colectori renali pentru apă acționând pe receptori V2 și
produce vasoconstricție acționând pe receptorii V1 ai celulei musculare netede vasculare. Receptorii
sunt structuri dinamice. Concentrații scăzute în sânge ale unui hormon, persistente, determină formarea
suplimentară la nivelul celulelor țintă a receptorilor pentru hormon şi a proteinelor de semnalizare
intracelulară (up-regulation – reglare prin amplificare) și crește astfel sensibilitatea țesutului țintă la
efectele hormonului. Creşte disponibilitatea receptorilor pentru interacţiunea cu hormonul respectiv.
Expunerea prelungită la concentrații crescute de hormon poate să scadă numărul receptorilor exprimaţi
de celule pentru acel hormon (down–regulation - reglare prin diminuare). Mecanismele implicate pot fi:
inactivarea unor molecule de receptor, internalizarea receptorilor în celulă și sechestrarea lor,
distrugerea receptorilor de către enzimele lizozomale după internalizare, scăderea sintezei receptorilor,
4
inactivarea unor proteine de semnalizare intracelulară. Acest proces (down-regulation) desensibilizează
celulele țintă, prevenind răspunsurile exagerate la niveluri crescute pesistente de hormon. Receptorii
pot fi de asemenea decuplați de la căile lor de semnalizare intracelulare, modificându-se astfel
sensibilitatea structurii țintă. Hormonii influențează nu numai numărul de receptori proprii dar și
numărul de receptori ce răspund la alți hormoni. De exemplu, progesteronul scade numărul de receptori
pentru estrogen în uter, antagonizând astfel acțiunile estrogenilor. În același timp, estrogenul face ca
aceleași celule să exprime mai mulți receptori pentru progesteron, potentând astfel efectele
progesteronului.
De altfel pot fi descrise 3 tipuri de interacțiuni hormonale: permisivitate, sinergism, antagonism.
Permisivitate = situația în care un hormon nu își poate exercita efectul fără ca alt hormon să fie prezent.
(Hormonii tiroidieni au efect permisiv pentru dezvoltarea normală și la timp a structurilor sistemului
reproducator; fără prezența lor, dezvoltarea sistemului reproducător este întârziată)
Sinergism = mai mulți hormoni produc același efect la nivelul celulei țintă și efectele lor combinate
sunt amplificate. (Ex. Glucagonul și adrenalina produc glicogenoliza hepatică. Atunci când acționează
împreună, cantitatea de glucoză eliberată este mai mare comparativ cu suma cantităţilor de glucoză
eliberate de fiecare hormon în parte).
Antagonism = un hormon se opune acțiunii altui hormon. De exemplu, insulina este antagonizată de
glucagon. Antagoniștii pot intra în competiție la nivel de receptori, pot acționa pe căi metabolice
diferite sau, cum este cazul progesteronului, scad numărul receptorilor (down-regulation) pentru
hormonul antagonist.
Reglarea secreției de hormon
Reglarea este de tip feed-back; pe lângă capacitatea de a sintetiza și elibera hormoni celulele endocrine
pot să sesizeze consecințele biologice ale secreției acestor hormoni (de exemplu, nivelul calcemiei,
nivelul glicemiei). Există feed-back negativ, cea mai comună cale de reglare, și feed-back pozitiv.
Unele funcții din organism pot fi reglate prin acțiunea complementară a mai multor hormoni.
Epinefrina, cortizolul și glucagonul contribuie la răspunsul organismului la un efort fizic de scurtă
durată (mecanism de reglare pe termen scurt). Dacă oricare din acești hormoni lipsește, performanța în
efort este afectată negativ apărând diferite consecințe, ca de exemplu apariţia unei hipoglicemii severe.
Un exemplu de mecanism de reglare pe termen lung cu intervenţia complementară a mai multor
hormoni este creșterea normală a organismului ce implică acțiunea STH, IGF-1, a insulinei, hormonilor
tiroidieni și sexosteroizi. În caz de deficit de STH, IGF-1 sau hormoni tiroidieni apare nanismul.

5
Mecanisme de acțiune ale hormonilor

Hormonii acționează pe celula țintă prin intermediul receptorilor care sunt proteine situate pe
membrană, în citoplasmă sau în nucleu. Între hormoni și receptori există o relație de specificitate. În
funcție de poziția și tipul receptorilor se descriu două tipuri de mecanisme de acțiune ale hormonilor:
1. Hormoni care stimulează genele cromozomiale și sinteza de proteine. Acești hormoni pot
penetra membrane și se fixează pe receptorii situați în citoplasmă sau în nucleu. Din această
categorie fac parte hormonii liposolubili (steroidieni).
2. Hormonii care stimulează în celulele țintă eliberarea de substanțe cu greutate moleculară
mică (mesageri de ordinul 2) sau electroliți (calciu). Prin aceste mecanisme acționează
hormonii care nu pot penetra membrana celulară și se fixează pe receptori situați pe fața externă
a membranei. Sunt hormonii proteici sau polipeptidici.

1. Mecanismul de acțiune al hormonilor steroidieni


Fiind liposolubili, aceștia pot penetra membrana celulară și, ajunși în citoplasmă, se fixează pe
receptorii specifici, cu formarea complexului hormon – receptor, care se va lega apoi de secvențe
ADN specifice numite elemente de răspuns la hormon sau elemente de răspuns la steroizi (SRE).
Aceste elemente se găsesc în regiunea 5' a genelor țintă, a căror transcripție este reglată de complexul
specific receptor – hormon steroid. Are loc apoi transcripția ADN-ului, iar mARN-ul părăsește nucleul
și ajunge în ribozomi, locul de sinteză al proteinelor responsabile de efectele hormonilor. Efectul
hormonilor apare după o perioadă de latență mai lungă (ore sau zile), perioada necesară pentru
transcripția ADN, pentru sinteza de mARN și de noi proteine. În afara hormonilor steroidieni, prin
același mecanism acționează și alți hormoni nonsteroidieni, ca de exemplu hormonii tiroidieni, dar
aceștia acționează pe receptori localizați în nucleu (deja legați de elementele de răspuns la hormon).

6
Marieb E, Human Anatomy and Physiology, 2013

2. Mecanismul de acțiune al hormonilor proteici/polipeptidici


Hormonii cu structura proteică (mesageri de ordinul I) nu pot străbate membrana celulară. Ca urmare,
se vor fixa pe receptori specifici pe fața externă a membranei celulare și vor determina formarea
intracelulară a unor mesageri secunzi.
a. Majoritatea hormonilor proteici acționează în celula țintă prin intermediul unui mesager
secundar reprezentat de cAMP. Hormonul se fixează pe receptori specifici (stimulatori sau
inhibitori) pe fața externă a membranei celulare, cuplați cu o proteina G (stimulatoare Gs, sau
inhibitoare Gi) situată pe fața internă a membranei celulare. Proteina G are 3 subunități: α (αs
sau αi) fixată de membrană și care în repaus leagă GDP, ɣ (fixează proteina G pe fața internă a
membranei) și ß care este componenta de legătură. Formarea complexului hormon-receptor (H-
R) duce la înlocuirea GDP din Gs-GDP sau Gi-GDP cu GTP și separarea subunităților ß-ɣ, ca și
a complexului hormon-receptor. Complexul α – GTP astfel format va activa adenilat ciclaza
(transformă ATP în cAMP) având ca și consecință creșterea cAMP intracelular. Dacă e vorba

7
de o proteina Gi, adenilat ciclaza va fi inhibată. Formarea cAMP are efecte directe și indirecte
prin activarea proteinkinazei A, care în formă activă va duce la fosforilarea unor proteine sau
enzime. Fosforilarea proteinelor le schimbă conformația, putând duce la creșterea
permeabilității membranare. Enzimele fosforilate și activate determină accelerarea sau
încetinirea anumitor reacții metabolice. Se pot însă și sintetiza noi proteine intracelulare.
Ca urmare cAMP-ul determină:
a. creșterea permeabilității celulei
b. mobilizarea hormonilor din celule
c. sinteza de noi proteine, enzime
d. accelerarea sau încetinirea unor reații enzimatice

cAMP are o durată scurtă de acțiune, fiind transformat, sub acțiunea fosfodiesterazei în 5-AMP,
inactiv. Fosfodiesteraza e inhibată de metilxantine (cafeina, teofilina), care pot prelungi efectele cAMP.
Exemple de hormoni ce acționează pe această cale: glucagon, ADH pe receptori V2, FSH, LH, ACTH,
TSH.
b. O altă categorie de hormoni proteici sunt cei care își exercită efectele intracelulare prin creșterea
concentrației de inozitol-trifosfat (IP3) și 1,2 diacilglicerol (DAG). Legarea hormonului de receptor
duce, prin intermediul unei alte proteine, Gq, similare cu Gs, la activarea fosfolipazei C. Aceasta
transformă PIP2 (fosfatitil inozitol 4,5 difosfat) din membrana celulară în inozitol 1,4,5, trifosfat (IP3) și
DAG, mesageri secundari.
IP3 trece în citoplasmă, se leagă de un receptor aflat pe suprafața reticulului endoplasmic, determină
creșterea concentrației intracelulare a Ca2+ prin creșterea permeabilității membranei reticulului
endoplasmatic și facilitarea ieșirii Ca2+ din reticulul endoplasmatic. Calciul, ca mesager de ordinul 3,
poate acționa ca atare sau se poate lega de calmodulină și să determine activarea de enzime (kinaze Ca
dependente) responsabile de diviziunile celulare și contracția fibrelor musculare netede. Prin acest
mecanism acționează: adrenalina pe receptori α1, acetilcolina pe receptori M1, ADH-ul pe receptori
V1, CCK, PTH.
Efectul DAG e mult mai durabil ca al IP3. DAG, liposolubil, rămâne în membrana celulară, activează
proteinkinaza C (are nevoie de Ca pentru activare, eliberat sub acțiunea IP3), ducând la fosforilarea și
activarea proteinelor de transport pentru schimbul Na/H. Crește pH-ul celular, semnal pentru sinteza de
ADN, cu sinteza de noi proteine.
Limitarea acțiunii prin acest tip de mecanism se realizează prin recaptarea Ca în reticulul endoplasmic.

8
Costanzo L, Human Physiology, 2014

Costanzo L, Human Physiology, 2014

9
Guyton &Hall, 2016

10
Guyton &Hall, 2016

c. Pentru anumiți hormoni, cGMP poate acționa ca mesager secund. De exemplu, FNA se leagă de
receptori ce activează o guanilat ciclaza ce transformă GTP în cGMP care la rândul sau
activează kinaze dependente de cGMP, fosfataze și canale ionice.
d. Unii hormoni peptidici (TRH) își exercită efectul prin activarea fosfolipazei A2 și formarea de
acid arahidonic care se transformă sub acțiunea unor enzime în PG, PGI2, TxA, leucotriene
Alte tipuri de semnalizare intracelulară
Anumiți hormoni, ca de exemplu insulina, dar și factori de creștere insulin-like (IGF1, IGF-2)
acționează fără a avea un mesager secund intracelular. În acest caz, receptorul hormonal are
activitate tirozin kinazică. Familia receptorilor tirozinkinazici e formată din receptori care au
un domeniu tirozinkinazic (ce poate fosforila proteine), un domeniu ce leagă hormonul și un

11
domeniu carboxi terminal cu multiple tirozine pentru autofosforilare. Când hormonul se leagă
de domeniul extracelular al receptorului, receptorii agregă. Când receptorii agregă, domeniile
tirozinkinazice fosforilează capetele C terminale ale reziduurilor de tirozină. Această fosforilare
produce locusuri de legare pentru anumite proteine intracelulare, ducând la activarea lor în
cascadă. Se produce o amplificare a semnalului, până la activarea unor factori de transcripție. În
cele din urmă proteinele fosforilate se leagă de ADN și produc schimbări în transcripția genică.

Costanzo L, Human Physiology, 2014

Există și receptori asociați cu tirozin-kinaze (receptorul în sine nu are activitate tirozin-kinazică).


De exemplu STH-ul se leagă de un receptor ce activează o tirozin kinază citosolică (kinaza JAK,
Janus kinaza).

12
Boron, Fiziologie, 2017.

Reglarea secreției de hormoni:

Trei tipuri de stimuli își pot exercita acțiunea asupra glandelor endocrine pentru a influența sinteza și
eliberarea de hormoni (unele glande pot răspunde la stimulări realizate prin mecanisme multiple):
1. Stimuli umorali (dar nu hormoni) – ioni, nutrienți, ce influențează direct secreția anumitor glande
(Ca2+ pentru PTH, calcitonina; glucoza pentru insulină, glucagon)
2. Stimuli nervoși (în condiții de stres, sistemul nervos simpatic determină eliberarea de adrenalină și
noradrenalină din medulosuprarenală)
3. Stimuli hormonali (ax de control hipotalamo-hipofizo – glandular)

Modularea prin intermediul sistemului nervos

Sistemul nervos poate modifica atât factorii stimulatori (umorali, nervoși, hormonali) cât și inhibitori
ce afectează sistemul endocrin. Este un mecanism de siguranță, prin care sistemul nervos realizează
anumite ajustări pentru a menține homeostazia organismului, prin surmontarea mecanismelor endocrine
normale de control.

13
Ex. în condiții de stres, glicemia crește prin activarea sistemului nervos simpatic și a hipotalamusului,
asigurând sursa energetică pentru celule în cazul în care e nevoie de o activitate susținută.

Mecanismele de Feedback: frecvent negativ, dar poate fi și pozitiv. Reglare prin ax sau direct prin
efectul hormonului (ex calcemie, glicemie)

a. Bucle lungi de feedback – feedback-ul hormonului asupra axului hipotalamo-hipofizar.

b. Bucle scurte de feedback – feedback-ul adenohipofizei asupra hipotalamusului, pentru a inhiba


liberinele hipotalamice

c. Bucle ultra scurte de feedback - hormonii hipotalamici ce inhibă propria lor secreție, ex. GnRH

Feedback pozitiv: creșterea preovulatorie a FSH și LH; reglarea secreției de oxitocină în cursul
travaliului.

Ritmuri de control: circadiene, ultradiene, infradiene


Ritmuri circadiene (cu perioada de 24 ore) – temperatura corporală, ritmul somn-veghe
Infradiene (sezoniere) ( cu perioada mai mare de 24 de ore, pot fi și cu perioadă de la o sapt la o luna) –
apărare imună, ciclul menstrual, etc.
Ultradiene (cu perioada sub 20-24 de ore): secreții endocrine, etc.

Neurohipofiza (lob posterior+ infundibul)

- Neurohipofiza este formată din țesut nervos (neuroectoderm) derivat din hipotalamus,
conținând și pituicite, asemănătoare celulelor gliale, și fibre nervoase, prelungiri axonale ale
neuronilor din nucleii supraoptici și paraventriculari din hipotalamus. Practic neurohipofiza este
o proiecție a hipotalamusului, legătura dintre hipotalamus și lobul posterior al hipofizei se face
prin intermediul axonilor celulelor neurosecretoare din hipotalamus (neuroni magnocelulari din
nucleii supraoptic și paraventricular), care se întind pe distanță scurtă între cele 2 structuri.
Hormonii (neurohormoni) produși de celulele neurosecretoare (neuroni magnocelulari din
nucleii hipotalamici supraoptici și paraventriculari) sunt împachetați în vezicule, transportați de-
a lungul axonilor și stocați în butonii terminali, la nivelul neurohipofizei. Cei 2 hormoni
sintetizați sunt hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina) și oxitocina. Când celulele
neurosecretorii hipotalamice sunt stimulate, potențialul de acțiune generat determină eliberarea

14
hormonilor stocați din butonii terminali, prin exocitoza Ca-dependentă, în rețeaua capilară din
neurohipofiză. Neurohipofiza nu produce proprii hormoni, ci doar stochează și eliberează
oxitocina și ADH-ul.
- Neuronii hipotalamici sintetizează precursori din care se vor desprinde ADH-ul și oxitocina.
Defectele de procesare ale precursorului pot duce la secreția inadecvată a hormonului activ.
- Scăderea sintezei/eliberării de ADH, secreția sa inadecvată sau scăderea sensibilității la ADH a
celulelor țintă sunt cauze care pot duce la apariția diabetului insipid.

ADH-ul
Are două roluri fiziologice extrem de importante:
a. intervine în reglarea echilibrului hidric al organismului
b. în doze mari, are efecte vasopresoare (vasoconstrictoare)
ADH-ul acționează pe 3 tipuri de receptori: V1A, V1B și V2, toți trei sunt cuplați cu proteine G.
Receptorii V1A se găsesc în mușchiul neted vascular. Legarea ADH-ului de acești receptori duce la
activarea fosfolipazei C, formare de IP3 ca mesager secund, creșterea concentrației de Ca
intracelular, contracția fibrelor musculare netede din vasele de sânge, vasoconstricție și consecutiv
creșterea rezistenței periferice și a presiunii arteriale.
Receptorii V1B se găsesc în hipofiza anterioară. Acțiunea ADH pe acești receptori determină, prin
același mecanism intracelular ca și în cazul V1A, creșterea secreției de ACTH de către celulele
corticotrope.
Receptorii V2 se găsesc în celulele tubului colector renal, acționează prin creșterea cAMP, cu
creșterea consecutivă a permeabilității tubului colector pentru apă, prin inserția AQ2 în membrana
apicală a celulelor tubulare

ADH mai determină:

Creșterea absorbției intestinale de apă


Scăderea pierderii de apă prin perspirație (respirație, piele)

Reglarea secreției de ADH se realizează prin 2 categorii de stimuli: 1. osmotici (modificarea presiunii
osmotice a sângelui); 2. de volum (modificarea volumului sanguin)

15
1. Stimulii osmotici acționează prin 2 mecanisme:
a. Creșterea presiunii osmotice a sângelui (>300 mosm/L) stimulează osmoreceptorii
hipotalamici, cu creșterea secreției de ADH. Acționând pe receptori V2, ADH stimulează
reabsorbția de apă, cu scăderea consecutivă a presiunii osmotice.
b. În același timp, creșterea presiunii osmotice stimulează centrii setei, cu creșterea ingestiei de
apă și scăderea presiunii osmotice

2. Creșterea volumului sanguin stimulează voloreceptorii din atrii, vene mari, vase pulmonare.Se
declanșează mai multe mecanisme: a. Distensia atriilor duce la creșterea diurezei (reflex Gauer-
Henry) apărut reflex la stimularea voloreceptorilor; informațiile sunt transmise prin nervul X la
nucleul tractului solitar și prin neuroni intercalari inhibitori la hipotalamus, cu inhibarea
secreției de ADH. b. Distensia atriilor duce la eliberarea de FNA, care inhibă și el ADH-ul. c.
Prin stimularea baroreceptorilor din zonele reflexogene, informațiile sunt transmise prin nervii
IX și X până la nucleul tractului solitar, de unde impulsurile ajung în hipotalamus, cu inhibarea
consecutivă a sintezei de ADH
Expunerea la frig produce vasoconstricție periferică, creșterea afluxului venos, distensia atriilor și
inhibarea secreției de ADH.

La scăderea volumului sanguin (de exemplu hemoragie), receptorii de volum nu sunt stimulați,
deoarece afluxul venos este scăzut; secreția de ADH este stimulată, diureza scade, crește reabsorbția de
apă; volumul sanguin este restabilit. În același timp, scăderea volemiei stimulează SRAA, secreția de
renină din celulele juxtaglomerulare, formarea de angiotensina I și apoi de angiotensina II. Aceasta din
urmă va stimula centrul setei și va crește secreția de ADH
Nicotina – crește eliberarea de ADH
Etanolul – inhibă ADH, crește diureza

Oxitocina are următoarele efecte:


1. Determină contracția musculaturii netede a uterului și declanșarea contracțiilor uterine în cursul
nașterii. Sensibilitatea musculaturii uterine la oxitocina este crescută de estrogeni. Dilatarea colului
uterin în timpul nașterii stimulează hipotalamusul mamei și determină eliberarea de oxitocină din
hipofiza posterioară. Este descris un mecanism de feed-back (+): distensia crescândă cervicală
determină eliberarea crescută de oxitocină, cu creșterea forței contractile și eliberarea tot mai mare de
oxitocină.
16
2. Produce contracția celulelor mioepiteliale ale canalelor galactofore ale glandelor mamare, cu ejecția
laptelui (suptul este cel mai important factor stimulator)
3. Are o activitate intrinsecă antidiuretică și vasopresoare.
În cursul travaliului, anumite celule fetale încep să producă oxitocină, ceea ce face ca placenta să
elibereze prostaglandine, care, ca și estrogenii, stimulează sinteza mai multor “gap junctions” în
mușchiul neted uterin. Estrogenii eliberați din placentă stimulează celulele miometrului să expună mai
mulți receptori pentru oxitocină; promovează formarea de “gap junction” în celulele musculare netede
uterine; antagonizează acțiunea progesteronului asupra musculaturii uterine.
Prostaglandinele și oxitocina stimulează puternic contracțiile musculaturii uterine.

Alte efecte (demonstrate experimental): influențează comportamentul social, sexual, parental și


nutrițional.
La nivelul nucleului arcuat: reglator al funcției de nutriție; injectarea experimentală de oxitocină duce
la scăderea aportului de hrană.
La nivelul nucleului hipotalamic ventromedial: creșterea consumului energetic al organismului
influențează interacțiunea între indivizi, mai ales cei de sexe diferite: “încrederea între persoane”;
identificare, protecție, grijă față de copii; rol în monogamie; empatie, încredere, sincronizarea socială,
conștientizarea și înțelegerea emoțiilor proprii; regenerare nervoasă; vindecarea plăgilor.

17