LINK 3

De unde vin, de fapt,lut gyflguigoguigiuvl numele zilelor

săptămânii: legătura nebănuită cu cei mai puternici zei şi cu
poreclele planetelor
Denumirea zilelor săptămânii îşi are originea în Egiptul Antic şi Babilon, unde fiecare zi era dedicată unui Zeu. Zilele
săptămânii în limba română provin din limba latină, unde fiecare zi era numită după o planetă: Luni-luna, Marţi-Marte,
Miercuri-Mercur, Joi-Jupiter, V,h giuvylijineri-Venus, Sâmbătă-Saturn, Duminică-soare.

Numele zilelor săptămânii – în afară de numele zilei a şaptea – sâmbăta – n-a fost pus de Dumnezeu în Cuvântul Sfintei
Scripturi, ci de neamurile păgâne care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu I-au slujit. Vă prezentăm denumirea zilelor
săptămânii aşa cum sunt prezentate în cartea

1. Duminică (Dies dominica). Considerată prima în ordinea zilelor săptămânii, această zi corespunde cu ziua soarelui la
păgâni şi chiar şi-a mai păstrat acest nume până azi la germani (Sonntag) şi englezi (Sunday), care, traduse în limba
română, înseamnă ziua soarelui.Dimanche în franceză, Domenica în italiană, Domingo în spaniolă, originea se gaseşte în
latinescul Dominica – ziua lui Dumnezeu..

2. Luni, al cărei nume vine de la Lună, cum aflăm şi din alte limbi: Lundi — franceză şi Montag — germană. Ca şi Lundi în
franceză, Lunedi în italiană şi Lunes în spaniola, numele vin de la Lună.

3. Marţi, ziua lui Marte, franţuzeşte Mardi, nemţeşte Dienstag de la Tiu = zeul războiului la germani.

4. Miercuri, ziua lui Mercur, planetă şi zeu al romanilor, nemţeşte Mittwoch — jumătatea săptămânii.

5. Joi, de la Joe sau Jupiter, planetă şi zeu. Nemţii o numesc Donnerstag de la Donnar, zeul tunetului. Denumirile latine
sunt la fel de apropiate: Jeudi în franceză, Giovedi în italiană, Jueves în spaniola provin de la Jupiter. Romanii numeau
această zi “dies Jovis” – “ziua lui Jupiter”.

6. Vineri, de la planeta şi zeiţa Venus. Nemţii o numesc Freitag, de la vechiul cuvânt german Fria, numele zeiţei Venus.
Vendredi în franceză, Venerdi în italiană şi Viernes în spaniolă, ziua de vineri îşi trage numele de la zeiţa şi planeta Venus,
ziua mai fiind numită de români “dies veneris”.

7. Sâmbăta (Dies sabbati). Această zi era considerată la evrei ca ziua Domnului. Multă vreme au continuat şi creştinii să o
păstreze tot pe aceasta; mai târziu le ţineau pe amândouă, adică şi sâmbăta şi duminica: pe cea dintâi în memoria
creaţiunii, ca ziua de odihnă a lui Dumnezeu, conform decalogului, iar pe a doua în amintirea învierii Domnului.

Mai târziu a rămas ca zi a Domnului — zi de odihnă şi serbare, duminica.” Isus Hristos, sfinţii Săi apostoli şi primii
credincioşi creştini, nu s-au ruşinat să serbeze ziua Domnului, ziua a şaptea, sâmbăta, pentru că tot sâmbăta era şi ziua de
sărbătoare a iudeilor care nu voiau să primească şi să creadă în Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al lor. Motivul, care a
determinat Conducerea Bisericii creştine, după unirea ei cu Statul roman, să adopte ziua soarelui (dies Solis) sărbătoarea
poporului roman, în locul zilei Domnului, ziua a şaptea, sâmbăta, din Biserica creştină primitivă, pare să-l lămurească
George Poboran în cartea „Sărbătorile romane şi române”, din care extragem citatele următoare: „Sărbătorile stabilite,
acelea cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale păgânilor, care s-au creştinat.

De ce? Fiindcă era greu să faci pe păgânii creştinaţi să se lase deodată şi cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoşi să-şi
lepede sărbătorile, să-şi uite idolii şi zeii lor. Ei trebuiau deprinşi cu încetul. Astfel, s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători,
dar în loc de zeii lor, cu încetul s-au rânduit sfinţi creştini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriţi. Toţi zeii păgâni au fost
înlocuiţi cu sfinţi creştini”, scrie  George Poboran în cartea „Sărbătorile romane şi române”.