Sunteți pe pagina 1din 550

C

u
r
s
ul
e
s
t
e
c
o
n
c
e
p
u
t
p
e
s
tr
u
c
t
u
r
a
C
o
d
ul
ui
d
e
p
r
o
c
e
d
u
r
ă
iii
ci
vi

,
în
s
tr
â
n
s
ă
le
g
ă
t
u
r
ă
c
u
r
e
gl
e
m
e
n
t
ă
ri
le
e
u
r
o
p
e
n
e,
c
u
ju
ri
s
p
r
u
d
e
n
ţ
a
a
c
t
u
al
ă iii
a
in
s
t
a
n
ţ
ei
s
u
p
r
e
m
«
a
al
t
o
r
in
s
t
a
n
ţ
e
in
t
e
r
n
e
şi
in
t
e
r
n
a
ţi
o
n
al
e,
c
u
d
e
ci
zi
il
e
C
u

ii
C iii
o
n
s
ti
t
u
ţi
o
n
al
e,
a
s
tf
el
c
ă
s
e
a
d
r
e
s
e
a
z
ă
n
u
n
u
m
ai
s
t
u
d
e
n
ţi
lo
r
şi
m
a
s
t
e
r
a
n
zi
lo
r,
c
a
r iii
e
a
u
p
o
si
bi
li
t
a
t
e
a
d
e
a
c
u
n
o
a
ş
t
e
n
o
ţi
u
ni
le
e
s
e
n
ţi
al
e
al
e
d
r
e
p
t
ul
ui
p
r
o
c
e
s
u
al
ci
vi
l,
în iii
m
a
t
e
ri
a
p
r
o
c
e
d
u
ri
i
c
o
n
t
e
n
ci
o
a
s
e,
n
e
c
o
n
t
e
n
ci
o
a
s
e,
a
e
x
e
c
u
t
ă
ri
i
si
li
t
e
şi
a
p
r
o iii
c
e
d
u
ri
lo
r
s
p
e
ci
al
e,
ci
şi
p
r
a
c
ti
ci
e
ni
lo
r,
c
a
r
e
p
o
t
r
e
g
ă
si
ai
ci
o
si
n
t
e
z
ă
a
in
s
ti
t
u
ţi
il
o
r
p
r iii
o
c
e
s
u
al
e,
fr
e
c
v
e
n
t
a
pl
ic
a
t
e
în
vi
a
ţ
a
ju
ri
di
c
ă.
P
e
n
tr
u
f
a
ci
li
t
a
r
e
a
în
ţ
el
e
g
e
ri
i
n
o
ţi
u
ni
iii
lo
r
şi
in
s
ti
t
u
ţi
il
o
r
p
r
e
z
e
n
t
a
t
e,
c
u
r
s
ul
e
s
t
e
în
s
o
ţi
t
d
e
s
p
e
ţ
e,
a
n
u
m
e
c
o
n
c
e
p
u
t
e iii
p
e
n
tr
u
a
o
b
s
e
r
v
a
p
r
o
c
e
d
u
r
a
ci
vi

în
di
n
a
m
ic
a
s
a.

T
ri
m
it
e
ri
le
la
d
o
c
tr cs
in 3
a î
d >
C
e J
s O
p U
e
ci
O iii
al H
it Q
J
i
m
Q
a
t
e
a
c
t
u
al
ă,
în
c
a
r
e
s
e
r
e
g
ă
s
e
s
c
in
t
e
r
p
r
e
t
ă
ri
u
n
e
o
ri
di
v
e
r
g
e
n
t
e
s
a
u
s
u
n
t iii

m
u
ri
t
e
di
v
e
r
s
e
n
u
a
n
ţ
e
al
e
c
h
e
s
ti
u
ni
lo
r
p
r
o
c
e
d
u
r
al
e
a
n
al
iz
a
t
e,
a
si
g
u
r
ă
p
o
si
bi iii
li
t
a
t
e
a
u
ti
li
z
a
t
o
ri
lo
r
d
e
a
d
e
z
v
ol
t
a
s
t
u
di
ul
p
r
o
c
e
d
u
ri
i
ci
vi
le
şi
d
e
a
id
e
n
ti
fi
c
a
s
ol iii
u
ţi
i
d
e
in
t
e
r
p
r
e
t
a
r
e,
n
e
c
e
s
a
r
e
în
s
p
e
ci
al
în
a
c
ti
vi
t
a
t
e
a
p
r
a
c
ti
ci
e
ni
lo
r.

iii
A
i 9
to 7
t 8
b
D U
R t
>
E J
P
T
U
L
s
ă
al
e
gi
!
w
w
w
.u
j
m
a
g.
r
o

iii

TOt
978606390537
TM
-
7
Andreea
TABACII

Drept

procesual
J0T ^

civil
Legislaţie internă şi internaţională '
Doctrină şi jurisprudenţă
UJ
Cursuri universitare

Andreea TABACU

Drept procesual civil


Legislaţie internă şi internaţională. Doctrină şi jurisprudenţâ
- Curs universitar -
Andreea TABACU

Drept procesual civil


Legislaţie internă şi internaţională. Doctrină şi jurisprudenţă
- Curs universitar -

Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită

Universul Juridic
Bucureş
ti
-2019-
Editat de Universul Juridic SRL.
Editura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2) şi este considerată editură cu prestigiu recunoscut.
Copyright © 2015, 2019, Universul Juridic SRL.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Universul Juridic SRL.
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Universul Juridic SRL.
| Nici un exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ştampila şi semnătura Editurii sau, • după caz, a
Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.

I
Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă;
Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii iir. 8/1996 privind
dreptul de autor ţi drepturile conexe, întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate şi încălcate într-o
măsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin
forţa şi sub sancţiunca legii.
UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii
săi:
conform art 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de Ia o lună la un
an sau cu amendă reproducerea, fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de
lege, a operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uncia
ori a | mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub
orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea
permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea autorităţilor competente, în vederea protejării
drepturilor patrimoniale de autor al căror deţinător este în baza contractelor de editare.

TABACU, ANDREEA
Drept procesual civil: legislaţie internă şi internaţională, doctrină şi jurisprudenţă : curs
universitar / Andreea Tabacu. - Ed. a 2-a, rev. şi adăug.. - Bucureşti: Universul Juridic, 2019
Conţine bibliografie ISBN 978-606-39-0537-7
34 _________

Redacţie: tel.: 0725.683.560 e-mail:


tel.: 0732.320.666 portal@univcrsuIjuridic.ro
e-mail: rcdactie@universuljuridic.ro universuljuridic.ro
Distribuţie:
Universul Juridic
tel.: 021.314.93,15 fax: 021.314.93.16 . jmagre
e-mail: distributie@universuljuridk:.ro Librăria UJmag:
editurauniversuljuridic.ro tel.: 0733.673.555; 021 312.22.2 e-mail:
flr comenzi@ujmag.ro ujmag.ro
Editura Universul Juridic
Universul Juridic Ujmag.ro

Portal:
I CAPITOLUL
INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL CA RAMURĂ
DE DREPT

Secţiunea I
Noţiuni generale despre dreptul procesual civil

§1. NOŢIUNEA DE DREPT PROCESUAL CIVIL

1. Prezentare generală
Pacea socială este determinată şi organizată de norma juridică. Potrivit lui Hegel „prin
faptul că dreptul se instituie şi că el este cunoscut se înlătură tot accidentalul simţirii, al
opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului şi numai astfel îşi dobândeşte
dreptul determinaţia sa adevărată şi ajunge la cinstea ce i se cuvine" (Hegel, Principiile
fiiosofiei dreptului, 1969, p. 241).
Norma substanţială sau materială şi norma procesuală se completează formând cadrul
juridic general pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale.
Ce este dreptul civil fără dreptul procesual civil? Un ansamblu de norme menit să
disciplineze relaţiile sociale, prin oferirea unui model de conduită, care rămâne neîmplinit
uneori din cauze dependente de voinţa subiectelor de drept.
Dreptul civil nu are eficienţă fără dreptul procesual civil în cazurile în care subiectele
de drept nu respectă dispoziţiile sale reglementare. Faptul instituirii şi cunoaşterii dreptului
nu trebuie să conducă imediat la concluzia că acesta va fi întocmai respectat. In lumea
raporturilor private, omul „greşeşte" involuntar sau dimpotrivă, are atitudini conforme sau
contrare dreptului după cum consideră că i se realizează propriul interes. Respectul normei se
poate datora fie convingerii subiectelor de drept că norma le este potrivită şi avantajoasă, fie
temerii insuflate de aplicarea sancţiunii. Aşadar, încălcarea normei de drept substanţial poate
avea drept cauză, pe de o parte, credinţa destinatarului normei constând în inutilitatea
acesteia sau în injustiţia pe care i-o produce respectarea acesteia, iar pe de altă parte,
înlăturarea subiectivă a temerii pentru sancţiunea de aplicat.
Dreptul subiectiv civil este definit ca posibilitatea titularului de a avea o anumită
conduită, de a pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv, constând în „a da", „a
face" sau „a nu face", iar în caz de nevoie, de a apela la forţa coercitiva a statului
(Ungureanu, Munteanu, Drept civil Partea generală, 2013, pp. 107-108; Chelaru, Drept
civil. Partea generală, 2007, p. 58; Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, pp. 73 şi 74; Boroi, Drept civil. Teoria generală, p. 56).
Când titularul nu-şi poate exercita dreptul absolut în toate prerogativele sale, deoarece
un terţ îl împiedică să o facă, sau când titularul dreptului relativ nu-şi poate realiza creanţa
pentru că subiectul pasiv abordează o conduită contrară dreptului, trebuie să existe un
remediu, o soluţie care să ducă la realizarea conţinutului raportului juridic respectiv.
în această situaţie, în raport cu conţinutul definiţiei anterioare se poate susţine că titularul
dreptului subiectiv civil se află în „caz" (stare) de nevoie, astfel că are deschis apelul la forţa
coercitivă a statului. Acest aspect a fost relevat plastic în literatura de specialitate prin
utilizarea noţiunilor metaforice de „ordine dc pace" şi „ordine de război", arătându-se că
atunci când „ordinea de pace" este afectată de atitudinea contrară dreptului subiectiv ea
devine o „ordine de război" (Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, 2007, p. 9),
impunându-se apelul la forţa coercitivă prin aplicarea normei procesuale.
S-a arătat în doctrină că „dreptul procesual reprezintă cealaltă faţă a dreptului material"
(civil), constituind aspectul său sancţionator (Stoenescu, Zilberstein, Drept procesual civil.
Teoria generală, 1983, p. 39). Pe de altă parte şi dreptul procesual ar fi de neconceput fară
existenţa unui drept material pe care sâ-1 apere şi să-1 valorifice (Ciobanu, Drept procesual
civil, voi. I, 1986, p. 11).
Dat fiind raportul între dreptul substanţial şi dreptul procesual, devine importantă
determinarea conţinutului acestuia din urmă, deoarece posibilitatea de a apela la forţa statală
pentru asigurarea protecţiei dreptului subiectiv nu se referă numai la obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti, ci şi la punerea acesteia în aplicare. Atâta timp cât încălcarea dreptului
subiectiv se produce ca urmare a faptului că autorul încălcării nu se teme de sancţiunea care
poate interveni, este cert că după obţinerea unui act jurisdicţional care să-1 oblige la conduita
corectă sau să-1 sancţioneze, atitudinea sa poate fi pe mai departe determinată de simpla sa
voinţă, astfel că se impune organizarea unui ansamblu de norme care să asigure şi executarea
hotărârilor obţinute, tot prin intermediul forţei publice, statale.
Aşadar, dreptul procesual civil cuprinde normele juridice carc reglementează
organizarea şi desfăşurarea activităţii de soluţionare a pricinilor referitoare la drepturi
subiective civile şi la situaţiile juridice ocrotite de lege, precum şi la executarea silită a
titlurilor executorii.
Literatura de specialitate a prezentat de-a lungul timpului o serie de definiţii ale
dreptului procesual civil ca ramură de drept (Herovanu, Principiile procedurei judiciare, voi.
I, 1932, p. 5 şi urm.; Boroi, Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, 1996,
p. 6; Măgurcan; Drept procesual civil, 2004, p. 7; Dănilă, Roşu, Drept procesual civil, 2004,
p. 1; Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi, I, 2007, p. 4; Leş, Tratat de drept procesual
civil, 2010, p. 13; Tăbârcă, Drept procesual civil, voi. I, 2008, p. 9; Deleanu, Tratat de
procedură civilă, voi. I, Noul Cod de procedură civilă, 2013, pp. 90-92; Tăbârcă, Drept
procesual civil, 2013, p. 8; Ciobanu, Briciu, Dinu, Drept procesual civil, drept execuţional
civil, arbitraj, drept notarial, curs de bază pentru licenţă şi masterat, seminare şi examene,
2013, p. 58, Leş, Tratat de drept procesual civil, 2014, p. 21), însă dintre acestea o reţinem
pe aceea conform căreia dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la
drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi
modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii (Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, 1996, p. 158).
Definiţia aduce în discuţie câteva noţiuni care trebuie analizate. Astfel, pricinile sunt
privitoare la drepturi civile (subiective - n.n.) ori la interese legitime (situaţii juridiceşte
ocrotite).
Noţiunea de drepturi civile cuprinde nu numai drepturile subiective civile consacrate de
normele de drept civil, care se raportează şi la relaţiile de familie, comerciale etc., ci şi la
cele prevăzute de dreptul muncii, de dreptul proprietăţii intelectuale etc.
Noţiunea de „drept civil" a fost extinsă prin intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 1
octombrie 2011, art. 2 şi 3 din cod prevăzând că acesta reglementează raporturile patrimo-
niale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil, dar se aplică totodată
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil, profesioniştii fiind toţi cei care exploatează o întreprindere (comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate sâ desfăşoare
activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege - art. 8
din Legea nr. 71/2011; (Cărpenaru, Dreptul comercial în condiţiile noului Cod civil, înCJ nr.
10/2010, p. 546).
In acelaşi timp, art. 2 C. pr. civ. arată că dispoziţiile Codului de procedură civilă sunt
dispoziţii de drept comun în materie civilă, astfel că ele se aplică şi în alte materii, în măsura
în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.
în forma anterioară adoptării Legii nr. 76/2012, de punere în aplicare a codului se
definea materia civilă prin orice raporturi de drept privat şi de drept public, cu excepţia celor
supuse legii penale, fiind astfel cert că noţiunea de civil înţeleasa de cod este mult mai largă
din punct de vedere procesual, regulile codului urmând să se aplice şi unor raporturi care,
substanţial, nu aparţin dreptului civil (Leş, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe
articole, voi. I, Articolele 1-449, 2011, p. 5).
Pentru a evita însă orice controverse care ar fi putut deriva din utilizarea noţiunii de
„drept public", forma actuală a codului nu se mai referă expres la aceasta, dar arată expres că
aceeaşi procedură se va aplica şi în materii (care nu ţin de dreptul privat - n.n.) şi pentru care
legea specială nu cuprinde reglementări aparte, cum este cazul dreptului administrativ, supus
aceleiaşi proceduri civile, în completarea dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 (Tabacu,
Procedura contenciosului administrativ şi noul Cod de procedură, RTSA nr. 2 (29)
decembrie 2011, p 200; ÎCCJ, S. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 2558 din 14 mai 2010, în RRDJ
nr. 2/2010, pp. 118-124).
Interesul legitim defineşte situaţia socială care nu sc poate realiza decât pe calea
justiţiei; deşi ea nu are o reglementare substanţială pentru a fi considerată ca drept subiectiv,
se aseamănă foarte mult cu acesta, bazându-se uneori chiar pe aparenţă: posesia ca stare de
fapt, interese nesusţinute de un drept subiectiv (în procedura necontencioasă), sau dreptul nu
este încă exigibil, încuviinţarea unor situaţii noi (adopţia) etc.
Totodată definiţia menţionează pe lângă hotărârile judecătoreşti şi alte titluri executorii,
înţelegând astfel şi actele autentice întocmite de notarii publici, titlurile de creanţă în materie
fiscală (Codul de procedură fiscală - Legea nr. 207/2015 1), procesele-verbale de contravenţie
(O.G. nr. 2/2001), contractcle de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală,
încheiate de o instituţie de credit (O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului2), cambia, biletul la ordin şi cec-ul (legile nr. 58 şi 59 din 1934 3) etc.
(Hurubă, în Leş, I., coordonator, Tratat de drept procesual civil, voi. II, 2015, pp. 534-537).

2. Noţiunea de procedură civilă


Noţiunea „drept procesual civil" include pe cea de „procedură civilă", deşi frecvent
cele două sintagme sunt utilizate în acelaşi sens, fiind confundate. Nu este însă o greşeală, în
1Publicată în M. Of. nr. 547 din 23.07.2015, în vigoare din 1.01.2016.
2 Publicată te M. Of. nr. 1.027 din 27 decembrie 2006.
3 Publicate în M. Of. nr. 100 din 01 mai 1934.
mod tradiţional prin procedură civilă fiind înţelese numai regulile de desfăşurare a procesului
civil. S-ar putea afirma astfel că procedura civilă are două sensuri: unul restrâns, privind
procedura civilă propriu-zisă, cuprinzând o parte importantă a dreptului procesual civil,
reglementând modul de desfăşurare a procesului civil, pe parcursul celor două faze - judecata
şi executarea silită, şi un sens larg în care se includ atât conţinutul procedurii propriu-zise,
cât şi regulile de organizare judecătorească, de competenţă şi cele privind acţiunea civilă.
Din raţiuni teoretice şi pentru o bună organizare şi structurare a materiei reţinem că
dreptul procesual civil include procedura propriu-zisă, normele de competenţă şi de
organizare judecătorească (jurisdicţia) şi normele reglementând acţiunea civilă. Este necesar
ca mai întâi să se analizeze aspectele de organizare judecătorească şi acţiunea civilă, care
leagă dreptul substanţial de dreptul procesual şi realizează trecerea de la jurisdicţie
(organizare judecătorească şi competenţă) la procedura civilă propriu-zisă (jurisdicţie -
acţiune civilă - procedură), iar ulterior proccdura propriu-zisă.
Etimologic jurisdicţia provine din latinescul jurisdictio (Molcuţ, Drept roman, 1994, p.
64), compus din „juris" - drept şi „ dicto" - rostire, exprimare, constând în dreptul
magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor proprii jurisacţiunilor prin care părţile
îşi valorificau pretenţiile (Ştef, Dicţionar de expresii juridice latine, 1995, p. 119).
în materie, noţiunea interesează, pe de o parte, în sensul său de putere, competenţă de a
judeca, iar pe de altă parte în sensul de ansamblu al organelor care au competenţă de a judeca
pricini de aceeaşi categorie (pe criteriul vertical-material sau pe criteriul orizontal-teritorial -
Leş, Tratat de drept procesual civil, 2002, pp. 3 şi 4). Astfel, jurisdicţia cuprinde organizarea
judecătorească, dar şi competenţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate
jurisdicţională, lămurirea sensului acestei noţiuni impunându-se numai din raţiuni practice,
deoarece accasta se încadrează, aşa cum am arătat, în dreptul procesul civil, ca ramură
distinctă de drept, fără a se considera şi recunoaşte apariţia unui drept judiciar independent
(Ceterchi, Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, voi. II, 1977, p. 334; Pop, Drept
procesual penal, voi. I, 1946, p. 31 şi urm.; Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. 1,2010,
p. 43).

§2. DREPTUL PROCESUAL CIVIL, AUTONOM ŞI DREPT COMUN penal, dar

ea se aplica şi în situaţia analizată (Volonciu, Tratat de procedură penală, voi. I, 1996, p. 31;

Mommsen, Droitpenal des romains, traduit par J. Duqucsne, Paris, 1907, voi. I, p. XIV).
Aceasta relevă rolul sancţionator al dreptului procesual civil, destinat să asigure
respectarea altor dispoziţii normative, făcând parte din alte ramuri de drept.
în materie procesuală părţile şi judecătorul nu pot să urmeze orice conduită dorită,
procedura impunând reguli ce trebuie respectate, câmpul voinţei părţilor fiind mult limitat de
dispoziţii imperative, ceea ce denotă caracterul normativ, obligatoriu al dreptului procesual
civil, care întăreşte aspectul său sancţionator. De asemenea, în legătură cu acest rol şi ca o
dimensiune a caracterului normativ al dreptului procesual civil stă formalismul acestuia,
măsură necesară pentru disciplinarea conduitelor particulare, toţi fiind obligaţi să acţioneze
în acelaşi mod, cu respectarea aceloraşi exigenţe de formă, pentru protejarea în final a
prevederilor dreptului material. Nu trebuie confundată formalitatea cerută de dreptul
procesual cu forma dreptului procesual. Acest ultim aspect relevă conţinutul noţiunii de izvor
al dreptului, pe când formalitatea este conţinută în izvorul dreptului procesual, impunându-se
cu obligativitate, pentru a limita şi a disciplina libertăţile individuale.
Dreptul procesual civil îndeplineşte şi rolul de drept comun pentru toate celelalte ramuri
de drept procesual, care protejează drepturi substanţiale aparţinând fie dreptului privat, fie
dreptului public. în măsura în care acestea au o reglementare proprie, se va aplica acesta din
urmă (dreptul procesual penal), iar dacă legea respectivă lato sensu tace, se va apela la
normele procesuale civile. Sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, se susţinea
în literatura de specialitate şi că aplicarea procedurii civile trebuie făcută numai dacă
respectiva ramură de drept, care nu are dispoziţii procedurale, aparţine dreptului privat, fără a
se arăta ce se întâmplă în cazul procedurii administrative, ţinând de dreptul public
(Ungurcanu, Drept civil, Introducere, 2005, p. 29). Codul de procedură civilă din anul 2013
reglementează însă calitatea de drept comun a dreptului procesual civil, prin art. 2 C. pr. civ.
care arată că dispoziţiile codului constituie procedura de drept comun în materie civilă, iar în
materia civilă (din punct de vedere procedural) trebuie incluse raporturile juridice de drept
privat şi de drept public, cu excepţia celor supuse legii penale.
Coroborat cu aceasta, art. 2 C. civ. - Obiectul şi conţinutul Codului civil - prevede că
dispoziţiile codului reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre
persoane, ca subiecte de drept civil, viziunea monistă a legiuitorului simplificând şi
interpretarea asupra întinderii aplicării legii, Codul civil şi procedură civilă, implicit, unnând
să se aplice tuturor raporturilor juridice private, în sensul art. 2 şi 3, inclusiv raporturilor
dintre profesionişti (Piperea, Profesionistul şi întreprinderea sa, în CJ nr. 1/2012, pp. 19-
21)', precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Ca atare,
raporturile juridice private, civile personal nepatrimoniale, de familie, profesionale, de
afaceri, de dreptul muncii, transporturi, vor fi supuse Codului de procedură civilă, în lipsa
unei reglementări speciale.
12 Drept procesual civil

De asemenea, aplicarea dreptului procesual civil se va realiza şi în cadrul acelor


raporturi juridice, devenite litigioase, aparţinând unor ramuri de drept în care există dispoziţii
procedurale speciale însă acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea protecţiei dreptului
substanţial respectiv, cum este dreptul administrativ.
în reglementarea franceză se regăseşte un Cod de procedura administrativă, care se
aplică deosebit de procedura civilă (Rouquette, Petit traité du proces administratif, 2010, p.
13; Guinchard, Ferrand, Chaînais, Procédure civile, 2009, p. 4).
Legiuitorul român a optat pentru un Cod administrativ 1, în care sunt cuprinse succinte
dispoziţii procedurale, acolo unde se derogă de la dreptul comun în materie, reglementat de
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care la rândul său se complineşte cu
normele Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu
specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile
sau interesele lor legitime (art. 28 alin. 1).
Similar, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trimite
în completare la Codul de procedură civilă 2, raporturile la care se referă, de drept fiscal,
ţinând în mod cert de dreptul public, dar încadrând u-se în ipoteza art. 2 C. pr. civ. Art. 275
din Codul muncii arată că dispoziţiile acestuia se completează cu prevederile Codului de
procedură civilă. Art. 342 alin. 1 din Legea insolvenţei nr. 85/2014 prevede că aceasta se
completează, în măsura în care nu contravin, cu normele Codului de procedură civilă şi ale
Codului civil.
In concluzie, rolul de drept comun al dreptului procesual civil presupune atât aplicarea
sa acolo unde nu există nicio prevedere procesuală, cât şi completarea normelor de procedură
existente, dar insuficiente.

4. Raportul dreptului procesual civil cu alte ramuri ale dreptului


a) Dreptul procesual civil şi dreptul civil
Principala şi cea mai importantă legătură ce trebuie stabilită este dată de raportul
procedurii cu dreptul civil, substanţial. Utilitatea fiecăreia dintre aceste ramuri se concre-
tizează prin intermediul celeilalte, nefiind de conceput drept material iară drept procesual şi
viceversa.
Pentru a exprima raportul între cele două ramuri de drept în literatura de specialitate se
arată că legătura dintre ele „dă expresie corelaţiei dintre conţinut şi formă" (Ciobanu,
Tratat..., vol. 1,1996, p. 160).
b) Dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept privat
Dreptul procesual civil se aplică şi raporturilor procesuale determinate de raporturi de
drept substanţial născute potrivit altor ramuri de drept privat, în măsura în care procedura

1 Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.


Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei
activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Noţiunea „profesionist" include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator cconomic, precum şi orice
alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt
prevăzute dc lege, la data intrării în vigoare a Codului civil - art. 8 din Legea nr. 71/2011.
2 Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă,
republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 13

reglementată în aceste ramuri nu este îndestulătoare pentru soluţionarea posibilelor litigii


(dreptul muncii).
c) Dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept procesual
Dreptul procesual civil este ramura de drept comun pentru orice procedură aparţinând
dreptului public, astfel încât el va asigura prevederile necesare sau completarea celor
existente în orice ramură de drept procesual.
Procedura penală apelează la procedura civilă, atunci când în discuţie este executarea
unor dispoziţii privind despăgubiri civile pronunţate în hotărâri penale'. Importanţa distincţiei
între cele două proceduri este determinată de situaţia în care una şi aceeaşi faptă constituie un
delict civil, dar se încadrează şi în sfera infracţiunii. Principii esenţiale în materie
substanţială, cum sunt repararea integrală a prejudiciului, dar şi ne bis in idem, fac dificilă
alegerea între parcurgerea celor două proceduri, astfel că s-a impus instituirea unor reguli
care să soluţioneze eventualul conflict între acestea, respectiv electa una via non datur
recursus ad alteram (Stătescu, Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 2000, p.
125 şi urm.), faţă şi de slăbiciunea individului persoană vătămată care, cel puţin din punct de
vedere financiar, preferă procedura penală.
Alegerea sau excluderea aplicării uneia sau alteia dintre proceduri se justifică pe
diferenţele existente între acestea. Astfel, dacă ambele proccduri apără drepturi subiective
consacrate de norme materiale, totuşi deosebirile sunt de esenţă: la nivelul principiilor celor
două ramuri de drept, dreptul procesual penal se caracterizează de regulă prin oficialitate, iar
dreptul procesual civil prin disponibilitate; în materia organelor care participă la judecată,
procesul penal se desfăşoară în prezenţa procurorului care are rol de acuzator, pe când
procesul civil este numai prin excepţie desfăşurat cu participarea procurorului; procesul penal
cuprinde de regulă trei faze - urmărirea penală, judecata şi executarea, în timp ce procesul
civil se desfăşoară în general în două faze, lipsindu-i urmărirea, cu excepţia cazurilor
speciale, de excepţie când procesul civil nu se poate desfăşura decât după o procedură
prealabilă, cum este cazul în contenciosul administrativ; opozabilitatea hotărârii penale este
diferită de cea a hotărârii civile, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale faţă de cea
civilă operează raportat la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
Procedura fiscală va fi în aceeaşi măsură completată cu dispoziţiile procesuale civile,
dacă în procesul de aplicare a legii se ajunge la situaţia lipsei de reglementare, deoarece
procedura civilă conţine regulile generale, iar legea trebuie interpretată pentru a produce
efecte nu pentru a nu produce asemenea consecinţe - lex interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat.
Totodată, în măsura în care este posibil se va apela şi la argumentul de analogie,
urmărindu-se însă respectarea dispoziţiilor speciale care nu pot fi extinse prin analogie - ubi
eadem est ratio ibi eadem lex esse debet.
d) Dreptul procesual civil şi dreptul internaţional privat
Dreptul internaţional privat cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internaţional privat, ca raport juridic civil, comercial sau alt raport de drept
privat cu element de extraneitate (art. 2557 C. civ.).
In cazul acestor raporturi juridice nu interesează numai legea de drept substanţial
aplicabilă, ci şi regulile privind determinarea instanţelor competente, a formei şi a modului de
soluţionare a litigiilor ivite în raporturi juridice cu elemente de extraneitate, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor străine (Ungurean u, Jugastru, Manual de drept internaţional privat,
2001, p. 19; Duminică, Olah, Drept internaţional privat - Partea generală, 2014, p. 19),
14 Drept procesual civil

dreptul procesual civil fiind influenţat, ca aplicare în spaţiu, de reglementările dreptului


internaţional privat.

■ Speţă:
i. A.B. a solicitat la 12 decembrie 2018 anularea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de
impunere încheiate la 10 august 2018, în ceea ce priveşte stabilirea obligaţiei de plată a TVA stabilit
suplimentar pentru perioada verificată. Totodată a solicitat şi suspendarea executării actelor fiscale
atacate.
A arătat că a atacat decizia de impunere în faţa organelor fiscale, dar că nu a primit niciun
răspuns.
Instanţa a respins ca inadmisibilă cererea, reţinând că nu pot fi atacate actele fiscale
menţionate, ci numai decizia de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale, deoarece în speţă se
aplică norma specială, care derogă de la dreptul comun.
A.B. a declarat recurs împotriva sentinţei.
Cum va motiva cererea?

§3. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL CA RAMURĂ DE DREPT

5. Generalităţi
Pentru a ajunge la noţiunea de „drept pozitiv procesual" trebuie analizate mai întâi
izvoarele materiale ale dreptului, constând în realităţile exterioare economice, sociale,
culturale, ideologice, „solicitante" ale unor reguli specifice şi care determină acţiunea
legiuitorului (Popa, Teoria generală a dreptului, 2005, p. 161). Această cercetare a factorilor
determinanţi pentru apariţia dreptului ţine însă de materia filosofiei dreptului sau a altor
ştiinţe în corelaţie, investigaţia teoretică a fenomenului juridic având valoare în cazul
prezentat numai în ceea ce priveşte interpretarea istorică, teleologică şi structuralistă a normei
procesuale.
Aşadar, pentru dreptul procesual civil devine necesară analizarea formei sale de
exprimare, ceea ce lato sensu cuprindem în noţiunea de „formă" sau „izvoare formale".
De asemenea, este important a se observa şi eficienţa juridică a doctrinei şi jurispru-
denţei naţionale şi internaţionale, precum şi a cutumei, dacă este cazul.
anul 19711, Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată de statele membre ale
Consiliul Europei în anul 1950 şi ratificată de România în anul 1994 2, Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice, ratificat în 1974 de România, Convenţia asupra
competenţei şi cxccutării hotărârilor în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles
(1968), Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi
extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965 3,
Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată
la Haga la 18 martie 19704, Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie,
încheiată la Haga la 25 octombrie 1980 5, Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi
executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţării

1'Decretul nr. 81/1971.


2 Legea nr. 30/1994 a fost publicată în M. Of. nr. 13 5 din 31 mai 1994.
3Legea nr. 124 din 11 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 265 din 16 aprilie 2003.
4 Legea nr. 175 din 9 mai 2003, publicată în M. Of. nr. 333 din 16 mai 2003.
5Legea nr. 215 din 22 mai 2003, publicată în M. Of. nr. 375 din 2 iunie 2003.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 15

copiilor, adoptată la Luxemburg la 20 mai 1980 1, Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind


competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială 2,
Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti etc. A fost adoptată Legea nr. 189 din 13 mai 2003 privind asistenţa
judiciară în materie civilă şi comercială3.
Dispoziţiile constituţionale arată care este raportul dintre normele interne şi cele
internaţionale, prevăzând că „tratatele ratificatc dc Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern", iar „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile cc-i revin din tratatele la care este parte".
în materia drepturilor omului Constituţia prevede că reglementările internaţionale la care
România este parte au prioritate faţă de reglementările interne în măsura în care între aceste
două categorii există neconcordanţe. De asemenea, Constituţia arată că toate prevederile
interne vor fi interpretate în raport cu Dcclaraţia Universală a Drepturilor Omului, încheiată
de Naţiunile Unite în anul 1948.
în urma revizuirii Constituţiei în anul 2003, art. 20 a fost modificat în sensul că atunci
când între reglementările interne şi cele internaţionale există neconcordanţă, vor avea
prioritate de aplicare cele mai favorabile, în materia drepturilor omului.
Aceeaşi dispoziţie este preluată şi în Codul de proccdură civilă, care, în ceea ce priveşte
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, arată că dacă există neconcordanţe faţă de cod, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care legea internă (codul) conţine dispoziţii mai
favorabile (art. 3).
De asemenea, este consacrată expres în art. 4 C. pr. civ. prioritatea normelor obligatorii
ale dreptului european, faţă de prevederile codului, indiferent de calitatea sau de statutul
părţilor, bineînţeles acolo unde aceste norme sunt izvoare de drept procesual (Duminică,
Criza legii contemporane, 2014, pp. 57-66, Fuerea, Temeiul juridic al angajării răspunderii
statelor pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratatele Uniunii Europene, privire
specială asupra României, 2017, pp. 122-125).
în ccca cc priveşte tratatele internaţionale la care România este parte, deşi între acestea
nu se poate determina o ierarhie, totuşi de o marc importanţă sunt prevederile Convenţiei
europene a drepturilor omului, care cuprinde dispoziţii generale în materie procesuală,
ridicând la rang de principii anumite valori care trebuie respectate indiferent dc reglementarea
internă, care pe cale de consecinţă trebuie adaptată acestor normative.

1 Legea lato sensu


Dreptul procesual civil îşi regăseşte izvoarele atât în norme interne, cât şi în norme
internaţionale, devenite reglementări interne pe calea aderării României la tratatele inter-
naţionale.
Izvoarele formale internaţionale sunt aşadar tratatele la care România este parte şi pe
care le-a ratificat Parlamentul, cu particularităţile dreptului european, care în condiţiile
tratatului nu necesită preluare în dreptul intern (Ştefan, Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar,
2008, p. 116 şi urm.).
Pentru a constitui izvoare ale dreptului procesual civil aceste acte normative interna-
ţionale trebuie să cuprindă reglementări procesuale. Astfel, în materie se încadrează:
Convenţia privind procedura civilă, semnată la llaga în 1954, şi ratificată de România în
2Publicat în JOUE nr. L 351 din 20 decembrie 2012, pp. 1-32.
3 Publicată în M. Of. nr. 337 din 19 mai 2003.
16 Drept procesual civil

Astfel, art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului arată că orice persoană are
dreptul la un proces echitabil, iar art. 13 prevede că orice persoană are dreptul să se adreseze
efectiv unei instanţe naţionale în cazul încălcării unor drepturi şi libertăţi recunoscute în
convenţie.
Aceste principii au valoare constituţională, având astfel forţă juridică superioară legilor
interne independent de caracterul acestora - lege organică sau ordinară (Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului - Comentarii pe articole, voi. I, Drepturi şi libertăţi, 2005, p.
100).
Şi la nivelul Uniunii Europene, Tratatul privind Uniunea Europeană 1 prevede la art. 6 că
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor", însă nu
extind competenţele organelor Uniunii cu privire la aplicarea acestor dispoziţii 2.
Constituţia reprezintă un alt izvor formal al dreptului procesual civil, datorită faptului că
reglementează principiile fundamentale în materie, principii care urmează să fie preluate de
normele ramurii de drept procesual. Astfel, legea fundamentală prevede: neretro- activitatea
legii [art. 15 alin. (2)], egalitatea tuturor în faţa legii (art. 16), accesul liber la justiţiei (art.
21), dreptul Ia apărare (art. 24), înfiinţarea organelor judecătoreşti prin lege organică (art. 73
şi 126), dreptul de a ataca hotărârea judecătorească în faţa unei instanţe mai mari în grad (art.
129) etc.
Toate reglementările în materie procesuală trebuie să se pună de acord cu Constituţia,
nefiind permisă nicio derogare de la prevederile acesteia, decât în cazurile permise de lege.
Cel mai important şi cuprinzător izvor formal al dreptului procesual civil este Codul de
procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările ulterioare.
Codul de procedură civilă anterior a fost adoptat la 9 septembrie 1865 şi a fost pus în
aplicare de la 1 decembrie 1865, inspirat din Codul procesual francez de la 1806, precum şi
din Legea de procedură civilă a cantonului Geneva din 1819.
Evoluţia legislativă a Codului adoptat la 1865 a permis legiuitorului actual să ţină seama
de realităţile prezente, adoptând noul Cod de procedură civilă cu scopul de a complini
lacunele legislative, dar şi de a asigura modernitatea necesară.
Codul cuprinde şapte cărţi reglementând: dispoziţii generale, procedura contcncioasă,
procedura necontencioasă, arbitrajul, executarea silită, diverse proceduri speciale şi procesul
civil internaţional.
Alte legi lato sensu, izvoare ale dreptului procesual civil sunt: Legea notarilor publici şi
a activităţii notariale nr. 36/1995 3; Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi desfăşurarea
profesiei de avocat4; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară5 etc.
7. Jurisprudenţa
Tradiţional jurisprudenţa nu constituie izvor formal în dreptul românesc, judecătorii
fiind independenţi, conform Constituţiei revizuite (art. 124 şi 125) şi Legii rtr. 303/2004
privind statutul magistraţilor, supunându-se numai legii. Or, în acest context legislativ nu se
poate accepta ca o soluţie jurisprudenţială să devină obligatorie pentru alţi judecători, cu atât
mai mult cu cât, după modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.

1Publicat în JOUE nr. C 83 din 30 martie 2010, pp. 13-46,201-388.


2 Art. 6 alin. (2) din TFUE prevede că „Dispoziţiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competentele
Uniunii astfel cum sunt definite în tratate".
3 Publicată în M. Of. nr. 237 din 19.03.2018.
4 Publicată în M. Of. nr. 440 din 24.05.2018.
5Publicată în M. Of. nr. 827 din 13:09.2005.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 17

310/2018, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale (nr. 369/2017 şi 874/2018) 1 şi ale


înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 52/2018 şi 2/2019) 2, instanţa supremă nu mai este
singura care are în competenţă soluţionarea recursurilor, astfel că şi uniformitatea
jurisprudenţială este afectată.
Prin excepţie, derogând de la această regulă, există şi cazuri în care soluţia unei instanţe
judecătoreşti constituic izvor de drept, în sensul că trebuie luată în considerare ca drept
pozitiv de către judecătorul învestit cu soluţionarea litigiului.
Astfel, în cazul recursului, dacă instanţa de recurs casează hotărârea atacată şi trimite
spre rejudecare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în
ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.
în materia recursului în interesul legii, hotărârile pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sub aspectul problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţele care
judecă ulterior cauze asemănătoare, deoarece legea arătă că scopul acestei căi procedurale
este tocmai interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar dezlegarea dată problemelor de drept
judecatc este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
De asemenea, în procedura sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ivite în faţa
unui complet care judecă în ultimă instanţă, decizia prin care a fost soluţionată chestiunea de
drept în discuţie este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data
pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
După aderarea României la Convenţia europeană a drepturilor omului, pe lângă
adaptarea legislaţiei interne, inclusiv a Codului de procedură civilă, la prevederile acesteia,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a devenit un stimulent activ pentru
1Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în
valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XWI alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, respectiv referitoare la excepţia de
ncconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52
din 18 iunie 2018, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chcstiuni de
drept, a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor
judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, cu referire la sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv", precum şi a prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 2 din 3
ianuarie 2019.
2 Privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147
alin. (4) din Constituţia României, în sensul dacă efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, publicată în
M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, sunt aplicabile în privinţa hotărârilor date în apel, pronunţate după publicarea în
Monitorul Oficial al României a deciziei menţionate doar în litigiile începute ulterior sau şi în proceselc începute
anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, astfel încât, în acestea din urmă, în cazul
inaplicabilităţii efectelor aceleiaşi decizii, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 continuă să se aplice în forma
anterioară publicării deciziei instanţei constituţionale? publicată în M. Of. nr, 609 din 17 iulie 2018, respectiv
privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă cu referire la art. 147 alin. (4) din
Constituţia României, în sensul de a se stabili dacă o decizie pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept îşi pierde efectul obligatoriu pentru
instanţele judecătoreşti prin publicarea în Monitorul Oficial al României a unei decizii a Curţii Constituţionale,
pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, ale cărei considerente sunt contrare dezlegării
instanţei supreme, publicată în M. Of. nr. 157 din 27 februarie 2019.
18 Drept procesual civil

instanţele interne1. Astfel, se ia în considerare jurisprudenţa Curţii în cadrul fiecărui proces


care are legătură cu o soluţie deja pronunţată de aceasta şi care ar putea oferi o anumită
rezolvare cazului dat, având în vedere analogia situaţiei.
în acest sens, în literatura de specialitate se vorbeşte despre un aşa-zis bloc de
convenţionaliîate constituit din dispoziţiile convenţiei, din protocoalele sale adiţionale şi din
jurisprudenţa Curţii Europene (Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului -
Comentarii pe articole, voi. I, Drepturi şi libertăţi, 2005, p. 103). Se arată aşadar că
jurisprudenţa Curţii este direct aplicabilă în sistemul român de drept, având forţă
constituţională şi supralegislativă. Ca atare, autorităţile române vor ţine seama de
jurisprudenţa Curţii indiferent dacă aceasta s-a format în urma unor soluţii pronunţate
împotriva României sau a altor state, părţi la convenţie. Şi Curtea Constituţională a României
a reţinut că „interpretarea instanţei de contencios european în virtutea principiului
subsidiarităţii... se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional" (CC, Dec.
nr. 81/1994 şi Dec. nr. 136/1994).
O altă problemă incidenţă în materia izvoarelor procedurii civile este determinată de
puterea soluţiilor oferite de Curtea Constituţională, chiar dacă aceasta nu face parte din
sistemul instanţelor judecătoreşti, soluţiile pronunţate în materia constituţionalităţii fiind
obligatorii pentru viitor (CC, Dec. nr. 1 din 17 ianuarie 1995 2), astfel că instanţele
judecătoreşti vor trebui să ţină cont de acestea (CC, Dec. nr. 1 din 4 ianuarie 1995 3).
Principiul jura novit curia conduce şi el la respectarea jurisprudenţei Curţii Constitu-
ţionale, judecătorul fiind prezumat că ştie dreptul, aşa cum a fost acesta cenzurat prin decizia
Curţii, chiar dacă legiuitorul nu a intervenit în termenul prevăzut de lege pentru a pune de
acord norma cu prevederea constituţională.

S. Obiceiul
Date fiind caracterul imperativ al normelor procedurale şi necesitatea prevederii cxacte a
dispoziţiilor de formă necesare pentru derularea procesului, importanţa organizării justiţiei,
ca serviciu public, cutuma nu poate fi primită în rândul izvoarelor formale ale dreptului
procesual civil.
Ari. 5 C. pr. civ. se referă la soluţionarea pricinii mai întâi în baza legii, în tăcerea
acesteia trimite la uzanţe, iar în lipsa acestora din urmă, arată că pricina se soluţionează în
baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare. în final, dacă niciunul din
izvoarele sus menţionate nu se regăseşte sau nu furnizează reguli pentru soluţionarea cauzei,
judecătorul va face aplicarea principiilor generale ale dreptului, ţinând seama şi de cerinţele
echităţii. Aceasta nu înseamnă însă că se are în vedere automat obiceiul ca izvor de drept
procesual. Pe de o parte, reglementarea este menită să asigure „cadrul procesual" al aplicării
art. 1 alin. 3 C. civ. („în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura
în care legea trimite în mod expres la acestea"), care reprezintă temeiul aplicării uzanţelor în
sfera dreptului civil substanţial, întrucât art. 5 C. pr. civ. nu permite judecătorului denegarea
de dreptatea, accsta fiind obligat să aplice o regulă de drept civil - lato sensu, în funcţie de

1 Spre ex. în materie procesual civilă Hotărârea (CEDO) din 7 ianuarie 2014 în Cauza Timar şi alţii
împotriva României, cererile nr. 26.856/06 ş.a., referitoare la procedura de citare prin afişare specifică în codul
anterior, publicată în M. Of. nr. 577 din data de 19 iulie 2017.
Cauza Hulpe şi alţii împotriva României, din 27 februarie 2018, cererile nr. 24.838/10, nr. 66.252/11, nr.
32.758/13, nr. 49.385/13, nr. 57.813/13), publicată în M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018.
2 Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995
3Publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 19

izvoarele recunoscute, iar nu să refuze să judece. Pe de altă parte, dacă în materie procesuală
o prevedere legală expresă ar trimite la obicei ca izvor dc drept, similar soluţiei prevăzuta în
art. 1 alin. 3 C. civ. (uzanţele fiind izvor de drept substanţial numai dacă legea trimite la
acestea), s-ar putea admite atare izvor, întrucât însăşi legea admite ca aplicabile respectivele
forme procedurale.

9. Doctrina
Valoarea opiniilor doctrinare poate determina pronunţarea unor soluţii jurisprudenţiale
sau chiar modificarea practicii judecătoreşti. De asemenea, semnalarea în doctrină a unor
deficienţe sau imperfecţiuni ale reglementării poate atrage modificări legislative.
In concluzie, doctrina are numai valoarea unui izvor de drept secundar, constituind o
sursă de inspiraţie pentru legiuitor, dar şi pentru judecător, fără a fi obligatorie.

■ De răspuns:
Care sunt izvoarele supranaţionale de drept procesual civil?
Ce însemnătate are blocul de convenţionalitate?
Ce valoare juridică are jurisprudenţa internă?
Daţi exemple de situaţii în care jurisprudenţa este recunoscută ca izvor de drept.
Se poate invoca în faţa instanţei o opinie doctrinară de către apărătorul uneia dintre părţi? Cu
ce consecinţe?

Secţiunea a Il-a Normele de procedură civilă

§1. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

10. Noţiune
Normele de procedură civilă reprezintă accle dispoziţii legale care reglementează modul
de judecată a cauzelor civile şi executarea hotărârilor date de instanţele judecătoreşti sau a
altor titluri executorii.
Pentru cuprinderea tuturor categoriilor de norme care au incidenţă în procesul civil, este
mai potrivit a se utiliza sensul de normă de drept procesual civil, ceea ce include pe lângă
normele de procedură propriu-zise şi normele de organizare judiciară şi pe ccle de
competenţă.
11. Clasificarea normelor de procedură civilă - noţiune
Având în vedere acest complex de norme care compun împreună dreptul procesual civil,
o bună înţelegere şi utilizare a acestora, în scopul respectării lor întocmai, este posibilă numai
în măsura în care se realizează din punct de vedere sistematic o clasificare a acestor norme.
Astfel, sunt incidente mai multe criterii de clasificare, printre care cele mai importante
sunt: raporturile reglementate de nonna procesuală, sfera de acţiune a normei şi modul de
prevedere a conduitei dc urmat de către destinatarii normei.

12. JNorme de organizare judiciară (judecătorească), norme de competenţă şi


norme de procedură propriu-zisă
Normele de organizare judiciară reglementează instanţele judecătoreşti, din punctul de
vedere al organizării şi funcţionării acestora, compunerea şi funcţionarea instanţelor de
judecată din punct de vedere conceptual, cât şi în ceea ce priveşte organizarea efectivă în
teritoriu a instanţelor prevăzute ca atare de Legea specială organică, statutul magistraţilor şi
principalele organe îndrituite să urmărească activitatea acestora, compunerea completelor de
judecată şi anumite incidente procedurale care pot să apară pe parcursul procesului în
20 Drept procesual civil

legătură cu compunerea instanţei. De asemenea, normele de organizare judecătorească


reglementează organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, acest aspect având importanţă
în materia procedurii civile dată fiind participarea procurorului în procesul civil, ca
reprezentant al statului şi apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, deşi numai în
cazurile prevăzute de lege.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti este reglementată în principal de
norme imperative, carc se integrează în legi organice (Legea nr. 304/2004 pentru organizarea
judiciară), conform art. 73 alin. (3) lit. 1) din Constituţia României.
Normele de competenţă reglementează în primul rând atribuţiile instanţelor judecătoreşti
în raport cu atribuţiile altor organe ale statului, iar în cadrul acestei competenţe a instanţelor
judecătoreşti prevăd cum sunt repartizate pricinile între instanţele de grad diferit (competenţa
materială), respectiv între instanţe egale în grad (competenţa teritorială).
Normele de procedură propriu-zisă arată cum trebuie să se desfăşoare procesul civil şi
cum se realizează executarea hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. De aici
reiese că normele de procedură se împart în norme de procedură şi norme de executare silită.
In principal, normele de procedură şi de competenţă se regăsesc reglementate în Codul
de proccdură civilă, ca principal izvor al dreptului procesual civil, iar nonnele de organizare
judecătorească se regăsesc în Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară. Numai că din
ansamblul reglementărilor se desprinde cert faptul că atât codul, cât şi legea de organizare a
instanţelor cuprind şi norme din cealaltă categorie.
Independent însă de sediul lor este important a se realiza o delimitare clară între cele
două categorii de nonne, deoarece normele de organizare judecătorească sunt imperative, pe
când normele de procedură şi de competenţă pot avea şi caracter dispozitiv, părţile putând
urma şi o altă conduită [art. 315 alin. (2) C. pr. civ. - ascultarea ca martori a persoanelor
cărora legea le interzice aceasta]. Pe dc altă parte, clasificarea interesează în folosirea
mijloacelor procedurale adecvate, pentru a evita confuzii nedorite, deoarece dacă nu se
realizează o distincţie certă între aceste norme de drept procesual, se poate ajunge la soluţii de
speţă nelegale (TS, dec. nr. 1949/1980, în Culegere de decizii 1980, p. 169 şi urm.).
13. Norme generale şi norme speciale
Normele generale reglementează conduita de urmat în majoritatea cazurilor, de regulă,
indiferent de sfera relaţiilor supuse reglementării. Aceste norme compun structura dreptului
comun într-o anumită materie, cum este cea procesuală.
Normele speciale vizează numai o anumită materie sau situaţie, ele cuprinzând derogări
de la normele generale, fiind prevăzute expres de lege şi neputând fi extinse pe cale de
interpretare. Apariţia unei asemenea prevederi este justificată de specificul situaţiei
reglementate, care, prin natura sa, cere o regulă distincta de cea generala. Cele mai frecvente
asemenea norme se regăsesc în materia procedurii propriu-zise, în ceea ce priveşte termenele
procedurale, depunerea cererilor, desfăşurarea şedinţei de judecată etc.
Importanţa acestei clasificări rezidă în aplicarea regulilor specialia generalibus
derrogant şi generalia specialibus non derrogant (ICCJ, Dec. nr. XII din 20 martie 20061).
Norma specială îşi produce efectele şi dincolo de ea se va aplica dispoziţia generală
(ÎCCJ, s. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr. 6893 din 19 octombrie 2007 2), pe când norma

1Publicată în M. Of. nr. 656 din 28 iulie 2006.


2 „Dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 nu îşi au incidenţă în soluţionarea cererii de ordonanţă
preşedinţială privind suspendarea provizorie a executării ordinului AVAS, deoarece litigiul priveşte faza de
executare prin poprire care nu atrage aplicarea regulilor speciale privind «soluţionarea litigiilor», prevăzute de
capitolul XI al O.U.G. nr. 51/1998. Capitolul X al aceleiaşi ordonanţe instituie reguli speciale privitoare la
executare silită, fără să se refere la competenţa materială în această fază, ceea ce induce ideea, în aplicarea
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 21

generală nu se poate aplica unde există reglementare specială. Spre exemplu, dacă în materie
de desfacere a căsătoriei Codul prevede care sunt mijloacele de probă admise, permiţând
administrarea probei cu martori rude în grad de regulă prohibit înseamnă că dincolo de atare
derogare, în tăcerea normelor din procedura specială a divorţului, pentru celelalte probe se
vor aplica regulile generale privind dovada.

14. Norme dc drept procesual imperative şi norme dispozitive


Normele imperative sunt acele norme care comandă o anumită conduită (onerative) sau
obligă la abţinerea de la o anumită conduită (prohibitive), iar normele dispozitive permit
subiectelor de drept destinatare ale normei să aibă conduita pe carc o consideră favorabilă
lor, însă cu respectarea limitelor generale ale ordinii publice şi bunelor moravuri.
Cea mai importantă diferenţă între cele două categorii de norme este reprezentată de
posibilitatea subiectelor de drept de a deroga de la prevederile lor, aspect care este interzis în
cazul normelor imperative şi permis în cazul normelor dispozitive sau permisive (Deleanu,
Tratat de procedură civilă, voi. 1,2007, p. 10, cu trimitere la opiniile H. Solus şi R. Perrot).
Având în vedere faptul că în anumite situaţii normele par a se încadra atât în categoria
celor imperative, cât şi a celor dispozitive (Dinu, Normele de procedură civilă, tomul 11,
2009, pp. 97 şi 98), regimul juridic expus anterior cu caracter dc regulă, suferă în asemenea
situaţii anumite excepţii (art. 82 şi 208 C. pr. civ.).
Pentru a se determina caracterul normei juridice în cauză poate fi utilizat criteriul
modului de formulare a textului [art. 14 alin. (5) C. pr. civ. - „instanţa este obligată", art. 170
alin. (1) C. pr. civ. - „partea prezentă... este obligată", art. 13 alin. (4) C. pr. civ. - „instanţa
poate să...", art. 480 alin. (3) C. pr. civ. - „instanţa de apel va anula hotărârea", art. 109 C. pr.
civ. „Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice dc drept privat se
poate face şi la instanţa locului..." etc.].

15. Norme de drept procesual de ordine publică şi norme de ordine privată


Datorită obligativităţii diferite, frecvent clasificarea de mai sus se suprapune pe cea care
are în vedere normele de ordine publică şi de ordine privată, care este determinată însă de
interesul ocrotit prin norma respectivă. Dacă norma ocroteşte un interes general este de
ordine publică, iar dacă ocroteşte un interes particular este de ordine privată.
Implicit sancţiunile aferente încălcării acestor norme sunt şi ele diferite. Astfel, pentru
încălcarea normelor imperative care sunt şi de ordine publică sancţiunile ce intervin sunt mai
cnergice (nulitate absolută), iar în cazul încălcării normelor de ordine privată sancţiunea este
nulitatea relativă. Dacă norma este dispozitivă sancţiunea nulităţii nu poate opera de vreme
ce este permisă derogarea. De aici se desprinde întregul regim juridic al sancţiunilor
intervenite pentru încălcarea normelor imperative de ordine publică sau de ordine privată ori
a celor dispozitive. Astfel, încălcarea unei norme de ordine publică poate fi invocată oricând
(în orice stare a pricinii) şi de orice parte interesată, chiar de instanţă din oficiu, pe când
încălcarea unei norme de ordine privată trebuie invocată cel mai târziu la următorul termen
care a urmat încălcării (art. 178 C. pr. civ.) şi numai de partea al cărei interes sau drept
procesual a fost vătămat.

principiilor vizând relaţia dintre norma generală şi cea specială, că în materia executării bancare - reglementată de
O.U.G. nr. 51/1998 - rămân aplicabile dispoziţiunile Codului de procedură civilă care instituie în acest domeniu
competenţa generală în favoarea judecătoriei"
22 Drept procesual civil

Distincţia între norma de ordine publică, respectiv privată, este reglementată expres în
cod în materia competenţei, cu particularităţi însă în ceea ce priveşte regimul invocării
încălcării normelor, respectiv a momentului invocării lor şi a persoanelor care o pot facc.
Astfel, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de
către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe şi pot pune concluzii, în timp ce necompetenţa de ordine privată poate fi invocată
doar de către pârât prin întâmpinare (art. 130 şi urm. C. pr. civ.). Necompetenţa generală a
instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a
pricinii.
De asemenea, în materia excepţiilor procesuale, codul prevede momentul până la care se
pot invoca acestea, precum şi persoana care le poate invoca, în funcţie de cum sunt absolute
sau relative (art. 246 C. pr. civ.). Astfel, excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de
instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel şi înaintea instanţei de
recurs, în timp ce excepţiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai
târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa
cercetării procesului şi înainte dc a se pune concluzii în fond.
In materia probei cu martori, dacă această probă a fost încuviinţată în condiţiile art. 254
C. pr. civ., partea interesată trebuie să depună lista cu martori în termen de 5 zile de la
încuviinţare, sub sancţiunea decăderii, însă chiar cu nerespectarea acestui termen, dacă la
termenul următor martorii se prezintă, instanţa va putea să-i audieze, deoarece nu s-a
pricinuit amânarea judecăţii.
Uneori formularea legală denotă o normă imperativă, pe când interesul ocrotit prin acea
normă este particular, aparţinând părţii în proces. De exemplu, art, 195 C. pr. civ. obligă la
depunerea unui număr de copii de pc cererea de chemare în judecată în funcţie de câte
exemplare sunt nccesare pentru comunicare, inclusiv unul pentru instanţă („cererea se va
face..."), pentru a fi comunicată în condiţiile art. 201 C. pr. civ. Dacă însă această cerinţă nu
este îndeplinită şi nu se acoperă în procedura regularizării cererii, invocarea încălcării normei
aparţine pârâtului şi nu se poate ajunge direct la anularea actului de procedură, pentru că
prevederea vizează interesul particular al pârâtului, chiar dacă este şi un aspect al
contradictorialitâţii. Instanţa va solicita depunerea de copii pentru comunicare ori partea
interesată poate cere să i se comunice un exemplar de pe act, complinindu-se astfel lipsurile
date de nerespectarea art. 195, care este imperativ.
Pentru a facilita interpretarea normelor de drept procesual civil, sub aspectul deter-
minării caractcrului acestora, unele precizări se impun: normele de organizare judecătorească
sunt imperative şi de ordine publică, cu unele excepţii, spre exemplu recuzarea, care poate fi
cerută sau nu, în funcţie de alegerea părţii (Leş, Tratat de drept procesual civil, 2010, p. 33);
normele de competenţă generală, materială şi teritorială exclusivă simt de asemenea de
ordine publică (Leş, Codul de procedură civilă, Comentariu pe articole, 2005, pp. 86 şi 460 -
asupra caracterului dispozitiv al normei art. 19 faţă de caracterul imperativ al art. 159 C. pr.
civ, anterior), restul fiind de ordine privată (competenţa teritorială de drept comun);
principiile fundamentale ale procesului civil sunt imperative şi de ordine publică; normele de
procedură propriu-zisă se vor analiza în funcţie de interesul ocrotit, astfel că cele care apără
un interes general (principiile de desfăşurare a procesului civil, hotărârea judecătorească etc.)
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 23

vor fi calificate ca atare, iar cele care apără interesul părţilor în proces (Ciobanu, Tratat...,
voi. I, p. 175) vor fi de ordine privată, ţinând însă seama de particularităţile fiecărei situaţii.

■ Speţe:
î. La 24 iunie 2019, A. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva lui C.D., solicitând
anularea contractului de vânzare-cumpărare a unui autoturism, pentru vicierea consimţământului
său prin doi.
Cererea a fost depusă prin poştă, potrivit Codului de proccdură civilă, la Judecătoria P.
Instanţa a constatat că cererea nu cuprinde adresa pârâtului şi nu este în atâtea exemplare câte
părţi sunt, solicitând reclamantului să completeze lipsurile.
Reclamantul a refuzat, arătând că norma nu este obligatorie şi nu poate li invocată de către
instanţă, ci numai de către cel al cărui interes a fost vătămat.
Analizaţi caracterul normelor incidente şi poziţia reclamantului.
§ 2. ACŢIUNEA NORMELOR DE DREPT PROCESUAL CIVIL

16, Acţiunea normei procesuale în timp


Ca orice normă juridică şi norma de drept procesual se aplică între momentul intrării
sale în vigoare şi momentul abrogării sale, cu corectivul dat de ultraactivitate.
In materie funcţionează principiul neretroactivităţii legii noi, de ordin fundamental, fiind
reglementată în Constituţie [art. 15 alin. (2)]. Datorită caracterului constituţional al regulii
neretroactivităţii legii noi, în actuala reglementare nu se mai admit derogări de la acest
principiu, astfel că norma procesuală nu poate primi aplicare şi asupra situaţiilor juridice
născute şi petrecute anterior intrării sale în vigoare.
Accleaşi raţiuni de ordin juridic, conform cărora se justifică interdicţia aplicării normei
substanţiale noi pentru situaţiile trecute, subzistă şi în cazul aplicării în timp a normei
procesuale. încrederea populaţiei în sistemul de drept, securitatea circuitului juridic impun
principiul neretroactivităţii legii proccsuale, de la care nu poate exista derogare (Dănişor,
înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii Constituţionale în domeniul
contenciosului constituţional (II). Partajul competenţelor de justiţie constituţională în raport
de distingerea validităţii de conformitate, în Pandcctele Române nr. 3/2011, p. 40). Art. 15
alin. (2) din Constituţie reglementează şi excepţii în privinţa legii penale şi a celei
contravenţionale mai favorabile, astfel că în materia analizată nu este prevăzută nicio
excepţie, reţinându-se imposibilitatea derogării în materie procesual civilă de la principiul
neretroactivităţii (CC, Dec. nr. 291 din 1 iulie 20041).
Codul prevede că procesele în curs de judecată, prccum şi executările silite începute sub
legea veche rămân supuse acelei legi, din considerente de asigurare a stabilităţii şi dreptului
Ia un proces echitabil (ÎCCJ, S. a 11-a civ., dec. nr. 114/23.01.2018 trimisă de C Balacciu, în
RRDJ nr. 1/2018, pp. 38-41).
Şi în materie de competenţă se menţine aceeaşi regulă, pentru a se evita trimiterile la
instanţele devenite competente, cu consecinţe asupra duratei procedurilor. Astfel, cauzele
aflate în curs de judccată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor fi
judecate de acele instanţe, în continuare, potrivit legii sub care au început, cu excepţia
situaţiilor la care se referă art. XXIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru
degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii
nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Şi în cazul trimiterii spre rejudecare,

1Publicată în M. Of. nr. 753 din 18 august 2004.


24 Drept procesual civil

dispoziţiile legale privitoare la competenţă, în vigoare la data când a început procesul, rămân
aplicabile1.
în ceea ce priveşte admisibilitatea dovezilor şi puterea doveditoare a probelor
preconstituite şi a prezumţiilor legale codul prevede că sunt guvernate de legea în vigoare ]a
data producerii faptelor juridice care fac obiectai probaţiunii.
In materie de acte juridice trebuie distins după cum legea cere o anumită formă ad
validitatem sau numai ad probationem. Când norma juridică cere o anume formă pentru
însăşi validitatea actului juridic, trebuie apreciată forma pretinsă de norma în vigoare la
momentul încheierii actului juridic, deoarece condiţiile de fond şi formă ale acestuia, a căror
nerespectare atrage sancţiunca nulităţii, se apreciază contemporan cu încheierea actului
(Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil II, în
RRDP nr. 1/2008, pp. 104-122). Aşadar, independent de modificările ulterioare suferite de
reglementarea în cauză, chiar dacă aceste norme noi facilitează sau îngreunează cerinţele de
formă, acestea nu vor fi luate în considerare. Este o dimensiune a principiului tempus regit
actum (Croitoru, Aplicarea legii civile în timp din perspectiva noului Cod civil, în RRDP nr.
6/2011, pp. 63-69).
în ipoteza în care însă forma respectivă este cerută numai ad probationem, ar fi mai
potrivit să se aibă în vedere modificările legii în vigoare la momentul încheierii actului
juridic, aplicându-se legea în vigoare în momentul judecării cauzei, dacă norma nouă este
mai favorabilă părţilor (facilitează dovada actului juridic), deoarece pentru acelaşi act juridic
legea nouă prevede o altă modalitate de dovadă tocmai pentru că cele vechi s-au dovedit mult
prea împovărătoare pentru părţi, iar ideca de modernitate şi evoluţie cere simplificarea
formelor. însă, faţă de prevederile art. 26 C. pr. civ. admisibilitatea şi puterea doveditoare a
probelor se apreciază după legea în vigoare la data producerii ori săvârşirii faptelor juridice
care fac obiectul probaţiunii, indiferent de modificarea legii ulterior.
Administrarea probelor se face însă numai potrivit legii în vigoare la data administrării
lor, de fapt regulile de procedură fiind determinate în raport de momentul pornirii procesului
(art. 26 C. pr. civ.).
Pentru a conferi mai multă stabilitate raportului juridic procesual, codul arată expres că
procesele în curs de judecată rămân supuse legii vechi, sub care au început, independent de
modificarea ulterioară a normei de procedură, ceea ce extinde regula de mai sus la legea în
vigoare Ia data începerii procesului, care se consideră a fi data înregistrării cererii de
chemare în judccala la instanţă.
Hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească cerinţele de fond şi de formă
prevăzute de legea sub care a înccput procesul (Tabacu, Notă la încheierea din 27 ianuarie
2010 a Curţii de Apel Piteşti, O.U.G. nr. 116/2009, recurs exercitat împotriva încheierii
judecătorului delegat, în Pandectele Române nr. 4/2010, pp. 155-159).

1 A. a chemat în judecată societatea C.D. SRL, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 30.000
de lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a viciilor construcţiei ridicate de
pârâtă, în temeiul unui contract de antrepriză.
Cererea a fost formulată la tribunal, care la primul termen şi-a declinat competenţa la
judecătorie faţă de valoarea obiectului cererii.
Din punct de vedere teritorial a apreciat că trebuie stabilită competenţa în funcţie de sediul
pârâtului, de vreme ce cererea a fost depusă greşit la instanţa de la domiciliul reclamantului.
Analizaţi natura normelor incidente şi soluţia instanţei.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 25

Pe cale de consecinţă şi căile de atac existente în momentul declanşării procedurii se


aplică independent de modificarea adusă prin legea procesuală nouă, astfel că este posibil ca,
deşi sub legea nouă o cale de atac să nu mai fie prevăzută, hotărârea să fie totuşi supusă
acelei căi de atac, deoarece era prevăzută de norma în vigoare la data la care a început
procesul respectiv. Un caz aparte, care poate servi la înţelegerea acestei reguli este cel al
revizuirii pentru nerespectarea prevederilor dreptului european, prevăzută de art. 21 din
Legea nr. 554/2004, care, iniţial a fost abrogată prin Legea nr. 299/2011, care ulterior a fost
declarată neconstituţională prin Dec. CC nr. 1.039 din 5 decembrie 2012 1) iar în prezent are o
reglementare specială faţă de revizuirea din Codul de procedură civilă.
17. Acţiunea normei procesuale Legea procesuală română se aplică
asupra persoanelor pe teritoriul României, aşa cum este
Aceste dimensiuni ale aplicării legii
procesuale se întrepătrund, neavând
utilitate practică distincţia între aplicarea
legii în spaţiu şi asupra persoanelor,
deoarece cetăţenia este legată de stat ca şi
teritoriul, astfel că aplicarea normei în
spaţiu este influenţată de aplicarea sa
asupra persoanelor, reciproca fiind şi ea
adevărată.

1 Publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013.


26 Drept procesual civil

acesta definit de legile speciale1, şi este vorba despre exceptarea de Ia


tuturor persoanelor care se află pe acest răspunderea legală, ci numai ca exceptare
teritoriu. Astfel, ea se aplică cetăţenilor de la jurisdicţia statului forului. Agentul
români, dar şi celor străini sau apatrizilor, diplomatic va răspunde conform legii
aflaţi pe teritoriul ţării. statului acreditat, conform art. 31 din
Ea se aplică şi cetăţenilor români cu Convenţia de la Viena din anul 1961 cu
domiciliul în străinătate, sub condiţia ca privire la relaţiile diplomatice4. în
punctul de legătură să ducă la aplicarea consecinţă, misiunea diplomatică
legii române (Ungureanu, Jugastru, beneficiază de imunitate de jurisdicţie, pe
Manual de drept internaţional privat, care o poate invoca oricând în cursul
2001, p. 33). procesului, fiind vorba despre o excepţie
Astfel, aplicarea legii procesuale absolută, peremptorie şi de fond (Oprina,
române se va realiza cu respectarea Participanţii la procesul civil, 2005, p.
principiului egalităţii cetăţenilor în faţa 140).
legii şi a regimului naţional aplicat
18. Aplicarea normelor de
cetăţenilor străini2. Conform acestei din procedură în spaţiu
urmă reguli, străinii persoane fizice sau In raport de cetăţenia subiectului de
persoane juridice au, în condiţiile legii, în drept căruia i se aplică norma şi de felul
faţa instanţelor române, aceleaşi drepturi relaţiilor sociale reglementate, se poate
şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi spune că legea substanţială română
persoanele fizice de cetăţenie română şi urmăreşte propriul cetăţean pe teritoriul
persoanele juridice române. împlinirea oricărui stat, însă numai cu privire la
acestei reguli este condiţionată uneori (de anumite raporturi juridice, strâns legate
exemplu în materia scutirii sau reducerii de titularul drepturilor subiective (starea
de taxe de procedură ori a asigurării unui şi capacitatea persoanei). în atare condiţii
apărător din fonduri publice), de cerinţa se ajunge ca legea română (norma
reciprocităţii, cu alte cuvinte cetăţeanul substanţială) să se aplice pe teritoriul
străin beneficiind de aceste norme de altui stat.
favoare numai dacă şi cetăţeanul român Legea procesuală însă nu este
beneficiază în statul străin respectiv de susceptibilă de a depăşi graniţele statului
aceleaşi înlesniri3. român, legea română de drept
In ceea ce priveşte misiunile internaţional privat recunoscând aplicarca
diplomatice se ridică chestiunea lex fori (legea instanţei de judecată), în
imunităţii de jurisdicţie, care reprezintă o funcţie de locul unde se judecă litigiul.
excepţie de la principiul potrivit căruia Aşadar, legea procesuală română se
orice persoană este supusă jurisdicţiei aplică pe teritoriul României, fără a urma
statului pe teritoriul căruia se află. Nu propriul cetăţean (român) în afara
frontierelor.
1 O.U.G. nr. 105/2001 privind regimul Dat fiind caracterul unitar al statului
juridic al frontierei de stat, art. 3 din Constituţie român, prevăzut cu valoare de principiu
care face trimitere Ia acest act normativ special. fundamental în art. 1 din Constituţie,
2Legea nr, 189/2003 privind asistenţa legea proccsuală română se aplică
judiciară internaţională în materie civilă şi
uniform pe întreg teritoriul ţării.
comercială.
3 Art. 2.561 alin, 2 teza a Il-a C. civ. - Nu au existat derogări de la această
îndeplinirea condiţiei reciprocităţii de fapt este regulă, începând cu aplicarea Codului de
prezumată până la dovada contrară care se procedură civilă din 1865, numai în
stabileşte de Ministerul Justiţiei, prin consultare cu materie de publicitate imobiliară
Ministerul Afacerilor Externe.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 27

regăsindu-se în timp atare situaţii, date se impune luarea tuturor măsurilor


fiind transformările urmate de legile în necesare asigurării conţinutului
domeniu, în perioada interbelică, astfel că constitutiv al dreptului la un proces
timp de aproximativ 50 de ani au echitabil, aşa cum este el interpretat în
funcţionat reglementări diferite în zona jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Tării Româneşti (Registrul de De asemenea, Codul de procedură
Transcripţiuni Inscripţiuni, cu excepţia civilă prevede expres aplicarea prioritară
localităţilor în care au fost înfiinţate Cărţi a dreptului european, arătând că în
funciare provizorii, Chelaru, Curs de domeniul de aplicare al codului, normele
drept civil. Drepturile reale principale, obligatorii ale dreptului Uniunii Europene
2006, pp. 321 şi 322) şi a Transilvaniei şi se aplică în mod prioritar, indiferent dc
Bucovinei (Cartea funciară). calitatea sau de statutul părţilor.
Din punctul de vedere al aspectului Uniformizarea reglementării se asigură în
internaţional al aplicării normei plan intern şi prin adoptarea unor acte
procesuale în spaţiu, deşi legea română normative1, care pun în evidenţă
procesuală nu depăşeşte frontierele necesitatea adaptării legii la noile
statului român se impune corelarea realităţi, vechea reglementare devenind
reglementării interne cu cea prea formalistă şi stufoasă, fiind în
internaţională, mai ales în raport cu contradicţie cu noul spirit procesual,
normele europene. Prin compararea caracterizat prin celeritate şi eficienţă.
sistemelor de drept în fiinţă la ora actuală în legătură cu acest aspect se vor
se ajunge la conturarea cadrului general reţine şi reglementările interne, care au în
de desfăşurare a raporturilor procesuale, vedere cooperarea între instanţele interne
existente în fiecare stat. Diferenţele şi cele din statele membre ale Uniunii
existente între prevederile interne ale Europene. Astfel, conform Legii nr.
statelor sunt determinate de specificul 189/2003 privind asistenţa judiciară
fiecărui popor, de dat-urile de ordin internaţională în materie civilă şi
social, economic, geografic etc. Vederea comercială, aşa cum a fost modificată
comparativă a sistemelor de drept este prin Legea nr. 44/2007, în aplicarca
utilă pentru a realiza uniformizarea Regulamentului nr. 1393 din 13
normelor în materie la un anumit nivel, noiembrie 2007 privind notificarea sau
deoarece deşi nu se poate ca un sistem de comunicarea în statele membre a actelor
drept străin să fie aplicat în bloc într-un judiciare şi extrajudiciare în materie civilă
alt stat, anumite aspecte reglementare sau comercială („notificarea sau
utile ar trebui să se regăsească în orice comunicarea actelor") şi abrogarea
ţară. Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al
Această activitate de uniformizare a Consiliului2, procedura se realizează
dreptului procesual în raport de direct de către autorităţile primitoare ale
prevederile străine este realizată şi prin statelor membre ale Uniunii Europene.
aderarea României la tratate Totodată, în ce priveşte autoritatea
internaţionale în domeniu, tratate care română primitoare a cererii de
devin drept intern, dar care, conform comunicare de
Constituţiei, au prioritate faţă de
reglementările interne, dacă între acestea 1
O.G. nr. 27/2002 asupra soluţionării
există diferenţe. Astfel, Convenţia petiţiilor (M. Of nr. 84 din 1 februarie 2002) şi O.G.
europeană a drepturilor omului prevede nr. 33/2002 privind reglementarea eliberării
dreptul fiecărui individ la un proces certificatelor şi adeverinţelor de către autorităţile
echitabil (art. 6), astfel că, pe plan intern, publice centrale şi locale (M. Of. nr. 88 din 2
februarie 2002).
28 Drept procesual civil

2
Publicat în JOUE nr. L 324 din 10 decembrie
2007, pp. 79-120.
acte judiciare şi extrajudiciare din statele membre ale Uniunii Europene se arată că aceasta
este judecătoria tn a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul destinatarul.
Acelaşi act normativ arată că în aplicarea Regulamentului Consiliului (CE) nr.
1206/2001 din 28 mai 2001 privind cooperarea dintre organele jurisdicţionale ale statelor
membre în vederea obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, cererile de obţinere a
probelor prin comisie rogatorie internaţională se efectuează prin transmiterea cererii direct
către instanţele solicitate competente din statele membre ale Uniunii Europene.
Comunicarea şi comisiile rogatorii se vor efectua astfel în mod direct între statele
membre ale Uniunii Europene, formularele necesare şi informaţii relative la limba folosită
pentru traducerea actelor anexate regăsindu-se în pagina specializată de internet organizată de
Comisia Europeană.
în ipoteza în care uniformizarea nu este posibilă, între reglementări fiind evidente
diferenţe, în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate trebuie să se determine care
este instanţa competentă şi legea aplicabilă. Aşadar, ori de câte ori suntem în prezenţa unui
raport juridic asupra căruia pot fi aplicate două sau mai multe legi aparţinând unor state
diferite, Cartea a Vll-a C. pr. civ. va arăta care anume reglementare se va aplica.
Din punct de vedere procesual aspecte importante se întâlnesc în materia competenţei, a
procedurii de judecată şi a recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
străinătate (Tabacu, Consideraţii asupra regulilor comunitare şi a celor interne privind
recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în materie civilă şi comercială, 2008, p. 131
şi urm.).
Astfel, ori de câte ori apare un element de extraneitate în raportul de drept procesual se
ridică problema determinării competenţei, anume dacă procesul va fi judecat de instanţa
română sau de o instanţă străină. In cazul în care, prin aplicarea normei conflictuale se ajunge
la concluzia că instanţa română va soluţiona cauza, se vor aplica dispoziţiile legii interne
pentru determinarea competenţei materiale şi a celei teritoriale.
Ceea ce este important pentru materia dreptului internaţional privat, cu implicaţii în
dreptul procesual civil, este determinarea competenţei instanţelor române.
în acest scop, pentru statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, Cartea a Vll-a C.
pr. civ. stabileşte pe de o parte competenţa exclusivă a instanţelor române, iar pe de altă parte,
cazurile în carc este competentă instanţa română, deşi competenţa poate aparţine şi instanţei
străine, în funcţie de prevederile legii de drept internaţional privat străine.
Regula în materie prevede că instanţele române sunt competente dacă pârâtul are
domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa
sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data
introducerii cererii (art. 1066 C. pr. civ.).
Codul prevede însă şi situaţii în care instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv
competente să judece procesele în litigii nepatrimoniale. Sunt asemenea cazuri cele privind:
acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România şi care
sunt cetăţeni români sau apatrizi; încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat
domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid; tutela şi cúratela pentru protecţia
unei persoane cu domiciliul în România, care este cetăţean român sau apatrid; punerea sub
interdicţie judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România; dcsfacerea, nulitatea sau
anularea căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi, cu excepţia celor referitoare la imobile
situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soţi domiciliază în România şi
unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid (art. 1079 C. pr. civ.).
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 29

Nu sunt exclusiv competente instanţele romane, dar competenţa lor este preferenţială în
litigii privind: ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicţie judecătorească, cetăţean
român cu domiciliul în străinătate; divorţul, dacă la data introducerii cererii reclamantul
domiciliază pe teritoriul României de cel puţin un an; declararea judecătorească a morţii unui
cetăţean român, chiar dacă acesta se află în străinătate Ia data când a intervenit dispariţia; acte
sau fapte de stare civilă înregistrate în România între persoane cu domiciliul în străinătate,
dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român; ocrotirea în străinătate a proprietăţii
intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau apatrid, rezervată
fiind o convenţie de alegere a forului [art. 1081 alin. (2) C. pr. civ.].
De asemenea, instanţele române sunt exclusiv competente să soluţioneze acţiuni
patrimoniale referitoare la: imobile situate pe teritoriul României; bunuri lăsate în România
de defunctul cu ultimul domiciliu în România; contracte încheiate cu consumatori având
domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate
uzului personal sau familial al consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau
comercială a accstuia, dacă: furnizorul a primit comanda în România, încheierea contractului
a fost preccdată în România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele
necesare încheierii contractului (art. 1080 C. pr. civ.).
Fără a fi exclusivă, competenţa aparţine şi instanţelor judecătoreşti române în litigiile în
care: reclamantul din cererea privind obligaţia de întreţinere are domiciliul în România; locul
unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală se află
în România; locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale
sau se produc efectele accstuia se află în România; staţia feroviară sau rutieră ori portul sau
aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii
transportate se află în România; bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se
află în România; ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind
competenţa exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate [art. 1081 alin. £1) C. pr.
civ.].
în situaţia elementelor de extraneitate, dacă determinarea competenţei are în vedere
alegerea între forurile unor state membre ale Uniunii Europene, Regulamentul european
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială' arată că sunt exclusiv competente, indiferent de domiciliu: 1) în materie de
drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din Statul Membru pe
teritoriul căruia este situat imobilul1; 2) în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii, nulitatea
sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice care au sediul pe teritoriul unui Stat
Membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanţele din respectivul stat; 3) în
ceea ce priveşte valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanţele din Statul Membru
pe teritoriul căruia se păstrează registrul; 4) în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea
brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor, precum şi a altor drepturi similare care necesită
depunerea sau înregistrarea, instanţele din Statul Membru pe teritoriul căruia depunerea sau
înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau a unei
convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc 2; 5) în ceea ce priveşte executarea

1 Totuşi, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel
mult şase luni consecutivc, sunt competente şi instanţele din Statul Membru pe teritoriul căruia pârâtul este
domiciliat, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi ca proprietarul şi locatarul să aibă domiciliul pe
teritoriul aceluiaşi Stat Membru.
30 Drept procesual civil

hotărârilor, instanţele din Statul Membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie
exccutată hotărârea.
în materia desfacerii căsătoriei, a atribuirii, exercitării, delegării, retragerii totale sau
parţiale a răspunderii părinteşti conform Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului
Uniunii Europene1, competenţa de fond este stabilită pentru instanţele din statul membru pe
teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în
condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului ori, în
caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau reşedinţa obişnuită a
reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea
introducerii cererii, reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo
cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este
resortisant al statului membru respectiv.
De asemenea, conform aceluiaşi regulament, este competentă instanţa din statul de
cetăţenie al celor doi soţi sau în ipoteza statelor în care punctul de legătură este domiciliul 2,
instanţa din statul de domiciliu al soţilor.
Cartea a Vll-a Codului de procedură civilă prevede şi dispoziţii referitoare la procedura
de judecată, precum şi la atribuţiile instanţei interne.
Calificarea unei probleme ca fiind de drept procesual sau de drept substanţial se face
conform legii române, sub rezerva instituţiilor juridice fără corespondent în dreptul român
(trust din dreptul anglo-saxon sau măsuri provizorii - Ştefan, Andreşan Grigoriu, 2007, pp.
196-202).
Atunci când instanţa română este competentă, conform regulilor de mai sus, ea va aplica
legea procesuală română; obiectul şi cauza acţiunii civile, precum şi calitatea procesuală, în
procesele privind raporturile de drept internaţional privat, sunt determinate de legea care se
aplică fondului raportului juridic litigios; mijloacele de probă pentru dovedirea unui act
juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt determinate de legea locului
încheierii actului sau de legea aleasă de părţi dacă ele aveau puterea să o aleagă; proba
faptelor juridice se face după legea locului unde acestea s-au produs; administrarea probelor
se face potrivit legii române.
în privinţa actelor publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent
public străin, codul cere supralegalizare, pentru certificarea autenticităţii semnăturilor şi
sigiliului aplicate pe acestea, pentru a putea fi produse în faţa instanţelor române. Dacă o lege
specială sau un tratat internaţional prevede scutirea de supralegalizare aceasta nu mai este
cerută. Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul dc
origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată, fie de către misiunea diplomatică
română sau oficiul consular român din acest stat, fie de către misiunea diplomatică sau
oficiul consular în România ale statului de origine şi, în continuare, în oricare dintre cele
două situaţii, de către Ministerul Afacerilor Externe.
Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele române se face, din partea
autorităţilor române, de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe, în această
ordine (art. 1093 C. pr. civ.).

19. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine

1 Privind compctenţa, recunoaşterea şi exccutarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială ţi m


materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr, 1347/2000 - JOUE nr. L 338/2003, p. 1-29.
2Regatul Unit şi Irlanda.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 31

Un aspect deosebit de important în materie procesuală, în cazul raporturilor juridice cu


element de extraneitate, este dat de recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine în
România.
Pentru a cunoaşte aceste reguli este important a se determina sensul noţiunii de „hotărâre
străină", pentru a şti dacă actul respectiv intră sub incidenţa procedurii reglementate de cod.
Pentru statele nemembre ale Uniunii Europene, Codul de procedură civilă are în vedere
în conţinutul acestei noţiuni toate actele de jurisdicţie contencioasă sau neconten- cioasă ale
instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente.
In ipoteza în care hotărârea este pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene se
aplică acestor proceduri de recunoaştere şi executare a hotărârilor, regulamente ale
Consiliului European, adoptate în scopul de a uniformiza şi simplifica procedurile în cadrul
tuturor statelor membre.
In cele ce urmează vor fi prezentate condiţiile prevăzute de dreptul comun, Titlul al III-
lea din Cartea a Vll-a a Codului de procedură civilă, pentru recunoaşterea şi executarea
hotărârilor străine, cu diferenţele determinate de aplicarea procedurilor în ipoteza actelor
jurisdicţionale din statele Uniunii Europene, care faţă de caracterul simplificat al procedurii
presupun cerinţe mai restrânse.
Cele două proceduri ale recunoaşterii şi ale executării hotărârii judecătoreşti străine sunt
legate de efectele unei hotărâri judecătoreşti, anume: hotărârea judecătorească este act
autentic, are autoritate de lucru judecat şi este titlu executoriu.
Codul de procedură civilă se referă expres la efectul autorităţii de lucru judecat,
reglementat în vederea evitării unui nou proces asupra aceluiaşi litigiu, acesta fiind de altfel
scopul procedurii recunoaşterii hotărârilor pronunţate în alte state.
Pentru ca o hotărâre străină să fie recunoscută în România se cere ca: hotărârea să fie
definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; instanţa care a pronunţat-o să fi avut,
potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fară însă a fi întemeiată
exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în
statul de sediu al respectivei jurisdicţii; să existe reciprocitate în ceea ce priveşte efectele
hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea (art. 1096 C. pr,
civ., ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr. 3423 din 13 aprilie 2011).
Unele hotărâri judecătoreşti beneficiază de recunoaştere de drept, fără a mai fi necesar a
se urma procedura legală de recunoaştere. Astfel, hotărârea este recunoscută de plin drept
dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă,
fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei
părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii determinate ca aplicabilă
conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept
internaţional privat român şi a fost rcspectat dreptul Ia apărare (art. 1095 C. pr. civ.).
Pentru ca recunoaşterea să producă efectele prevăzute de lege este necesar ca
recunoaşterea să nu fie refuzată de autorităţile române, refuz care poate interveni numai în
cazurile în care: a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional
privat român (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 5537 din 6 iunie 2006 1); b) hotărârea
pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obţinută cu

1 „în condiţiiie în care procedura de citare a fost făcută cu respectarea legii austricce, atât la domiciliul lega!
din Austria şi ia avocatul împuternicit, dar şi la reşedinţa din România şi cât timp partea interesată, având
cunoştinţă de existenţa hotărârii de retragere a curatelei, a exercitat calea de atac a recursului, nu se poate reţine
existenţa vreunei fraude în procedura urmată în străinătate, în sensul art. 168 din Legea nr. 105/1992. în lipsa
dovedirii fraudei comise în proccdura urmată în străinătate şi în condiţiile respectării drepturilor procesuale ale
părţilor, instanţa învestită cu recunoaşterea hotărârii străine nu poate exercita decât un control formal, limitat la
satisfacerea condiţiilor stabilite de lege, respectiv art. 167 şi 168 din Legea nr. 105/1992."
32 Drept procesual civil

scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional
privat român; c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar
nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data
sesizării instanţei străine (Ungureanu, Jugastru, Drept internaţional privat, 2001, p. 226 şi
urm.); d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă
de a fi recunoscută în România; e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru
judecarea cauzei; f) a fost încălcat dreptul la apărare; g) hotărârea poate facc obiectul unei căi
de atac în statul în care a fost pronunţată.
în general, legea oferă două posibilităţi procedurale pentru recunoaşterea hotărârilor
străine: calea principală şi calea incidentală.
Astfel, cererea de recunoaştere se rezolvă prin cerere principală de competenţa
tribunalului judeţean în circumscripţia căruia îşi are sediul sau domiciliul cel ce a refuzat
recunoaşterea. Cererea de recunoaştere va fi însoţită de copia hotărârii străine, de dovada
caracterului definitiv al acesteia, de copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de
sesizare comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau de orice alt act oficial care
să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de către partea împotriva
căreia s-a dat hotărârea. Procedura se finalizează printr-o hotărâre care admite sau respinge
cererca de recunoaştere, în funcţie de cele menţionate anterior.
Cea de-a doua modalitate de recunoaştere a hotărârii străine presupune sesizarea
instanţei române cu un proces, în carc se ridică excepţia autorităţii de lucru judecat a unei
hotărâri străine, tinzând astfel la paralizarea procesului în faţa instanţei române. Instanţa
română se va pronunţa printr-o hotărâre, după urmarea tuturor regulilor şi ccrinţelor arătate
mai sus.
Legat de efectul hotărârii judecătoreşti de a fi titlu executoriu, pentru statele nemembre
UE, Codul reglementează procedura de exequatur.
Hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către una dintre părţi
pot fi aduse la îndeplinire pe calc silită. Exequatur-ul este procedura judiciară prin care
hotărârea judecătorească străină este declarată executorie de către instanţa statului pe
teritoriul căruia se va face executarea.
Competenţa soluţionării cererii aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială urmează să
sc facă executarea. Pentru a fi declarată executorie, hotărârea străină trebuie să îndeplinească
aceleaşi cerinţe pozitive, respectiv cerinţe negative (refuzul recunoaşterii) prevăzute de lege
şi pentru recunoaşterea hotărârilor străine.
în afara acestor condiţii, legea română cere ca hotărârea să fie executorie potrivit legii
străine (a instanţei care a pronunţat-o). Aşadar, dacă în conformitate cu legea străină
hotărârea nu este executorie, executarea nu se mai poate solicita nici instanţei române, aspect
care reprezintă o recunoaştere a legii străine ca element de drept.
De asemenea, în cazul particular al hotărârii străine care stabileşte o obligaţie decurgând
dintr-o lege fiscală străină, pentru recunoaştere şi executare este necesară şi condiţia
reciprocităţii, în sensul că şi hotărârile române beneficiază în străinătate de acelaşi tratament.
Cererea de exequatur se face de către ccl interesat, care va anexa şi dovada caracterului
definitiv şi executoriu al hotărârii străine. Pârâtul va fi nevoit să se refere numai la aspecte
legate de procedură, fără a mai putea aduce în discuţie fondul dreptului deja soluţionat şi
intrat în puterea de lucru judecat.
în cazul statelor membre UE, conform normelor europene - Regulamentul (UE) nr.
1215/2012, „hotărârea" care poate fi recunoscută înseamnă „o hotărâre pronunţată de o
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 33

instanţă dintr-un stat membru1, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin,
o ordonanţă sau un mandat de cxecutare, precum şi o decizie privind stabilirea de cadre un
grefier al instanţei a cheltuielilor de judecată."
Legea detaliază noţiunea, arătând că „hotărârea" include măsurile provizorii şi de
conservare dispuse de o instanţă care este competentă să judecc cauza pe fond, potrivit
regulamentului, însă nu include măsurile provizorii şi de conservare, dispuse fără citarea
pârâtului, afară de cazul în care hotărârea a fost notificată sau comunicată pârâtului anterior
executării.
Totodată, regulamentul se aplică: pentru tranzacţia judiciară, definită ca tranzacţia care a
fost aprobată de o instanţă a unui stat membru sau a fost încheiată în faţa unei instanţe a unui
stat membru în cursul unei proceduri, ceea ce îi relevă caractcrul judiciar şi pentru actul
autentic, definit ca actul care a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial ca act autentic în
statul membru de origine2, a cărui autenticitate se referă la semnătura şi conţinutul actului
autentic şi a fost stabilită de către o autoritate publică sau orice altă autoritate abilitată să facă
acest lucru.
Ca şi omologul său anterior (R(CE) nr. 44/2001), R(UE) nr. 1215/2012 defineşte
domeniul său de aplicare, arătând că se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de
natura instanţei, dar nu se aplică: în materie fiscală, vamală sau administrativă, în materia
răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorităţii publice şi nici
în ceea ce priveşte: starea civilă şi capacitatea persoanelor fizice 3, drepturile patrimoniale
rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate, prin legea aplicabilă
acestora, ca având efecte comparabile căsătoriei; falimentele, procedurile privind lichidarea
societăţilor insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau
procedurile similare4; securitatea socială; arbitrajul; obligaţiile de întreţinere care decurg
dintr-o relaţie de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianţă 5; testamentele şi succesiunile,
inclusiv obligaţiile de întreţinere rezultate ca urmare a unui deces [art. 1 alin. (2)].
Ca atare, R (UE) nr. 1215/2012 reprezintă dreptul comun în materia recunoaşterii şi
executării hotărârilor străine, pronunţate în statele membre, fiind aplicabil ori de câte ori
ipoteza analizată nu se încadrează în domeniul unuia dintre regulamentele care reglementează
domeniile speciale.
Conform R (UE) nr. 1215/2012, este posibil refuzul recunoaşterii sau al executării: a)
dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru
solicitat; b) în cazul în care hotărârea a fost pronunţată în lipsă, dacă actul de sesizare a
instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util şi într-o
manieră care să îi permită acestuia să îşi pregătească apărarea, cu excepţia cazului în care
pârâtul nu a introdus o acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi în statul
membru solicitat; d) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior într-
un alt stat membru sau într-un stat terţ, între aceleaşi părţi, într-o acţiune având acelaşi obiect
şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca hotărârea pronunţată anterior să întrunească condiţiile
1 Regulamentul are în vedere statul membru de origine şi „instanţa de origine", aceasta desemnând instanţa
carc a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se invocă sau a cărei executare se solicită.
2 Potrivit art. 2 lit. d) din RUE nr. 1215/2012, înseamnă statul membru în care a fost pronunţată hotărârea, a
fost aprobată ori încheiată tranzacţia judiciară sau a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial actul autentic, după
caz.
3 Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi exccutarea hotărârilor judecăto reşti în
materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.
1347/2000.
4 Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă, publicat în JOCE nr. L 160 din 30 iunie
2000, pp. 1-18.
34 Drept procesual civil

nccesarc pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat; e) dacă hotărârea contravine


dispoziţiilor speciale relative la competenţa în materie de asigurare, contracte încheiate de
consumatori, contracte individuale de muncă (capitolului II, sccţiunile 3, 4 sau 5, dacă
pârâtul era deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul, beneficiarul contractului de asigurare,
partea vătămată, consumatorul sau angajatul) sau atunci când contravine prevederilor
speciale referitoare la competenţa exclusivă (capitolului II, secţiunea 6 - art. 24).
în privinţa hotărârilor pronunţate în state membre ale Uniunii Europene, R(UE) nr.
1215/2012 afirmă că dacă acestea sunt executorii în statul în care au fost pronunţate, sunt
executorii în celelalte state membre, fără a fi necesară o hotărâre de constituire a titlului
executoriu pe teritoriul statului de executare (art. 39).
Faţă de reglementarea R(CE) nr. 44/2001, conform noului act normativ european,
lipseşte o procedură în care, prealabil declanşării executării silite, să se discute eventualele
motive de refuz al executării, însă partea interesată, debitorul, are deschisă calea cererii de
constatare a existenţei unui motiv de refuz (Tabacu, Recunoaşterea şi executarea hotărârilor
pronunţate în statele membre, potrivit Regulamentului UE nr. 1215 din 12 decembrie 2012,
în RRES nr. 1/2014, pp. 116-127). Creditorul, dacă beneficiază de o hotărâre executorie în
statul în care a fost pronunţată, nu trebuie decât să furnizeze autorităţii competente în statul
de executare: copia hotărârii, care întruneşte condiţiile necesare în vederea stabilirii
autenticităţii acesteia şi certificatul eliberat în conformitate cu art. 53 (anexa I), care atestă că
hotărârea este executorie şi care conţinc un rezumat al hotărârii, precum şi, dacă este cazul,
informaţii relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile şi la calcularea
dobânzii.
Numai atunci când se pune în executare o hotărâre pronunţată în alt stat membru care
impune o măsură provizorie şi de conservare, reclamantul trebuie să furnizeze suplimentar
date cu privire la faptul că instanţa care a dispus măsura provizorie este competentă să judece
cauza pe fond, că hotărârea este executorie în statul membru de origine şi dovada notificării
sau comunicării hotărârii, dacă măsura a fost dispusă în statul respectiv, fără ca pârâtul să fie
citat.
în privinţa hotărârilor în materie de drepturi părinteşti, Regulamentul nr. 2201/2003 al
CE arată că refuzul recunoaşterii este posibil şi atunci când, cu excepţia procedurilor urgente,
hotărârea a fost pronunţată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încalcându-sc
astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta.

■ Speţe:
1. La 4 septembrie 2018, A. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva lui B., solicitând
obligarea acestuia la plata unei sume lunare de 2.000 lei, reprezentând chirie, faţă de 1.500 lei cât au
stabilit potrivit contractului de închiriere.
A arătat A. că, potrivit Codului civil, este posibilă revizuirea contractului, în faţa instanţei de
judecată, dacă obligaţia unei părţi a devenit prea oneroasă.
B. s-a apărat arătând că numai în privinţa contractului de donaţie este posibilă revizuirea, astfel
că norma nu se aplică şi contractelor cele mai apropiate, cu atât mai mult unui contract de
închiriere.
Instanţa a respins cererea.
Analizaţi soluţia instanţei.

2. La 3 octombrie 2018, A. a formulat cerere de chemare în judecată împotriva lui B., solicitând
instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, pe temeiul
înscrisului încheiat între părţi la 21 ianuarie 2009, asupra unui imobil situat în localitatea P., compus
din construcţie şi teren aferent.
26 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 35

A arătat că pârâtul refuză încheierea contractului, astfel că, prin intrarea în vigoare a Codului
civil, art. 1279 C. civ. îi permite formularea accstei acţiuni.
Ce va decide instanţa?

3. A. a solicitat tribunalului recunoaşterea sentinţei de divorţ pronunţate în Germania, prin care


s-a dispus desfacerea căsătoriei între A. şi B., cetăţeni români.
Instanţa a respins cererea, reţinând că hotărârea nu-poate fi recunoscută deoarece nu este
definitivă, deşi a fost pronunţată de o instanţă competentă.
Care sunt condiţiile recunoaşterii hotărârii străine?
Comentaţi soluţia instanţei.
II CAPITOLUL
REALIZAREA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL - PROCESUL CIVIL

Secţiunea I

Noţiunea, fazele şi principiile procesului civil § 1. NOŢIUNEA ŞI FAZELE

PROCESULUI CIVIL
20. Noţiune
Realizarea dreptului scmnifică, în sens larg, respectarea dreptului de către destinatarii săi,
cetăţenii, precum şi aplicarea normelor juridice de călre organele statului, prin elabo rarea şi
organizarea de acţiuni, în vederea transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor
juridice (Popa, Teoria generală a dreptului, 1994, p. 248 şi urm.).
De regulă norma juridică este respectată de către subiectele de drept, atitudinea acestora fiind
conformă în totalitate cu conduita prescrisă de normă. Accastă ipoteză se poate realiza în fapt şi
fără a se naşte raporturi juridice între destinatarii normelor, însă mijlocul cel mai eficient şi
frecvent întâlnit în materia realizării dreptului este raportul juridic.
în cadrul raportului juridic subiecţii pot avea de asemenea o conduită conformă normei
juridice, sau dimpotrivă, afectând drepturile partenerului cu care se află în raport, o conduită
contrară conţinutului acelui raport juridic, astfel că în asemenea cazuri se ridică problema
restabilirii ordinii de drept încălcate.
Din punct de vedere procesual, restabilirea ordinii de drept se realizează prin intermediul
apelului la forţa coercitivă a statului, carc constituie o componentă a dreptului subiectiv civil, ca o
garanţie a apărării prin mijloace juridice a conţinutului drepturilor subiective.
Nu trebuie însă înţeles că procesul constituie modul de realizare a dreptului numai în cazul
naşterii unui raport de conflict, legea procesuală vizând şi soluţionarea unor cereri în care părţile
nu au a stabili între ele drepturi potrivnice. Astfel, procedura este fie contcncioasă, când se
pretinde un drept împotriva altei persoane, fie necontencioasă (Leş, Tratat de drept procesual
civil, 2010, p. 865), când nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană sau
când se cere emiterea autorizaţiilor judecătoreşti ori luarea unor măsuri dc către instanţa de
judecată.
Indiferent însă dc fondul urmărit, restabilirea ordinii încălcate, recunoaşterea unor drepturi,
solicitarea unor autorizaţii etc., în urma exercitării posibilităţii subiectului dc drept de a apela la
forţa coercitivă a statului, se declanşează procesul civil, în sens de „activitate desfăşurată de
instanţă, părţi, organe de executare şi alte organe sau persoane chemate să participe Ia înfăptuirea
justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse
judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform
procedurii prevăzute de lege" (Ciobanu, Tratat..., voi. I, p. 148).
Din punct de vedere etimologic procesul desemnează evoluţia, dezvoltarea, desfăşurarea unui
fenomen, a unei activităţi, sensul arătat anterior în definiţia oferită încadrându-se în parte în ideea
de evoluţie a unei activităţi, care se desfăşoară după reguli prestabilite - procedurale (Tămaş,
Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, 1993, P- 217).

21. Fazele procesului civil


Spre deosebire de procesul penal, în regulă generală, procesul civil se structurează în două
faze: judecata şi executarea silită, cognitio şi executio (Ciobanu, Tratat..., voi. I, p. 149).
Judecata cuprinde depunerea cererii de chemare în judecată (sesizarea instanţei), dezbaterile
(susţinerea şi dovedirea pretenţiilor sau cererilor părţilor), deliberarea şi pronunţarea hotărârii,
căile de atac finalizate cu rămânerea definitivă a hotărârii.
Executarea silită este o etapă facultativă a proccsului civil, deoarece de cele mai multe ori se
ajunge la executarea de bunăvoie a hotărârii de către partea care a pierdut procesul, în cazul în
care însă această parte nu voieşte executarea se poate solicita instanţei de judecată dispunerea
executării silite, partea apelând încă odată la forţa coercitivă a statului, de data aceasta cu scopul
final al aducerii efectiv la îndeplinire a prevederilor hotărârii judecătoreşti.
26Procesul
Drecivil nu se supune
pt procesu al civil însăPartea
în mod absolutgenerală
I. Partea acestei „reţete". El se poate compune, numai 37
din judccată sau, dimpotrivă, poate cuprindc numai executarea silită, dacă se pune în executare
silită un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească.
Una şi aceeaşi fază poate să nu fie urmată până la capăt de către una dintre părţi sau de către
ambele, caz în care intervin instituţii ca: tranzacţia judiciară, renunţarea la judccată, achiesarea la
hotărârea primei instanţe de către partea care a pierdut procesul (neatacarea hotărârii) etc.
în anumite situaţii însă procesul civil se complică prin aceea că o dispoziţie normativă
impune parcurgerea unei faze prealabile obligatorii, înainte de sesizarea instanţei de judecată.
Astfel de prevederi se regăsesc în materia contenciosului administrativ sau în materie fiscală.

§ 2. PRINCIPIILE PROCESULUI CIVIL

22. Generalităţi
Toate fazele procesului civil se desfăşoară cu respectarea anumitor principii, determinate de
rolul fiecărui participant la proces în soluţionarea cauzei. Astfel, judecătorul nu poate să
procedeze la judecarea cauzei decât dacă este sesizat de către un subiect de drept, caz în care este
incident principiul disponibilităţii părţii; sau judecarea cauzei nu se poate face decât după citarea
părţilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, aspect care ţine de contradictorialitate; de
asemenea, fiecare parte trebuie să-şi poată susţine punctul de vedere, prin propunerea şi
administrarea de dovezi, ceea ce înseamnă asigurarea dreptului la apărare; sau judecătorul este
obligat să dea îndrumări părţilor în proces atâta vreme cât nu beneficiază de apărare calificată,
aspect ţinând de rolul judecătorului în procesul civil etc.
Fără a putea realiza o ierarhizare a acestor principii, intitulate de cod „principii fundamentale
ale procesului civil", ceea ce relevă importanţa egală a acestora, se impune analizarea
următoarelor reguli diriguitoare ale procesului (Deleanu, Proporţionalitatea în procedura civilă,
2008, p. 19 şi urm.): legalitatea, egalitatea, dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi
previzibil, principiul disponibilităţii - dreptul de dispoziţie al părţii, principiul rolului judecătorului
în aflarea adevărului, principiul contradictorialităţii, principiul dreptului ]a apărare, principiul
publicităţii, principiul oralităţii, principiul derulării procedurii în limba română, principiul
continuităţii, principiul nemijlocirii, buna-credinţă în exercitarea drepturilor procedurale şi
obligaţia de a respecta dispoziţiile instanţei (Tăbârcă, Drept procesual civil, voi. I, 2008, p. 35 şi
urm., Leş, Tratat de drept procesual civil, voi. 1,2014, pp. 48-86).
Dintre acestea, o importanţă deosebită este recunoscută principiilor specifice procedurii
civile: contradictorialitatea, disponibilitatea părţii în proces, rolul judecătorului în aflarea
adevărului, dreptul la apărare, iar ca un corolar al principiilor procedurale, nu doar în sfera civilă,
regăsim principiul dreptului la un proces echitabil, cu toate exigenţele sale.

23. Principiul legalităţii


Codul arată că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. Forma
procedurală este instituită tocmai în scopul disciplinării conduitelor individuale, astfel că nu se
admite încălcarea acesteia sau imaginarea unor forme neprevăzute de normă.
Legalitatea exclude concluzia că ceea ce nu este interzis expres este automat permis, cu atât
mai mult cu cât pe tărâm procedural, pentru asigurarea disciplinei procesuale, este nevoie de
reglementarea actelor de procedură şi a paşilor care trebuie parcurşi în cadrul procesului.
O atare concluzie este relevantă la nivelul oricărei faze procesuale, lipsa unei prevederi în
lege neputând fi complinită pe baza normelor din cadrul altei ramuri procesuale, ci pe temeiul
principiilor fundamentale ale procesului. Spre exemplu, dacă o anumită probă nu este prevăzută
de legea procesuală civilă, dar este prevăzută de legea procesuală penală, sau este reglementată în
anumite condiţii, nu se poate aplica în procesul civil.
Acelaşi principiu presupune obligaţia judecătorului de a asigura respectarea dispoziţiilor legii
privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces, fără însă a se
transforma în apărătorul accstora, el fiind totodată obligat să se menţină într-o poziţie
independentă faţă de părţi.
24. Principiul egalităţii
Justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie sau de apartenenţă politică,
de avere sau de origine socială. 38 Drept procesual civil
în materia organizării activităţii instanţei de judecată se regăseşte principiul egalităţii
subiectelor de drept care apelează la justiţie. Astfel, în procesul civil, părţilor le este garantată
exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări.
Această normă reflectă un principiu constituţional, egalitatea în faţa legii, de această dată a
legii procesual civile, nefiind admisă o atitudine concretă discriminatoare faţă de o parte, în
favoarea părţii adverse. De exemplu, dacă o parte a beneficiat de un termen pentru a aduce
martorii nu înseamnă automat că aceeaşi situaţie trebuie să-i fie recunoscută şi celeilalte părţi, însă
poziţia acesteia nu poate fi dezavantajata în final numai pentru motivul că nu şi-a prezentat
martorii.
Egalitatea părţilor în faţa legii procesual civile trebuie să se realizeze astfel încât să nu fie
exercitate drepturile procesuale şi impuse obligaţii părţilor, cu deosebiri întemeiate pe motive de
rasă, origine etnică, naţionalitate, religie, opinie, apartenenţă politică, avere, condiţie socială etc.
Egalitatea armelor, ca regulă specifică procedurii, regăsită în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenţie, are în vedere poziţia concretă a părţii în
proces, niciuna neputând fi pusă într-o situaţie de inferioritate faţă de partea potrivnică (Deleanu,
„Egalitatea de arme" în viitorul Cod de procedură civilă, din perspectiva jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, în Pandectele Române nr. 6/2011, pp.
41-43). Criteriile care pot atrage o asemenea consecinţă nocivă pot fi însă oricare dintre cele
menţionate mai sus, dar şi modul de înţelegere şi aplicare a dispoziţiilor procedurale de către
judecător sau parte, aspect care atrage necesitatea ca normele să fie extrem de clare şi previzibile
(Dec. nr. 32/2008, pronunţată în recurs în interesul legii1).

25. Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil


Inspirat din reglementarea Convenţiei europene a drepturilor omului (art. 6), intitulată
„dreptul la un proces echitabil", principiul analizat reflectă importanţa conferită de legiuitorul
intern regulilor determinate de Convenţie şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, dezvoltată în aplicarea textului.
Poate ca o simplă coincidenţă, dar mai degrabă pentru a dezvolta în conştiinţa desti natarilor
legii procesuale necesitatea protejării acestui drept fundamental consacrat la nivel internaţional,
nonna internă reglementează tot în art. 6, dar al Codului de procedură civilă, această regulă
fundamentală.
In realitate, dreptul la un proces echitabil nu are o dimensiune unică, ci reflectă un drept
complex, care presupune o serie de exigenţe, pe care legiuitorul intern, dar şi cei care sunt
chemaţi să aplice legea, inclusiv destinatarii acesteia, trebuie să le respecte (Leş, Reflecţii sumare
asupra soluţionării cauzelor în mod echitabil şi într-un termen optim şi rezonabil, 2019, pp. 27-
49).
Convenţia reglementează dreptul la un proces echitabil, soluţionat în mod public, într-un
termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, cu
obligativitatea pronunţării în mod public a hotărârii.
Preluând numai parţial textul convenţional, deoarece parte din acesta se regăseşte la nivelul
altor principii (principiul publicităţii), Codul de procedură civilă arată că orice persoană are
dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită de lege, sens în care instanţa este obligată să dispună toate
măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.
Tocmai ca o consecinţă a acestei deosebiri de reglementare se impune ca tratarea aspectelor
pe care Ie presupune drepml la un proces echitabil să fie realizată comparativ, ţinând seama în
toate cazurile de regula consacrată atât la nivel constituţional, cât şi de
Codul de procedură civilă, potrivit căreia, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul conţine dispoziţii mai favorabile
(art. 3 C. pr. civ. şi art. 20 din Constituţie).
1 Publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.
în legătură cu domeniul de aplicare al principului, acesta se defineşte generic prin sfera
„dreptului civil", noţiune care poate primi valenţe diferite în reglementările interne ale statelor
membre ale Consiliului Europei şi care are, la nivelul jurisprudenţei Curţii, un sens juridic
autonom
26 (Bîrsan, Convenţia
Drept procesu europeană
al civil a drepturilor
Partea omului, 2010, pp. 362-409).
I. Partea generală 39
în dreptul intern, art. 2 C. pr. civ., intitulat „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură
civilă", prevede că dispoziţiile codului constituie procedura de drept comun în materie civilă.
Coroborat cu aceasta, art. 2 C. civ., denumit „Obiectul şi conţinutul Codului civil", arată că
dispoziţiile codului reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre
persoane, ca subiecte de drept civil. Potrivit art. 3 C. civ., dispoziţiile Codului se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil.
Astfel, raporturile juridice private, civile personal nepatrimoniale (existenţa şi identificarea
persoanei, drepturi de proprietate intelectuală), de familie, comerciale, de dreptul muncii,
transporturi, vor fi supuse Codului civil şi Codului de procedură civilă, în lipsa unei reglementări
speciale.
Pentru determinarea sensului noţiunii de „civil", jurisprudenţa Curţii Europene este extrem
de bogată, motiv pentru care este necesară o sintetizare a acesteia.
în primul rând, Curtea a decis că interpretarea restrictivă a textului art. 6 din convenţie nu ar
corespunde cu obiectul şi scopul prevederilor sale, vorbind despre efectivitatea dreptului la un
proces echitabil. Astfel, acesta cuprinde toate garanţiile prevăzute dc text, dar cu luarea în
considerare a posibilităţilor de extindere a domeniului său de aplicare.
Prin „civil" Curtea înţelege în mod constant: ceea ce are obiect patrimonial sau se întemeiază
pe drepturi nepatrimoniale civile ori este vorba despre drepturi şi obligaţii cu caracter privat.
Conţinutul concret, întinderea şi modalităţile de exercitare a acestora sunt date însă de
reglementarea internă a fiecărui stat parte la convenţie. De asemenea, jurisprudenţa Curţii a
statuat că natura civilă a unui drept se determină la momentul la care el îşi găseşte realizarea
efectivă, indiferent de natura titlului executoriu care îl constată (Perez de Rada Cavanilles c.
Spaniei, CEDO, 28 octombrie 1998, în Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului -
Comentarii pe articole, voi. I, Drepturi şi libertăţi, 2005, p. 402).
Pentru determinarea sferei civile a drepturilor supuse convenţiei Curtea a avut în vedere şi
apărarea unei aparenţe de drept, fiind suficient ca titularul să fi putut pretinde că este titularul
dreptului în legislaţia naţională (Dincă, Cereri în faţa CEDO. Condiţii de admisibilitate, 2001, p.
218 şi urm.), chiar dacă acest drept nu-i fusese stabilit încă (.Baraona c. Portugaliei, CEDO, 8
iulie 1987).
Curtea a mai reţinut că art, 6 par. 1 nu are în vedere numai acţiunile în justiţie privitoare la un
drept subiectiv ce aparţine domeniului dreptului privat, în sensul clasic al termenului. Este vorba
despre drepturi ce formează obiectul unor litigii între particulari, dar şi între aceştia şi stat, când
acesta din urmă acţionează în baza unor raporturi de drept privat iar nu în calitate de autoritate
învestită cu jure imperii.
Este de asemenea civilă şi se încadrează în sfera art. 6 par. 1 şi contestaţia care are obiect
comercial, administrativ sau financiar.
Nu se încadrează în noţiunea de drept civil aşa cum este ea văzută în jurisprudenţa Curţii
drepturile şi obligaţiile de natură politică {Pierre Bloch c. Franţei, CEDO, 21 octombrie 1997) şi
celc constituţionale, precum şi procedurile de expulzare a străinilor (Protocolul nr. 7 la Convenţie
nu are în vedere această procedură, ci numai instituirea de garanţii procedurale în cazul expulzării
străinilor, Bozano c. Franţei - Comisia EDO 15 mai 1984, Maaouia c. Franţei, 5 octombrie 2000,
Raf c. Spaniei, CEDO, 21 noiembrie 2000).
Aşadar, în jurisprudenţa Curţii sunt reţinute ca drepturi cu caracter civil: drepturile civile
personal nepatrimoniale (dreptul la o bună reputaţie, dreptul la restabilirea onoarei familiei
celui condamnat (Kurzac c. Poloniei, CEDO - 25 mai 2000), dreptul la dobândirea capacităţii de
folosinţă a unei asociaţii (APEH Uldozotieinek Szovetsege ş.a. c. Ungariei, CEDO - 5 octombrie
2000, deşi nu se putea vorbi decât despre viitoarea capacitate de folosinţă, s-a recunoscut grupului
de persoane care dorea înfiinţarea asociaţiei încălcarea unui drept cu caracter civil, fără a exista în
legislaţia statului în cauză o limitare justificată), dreptul de vizită al părinţilor, dreptul de a avea
legături personale cu minorul rezultat din afara căsătoriei, încredinţarea copiilor unuia dintre
părinţi după desfacerea căsătoriei, drepturile părinţilor asupra copiilor încredinţaţi spre creştere şi
educare unor instituţii publice, W. şi B. c. Marii Britanii, CEDO, 8 iulie 1987) şi cele
patrimoniale (dreptul de proprietate - Sporrong et Lonnroth c. Suediei, CEDO, 23 septembrie
1982, executarea contractului de locaţiune - Langborger c. Suediei, Comisia EDO 9 iulie 1986,
repararea pagubei rezultate dintr-o faptă ilicită, reparaţia cuvenită din atingerile aduse dreptului
de proprietate în perioada unor regimuri politice,
40 dreptul la indemnizarea victimelor unor reţineri Drept procesual civil
abuzive sau rele tratamente aplicate de către organele statului - Aydin c. Turciei, CEDO, 25
septembrie 1997, litigiile succesorale - Siegel c. Franţei, CEDO 28 noiembrie 2000).
Din sfera relaţiilor comerciale intră sub incidenţa textului, ca drepturi cu caracter civil lato
sensu litigiile privitoare la: concurenţa neloială (ANCA c. Belgiei, Comisia EDO, 12 martie 1981),
procedura de declarare a falimentului, dreptul de a desfăşura o activitate comercială în sectorul
privat, atacarea deciziei unei bănci de a mări capitalul social. Şi relaţiile fiscale pot determina
naşterea unor drepturi care se încadrează în art. 6 par. 1 fiind cuprinse în noţiunea de raport civil
lato sensu. în regulă generală litigiile fiscale nu sunt supuse convenţiei, natura patrimonială a
litigiului nefiind suficientă pentru a atrage aplicarea acestcia (Gasus Dosier - und Fordertechnik
GmbH c. Ţărilor de Jos, CEDO, 23 februarie 1995), curtea apreciind în funcţie de fiecare situaţie
ce i se deduce spre soluţionare dacă aspectul respectiv se încadrează în noţiunea de „civil". S-a
considerat astfel că este civilă o cerere de restituire a unor fonduri către o societate comercială,
chiar dacă ea îşi avea temeiul legal în legislaţia fiscală şi viza plata unor impozite sau taxe 1.
De asemenea, în materia asigurărilor sociale instanţa europeană a decis că art. 6 par. 1 este
aplicabil (recunoaşterea unor drepturi specifice sistemului de asigurări sociale - plata unor
indemnizaţii, alocaţii, pensii - Feldbrugge vs. Ţările de Jos, 25 mai 1986, Salesi vs. Italia, 26
februarie 1993).
Au de asemenea natură civilă şi atrag aplicarea articolului în discuţie, accesul şi exercitarea
unor profesii liberale {Konig c. Germaniei, CEDH, 12 octombrie 2000 - pentru profesia de medic;
H. c. Belgiei, CEDO, 30 noiembrie 1987, şi Ginikanwa c. Regatului Unit, Comisia EDO, 9 martie
1998 - pentru profesia de avocat; Thlimmenos c. Greciei, CEDO, 6 aprilie 2000 pentru profesia de
expert contabil). Nu este însă vorba despre aprecierile comisiei de concurs asupra cunoştinţelor şi
experienţei necesare pentru primirea în profesie. O asemenea analiză se apropie de un examen de
tip şcolar sau universitar, astfel că nu se poate aprecia ca aplicabil art. 6 par. 1. Cu alte cuvinte,
această apreciere scapă controlului convenţiei, atâta vreme cât nici judecătorul naţional nu are
posibilitatea de a decide în această sferă, şi este pe deplin justificat deoarece aprecierea
cunoştinţelor şi a experienţei necesare nu se poate face decât de acela care este la rândul său
experimentat şi bun cunoscător în domeniul respectiv (Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului - Comentarii pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, 2005, p. 420).
De asemenea, pot fi considerate civile litigiile privitoare la exerciţiul funcţiei publice, la
caricra funcţionarilor publici, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg fiind diferită în timp asupra
acestui domeniu. Iniţial s-a reţinut că dacă au în vedere drepturi cu caracter exclusiv patrimonial,
când se revendică drepturi pur patrimoniale derivate din exerciţiul funcţiei publice respective,
litigiile se încadrează în sfera de aplicare a art. 6 {Huber c. Franţei, CEDH - 18 februarie 1998,
C'ouez c. Franţei, CEDH, 24 august 1998), iar după reorientarea practicii Curţii, care a considerat
că atare criteriu patrimonial poate fi arbitrar, art. 6 nu a mai fost recunoscut ca aplicabil deşi viza
aspecte patrimoniale, dacă titularii deţin o funcţie publică implicând exerciţiul puterii de stat,
parte din însăşi suveranitatea statului (Pellegrin c. Franţei, 8 decembrie 1999). Curtea a dat
eficienţă unui criteriu funcţional considerând că litigiul nu poate fi socotit sub incidenţa art. 6
paragraf 1 din Convenţie, deoarece atribuţiile reclamantului vizau exerciţiul puterii publice şi al
autorităţii de stat, activitatea desfăşurată fiind de interes public. Ulterior, în cauza Vilko Eskelinen
c. Finlanda, hotărârea Marii Camere din 19 aprilie 2007® a reţinut că pentru înlăturarea
prezumţiei de aplicare a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului este necesar ca statul
să fi exclus în mod expres din dreptul naţional accesul la o instanţă pentru postul sau categoria de

11 Ulterior, prin Dec. nr. 830/2008, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008, Curtea Constituţională a revenit,
constatând că dispoziţiile art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu
titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din
Constituţie. Decizia a fost pronunţată cu opinie separată, in care s-a reţinut că .Această operaţiune juridică
(reconstituirea) se realizează în timp, or calitatea de proprietar se dobândeşte în momente diferite. Dacă până la
modificarea acestei legi persoanele au dobândit calitatea de proprietar, li se vor restitui imobilele în natură conform legii
în vigoare la acea dată. Toate celelalte petsoane care nu au dobândit calitatea dc proprietar au dreptul la despăgubiri în
condiţiile art. I pct. 60 din titlul
activităţi în cauză şi ca asemenea excludere să fie justificată de motive obiective bazate pe
interesul statului (asupra reorientării practicii Curţii, a se vedea Chiriţă, Dreptul la un proces
echitabil, 2008, pp. 96-99). Cu alte cuvinte s-a instituit o prezumţie de aplicare a art. 6 în cazul
litigiilor
26 privind funcţia publică,
Drept procesu al civil revenind
Partea I. statului să demonstreze că, potrivit dreptului intern,
Partea generală 41
funcţionarul public respectiv nu are dreptul de acces la instanţă şi că excluderea drepturilor
garantate la art. 6 este întemeiată raportat la specificul funcţiei.
In ceea ce priveşte relaţiile dintre stat şi particulari Curtea a decis că este aplicabil art. 6
par. 1, fiind incidenţă noţiunea de „drept civil" atunci când procedura considerată de „drept
public" în dreptul intern este totuşi determinantă pentru drepturi şi obligaţii cu caracter privat,
cum ar fi: vânzările de terenuri, acordarea de autorizaţii administrative pentru exercitarea unei
activităţi comerciale sau desfăşurarea unei profesii, exploatarea unei clinici private, exproprierea
pentru cauză de utilitate publică. De asemenea, intră sub incidenţa textului procedurile judiciare
care vizează efectele unor acte administrative privind: limitarea folosirii unor terenuri de către
reclamant, interdicţia de a construi pe un anumit teren, menţinerea unei licenţe în vederea
continuării unei activităţi de către titular.
Sub aspect procedural instanţa de contencios european a decis că se încadrează relaţiilor civile
şi se aplică art. 6 din Convenţie în situaţia în care se atacă în justiţie o hotărâre arbitrală, însă
textul nu se aplică dacă este vorba despre o procedură urgentă (pentru că nu vizează o judecată de
fond), cum este aceea a ordonanţei preşedinţiale.

26. Principiile consacrate de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului


Pe fondul determinării sferei de aplicare a art. 6 par. 1 din Convenţie se impune prezentarea
principiilor care constituie în acelaşi timp garanţii ale unui proccs echitabil: dreptul la un tribunal
prevăzut de lege, independent şi imparţial şi desfăşurarea procedurii în faţa acestui tribunal în
mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil
(Nicolae, Notă critică şi explicativă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 253 din 9 martie 2006
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, 2008, pp. 251-2771, Zidaru, Succinte consideraţii cu privire la dreptul la acţiune
în contextul Legii nr. 165/2013, 2018, pp. 337-340).
Dreptul la un tribunal, la care se referă art. 6 al Convenţiei, reprezintă unul dintre aspectele
dreptului la acţiune, asupra căruia ne vom apleca într-un paragraf ulterior, şi este echivalent cu
conţinutul principiului accesului liber la justiţie consacrat şi în Constituţia României (art. 21). Cu
alte cuvinte, orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a deferi litigiul legat de drepturile sale
civile (şi penale, însă art. 6 al Convenţiei tratează aparte problema drepturilor în sfera penală,
aspect care atrage o tratare diferită şi oricum nu în cadrul procedurii civile) unei instanţe,
judecătorului, învestit de stat cu puterea de a judeca. Promovarea unei acţiuni în justiţie trebuie
admisă în toate cazurile (Tabacu, Moşneanu Comăneci, Instituţii procesuale reglementate de
Proiectul noului Cod de procedură civilă, care asigură accesul liber la justiţie, 2009, p. 179 şi
urm.), cu cxcepţia limitărilor permise, dar în niciun caz nu se poate admite ca o hotărâre
pronunţată de o instanţă naţională prin care s-au recunoscut drepturi patrimoniale unei persoane să
fíe desfiinţată în unna exercitării unei căi extraordinare de atac, pe motiv că persoana respectivă
nu avea acces la justiţie, ci trebuia să aştepte reglementarea legală spccială (Vasilescu c.
României, CEDO, 22 mai 1998; Brumărescu c. României, CEDO, 28 octombrie 1999).
De asemenea, nu se poate admite ca o instanţă învestită cu soluţionarea unei cereri să refuze
examinarea acesteia, justificat dc faptul că legea specială nu prevede o cale de atac în faţa
instanţelor judecătoreşti împotriva deciziilor unei comisii constituite pentru aplicarea unei legi
speciale (Crişan c. României2 în care s-a reţinut că o comisie alcătuită exclusiv din funcţionari ai
1 al Legii nr. 247/2005, în sensul că plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se face la valoarea
de piaţă a acestora. Aşadar, legea nu se aplică retroactiv, calitatea de proprietar dobândindu-se ulterior intrării ei în
vigoare şi ca atare se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. Această reglementare vine şi în sprijinul
stabilităţii raporturilor juridice create prin privatizarea societăţilor comerciale, ln condiţiile legii, din proprietatea cărora
fac parte astfel de imobile, unele dintre ele intrând chiar în circuitul Civil. Socotim că, şi din acest motiv, legea de
modificare nu a stabilit un nou termen de depunere a notificărilor, ce ar fi dus la perturbarea funcţionării societăţilor
comerciale privatizate."
2Publicată în M. Of. nr. 1.136 din 1 decembrie 2004.
Direcţiei de muncă şi protecţie socială şi din reprezentanţi ai Asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi
aflată sub controlul unei comisii centrale formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în temeiul art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu
îndeplineşte condiţia de independenţă faţă 42 de Executiv şi faţă de părţi şi nu poate, prin urmare, să Drept procesual civil
îndeplinească rolul unei „instanţe", în înţelesul art. 6 alin. (1) din Convenţie, astfel că este necesar
ca persoana interesată să supună deciziile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului
ulterior al unui organ judecătoresc cu depline competenţe) sau să respingă cererea cu îndrumarea
părţii către o procedură prevăzută de o lege specială, cu consecinţa respingerii ulterioare a acestei
cereri, deoarece s-a apreciat că legea specială nu poate fi aplicată cazului respectiv (Canciovici şi
alţii c. României3, în care, după respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, motivat prin
existenţa posibilităţii de a revendica imobilul, în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă cererea
de restituire în natură formulată în baza legii menţionate, instanţele respective pronunţându-se în
sensul că bunul nu îndeplinea condiţiile cerute de Legea nr. 112/1995, nefîind considerat
„locuinţă", pentru a fi restituit reclamanţilor). Curtea a reţinut că „refuzul instanţei de a se
pronunţa asupra temeiului cererii reclamanţilor este contrar dreptului de acces la instanţă, astfel
cum este garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, şi, în
situaţia dată, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, acesta are aceleaşi consecinţe juridice ca
hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în Cauza Brumărescu citată anterior" - par. 49 extras.
Dreptul de a promova o acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti nu este însă absolut, fiind
permise limitări din partea statelor, cu condiţia ca acestea să urmărească un scop legitim şi între
mijloacele folosite şi scopul propus să existe un raport rezonabil de proporţionalitate (Bellet c.
Franţei, CEDO, 4 decembrie 1995, Osman c. Marii Britanii, CEDO, 28 octombrie 1999, Gar 'cia
Manibardo c. Spaniei, 15 februarie 2000).
Aşadar, primul principiu este legat de existenţa unui tribunal prevăzut de lege, imparţial şi
independent.
Tribunalul trebuie să fie stabilit de lege, prin aceasta înţelegând nu numai legislaţia
referitoare la stabilirea competenţelor organelor judiciare, dar şi orice altă dispoziţie internă a
cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru
al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei anumite cauze (Bulut c. Austriei, CEDH, 22
februarie 1996).
Tribunalul independent ca noţiune vizează mai multe aspecte legate de: durata mandatului
membrilor tribunalului, protecţia contra presiunilor externe, verificarea aparenţei de independenţă
(Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului - Comentarii pe articole, voi. 1, Drepturi şi
libertăţi, 2005, p. 490). Astfel, instrumente necesare pentru asigurarea aparenţei de independenţă
sunt: inamovibilitatea judecătorilor, garantarea independenţei faţă de puterea executivă, legislativă
şi faţă de părţile procesului.
Tribunalul este imparţial dacă atât din punct de vedere subiectiv, cât şi obiectiv nu se poate
prezuma nicio bănuială legitimă de imparţialitate. Astfel, judecătorul trebuie să pronunţe soluţia
numai pe baza datelor din dosar şi a dezbaterilor de şedinţă, fără alte ingerinţe din exterior, care ar
putea atrage concluzia oricărei influenţe. Este motivul pentru care în statele membre au fost luate
măsuri legate de interdicţiile de a profesa la aceeaşi instanţă la care soţul sau o rudă are calitatea
de avocat sau de a profesa o anumită perioadă de timp la o instanţă la care a deţinut anterior
calitatea de magistrat, ori de a pronunţa o soluţie într-o cauză în care anterior a instrumentat în
calitate de procuror. în acelaşi sens jurisprudenţa Curţii a respins anumite puncte de vedere legate
de imparţialitatea judecătorilor pe motiv de apartenenţă la o organizaţie secretă (.Kiiskinen c.
Finlandei, CEDO, 1 iunie 1999).
în faţa tribunalului prevăzut de lege, procedura trebuie să se desfăşoare în mod echitabil,
public şi într-un termen rezonabil
Pentru aceasta tribunalul este ţinut să procedeze la un examen atent al tuturor capetelor de
cerere formulate de către reclamant, al cererilor de probatorii şi să informeze toate părţile asupra
ccrinţelor pe care le are fiecare parte în proces. Aşadar, nu poate fi admisă respingerea unei cereri
în mod arbitrar, fără respectarea termenelor şi formalităţilor prevăzute de lege şi iară o examinare
efectivă a cererilor formulate (Virgil Ionescu c. României, publicată în M. Of. nr. 396 din 8 mai
2006). S-a reţinut că „reglementarea privind fonnalităţile şi termenele ce trebuie respectate este
menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei

3Publicată în M. Of. nr. 210 din 8 martie 2006.


Publicată în M. Of. nr. 440 din 24.05.2018.
interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court
Shiping Company SA c. Spaniei, Cererea nr. 55.524/2000, par. 34, 28 octombrie 2003). Cum
convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi
efective
26 (Cauza
DreptArtico c. Italiei,
procesu al civil Hotărârea
Partea I.din 13 mai
Partea 1980, seria A nr. 37, p. 16, par. 33), dreptul
generală 43
la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt
într-adevăr „auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat.
Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului" obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a
motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei.
Principalele instrumente juridice aflate la latitudinea codurilor interne ale statelor, în scopul
protejării şi garantării acestui principiu în sfera civilă, sunt: principiul contradictorialităţii, al
egalităţii armelor, motivarea hotărârilor.
Egalitatea armelor presupune menţinerea unui just echilibru între părţile procesului, care
trebuie să beneficieze de posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care sa nu
plaseze o parte pe o poziţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său ( Kress c. Franţei,
CEDO, 7 iunie 2001; Niderost-Huber c. Suediei, CEDO, 18 februarie 1997; Deleanu, Egalitatea
de arme în viitorul Cod de procedură civilă, din perspectiva jurisprudentei CEDO şi a Curţii
Constituţionale, în Pandectele Române nr. 6/2011, pp. 39-54).
Contradictorialitatea presupune la rândul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate
piesele dosarului, care sunt de natură a influenţa decizia finală, deci actele procedurale care au o
anumită importanţă pentru soluţia ce va fi dată procesului.
Motivarea hotărârilor implică răspunsul detaliat dat de judecător fiecăruia dintre argumentele
părţilor procesului, fiind necesar să se ţină seama de diversitatea capetelor de cerere, de motivele
formulate în căile de atac, de diferenţele existente între state în diferitele izvoare de drept: legea
scrisă, cutuma, doctrina (Ic. Belgiei, Comisia EDO, 30 martie 1992) etc. Astfel, judecătorul
trebuie să arate clar motivele pe care îşi întemeiază decizia şi să analizeze efectiv problemele
esenţiale care îi sunt supuse aprecierii, fără a accepta de plano concluziile trase de o jurisdicţie
inferioară (Van der Hurk c. Ţărilor de Jos, CEDO, 19 aprilie 1994).
Insă această cerinţă legată de dreptul la un proces echitabil nu exclude obligaţia părţilor de a
coopera în sensul de a-şi exprima clar pretenţiile, structurându-le neambiguu şi rezonabil (Janquie
şi Ledun c. Franţei, CEDO, 28 martie 2000).
De asemenea, procesul trebuie să se desfăşoare public, cu excepţia cazurilor admise de
reglementarea naţională pe fondul prevederilor art. 6 teza a Il-a din Convenţie.
Procedura trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, legislaţiile naţionale având
posibilitatea să prevadă principiul celerităţii procedurii, în scopul apărării acestei cerinţe europene.
Domeniul de aplicare al acestui imperativ european este dat de procedurile ce se desfăşoară
în faţa oricărei autorităţi judiciare, iar pentru a fi incident textul şi a se putea angaja răspunderea
statului este necesar ca întârzierea să fie imputabilă autorităţilor judiciare competente.
în orice situaţie instanţa europeană va aprecia de la caz la caz motivele întârzierii în
procedura judiciară, în raport dc circumstanţe. Astfel, vor fi analizate: complexitatea de drept şi de
fapt a cauzei, comportamentul părţilor în proces, comportamentul organelor competente
(Wiesinger c. Austriei, CEDO, 30 octombrie 1991).
Pe fondul principiului disponibilităţii, organul judiciar trebuie să vegheze la respectarea
acestui imperativ european, în procedura civilă accst aspect fiind posibil în virtutea principiului
rolului judecătorului în aflarea adevărului.
Instanţa europeană a apreciat că în materie civilă termenul rezonabil are un punct de plecare -
data învestirii instanţei cu soluţionarea procedurii respective şi un punct final determinat de
executarea concretă a hotărârii (Poiss c. Austriei, CEDH, 23 aprilie 1987). Punctul de plecare se
determină şi în raport de eventualele proccduri prealabile cerute obligatoriu de reglementarea
internă, în sensul că punctul de plecare se va stabili de la momentul depunerii cercrii în procedura
prealabilă. Intră în acest interval perioada de timp în care dosarul se află în faţa Curţii
Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Nu intră însă în cuprinsul
termenului perioada dc timp cât dosarul este suspendat în faţa tribunalului intern, deoarece s-a
formulat o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare conform art. 234 TCE (art. 267
TFUE), în faţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg.
în ansamblul procedurii nu trebuie omis rolul reclamantului şi al pârâtului faţă de principiul
disponibilităţii, în sensul că orice acţiune sau demers al acestora în scopul de a extinde procedura
în mod nejustificat sau determinat de un interes particular, fie şi acela de a prejudicia cealaltă
parte, trebuie apreciate ca atare, pentru a exclude vina autorităţii statale în nerespectarea
termenului rezonabil.
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea 44şi exercitarea profesiei de avocat 1 prevede în art. 2 alin. Drept procesual civil
(5) că în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui pentru
realizarea liberului acces Ia justiţie, pentru un proces echitabil şi într-un termen rezonabil.
Discutabil însă, în actualul sistem de organizare a avocaturii în România, dacă activitatea depusă
de avocat în scopul amânării procesului este sau nu justificată. Este de apreciat însă că acesta este
ţinut de interesele clientului său, astfel încât dacă acestea constau în utilizarea de manevre
dilatorii, apărătorul nu poate fi blamat pentru acţiunile sale. Rămâne judecătorului rolul esenţial
pentru aplicarea măsurilor necesare asigurării celerităţii procedurii, cu atât mai mult cu cât în
procedura civilă există o serie de instrumente care atrag realizarea acestui principiu.
In jurisprudenţa Curţii Europene s-au statuat cerinţe suplimentare relativ la celeritate în
anumite domenii, cum sunt: contaminarea unei persoane cu o boală contagioasă, din vina
autorităţilor statului (Henra c. Franţei, CEDO, 29 aprilie 1998), indemnizarea victimelor
accidentelor de circulaţie (Silva Pontes c. Portugaliei, CEDO, 23 martie 1994), litigiile de muncă
(Vocaturo c. Italiei, CEDO, 24 mai 1991), în materie de pensii (Nibbio c. Italiei, CEDO, 26
februarie 1992), în cazul raporturilor de familie (Paulsen - Medalen şi Svensson c. Suediei,
CEDO, 19 februarie 1998, în sensul că instanţele interne trebuie să depună o dibgcnţă
excepţională pentru garantarea derulării neîntârziate a procedurii), de stare şi capacitate a
persoanelor (Laino c. Italiei, CEDO, 18 februarie 1999), de expropriere (Guillem c. Franţei,
CEDO, 2 septembrie 1998).
De asemenea, instanţa europeană a statuat că nu reprezintă motive justificate pentru afectarea
principiului desfăşurării procedurii într-un termen rezonabil: aglomerarea rolului instanţelor
naţionale, o grevă a avocaţilor, adoptarea unei reforme a Curţii naţionale de conturi în vederea
raţionalizării activităţii acesteia.

27. Procedura contestaţiei privind tergiversarea procesului


în scopul asigurării celerităţii în procesul civil, Codul de procedură civilă prevede contestaţia
privind tergiversarea procesului, arătând că aceasta este la dispoziţia oricărei părţi, precum şi a
procurorului care participă la judecată.
Aceste persoane pot invoca încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen
optim şi previzibil şi să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.
Legea reglementează cazurile în care se poate apela la această procedură, deoarece o lipsă de
circumstanţiere ar putea determina sesizarea instanţei cu asemenea contestaţii şi în ipoteze care nu
se încadrează în ideea de tergiversare a cauzei. Astfel, contestaţia este posibilă dacă: legea
stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri,
care s-a împlinit fără rezultat; instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia
să îndeplinească un act de procedură, iar accst termen s-a împlinit, fară ca instanţa să ia, faţă de
cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; o persoană ori o autoritate care nu
are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau
date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau nccesare soluţionării procesului, iar
acest termen s-a împlinit, fară ca instanţa să fi luat faţă de cel carc nu şi-a îndeplinit obligaţia,
măsurile prevăzute de lege; instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un tennen
optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu,
atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs
de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
Deşi pare că ultima ipoteză este nedeterminată, faţă de faptul că nu se precizează termenul
optim şi previzibil, aceasta se raportează la prevederea codului care arată că instanţa are
posibilitatea de a estima durata cercetării procesului (art. 238 C. pr. civ.). Astfel, la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, ascultând părţile, va estima durata
necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât acesta să fie
soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata fiind consemnată în încheicre, iar asupra sa,
judecătorul poate reveni în aceleaşi condiţii de contradictorialitate. La stabilirea duratei estimate a
cercetării procesului, instanţa trebuie să se raporteze şi la posibilităţile concrete de soluţionare a
cauzei, determinate de încărcătura rolului instanţei, de posibilitatea acordării de termene de pe o zi
pe alta, de baza materială de care dispune, în vederea organizării şedinţelor de judecată. Dacă
părţile nu se prezintă şi nu trimit concluzii în acest sens, judecătorul va putea determina estimativ
durata necesară finalizării procedurii, pe care în fbneţie de fiecare situaţie în parte o va putea
revizui
26 ulterior.
Drept procesual civil Partea I. Partea generală 45
Contestaţia privind tergiversarea procesului se formulează de regulă în scris, putând fi făcută
şi verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere şi se depune la instanţa învestită cu soluţionarea
procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii.
Contestaţia se urmează paralel cu soluţionarea cauzei, pe care nu o suspendă.
Instanţa se pronunţă în termen de ccl mult 5 zile, fără citarea părţilor, iar dacă admite cererea
pronunţă o încheiere nesupusă niciunei căi de atac, prin care ia de îndată măsurile necesare
înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii. Comunicarea încheierii către
contestator se face numai pentru informare.
Dacă dimpotrivă constată contestaţia ca neîntemeiată, completul de judecată o va respinge
prin încheiere, susceptibilă de a fi atacată cu plângere în termen dc 3 zile de la comunicare, care
se depune la instanţa care a pronunţat încheierea, care la rândul său o va înainta instanţei ierarhic
superioare spre soluţionare. Când procesul se judecă la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
plângerea se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi secţii.
încheierile prin care se admite sau se respinge contestaţia trebuie redactate în termen de 5 zile
de la pronunţare.
Instanţa care soluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi
dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a
pricinii ori care să aducă atingere independenţei judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu
privire la soluţia ce trebuie dată procesului.
Pe timpul soluţionării plângerii dosarul continuă, legea prevăzând expres că nu se produce
suspendarea cauzei, pentru a se evita formularea unor cereri abuzive, care să determine în final
efectul contrar celui urmărit, respectiv asigurarea finalizării procesului într-un termen optim şi
rezonabil.
Dacă se constată că cererea sau calca de atac a fost făcută cu rea-credinţă, fiind vădit
nefondată sau exercitată în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaşte, autorul acesteia
poate fi obligat la plata unei amenzi judiciare şi, la cercrea părţii interesate, la plata de despăgubiri
pentru repararea prejudiciului cauzat prin introducerea contestaţiei sau plângerii. Codul orientează
în vederea reţinerii acestei ipoteze arătând că reaua-credinţă rezultă din caracterul vădit nefondat
al contestaţiei ori al plângerii, ceea ce trebuie să se reţină de către instanţă în hotărârea de
soluţionare a cererii, dar lasă preponderent la aprecierea instanţei analiza împrejurărilor care ar
îndreptăţi la constatarea că declanşarea procedurii s-a făcut în alt scop decât acela pentru care
legea a reglementat-o.

28. Principiul disponibilităţii


Atunci când subiectului de drept îi este încălcat un drept subiectiv civil sau dacă o persoană
are un interes ce nu poate fi realizat decât pe calca justiţiei, este necesar a se depune o cerere
instanţei competente.
Astfel, conform adagiului latin judex ne procedat ex oficio, fără sesizarea instanţei prin
depunerea unei cereri de chemare în judecată nu se poate declanşa procesul. Sunt şi cazuri
de excepţie în care instanţa poate dispune anumite măsuri fară a exista o cerere în acest sens,
însă atare ipoteze trebuie reglementate expres. Este situaţia măsurilor pe care le poate lua
instanţa de divorţ cu privire la copiii minori [art. 919 alin. (2) C. pr. civ.].
Acest aspect al sesizării instanţei determinată numai de depunerea unei cereri de către
subiectul de drept interesat conturează una dintre cele mai importante dimensiuni ale
principiului disponibilităţii.
Disponibilitatea, recunoscută expres în actualul cod prin art. 9 din Legea nr. 134/2010 -
Codul de procedură civilă, intitulat „Dreptul de dispoziţie al părţii", înseamnă aşadar
consacrarea anumitor drepturi pentru titularul cererii, anume: dreptul de a porni sau nu
procesul prin depunerea cererii, dreptul de a stabili limitele cererii sale, dreptul de a renunţa
la judecată sau chiar Ia dreptul subiectiv dedus judecăţii ori de a stinge litigiul printr-o
tranzacţie (acte de dispoziţie), dreptul de a exercita sau nu calea de atac şi dreptul de a
solicita executarea silită a hotărârii.

a) Orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o Drept procesual civil
46
cerere de chemare în judecată, iar în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei
poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.
Prin „orice persoană" legea are în vedere nu numai persoana fizică sau persoana juridică
interesată, ci orice subiect de drept care are conform legii dreptul de a sesiza instanţa. De
exemplu, procurorul are, conform art. 92 C. pr. civ., legitimare să introducă orice acţiune
civilă, dacă este nccesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.
Disponibilitatea se regăseşte şi în materie necontencioasă, codul prevăzând indirect
obligativitatea depunerii unei cercri şi atunci când nu se tinde la a se stabili un drept
potrivnic faţă de o altă persoană, însă, conform legii, este nevoie de mijlocirea instanţei de
judecată.
Sunt şi cazuri în care judecătorul procedează din oficiu, pronunţându-se în soluţia finală
asupra unor aspecte care nu i-au fost solicitate, însă în acest scop este necesară existenţa
unei prevederi exprese în lege. Sunt asemenea cazuri: cel prevăzut de art. 117 C. civ.,
potrivit căruia, justificat de interesul superior al minorului, în timpul tutelei, instanţa de
tutelă poate hotărî din oficiu ca tutorele să dea garanţii reale sau personale; cel în care
instanţa de tutelă hotărăşte că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile
unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia (art. 183 C. civ.);
constatarea nedemnităţii de drept a moştenitorului, în condiţiile art. 958 C. civ.; constatarea
perimării cererii (art. 420 C. pr. civ.); îndreptarea erorilor materiale strecurate în hotărâre
(art. 442 C. pr. civ.); reducerea motivată a cheltuielilor de judecată (art. 451 C. pr. civ.);
stabilirea modului dc exercitare a autorităţii părinteşti şi contribuţia părinţilor la cheltuielile
de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de
divorţ, pronunţarea asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ (art. 919 C. pr. civ.)
etc.
De asemenea, sunt situaţii expres prevăzute de lege în care judecătorul ia anumite
măsuri procesuale din oficiu, în vederea soluţionării cauzei, neavând nevoie de o cerere
expresă în acest sens: dispoziţia de înfăţişare a unui mijloc de probă (art. 10 C. pr. civ.); pu-
nerea în discuţie a unor împrejurări de fapt şi de drept relevante pentru proces; introducerea

forţată în cauză a unor persoane (art. 78 C. pr. civ.); verificarea competenţei generale, materiale şi
teritoriale la primul termen de judecată; suspendarea judecăţii de către instanţa în faţa căreia s-a
ivit conflictul de competenţă; invocarea excepţiilor procesuale de ordine publică, a excepţiei de
litispendenţă, de conexitate (art. 138 şi 139 C. pr. civ.); citarea şi comunicarea citaţiilor şi a
actelor de procedură (art. 153 C. pr. civ.); invocarea neînde- plinirii procedurii succesorale
notariale prealabile (art. 193 C. pr. civ.); preschimbarea termenului de judecată (art. 230 C. pr.
civ.); punerea în discuţia părţilor a necesităţii administrării altor probe decât cele solicitate de
părţi şi ordonarea lor chiar dacă părţile se împotrivesc; dispoziţia de înfăţişare a registrelor
profesioniştilor sau comunicarca lor ca probă (art. 300 C. pr. civ.); comunicarea hotărârii
judecătoreşti (art. 427 C. pr. civ.); invocarea motivelor dc ordine publică dc către instanţa de apel
(art. 479 C. pr. civ.) etc.

b) Titularul cererii are posibilitatea de a determina limitele cererii dc chemare în judc- cată
sau de a fixa cadrul procesual (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr. 771 din 7 februarie
20081).

1 „Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin
declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul
pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a
De regulă, reclamantul este acela carc arată cu cine doreşte să se judece în cererea principală
(ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dcc. nr. 2952 din 2 aprilie 2007 1), fără ca instanţa să-i poată
impune chcmarea în judecată a unei anume persoane. Posibilitatea extinderii cadrului procesual
aparţine
26 înDre
principal părţilor
pt procesu al civilîn proces,
Partea I.prin utilizarea
Partea unor instituţii cum sunt: chemarea în
generală 47
judecată a altor persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului etc.
Chiar dacă, în temeiul obligaţiei judecătorului de a face actele de procedură necesare pentru
aflarea adevărului, acesta poate dispune introducerea în cauză a altor persoane 2, acestea au
posibilitatea de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile
reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie. Art. 78 C. pr. civ. prevede că în
situaţiile prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul dispune din oficiu
introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. Este o asemenea situaţie
în cazul partajului judiciar: art. 684 alin. (2) Cod civil prevede că partajul făcut fară participarea
tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută. De asemenea, în materia acţiunilor în
justiţie exercitate de coproprietari, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a
celorlalţi coproprietari în calitatc de reclamanţi, dar şi instanţa din oficiu poate pune în discuţie un
asemenea aspect (art. 643 C. civ.).
Sunt situaţii în care, datorită specificului raportului de drept substanţial, o persoană nu are
alegerea de a intra sau nu într-un proces în curs, legiuitorul acordând prioritate interesului de a
lămuri raportul juridic respectiv şi a da eficienţă hotărârii care se va pronunţa. Astfel, dacă dreptul
litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, în timpul procesului, succesorul cu titlu
particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului [art. 39
alin. (2) C. pr. civ.].
Tot reclamantul arată în ccrcre ce anume doreşte să obţină, instanţa de judecată neputând
judeca altceva (ÎCCJ, S. I civ., dec. nr. 67 din 17 ianuarie 2019), dând mai mult sau ceea ce nu s-a
cerut. Codul prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă
a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, astfel că, în cazul
încălcării de către instanţă a limitelor cererii de chemare în judecată stabilite de reclamant sau de
pârât în cererea reconvenţională, părţile pot ataca hotărârea, invocând încălcarea disponibilităţii pe
calea apelului.
Titularul cererii are dreptul de a propune probele pe care le consideră necesare în dovedirea
cererii sale, fără ca instanţa să-i poată impune administrarea altor probe decât cele solicitate, cu
excepţia cazului în care situaţia respectivă se încadrează în dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. pr. civ.

c) Părţile pot face acte dc dispoziţie oricând pe parcursul procesului în primă instanţă, iar în
unele cazuri şi în calea de atac (Deleanu, Medierea în procesul civil, 2006, pp. 63-86 şi
Beligrădeatiu, Corelaţii între Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator şi dreptul muncii, 2006, pp. 87-97).
Reclamantul poate renunţa la judecată în condiţiile art. 406 C. pr. civ., atât reclamantul, cât şi
pârâtul pot renunţa la însuşi dreptul pretins (în cererea principală sau în cea incidentală), conform
art. 408 C. pr. civ., ori părţile pot încheia o tranzacţie, determinând stingerea litigiului dintre ele
(art. 438 şi urm. C. pr. civ.).
în toate cazurile în care actele de dispoziţie sunt făcute de către reprezentantul incapabilului
(minori şi persoane puse sub interdicţie) ori al dispărutului, instanţa va aprecia actul respectiv în
raport cu interesul persoanei reprezentate. Astfel, dacă va considera că interesul acestuia nu este

participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge. Cadrul procesual este stabilit dc
către reclamant, care menţionează în cererea de judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică
ceea ce pretinde. Instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces dccât cele arătate de reclamant prin
cerere."
1 „Unu! dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi
dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului proccsual în care se va desfăşura
judecata cu privire la obiect şi Ia părţi. în respectarea acestui principiu, instanţa nu poate introduce din oficiu o altă
persoană în proces. Numai părţile pot lărgi sfera subiectivă a procesului prin formularea cererilor de intervenţie forţată.
De asemenea, terţii pot solicita să participe la judecată sub forma intervenţiei voluntare."
2 Art. 77 C. pr, civ. prevede că Jrt cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă,
judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc". De exemplu,
în cazul partajului judiciar, art. 684 alin. (2) C. civ. prevede că partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor
este lovit de nulitate absolută.
satisfăcut sau chiar actul contravine interesului reprezentatului, instanţa va putea păşi mai departe
la judecată fără a da eficienţă actului de dispoziţie respectiv.
Sunt şi drepturi la care nu se poate renunţa deoarece ele sunt reprezentarea unui interes major,
cum este de exemplu interesul minorului 48 în stabilirea pensiei de întreţinere, faţă de unul dintre Drept procesual civil
părinţi. Astfel, dacă un părinte solicită obligarea celuilalt la plata unei pensii de întreţinere, pe
parcursul procesului nu se poate renunţa la judecată şi a fortiori nici la dreptul pretins, deoarece
titularul cererii este minorul, iar statul reglementează mijloace de apărare a intereselor acestuia,
printre care şi dreptul la accastă contribuţie a părintelui.
De asemenea, atunci când părţile urmăresc fraudarea legii, utilizând în acest scop un act de
dispoziţie în cadrul judecăţii, instanţa poate aprecia că se impune continuarea judecăţii, fără a se
ţine cont dc actul de dispoziţie al părţilor, pentru că fraudarea legii este o cauză de nulitate
absolută. De exemplu, dacă se solicită partajarea bunurilor comune în procedura de executare
silită, pe motiv că bunul urmărit de creditori este comun, în partaj, soţii nu vor putea face
tranzacţie pentru a stabili câ bunul cade în lotul soţului neurmărit, debitorul fiind insolvabil,
deoarece s-ar eluda astfel dispoziţiile legale privind executarea silită, tinzând la închiderea acestci
proceduri urmare a lipsei bunurilor în patrimoniul debitorului [similar art. 678 alin. (4) C. civ.].

d) în virtutea disponibilităţii părţile pot ataca hotărârea sau pot achiesa la conţinutul acesteia,
în acest ultim caz fiind vorba despre partea care a pierdut procesul. Achiesarea la hotărâre
reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja
împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre
Procurorul are legitimare procesuală în orice proces civil, putând formula calea de atac
împotriva oricărei hotărâri, dacă în acestea se discută apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
în atare condiţii dreptul părţilor de a exercita calea dc atac pare limitat de posibilitatea
procurorului de a acţiona, însă în toate cazurile părţile pot apela la instituţiile renunţării la
judecată, renunţării la dreptul pretins, achiesării la hotărâre, tranzacţiei etc.

e) Faza finală a procesului, executarea silită, este la latitudinea celui care a obţinut titlul
executoriu. Dacă partea care a pierdut nu respectă de bunăvoie hotărârea judecătorească, iar cel
care a câştigat nu solicită punerea în executare silită a hotărârii, practic nu se va ajunge niciodată
la realizarea dreptului respectiv.
Tocmai în vederea asigurării intereselor generale ale cetăţenilor codul a reglementat
posibilitatea procurorului de a acţiona în şi în vederea solicitării executării silite, pentru partea
care rămâne pasivă, în cazurile în care poate porni acţiunea civilă.
Codul nu reglementează cazuri de executare silită a titlului executoriu, fără a fi nevoie de o
cerere.
Prin anumite dispoziţii legale se extind efectele titlului şi asupra altor persoane, aspect care
este de natură să profite beneficiarului titlului executoriu, care va fi ţinut însă să solicite
declanşarea executării silite, aceasta neputându-se realiza din oficiu. Astfel, potrivit art. 39 C. pr.
civ., hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al
acestuia, după caz, produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi
întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-
credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular. De asemenea, potrivit
art. 643 alin. (2) C. civ., hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii, obţinute
numai de unul sau unii dintre coproprietari, profită tuturor acestora. Şi art. 1.832 C. civ.
reglementează o situaţie în care hotărârea judecătorească pronunţată în contradictoriu cu alte
persoane, respectiv chiriaşul a cărui evacuare se dispune, este de drept opozabilă şi se poate pune
în executare împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fară titlu, împreună cu
chiriaşul.
Totodată, legea procesuală prevede instrumente eficiente, în scopul determinării persoanei
care reftiză să îndeplinească o obligaţie intuitu personae, stabilită printr-un titlu executoriu, cum
sunt penalităţile reglementate de dispoziţiile art. 906 C. pr. civ.
2629. Rolul
Drepjudecătorului
t procesual civil Parteacivil
în procesul I. Partea generală 49
Judecătorul este cunoscut de profani ca persoana îndrituită să pronunţe dreptul, să dea
hotărârea judecătorească, să facă dreptate. însă dimensiunile juridice ale rolului judecătorului
necesită o prezentare a tuturor aspectelor legate de actele pe care le poate face sau trebuie să le
facă judecătorul pe parcursul procesului civil (Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, 2007,
pp. 24 şi 25; Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, voi. 1,2008, p. 425 şi
urm.).
în ceea ce priveşte procesul civil, dreptul procesual civil român actual se situează între
procedura acuzatorială şi cea inchizitorială, dispoziţiile codului nostru amintind dc trăsături
aparţinând ambelor proceduri.
Dacă în procedura acuzatorială judecătorul este un simplu arbitru, rolul principal revenind
părţilor şi avocaţilor acestora, iar în procedura inchizitorială rolul judecătorului este esenţial, prin
aceea că el este cel care construieşte întregul scenariu şi raţionament al procesului, codul nostru
pare a reglementa o a treia procedură, care împrumută aspecte atât din procedura acuzatorială, cât
şi din procedura inchizitorială (Ciobanu, Tratat..., voi. I, 1997, pp. 130 şi 131). Astfel, părţile sunt
cele care în virtutea disponibilităţii stabilesc câmpul de luptă, putând chema alte persoane în
judecata sau renunţând la cereri, dar totodată judecătorul invocă încălcarea unor norme de ordine
publică din oficiu sau poate ordona chiar probe în ciuda opoziţiei părţilor, dacă le consideră
necesare.
Sediul materiei rolului judecătorului în procesul civil se regăseşte în mai multe dispoziţii ale
codului, însă în principal acesta este în art. 5 şi 22 C. pr. civ.
Preluând fosta dispoziţie a art. 3 din Codul civil anterior, C. pr. civ. arată că judecătorul nu
poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, dar în egală
măsură nu poate să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în
cauzele ce îi sunt supuse judccăţii, substituindu-se legiuitorului [CC, Dec. nr. 818 din 31 iulie
2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27
din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare 1].
Judecătorul este obligat să aplice legea, sensul acestei noţiuni raportându-se atât la legea
scrisă, cât şi la uzanţele recunoscute ca izvoare de drept, potrivit art. 1 alin. (4) C. civ., dar şi la
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, care funcţionează în subsidiar, pe fondul
tăcerii normei aplicabile respectivei situaţii.
Codul prevede şi soluţia pe care o are la dispoziţie judecătorul în lipsa unei reglementări din
cele sus-menţionate, respectiv pronunţarea hotărârii în baza principiilor generale ale dreptului şi
ţinând seama de cerinţele echităţii.
Rolul judecătorului se manifestă încă din faza prealabilă judecăţii când primeşte cererea de
chemare în judecată, înainte de constituirea dosarului. Legea prevede că judecătorul are
îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti,
potrivit legii.
Pentru definirea noţiunii de „cerere" Codul impune o serie de exigenţe (art. 194-197 C. pr.
civ.), care dacă nu sunt respectate, atrag necesitatea completării lor cu concursul activ al instanţei.
Este vorba despre forma cererii, dar şi despre condiţii extrinseci acesteia, cum sunt numărul de
exemplare sau taxa de timbru. Astfel, cercrea se primeşte la instanţă unde primeşte dată certă, însă
dacă este incompletă, prin grija completului căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza i se vor
comunica reclamantului, în scris, lipsurile cererii, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile
de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea
anulării cererii.
Ca atare, judecătorul îndeplineşte rolul unui îndrumător al părţii în ceea ce priveşte
respectarea cerinţelor legale referitoare la actul de sesizare a instanţei.
Pe parcursul procesului, rolul judecătorului constă în aceea că: stăruie, în toate fazele
procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei, încearcă împăcarea părţilor, dându-le

1 Publicată în M. Of. ni". 537 din 16 iulie 2008.


îndrumările necesare, asigură respectarea principiilor procesului civil în special principiul
contradictorialităţii, prin aceea că este obligat ca orice chestiune să o pună mai întâi în discuţia
părţilor, cere părţilor explicaţii şi lămuriri cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii, atribuţii
care converg către asigurarea principiului 50 adevărului (Leş, Codul de procedură civilă, Drept procesual civil
Comentariu pe articole, 2005, p. 401, şi Noul Cod de procedură civilă, voi. I, 2011, pp. 34 şi 35).
Dreptul la apărare al părţilor, reglementat ca drept fundamental al indivizilor (art. 24 din
Constituţie), cu trăsături caracteristice unui drept subiectiv natural (art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului) este indirect protejat prin intermediul acestui principiu. Rolul
judecătorului nu este acela de a se erija în avocatul părţii lipsite de apărare, ci acesta va urmări ca
părţile să complinească lipsurile actelor de procedură întocmite, să arate dovezile pe care se
sprijină, să ridice exccpţiile procesuale sau mijloacele dc apărare. Judecătorul nu este ţinut să
explice părţilor posibilităţile şi soluţiile pe care le au conform legii, în vederea determinării unui
cadru procesual care să conducă la câştigarea procesului (Ciobanu, Boroi, Drept procesual civil,
Curs selectiv. Teste grilă, 2005, p. 25). Acest rol revine avocatului şi se încadrează în noţiunea de
apărare cu mijloace juridice specifice, conform Legii nr. 51/1995.
Codul de procedură civilă prevede că la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate, dacă sunt prezente sau reprezentate, judecătorul din oficiu trebuie să le întrebe dacă sunt de
acord ca probele să fie administrate prin avocaţi sau consilieri juridici, în condiţiile art. 366 şi
urm. C. pr. civ.
Judecătorul are îndreptăţirea să ceară părţilor explicaţii asupra situaţiei dc fapt şi asupra
încadrării acesteia în drept (Tabacu, Drăghici, Disponibilitatea părţilor şi rolul judecătorului în
procesul civil potrivit noului Cod de procedură civilă, 2010). Totodată judecătorul trebuie să
stăruie în vederea prevenirii oricărei greşeli care ar împiedica aflarea adevărului în cauză (ÎCCJ,
S, civ., dec. nr. 1982 din 16 mai 2003'), fie prin deformarea situaţiei de fapt fie prin aplicarea
greşită a legii la cazul dat. în acest scop, judecătorul are posibilitatea de a dispune administrarea
anumitor probe, chiar dacă acestea nu au fost cerute de către părţi şi, mai mult, chiar dacă părţile
se împotrivesc (ÎCCJ, S. com., dec. nr. 1091 din 16 martie 2006, în Dreptul nr. 4/2007, p. 249).
Această normă urmăreşte respectarea întocmai a legii de către părţile în proces, pentru evitarea
eludării normei prin utilizarea unor mijloace legale. Este cert că părţile pot deturna legea de la
scopul pentru care a fost emisă fie individual, fie, mai grav, colaborând una cu cealaltă,
asigurându-şi diverse avantaje. O aplicaţie particulară a acestui aspect al rolului activ al
judecătorului, cu implicaţii asupra fraudării legii, este cuprinsă în art. 221 alin. (3) C. pr. civ.
Conform acestuia, judecătorul este obligat să cerceteze dacă amânarea cerută de amândouă părţile
pentru un anumit motiv nu tinde la o amânare prin învoiala părţilor, cutn este de exemplu o cerere
de amânare la care partea potrivnică s-ar putea opune. De exemplu, dacă o parte solicită amânarea
judecăţii pentru lipsa raportului de expertiză dispus a fi efectuat în cauză, cererea este obiectiv
admisibilă, ambele părţi având interesul administrării acestei probe, astfel că nicio parte nu se
poate opune. Dacă însă amânarea cauzei este cerută de ambele părţi pentru lipsa martorilor lor,
care trebuia să fie audiaţi, instanţa va verifica dacă părţile nu tind numai la o amânare a judecăţii,
lipsa martorilor fiind un motiv artificial creat, scopul urmărit de părţi fiind în realitate prelungirea
procesului, cu consccinţe asupra unui terţ interesat.
Deşi sub aspectul posibilităţii judecătorului de a ordona anumite probe din oficiu (Patulea,
Conţinutul principiului oficialităţii în administrarea probelor în procesul civil, 2006, pp. 122-
135), deoarece acestea sunt necesare aflării adevărului, principiul în discuţie contrazice
disponibilitatea părţilor, Codul de procedură civilă prevede că judecătorul trebuie să se rezume la
cadrul procesual stabilit de părţi. Art. 22 alin. (6) C. pr. civ. arată că judecătorii hotărăsc numai
asupra obiectului cererii deduse judecăţii, ceea ce reprezintă o consacrare expresă a principiului
disponibilităţii ca limită a principiului rolului judecătorului. Prin urmare, deşi are îndreptăţirea să
dispună probe din oficiu, judecătorul este ţinut de limitele procesuale stabilite de părţi, astfel că
acestea se vor putea opune unui atare procedeu atunci când consideră că probele dispuse tind să
extindă cadrul procesual sau să nu ţină cont de cele expuse în cererile lor.
în virtutea rolului conferit de cod în conducerea dezbaterilor, judecătorul pune întrebări
martorilor şi experţilor, iar părţile vor putea face acest lucru numai prin intermediul preşedintelui,
afară de cazurile în care acesta încuviinţează ca întrebările să fie puse direct [art. 216 alin. (5) şi
art. 352 C. pr. civ.].
Judecătorul poate invoca din oficiu orice excepţie de ordine publică, ceea ce reprezintă
totodată şi o obligaţie pentru judecător în faţa instanţelor de fond (Ciobanu, Boroi, Drept
procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, 2005, p. 26).
26Potrivit Codului,
Dre părţile
pt procesu au obligaţia
al civil ParteadeI. aPartea
expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi
generală 51
apărările lor în mod corect şi complet, iară a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute.
însă, judecătorul va da calificarea corectă cererii formulate de către parte, chiar dacă nu poate
trece peste obiectul cercrii deduse judccăţii (ÎCCJ, S. I civ., dec. nr. 414 din 22 februarie 2019 1;
ÎCCJ, S. I civ., dec. nr. 3185 din 26 septembrie 2018). Calificarea nu are în vedere situaţia în care
partea insistă asupra unui anumit temei de drept sau a unei categorii de ccreri, ci încadrarea
corectă în drept a cererii intitulată greşit, formulată de partea care nu a făcut aceste precizări, în
funcţie de situaţia de fapt expusă (ÎCCJ, S. com., dcc. nr. 4686 din 13 octombrie 2005, în
Buletinul Casaţiei nr. 2/2006, P- 47; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 8129 din 19
octombrie 20052).'
în afară de cazul când constată o fraudă asupra intereselor legitime ale altora, judecătorul nu
poate însă să schimbe denumirea sau temeiul juridic al cererii (art. 152 C. pr. civ. - cererea greşit
denumită), dacă părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot
dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze
dezbaterile.
Tot în virtutea rolului recunoscut de cod, judecătorul poate dispune introducerea în cauză a
altor persoane, în condiţiile legii, nu fără a pune în discuţia părţilor acest aspect. Legea, pentru a
conferi efecte disponibilităţii părţii, prevede că dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în
cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea
terţului, va respinge cererea, fară a se pronunţa pe fond. în acest punct se întâlnesc principiile
rolului judecătorului cu dreptul de dispoziţie al părţii, lăsând de înţeles că ultimul primează, în
mod similar ipotezei recalificării cererii.
Rolul judecătorului se întrevede a fi tot mai accentuat şi în lumina jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care reţine frecvent că tribunalul intern este dator să procedeze la
o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, deoarece
Convenţia garantează drepturi concrete şi efective (par. 44 din hotărârea Virgil Ionescu c.
României3).
Judecătorul arc posibilitatea în anumite cazuri să aplice sancţiunile prevăzute de lege sau să
acorde la cerere suspendarea executării unei hotărâri, situaţii în care aprecierea acestuia este
suficient de largă (Ciobanu, Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, 2005, pp. 25
şi 26).
O dimensiune importantă a rolului activ al judecătorului este dată de obligaţia pe care o are
acesta în cadrul judecăţii în tot cursul procesului, de a încerca împăcarea părţilor (art. 21 C. pr.
civ.). Dacă părţile nu au încercat medierea anterior litigiului, dar judecătorul consideră neccsar, în
orice fază a judecăţii poate recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării
litigiului pe cale amiabilă, medierea nefiind obligatorie pentru părţi.
Medierea, ca modalitate de soluţionare a conflictelor, pe cale amiabilă, prin intermediul unei
persoane specializate, pe baza liberului consimţământ al părţilor, a fost reglementată în Romania

1 „Instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Dacă formulările reclamantei,
fiind confuze, împicdică determinarea obiectului şi temeiului juridic ale cererii de chemare în judecată, instanţa are
îndatorirea, respcctând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare, iar nu să refuze judecata pe fond
a cauzei".
2acordarea de titluri de valoare - instanţa a încălcat principiul legalităţii, echivalent cu o denegare de dreptate, conform
art. 3 C. civ. Instanţa învestită cu o acţiune trebuie să judece procesul pe baza legislaţiei în vigoare, neputând respinge
cererea părţii pentru că urmează ca, în viitor, să se elaboreze alte legi, care să reglementeze raportul juridic dedus
judecăţii".
3 Publicată în M. Of. nr. 396 din 8 mai 2006 - „Cum Convenţia nu îşi propune să garanteze drepturi teoretice sau
iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Cauza Artico c. italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, par. 33),
dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr
«auzite», adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune
«tribunalului» obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale
părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei (Cauza Van de Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288,
p. 19, par. 59, şi Cauza Dulawans c. Franţei, Hotărârea din 21 martie 2000, Cererea nr. 34.553/1997, par. 33)."
abia în anul 2006, prin Legea nr. 192/2006 1, privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator, reprezentând o altă încercare în domeniul armonizării dreptului procesual civil din ţările
aparţinând Uniunii Europene şi o reacţie la imperativele europene exprimate prin directive şi
52
rapoarte întocmite de experţi ai Comisiei Uniunii Drept procesual civil
Europene, care consideră această procedură ca fiind foarte utilă şi de actualitate (Directiva
2008/52/CE a Parlamentului şi a Consiliului).
Spre deosebire de conciliere, care presupune un acord, o activitate privată, între părţi, în
scopul stingerii litigiului anterior sesizării instanţei, medierea presupune participarea unui
mediator profesionist. Potrivit legii medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor
pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de
neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Această
activitate are la bază încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să
faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei
soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile (art. 1 dinL. nr. 192/2006).
Avantajele medierii sunt nete, pe lângă economia de timp şi mijloace, părţile evitând şi
posibilitatea determinării altor litigii, grefate pe cel în discuţie.
în state ca Franţa, Germania, Anglia, Elveţia, Japonia, Canada etc. această procedură
prealabilă de mediere şi-a găsit consacrarea şi recunoaşterea (Leş, Noul Cod de procedură civilă,
Comentariu pe articole, 2011, p. 31), cu consecinţa descongestionării rolului instanţelor de
judecată.
Această procedură nu poate fi extinsă şi în cadrul cererilor care au ca obiect drepturi de care
părţile nu pot să dispună, legea excluzând expres din domeniul de aplicare al medierii drepturi
strict personale sau pe cele privind statutul persoanei. Aşadar, medierea este aplicabilă în materie
civilă, comercială, de familie, în materie penală (Diaconu, Medierea în cauzele penale. Etapele în
care poate avea loc medierea, în CJ nr. 11/2011, pp. 594-597), în conflictele din domeniul
protecţiei consumatorilor, dacă se invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor
produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a
existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii
economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a Uniunii Europene
în domeniul protecţiei consumatorilor, în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi
încetarea contractelor individuale de muncă etc.
Legea nu impune condiţia anumitor studii pentru dobândirea calităţii de mediator, cerinţa
fiind ca acestea să fie superioare (minim licenţă), însă faţă de volumul legislativ şi de nevoia de
cunoaştere a realităţii juridice în care se realizează medierea, considcrăm că studiile juridice
reprezintă un avantaj. De altfel, art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, ţinând seama şi de calităţile de negociator ale avocatului, arată că
activitatea acestuia se realizează, printre altele, şi prin activităţi de mediere.
Ca regulă generală, legea nu prevede o procedură prealabilă de conciliere obligatorie, însă din
coroborare art. 2 cu art. 601 din Legea nr. 192/20061, rezultă că s-a urmărit extinderea situaţiilor în
care părţile ar trebui să recurgă la mediere, în cauze în care pot dispune de drepturile lor. într-o
formă iniţială, legea prevedea că anterior sesizării instanţei părţile erau ţinute, sub sancţiunea
respingerii cererii ca inadmisibile, să dovedească faptul că au participat Ia şedinţa de informare cu
privire la avantajele medierii, însă textul art. 2 alin. (1) şi (l 2) din Legea nr. 192/2006 a fost
declarat neconstituţional (CC, Dec. nr. 266 din 7 mai 2014 3), chiar dacă legea nu obliga efectiv la
mediere, ceca ce, de altfel, ar fi fost de neatins (Leş, Sancţiunile aplicabile în cazul neparticipării
1în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc
raporturile de vecinătate;
d) în domeniul răspunderii profesionale in care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de
malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;
e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre
executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare Ia registrul comerţului şi a cazurilor în carc
părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013-1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 din Legea nr.
134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".
225. în contextul celor mai sus reţinute, Curtea constată că obligaţia instituită în sarcina părţilor, persoane fizice
sau persoane juridice, de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii
cererii de chemare în judccată, este o măsură neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie".
părţilor la şedinţa de informare asupra avantajelor medierii potrivit C. pr. civ. şi recentelor
modificări, ale Legii nr. 192/2006, în Dreptei nr. 6/2013, pp. 13-26; Buta Gh., Viorel, L.A.,
Mihalachc A., Procedura de informare privind avantajele medierii. în căutarea unei abordări
coerente,
26 Implicaţiile uneiadecizii
Drept procesu l civil a Curţii
Partea Constituţionale,
I. Partea generalăîn RRDP nr. 3/2014, pp. 64-98). 53
Si dispoziţiile codului sunt binevenite în vederea degrevării rolului instanţei de cauze care
sunt declanşate de părţi pentru că nu s-a putut realiza o mediere a intereselor lor, cu toate că
acestea sunt dispuse să o facă. Această lipsă de comunicare între subiectele de drept se poate
datora unor porniri subiective, însă dacă s-ar încerca soluţionarea conflictului pe cale amiabilă,
sub autoritatea unui organ al statului sau chiar a unui organism privat, foarte multe cauze s-ar
rezolva fără o procedură contradictorie şi costisitoare.
De aceea, după sesizarea instanţei, în cursul procesului, judecătorul dă îndrumări necesare
pârtilor în vederea împăcării, putând dispune înfăţişarea personală a pârtilor, chiar dacă acestea
sunt reprezentate iar în litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere,
judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la avantajele
folosirii acestei proceduri. Deşi medierea nu este obligatorie pentru părţi, dacă judecătorul
consideră necesar poate recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului
pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Când instanţa recomandă medierea, părţile trebuie să se
prezinte la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii, însă, după
informare, ele sunt cele carc decid dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere, (art.
227 alin. (2) C. pr. civ.; Leş, Medierea şi împăcarea părţilor în concepţia noului Cod de
procedură civilă, în CJ nr. 11/2011, pp. 580-584].

30. Principiul contradictorialităţii


Contradictorialitatea este un principiu care ţine de esenţa procesului civil. Nu se poate
concepe disponibilitate şi drept la apărare iară contradictorialitate.
Codul consacră expres în cuprinsul său acest principiu, acordându-i un text special prin care
se reglementează aspectelc esenţiale ale acestuia - art. 14 C. pr. civ.
Contradictorialitatea nu trebuie înţeleasă strict ca o diferenţă de păreri expuse de părţile
procesului, ci şi ca posibilitatea fiecărei părţi de a-şi manifesta punctul de vedere (ÎCCJ, S. com.,
dec. nr. 3245 din 5 octombrie 2004, în Buletinul Casaţiei nr. 1/2005, p. 56), de a-şi susţine şi
dovedi ipoteza cea mai avantajoasă pentru sine (CSJ, S. civ., dec. nr. 1852 din 14 mai 2002*).
în interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului, instanţa de contencios european a
arătat că trebuie distins între contradictorialitate şi principiul egalităţii armelor, consacrat de
jurisprudenţa Curţii (Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului - Comentarii pe articole,
voi. I, Drepturi şi libertăţi, 2005, p, 512). Deşi ambele rezultă din dreptul la un proces echitabil,
ele se diferenţiază în mare prin aceea că prin contradictorialitate se înţelege: posibilitatea părţilor
într-un proces penal, civil, disciplinar de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate
judecătorului, de natură să-i influenţeze decizia, fiind una dintre principalele garanţii ale unei
proceduri judiciare (.Kamasinski c. Austriei, CEDO, 19 decembrie 19892).
Spre deosebire de aceasta, egalitatea armelor presupune tratarea egală a tuturor părţilor pe
toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fară ca una dintre părţi să fie avantajată în
raport cu cealaltă sau celelalte părţi în proces. Astfel, fiecărei părţi trebuie să i se ofere
posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net
dezavantaj în raport cu adversarul ei (Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului,
Comentariu pe articole, 2010, pp. 490 şi 491; Kress c. Franţei, CEDO, decizia din 7 iunie 2001).
Egalitatea armelor trebuie văzută ca un just echilibru între părţi, fară a se aplica în raporturile
dintre părţi şi tribunal {De Haes şi Gizsels c. Belgiei, CEDO, 24 februarie 1997).
Contradictorialitatea se regăseşte pe tot parcursul procesului civil, încă din etapa scrisă, de
sesizare a instanţei. Astfel, reclamantul depune cererea prin care îşi expune propriul punct dc

3 M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014 - „24. Ca atare, Curtea consideră că proccdura prealabilă obligatorie a
informării asupra avantajelor medierii apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de către cetăţean a drepturilor
sale în justiţie. Mai mult, o procedură constând în informarea asupra existenţei unei legi apare, neîndoielnic, ca o
încălcare a dreptului de acces la justiţie, ce pune asupra justiţiabilului o sarcină inoportună, cu atât mai mult cu cât
procedura se rezumă la o simplă obligaţie dc informare, şi nu la încercarea efectivă de soluţionare a conflictului, astfel
încât participarea părţilor la şedinţa de informare în faţa mediatorului este una cu caracter formal.
vedere, iar în replică, pârâtul prin întâmpinare sau prin cerere reconvenţională răspunde la fiecare
capăt din cererea reclamantului sau pretinde la rândul său ceva de la reclamant.
în faza judecăţii codul prevede imperativ că judecătorul nu poate proceda la judecată decât
după o corectă citare a părţilor, instituind 54 obligativitatea acordării posibilităţii fiecărei părţi de a Drept procesual civil
participa la judecată (ÎCCJ, S. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 659 din 9 februarie 2012).
Obligativitatea citării nu trebuie să determine concluzia instituirii prezenţei obligatorii a
părţii, ci ea sc referă strict la înştiinţarea persoanelor care se judecă despre acel proces. Faptul că
părţile nu dau curs solicitării de a se prezenta la instanţă nu va împiedica judecata. Mai mult,
codul conferă posibilitatea părţilor de a solicita judecata în lipsa lor. însă contradictorialitatea se
păstrează şi este asigurată prin intermediul actelor pe care reclamantul şi pârâtul le depun în
dosarul instanţei. în acest sens instanţa europeană a decis că renunţarea la dreptul de a fi personal
prezent la judecată nu poate determina concluzia încălcării art. 6 din Convenţie {Mihaies c.
Franţei, Comisia EDO, 25 mai 1998, nr. 36106/1997).
Dacă părţile sunt prezente personal sau prin mandatar instanţa va da cuvântul mai întâi
reclamantului, apoi pârâtului, pentru a-şi susţine cererile. Dacă se solicită, instanţa poate acorda
cuvântul şi în replică sau chiar duplică, însă are îndrituirea să mărginească cuvântul fiecărei părţi,
în funcţie de aprecierile personale asupra celerităţii desfăşurării şedinţei de judecată.
Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în
cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu.
De asemenea, părţile au dreptul să propună dovezi în susţinerea afirmaţiilor lor, fiecare parte
având dreptul să-şi spună punctul de vedere asupra probelor solicitate de cealaltă parte. Astfel,
fiecare parte va discuta admisibilitatea dovezii propuse de către partea adversă, în funcţie de
termenul în care a fost solicitată sau de cerinţele generale dc admisibilitate precum şi
oportunitatea acesteia în raport cu condiţiile cauzei.
Privitor Ia acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respectarea
principiului contradictorialităţii se referă la toate dezbaterile ce au loc în faţa unui tribunal. Astfel,
atunci când tribunalul desemnează un expert părţile ar trebui să aibă în toate situaţiile facultatea
de a asista la discuţiilc conduse de acesta sau să li se comunice piesele de care el se foloseşte.
Esenţial rămâne faptul ca ele să participe în modalităţile adecvate la procedura contradictorie în
faţa tribunalului, spre exemplu prin discutarea conţinutului raportului (JBîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, 2010, p. 502).
Tot în contextul contradictorialităţii, hotărârea judecătorească se comunică părţilor în proces
pentru a avea posibilitatea luării la cunoştinţă a conţinutului acesteia, independent de posibilitatea
de a exercita calea de atac pusă la dispoziţie de legea procesuală.
Contradictorialitatea se păstrează şi în căile de atac realizându-se aproximativ prin aceleaşi
mijloace ca şi la prima instanţă. Astfel, întâmpinarea este obligatorie în continuare şi în apel,
citarea se menţine ca o regulă necesară judecării în calea de atac, părţile vor lua cuvântul în
ordinea stabilită de cod sau încuviinţată de instanţa judecătorească etc.
Mai mult, independent de dispoziţiile legii procesuale în materia judecării în prima instanţă,
deci chiar şi atunci când din diferite raţiuni contradictorialitatea este înlăturată expres (art. 999
alin. 2 C. pr. civ.), în calea de atac sc restabileşte contradictorialitatea, judecarea acestora
realizându-se numai după îndeplinirea procedurii de citare a părţilor.
Dat fiind caracterul imperativ şi de ordine publică al majorităţii nonnelor reglementând
aspectele legate de contradictorialitate, sancţiunea care intervine în cazul nerespectării sale este
nulitatea absolută a hotărârii. Judecătorul îşi poate întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi
de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii
contradictorii.
Noul cod de procedură civilă instituie pentru părţi o serie de obligaţii, care vin să sprijine
ideea de responsabilizare a participanţilor la proces, în scopul asigurării principiilor fundamentale
de desfăşurare a procesului civil.
Astfel, părţile trebuie să îşi facă cunoscute rcciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul
instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările,
precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi
poată organiza apărarea.
De asemenea, au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările
lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au
obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la
împrejurări
26 de pfapt
Dre relevante
t procesu în cauză.
al civil Partea I. Partea generală 55
Rolul activ al judecătorului şi contradictorialitatea se întrepătrund deoarece instanţa este
ţinută să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept
invocate, în caz contrar hotărârea sa fiind afectată dc sancţiunea gravă a nulităţii (ÎCCJ, S. cont.
adm. şi fisc., dec. nr. 413 din 29 ianuarie 2013).

31. Principiul dreptului la apărare


Strâns legat de contradictorialitate, ca principiu al dreptului procesual civil, dreptul la apărare
al părţilor în proces a devenit un imperativ în toate procedurile moderne.
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede în art. 6 par. 3 lit. c) în materie penală, că
oricine are „dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un
avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer".
Astfel, normele procesuale în fiecare stat european vor trebui să satisfacă aceste cerinţe
minime, reglementând posibilitatea exerciţiului efectiv al dreptului la apărare al fiecărui cetăţean.
Chiar dacă aceste prevederi vizează cazurile penale, nu înseamnă că aceste garanţii lipsesc în
materie civilă, instanţa de contencios european fiind ţinută însă să aprecieze respectarea
convenţiei în ambele domenii, cu menţiunea că în materie penală vor fi avute în vedere
dispoziţiile art. 6 par. 3.
Cu atât mai mult această interpretare se impune având în vedere prevederile O.G. nr. 51/2008
privind ajutorul public judiciar (Tabacu, Ajutorul public judiciar, 2008)1, astfel că nerespectarea
dreptului la apărare va putea să se traducă facil în încălcarea dreptului la un proces echitabil,
prevăzut de Convenţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că neacordarea asistenţei
judiciare când aceasta se dovedeşte indispensabilă accesului efectiv Ia judecător {Mc Vicar c.
Regatului Unit, Recueil, 2002-III, § 47) atinge substanţa accesului la justiţie. Asupra acestui din
urmă aspect, în hotărârea Airey c. Irlandei din 9 octombrie 1979, § 25, CEDO a reţinut că
„respectarea unei obligaţii asumate prin Convenţie cere în anumite situaţii o acţiune pozitivă din
partea statului, care nu poate rămâne pasiv, deoarece nu există motive pentru a distinge între
acţiuni şi omisiuni... obligaţia de a asigura accesul efectiv la justiţie face parte din această
categorie de obligaţii" (Macovei, Mihai, Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Culegere selectivă, voi. 1,2000, p. 82).
De asemenea, fixarea unui cuantum excesiv al sumei care trebuie avansată pentru exercitarea
acţiunii în justiţie sau a căii de atac, dacă petentul este lipsit de mijloace financiare, reprezintă
restrângeri nepermise ale dreptului la un tribunal, carc afectează însăşi existenţa acestuia. în cauza
Iorga c. României, din 25 ianuarie 2007, după ce s-a constatat că valoarea taxei de timbru
reprezenta totalul veniturilor lunare ale familiei reclamantului, Curtea a statuat că ea reprezintă o
sarcină excesivă pentru reclamant, în măsura în care veniturile acestuia erau mai mici decât pensia
lunară medie în România.
Constituţia României prevede expres în art. 24 că dreptul la apărare este garantat. Acest
principiu fundamental se întregeşte în materia procedurii civile prin consacrarea sa în mod
indirect, prin reglementarea anumitor instituţii care asigură realizarea conţinutului acestui drept.
Din punct de vedere strict fontnal dreptul la apărare vizează posibilitatea oricărei părţi de a
beneficia de serviciile unui apărător specialist - avocatul. însă apărarea nu este realizată numai
prin intermediul serviciilor avocaţiale, ci şi indirect prin intermediul modului de organizare a
justiţiei în ţara noastră. O justiţie independentă este o garanţie pentru exercitarea efectivă a
dreptului la apărare, un tribunal imparţial asigură justa soluţionare a cauzelor, publicitatea şedinţei
de judecată şi contradictorialitatea sunt de asemenea garanţii ale dreptului la apărare.
Pe lângă instrumentele procesuale, şi cele de drept substanţial vin să întregească spectrul
posibilităţilor legale pentru asigurarea apărării. De exemplu, în dreptul civil nu există prezumţie
de nevinovăţie, dar prezumarea bunei-credinţe [art. 14 alin. (2) C. civ.] este un mijloc juridic

1 Publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, modificată prin Legea nr. 193 din 21 octombrie 2008, publicată în
M. Of. nr. 723 din 24 octombrie 2008.
eficient pentru asigurarea apărării drepturilor subiective. Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului în materie contravenţională, în anumite circumstanţe, trebuie recunoscută
prezumţia de nevinovăţie, ceea ce produce consecinţe cu privire la „prezumţia de adevăr" a
proccsului-verbal de contravenţie (Anghel 56 c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007). Drept procesual civil
în ceea ce priveşte aspectul formal al dreptului la apărare, dată fiind disponibilitatea, legea
procesuală civilă nu prevede obligativitatea asistării părţilor de către apărător. Conform Legii nr.
51/1995 privind organizarea profesiei de avocat, apărarea calificată este permisă în toate cazurile
în faţa instanţei (Naubauer, Noile reglementări adoptate prin Legea nr. 270/2010 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat II şi III, în Pandectele Române nr. 2/2011, 3/2011, pp. 63-82 şi pp. 72-87). Părţile pot să
obţină în acest sens un termen pentru angajarea unui apărător, conform dispoziţiilor art. 222 C. pr.
civ. Daca însă instanţa constată că partea care face o asemenea cerere a abuzat de dreptul său
procesual va putea respinge cererea, însă va putea să amâne judecata pentru ca partea să poată
depune concluzii scrise. Astfel, este abuzivă cererea dacă partea face a doua oară o asemenea
cerere după ce în prealabil mai solicitase apărare calificată încă o dată, sau dacă instanţa apreciază
că în raport cu dificultatea dosarului şi cu timpul avut la dispoziţie de parte nu se mai impune
amânarea judecăţii, deoarece partea putea să acţioneze până la momentul cererii, dar a rămas
totuşi în pasivitate etc.
în filosofia iniţială a noului Cod de procedură civilă, a fost adus în discuţie un aspect
determinat de nevoia de acurateţe juridică, impunându-se prin lege formularea şi susţinerea cererii
de recurs prin apărător specialist al dreptului. Astfel, art. 13 alin. (2) C. pr. civ. prevedea că, în
recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după
caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până
la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept. Însă prin Dec. nr. 462/20141 şi nr. 485/20152 ale
Curţii Constituţionale s-a reţinut că o atare obligaţie este de natură să afecteze dreptul la apărare
(Tabacu, Soare, Recurs exercitat de persoana juridică. Actualitate în raport cu Decizia nr.
462/2014 a Curţii Constituţionale. Comentariu la decizia nr. 418 din 12 februarie 2015 Curtea de
apel Piteşti, SCAF, în RRDJnr. 2/2015, pp. 13-22).
în special în cazul recursului, cale de atac extraordinară, admisibilă numai în ipotezele expres
prevăzute de lege, instanţa trebuie să aibă posibilitatea să aplice dreptul, în faţa unei cereri
informe neputând să-şi realizeze scopul, însă curtea a concluzionat că limitarea formulări cererii şi
a concluziilor numai prin apărător calificat limitează accesul părţii la instanţa supremă.
într-adevăr, dacă apelul este calea de atac de drept comun, în cadrul căreia reformarea
hotărârii se poate face pentru orice motive, ncîncadrate în limite exprese, partea are acces efectiv
la instanţă, dar recursul rămâne în limitele unei căi de atac extraordinare, sub toate aspectele, iar
încadrarea în prevederile art. 488 alin. 1 C. pr. civ. reprezintă un aspect specific, strict juridic, carc
nu se află la îndemâna profanului.
Pentru a pune de acord cerinţa iniţială a codului de reprezentare obligatorie prin avocat la
recurs, O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar a prevăzut în privinţa persoanei fizice
că dacă hotărârea pronunţată în cauza pentru care s-a încuviinţat ajutorul public judiciar este
supusă recursului, ajutorul public judiciar acordat în etapa procesuală imediat anterioară în forma
prevăzută la art. 6 lit. a) se extinde de drept pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs,
precum şi pentru exercitarea şi susţinerea acestuia [art. 13 1 alin. (1)]. Curtea Constituţională a
reţinut însă că ajutorul public judiciar priveşte o categorie redusă de cetăţeni (nu este frecvent), în
timp ce obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se
răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor, astfel că ajutorul public judiciar nu poate fi considerat un

1Publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.


2 Publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015 - par. 32: „dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 privind
accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece măsura care a determinat limitarea dreptului de acces
liber la justiţie (şi anume instituirea obligativităţii reprezentării convenţionale în recurs) este excesivă faţă de scopul
legitim urmărit, conducând la imposibilitatea exercitării căii de atac a recursului, prevăzute de lege. în acelaşi sens s-a
pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în interpretarea art. 6 par. I din Convenţie, prin Hotărârea din
10 iulie 2001, pronunţată îh Cauza Tricord c. franţei, a statuat că reglementările privind formalităţile pentru declararea
unei căi de atac vizează asigurarea unei bune administrări a justiţiei şi respectarea principiului securităţii juridice. Insă
regulile respective nu trebuie să împiedice justiţiabilul să utilizeze o cale de atac disponibilă (par. 29),"
remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului (par. 41
al Dec. nr. 462/2014).
Prin prima decizie menţionată, Curtea a reţinut însă, referitor la persoana fizică, faptul că
„obligaţia
26 reprezentării
Dre pt procesuşiaasistării
l civil prin avocat
Partea pentru
I. Partea exercitarea recursului echivalează, pe de o
generală 57
parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a
exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea
ce afectează substanţa dreptului Ia apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul
nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin
caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil" (par. 52). în situaţia persoanei
juridice, Curtea Constituţională a reţinut că „în situaţia unor persoane juridice de drept public ori
privat aflate într-o situaţie economică precară sau care nu pot efectua plăţi având conturile
bancare blocate şi care nu au angajat un consilier juridic", „condiţionarea exercitării căii de atac
de angajarea sau numirea unui consilier juridic ori de încheierea, în mod obligatoriu, a unui
contract de asistenţă judiciară impune în sarcina persoanei juridice condiţii excesive pentru
exercitarea căii de atac a recursului, precum şi costuri suplimentare pentru plata serviciului
justiţiei, astfel încât pentru aceasta se creează un cadru juridic de natură a descuraja apelarea la
serviciul justiţiei".
în cazul în care o parte dovedeşte că nu are mijloacele neccsare angajării unui apărător, legea
procesuală îi pune la dispoziţie instituţia ajutorului public judiciar. Legea are în vedere o mare
diversitate de ipoteze, cum sunt: plata onorariului de avocat pentru prevenirea unui litigiu; plata
expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea instanţei
sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce
solicită ajutorul public judiciar; plata onorariului executorului judecătoresc.
Art. 90 C. pr. civ. prevede că în noţiunea de asistenţă judiciară intră şi acordarea de scutiri,
reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare prevăzute de lege, trimiţând expres
pentru persoanele juridice la legea spccială. Cum O.U.G. nr. 51/2008 nu se aplică decât
persoanelor fizice (având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat
membru al Uniunii Europene, ori care nu au domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul
României ori al altui stat membru al Uniunii Europene, dar între România şi statul al cărui
cetăţean este solicitantul sau pc al cărui teritoriu îşi arc domiciliul există o legătură convenţională
care conţine dispoziţii referitoare la accesul internaţional la justiţie), pentru persoanele juridice s-a
prevăzut în O.U.G. nr. 80/2013 posibilitatea de a solicita instanţei facilităţi sub formă de reduccri,
eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acţiuni şi cereri
introduse la instanţele judecătoreşti, atunci când: cuantumul taxei reprezintă mai mult dc 10% din
media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate; plata integrală a taxei nu este posibilă
deoarece persoana juridică se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în
condiţiile legii, indisponibilizate. Excepţional, se pot acorda aceste facilităţi şi în alte cazuri, dacă
se apreciază, faţă de datele referitoare la situaţia economico-financiară a persoanei juridice, că
plata taxei de timbru, la valoarea datorată, ar fi de natură să afecteze în mod semnificativ
activitatea curentă a persoanei juridice. Mai mult, instanţa poate acorda persoanelor juridice
reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi în alte cazuri dccât cele
de mai sus, dacă apreciază că plata taxei de timbru la valoarea datorată ar fi de natură să afecteze
în mod semnificativ activitatea curentă a persoanei juridice, în raport cu situaţia economico-
financiară a acesteia.
Potrivit normei interne, ajutorul public judiciar se acordă în cauze civile, comcrciale,
administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale,
orice persoană fizică putând solicita asistenţa judiciară în situaţia în care nu poate face faţă
cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea
apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei
sale.
Legea internă, în lumina normei de drept european, leagă accesul la instanţă de posibilitatea
materială a persoanei de a face faţă cheltuielilor unui proces, lipsa mijloacelor materiale fiind
asimilată imposibilităţii de acces Ia un tribunal. Directiva se referă expres la persoanele aflate în
incapacitate totală sau parţială de a suporta cheltuielile de judecată [art. 5 alin. (1)]. în acest sens
legea arată că beneficiază de ajutor public judiciar persoanele al căror venit mediu net lunar pe
membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de
300 lei. Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare
formulării cererii, se situează sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie ajutor public
58 de 50%. Totodată este posibilă acordarea ajutorului
judiciar se avansează de către stat în proporţie Drept procesual civil
şi proporţional cu nevoile solicitantului, dacă costurile certc sau estimate ale procesului sunt de
natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, fiind cuprinsă şi ipoteza diferenţelor de cost al vieţii
dintre statul membru în care solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din
România (Frenţiu, Termenul în care poate fi solicitat ajutorul public judiciar în cazul contestării
taxei judiciare de timbru, în RRDJ nr. 2/2017, pp. 132-137).
Potrivit modificărilor aduse O.U.G. nr. 51/2008 prin Legea nr. 193/2008 1, ajutorul public
judiciar se acordă şi independent de starea materială a solicitantului, dacă prin lege specială se
prevede dreptul la asistenţă judiciară sau dreptul la asistenţă juridică gratuită, ca măsură de
protecţie, în considerarea unor situaţii speciale precum minoritatea, handicapul, un anumit statut
şi altele asemenea.
Aşadar, din domeniul de aplicare al acestor dispoziţii lipseşte ipoteza în care deşi persoana
dispune dc venituri peste pragurile menţionate şi nu se încadrează în situaţiile care necesită
protecţie, prevăzute de legile speciale, nu este în măsură să îşi formuleze apărările sau să-şi
redactezc cererile în confonnitate cu exigenţele legale, ceea ce ar determina anularea acestora şi
implicit nesoluţionarea fondului cererii.
Ca atare, dacă instanţa se găseşte în situaţia de a nu putea comunica cu partea, care are
suficiente resurse, dar nu doreşte să-şi angajeze apărare calificată, nu se va putea dispune
acordarea asistenţei judiciare, justificat de culpa părţii, care nu doreşte să urmeze dispoziţiile
instanţei, deşi i se aduce la cunoştinţă, de către aceasta, în virtutea rolului său activ, că trebuie să
angajeze avocat sau un specialist.
In situaţia în care partea întruneşte cerinţele acordării ajutorului judiciar, însă, din lipsa
pregătirii juridice, nu este în măsură să îşi formuleze apărările sau să-şi redacteze cererile şi nu
solicită ajutorul judiciar, instanţa îi va pune în vedere această posibilitate, în virtutea rolului său
activ. însă dacă partea nu formulează o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, faţă de lipsa
de reglementare în O.U.G. nr. 51/2008. credem că instanţa nu poate acorda acest ajutor, sesizarea
fiind obligatorie prin cererea formulată de parte, potrivit disponibilităţii, concluzie la care se
ajunge şi aplicând ordonanţa în lumina directivei, care prevede generic acordarea asistenţei
judiciare urmare a deciziei instanţei, fără menţionarea posibil ităţii acordării acesteia din oficiu.
Dacă pe parcursul procesului se dovedeşte că în realitate partea avea posibilitatea suportării
cheltuielile legate de asistenţa judiciară sau dacă se dovedeşte că i s-a schimbat situaţia materială,
asistenţa gratuită încetează. Dacă cererea a fost făcută cu rea-credinţă instanţa va putea condamna
partea la plata tuturor sumelor de care a fost scutită urmare a admiterii cererii.
Sub aspectul material dreptul la apărare se realizează indirect, datorită reglementării unor
instituţii care îi garantează conţinutul. Astfel, părţile sunt în mod obligatoriu încunoştinţate despre
proces; ele pot propune probe în dovedirea cererilor lor, iar dacă probele nu au fost solicitate din
lipsă de pregătire sau din neştiinţa părţii ele vor putea fi totuşi propuse şi după trecerea termenului
prevăzut de lege.
Un alt mijloc de realizare a dreptului Ia apărare, sau mai bine zis de asigurare a realizării
acestui drept, este principiul non reformcttio in pejus (nimeni nu-şi poate crea o situaţie mai grea
decât cea anterioară în propria cale de atac), pe care îl vom examina în materia căilor de atac
(Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor proiectului
noului Cod de procedură civilă, 2009, p. 50).
Acest principiu a primit reglementare expresă în materia apelului, cât şi în materia recursului
(art. 481 şi 502 C. pr. civ.).

32. Principiul publicităţii


Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 6 par. 1) şi Constituţia României (art. 127)
prevăd că şedinţa de judecată este publică, cu alte cuvinte orice persoană poate participa la

1 Publicată în M. Of. nr. 723 din 24 octombrie 2008.


judecată, în limitele stabilite de lege. Acest principiu este consacrat expres şi în Codul de
procedură civilă prin art. 17.
Iniţial, faţă de prevederile Codului de proccdură civilă numai faza dezbaterii în fond a
procesului
26 eraptpublică,
Dre procesuacercetarea
l civil procesului
Partea derulându-se
I. Partea generală în camera de consiliu (Deleanu, 59
Adnotări la unele dintre hotărârile mai recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului cu
privire la dreptul la un proces echitabil, în RRDP nr. 5/2011, p. 45; Tabacu, Şedinţa de judecată
potrivit noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 2/2012, pp. 233-247), dar dispoziţia a fost
suspendată de la aplicare consccutiv până când a fost efcctiv modificat codul prin Legea nr.
310/2018.
Pricinile se dezbat în şedinţă publică, dar instanţele pot admite, la cercre, ca şedinţa să fie
secretă dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi,
interesele minorilor, viaţa privată a părţilor ori interesele justiţiei. în acest caz au acces în sala de
şedinţă numai părţile, reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor, martorii,
experţii, traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora instanţa, pentru motive temeinice,
le admite să asiste la proces.
Norma internă ţine seama de dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, care arată că accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei (Chiriţă, Dreptul la un
proces echitabil, 2008, p. 54 şi urm.) şi publicului pe întreaga durată a proccsului sau a unei părţi
a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o
impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei (V. c. Marii Britanii,
CEDO, 16 decembrie 1999).
Aceste aspecte sunt deosebit de importante în ceea ce priveşte asigurarea dreptului la apărare
şi a contradictorialităţii. Datorită publicităţii se conferă hotărârii date caracter de autoritate,
deoarece posibilitatea participării oricărei persoane la judecată înlătură orice suspiciune asupra
ţinerii şi urmării regulilor de procedură, sau mai simplu asupra respectării legii. Nu numai părţile,
dar şi judecătorul vor fi mai atenţi asupra respectării prevederilor legale, scena instanţei creând
pentru actori sentimentul că sunt priviţi şi urmăriţi, dar totodată şi blamaţi în cazul în care comit
greşeli.
Aşa cum a interpretat şi instanţa europeană la publicitatea procedurii partea are posibilitatea
să renunţe, acesta fiind un drept care se încadrează în atare posibilitate. Condiţia ca renunţarea să
producă efecte este aceea ca ea să nu pună în discuţie un interes public important şi ca o cerinţă
de formă ea trebuie să fie neechivocă (Guenonn c. Franţei - Comisia EDO, 2 iulie 1990 - nr.
13562/1988, în Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului - Comentarii pe articole, voi.
I, Drepturi şi libertăţi, 2005, p. 530).
Totodată hotărârea se poate pronunţa în şedinţă publică, de către preşedinte sau de către un
judecător, membru al completului de judecată, care citeşte minuta, ca o garanţie a publicităţii şi
transparenţei. Faptul că pronunţarea se poate face şi prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de
către grefa instanţei, nu afectează publicitatea, dimpotrivă asigură o modalitate mai sigură ca
partea să ia cunoştinţă de soluţie.

33. Principiul oralităţii


Codul de procedură civilă arată că pricinile se dezbat verbal, cu excepţia cazului în care legea
dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza
actelor depuse la dosar - art. 15 C. pr. civ.
De asemenea, preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi apoi pârâtului (art. 216
C. pr. civ.), iar dacă Ministerul Public participă la judecata civilă, reprezentantul acestuia va vorbi
cel din urmă, în afară de cazul când a pornit acţiunea.
Altor persoane sau organe care participă la proces li se va da cuvântul în limita dreptu rilor pe
care le au în proces.
Principiul oralităţii complineşte în realitate un aspect al publicităţii, asigurând pe cale de
consecinţă şi contradictorialitatea necesară desfăşurării în condiţii legale a procesului (ICCJ, S.
com., dec. nr. 300 din 28 ianuarie 2010, în Dreptul nr. 9/2010, p. 265).
60 absolut, ci cu aplicarea unui corectiv necesar, Drept procesual civil
Numai că oralitatea nu trebuie văzută
determinai de reţinerea în formă scrisă a tuturor actelor procesuale îndeplinite pe parcursul
procesului. Dacă nu s-ar întocmi şi înscrisuri despre actele procesuale orale ar fi foarte dificil de
soluţionat cauza, datorită faptului că aspectele discutate se uită, iar pe de altă parte părţile ar putea
profita chiar, negând sau dimpotrivă afirmând că au făcut un anumit act.
De regulă actele de procedură se întocmesc în scris în mod obligatoriu, chiar dacă părţile pot
susţine conţinutul lor şi oral. Astfel, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cercrea
reconvenţională, apelul, căile extraordinare de atac trebuie formulate scris.
Aceleiaşi reguli i se supune şi hotărârea, cu atât mai mult cu cât codul arată că hotărârea
judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic.
Declaraţiile martorilor, proba cu expertiză, procesele-verbale dc îndeplinire a procedurii de
citare trebuie consemnate sau întocmite şi ele în scris, pentru o mai buna edificare asupra actelor
desfăşurate în cauză şi pentru a exista posibilitatea efectuării controlului judiciar.
34. Principiul derulării procedurii în limba română
Principiu de ordin constituţional în toate ramurile dreptului procesual (art. 128), utilizarea
limbii române în procesul civil, se regăseşte şi la nivelul Codului, printr-o consacrare expresă (art.
18 C. pr. civ. - Limba desfăşurării procesului).
în situaţia în care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale solicită, aceştia au
dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, însă actele de procedură se
vor întocmi în toate cazurile în limba română, iar actele efectuate de persoanele în discuţie se vor
traduce în limba procesului.
Spre deosebire de aceste persoane, cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc
limba română au dreptul de a lua la cunoştinţă, în limba pe care o înţeleg, despre toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin traducător autorizat
Codul detaliază modul în care se procedează în cazul în care se impune folosirea
traducătorului şi interpretului. Traducătorul autorizat este acela care asigură comunicarea între
instanţă şi parte sau participantul la proces care trebuie să fie ascultat, dacă aceste din urmă
persoane nu cunosc limba română. Interpretul este acela care asigură comunicarea între instanţă şi
participantul la proces, care trebuie să fie ascultat, dacă acesta este surd, mut, surdo-mut, ori din
alte cauze nu se poate exprima.
în prima situaţie, instanţa de judecată poate folosi serviciile unui traducător autorizat sau, cu
acordul părţilor, chiar judecătorul sau grefierul pot face oficiul de traducător.
Procedura de chemare a traducătorului în instanţă este aceeaşi cu cea prevăzută de lege
pentru experţi.
Dacă, potrivit cu împrejurările, nu se poate asigura prezenţa unui traducător autorizat, de
regulă deoarece nu există un traducător autorizat pentru limba în care sunt rcdactate înscrisurile în
cauză, traducerea se poate asigura de către persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei
limbi, în condiţiile legii speciale.
Interpretul este chemat în faţa instanţei să-şi prezinte serviciile, numai dacă nu este posibilă
comunicarea cu persoana surdă sau mută în scris. în acest caz, instanţa va chema un interpret, în
condiţii similare celor privitoare la experţi.

35. Principiul continuităţii


Pentru a asigura încrederea în actul de justiţie şi pentru buna calitate a procedurii, codul
prevede expres că judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata
procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii.
Dosarele se repartizează aleatoriu completelor de judecată, astfel că în ipoteza existenţei
unor situaţii de incompatibilitate în privinţa membrilor completului desemnat, este cert că se
impune înlocuirea acestora.
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, adoptat prin hotărâre a
Consiliului Superior al Magistraturii (actuala hotărâre a CSM nr. 1375/2015 1), prevede reguli de
soluţionare a incidentelor procedurale referitoare la compunerea completului de judecată, în
26 asigurării
scopul Drept procesu al civil
continuităţii accstuia în judecarea
Partea dosarului.
I. Partea generală 61
Orice schimbare în privinţa compunerii completului trebuie evidenţiată, pe bază de proces-
verbal sau prin încheieri de soluţionare a incidentelor procedurale, pentru a se reieva efectiv
modul în care s-a procedat, transparenţa fiind principalul instrument pentru asigurarea realizării
acestui principiu.

36. Principiul nemij tocirii


în special pe fondul asigurării mijloacelor necesare aflării adevărului, pentru a se evita
tendinţa de influenţare a celor chemaţi să mărturisească, să depună mărturie sau să-şi exprime
părerea ca specialişti, a fost expres prevăzută nemijlocirea, regulă potrivit căreia probele se
administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte
altfel.
Aşa cum sunt reglementate probele în procesul civil în prezent, administrarea acestora se
impune a fi realizată în faţa judecătorului. Spre exemplu, mărturia presupune formalităţi legate de
solemnitate, pentru a crea asupra martorului un impact suficient în scopul evitării mărturiei
mincinoase. Interogatoriul, ca probă surpriză, ar trebui să fie administrat spontan, în faţa instanţei,
iar nu în afara cadrului solemn, pentru a atrage răspunsuri reale.
Sunt şi situaţii în care administrarea probelor nu se poate face în faţa instanţei, tocmai
determinat de natura probei, cum este cazul cercetării la faţa locului, respectiv de faptul că
administrarea probelor nu se poate facc decât în afara localităţii de reşedinţă a instanţei, caz în
care administrarea se realizează prin comisie rogatorie, de către o instanţă de acelaşi grad sau
chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad.

37. Buna-credinţă în cxcrcitarca drepturilor proccduralc şi obligaţia de a respecta


dispoziţiile instanţei
Exercitarea drepturilor procesuale trebuie să se facă, potrivit art. 12 C. pr. civ., cu bună-
credinţă, respectiv potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fară a se
încălca drepturile procesuale ale altei părţi.
Principiu general recunoscut în raport cu exercitarea oricăror drepturi, obligaţia de exercitare
a drepturilor procesuale cu bună-credinţă completează regula consacrată la nivelul dreptului civil,
art. 14 C. civ. arătând că „Persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile
juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri" (pentru analiza noţiunilor de ordine publică şi bune
moravuri, a se vedea: Deleanu, Buta, „ Ordinea publică" şi „motivele de ordine publică" în
apelul şi recursul civil, în Dreptul nr. 2/2012, pp. 117-124; Deleanu, Proporţionalitatea în
procedura civilă, în RRDP nr. 5/2008, pp. 50 şi 51).
Fără o reglementare şi în sferă procesuală a aceluiaşi principiu, drepturile subiective apărate
pe calca procesului îşi pierd consistenţa, riscând să fie afectate, chiar iremediabil, printr-o
exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, menite să asigure şi să protejeze în final dreptul
subiectiv substanţial sau interesul legitim. Noţiunea de „interes legitim" este recunoscută expres
în Codul civil, în materie delictuală şi reprezintă o situaţie legitimă, serioasă, care, prin felul în
care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv - art. 1.359 C. civ.
Exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale sau exercitarea abuzivă a acestora
(Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. 1, 2007, p. 709) reprezintă ca atare situaţia în care
partea îşi exercită drepturile nu pentru scopul pentru care acestea au fost consacrate, respective
pentru protecţia drepturilor subiective, ci cu depăşirea acestor limite, respective pentru a
determina consecinţe negative asupra adversarului.
în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii, delimitate în general de
elementele care intră în structura abuzului de drept. Astfel, pe de o parte se consideră că abuzul de
drept presupune obligatoriu un element intenţional, subiectiv (teoria subiectivă - Deleanu,

1 Publicat în M. Of. nr. 970 din 28.12.2015.


Tratat ..., voi. I, 2007, pp. 713 şi 714), pe când altă parte a doctrinei acceptă numai un element
obiectiv în structura abuzului de drept, respectiv efectul păgubitor asupra altuia (teoria obiectivă).
Sancţiunea pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale este antrenarea răspunderii
pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate,
62 fiind posibilă şi obligarea părţii la plata unei Drept procesual civil
amenzi judiciare (Deleanu, Buta, Potestativitatea în procesul civil, în Dreptul nr. 12/2009, pp. 66
şi 67; Trib. Constanţa, S. I civ. dec. nr. 544/5.05.2016, trimisă de M.C. Mocanu, în RRDJ nr.
1/2017, pp. 36-40).
Legea procesuală obligă, sub aceleaşi sancţiuni, ca părţile să execute obligaţiile procesuale cu
bună-credinţă.
Părţile trebuie să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele
stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la
desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Codul particularizează situaţia în cazul administrării probelor, arătând că judecătorul poate,
la cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea unui mijloc de probă dacă se
dovedeşte că o parte îl deţine, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.
Şi terţii sunt ţinuţi să respecte obligaţiile impuse de lege în sprijinul derulării procesului civil,
Codul de procedură civilă prevăzând posibilitatea aplicării sancţiunilor anume menţionate de lege
(amenzi judiciare şi daune-interese), dacă terţul, fară motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea
obligaţiei impuse de instanţă.
■ Speţe:
î. La 14 martie 1996 SC A.D. SRL a chemat în judecată SC A. solicitând obligarea acesteia la plata
sumei de 2.934.854.487 ROL. A timbrat cererea cu 10.000 ROL, dar instanţa i-a pus în vedere să achite o
diferenţă până la 270.162.136 ROL,
Pârâta s-a apărat, arătând că a achitat suma.
Reclamanta a contestat cuantumul taxei de timbru, arătând că trebuie să achite numai 10.000 ROL.
Nu a achitat niciodată diferenţa pusă în vedere, deşi i s-a solicitat în repetate rânduri acest lucru.
La n octombrie 1996, după ce a rămas în pronunţare, instanţa a repus cauza pe rol pentru a pune în
discuţie o expertiză în vederea calculării pretenţiilor.
La 20 ianuarie 1997 SC A. a acceptat calcularea datoriei, iar raportul de expertiză a fost prezentat
instanţei Ia 11 decembrie 1997.
La 26 septembrie 1997, pârâta a informat instanţa că fusese deschisă procedura de insolvenţă
împotriva sa.
La 5 februarie 1998, Tribunalul M. a anulat acţiunea pentru neplata taxei judiciare de timbru şi a luat
act de faptul că societatea reclamantă nu contestase niciodată cuantumul taxei judiciare de timbru.
Reclamanta a introdus apel, susţinând că, în conformitate cu legislaţia pe care se întemeiază
acţiunea ei iniţială, taxa judiciară de timbru era stabilită la o sumă forfetară de 10.000 ROL, necalculată în
funcţie de suma pretinsă, sumă pe care aceasta o plătise oricum la începutul procedurii. Reclamanta a
plătit taxa judiciară de timbru în apel, în valoare de 10.000 ROL şi timbrul judiciar în valoare de 3.000
ROL.
La 27 mai 1998, Curtea de Apel C.N. a respins apelul ca nefondat, iar la 24 iunie 1998, societatea
reclamantă a declarat recurs.
Partea
La 9 I.mai
Partea
2006,generală 63
societatea reclamantă a solicitat Tribunalului M informaţii cu privire la stadiul
procedurii, iar acesta a răspuns la 12 mai 2006, că din cauza unei erori administrative recursul fusese
înaintat instanţei supreme la 12 mai 2006.
Prin Hotărârea din 15 februarie 2008, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ca nefondat.
Aceasta a luat act de faptul că, în măsura în care debitorul a contestat pretenţiile, prima instanţă a
procedat corect, încercând să stabilească taxa judiciară de timbru direct proporţional cu valoarea sumei
pretinse.
între timp, la 5 aprilie 1995, unul dintre creditorii societăţii A. - pârâta a solicitat deschiderea
procedurii de insolvenţă împotriva acesteia, iar la 9 iulie 1998 a fost deschisă procedura de lichidare.
La n iunie 1998, societatea reclamantă a solicitat includerea în tabloul creditorilor a pretenţiei sale.
Ia 16 februarie 2000, tribunalul a respins plângerea societăţii reclamante pe motiv că era prescrisă,
considerând că perioada de aplicare nu fusese întreruptă de acţiunea de recuperare a datoriei, în măsura
în care acţiunea respectivă fusese anulată pe motiv de neplată a taxei judiciare de timbru.
La 30 mai 2000, Direcţia Generală Vamală Oradea a solicitat lichidarea societăţii reclamante pentru o
datorie neplătită, iar la 3 noiembrie 2003, Tribunalul M. a deschis procedura de lichidare.
Arătaţi care sunt dispoziţiile Convenţiei ce pot fi invocate în cauza de faţă.
Considerând că SC A.D. SRL a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, completaţi pentru
aceasta formularul de sesizare.
întocmiţi o apărare pentru statul pârât.
Răspundeţi, din perspectiva Curţii, Ia capetele de cerere formulate de reclamantă.
(M. Of. nr. 567 din 10 august 2on).

2. Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., petentul D. a solicitat ca în contradictoriu cu


intimatul IPJ C, să se dispună anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei din
22 iulie 2007.
In motivarea în fapt a plângerii s-a arătat că la data menţionată petentul conducea autoturismul, iar
la intrarea în localitate a fost oprit de un echipaj de poliţie care i-a comunicat că a depăşit viteza legală,
fiind refuzată acestuia solicitarea de a-i fi arătată înregistrarea video.
Instanţa a respins plângerea, reţinând că din punct de vedere al legalităţii procesului-verbal au fost
respectate toate dispoziţiile art. 16 şi 17 din O.G. nr. 2/2001, iar în privinţa temeiniciei procesului-verbal, a
constatat că reclamantul nu a produs în faţa instanţei dovezile necesare pentru contestarea actului. Chiar
dacă O.G. nr. 2/2001 nu reglementează expres forţa probatorie a procesului-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei, în practica judiciară internă s-a reţinut constant că procesul-verbal legal
întocmit face dovada până la proba contrară, sarcina probei revenind celui care contestă realitatea
consemnărilor din procesul-verbal.
Analizaţi soluţia, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
(http://www.csmi909.ro/csm/index.php?cmd=9go3)
La 1 octombrie 2001 Tribunalul C. a respins plângerea împotriva deciziei din 20 iunie 2001, pe motiv
că reclamantul nu a urmat procedura administrativă corectă privind plângerile înainte de a se adresa
instanţelor.
La 10 octombrie 2001 tribunalul a anulat decizia luată de DSV la 29 mai 2001, pe motiv că funcţia
deţinută anterior de reclamant nu fusese desfiinţată ca urmare a reorganizării şi că noua funcţie impunea
atribuţii total diferite de cele anterioare, astfel că a dispus reîncadrarea reclamantului în vechea funcţie şi
plata de către DSV a diferenţei dintre salariul încasat înainte de intrarea în vigoare a acelei decizii şi
salariul actual, începând cu 1 iunie 2001 şi până la momentul reîncadrării.
La 3 aprilie 2002 Curtea de Apel C. a respins apelul DSV printr-o hotărâre definitivă.
La 22 februarie 2002 DSV a acordat reclamantului o indemnizaţie corespunzătoare funcţiei de
conducere a acestuia, pentru luna iunie 2001, iar la 17 aprilie 2002 DSV a dispus reîncadrarea
reclamantului în vechea funcţie, începând cu 22 aprilie 2002, cu un salariu de 3.794.000 ROL.
Reclamantul a contestat decizia respectivă pe care, la 17 octombrie 2002, Curtea de apel a anulat-o
printr-o hotărâre definitivă. Instanţa a considerat că DSV a încălcat hotărârea din 10 octombrie 2001 prin
care se dispunea ca reclamantului să i se acorde nu numai funcţia deţinută anterior, ci şi salariul de
dinainte de 1 iunie 2001.
La 24 iunie 2002 executorul judecătoresc a confirmat că reclamantul fusese reîncadrat în vechea
funcţie, în conformitate cu hotărârea din 10 octombrie 2001, şi a solicitat DSV să plătească suma datorată
pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2001 şi reîncadrarea efectivă, dar DSV s-a opus, considerând că
hotărârea din 10 octombrie 2001 fusese exccutată, din moment ce reclamantul fusese reîncadrat în vechea
funcţie, iar salariul său era în conformitate cu hotărârea din 1 octombrie 2001.
64 Drept procesual civil

Prin sentinţa din 22 iulie 2002, Judecătoria C. a admis obiecţia şi a solicitat executorului judecătoresc
să înceteze procedura de executare, considerând că la 1 iunie 200a nu exista nicio diferenţă între salariul
anterior şi salariul actual al reclamantului, întrucât acesta fusese redus prin ordinul din 20 iunie 2001.
Recursul a fost respins.
Reclamantul a solicitat însă plata aceleiaşi indemnizaţii pentru perioada iunie 2001 - mai 2003, după
cum se prevedea în hotărârea din 10 octombrie 2001, iar la 7 octombrie 2004 Curtea de apel i-a admis
acţiunea printr-o hotărâre definitivă, considerând că reclamantul avea dreptul la indemnizaţia respectivă
pe baza hotărârilor din 10 octombrie 2001 şi 17 octombrie 2002.
Analizaţi situaţia din perspectiva aplicării principiilor Convenţiei.
Redactaţi cererea de sesizare a Curţii.
Care ar putea fi răspunsul CEDO?
(http://www.csmi909.ro/csm/index.php?cmd=9503)
Prin decizia din i aprilie 2004 Curtea Constituţională a respins excepţia.
Prin decizia din 8 iunie 2004 ÎCCJ a admis recursul casei judeţene, a casat decizia Curţii de apel şi a
trimis dosarul în vederea administrării de noi probe pentru a stabili dacă unitatea militară din V. făcuse
parte din DGSM.
Pe temeiul informaţiilor furnizate de unitatea militară din P. şi de Arhivele Naţionale, apreciind că
Legea nr. 309/2002 nu se aplica decât în cazul recruţilor care au lucrat în unităţi militare subordonate
DGSM, Curtea de apel a respins acţiunea, reţinând că UM în discuţie nu a făcut parte din DGSM.
Reclamantul a formulat recurs în faţa ÎCCJ, susţinând că unitatea militară din P. nu a răspuns de fapt
la cererea de informaţii a Curţii de apel, din moment ce s-a limitat la a reproduce informaţiile cuprinse în
lista întocmită de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, şi că ea omisese să
verifice dosarul de recrutare care dovedea munca efectuată. Totodată a denunţat discriminarea operată de
lege între recruţii care au efectuat muncă forţată în unităţile militare ce fa cea u parte din DGSM şi ceilalţi
recruţi care, deşi au efectuat acclaşi tip de muncă, nu beneficiau de prevederile acestei legi din singurul
motiv că unităţile lor militare nu făceau parte din ea.
Mai mult, un fost recrut care se afla în aceeaşi situaţie cu a sa obţinuse câştig de cauză în faţa înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, care i-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002.
Dacă nu s-ar ţine cont de această situaţie ar însemna că nu se ţine cont de obligativitatea statului de a
determina uniformitatea jurisprudenţială, cu consecinţe asupra drepturilor cetăţenilor.
Prin decizia irevocabilă din 13 mai 2005, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a
confirmat temeinicia deciziei Curţii de apel, cu umiătoarea motivare: „Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 309,
beneficiază de prevederile ei persoanele care, în perioada 1950-1961, au efectuat stagiul militar în
detaşamente de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii. Rezultă că determinant pentru
încadrarea unei persoane în categoria beneficiarilor Legii nr. 309/2002 nu este activitatea pe care a
desfăşurat-o în unitatea militară respectivă - muncă în construcţii ci apartenenţa acesteia la Direcţia
Generală a Serviciului Muncii în sistemul căruia s-au constituit detaşamente de muncă forţată. în acest
context, cum în adresa eliberată de UM P. se precizează că unitatea în care reclamantul şi-a satisfăcut
stagiul militar nu se află în tabelul cu evidenţa detaşamentelor de muncă care au făcut parte din Direcţia
Generală a Serviciului Muncii, în mod corect instanţa de fond a considerat că nu sunt întrunite cerinţele
Legii nr. 309/2002 şi a respins acţiunea."
Sesizaţi aspectele care ar putea fi invocate de către reclamant în faţa CEDO.
(M. Of. nr. 616 din 21 august 2008)
Instanţa a respins cererea ca prescrisă şi 1-a obligat pe reclamant la plata sumei de 200 lei către
pârât.
Reclamantul a formulat recurs, arătând că instanţa i-a încălcat drepturile procedurale la apărare,
contradictorialitatea, a soluţionat cauza fără citarea pârâtului şi fără numirea unui interpret.
Ce va decide instanţa?

6. în procedura de divorţ cu copii, instanţa a dispus ca dezbaterile să se deruleze în cameră de


consiliu, deoarece publicitatea şedinţei ar fi de natură să afecteze reputaţia părţilor,
A dispus totodată audierea minorului rezultat din căsătorie, fără prezenţa părinţilor.
La dezbateri, a acordat cuvântul avocaţilor părţilor, refuzând să permită soţilor să exprime punctul
de vedere, deoarece au ales avocat.
Prin sentinţă instanţa, deşi nu s-au formulat cereri în acest sens, a dispus încredinţarea copilului
unuia dintre părinţi şi luarea legăturii personale cu acesta după un program stabilit de instanţă, pentru
părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul.
A arătat instanţa că cererea de acordare a pensiei de întreţinere nu poate fi primită, deoarece
minorul de 15 ani renunţă la acest drept, aşa cum a declarat.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra numelui soţilor, reţinând că părţile nu au solicitat nimic în această
privinţă.
Analizaţi atitudinea instanţei, prin prisma principiilor care guvernează procesul civil.

7. Pârâtul A., în cauza având ca obiect cererea de comunicare informaţii de interes public, potrivit
Legii nr. 544/2001, formulată de B., solicită instanţei aplicarea amenzii judiciare prevăzute de C. pr. civ.
reclamantului, deoarece a formulat nenumărate cereri împoLriva sa având acelaşi obiect, în ciuda faptului
că şi-a îndeplinit obligaţiile legale.
Totodată solicită obligarea acestuia la repararea prejudiciului de imagine, deoarece reclamantul a
afectat imaginea publică a instituţiei, anunţând presa scrisă care a preluat câteva dintre argumentele sale
Parteo
şi le-a I. Partea
publicat, deşigenerala
pârâtul a răspuns solicitării de a comunica informaţiile respective. 65
Instanţa a aplicat amenda judiciară de 100 de Iei, reţinând caracterul abuziv al sesizării instanţelor
cu aceeaşi cerere, precum şi contestarea, cu rea-credinţă, de către autorul ei a scrierii sau semnăturii unui
înscris - art. 187 alin. (1) lit. e) C. pr, civ.
în privinţa cererii de despăgubire a disjuns cererea şi a format un nou dosar, reţinând că nu putea
răspunde acestei cereri decât separat, C. pr. civ. vorbind despre acordarea despăgubirilor de către aceeaşi
instanţă numai pentru fapta de a pricinui amânarea judecării cauzei.
Analizaţi atitudinea părţilor prin prisma principiilor aplicabile procesului civil.
Analizaţi soluţiile instanţei.

Secţiunea a Il-a Participanţii la procesul civil

§ 1 . PREZENTARE

38. Generalităţi
Ca orice raport juridic care se naşte pe baza normei de drept şi raportul de drept procesual
are nevoie de subiecte pentru a exista. Astfel, dintre cele două premise generale ale raportului:
norma şi subiectele, în contextul de faţă se impune analiza celei de-a doua,
Partea I. Partea generala
recunoscută de regulă în studiile de specialitate sub denumirea de participanţi la
procesul civil (Oprina, Participanţii la procesul civil, 2005, p. 15).
Spre deosebire de alte raporturi juridice, sub aspectul subiectelor, cel procesual
necesită existenţa unor instituţii specifice, determinate de rolul pe care trebuie să-1
îndeplinească fiecare dintre participanţii la procesul civil. în acest sens, pe lângă părţile
procesului civil un rol esenţial îl îndeplineşte instanţa de judecată (în sens larg -
constituită cu judecător, procuror în cazurile prevăzute de lege sau când participă la
judecată, după caz asistent judiciar şi grefier1, respectiv magistrat-asistent la înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie) iar alte persoane participă activ la această activitate: avocaţii 2, consilierii
juridici3, experţii4, interpreţii şi traducătorii5, agenţii procedurali, martorii.
Totodată, în faza executării silite un rol esenţial îl deţin organele de executare - execu torii
judecătoreşti, organele de executare fiscală, organele forţei publice şi alte autorităţi.
Dintre aceste categorii de persoane, care participă la activitatea de judecată vom analiza
succint aspecte legate de statutul magistratului, al avocatului, al consilierului juridic. Activitatea
şi statutul auxiliarilor nu vor face obiectul prezentei lucrări, pentru aceste aspecte urmând a fi
analizată Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul
Institutului Naţional de Expertize Criminalistice. Totodată, chestiuni legate de statutul organelor
de exccutare vor fi prezentate în partea destinată executării silite.

§ 2. INSTANŢA DE JUDECATĂ

39. Sensurile şi rolul instanţei de judecată


Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară6 prevede că justiţia se realizează prin înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege care vor trebui
să respecte principiile din Constituţie şi celelalte legi ale ţării (Leş, Sisteme judiciare comparate,
2002).
Jurisdicţiile în România sunt permanente, nefiind posibilă înfiinţarea de instanţe
extraordinare [art. 126 alin. (5) din Constituţie], instanţele prevăzute şi organizate confonn legii
activând continuu.

1Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor de pe lângă acestea - M. Of. nr. 1.197 din 14 decembrie 2004.
2 Legea nr. 51/1995, republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001, modificată prin Legea nr. 255/2004 - M. Of.
nr. 559 din 23 iunie 2004.
3Legea nr. 514/2003 privind activitatea consilierului juridic.
4A O.G. nr. 65/1994 privind expertiza contabilă, cu modificările ulterioare - M. Of. nr. 13 din 08.01.2008; O.G. nr.
1/2000 privind expertiza medico-legală -M. Of. nr. 996 din 10.11.2005; O.G. nr. 2/2000 privind expertiza tehnică
judiciară - M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000; O.G. nr. 75/2000 privind expertiza criminalistică - M. Of. m. 407 din 29
august 2000; O.U.G. nr. 190/2000 privind restituirea metalelor preţioase - M. Of. nr. 77 din 29.01.2004, cu modificările
ulterioare.
5 Legea nr. 178/1997 - M. Of. nr. 442 din 20 noiembrie 1998, pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi
traducătorilor folosiţi de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi
şi de Ministerul Justiţiei.
6 Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a abrogat fosta lege de organizare judiciară nr. 92/1992.
Partea
RolulI. instanţei
Partea generală 67
de judecată, desprins din reglementarea arătată este acela de a înfăptui justiţia,
ca ideal de echitate (Ciobanu, Tratat..., op. cit., voi. I, p. 11) al tuturor părţilor în proces. Astfel,
spre deosebire de fostul act normativ, care consacra normele referitoare la organizarea
judecătorească şi care menţiona scopul reglementării în chiar textul legii, actuala lege prevede în
preambul că scopul său este acela de a asigura respectarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta
internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării
Constituţiei şi a legilor ţării.
Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la
un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi
independent de orice influenţe extranee.
Astfel, judecătorul trebuie să judece procesul care îi este dedus spre soluţionare, în caz
contrar fiind culpabil de denegare de dreptate, conform art. 5 C. pr. civ. (Deleanu, Eseu privind
accesul la justiţie în lumina art. 5 din Codul de procedură civilă, în Dreptul nr. 10/2013, pp. 13-
31).
Conform legii de organizare şi literaturii de specialitate, prin „instanţă de judecată" se
înţelege organul împuternicit de lege să soluţioneze un anumit litigiu. Această semnificaţie este la
rândul său înţeleasă în sens larg sau restrâns, în funcţie de cum se realizează o diferenţă între
instanţele de judecată şi alte organe cu activitate jurisdicţională. Astfel, instanţa semnifică pe de o
parte toate organele de jurisdicţie organizate prin lege, ceea ce interesează competenţa generală.
Instanţa judecătorească cuprinde numai acele organe care fac parte din cadrul puterii
judecătoreşti, adică instanţele aşa cum sunt prezentate prin lege: judecătoriile, tribunalele
specializate, tribunalele, curţile de apel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
în sens restrâns, prin „instanţă judecătorească" se înţelege şi numai un anumit grad de
jurisdicţie, anume fie numai judecătorie, numai tribunal etc., pentru a arăta organul în faţa căruia
procesul se află la un moment dat, în iuncţie de faza procesuală în care se află dosarul (primă
instanţă, apel, recurs).
Un ultim sens dat noţiunii de instanţă judecătorească este acela de persoană împuternicită de
lege să compună instanţa de judecată în vederea soluţionării procesului: judecător (judecători)
competent (competenţi) să soluţioneze o anume pricină, procuror, când este cazul, grefier (sau
magistrat-asistent la instanţa supremă), asistent judiciar.
Dintre aceste sensuri pe care le primeşte noţiunea de instanţă, în cadrul acestei secţiuni,
interesează în principal ultimul, deoarece aceste persoane sunt cele care participă efectiv la
realizarea dreptăţii.

40. Independenţa magistraţilor


Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului (judecătorii, procurorii şi magistraţii-
asistenţi ai înaltei Curţi dc Casaţie şi Justiţie, precum şi asimilaţi ai acestora, respectiv personalul
de specialitate juridică din personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi
procurorilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, al Ministerului Public, al
Ministerului Justiţiei, precum şi al instituţiilor coordonate sau subordonate acestora prevede că
judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali [art. 2 alin. (3) din
lege], repetând principiul fundamental reglementat în art. 124 alin. (3) din Constituţie.
Această cerinţa este consacrată şi în acte internaţionale [Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (art. 10), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ale cetăţeanului (art.
14)] dintre care o importanţă deosebită, datorită posibilităţii aplicării unor sancţiuni în caz de
nerespectare, o reprezintă Convenţia europeană a drepturilor omului, care, în art. 6 par. 1, arată că
„orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege."
Independenţa judecătorilor trebuie înţeleasă în raport cu atribuţiilor acestora de a pronunţa
dreptul, de a soluţiona procesul, prin interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii
(Medeanu, Neconstituţionalitatea sancţionării judecătorului pentru nerespectarea deciziilor
Curţii Constituţionale, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 20 şi 21; Budă, comentariu la decizia ÎCCJ, S. a
68 Drept procesual civil

Il-a civ., nr. 1051/22.03.2018, în RRDJ nr. 2/2018, pp. 16-24). A vedea în prevederile arătate
consacrarea unei independenţe absolute a judecătorului ar însemna a-1 declara pe acesta
independent şi în raport cu legea, ceea ce nu este admis în legislaţia noastră (Ciobanu,
Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, în RRDP nr. 1/2007, pp. 82-89),
mai ales că şi Constituţia arată că nimeni nu este mai presus de lege [art. 16 alin. (2)].
Astfel, pe de o parte judecătorul beneficiază de independenţă funcţională, ceea ce-i conferă
dreptul de a nu se supune niciunei influenţe din partea altor puteri în stat, în special cea executivă,
sau din partea altor persoane, cum sunt justiţiabilii.
Argumente juridice ale realizării şi asigurării independenţei funcţionale a judecătorilor sunt:
interzicerea prin lege a exercitării oricăror influenţe şi instrucţiuni din partea altor puteri asupra
instanţei de judecată, stabilirea prin lege a regulilor de competenţă şi procedură, interzicerea
înfiinţării de instanţe extraordinare, în afara celor reglementate de lege, consacrarea principiului
interdicţiei de imixtionare a conducătorilor instanţelor judecătoreşti (preşedinţi, vicepreşedinţi) în
activitatea de judecată a judecătorilor din instanţa respectivă.
Atribuţiile organizatorice pe care le au conducătorii instanţelor de judecată, precum şi
judecătorii din cadrul colegiilor de conducere ale instanţelor nu trebuie să fie înţelese ca o
interpunere în procesul de judecată. Astfel, pe linie administrativă preşedinţii şi vicepreşedinţii
instanţelor verifică organizarea şi calitatea serviciului, respectarea legilor şi a regulamentelor în
cadrul instituţiei pe care o conduc şi al instanţelor din circumscripţia acestora.
De asemenea, legea arată că selecţia magistraţilor pentru promovarea în funcţii de conducere
se facc de Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de criterii expres stabilite astfel că nicio altă
autoritate nu se poate interpune în activitatea de selecţie a judecătorilor pentru funcţiile de
conducere, aspect care garantează independenţa magistratului.
Pe de altă parte, în vederea complinirii ideii de independenţă a judecătorilor legea cuprinde şi
o serie de instrumente menite să asigure independenţa personală a judecătorilor. Judecătorii fac
parte din corpul magistraţilor, ca şi procurorii şi magistraţii-asistenţi. Jurisprudenţa Curţii de la
Strasbourg a contestat o atare calificare în ceea ce-i priveşte pe procurorii militari (hotărârea
Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Silvers and Others c. Marea Britanic, Vasilescu c.
României, hotărârea din 22 mai 1998, publicată în M. Of. nr. 637 din 27 decembrie 1999; Maszni
c. României, hotărârea din 21 septembrie 2006 - în care se reţine lipsa de independenţă a
tribunalelor militare).
Recrutarea magistraţilor sc face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a
aptitudinilor şi a bunei reputaţii. Recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării
funcţiei de magistrat se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii, instituţia publică cu
personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează
formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă a magistraţilor în
funcţie, precum şi formarea formatorilor, în condiţiile legii. Institutul Naţional al Magistraturii nu
face parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi nu este supus dispoziţiilor legale în
vigoare cu privire la acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor.
Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea principiilor
transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de concurs. La concursul pentru admiterea la Institutul
Naţional al Magistraturii se poate înscrie persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii:
a) are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;
b) este licenţiată în drept;
c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;
d) cunoaşte limba română;
e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie.
Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii constă în pregătirea
teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau procurori.
După închcierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie
susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice, prin care se verifică
însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de judecător sau de procuror. De asemenea,
auditorii sunt supuşi şi unei examinări psihologice. Auditorii de justiţie care au promovat
examenul vor deveni stagiari iar auditorii de justiţie care nu promovează examenul de absolvire se
potPartea I. Partea
prezenta încă generală 69
o dată pentru susţinerea acestuia la următoarea sesiune organizată de Institutul
Naţional al Magistraturii. In cazul în care auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat,
la examen sau nu promovează examenul în a doua sesiune, el nu poate fi numit ca magistrat şi este
obligat să restituie indemnizaţia şi cheltuielile de şcolarizare.
Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al
Magistraturii - secţia corespunzătoare, pe baza notei finale de absolvire a Institutului Naţional al
Magistraturii.
După încheierea perioadei de stagiu (2 ani), magistraţii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la
examenul de capacitate. în cazul în care magistratul stagiar este respins la examenul de capacitate,
el este obligat să se prezinte la sesiunea următoare. Lipsa nejustificată de la examenul de
capacitate sau respingerea candidatului la două sesiuni atrage pierderea calităţii de judecător
stagiar.
După validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi
parchetele de pe lângă aceste instanţe se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IlI-a,
şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de
capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile.
Partea I. Partea
Judecătorii şi generală 81
procurorii sunt numiţi de către Preşedintele României Ia propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, după absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii şi susţinerea
examenului de capacitate, sau după promovarea examenului de admitere în magistratură, cu
vechime în profesii juridice.
înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ:
Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei,
să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a
judecătorilor şi procurorilor şi este facultativă.
După numirea de către Preşedintele României, judecătorii pot fi promovaţi, transferaţi şi
sancţionaţi numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Cu alte cuvinte,
judecătorul este sub protecţia legii în ceea ce priveşte stabilitatea sa în funcţia în care a fost numit,
avansarea sau transferarea judecătorului nefiind posibile decât cu consimţământul acestuia
(Ciobanu, Responsabilitatea serviciului public al Justiţiei, în RRDP nr. 1/2007, pp. 82-89).
Durata numirii este limitată doar de vârsta de pensionare, ceea ce conferă stabilitate în funcţie
magistratului.
Un alt aspect de natură să asigure independenţa şi imparţialitatea magistratului este dat ds
formarea profesională continuă a acestuia, care constituie o obligaţie pentru magistrat.
Legea statutului profesiei arată că formarea profesională continuă trebuie să ţină seama de
dinamica procesului legislativ şi constă, în principal, în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei
interne, a documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei
instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice,
în abordarea multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate, precum şi în cunoaşterea şi
aprofundarea unor limbi străine şi operarea pe calculator.
Formarea continuă cuprinde atât activităţi desfăşurate sub egida Institutului Naţional al
Magistraturii, cât şi consultări, dezbateri, seminalii, sesiuni sau mese rotunde, care se desfăşoară
periodic la nivelul fiecărei curţi dc apel şi în cadrul fiecărui parchet de pe lângă curtea de apel.
Pe lângă argumente funcţionale şi personale judecătorii beneficiază de un sistem de
salarizare stabilit numai prin lege. Cuantumul salariului acestora nu trebuie să constituie subiect
de discuţie, însă literatura de specialitate este unanimă în a aprecia că se impune acordarea unor
drepturi băneşti ridicate, pentru a garanta şi în acest mod independenţa judecătorilor (Tăbârcă,
Drept procesual civil, voi. I, op. cit., p. 42).
Tot în vederea asigurării independenţei legea cuprinde şi un sistem de incompatibilităţi,
arătând că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior (art. 125 din Constituţie Şi art. 5 din Legea nr.
303/2004, în niciun caz nu poate fi vorba despre funcţii de conducere, Leş, Incompatibilităţile şi
interdicţiile în funcţie ale magistraţilor, în RRDP nr. 1/2008, p. 85). De asemenea, magistraţilor le
este interzisă exercitarea direct sau prin persoane interpuse a activităţilor de comerţ, participarea la
conducerea unei societăţi comerciale sau civile. Ei nu pot desfăşura activităţi de arbitraj în litigii
civile, comerciale sau de alta natură, nu pot avea calitatea de membru al unui grup de interes
economic.
80 Drept procesual civil

Magistraţii nu pot da consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase sau să-şi exprime public
părerea cu privire la chestiuni aflate pe rolul unei instanţe dc judecată şi nici să îndeplinească o
activitate specifică avocatului.
De asemenea, magistraţii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să
desfăşoare activităţi cu caracter politic. Ei sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină
de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.
Magistraţii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări
literare ori ştiinţifice sau la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic. Ei pot fi
membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor
documente interne sau internaţionale, pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice,
precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat iară scop patrimonial.

41. Activitatea instanţei de judecată


în materia analizată, reţinem că în scopul asigurării finalităţii generale pentru care au fost
organizate de lege, anume înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti trebuie să soluţioneze
cauzcle civile, indiferent de domeniul concret în care se leagă raportul juridic între părţi - de
muncă de familie, administrativ, precum şi orice alte cauze date de lege în competenţa lor.
Activitatea de judecată se concretizează prin intermediul actelor de procedură pe care le
întocmeşte judecătorul instanţei. Aceste acte procedurale pot lua forma: încheierilor, proceselor-
verbale, hotărârilor judecătoreşti etc.
în principal, actul prin care judecătorul exprimă dreptul este hotărârea judecătorească - act
jurisdicţional, însă pe parcursul procesului, până la pronunţarea soluţiei, el îndeplineşte şi o serie
de alte acte, cărora le lipseşte acest caracter, sau dimpotrivă, după unii autori (Ciobanu, Tratat,
op. cit., vol. I, p. 27, asupra opiniilor exprimate de autorii francezi
J. Vincent, S. Guinchard, Procédure civile, 22e édition, Dalloz, Paris, 1991, p. 106, opinie
menţinută şi în ediţiile viitoare Guinchard, Ferrand, Chainais, Procédure civile, Dalloz, 2009, p.
104), în anumite proceduri, chiar actul prin care se finalizează procedura desfăşurată în faţa
judecătorului (hotărârea) este lipsită de caracterul jurisdicţional, el rămânând în sferă pur
administrativă. în prima situaţie simt avute în vedere procesele-verbale întocmite pe parcursul
procesului sau acordarea unui nou termen de judecată, pe când cea de-a doua situaţie vizează
procedura necontencioasă, prin care se soluţionează cereri care nu tind la stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană, însă pentru încuviinţarea lor este nevoie de mijlocirea instanţei
de judecată.
însă în regulă generală judecătorul soluţionează cereri cu caracter contencios, pronunţând o
soluţie la finalul procedurii în temeiul lui jurisdictio (puterea de a pronunţa dreptul) şi ordonând
executarea acestei soluţii (puterea de a impune executarea silită, numită şi imperium).
Soluţia este reţinută în hotărârea judecătorească, act jurisdicţional, caracterizat prin aceea că:
este elaborată în baza puterii conferite de stat (prin lege) judecătorului, anume aceea de a
pronunţa dreptul pe baza faptelor stabilite, îndeplinind astfel o funcţie publică de interes general;
judecătorul care elaborează actul jurisdicţional are calitatea de organ de jurisdicţie independent
(este învestit a funcţiona în acel loc şi are acea competenţă stabilită
Partea I. Partea generală
de lege); procedura după care se desfăşoară procesul este reglementată de lege,
ca şi competenţa organului de jurisdicţie; hotărârea pronunţată are autoritate de
lucru judecat relativă sau absolută, în funcţie de faza în care se găseşte procesul
respectiv.
Un criteriu care poate asigura pe lângă cele prezentate calificarea unui act ca
fiind jurisdicţional atunci când este îndeplinit, este dat de aplicarea dreptului la o
situaţie de fapt (Boroi, Rădescu, op. cit., p. 361), ceea ce denotă în principal rolul pentru care
este organizată justiţia. Ca atare, pentru calificarea unui act ca fiind jurisdicţional este necesar
a se îndeplini criterii formale, dar şi criterii materiale, conform cu care actul este emis de un
anumit organ învestit cu putere publică de a aplica dreptul la o situaţie de fapt, existenţa unei
contestaţii deduse judecăţii, şi finalitatea actului, anume confruntarea faptelor cu regulile de
drept. Actul dobândeşte caracter jurisdicţional atunci când se tinde la verificarea faptelor concrete
în raport cu dispoziţiile legii, iar în cazul constatării unei încălcări a dreptului se tinde la
restabilirea situaţiei anterioare, pronunţându-se dreptul.
Conform acestor criterii, rezultă că hotărârea judecătorească este act jurisdicţional
indiferent după cum este pronunţată în cadrul procedurii contencioase sau a celei
necontencioase, ea fiind urmarea unor dezbateri publice, după o procedură prestabilită, chiar dacă
în materie necontencioasâ încheierea nu are autoritatea lucrului judecat. Faptul că în procedura
necontencioasâ nu se tinde la stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană nu atrage
concluzia că dezlegarea dată în temeiul acestei proceduri poate fi necondiţionat contrazisă de o
încheiere ulterioară, asupra aceluiaşi aspect, dacă nu s-au schimbat împrejurările în care a fost
pronunţată prima încheiere.
Caracterizarea hotărârii judecătoreşti ca act jurisdicţional prezintă o deosebită importanţă în
materia contenciosului administrativ, în ceea ce priveşte delimitarea de actele administrative
jurisdicţionale (Iorgovan, Drept administrativ, voi. II, 1994, pp. 149 şi 150), deoarece şi acestea
din urmă sunt în final supuse controlului instanţelor de judccată, în temeiul art. 21 din
Constituţie, însă în condiţii speciale.

42. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată


Normele de organizare judecătorească prevăd modul în care se constituie şi se compunc
instanţa de judecată pentru a întruni condiţiile legale în vederea soluţionării cauzei. Procesul civil
este judecat în realitate de judccător, dar acesta face parte din cadrul unei anumite instanţe, astfel
că nu numai judecătorul este cel ce conferă legalitate şi veridicitate hotărârii, ci şi alte persoane,
învestite de lege cu forţă publică, ce ajută la soluţionarea cauzei şi care alcătuiesc instanţa de j
udecată: procurorul, magistratul asistent, asistentul judiciar, grefierul. Acesta din urmă este şi el
învestit cu funcţie publică, având, conform legii, atribuţii importante legate de desfăşurarea
procedurii. Astfel, el întocmeşte şi afişează lista dosarelor, participă la şedinţele de judecată
consemnând în caietul său ceea ce se discută în faţa judecătorului, întocmeşte citaţiile şi se
îngrijeşte de comunicarea actelor de procedură, ţine registre de evidenţă privind parcursul
dosarului în instanţă şi stadiul actual, execută orice acte care îi sunt atribuite de către preşedintele
instanţei etc.

Prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea acesteia din judecător (judecători), asistenţi
judiciari, procuror (când este cazul) şi grefier. în cadrul acestui sens al noţiunii de instanţă intră
noţiunea de complet de judecată, care reuneşte judecătorii învestiţi cu soluţionarea cererii. Deci
instanţa include completul de judecată, ea fiind alcătuită din judecători, procuror şi grefier, pe
când completul desemnează numai pe judecători.
82 Drept procesual civil

Legea de organizare judiciară arată cum anume se compune completul de judecată


(compunerea instanţei). Astfel, după modificarea legii de organizare judiciară - nr. 304/2004 prin
O.'u.G. nr. 124/20041 după încercarea revenirii la judecata în complet format din doi judecător, s-a
reaşezat regula judecării în primă instanţă (la judecătorie, la tribunal sau Ia curtea de apel) de
către un singur judecător. Totodată, apelurile sc judecă în complet de doi judecători (ÎCCJ, S. civ.
şi dc prop. intel., dec. nr. 532 din 19 ianuarie 2006), iar recursurile se judecă în complet format
din trei judecători. O recentă modificare a art. 54 din L. nr. 304/2004, neaplicabilă însă în prezent
a prevăzut că apelurile şi recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu exccpţia
cazurilor în care legea prevede altfel. în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale,
soluţionarea în primă instanţă a acestor cauze se realizează de complete constituie dintr-un
judecător şi 2 asistenţi judiciari. Căile extraordinare de atac: contestaţia în anulare şi revizuirea se
judccă în complet de unu, doi sau trei judecători, după cum vizează o hotărâre a primei instanţe
sau a unei instanţe superioare.
La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în
interesul legii (25 de judecători - preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul accsteia (4), precum şi un număr de 20
de judecători, din care 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care
a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii),
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (13 judecători), precum şi completuri de 5 şi
de 3 judecători, Colegiul de conducere al instanţei supreme putând aproba, la propunerea
preşedintelui sau a vicepreşedintelui accsteia, la începutul fiecărui an, înfiinţarea de complete
specializate în cadrul secţiilor înaltei Curţi dc Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura
cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi
necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.
Din punct de vedere administrativ preşedinţii instanţelor sau, după caz, preşedinţii de secţii
stabilesc compunerea completelor de judecată, de regulă, la începutul anului judecătorcsc, cu
avizul colegiului de conducere al instanţei, urmărind asigurarea continuităţii completului.
Atât compunerea, cât şi constituirea instanţei de judecată sunt reglementate dc norme de
organizare judecătorească, cu caracter imperativ, de ordine publică, a căror nerespectarc atrage
sancţiunea gravă a nulităţii hotărârii dată împotriva acestor dispoziţii.
Nu numai numărul judecătorilor şi constituirea instanţei cu procuror şi grefier trebuie avute
în vedere, ci şi cerinţele legale pentru ca cei ce compun instanţa să poată funcţiona legal în acel
loc. Astfel, nulitatea va fi incidenţă şi atunci când la judecată participă un judecător care nu a
depus jurământul, sau a fost suspendat ori eliberat din funcţie, ori este stagiar, iar cauza nu putea
fi soluţionată de către acesta (Oprina, op. cit., p. 93).
Pentru asigurarea principiilor de desfăşurare a procesului civil este indicat ca judecătorii în
faţa cărora se dezbate orice aspect al procesului să pronunţe şi hotărârea judecătorească. Din
motive organizatorice însă această continuitate nu este realizabilă întotdeauna, astfel că se ajunge
ca în faţa anumitor judecători să se administreze probele dosarului, dar dezbaterea pe fond să se
desfăşoare în faţa altor judecători. Legea prevede câteva norme menite să preîntâmpine instituirea
unor asemenea aspecte. în materia recursului Codul de procedură civilă prevede motive de recurs,
pentru protecţia continuităţii, instituindu-se obligativitatea ca dezbaterea în fond a pricinii să se
facă în faţa aceloraşi judecători care vor pronunţa hotărârea, sub sancţiunea casării hotărârii în caz
de nerespectare a acestei prevederi. Codul prevede însă distinct alte două motive de recurs, care
atrag casarea hotărârii, anume: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau
când judecătorul stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei a fost schimbat, cu încălcarea
normelor aplicabile, pe parcursul judccăţii.

§ 3. INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND COMPUNEREA ŞI CONSTITUIREA


INSTANŢEI

43. Generalităţi

1 Publicată în M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004.


Partea I. Partea
Pe lângă 83
generală de principiu ale legii de organizare judecătorcascâ, care garantează
prevederile
independenţa judecătorilor faţă de orice altă putere sau persoană, legea impune şi anumite reguli
necesare asigurării imparţialităţii judecătorului.
O hotărâre spune dreptul atâta vreme cât este pronunţată de un judecător neutru, independent
şi imparţial, pentru că numai un asemenea context poate garanta obiectivitate în aprecierea
faptelor şi în aplicarea dreptului la cazul dat. Nu trebuie înţeles că numai judecătorul trebuie să fie
absolut imparţial, aceeaşi chestiune fiind incidenţă şi în ceea ce-i priveşte pe procurori, asistenţi
judiciari sau grefieri, respectiv magistraţi-asistenţi din cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
interpreţi, experţi.
Pentru evitarea oricăror situaţii sau conduite de natură să pună sub semnul întrebării
imparţialitatea judecătorilor, cu menţiunile de mai sus, Codul de procedură civilă a consacrat
instituţia incompatibilităţii, care se manifestă dinamic prin intermediul abţinerii şi recuzării
(Briciu, Aspecte teoretice şi practice privind imparţialitatea instanţei în procesul civil, în RRDP
nr. 6/2008, pp. 34 şi 35).
Cazurile de incompatibilitate funcţionează în principiu, în mod corespunzător (Tabârcă, în
Noul Cod de procedură civilă, coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M., 2013, pp. 172-173) şi în
privinţa grefierilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari, procurorilor, experţilor,
interpreţilor, traducătorilor.

44. Incompatibilitatea - art. 41 şi 42 C. pr. civ.


Incompatibilitatea este instituţia de drept procesual care constă în limitarea dreptului
judecătorului de a lua parte la judecata unei cauze, dacă a mai judccat acea cauză, ori dacă a
îndeplinit o anumită calitate în acea pricină anterior, ori dacă se află într-o situaţie carc ar putea
atrage o minimă îndoială asupra imparţialităţii sale.
Aşadar, aceste cazuri, reunite sub denumirea juridică de „incompatibilitate", reprezintă
instituţia procesuală menită să apere în principal imparţialitatea membrilor completului de
judecată, prin instituirea interdicţiei acestora de a participa la constituirea instanţei dacă se află
într-unui dintre cazurile prevăzute de lege.
în cod se prevăd în mod unitar cazurile în care judecătorul nu mai poate lua parte la
soluţionarea pricinii, intitulate „cazuri de incompatibilitate", însă codul distinge între cazuri de
incompatibilitate absolută şi alte cazuri de incompatibilitate, deşi, marginal, ambele categorii
poartă denumirea de „absolut".
Ca regulă, este incompatibil şi nu poate lua parte la judccata cererii în apel, recurs, în
contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, judecătorul care a
pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza. In sens contrar,
în reglementarea Codului anterior, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în recurs în interesul
legii că judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea
de revizuire sau contestaţie în anulare, soluţie abandonată în actuala reglementare (ÎCCJ, SU,
Dec. nr. II din 15 ianuarie 20071; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 2683 din 30 aprilie 2010).
Totuşi, în considerentele deciziei s-a reţinut că „pot exista situaţii în care judecătorul învestit cu
soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac să fie pus în situaţia de a-şi evalua propria
hotărâre sub un aspect cu privire la care şi-a exprimat deja opinia, caz în care, pentru a asigura
deopotrivă imparţialitatea, cât şi aparenţa de imparţialitate pe care le reclamă desfăşurarea unui
proces echitabil, acesta să considere că este totuşi necesar să se abţină de la judecata pricinii."
Judecătorul nu este incompatibil absolut dacă a parcurs procedura de regularizare a cererii,
întrucât aceasta nu reprezintă o cercetare judiciară şi nu anticipează soluţia (ICCJ, S. a Il-a civ.,
dec. nr. 1621/6.10.2016, trimisă de Stan O., înRRDJ nr. 2/2017, pp. 29-33).
Cazurile de incompatibilitate absolută în discuţie nu intervin însă automat, la constatarea
ipotezei legale, cum că judecătorul a participat la soluţionarea respectivei pricini anterior, fiind
necesar să se stabilească faptul că aspectul litigios contestat sau readus în discuţie a fost analizat
de judecător. într-adevăr, legea arată că judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau
o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în căi de atac tară a
lămuri ce înseamnă a soluţiona, însă, faţă de raţiunea textului şi de necesitatea evitării situaţiei în

1 Publicată în M, Of. nr. 81 din 1 februarie 2008.


84 Drept procesual civil

care o persoană este chemată să-şi cenzureze propriile acte, este de reţinut că soluţionarea cauzei
la care se referă textul are în vedere efectiva dezlegare a respectivei chestiuni, chiar pur
procedurală, iar nu simpla participare în dosar la un termen de judecată, la pronunţarea unei
încheieri preparatorii, i! De asemenea, trebuie ţinut seama de dispoziţia legală, nou adăugată în
cod prin Legea nr. 310/2018, care condiţionează incompatibilitatea în cazul trimiterii spre
rejudecare, de ipoteza în care judecătorul este chemat să se pronunţe asupra aceloraşi chestiuni ca
şi cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs, ceea ce devine puţin probabil în
practică. Modul de redactare a textului, care se referă la chestiuni soluţionate de instanţa de apel,
şi care nu mai pot fi oricum rediscutate de primul judecător, determină unele inconveniente în
interpretare (Viorel, Viorel, Compatibilitatea judecătorului de a se pronunţa asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau de recurs în viziunea L.nr. 310/2018, în
RRDJ nr. 4/2018, pp. 164-182), întrucât judecătorul nu va analiza la rejudecare decât ceea ce mai
poate analiza, aspectele dezlegate de instanţa de control judiciar fiind obligatorii pentru el. Se
poate considera astfel că s-a avut în vedere învestirea judecătorului a cărui hotărâre a fost casată
cu ocazia rejudecârii, acesta neputând relua judecata asupra aspectelor lămurite în decizia de
casare. Astfel, dacă instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii procesuale iar instanţa de apel sau
recurs a considerat greşită soluţia, desfiinţând hotărârea şi trimiţând cauza spre rejudecare,
judecătorul iniţial nu va fi învestit cu ceea ce a soluţionat deja, ci cu restul aspectelor invocate în
litigiul respectiv, spre exemplu urmând să soluţioneze fondul cauzei, astfel că nu va fi
incompatibil. Dimpotrivă, dacă a soluţionat pricina pe fond şi instanţa de apel a desfiinţat
hotărârea pe motivul nelegalei citări a părţii interesate, după trimitere, judecătorul va trebui să reia
aceeaşi judecată, pe care a realizat-o anterior, astfel că nu va putea compune completul de
judecată.
De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror,
avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză anterior întrucât s-a
poziţionat deja de o anumită parte şi imparţialitatea sa este afectată. în aceste situaţii, lipseşte
garanţia obiectivitătii, însă dat fiind caracterul de excepţie al reglementării, alte incompatibilităţi,
pentru ocuparea altor funcţii sau deţinerea altor calităţi decât cele enumerate de text nu se pot
întemeia pe acesta ci, pentru a atrage incompatibilitatea vor trebui prevăzute expres de lege.
Aşadar, aceste prevederi nu vor putea fi extinse prin analogie, în virtutea regulii exceptio est
strictissimae interpretationis et aplicationis.
Codul declară astfel inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât cele prevăzute la
art. 41 şi 42 C. pr. civ., spre exemplu situaţia în care, anterior, judecătorul a fost consilier juridic
în aceeaşi cauză.
Sunt prevăzute şi alte cazuri de incompatibilitate ale judecătorului, legate de legătura de
rudenie sau afinitate cu una dintre părţi, sau de situaţii concrete, carc sunt de natură sâ-i afecteze
imparţialitatea. Sunt asemenea ipotezele în care:
a) judecătorul şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost
desemnat să o judece;
Cu privire la exprimarea părerii anterior, asupra soluţiei, reglementată în codul anterior prin
instituţia antepronunţării, codul prevede expres că punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor
chestiuni de fapt sau de drept, în virtutea principiului contradictorialităţii şi al oralităţii, nu ÎI fac
pe judecător incompatibil.
Spunerea părerii trebuie să se raporteze la acca cauză, să fie publică, să rezulte din aspecte
concrete care susţin antepronunţarca, fără a se încadra aici publicarea unei lucrări de specialitate,
în care se expune o părere cu privire la o chestiune de drept, care ulterior constituie obiect de
analiză într-o cauză concretă (Leş, Tratat de drept procesual civil, voi. 1,2014, p. 400).
b) există împrejurări care fac justificată temerea că judecătorul, soţul său, ascendenţii ori
descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;
c) judecătorul este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori
reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uncia dintre aceste
persoane;
d) soţul sau fostul soţ al judecătorului este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu
vreuna dintre părţi;
Partea soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după85caz,
I. Partea generală
e) judecătorul,
sunt părţi într-un proces care se judecă Ia instanţa Ia care una dintre părţi este judecător;
f) între judecător, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,
după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să
judece pricina.
Procesul penal, aşa cum este reglementat în Codul de procedură penală, cu toate fazele sale,
determină incompatibilitatea judecătorului în condiţiile de mai sus, însă pentru evitarea „alegerii
judecătorului" sau a înlăturării acestuia din complet după voinţa exclusivă a părţii, codul prevede
că dacă plângerea penală, ca act de sesizare a organului penal, a fost formulată de părţi în cursul
procesului civil, judecătorul desemnat să judece devine incompatibil numai în situaţia punerii în
mişcare a acţiunii penale împotriva sa.
g) judecătorul este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
h) judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de
daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;
i) judecătorul, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii
lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la
gradul al patrulea inclusiv;
j) soţul sau o rudă a judecătorului până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător
sau procuror, la judecarea aceleiaşi pricim înaintea altei instanţe iar el este învestit cu soluţionarea
unei căi de atac;
k) judecătorul este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un
alt membru al completului de judecată;
1) soţul, o rudă ori un afin al judecătorului până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat
sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;
m) există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea
sa.
Ultima ipoteză, deşi formulată dc o manieră generală, oarecum incompatibilă cu caracterul
de cxcepţie al normelor reglementând incompatibilitatea (a se vedea şi Deleanu, Consideraţii
generale şi unele observaţii cu privire la proiectul Codului de procedură civilă, p. 38), permite
concluzia că legiuitorul a urmărit să extindă cazurile de incompatibilitate, deşi, în acelaşi timp, în
art. 47 alin. (2) C. pr. civ., este declarată inadmisibilă ccrerea în care se invocă alte motive decât
cele prevăzute la art. 41 şi 42.
Ca importanţă şi ca interes ocrotit, cazurile de incompatibilitate sunt reglementate de norme
imperative şi de ordine publică, protejând interesul general al realizării conţinutului principiului
imparţialităţii judecătorului, astfel că pot fi invocate de orice parte, sau de judecător, fiecare dintre
aceştia, în funcţie de regimul juridic al abţinerii, respectiv al recuzării (Tăbârcă, Noul Cod de
procedură civilă, coordonatori Ciobanu, Nicolae, 2013, pp. 147-148).
Cazurile menţionate la art. 41 C. pr. civ. pot fi invocate în orice stare a pricinii, în apel sau în
recurs, inclusiv ca motiv de contestaţie în anulare, care are în vedere şi ipoteza incompatibilităţii.
Mai mult, legea prevede că judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori
nu a fost recuzat, astfel că starea de incompatibilitate produce consecinţe de drept, indiferent dacă
este sau nu constatată printr-o încheiere de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare.
Ipotezele enumerate la art. 42 C. pr. civ. trebuie invocate de judecător dacă le cunoaşte şi pot
fi ridicate de către părţi, care au şi posibilitatea de a alege să nu le releve, ceea ce însă nu
transformă textele reglementând cazurile de incompatibilitate în norme permisive şi de ordine
privată, numai regimul juridic al invocării lor fiind diferit.
Dat fiind acest caracter al normei, rezultă că pentru judecător invocarea incompatibilităţii
este o obligaţie, astfel că procedura de invocare de către judecător a cazurilor de incompatibilitate,
anume abţinerea, este reglementată imperativ.
Ca atare, în asemenea situaţii legea procesuală intervine arătând că judecătorul sau membrul
completului de judecată este obligat a se abţine, iar dacă nu o tace, părţile au posibilitatea
invocării situaţiei respective ca motiv pentru îndepărtarea din instanţă a acelei persoane. Prin
urmare, abţinerea aparţine judecătorului, iar recuzarea aparţine părţilor în proces, justificarea unui
regim juridic deosebit fiind dată, pe de o parte, de necesitatea apărării prestigiului justiţiei,
nefiindu-i permis judecătorului, care ştie că se află în atare stare să soluţioneze cauza, iar pe de
altă parte, de necesitatea protejării disponibilităţii părţii în procesul civil.
86 Drept procesual civil

45. Procedura abţinerii şi recuzării


Abţinerea este procedura prin care judecătorul arată că înţelege să se retragă de la
soluţionarea cauzei, deoarecc este incident un caz de incompatibilitate, iar instanţa, fără
participarea judecătorului care se abţine, analizând situaţia invocată stabileşte dacă acesta rămâne
sau nu în compunerea completului de judecată.
Cererea de abţinere se formulează imediat ce judecătorul ia cunoştinţă că se află într-unui
dintre cazurile de incompatibilitate.
în acest scop, grefierul de şedinţă are îndatorirea ca, înainte de primul termen de judecată, să
verifice, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul desemnat se află în vreunul dintre cazurile dc
incompatibilitate prevăzute la art. 41 C. pr. civ., urmând să întocmească un referat în acest sens.
Cererea de abţinere este intitulată de cod „declaraţie", ceea ce atrage impresia că aceasta este
suficientă, însă ea este supusă unei verificări, prin intermediul procedurii de soluţionare a
abţinerii, care este aceeaşi cu procedura de soluţionare a recuzării.
Daca este incident un caz de incompatibilitate absolută judecătorul nu poate participa la
judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat, tehnic urmând să fie înlocuit în faţa
instanţei unde s-a constatat cazul respectiv, iar dacă nu se reţine acest aspect, hotărârea este
susceptibilă de desfiinţare pe calea recursului sau a contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 503 C.
pr. civ.
Recuzarea este procedura prin care partea interesată arată că judecătorul se află într-un caz de
incompatibilitate, iar instanţa, analizând situaţia invocată, stabileşte dacă acesta rămâne sau nu în
compunerea completului de judecată.
Declaraţia de abţinere se face în scris imediat ce judecătorul a cunoscut existenţa cazului de
incompatibilitate sau verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere. De asemenea, dacă
judecătorul a fost recuzat, acesta poate declara că se abţine, asemenea situaţie fiind posibilă
tocmai pentru că prin cererea de rccuzare s-a adus la cunoştinţa judecătorului ipoteza de
incompatibilitate. în această situaţie se va soluţiona mai întâi cererea de abţinere, iar dacă se va
admite abţinerea, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsă, prin aceeaşi
încheiere, ca rămasă fără obiect. Dacă declaraţia de abţinere se respinge, prin aceeaşi încheiere
instanţa se va pronunţa şi asupra cererii de recuzare.
Cererea de recuzare se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în
parte, arătându-se cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească,
înainte de începerea oricărei dezbateri iar dacă motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost
cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată
ce acestea îi sunt cunoscute (asupra admisibilităţii invocării nerespectării dreptului la un „tribunal
imparţial" direct în faţa instanţei europene a se vedea Deleanu, Adnotări la câteva opinii disidente
ale judecătorilor de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materie procesual civilă, în
Pandectele Române nr. 3/2012, pp. 33 şi 34).
Cererea de recuzare poate privi numai judecătorii care fac parte din complctul de judecată
căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluţionare şi nu poate fi refonnulată pentru acelaşi motiv
de incompatibilitate [CC, Dec. nr. 741 din 12 mai 20091].
Dacă cererea nu respectă cerinţele de mai sus, va fi respinsă ca inadmisibilă de completul în
componenţa căruia intră şi judecătorul recuzat
Atât până la soluţionarea cererii de abţinere, cât şi până la soluţionarea recuzării nu se poate
face niciun act de procedură în cauză, fară însă a se dispune suspendarea judecăţii, dar instanţa nu
se poate pronunţa asupra soluţiei în cauză până la soluţionarea cererii.
Cererea de abţinere sau de recuzare se soluţionează de un alt complet al instanţei respective,
în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine iar dacă
din cauza abţinerii sau recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de
instanţa ierarhic superioară.

1 Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1), (2) şi (3), art. 183 şi art. 244 alin.
(1) pct. 1 C. pr. civ., art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 29
alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi a dispoziţiilor Legii
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în
M. Of. nr. 379 din 4 iunie 2009
Partea I. Partea
Cererea 87
generală în camera de consiliu, de îndată, fără prezenţa părţilor, cu ascultarea
se soluţionează
judecătorului recuzat sau care a declarat că se abţine (CC, Dec. nr. 1.080 din 20 noiembrie 2007,
publicată în M. Of. nr. 848 din 11 decembrie 2007 1), dacă se apreciază că este necesar, fară însă a
se proceda la administrarea probei cu interogatoriul.
De asemenea, după propria apreciere, instanţa va putea asculta şi părţile.
Soluţia dată cererii de abţinere sau de recuzare se pronunţă în şedinţă publică, în funcţie de
aceasta judecătorul urmând a sc retrage sau nu de la judecarea pricinii.
Dacă cererea se admite, încheierea trebuie să arate în ce măsură actele îndeplinite de
judecător urmează să fie păstrate.
Dacă cererea este de competenţa instanţei superioare, aceasta dispune, în caz de admitere a
cererii, trimiterea pricinii Ia o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, iar dacă cererea
este respinsă, pricina se înapoiază instanţei inferioare.
împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea se poate formula calc de atac odată cu
fondul (CC, Dec. nr. 544 din 9 aprilie 20092), numai de către părţi.
Chiar dacă hotărârea de fond este definitivă, încheierea se poate ataca cu recurs, Ia instanţa
ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii de fond.

1 „Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii este o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere
instituirea unei proceduri simple de recuzare, care să preîntâmpine cererile şicanatorii, de natură să tergiverseze
soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei, în condiţiile în care judecarea recuzării nu vizează fondul cauzei şi nu
presupune dezbateri contradictorii."
21 Publicată în M. Of. nr. 209 din 1 aprilie 2009.
Partea I. Partea generală 91
încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a
încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin carc s-a respins recuzarea ca rămasă
tară obiect nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Atunci când instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă,
reface toate actele de procedură şi, dacă apreciază că este necesar, dovezile
administrate la prima instanţă. Când instanţa de recurs constată că recuzarea a fost
greşit respinsă, ea casează hotărârea şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la
instanţa de apel sau, atunci când această cale de atac nu e prevăzută de lege, la prima
instanţă [CC, Dec. nr. 231 din 19 februarie 2009 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1081 alin. (1), art. 31, art. 32, art. 34, art. 108 2
alin. (1) pct. 1 lit. b), art. 1083 şi art. 1084C. pr. civ.1; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel,,
dec. nr. 5291 din 16 iunie 20052].

■ Speţe:
1. în soluţionarea pricinii aflate pe rolul Judecătoriei P., judecătorul desemnat aleatoriu a fost recuzat de către reclamant pe
motiv că anterior dobândirii calităţii de magistrat a avut calitatea de consilier juridic al societăţii de asigurare, pârâtă în cauză.
Judecătorul nu a înţeles să se abţină în aceste condiţii, declarând cu ocazia audierii sale, în soluţionarea cererii de recuzare,
că a deţinut calitatea menţionată anterior dobândirii calităţii de avocat, din care a promovat examenul de intrare în magistratură,
funcţia de consilier exercitând-o cu opt ani anterior.
Instanţa a respins cererea de recuzare.
Redactaţi încheierea de soluţionare a cererii.
Redactaţi criticile pe care reclamantul le-ar putea aduce încheierii şi arătaţi calea procedurală pe care i-o conferă legea
pentru a le ridica.

2. La primul termen de judecată, judecătorul desemnat aleatoriu a formulat cerere de abţinere în soluţionarea dosarului,
deoarece pe de o parte cumnatul fratelui său are o pricină similară, pe rolul altei instanţe, în care este pârât, iar pe de altă parte a
publicat o lucrare de specialitate într-o revistă de circulaţie naţională, în care îşi spune părerea, argumentată juridic, asupra
aceleiaşi chestiuni.
Imediat după acordarea unui nou termen de judecată reclamantul formulează o cerere de recuzare a judecătorului, motivat
de acelaşi aspect al publicării articolului de specialitate, dar şi de faptul că a avut o pricină identică pe rolul aceleiaşi instanţe,
soluţionată de alt magistrat, soţul celui desemnat în cauză, astfel că soluţia în cauza de faţă este previzibilă.
Instanţa admite cererea de abţinere a judecătorului şi respinge ca tardivă cererea de recuzare.
Analizaţi soluţia. Care este calea de atac împotriva încheierii?

3- Fiind formulată o cerere de recuzare a celor trei magistraţi, care funcţionează ia Judecătoria B,, judecătorul desemnat
aleatoriu pune în vedere mai întâi autorului cererii să o timbreze, să o formuleze în scris, să arate cazul de incompatibilitate şi
probele de care înţelege să se folosească.

1Şi acceaşi curte de apel a avut competenţa, dată de modificările aduse Codului de procedură civilă, de a judeca
2 „Dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. pr. civ. sunt de ordine publică, astfel că indiferent de împrejurarea că una
3incidente dispoziţiile procedurale arătate, potrivit cărora judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu
4Poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare."
90 Drept procesual civil

Totodată suspendă judecată cauzei şi o înaintează Tribunalului A. pentru soluţionarea cererii de recuzare, care o anulează
deoarece nu cuprinde motivele de recuzare pentru fiecare judecător şi trimite cauza la Judecătoria C., din raza sa teritorială,
deoarece interesele justiţiei o cer.
Analizaţi actele îndeplinite de instanţă.

4. în faza cercetării procesului, în procedura administrării probelor prin avocaţi sau consilieri juridici, după ce a admis
probele cu înscrisuri, martori şi expertiză tehnică de specialitate, pentru identificarea bunului obiect al judecăţii, judecătorul
fondului citează părţile şi avocaţii, în cadrul termenului de două luni acordat pentru administrarea probelor, punându-le în
discuţie administrarea prealabilă a probei cu cercetare locală şi, numai dacă se mai impune, administrarea probei cu expertiză.
La termenul fixat, pârâtul a formulat cerere de recuzare, deoarece prin aspectul pus în discuţie, judecătorul a încălcat
prevederile procedurale, instanţa neputând, în procedura art. 366 şi urm. C. pr. civ., să determine asemenea incidente pe perioada
de derulare a programului probelor, astfel că a avut o atitudine părtinitoare, reclamantul fiind astfel scutit de achitarea
onorariului de avocat, iar judecătorul şi-a spus practic părerea asupra soluţiei, deoarece a considerat inutilă proba cu expertiză,
deşi identitatea bunului a fost contestată.
Cine soluţionează cererea?
Care este procedura aplicabilă soluţionării cererii de recuzare?
Care va fi soluţia? Motivaţi.

5. Cu ocazia soluţionării apelului de către Tribunalul A., s-a constatat că prima instanţă a pronunţat soluţia fără a cita
corect pe apelantul pârât, astfel că faţă de cererea acestuia, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă,
Judecătoria B.
în faţa instanţei de rejudecare, dosarul a fost repartizat aceluiaşi judecător, care a formulat cerere de abţinere, arătând că
este incompatibil, cererea fiindu-i admisă şi dosarul repartizat aleatoriu altui complet.
După soluţionarea cauzei în primă instanţă, din nou în apel, unul dintre judecătorii completului de apel a formulat cerere
de abţinere, arătând că a soluţionat prima dată dosarul, între timp fiind promovat la Tribunal.
Cel de-al doilea judecător din completul de apel a formulat cerere de abţinere arătând că sentinţa apelată este pronunţată
de fiica soţiei sale, astfel că se află în caz de incompatibilitate.
Care va fi soluţia?
cu probe calitatea procesuală, excepţia fiind ridicată de instanţă din oficiu la termenul la care s-a soluţionat cauza.
Judecătorul T., care face parte din completul de apel, după promovarea la instanţa superioară, formulează cerere de
abţinere în soluţionarea apelului, arătând că a pronunţat încheierea prin care a statuat asupra corectei citări a reclamantului.
Completul desemnat pentru soluţionarea cererii de abţinere:
a. va respinge cererea, constatând că judecătorul nu a soluţionat cauza prin sentinţa atacată, ci numai un incident
referitor la citare, motivul neputând fi încadrat în ipotezele prevăzute de art. 41C. pr. civ.;
b. va admite cererea, constatând că a soluţionat un aspect procedural, litigios al cauzei, care este el însuşi dedus spre
soluţionare instanţei de apel, alături de alte chestiuni;
c. va respinge cererea, deoarece judecătorul nu a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care să fi
soluţionat cauza.

7. La termenul de judecată din 5 februarie 2018, judecătorul T.T. respinge excepţia necompetenţei teritoriale şi exccpţia
lipsei de interes în promovarea cererii, ridicate de pârâta UAT.G.
Ulterior, judecătorul formulează cerere de abţinere, având în vedere că este soţ cu avocatul T.I., care o reprezintă pe
pârâtă, cauza fiind repartizată altui complet după constatar ea stării de incompatibilitate.
Instanţa, la termenul din 21 mai 2018, respinge cererea reclamantidui ca inadmisibilă, deoarece nu a parcurs procedura
prealabilă obligatorie, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
în recursul declarat de reclamant, se susţine că excepţia a fost greşit admisă, deoarece a fost invocată de pârât abia în
completarea întâmpinării depusă tardiv, chiar în faţa instanţei, după parcurgerea procedurii de regularizare şi comunicare
prevăzută de art. 200-201 C. pr. civ.
Instanţa de recurs admite recursul, casează hotărârea şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru soluţionare.
în rejudecare, cum judecătorul care a pronunţat soluţia nu mai funcţiona în cadrul instanţei fiind pensionat, dosarul este
repartizat aleatoriu la judecătorul T.T., care formulează cerere de abţinere, arătând că pârâta este acum reprezentată de dl. S.,
asociat în cadrul societăţii profesionale cu răspundere limitată cu dl. T.I., soţul său.
Completul desemnat pentru soluţionarea cererii de abţinere:
a. va respinge cererea, constatând că nu are relevanţă calitatea de soţ al avocatului asociat celui care reprezintă partea;
b. va admite cererea, deoarece incompatibilitatea rezultată din calitatea de soţ al avocatului se extinde la orice instanţă;
c. va respinge cererea ca lipsită de interes, constatând că judecătorul a fost deja constatat incompatibil în cauză prin
încheierea din primul ciclu procesual la fond, o nouă cerere nemaifiind posibilă, starea de incompatibilitate extinzându-se asupra
întregului dosar.
Judecătorul S. arată că formulează cerere de abţinere pentru a asigura părţile de deplina sa imparţialitate, dar că temeiurile
arătate nu sunt incidente în cauză, întrucât, pe de o parte, contractul de antrepriză nu s-a finalizat, fiind reziliat, aspectele
PartealaI.avantaje
referitoare Parteanefiind reale şi nici dovedite, iar, pe de altă parte, plângerea penală formulată împotriva asociaţilor91
generală nu 1-a
vizat pe reclamant, cauza fiind clasată, pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Instanţa suspendă cauza până la soluţionarea cererilor de abţinere şi de recuzare.
Instanţa desemnată să soluţioneze cererile nu îl ascultă pe judecătorul S. cu privire la motivele invocate, însă îi solicită
acestuia să-şi dovedească susţinerile, cauza fiind amânată în acest scop.
La termenul fixat, instanţa, pe baza înscrisurilor depuse la dosar (contract de antrepriză, declaraţie de rezoluţiune,
ordonanţa de clasare a procurorului), respinge cererea de abţinere ca inadmisibilă, deoarece se invocă alte motive decât cele
prevăzute la ari. 42 alin. (1) C. pr, civ. şi respinge cererea de recuzare ca nefondată, pentru cererea întemeiată pe art. 42 alin. (1)
pct. 8 C. pr. civ., şi ca lipsită de interes cererea întemeiată pe art. 42 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.

1. Identificaţi nereguli în actele procedurale ale instanţei până la pronunţare.

2. Soluţia corectă ar fi fost:


a. admiterea ccrerii dc abţinere şi respingerea cererii de recuzare ca rămasă fără obiect;
b. admiterea cererii de abţinere şi respingerea cererii de recuzare ca nefondată;
c. respingerea cererilor ca nefondate, deoarece nu s-a dovedit incidenţa art. 42 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. pr. civ.

9. în cererea de recuzare formulată de apelantul reclamant X. împotriva unui membru al completului de apel se susţine că
nepotul de frate al judecătorului S., recuzat, a asistat ca avocat partea adversă în aceeaşi cauză, la fond, judecătorul aflându-se în
cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (t) pct. 12 C. pr. civ.
Ambii judecători ai completului de apel formulează cereri de abţinere, judecătorul recuzat S., chiar pentru motivul invocat
de parte, iar cel de-al doilea, N., deoarece fiica sa are ca diriginte pe intimatul pârât Y., cu care, de altfel, sunt şi vecini, putându-
se considera că l-ar putea favoriza pe acesta, fiind incident art. 42 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.
După admiterea cererilor de abţinere în privinţa judecătorului N., pe motiv de vecinătate cu partea, şi respingerea cererii de
recuzare ca rămasă fără obiect, se repartizează cauza aleatoriu, la un alt complet de apel, din care face parte fostul soţ al
judecătorului N., care formulează cerere de abţinere, deoarece şi în cazul său este incident acelaşi motiv de incompatibilitate,
deşi soţii nu mai locuiesc împreună de 5 ani.
Instanţa învestită cu cererea de abţinere o respinge, constatând că fostul soţ nu se află în aceeaşi situaţie.
în calea de atac exercitată de Y. se susţine, printre altele, că cererea de abţinere a fost greşit respinsă, situaţia soţilor fiind
identică, dar că, urmare a acestei soluţii, nu a înţeles să mai formuleze cerere de recuzare.

1. Analizaţi cererile de abţinere formulate de către judecătorii completului de apel şi soluţia pronunţată.
b. constată că cererea a fost greşit respinsă, chiar fostului soţ putând să-i fie afectată imparţialitatea, faţă de situaţia
invocată;
c. constată că motivul nu poate fi invocat în recurs, deoarece nu s-a formulat cerere de rccuzare, chiar pe acclaşi temei.

§4. PĂRŢILE

46. Generalităţi
Părţile între care se naşte şi se desfăşoară un proces poartă denumiri specifice, în funcţie de
faza procesuală în care se afla. în faţa primei instanţe părţile raportului de drept proccsual poartă
denumirea de reclamant şi pârât, în apel se numesc apelant şi intimat, în recurs recurent şi intimat,
în cadrul contestaţiei în anulare contestator şi intimat, în revizuire revizuent şi intimat, în faza
executării silite creditor şi debitor.
Raportul procesual nu poate fi conceput decât cu participarea unui reclamant şi a unui pârât,
inclusiv în cadrul procedurii necontencioase, în care nu se urmăreşte stabilirea unui drept
potrivnic faţă de altă persoană, instanţa urmând să cheme în faţa sa persoanele pe care petentul le
arată în cerere sau pentru care instanţa consideră necesar a fi chemate (art. 78 şi 532 C. pr. civ.).
Sunt însă situaţii în care raportul juridic procesual nu se poate naşte cu participarea unui
pârât, deoarece acesta nu este cunoscut, însă în asemenea cazuri este necesar să existe prevedere
expresă a legii. Astfel, în procedura de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare,
dobândite în temeiul uzucapiunii, Codul de procedură civilă prevede că reclamantul va arăta în
cererea de înscriere numele ori denumirea vechiului proprietar sau a succesorului acestuia, dacă îi
cunoaşte [art. 1.051 alin. (2) C. pr. civ.]. Ca atare, întreaga procedură ulterioară se particularizează
prin aceea că, atunci când nu este identificat un pârât, după efectuarea publicaţiilor, instanţa va
chema în faţa sa pe cei care formulează opoziţie dacă este cazul, în final putând fi pronunţată o
92 Drept procesual civil

încheiere de constatare a dreptului reclamantului, fără a se statua în contradictoriu cu o anumită


persoană.
Orice parte în proces are drepturi şi obligaţii, pe care aceasta trebuie să şi le exercite
independent de naţionalitate, cetăţenie, origine etnică, poziţie socială, cultură etc.
Cetăţeanul străin este văzut din punct de vedere procesual ca şi cetăţeanul român. Conform
art. 1084 C. pr. civ. persoanele fizice şi persoanele juridice străine au, în condiţiile legii, în faţa
instanţelor române, aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi cetăţenii români, respectiv
persoanele juridice române.
Aşadar, părţile sunt îndrituite: să depună cereri, să participe la judecată, să se apere prin a-şi
spune punctul de vedere, să propună şi să administreze probe, să cunoască toate datele dosarului,
să recurgă la interpret, să angajeze un avocat.
Totodată părţile au şi obligaţii procesuale: de a îndeplini actele de procedură în ordinea,
condiţiile şi termenele prevăzute de lege, de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă,
de a suporta cheltuielile procesuale în condiţiile stabilite de lege.
Deşi de regulă raportul de drept procesual se stabileşte între două persoane, uneori cadrul
procesual fie se desfăşoară de la început între mai multe persoane, fie se extinde prin Participarea
altor subiecte de drept în cadrul procesului început între alte persoane, din proprie iniţiativă sau
chiar împotriva voinţei lor.
în această situaţie trebuie distins între raporturile de drept procesual simple, care se nasc de
regulă între două subiecte de drept, şi cele cu participare multiplă.
în situaţia în care procesul se desfăşoară de la început între mai multe persoane ori sunt
reunite cauze legate între mai multe persoane, instituţia procesuală poartă denumirea de
coparticipare procesuală, activă sau pasivă, după cum sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi
pârâţi, respectiv mixtă dacă pluralitatea afectează fiecare categorie.
Când procesul se declanşează între două sau mai multe părţi, dar pe parcurs se extinde prin
intrarea în cadrul procesual a altor subiectc de drept, la cererea lor sau a părţilor, este în discuţie
instituţia participării terţilor la procesul civil.
Codul de procedură civilă arată că sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile
legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces, astfel că pluralitatea părţilor în
procesul civil se manifestă sub forma coparticipării procesuale, respectiv a participării terţilor sub
forma intervenţiei voluntare ori a intervenţiei forţate.

47. Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte. Coparticiparea procesuală.
Noţiune şi feluri
Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil se regăseşte şi în plan procesual, prin aceea că
respectivul raport este dedus judecăţii, urmare a încălcării atitudinii conforme dreptului subiectiv
sau a tulburărilor aduse de către terţi.
In raportul care are în conţinut un drept real, pluralitatea ia forma proprietăţii comune pe
cote-părţi şi a proprietăţii devălmaşe. Dacă dreptul de proprietate este tulburat de către un terţ,
coproprietarii şi devălmăşii pot formula împreună cererea de chemare în judecată, astfel că în
raportul juridic procesual va exista pluralitate activă - mai mulţi reclamanţi. Dimpotrivă, dacă o
singură persoană este proprietarul bunului, iar dreptul său este tulburat de mai multe persoane,
prima se va îndrepta împotriva tuturor tulburătorilor, astfel că în acest caz pluralitatea este pasivă
- mai mulţi pârâţi. Când dreptul de proprietate aparţinând mai multor persoane este încălcat de
mai multe persoane, pluralitatea va fi mixtă - mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi, toţi
coproprietarii îndreptându-se cu cererea de chemare în judecată împotriva tuturor celor ce le-au
afectat dreptul de proprietate sau exerciţiul acestuia.
în raportul juridic personal, care are în conţinut un drept de creanţă, pluralitatea ia mai multe
forme, în funcţie de cum vizează pe creditori (activă), pe debitori (pasivă) sau ambele categorii de
subiecte ale raportului juridic (mixtă). în acelaşi mod se va realiza şi raportul procesual, mai mulţi
creditori chemând în judecată pe debitorul comun, un singur creditor chemând în judecată pe toţi
sau o parte din debitori, sau toţi, ori o parte din creditori se pot îndrepta împotriva tuturor sau unei
părţi dintre debitori. în cadrul pluralităţii divizibilitatea, solidaritatea şi indivizibilitatea vor
determina numai anumite consecinţe în ceea ce priveşte eficienţa actelor de procedură întocmite
numai de unul dintre participanţi.
Partea
CeeaI. ce
Partea
leagăgenerală 93
părţile raportului juridic procesual este tocmai pluralitatea raportului juridic
civil, primordial, fiind greu de admis coparticiparea dacă dreptul sau obligaţia nu sunt comune,
ori dacă drepturile şi obligaţiile nu au aceeaşi cauză, respectiv rezultă din acelaşi raport juridic.
Ipotezele prezentate se regăsesc în dispoziţiile art. 59 C. pr. civ., conform cărora mai multe
persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie
comună, ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori între ele există o strânsă
legătură.
Dreptul sau obligaţia comună vizează ipoteza în care dreptul aparţine în acelaşi timp mai
multor persoane, respectiv obligaţia incumbă în acelaşi timp mai multor subiccte de drept (în
raporturile de creanţă părţile sunt ţinute solidar sau indivizibil, toţi debitorii având aceeaşi
obligaţie, sau în materia drepturilor reale în cazul coproprietăţii când dreptul de proprietate este
unul singur însă aparţine mai multor persoane).
Drepturile sau obligaţiile având aceeaşi cauză se raportează la situaţia în care acestea rezultă
sau se nasc din acelaşi act sau fapt juridic (actul plurilateral - art. 1.256 şi 1.549 C. civ.).
A treia ipoteză include celelalte cazuri în care, deşi nu sunt comune sau nu derivă din acelaşi
act sau fapt juridic, între drepturile şi obligaţiile părţilor este o strânsa legătură (în raportul
procesual în care se cere anularea contractului de credit, debitorul reclamant poate cere şi
anularea garanţiilor instituite în favoarea creditorului atât în ce priveşte bunurile sale, cât şi asupra
bunurilor aflate în coproprietate cu alte persoane, ipotecate prin acelaşi act accesoriu contractului
de crcdit).
în acest sens art. 139 alin. (1) C. pr. civ., referitor la excepţia de conexitate, prevede ipoteza
în care se reunesc dosarele, în scopul asigurării unei bune judecăţi, în primă instanţă, dacă
procesele se poartă între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, iar obiectul şi cauza
acestora au între ele o strânsă legătură.
Coparticiparea include, ca atare, raporturile cu pluralitate de părţi în dreptul civil, dar şi
conexitatea, care arc în vedere reunirea mai multor cauze în faţa aceluiaşi judecător, pentru a se
da o singură hotărâre, chiar dacă între drepturile şi obligaţiile părţilor este numai o strânsă
legătură, fără să existe identitate dc cauză.
însă în prima ipoteză, raportul procesual caracterizat prin coparticipare nu poate fi disjuns
(este un raport unic), dcoarece dispoziţiile art. 59 şi 60 C. pr. civ. nu permit aceasta, pe când
raporturile procesuale în caz de conexitate pot fi disjunse oricând pe parcursul procesului după
reunirea lor (art. 139 C. pr. civ.).
Coparticiparea procesuală este activă, pasivă sau mixtă după cum sunt mai mulţi reclamanţi,
mai mulţi pârâţi sau pluralitatea se regăseşte în ambele categorii.
Coparticiparea este de regulă facultativă, părţile putând alege pornirea procesului faţă de
toate persoanele implicate în raportul juridic sau numai faţă de unele dintre acestea. în unele
situaţii legea prevede coparticiparea procesuală obligatorie, cum este cazul partajului care nu se
poate desfăşura valabil decât cu participarea tuturor coproprietarilor (art. 684 C. civ. - pentru
reglementarea anterioară Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, 2008, p. 131,
asupra dec. civ. nr. 1030/1975 a TS, în CD/1975, p. 222).
Sub imperiul codului anterior, jurisprudenţa a reţinut constant că şi cererea de reven dicare
imobiliara trebuie formulată de către toţi coproprietarii sub sancţiunea respingerii sale ca
inadmisibilă. în acest context regula unanimităţii a fost considerată ca previzibilă şi accesibilă
(Deleanu, Accesibilitatea şi previzibilitatea legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi a Curţii Constituţionale Române, în Dreptul nr. 8/2011, pp. 63-66), însă a fost
amendată în cauza Lupaş c. României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ţinând
scama de contextul special al speţei (hotărârea din 14 decembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 464
din 10 iulie 2007; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 869 din 12 februarie 2010). în cauza
respectivă s-a apreciat că regula unanimităţii i-a împicdicat pe reclamanţi să obţină examinarea
temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe, reprezentând un obstacol insurmontabil pentru orice
tentativă viitoare de recuperare a bunurilor indivize, ţinându-se seama de circumstanţele speciale
ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a
identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului altui fost
coproprietar de a se alătura acţiunii lor (par. 73). Totuşi, în contextul acestei decizii, care privea
situaţia particulară a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada anterioară datei de
94 Drept procesual civil

22.12.1989, nu se poate aprecia că regula unanimităţii nu este justificată, însă ea a fost


abandonată în actualul Cod civil, deşi acesta indică indirect făptui că este preferabilă menţinerea
unanimităţii, fiind consacrate aspecte corective legate de opozabilitatea hotărârii obţinute în
contradictoriu numai cu un singur coproprietar (ÎCCJ, dec. nr. 4442 din 2 aprilie 2009, Notă de
Tăbăraş, Constantin, în CJ nr. 1/2011, pp. 20-23; CAB, S. a IV-a civ., dec. nr. 587 din 7
octombrie 2010, Notă de Dicu, Moise, în CJ nr. 2/2011, pp, 82-84). Astfel, art. 643 alin. (2) C.
civ. prevede că hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor
coproprietarilor, iar hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile
celorlalţi coproprietari. în atare situaţie, dacă acţiunea nu este introdusă de către toţi
coproprietarii, codul arată că pârâtul poate să ceară introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari
în calitate de reclamanţi, în condiţiile Codului dc procedură civilă. în aceste cazuri devin
incidente normele referitoare la introducerea forţată, din oficiu, a părţilor în procesul civil, care va
fi analizată ulterior.
Similar, în cererile de constatare a nulităţii unui act juridic civil, toate părţile actului trebuie
să fie conccptate în cauză, nefiind admis ca un act să fie valabil pentru unele părţi şi nul pentru
celelalte (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 5727 din 20 octombric 2004; ÎCCJ, S. civ. şi de
prop. intel., dec. nr. 5210 din 27 iunie 20071). Actul juridic nul pentru vicii de formă nu poate
rămâne valabil pentru părţile care nu au participat la judecată şi care pot invoca inopozabilitatea
hotărârii respective, în schimb actul plurilateral poate fi anulat numai în ceea ce priveşte o parte,
al cărei consimţământ a fost viciat, şi să rămână valabil pentru celelalte (în acest sens nulitatea
absolută totală a societăţii înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal
atunci când toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, ia data constituirii societăţii - art. 56
din Legea nr. 31/1990).

1 „în acţiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de stat, calitatea procesuală pasivă o au consiliile
locale ale unităţilor administrativ-teritoriale ca autorităţi deliberative şi primarii ca autorităţi executive. Cererea de
constatarea nulităţii contractelor prin care locuinţele s-au vândut chiriaşilor se judecă în contradictoriu şi cu unitatea de
stat prin care s-a realizat în fapt operaţiunea juridică a vânzării, precum şi cu toţi cumpărătorii ce figurează în contracte,
coparticiparea procesuală, fiind reglementată prin art. 47 C, pr. civ; în acest scop instanţa, în temeiul art. 129 şi 130 C. pr.
civ., pune în vedere părţilor posibilitatea de a cere citarea în cauză a tuturor părţilor. Dacă se refuză chemarca în proces a
tuturor părţilor, acţiunea nu trebuie admisă deoarece în materia nulităţii actelor juridice coparticiparea procesuală este
necesară, obligatorie şi unitară, instanţa trebuind să constate nevalabilitatea actului juridic printr-o hotărâre uniformă"
„Conform principiului disponibilităţii, consacrat de art 129 alin. (6) C. pr. civ., instanţele sunt obligate să se
pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată şi prin eventualele cereri reconvenţionale
sau de intervenţie. Cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, este cel
fixat de părţi, nefiind permis instanţei ca, din oficiu, să se pronunţe în afara limitelor fa care a fost învestită, prin
introducerea în cauză a altor persoane decât cele între care se poartă procesul. Ca atare, soluţia chemării în judecată, din
oficiu, de către instanţă a unei persoane fizice sau juridice care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, nu-şi
găseşte corespondent în niciuna dintre prevederile Codului de procedură civilă".
Art. 1.256 C. civ - Nulitatea contractului plurilateral - „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia
fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage
desfiinţarea în întregime a contractului, în afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa
contractului"
Partea I. Partea generală
Coparticiparea 99sau
procesuală este obiectivă dacă între aceleaşi părţi, mai multe ca număr,
între acestea împreună cu alte părţi, există mai multe cereri (capete de cerere) şi subiectivă când
între mai multe părţi există aceeaşi cerere sau mai multe.

48. Introducerea forţată în cauză din oficiu a altor persoane


Pentru a atenua lipsurile determinate de caracterul facultativ al coparticipării procesuale, sub
aspect activ sau pasiv, Codul dc procedură civilă prevede obligativitatea, respectiv posibilitatea
judecătorului de a reconstitui cadrul procesual subiectiv în vederea pronunţării unei hotărâri
eficiente, deoarece, în lipsa unor persoane fără de care legea nu permite dezlegarea litigiului,
hotărârea nu poate fi pusă în executare.
în materie contencioasă, instanţa are obligaţia de a introduce în cauză alte persoane, chiar
dacă părţile se împotrivesc, în cazurile în care legea prevede expres că fără participarea tuturor
persoanelor implicate hotărârea nu poate produce efecte. Este astfel cazul partajului pe care art.
684 alin. (2) C. civ. îl declară nul dacă este făcut fără participarea tuturor coproprietarilor.
Dacă însă legea nu prevede expres că este necesară participarea tuturor persoanelor implicate,
dar instanţa consideră că raportul juridic dedus judecăţii o impune, ea este obligată numai să pună
în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a acestora, iar dacă niciuna dintre părţi nu
solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată
fără participarea terţului, va respinge cererea, fară a se pronunţa pe fond.
Astfel, dacă judecătorul pune în discuţie completarea cadrului procesual subiectiv activ sau
pasiv, dar părţile nu cer sau se opun acestui aspect, iar legea nu obligă expres la participarea
tuturor persoanelor implicate în cauză, instanţa poate respinge cererea ca inadmisibilă, prin
hotărâre supusă numai apelului.
Extinderea cadrului procesual subiectiv este posibilă numai până la terminarea cercetării
procesului înaintea primei instanţe, instanţa pronunţându-se prin încheiere.
Dacă necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării,
instanţa trebuie să repună cauza pe rol, cu citarea părţilor.
Persoana astfel introdusă în cauză ia procedura în starea în care se află în momentul
introducerii în proces, dar judecătorul poate dispune readministrarea probelor sau administrarea dc
noi probe, dacă consideră necesar, pentru a nu-i îngreuna situaţia faţă de faptul că nu a avut
alegerea liberă pentru intrarea în proces.
Un caz particular dc extindere a cadrului procesual subiectiv, care se suprapune pe ipoteza
lipsei unui text expres care să oblige la constituirea unui anumit cadru procesual, este reglementat
de Legea nr. 554/2004, care arată că dacă raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de
contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei
persoane. în context, dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi
instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge
ccrcrea fară a se pronunţa în fond.
Aşadar, dacă apreciază că natura raportului juridic sau spccificul acestuia necesită participarea
tuturor persoanelor implicate, judecătorul pune în discuţie necesitatea complinirii cadrului
procesual subiectiv cu alte persoane sau autorităţi, emitente ale actelor atacate sau participante în
procedura emiterii acestora, însă dacă părţile nu cer, în lipsa unui text de lege care să prevadă
obligativitatea participării acestora în proces, pentru ca de aici să rezulte şi îndrituirea instanţei de
a extinde cadrul procesual subiectiv din oficiu, cererea se va admite numai în parte sau se va
respinge pentru neîndeplinirea cerinţelor calităţii procesuale.

49. Efectele coparticipării procesuale


în cadrul coparticipării procesuale fiecare parte îşi urmăreşte realizarea propriilor interese,
iară ca un act al uneia dintre părţi să afecteze sau să folosească celorlalţi. Este principiul
independenţei procesuale.
Dacă însă, prin natura raportului juridic sau printr-o dispoziţie expresă a legii 1, efectele
hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor (CSJ, S. civ., dec. nr. 1883 din 15 mai

1 Art. 413 C. pr. civ. - Efectele cererii asupra coparticipanţilor: „in cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi sau
pârâţi împreună, cererea de perimare ori actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi".
Partea
2002) 1 I. Partea
, actele de generală 100
procedură îndeplinite numai de unul dintre aceştia sau termenele încuviinţate
numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când actele
de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai
favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură
vor continua să fie citaţi.
Coparticiparea procesuală reprezintă replica procesuală a raportului de drept civil cu
pluralitate de subiecte. Dacă în materia drepturilor reale coproprietatea şi devălmăşia, pentru
rigoare, s-ar justifica formularea acţiunii de către toţi coproprietarii sau devălmăşii, în raporturile
de creanţă regula o constituie divizibilitatea, astfel că raportul procesual se poate lega numai între
creditor şi un debitor, sau între un creditor şi debitor ori între un creditor şi un debitor. Dacă însă
obligaţiile sunt solidare sau indivizibile efectele hotărârii favorabile obţinute numai de unul dintre
subiectele raportului juridic civil se vor extinde şi asupra celorlalţi, în temeiul art. 1.455 C, civ. -
pentru solidaritatea pasivă2 şi al art. 1.436 C. civ. - în materia solidarităţii active3.
Extinderea efectelor hotărârii asupra tuturor participanţilor atrage înlăturarea principiului
independenţei procesuale, astfel că actele îndeplinite numai de către unii reclamanţi sau pârâţi vor
profita şi celor ce nu au făcut asemenea acte. De exemplu, calea de atac declarată numai de unul
dintre perdanţi va profita şi celor care nu au atacat hotărârea. Se va ţine cont însă numai dc actele
favorabile; dacă un reclamant facc un act de renunţare la dreptul pretins, această renunţare nu va
afecta şi pe ceilalţi reclamanţi, pentru ei procesul continuând.
Dacă unii îndeplinesc anumite acte contrare actelor îndeplinite de ceilalţi, atunci se vor lua în
considerare actele mai favorabile (CSJ, S. civ., dec. nr. 209/1992; F. Măgurean, Drept procesual
civil, Curs universitar, 2004, p. 78). Se are în vedere numai situaţia actelor îndeplinite de părţile
animate de acelaşi interes, care se află de aceeaşi parte, deci numai reclamanţi sau numai pârâţi,
actele reclamanţilor fiind cert contrare sau defavorabile pârâţilor şi viceversa.
Din punct de vedere procesual coparticiparea produce şi alte consecinţe care ţin de buna
desfăşurare a procesului. Astfel, dacă toţi reclamanţii sau toţi pârâţii au aceleaşi interese şi un
singur reprezentant, lor li se va comunica o singură copie de pe cerere şi un singur rând de acte
(art. 149 C. pr. civ.); la primirea cererii de chemare în judecată, în cazul coparticipării procesuale,
dacă judecătorul apreciază că în raport cu numărul mare al părţilor se impune reprezentarea celor
cu aceleaşi interese printr-un singur mandatar, va dispune prin rezoluţie numirea acestuia şi
îndeplinirea actelor de procedură, comunicărilor şi citaţiilor numai faţă de mandatar la domiciliul
acestuia (art. 202 C. pr. civ.); pluralitatea subiectivă nu influenţează asupra cuantumului taxei de
timbru, carc se calculează în raport cu obiectul cererii, astfel că taxa va fi suportată de către toţi
cei cu interese comune; cheltuielile de judecată vor fi suportate conjunct sau solidar în raport cu
felul raportului substanţial dintre ci (art. 455 C. pr. civ,).

M Speţe:
î. Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului A. a fost formulată de 30 de reclamanţi, care solicită
obligarea angajatorului lor, X. SRL, la plata drepturilor băneşti cuvenite din contractele de muncă încheiate, aflate în derulare,
deoarece de două luni nu au mai primit aceste drepturi.
Instanţa de judecată a pus în discuţie disjungerea cererilor, deoarece drepturile derivate din contractele de muncă nu au o
cauză comună, astfel că nu este întrunită ipoteza legală a coparticipării procesuale.
Reclamanţii au arătat că astfel fac mai uşor faţă cheltuielilor procesului şi s-au opus măsurii puse în discuţie de instanţă.
Aceasta a disjuns cererile şi a constituit încă 29 de dosare, pe care le-a păstrat spre soluţionare.
Analizaţi măsura instanţei.

2. Prin cererea de chemare în judecată formulată de A.N. şi C.N., aceştia au solicitat obligarea pârâtului T.I. la respectarea
dreptului lor de proprietate asupra imobilului, casă şi teren, situat în comuna E., din raza teritorială a judecătoriei sesizate. în

1 Potrivit art. 1041 C. civ. (anterior), „obligaţia solidară nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres sau să
rezulte din lege; de aceea obligaţia de plată a contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de o persoană la un imobil aflat în
coproprietate se divide între coproprietari în funcţie de cotele pe care aceştia le deţin "
2 Art. 1.455 - Efectele hotărârii judecătoreşti: „ (1) Hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre
codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori. (2) Hotărârea judecătorească pronunţată
în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce
putea fi invocată numai de acel codebitor."
3 Art. 1.436 alb. (3) şi (4) C. civ.: „(3) Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva
debitorului comun profită şi celorlalţi creditori. (4) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun
nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces."
Partea
motivare au I.arătat
Partea generală
că sunt 101de
moştenitorii Iui E.N. şi O.N., proprietarii imobilului, potrivit actului de schimb din 1986, alături
I.N., conform certificatului de moştenitor depus la dosar.
Pârâtul a invocat în întâmpinare excepţia inadmisibilităţii cererii, deoarece nu a fost formulată de către toţi cei care se
pretind proprietarii bunului, cei doi reclamanţi neputând revendica numai cotele care le revin, potrivit certificatului de
moştenitor.
Totodată a ridicat excepţia de nulitate a contractului de schimb, prin care E.N. şi O.N. ar fi dobândit proprietatea
imobilului, deoarece acesta a fost încheiat cu un neproprietar la momentul 1986, iară însă a se solicita constatarea nulităţii acestui
contract.
Instanţa a admis excepţia de inadmisibilitate dată de neparticiparea tuturor coproprietarilor la revendicare şi a respins
excepţia de nulitate, pentru aceleaşi considerente, deoarece nu au fost chemaţi în judecată, în nulitate, toţi coproprietarii.
Comentaţi soluţia.
Reclamanţii arată că sunt moştenitori legali şi că partajul judiciar este singura soluţie, de vreme ce pârâţii, care stăpânesc o
parte importantă din bunuri, se opun la împărţeală, deşi li s-a solicitat în mai multe rânduri să se prezinte la notariat, pentru
partaj.
Pârâţii formulează întâmpinare, susţinând că cererea este inadmisibilă, în condiţiile în care nu au fost chemaţi în judecată
toţi comoştenitorii legali, fratele lor cel mare, S., fiind decedat la data deschiderii succesiunii lui D., fiind reprezentat alături de
S.i, nepot, şi de alţi doi nepoţi ai săi, S.2 şi S.3, care nu sunt părţi în judecată.
în răspunsul la întâmpinare se arată că instanţa poate face aplicarea art. 78 alin. (1) C. pr. civ., dispunând introducerea în
cauză a acestor persoane, reclamanţii neputând identifica în spaţiu pe cei doi, astfel că revine instanţei obligaţia complinirii
cadrului procesual subiectiv.
Instanţa:
a. va respinge cererea de introducere în cauză a altor persoane, S.2 şi S.3, coparticiparea fiind facultativă;
b. va respinge cererea de introducere în cauză a altor persoane, S.2 şi S.3, deoarece aceştia nu au vocaţie la moştenirea
defunctului D.;
c. va respinge cererea de introducere în cauză a altor persoane, S.2 şi S.3, deoarece legea nu prevede expres că pricina
trebuie să se desfăşoare obligatoriu în contradictoriu cu toate părţile.

4. Prin cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii D. şi E„ în calitate de cumpărători, A.,
reclamantul, arată că este administrator judiciar al debitoarei B., care a înstrăinat pârâţilor imobilul, casă şi teren, situat în str. X.,
localitatea R., jud. A., actul fiind afectat de nulitate, deoarece a fost întocmit în condiţiile art. 117 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
85/2014, deoarece a fost încheiat în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în aceasta de a
sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
Pârâţii formulează întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, deoarece parte în contractul de vânzare a
fost şi societatea C., în calitate de cumpărător, care nu a fost chemată în judecată, deşi în prezent se află în procedura simplificată
de insolvenţă, fiind desemnat un lichidator judiciar. în respectiva procedură s-au demarat deja formalităţile de vânzare a cotei-
părţi din dreptul de proprietate asupra bunului, pentru recuperarea creanţelor creditorilor societăţii. Arată că, dacă este necesar,
sunt de acord cu complinirea cadrului procesual subiectiv pasiv, prin participarea în judecată şi a societăţii C.
în răspunsul Ia întâmpinare se susţine că nu este obligatorie participarea tuturor persoanelor părţi ale contractului la
judecată.
Instanţa pune în discuţie introducerea din oficiu în judecată a societăţii C., prin lichidator, reclamantul arătând că
asemenea extindere ar determina o prelungire nejustificată a cauzei, iar, pe de altă parte, intrarea în procedură a unei societăţi
supuse procedurii insolvenţei, la rândul său, ar putea determina suspendarea prezentei proceduri, în condiţiile ait. 75 din Legea
nr. 85/2014.
Pârâţii nu se prezintă.

Instanţa:
a. constată incidenţa art. 78 alin. (1) C. pr. civ., faptul că cererea de anulare nu se poate derula fără toate părţile actului,
ia în considerare poziţia pârâţilor, introduce în cauză societatea C. prin lichidator şi continuă judecata;
b. constată că extinderea cadrului procesual subiectiv ar determina o prelungire nejustificată a cauzei şi chiar
suspendarea procedurii, în condiţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, ŞÎ continuă judecata cu părţile iniţiale;
c. constată incidenţa art. 78 alin. (1) C. pr. civ., faptul că cererea de anulare nu se poate derula fără toate părţile actului,
constată că reclamantul se opune introducerii altei persoane în judecată şî respinge cererea ca inadmisibilă.
50. Participarea terţilor în procesul civil - Noţiune şi feluri
Dreptul civil consideră terţ orice persoană care nu a participat nici personal nici prin
reprezentant la raportul juridic civil. Penitus extranei, sau terţii, se împart la rândul lor în două
categorii: terţi care au un interes faţă de raportul născut între părţi 1 şi terţi care nu sunt afectaţi sau
avantajaţi de pe urma respectivului raport juridic, astfel că sunt consideraţi terţi în mod absolut.

1 Art. 902 alin. (3) C. civ. - „în sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoană care a dobândit un
drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară."
Partea I. Partea
Această se regăseşte şi în materie procesuală, când după declanşarea litigiului102
generală
situaţie între
părţi se naşte interesul participării în proces şi a unor terţe persoane, interes care poate aparţine
terţului sau părţilor în proces.
Dacă terţa persoană este interesată să intre în procesul declanşat între părţi, fie justificând un
drept al său, care ar fi afectat în cazul pasivităţii sale, fie tinzând să apere o parte în proces,
instituţia juridică la îndemâna terţului pentru a intra în judecata dintre părţi poartă denumirea de
intervenţie voluntară.
Dimpotrivă, dacă părţile sunt cele interesate să atragă în cauza ce se desfăşoară între ele o
anumită persoană terţă, atunci ele au la dispoziţie trei instituţii procesuale, încadrate în noţiunea
de intervenţie forţată sau participare forţată a terţilor în procesul civil 1: chemarea în judecată a
altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.
Totodată Codul de procedură civilă prevede posibilitatea instanţei de a dispune introducerea
forţată, din oficiu a unor persoane terţe faţă de raportul procesual, această situaţie fiind în parte
suprapusă pe cazurile în care părţile pot extinde cadrul procesual subiectiv, respectiv fiind
aplicabilă în proccdura necontencioasă sau dacă legea prevede expres, după distincţiile art. 78 C.
pr. civ. (art. 643 C. civ., art. 1705 C. civ., art. 1.795 C. civ.).
Avantajele participării terţilor în procesul civil prin intermediul instituţiilor prezentate
constau în aceea că printr-o singură hotărâre se soluţionează mai multe raporturi juridice
litigioase, hotărârea fiind obligatorie pentru toţi cei care au participat la proces (are efecte
relative). Se evită astfel pronunţarea unei hotărâri contradictorii şi risipa de timp şi mijloace, care
este iminentă purtării mai multor procese în loc de unul singur.
Participarea terţilor în procesul civil poate avea şi unele inconveniente, determinate de
întârzierea pe care o poate provoca extinderea cadrului proccsual, precum şi de lipsirea terţului de
posibilitatea efectuării unor acte de procedură datorită momentului în care intră în proccs şi luării
procedurii din stadiul în care se află [art. 65 alin. (2) C. pr. civ.].

51. Intervenţia voluntară. Generalităţi


Un terţ faţă de raportul de drept procesual poate justifica un interes personal de a-şi proteja
un drept sau interes legitim, care ar fi afectat dacă nu participă în procesul dintre părţi sau poate
ajuta o parte în proces să-şi facă apărarea şi să-şi susţină drepturile invocate.
Astfel, o persoană formulează cerere de revendicare împotriva altei persoane, iar un terţ care
se consideră adevăratul proprietar al bunului are interes să intervină în acel proces pentru a-şi
apăra dreptul de proprietate. Este cert că el poate aştepta o tulburare a dreptului sau, deoarece
hotărârea dintre părţile în proces nu-i este opozabilă, însă în raport de temeinicia dreptului său,
poate fi mai avantajos să intervină în proccsul respectiv, dovedindu-şi dreptul şi obţinând o
hotărâre opozabilă tuturor participanţilor. în acelaşi fel, adjudecatarul la licitaţie publică
desfăşurată în cadrul executării silite are interes să intervină în contestaţia la executare formulată
de către debitor, prin care se tinde la anularea tuturor formelor de executare (inclusiv a licitaţiei),
pentru a-şi apăra, în principal, dreptul de proprietate dobândit, iar în subsidiar pentru a recupera
preţul plătit la vânzarea silită.
De asemenea, în cadrul raportului juridic obligaţional, cum creditorii chirografari sunt
afectaţi indirect de actele debitorului lor, ei vor fi interesaţi să intre într-un proces al debitorului
pentru a-1 apăra pe acesta faţă de adversar, în ideea de a conserva patrimoniul din care se vor
despăgubi pentru creanţele lor. Creditorii pot intenta acţiunea oblică în vederea apărării
drepturilor debitorului lor, care rămâne în pasivitate (art. 1560 C. civ.), astfel că se impune cu atât
mai mult a le permite acestora să intervină într-un proces în care debitorul lor participă ca
reclamant sau pârât. în acelaşi mod un creditor cu garanţie reală are interes să intervină în
procesul prin care se solicită de către un terţ anularea titlului de dobândire a proprietăţii
debitorului asupra bunului cu care s-a garantat, pentru a dovedi alături de debitorul pârât că bunul
este proprietatea acestuia din urină, evitând astfel afectarea garanţiei sale.
în primele două cazuri intervenţia voluntară a terţului este bazată pe un drept personal al
acestuia, astfel că ea este denumită intervenţie voluntară principală sau în nume propriu (în

1 Este numită, conform titulaturii C. pr. civ., şi intervenţie forţată, însă preferăm exprimarea participării forţate,
rezervând noţiunea de intervenţie numai pentru situaţia în care terţul este cel ce doreşte intrarea în procesul ce se poartă
între alte persoane.
Partea
interes I. Partea
propriu 103 a
generală Tratat..., 1997, p. 326); în ultimele două cazuri terţul intervine pentru
- Ciobanu,
apăra dreptul uneia dintre părţile în proces, intervenţia voluntară fiind numită în această situaţie
accesorie (în interesul uneia dintre părţi).
In toate cazurile însă interesul, ca cerinţă de exerciţiu a acţiunii civile, aparţine celui care
intervine, iar nu părţii pentru care se intervine, de exemplu în ipoteza intervenţiei accesorii.
Aşadar, diferenţa între cele două cereri nu constă în interesul invocat, şi într-un caz şi în celălalt
intervenientul fiind ţinut să justifice un interes personal, ci de dreptul invocat, în intervenţia
principală terţul invocând un drept propriu, iar în intervenţia accesorie, apărând dreptul uneia
dintre părţile în proces.

52. Intervenţia voluntară principală


Premisa depunerii unei cereri de intervenţie voluntară principală este existenţa unui proces pe
rol - pendinte, iar în cadrul acestuia intervenţia voluntară principală întruneşte trăsăturile unei
cereri de chemare în judecată introdusă împotriva ambelor părţi din proccs, motiv pentru care ea
se va face în forma cercrii de chemare în judecată.
In literatura de specialitate (Ciobanu, Boroi, Drept procesual..., 2009, p. 41 şi urm.) şi în
practica judiciară (CSJ, S. civ., dec. civ. nr. 1890 din 15 octombric 1992, nepublicată, în Boroi,
Rădescu, 1994, p. 125) se admite că intervenţia principală nu se poate face în cererile cu caracter
strict personal, ca divorţul.
De asemenea, cererea nu este admisibilă în materie posesorie, terţul trebuind să invoce un
drept, or, în posesoriu nu se discută dreptul, ci numai starea de fapt, însă ar fi admisibilă cererea
dacă şi terţul invocă tot posesia (Ciobanu, Boroi, Drept procesual2009, p. 65).
S-a apreciat că nu este admisibilă cererea de intervenţie în litigii de muncă, decât dacă
priveşte litigiile colective de muncă. în materia contenciosului administrativ este admisibilă
cererea dc intervenţie principală depusă de beneficiarul actului administrativ atacat (ÎCCJ, S. cont.
adm. şi fisc., dec. nr. 71/2016).
Este în interesul celui care intervine să-şi analizeze temeinic posibilităţile înainte de a
interveni în procesul ce se poartă între alte persoane, deoarece, în funcţie de accastă atitudine, ar
putea fi mai indicat să se abţină de la intervenţie şi să se prevaleze de inopo- zabilitatea hotărârii
ulterior.
însă, potrivit art. 39 alin. (2) C. pr. civ., succesorul cu titlu particular este obligat să intervină
în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, caz în care instanţa decide dacă
înstrăinătorul va rămâne sau nu în proces.
Cererea de intervenţie principală poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în fond în
faţa primei instanţe, iar cu învoiala părţilor, şi direct în apel. Art. 392 C. pr. civ. marchează
momentul începerii dezbaterilor de fond arătând că dacă părţile declară că nu mai au cereri de
formulat şi nu mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra
fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările
formulate în proces. Când instanţa consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi
temeiurile de drept ale cauzei, preşedintele închide dezbaterile (art. 394 C. pr. civ.).
Intervenţia principală este inadmisibilă în recurs, independent de cum recursul este singura
cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe sau hotărârea este susceptibilă de apel. Motivul
este dat de faptul că recursul nu este o cale devolutivă de atac prin care se analizează fondul
cauzei, în faţa instanţei de recurs putând fi invocate numai chestiuni de drept, astfel că pretenţiile
proprii ale terţului vor putea fi analizate numai pe calea unei cereri separate. Nu este însă exclusă
intervenţia la rejudecarea cauzei după casarea totală, cu trimitere.
După depunerea şi comunicarea cererii, care este obligatorie nu doar pentru asigurarea
contradictorialităţii, dar şi pentru verificarea aspectelor procedurale specifice, bunăoară, atunci
când intervenţia se face direct în apel şi este nevoie de acordul expres al părţilor, instanţa va
analiza admisibilitatea sa în principiu, urmărind: respectarea legii cu privire la momentul
depunerii cererii, posibilitatea intervenţiei în raport de obiectul proccsului pendinte, legătura care
trebuie să existe între dreptul invocat de terţ şi dreptul dedus judecăţii între părţile din proces. în
lipsa unei conexiuni strânse între aceste drepturi, instanţa va respinge în principiu cererea de
intervenţie.
Partea
PentruI. Partea generală
analizarea 104
admisibilităţii în principiu instanţa comunică părţilor cererea de intervenţie,
copii de pe înscrisurile care o însoţesc şi ascultă intervenientul şi părţile.
Până la pronunţarea asupra admiterii în principiu terţul nu are calitatea de parte în proces, nu
poate fi considerat că are pretenţii faţă de părţi şi astfel nu va putea fi ascultat, neavând nicio
calitatc, fiind străin de proces. Discuţia asupra admisibilităţii în principiu nu antamează fondul
dreptului invocat de terţ, în această fază se fac simple afirmaţii şi se pipăie fondul dreptului,
verificându-se şi legătura acestuia cu dreptul dedus judecăţii de către părţi.
Instanţa se pronunţă asupra admiterii în principiu a cererii de intervenţie principală prin
încheiere interlocutorie, motivată, asupra căreia nu mai poate reveni, care se comunică Părţilor
(art. 234 rap. la art. 427 C. pr. civ.).
încheierea prin care se dispune în principiu asupra cererii de intervenţie nu se poate ataca
decât odată cu fondul, soluţia iniţială a noului Cod de procedură civilă, care permitea atacarea
încheierii de respingere ca inadmisibilă a cercrii de intervenţie separat, pentru lămurirea cadrului
procesual subiectiv în mod definitiv, anterior soluţionării fondului, fiind abandonată. Dincolo de
avantajul dat de lămurirea cadrului procesual subiectiv într-o fază incipientă a procedurii,
reglementarea anterioară permitea celor interesaţi şi tergiversarea procedurii prin formularea unor
cereri de intervenţie vădit inadmisibile, care odată respinse erau atacate cu apel/recurs, cu
consecinţa că intervenea automat suspendarea soluţionării cauzei pe fond până la finalizarea
procedurii în faţa instanţei învestite cu calea de atac împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie.
Şi actuala reglementare poate determina în aplicarea sa consecinţe negative asupra
termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, întrucât, odată atacată împreună cu hotărârea de
fond, încheierea prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie, poate fi desfiinţată în
apel sau recurs, ipoteză în care întreaga cauză se va rejudeca de instanţa în faţa căreia s-a formulat
cererea de intervenţie (primă instanţă sau apel), judecata fiind luată de la momentul discutării
admisibilităţii în principiu a acesteia.

53. Efectele cererii de intervenţie


Terţul devine parte în proces, având calitatea de reclamant faţă de ambele părţi faţă de care
doreşte să-şi stabilească un drept propriu, potrivnic. De aceea orice parte va răspunde cu
întâmpinare la cererea de intervenţie sau va putea depune cerere reconvenţională. Dacă însă
instanţa va respinge cererea de intervenţie în principiu, terţul va avea la îndemână o acţiune
separată împotriva părţilor din proccs.
Cererea de intervenţie principală are caracterul unui incident procedural care sc judecă
împreună cu cererea principală, independent de competenţa materială sau teritorială implicată de
obiectul cererii de intervenţie. Instanţa poate dispune disjungerea cererii de intervenţie numai
dacă obiectul acesteia nu este chiar dreptul dedus judecăţii în cererea principală şi dacă judecata
intervenţiei ar întârzia foarte mult judecata cererii principale, însă nu va dispune disjungerea când
judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.
Un inconvenient al cererii de intervenţie principală este acela determinat de prevederile art.
65 C. pr. civ. Intervenientul ia procedura din starea în care se află în momentul admiterii în
principiu a cererii sale. Or, acest aspect îl poate afecta pe intervenientul principal, deoarece numai
în funcţie de momentul la care intervine ar mai putea propune şi administra probe sau solicita
comunicarea unor acte din dosar. Tocmai de aceea, Codul de procedură civilă prevede că
intervenientul poate solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu
până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie, iar actele de procedură
ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el. Un asemenea aspect atrage automat prelungirea dosarului
principal, dacă acesta se afla în faza dezbaterilor de fond, ceea ce va permite instanţei să dispună
disjungerea.
Având în vedere faptul că reclamantul poate chema în judecată alte persoane sau să
formuleze cereri de chemare în garanţie, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei
instanţe, fără să depindă de momentul în care se intervine, terţul devenit parte, cu poziţia unui
reclamant, va putea să cheme în judecată alte persoane şi să formuleze cereri de chemare în
garanţie, nu însă şi cereri de arătare a titularului dreptului.
Partea I. Partea
Soluţiile generală
posibile 105
în cazul judecării celor două cereri în acelaşi dosar se influenţează reciproc.
Astfel, dacă se admite cererea principală având acelaşi obiect ca şi intervenţia principală, aceasta
din urmă va fi obligatoriu respinsă pentru că cele două cereri se exclud reciproc, neputând fi
admisă ipoteza câştigării aceluiaşi obiect de două persoane cu interese şi drepturi contrare.
Ambele cereri vor putea fi însă respinse, dacă nici reclamantul din cererea principală nici
intervenientul nu şi-au dovedit dreptul, sau dimpotrivă admise numai în parte (fiecare pentru o
altă parte a obiectului cererii). Când între obiectului cererii principale şi al cererii de intervenţie
nu există identitate, ele fiind legate între ele printr-o conexiune obiectivă, este posibilă admiterea
ambelor cereri integral.
Dacă părţile din cererea principală fac acte procesuale de dispoziţie, stingând procesul
pendinte, cererea de intervenţie principală va fi soluţionată în continuare de către instanţă, ca
cerere incidentală, care a avut nevoie de un proces în curs numai ca o premisă pentru depunerea
sa, odată însă realizată învestirea instanţei cele două cereri dobândesc independenţă, fiind
obligatorie soluţionarea lor de către instanţă [art. 66 alin. (4) C. pr. civ.]. Pentru ipoteza în care
cererea principală este respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române sau nefiind de
competenţa instanţelor judecătoreşti, ci de competenţa altor organe fară activitate jurisdicţională,
neputând opera declinarea de competenţă, s-a reţinut în literatura de specialitate că instanţa nu va
putea judeca nici cererea incidentală, deoarece n-a fost învestită conform legii cu judecarea
accsteia (Ciobanu, Boroi, Drept procesual civil, 2009, p. 52).

54. Intervenţia voluntară accesorie


Titularul unei cereri de intervenţie accesorie nu pretinde un drept propriu împotriva părţilor
din proces, ci tinde la apărarea dreptului invocat de una dintre părţile procesului în curs. Terţul
are însă un interes personal în a interveni în procesul în curs, care se poartă între alte persoane.
Astfel, premisa acestei cereri este existenţa unui proces în curs, între alte persoane, cu
diferenţa, faţă de intervenţia principală, că ea întruneşte trăsăturile unei simple apărări formulate
de un terţ în favoarea unei părţi. Aşadar, cadrul procesual nu se extinde prin apariţia unui alt
obiect sau a unei cereri distincte, ci determină numai intrarea unei persoane în cadrul procesual
respectiv.
Intervenientul accesoriu devine parte, împrumutând ceva din calitatea părţii pe care o ajută,
însă nu devine reprezentantul acesteia sau apărător, în sensul legii organizării profesiei de avocat.
Nu se poate admite ca cererea de intervenţie accesorie să nu fie justificată de un interes
personal al celui care o formulează. Dacă dreptul invocat este acelaşi cu dreptul uneia dintre părţi,
interesul cererii trebuie să aparţină titularului. Astfel, intervenientul accesoriu are şi el de câştigat
de pc urma cererii sale, evitând o situaţie defavorabilă pentru sine, care ar fi susceptibilă a se crea
dacă nu ar acţiona. Creditorul care intervine în procesul pornit de debitorul său pentru a-1 susţine
pe acesta, tinzând să readucă un bun în patrimoniul Iui, are interesul reîntregirii acestuia, urmând
să profite la executarea propriei creanţe împotriva debitorului.
Fiind o simplă apărare, intervenţia accesorie poate fi făcută alături de întâmpinare, de cererea
reconvenţională sau ca simple note de şedinţă prin care terţa persoană susţine punctul de vedere al
părţii pentru care intervine, propunând probe, ridicând excepţii sau formulând cereri de atragere
forţată a unor terţi în proces, împotriva cărora partea sa ar putea să se îndrepte în cazul pierderii
procesului. în orice caz însă ea va trebui să îmbrace forma unei cereri distincte, din care să se
desprindă concluzia că aparţine altei persoane decât părţilor în proces.
Nici intervenţia accesorie nu este poate fi primită într-un cadru procesual
admisibilă în proceselc strict personale, lipsit de contradictorialitate, bunăoară după
însă spre deosebire de intervenţia principală închiderea dezbaterilor în fond (ÎCCJ, S. I
este admisibilă în majoritatea materiilor, civ., dec. civ. nr. 70/20181).
inclusiv în litigii de muncă având ca obiect Şi intervenţia accesorie se analizează
contractul individual de muncă. sub aspectul admiterii sale în principiu,
Legea procesuală nu limitează pentru a se verifica de către instanţă
momentul până la care trebuie depusă legătura cu cererea principală şi
cererea, arătând că ea se poate face şi în admisibilitatea sa în raport cu obiectul
recurs sau în orice cale extraordinară de cererii principale, spre exemplu în cererile
atac, fară să aibă nevoie de încuviinţarea cu caracter strict personal.
celeilalte părţi. însă, o asemenea cerere nu
Partea I. Partea
Pretenţia generală
terţului nefiind distinctă de judecăţii deoarece cererea sa, 106 fiind
ceea ce s-a discutat până în accl moment accesorie, va urma soarta cererii principale,
între părţi, cererea nu determină nici stingându-se odată cu aceasta accesorium
întârzierea cererii principale, astfel ca ea nu sequitur principalem.
se va disjunge, ci va fi soluţionată
împreună cu cercrea principală. ' „Primind cererile de intervenţie accesorie - ce
Intervenientul accesoriu va face numai pot fi examinate, potrivit art. 237 alin. (2) pct. 2 C. pr.
actele procesuale favorabile părţii pentru civ., în faza cercetării procesului, care este anterioară
dezbaterilor în fond - şi pronunţându-se asupra
care intervine. Dacă va face un act contrar
admisibilităţii, după ce a stabilit că se află în faza
părţii respective, acesta nu va fi luat în dezbaterilor în fond, instanţa a nesocotit momentul
considerare, astfel că intervenientul procesual la care ajunsese procedura judiciară, cu
accesoriu poate să renunţe la judecarea încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un
termen optim şi previzibil." Eurolex, accesat la
cererii de intervenţie doar cu acordul părţii 6.09.2019.
pentru care a intervenit. Mai mult, legea ■ Speţe:
arată că intervenientul accesoriu exercită o 1. în cererea de intervenţie principală înregistrată în
cale de atac neavenită când partea pentru dosarul având ca obiect recunoaşterea şi respectarea
care a intervenit nu a exercitat calea de dreptului de abitaţie asupra locuinţei compuse din trei
atac, a renunţat la calca de atac exercitată camere şi dependinţe aferente, conform actului de
constituire a dreptului de abitaţie încheiat cu proprietarul
ori aceasta a fost anulată, perimată sau
bunului, A. arată că dreptul real invocat i-a fost recunoscut
respinsă fără a fi cercetată în fond (ÎCCJ, S. lui asupra celor trei camere din şase, câte are imobilul şi pe
I civ., dec. civ. nr. 7919 din 4 noiembrie care reclamantul B. le pretinde a forma obiect al dreptului
2011). său de abitaţie, potrivit art. 751C. civ., încheiat cu pârâtul
Urmare a caracterului acestei cereri, C, proprietar al imobilului.
ea nu poate fi disjunsă, iar ca argument de Instanţa respinge în principiu cererea de intervenţie
text stă art. 67 alin. (I) C. pr. civ. principală, reţinând că este vorba de bunuri distincte şi de
Soluţiile cererii de intervenţie drepturi diferite.
accesorie depind de rezolvarea cererii Ce posibilitate are A.? Motivaţi calea de atac.
principale: dacă cererea de intervenţie s-a Analizaţi situaţia în ipoteza în care s-ar admite
făcut în favoarea reclamantului, admiterea cererea de intervenţie principală în principiu, dar s-ar pune
cererii principale atrage şi admiterea în discuţie disjungerea acesteia ulterior, deoarece întârzie
intervenţiei accesorii, deoarece apărarea a soluţionarea cererii de chemare în judecată.
fost întemeiată; dimpotrivă, respingerea
2. Prin cererea de intervenţie accesorie formulată în
cererii principale atrage respingerea cererii favoarea reclamantului B., intervenientul A. solicită
de intervenţie accesorie, apărarea de obligarea pârâtului C. la plata despăgubirii datorate lui B.
această dată nefiind fondată; când din folosinţa fără drept a bunului revendicat de reclamant,
intervenţia accesorie s-a făcut în favoarea direct către intervenient.
pârâtului, admiterea cererii principale va Arată că este creditor al reclamantului pentru suma
atrage respingerea intervenţiei accesorii, de 12.000 euro, pe care nu-i poate rccupera în ipoteza în
apărarea făcută nefiind profitabilă care cererea de chemare în judecată formulată împotriva
pârâtului, dacă însă cererea principală este pârâtului C. nu va fi admisă.
respinsă se va admite cererea de intervenţie Arată că este şi titularul unui contract de ipotecă
accesorie pe motiv că ea a fost binevenită, asupra bunului revendicat de B. de la C., iar întocmirea
acestui contract nu era posibilă dacă B. nu ar fi titularul
sprijinind eficient punctul de vedere al
dreptului de proprietate.
pârâtului.
Instanţa admite în principiu cererea de intervenţie
Actele de dispoziţie făcute de către o accesorie.
parte atrag rămânerea fară obiect a cererii Analizaţi soluţia după calificarea cererii de
de intervenţie în interesul acesteia. intervenţie.
Tranzacţia ca act de dispoziţie aparţinând
ambelor părţi stinge litigiul, iar 3. Prin încheierea din 7 aprilie 2014, Tribunalul V, a
intervenientul accesoriu nu va putea cere respins în principiu, ca inadmisibilă, cererea fonnulată de
D., calificată de instanţă drept cerere de intervenţie
continuarea procesului decât dacă probează
accesorie în interesul pârâtului.
că tranzacţia s-a făcut prin fraudă (fraus
Instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art.
omnia corrumpit). în rest, intervenientul 61C. pr. civ., deoarece intervenientul nu justifică un
accesoriu nu poate cerc continuarea interes, obiectul cererii principale fiind reprezentat de
Partea I.unui
suspendarea Partea generală hotărârea Consiliului
act administrativ, 107
Local A., prin care reclamantul C. a fost schimbat din
funcţia de viceprimar, fiind înlocuit cu D. Temeiul de
drept al cererii este art. 14 din Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei încheieri, odată cu fondul, a
declarat apel D., susţinând că în mod nelegal prima
instanţă a apreciat că cererea reprezintă o intervenţie
accesorie, deşi aceasta este o intervenţie principală.
Apelantul a fost numit viceprimar, fiind evident interesul
pentru a interveni în proces şi a-şi apăra interesele
legitime.
în întâmpinare, intimatul reclamant C. susţine
respingerea apelului ca neavenit, deoarece Consiliul Local,
partea pentru care a intervenit, nu a exercitat calea de atac.
Consiliul Local nu formulează întâmpinare şi nu se
prezintă.
Analizaţi actele de procedură efectuate şi propuneţi
soluţia.

55. Participarea forţată a terţilor în


procesul civil. Chemarea în judecată a
altei persoane
Codul de procedură civilă permite
părţilor în proces să cheme în judecată o altă
persoană care ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, printr-o cerere de
chemare în judecată separată.

Atât reclamantul, intervenientul


principal, cât şi pârâtul pot avea interes să
cheme în judecată o persoană care ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Astfel, creditorul cesionar cheamă în
judecată pe debitor pentru ca acesta să
execute creanţa, însă
108 Drept procesual ci

sc loveşte de refuzul debitorului, care arată că el nu-1 recunoaşte de creditor, deoarece nu


ştie despre cesiune. Ca atare cesionarul reclamant va fi interesat să-1 cheme în judecată pe
cedent, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă şi acestuia, în scopul evitării plăţii creanţei de
către debitorul cedat către cedent, care în ciuda cesiunii ar putea pretinde debitorului plata
creanţei (art. 1.578 C. civ.).
în altă ipoteză, art. 643 alin. (3) C. civ. arată că dacă acţiunea în justiţie nu este introdusă
de toţi coproprietarii, pârâtul poate cerc instanţei de judecată introducerea în cauză a
celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi.
De asemenea, o persoană care se pretinde moştenitorul alteia formulează cerere de
revendicare împotriva celui ce posedă bunul; acesta din urmă va fi interesat să introducă în
cauză şi pe ceilalţi moştenitori pentru a se pronunţa o hotărâre opozabilă şi acestora.
Deşi interesul de a chema în judecată alte persoane, care ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, aparţine fie reclamantului fie pârâtului, totuşi condiţiile în care
aceştia vor putea formula cererea sunt diferite.
Reclamantul poate chema în judecată o altă persoană cel mai târziu până la terminarea
cercetării procesului înaintea primei instanţe, spre deosebire de pârât care trebuie să facă
cererea de chemare îh judecată a altei persoane în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată. Justificarea este dată de faptul că reclamantul va cunoaşte
persoana care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi el abia după depunerea răspunsurilor
sau pretenţiilor proprii ale pârâtului prin întâmpinare sau cerere recon- venţională. Până la
acest moment el nu cunoaşte punctul de vedere al pârâtului, care de regulă refuză să respecte
dreptul pretins de reclamant, fie pe motiv că acesta îi aparţine lui, fie că dreptul aparţine altei
persoane, pe care o arată. Dimpotrivă, în momentul în care primeşte cererea de chemare în
judecată pârâtul ştie cine este cel de la care a primit dreptul invocat de către reclamant. Ca
atare şi momentele până la care se pot depune cererile celor două părţi sunt distincte,
reclamantul beneficiind justificat de o prelungire a termenului.
Legea prevede şi posibilitatea instanţei ca, în cazurile expres prevăzute de lege, să
dispună din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Astfel, Codul de procedură civilă prevede că dacă raportul juridic substanţial o impune,
judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor
persoane, iar dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, dar
judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, se va
respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond. Când necesitatea introducerii în cauză a altor
persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa trebuie să repună cauza pe rol,
dispunând citarea părţilor.
Introducerea în cauză se dispune până la terminarea cercetării procesului înaintea primei
instanţe.
In situaţia depunerii unei cereri reconvenţionale pârâtul dobândeşte şi el calitatea de
reclamant, astfel că momentul până la care se va putea formula cerere de chcmare în judecată
a unei persoane carc poate pretinde acelaşi drept ca şi pârâtul-reclamant se va aprecia în
raport cu momentul depunerii cererii reconvenţionale pentru reclamantul-pârât şi cu
terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe pentru pârâtul-reclamant.
Dacă nu se respectă termenele arătate, sancţiunea care intervine este decăderea din
dreptul de a mai formula acea cerere în respectivul dosar, soluţia Codului anterior privind
Partea I. Partea generală 109

judecarea separată a acesteia, dacă părţile nu se învoiesc să fie judecate împreună (art. 135 C.
pr. civ.), nefiind preluată expres de actuala reglementare.
Cererea întruneşte trăsăturile cererii de chemare în judecată, astfel că va trebui să înde -
plinească toate cerinţele legale de validitate ale acesteia şi în plus va trebui să menţioneze
legătura pe care cererea o are cu procesul în care ea se formulează (motivarea).
Cererea se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice, terţului comunicându-i-
se toate actele importante ale dosarului - cerere de chemare în judecată, întâmpinare şi copii
de pe înscrisurile din dosar (ÎCCJ, S. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1529 din 19 martie 2009, în
Dreptul nr. 1/2010, p. 213).
Printr-o normă de trimitere codul prevede obligativitatea instanţei de a se pronunţa în
principiu asupra admiterii cererii, printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată numai
odată cu fondul.
Prin admiterea în principiu, terţul intră în proces dobândind calitatea de reclamant - parte,
însă spre deosebire de intervenţie, această intrare în proces este forţată, determinată de voinţa
părţilor, iar nu de voinţa terţului respectiv.
Cererea se încadrează în categoria cererilor incidentale care, conform art. 123 C. pr. civ.,
vor rămâne să fie judecate de instanţa în faţa căreia au fost formulate, indiferent de actele de
dispoziţie tăcute asupra cercrii principale şi chiar dacă în acel dosar instanţa a dispus
disjungerea, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe
judecătoreşti, cu excepţia cererilor în materia insolvenţei sau concordatului preventiv.
Legea cuprinde o dispoziţie specială, menită să faciliteze cadrul procesual, în ipoteze
aparte. Astfel, dacă pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi
declară că voieşte să o execute faţă de cel care-şi va stabili prin judecată dreptul, el poate ti
scos din judecată dacă depune suma datorată, urmând ca procesul să se poarte mai departe
numai între cei care se pretind în acelaşi timp creditori ai săi pentru aceeaşi datorie. De
asemenea, dacă pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia,
declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească, va fi
scos din proces, bunul în litigiu fiind pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu
judecarea cauzei. Chiar dacă judecata continuă astfel numai între reclamant şi terţul chemat
în judecată, hotărârea finală se va comunica şi pârâtului căruia îi este opozabilă, neputându-se
prevala de faptul că nu a participat la proces pentru a o executa.

56. Participarea forţată a terţilor în procesul civil. Chemarea în garanţie


In dreptul civil substanţial chemarea în garanţie este aferentă: instituţiei răspunderii
pentru evicţiune, în materia contractelor translative de proprietate sau pentru vicii, în general,
caz în care garanţia este instituită de lege (Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale,
1996, p. 57 şi urm.; Văduva, Tabacu, Drept civil. Contracte speciale, 2002, p. 44 Şi urm.);
instituţiei garanţiilor convenţionale personale sau reale, constituite asupra drepturilor reale
sau asupra drepturilor de creanţă; instituţiei regresului pe care o persoană îl poate exercita
împotriva alteia în cazul angajării răspunderii civilc dclictuale etc.
Chemarea în garanţie ca instituţie de drept procesual reprezintă conţinutul oricărui regres
pe care o persoană îl poate exercita împotriva alteia, independent de natura legală sau
convenţională a acestuia (ÎCCJ, SU, Dec. nr. 10 din 19 septembrie 2011, M. Of. nr. 786 din 4
noiembrie 2011).
110 Drept procesual ci

De exemplu, cumpărătorul evins de bunul achiziţionat se îndreaptă împotriva evingă-


torului cu acţiunea în revendicare, însă pentru a se asigura în cazul în care pierde procesul, el
va chema în garanţie şi pe vânzătorul său, pentru ca acesta să-1 despăgubească pentru
pierderea suferită. Similar, cumpărătorul unui bun imobil chemat în judecată de revendicare
pentru acel bun (având poziţia procesuală de pârât) poate chema în garanţie pe vânzător,
dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe ale răspunderii pentru evicţiune, pentru ca acesta din
urmă să-1 despăgubească în cazul în care acţiunea terţului reclamant se va admite. Această
din urmă chemare în garanţie este obligatorie pentru cumpărător, deoarece în cazul în care nu
o va face vânzătorul îi va putea opune excepţia procesului rău condus (exceptio
maliprocesus), dovedind că avea mijloace să-1 apere în proces, dar cum nu a fost anunţat nu
lc-a putut folosi. în această situaţie vânzătorul va putea fi scutit a răspunde pentru evicţiune
faţă de cumpărător. Astfel, potrivit art. 1705 C. civ., cumpărătorul chemat în judecată de un
terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl chcme în cauză pe
vânzător, iar dacă nu o face, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau
motive suficiente pentru a se respinge cererea.
în cazul cesiunii de creanţă, creditorul-cesionar, care pretinde plata de la debitorul cedat,
va putea chema în garanţie pe creditorul cedent, de la care va putea recupera suma pe care i-a
plătit-o dacă i se va respinge acţiunea împotriva debitorului (art. 1.585 C. civ.).
Dacă tulburarea folosinţei locatarului se produce, în condiţiile art. 1794 C. civ., pe calea
acţiunii în răspundere pentru evicţiune, acesta va putea pretinde de la locator fie o reducere a
chiriei, când pierderea folosinţei a fost parţială, fie rezilierea contractului, dacă folosinţa a
fost esenţial micşorată, formulând o cerere de chemare în garanţie (Tabacu, Contractul de
închiriere a suprafeţelor locative, 2005, p. 155 şi urm.).
Codcbitorul solidar sau fideiusorul chemat în judecată de către creditorul comun va
chema în garanţie pe ceilalţi debitori, pentru a se îndrepta împotriva acestora pentru partea
fiecăruia, dacă acţiunea reclamantului creditor se va admite şi va fi obligat în consecinţă să
achite întreaga sumă către creditor.
Chemarea în garanţie este aşadar mijlocul procesual prin care o persoană, parte într-un
proces (reclamant, pârât sau intervenient), atrage în judecată şi o terţă persoană, împotriva
căreia ar putea să se îndrepte în ipoteza pierderii proccsului. Cererea poate fi făcută de către
persoana garantată, de succesorii săi universali, cu titlu universal şi cu titlu particular,
împotriva garantului, a succesorilor săi universali şi a celor cu titlu universal.
Terţul chemat în garanţie va putea la rândul său să cheme în garanţie o altă persoană, în
această privinţă, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea că dacă numărul celor
chemaţi în garanţie ar fi limitat la două persoane, acest aspect ar îngrădi dreptul procesual al
părţilor de a chcma în garanţie o persoană, fără a exista o prevedere legală expresă în acest
sens. Distincţia este utilă mai ales în cazul transmiterilor succesive de proprietate, când
fiecărui cumpărător ar trebui să i se permită să-şi cheme în garanţie propriul vânzător, până
la ultima za din lanţul regresului, cu riscul extinderii cadrului procesual [art. 72 alin. (2) C.
pr. civ.].
Avantajele pe care le oferă această instituţie sunt determinate de finalizarea litigiilor
dintre toate aceste persoane printr-o singură hotărâre, evitându-se soluţii contradictorii,
precum şi de facilitarea probatoriului în proces ca urmare a conlucrării părţilor interesate.
Partea I. Partea generală 111

Desigur că cel care cade în pretenţii poate depune o cerere separată, pe cale principală
împotriva celui ţinut sâ-1 garanteze, dar acest proces separat reprezintă risipa unor mijloace
materiale şi chiar riscul opunerii excepţiei procesului rău condus, de către garant.
Cererea va fi făcută în condiţiile cererii de chemare în judecată şi va trebui depusă dc
către reclamant până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe şi dc către
pârât, în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Şi în cadrul acestei cereri codul solicită o judecată prealabilă asupra admiterii în prin -
cipiu, însă instanţa va trebui să analizeze, pe lângă momentul depunerii cererii şi legătura
care trebuie să existe între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie. în anumite
situaţii, chiar dacă există această legătură între cele două cereri, chemarea în garanţie nu va fi
primită, fiind inadmisibilă. Se întâmplă astfel în ordonanţa preşedinţială deoarece aceasta nu
prejudecă fondul dreptului.
în legătură cu momentul depunerii cererii în materia chemării în garanţie nu se admite
depunerea cererii direct în apel, pentru considerente asemănătoare cazului cererii de
intervenţie principală, însă în materia analizată nici nu există un text similar art. 62 alin. 3 C.
pr. civ. şi nici nu se realizează vreo trimitere la acesta. Dacă părţile vor consimţi ca cererea
de chemare în garanţie depusă peste termenul legal (în faţa primei instanţe - n.n.) să se judece
împreună cu cererea principală, atunci se va proceda ca atare, însă dacă chemarea în garanţie
se formulează direct în apel, convenţia părţilor privind judecarea împreună a celor două
ccreri va încălca dispoziţiile care interzic formularea de pretenţii noi în apel.
Instanţa trebuie să comunice chematului în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce
o însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judccată, de pe întâmpinare şi de pe
înscrisurile de la dosar, pentru ca acesta să-şi formuleze apărarea.
Urmare a depunerii cererii şi a analizării de către instanţă a condiţiilor prealabile de
admitere a acesteia, chematul în garanţie devine parte în proces (pârât), bucurându-sc dc o
poziţie independentă faţă de aceea a părţilor în proces. între partea care a chemat în garanţie
pe terţ şi acesta se stabileşte, prin intermediul dispoziţiilor legale, un raport juridic procesual.
Acest raport nu se creează însă şi între terţul chemat în garanţie şi partea adversă celei ce a
formulat cererea de chemare în garanţie, asemenea aspectc având importanţă deosebită în
privinţa exercitării căilor de atac.
Pe parcursul desfăşurării procesului, chematul în garanţie va putea să sprijine punctul de
vedere al părţii care 1-a chcmat în judecată, deoarece poziţia acesteia în urma pronunţării
unei soluţii va influenţa soluţia şi în ceea ce-1 priveşte. Insă chcmatul în garanţie va putea să
abordeze un punct de vedere contrar părţii care 1-a chemat în judecată susţinând de exemplu
că cererca de chemare în garanţie nu se justifică în drept, raportul juridic civil nefiind de
natură a crea posibilitatea părţii respective de a se regresa împotriva lui.
Având caracterul unei cereri incidentale chemarea în garanţie se va judeca de instanţa învestită cu cererea principală,
chiar dacă se dispune disjungerea sa datorită întârzierii cererii principale, în acest caz judccarea cererii de chemare în
garanţie fiind suspendată până la soluţionarea cererii principale.
Soluţia pe care o va primi cererea de chemare în garanţie este în strânsă legătură cu
soluţia din cererea principală.
Astfel, dacă cererea de chemare în garanţie este formulată de către reclamant, admiterea cererii principalc atrage
cererii principale poate atrage admiterea
respingerea cererii de chemare in garanţie, iar respingerea
chemării în garanţie. Această soluţie este justificată de faptul că dacă reclamantul câştigă
112 Drept procesual ci

procesul nu îşi mai are raţiune cererea sa de regres împotriva chematului în garanţie şi
dimpotrivă, dacă pierde, este necesar a i se asigura regresul împotriva terţului, evident şi cu
îndeplinirea celorlalte condiţii.
Când cererea de chemare în garanţie este formulată de către pârât (situaţia cea mai
frecventă), admiterea cererii principale depusă de reclamant atrage, în principiu, şi admiterea
cererii de chemare în garanţie, pârâtul având în această ipoteză dreptul a recupera ceea ce a
pierdut prin admiterea cererii principale de la chcmatul în garanţie. Dacă însă nu se poate
dovedi legătura de regres între pârât şi terţul chemat în garanţie, instanţa va respinge cererea
de chemare în garanţie, în ciuda admiterii cererii principale. Dacă cererea principală este
respinsă, chemarea în garanţie se va respinge şi ea, pentru că de vreme ce pârâtul nu a pierdut
nimic nu arc nici ce să invoce împotriva chematului în garanţie.
O chestiune importantă în materie este dată de posibilitatea exercitării căii de atac
împotriva hotărârii de către chematul în garanţie, precum şi de posibilităţile pe care le au
părţile de a se îndrepta cu cerere de apel sau de recurs împotriva chematului în garanţie, atâta
vreme cât între ele nu se stabileşte un raport de drept procesual (Ciobanu, Boroi, Drept
procesual civil, Curs selectiv, 2005, pp. 92 şi 93). Dacă chcmarea în garanţie a fost formulată
de reclamant şi acesta pierde procesul, admiţându-se cererea de chemare în garanţie, apelul
va putea fi făcut atât de reclamant, cât şi de chematul în garanţie. Când chemarea în garanţie
formulată de reclamant este respinsă urmare a admiterii cererii principale, apelul va fi
declarat de către pârât. Când însă chemarea în garanţie a fost formulată de către pârât, iar
instanţa admite cererea principală admiţând în consecinţă şi cererea de chemare în garanţie,
apelul va putea fi făcut de către pârât împotriva reclamantului şi de către chematul în garanţie
împotriva pârâtului. Când s-a admis cererea principală şi s-a respins chemarea în garanţie,
apelul va fi făcut de către pârât atât împotriva reclamantului (pentru cererea principală), cât şi
împotriva garantului (pentru cererea de chemare în garanţie). Dacă instanţa a respins cererea
principală respingând şi chemarea în garanţie a pârâtului, apelul va fi declarat de reclamant
împotriva pârâtului, nu şi împotriva chematului în garanţie, cu acesta nestabilindu-se niciun
raport procesual.

57. Participarea forţată a terţilor în procesul civil. Arătarea titularului dreptului


Un caz particular al chemării în judecată a altor persoane este arătarea titularului
dreptului, ca modalitatea de a atrage forţat într-un proces o terţă persoană şi a determina
producerea consecinţelor hotărârii judecătoreşti şi împotriva acesteia.
Arătarea titularului dreptului poate fi făcută numai de către pârâtul care se afla în ipoteza
descrisă de textul legii, interpretare rezultată din prevederea expresă a legii, dar şi din
regimul juridic reglementat.
Arătarea titularului dreptului constă în posibilitatea pârâtului, chemat în judecată de o
persoană care invocă un drept real asupra unui bun, aflat în stăpânirea pârâtului pe baza unui
acord cu titularul dreptului, de a prezenta instanţei pe acesta din urmă (cel pentru care deţine
bunul respectiv), tinzând să-1 aducă în proces.
Astfel, este nevoie de îndeplinirea a două condiţii pentru a se putea formula cererea:
pârâtul deţine un bun sau exercită un drept asupra acestuia pe baza unei convenţii încheiate
cu o terţă persoană, convenţie care-i conferă titlu precar şi reclamantul pretinde un drept real
asupra bunului deţinut de către pârât.
Partea I. Partea generală 113

în asemenea situaţie, cum pârâtul ştie că nu este titularul niciunui drept real asupra
bunului în litigiu, el va fi interesat sau chiar obligat să cheme în proces pe cel de la care
deţine bunul şi pe care îl consideră titularul dreptului real respectiv.
Spre exemplu, în temeiul contratului de locaţiune, locatarul este obligat să anunţe pe
locator asupra oricărei tulburări din partea unui terţ, în caz contrar fiind susceptibil de a
suporta toate pagubele ce se vor produce locatorului prin admiterea acţiunii terţului. însă
apelarea la procedura chemării în garanţie este lăsată la aprecierea locatarului chemat în
judecată de către terţ (art. 1.794 şi 1.795 C. civ., Tabacu, Contractul de închiriere a
suprafeţelor locative, 2005, pp. 170 şi 171).
De asemenea, în materia contractului de depozit, art. 2.120 alin. final C. civ. pretinde
depozitarului să aducă Ia cunoştinţa deponentului procesul care i-a fost intentat de cel ce
revendică bunul, sub sancţiunea obligării la plata de despăgubiri, astfel că acesta va fi
interesat să aducă şi la cunoştinţa terţului cine este titularul de la care a primit bunul.
Arendaşul nu poate să se apere eficient într-o acţiune de revendicare îndreptată
împotriva lui, deoarece este un simplu detentor precar, astfel că va fi interesat să aducă în
proces pe cel pe care-1 consideră proprietar şi cu care a încheiat contractul de arendare,
pentru ca acesta din urmă să-şi facă apărările necesare. Dacă nu ar fi astfel, s-ar putea ajunge
ca o cerere petitorie să fie uşor câştigată de către o persoană, care se pretinde titularul unui
drept real, deoarece s-ar judeca cu un detentor care recunoaşte de plano că nu este titularul
niciunui drept real asupra bunului (Ungureanu, Drept civil. Drepturi reale, 2005, p. 276 şi
urm.).
în cazul dreptului de proprietate publică, titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii
publice, chemaţi în judecată de către un terţ pentru revendicare, au obligaţia de a arăta
titularul dreptului (statul sau unitatea administrativ-teritorială), protecţia dreptului de
proprietate publică impunându-se a fi mai energică faţă de interesul ocrotit [art. 865 alin. (2)
lit. b) C. civ.].
Cel arătat ca titular al dreptului va dobândi calitatea de intervenient în proces, dar în
cazul său, cum intervenţia se face fără voinţa sa, el devine un intervenient forţat.
Cererea se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării sau cel mai
târziu la primul termen de judecată, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, şi se va comunica
persoanei indicate ca fiind titularul dreptului, împreună cu ccrerea principală şi actele de la
dosar, pentru ca acesta să cunoască punctele de vedere exprimate de părţile în proces.
Cel arătat ca titular al dreptului arc mai multe posibilităţi de a acţiona, ceea ce va
influenţa şi soarta procesului pendinte.
Astfel, dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte cele prezentate de către pârât, iar
reclamantul este de acord, pârâtul va fi scos din judecată, locul său fiind luat de către terţ.
Dacă însă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului în proces, accsta se va
purta mai departe între toţi trei urmând a se stabili cine este titularul dreptului, terţul deve-
nind parte în proces, în calitatea de intervenient principal. Nu se poate însă admite ca asupra
cererii formulate de pârât instanţa să nu se pronunţe în niciun fel până la sfârşitul procesului
şi numai în funcţie de soluţia acestuia, deoarcce disponibilitatea nu aparţine numai
reclamantului, ci ambelor părţi în proces, care pot determina prin atitudinea lor extinderea
cadrului procesual.
Dacă cel arătat ca titular al dreptului se prezintă, dar nu este de acord cu susţinerile
Pârâtului, el nu va lua locul acestuia, ci va rămâne în judecată, ca intervenient principal,
114 Drept procesual ci

urmând ca instanţa să stabilească în patrimoniul cui se află dreptul. Aceeaşi soluţie va fi


adoptată şi dacă terţul nu se prezintă în instanţă pentru a-şi exprima punctul de vedere asupra
susţinerilor pârâtului, astfel că indiferent de atitudinea sa hotărârea îi va fi opozabilă.
Şi în cazul acestei proceduri se vor aplica regulile prevăzute în cadrul intervenţiei
referitoare la procedura de admitere în principiu, de judecată, la soluţionarea cererilor
împreună.

■ Speţe:
1. Prin cererea de chemare în garanţie, reclamantul A. pretinde de la B., vânzătorul său, să
răspundă pentru eventuala evicţiune pe care ar suferi-o în cazul în care ar pierde procesul intentat
împotriva pârâtului C., de la care solicită să-i lase în proprietate şi posesie apartamentul situat în
Piteşti, str. R.
C, formulează la rândul său cerere de chemare în garanţie faţă de B., vânzătorul său, solicitând
obligarea acestuia la plata daunelor-interese, în condiţiile art. 1.702 C. civ., dacă ar cădea în pretenţii.
Care este procedura de soluţionare a cererii de chemare în garanţie?
Prezentaţi soluţii posibile.

2. A. a chemat în judecată pe B. pentru a-i achita suma de 10.000 lei, arătând că a dobândit
creanţa de la C., pe calea cesiunii.
B. arată că C. avea împotriva sa o creanţă mult mai mare, astfel că nu înţelege cum de se solicită
această creanţă, de vreme ce în comunicarea scrisă a cesiunii, transmisă de A. în format electronic, se
arată identitatea cesionarului, se identifică creanţa de 10.000 lei şi se solicită debitorului să plătească
cesionarului. Or, art. 1.578 C. civ. arată că în cazul unei cesiuni parţiale trebuie indicată şi întinderea
cesiunii.
Ca atare, A. formulează cerere de chemare în judecată a altor persoane, solicitând introducerea
în cauză a cedentului C.
Până când se poate formula cererea de către A.?
Care sunt posibilităţile Iui B.?
Cum va proceda instanţa?

3. A. cheamă în judecată pe B. pentru a fi obligat să-i respecte dreptul de uzufruct asupra


bunului imobil, casă şi teren aferent, împreună cu gospodăria agricolă aferentă, arătând că i-a fost
constituit acest drept de către G, proprietarul bunului, prin contractul încheiat potrivit art. 704 C.
civ.
B. se apără arătând că este titularul contractului de închiriere încheiat cu C., potrivit art. 1.777 C.
civ. şi urm., prin care acesta i-a transmis folosinţa aceloraşi bunuri pentru o perioadă de 5 ani, din
care au trecut numai 2 ani.
Formulează întâmpinare solicitând respingerea cererii principale şi o cerere de chemare în
garanţie împotriva lui C., arătând că acesta trebuie să răspundă pentru faptul că nu-i asigură
folosinţa, în ipoteza căderii în pretenţii.
Identificaţi instituţiile procesuale incidente în speţă.
Cum trebuie să procedeze B.?
Totodată, reclamanta arată că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat,
în contradictoriu ai pârâta Asigurarea R. SA, obligarea acesteia ia plata sumei reprezentând
echivalentul a 34.000 euro, cu titlu de despăgubiri datorate în baza poliţei de asigurare, persoana
chemată în judecată în temeiul art. 68 C. pr. civ. poate pretinde aceeaşi valoare de la pârâtă. Astfel, în
temeiul poliţei de asigurare de răspundere civilă a transportatorului, S. SRL, pârâta s-a obligat să
plătească o indemnizaţie de asigurare în valoare de 100.000 de euro, pentru producerea riscului
asigurat, pentru mărfurile transportate în trafic rutier. Camionul şi marfa expeditorului AVG SRL au
Partea I. Partea generală 115

fost furate dintr-o parcare din străinătate, după care camionul a fost abandonat. Reclamanta s-a
adresat asigurătorului cu cerere pentru despăgubiri, conform art. 5.5 din contractul de asigurare, dar
acesta a refuzat, fiind obligată să formuleze acţiune în justiţie.
Asigurarea R. SA formulează întâmpinare, solicitând respingerea cererii, în principal ca tardivă,
deoarece reclamantul a cunoscut încă de la început situaţia terţului, iar, în subsidiar, ca inadmisibilă,
deoarece terţul nu poate pretinde aceleaşi drepturi ca reclamanta, neavând nicio poliţă de asigurare
cu pârâta, iar art. 2.224 C. civ. prevede că asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele
păgubite numai în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare.
Prin încheierea din u martie 2019, instanţa a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de
chemare în judecată a altor persoane, formulată de către reclamantă, reţinând că această parte nou-
solicitată a fi introdusă în cauză nu are calitatea de asigurat al pârâtei, d se află în relaţii contractuale
exclusiv cu reclamanta, în temeiul contractului de transport marfa, astfel că terţul chemat în judecată
nu ar putea pretinde de la pârâtă aceleaşi drepturi ca reclamanta.
Reclamanta şi terţa persoană au formulat apel împotriva acestei încheicri, odată cu fondul,
reiterând susţinerile de la prima instanţă, arătând suplimentar că, potrivit art. 2.226 C. civ.,
despăgubirea se achită de către asigurător direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care
aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.

Instanţa de apel:
a. admite apelurile, schimbă încheierea, în sensul că respinge în principiu cererea de chemare
în judecată a altei persoane ca tardiv formulată;
b. admite apelurile, schimbă încheierea, în sensul că respinge excepţia de tardivitate, admite în
principiu cercrea de chemare în judecată a altor persoane şi restituie cauza la prima instanţă pentru
continuarea judecăţii;
c. respinge apelurile ca nefondate, deoarece terţul nu poate pretinde aceleaşi drepturi ca
reclamanta, neavând nicio poliţă de asigurare cu pârâta.
116 Drept procesual civil

X nu este de acord cu scoatcrea din proces a lui Y., astfel că Z. devine intervenient principal.
La al doilea termen de judecată, în şedinţă publică, Z. formulează cerere de chemare în garanţie
a vânzătorului său, W., arătând că acesta trebuie să-1 garanteze pentru evicţiune, în ipoteza pierderii
procesului, în condiţiile art. 1,705 C, civ., faţă de textul menţionat chemarea în garanţie fiind
obligatorie.
Cererea de chemare în garanţie şi de arătare a titularului dreptului se comunică, dar W. nu
formulează întâmpinare, nu se prezintă şi nu formulează apărări.
X. formulează note scrise la dosar, susţinând că cererea de chemare în garanţie nu putea fi
formulată în acest dosar, deoarece Z. este o persoană arătată ca titular al dreptului, care nu mai
poate, la rândul său, să formuleze o cerere de chemare în garanţie, deoarece art. 77 C. pr. civ. nu
permite o atare interpretare. Subsidiar, se susţine că cererea este de natură să tergiverseze
soluţionarea cererii principale, soliciLând disjungerea acesteia.
Instanţa, după ce admite în principiu cererea de chemare în garanţie, respinge cererea de
disjungere, constatând că, potrivit art, 74 alin. (4) C. pr. civ., aceasta se judecă împreună cu cererea
principală.

Soluţia instanţei este:


a. corectă sub toate aspectele;
b. corectă în ce priveşte admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie şi greşită cu
privire la disjungere;
c. greşită sub ambele aspecte.

58. Reprezentarea părţilor în judecată. Generalităţi


Nu întotdeauna procesul se desfăşoară cu participarea efectivă a părţilor, fie pentru că
acestea nu pot efectua personal actele de procedură şi nu pot participa în instanţă, neavând
pregătirea, timpul şi disponibilitatea necesare, fie, deoarece legea nu le recunoaşte
capacitatea pentru a face acte de procedură, alte persoane fiind prezente la proces în locul
părţilor.
în primul caz reprezentarea este convenţională, fiind consecinţa voinţei părţii, care are
posibilitatea de a desemna o persoană care să îi reprezinte interesele în proces, apelând la
serviciile specializate de asistenţă juridică (avocat), ori convenind cu o altă persoană,
nespecialist al dreptului, ca aceasta să îndeplinească actele de procedură în numele părţii
respective, deoarece nu Ie poate îndeplini personal.
în al doilea caz, când persoana chemată la judecată nu are capacitatea de a sta singură în
instanţă, reprezentarea este legală, derivând dintr-o prevedere a legii sau judiciară, rezultând
dintr-o hotărâre judecătorească, ce are la bază tot o dispoziţie normativă. In aceste cazuri,
partea va trebui să fie reprezentată ori asistată de reprezentantul legal ori de cel judiciar sau
să-i fie încuviinţate actele de procedură pe care trebuie să le întocmcască.
Ca atare, în materie procesuală se distinge între reprezentarea convenţională, bazată pe
un acord de voinţă în acest sens, reprezentarea legală, impusă de lege pentru protecţia
incapabililor, şi reprezentarea judiciară, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Similar, în
dreptul civil puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori
dintr-o hotărâre judecătorească (art. 1.295 C. civ.).
în cadrul reprezentării convenţionale se distinge între reprezentarea printr-un specialist
al dreptului şi reprezentarea printr-o persoană care nu are studii juridice.
Partea I. Partea generală 117

Reprezentarea nu trebuie confundată cu asistarea, caz în care partea stă personal în


judecată, numai că beneficiază de sfaturi şi ajutor fie din partea unui apărător calificat fie din
partea reprezentantului legal, după caz.

59. Reprezentarea convenţională a persoanei fizice. Reguli aplicabile mandatarului


nespecialist al dreptului
în dreptul civil, instituţia reprezentării la încheierea de acte juridice este admisă în regulă
generală, numai anumite acte fiind strict personale, neputând fi încheiate decât de către titular
personal, cum sunt spre exemplu căsătoria, recunoaşterea de filiaţie, testamentul (Ungureanu,
Drept civil. Introducere, 2005, p. 107).
Dacă raportul de drept substanţial este adus în faţa instanţei, el devine raport procesual,
problema reprezentării dobândind aspecte tipice, determinate de specificul actelor
procesuale. Ea se aseamănă cu reprezentarea în raportul de drept substanţial prin mecanismul
prin care se realizează, anume încheierea, întocmirea unor acte, de către reprezentant în
numele şi pe seama reprezentatului.
Ca atare, reprezentarea în procesul civil este acea instituţie juridică în temeiul căreia o
persoană, numită reprezentant, face acte de procedură în numele şi pe seama altei persoane,
numită reprezentat, parte într-un proces.
Reprezentarea este facultativă, în regulă generală, partea fiind singura care apreciază
necesitatea desemnării altei persoane să o reprezinte în judecată.
Codul de procedură civilă arată că partea poate să exercite drepturile procedurale în faţa
primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, prin avocat sau alt mandatar, în această din urmă
situaţie mandatarul neputând pune concluzii în faţa instanţei asupra excepţiilor procesuale şi
asupra fondului decât prin avocat, astfel că rolul său pare a se reduce la un simplu auditor.
Acest aspect depinde însă de sensul care se conferă sintagmei „a pune concluzii". La prima
vedere, dat fiind şi sensul literal al cuvântului „concluzii", aceasta parc a desemna luarea
cuvântului pe fondul procesului, la final, după desfăşurarea probatoriului şi a tuturor actelor
de procedură necesare conform legii. însă, din dispoziţiile art. 83 C. pr. civ. rezultă că
punerea concluziilor în faţa instanţei înseamnă orice cerere pe care părţile o fac instanţei,
inclusiv cele de probatorii, dc extindere a cadrului procesual, de invocare a unor excepţii etc.
Astfel, textul prevede că mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi
asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa
dezbaterilor, ceea ce înseamnă că asupra altor aspecte poate pune concluzii fără a avea
nevoie de serviciile unui specialist. Dacă nu s-ar interpreta astfel, s-ar ajunge ca rolul
mandatarului neavocat să fie anihilat, iar de altă parte să se deformeze sensul noţiunii în
discuţie, când în realitate legea procesuală (art. 392 C. pr. civ.) prevede un alt termen pentru
actele prezentate mai sus, anume dezbateri (Tăbârcă, Drept procesual civil, voi. I, 2008, p.
208). Legea arată că dezbaterile în fond poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de
drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu,
tratând separat aspectele prealabile dezbaterilor, respectiv cererile, excepţiile procesuale şi
apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului Şi cu atât mai mult
distinge această noţiune de cercetarea procesului, anume întocmirea actelor de procedură
necesare pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului (art. 237 C. pr. civ. - rezolvarea
excepţiilor ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu; examinarea cererilor de
intervenţie formulate de părţi sau de terţe persoane, în condiţiile
118 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 119

legii, a fiecărei pretenţii şi apărări în autorizează pe mandatar să efectueze


parte, pe baza cererii de chemare în numai acte de conservare şi de
judecată, a întâmpinării, a răspunsului la administrare pentru actele de înstrăinare
întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor; sau grevare, tranzacţii ori compromisuri,
constatarea pretenţiilor recunoscute şi a pentru a se putea obliga prin cambii sau
celor contestate; dispunerea de măsuri bilete la ordin ori pentru a intenta
asigurătorii, măsuri pentru asigurarea acţiuni în justiţie, precum şi pentru a
dovezilor ori pentru constatarea unei încheia orice alte acte de dispoziţie,
situaţii de fapt; primirea şi constatarea mandatarul trebuind să fie împuternicit
actelor de dispoziţie a părţilor; în mod expres. Aşadar, şi Codul civil
încuviinţarea probelor solicitate de părţi, impune o împuternicire anume dată
pe care le găseşte concludente, precum pentru formularea de cereri injustiţie,
şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră mandatul general acordat unei persoane
necesare pentru judecarea procesului şi le nefiind suficient.
va administra în condiţiile legii etc.). Cu alte cuvinte, pentru a fi valabil
Mandatarul neavocat, care are studii în vederea efectuării de acte de
juridice, finalizate cu licenţă, nu procedură pentru altul, mandatul trebuie
obligatoriu şi masterat în sistemul să se întemeieze pe o împuternicire
Bologna, va putea pune singur concluzii, specială pentru reprezentare în justiţie,
în faţa oricărei instanţe dacă este împuternicire care trebuie să se releve
mandatat în cauza privind pe soţul său expres în înscrisul care face dovada
sau rudele până la gradul al doilea mandatului.
inclusiv. în accste cazuri, mandatul, fiind Din perspectiva conţinutului
în legătură cu un proces, nu se va mandatului judiciar, în temeiul acestuia
presupune în temeiul posibilităţii pe care reprezentantul poate face toate actele de
o are un soţ de a face acte de conservare proccdură necesare judecăţii, dacă nu i
sau acte de administrare cu privire la s-a restrâns expres dreptul de a face
oricare dintre bunurile comune, ci va anumite acte. Ca şi în cazul mandatului
trebui dovedit în condiţiile legii de drept substanţial, pentru actele
procesuale (art. 345 şi 322 C. civ. - procesuale de dispoziţie va fi necesar un
Tâbârcă, Buta, Codul de procedură mandat special, care să menţioneze clar
civilă, comentat şi adnotat cu legislaţie, actul care va fi realizat.
jurisprudenţă şi doctrină, 2008, p. 297). Codul de procedură civilă arată că
Reprezentantul convenţional trebuie renunţarea la judecată sau la dreptul
să-şi justifice împuternicirea primită cu dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea
o procură specială sau cu o procură pronunţată, încheierea unei tranzacţii,
generală în care se specifică expres precum şi orice alte acte procedurale de
dreptul de reprezentare în instanţă, dispoziţie nu se pot face de către
mandatul general nefiind suficient. reprezentant decât în baza unui mandat
Această cerinţă nu funcţionează în cazul special ori cu încuviinţarea prealabilă a
în care reprezentatul nu are nici instanţei sau a autorităţii administrative
domiciliul nici reşedinţa în ţară, sau dacă competente (ÎCCJ, S. civ. şi de prop.
procura s-a dat unui prepus. intel., dec. nr. 1127 din 2 februarie
Art. 2.016 C. civ., reglementând 2006).
mandatul ca formă a reprezentării,
prevede că mandatul general îl
Partea I. Partea generală 119

Din punct de vedere formal, procura plano, ci această încetare se va analiza în


trebuie să fie constatată prin înscris funcţie dc momentul în care mandatarul
autentic, prevederea din cod aducând un cunoaşte despre moartea mandantului său
câştig faţă de norma anterioara, care ori după cum sunt incidente împrejurări
vorbea despre înscris sub semnătură care riscă să pună în pericol interesele
legalizată (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. mandantului. De la moartea mandantului
intel., dec. nr. 6185 din 23 iunie 2006). şi până când se cunoaşte acest aspect de
Faţă de specificul procedurii şi de către mandatar, actele făcute de el în
formalităţile care o caracterizează, atunci executarea mandatului sunt obligatorii
când dreptul de reprezentare se conferă pentru moştenitorii mandantului (art.
oral în faţa instanţei de judecată, întrucât 2.035 şi 2.036 C. civ.).
legea permite expres aceasta, actul va fi De asemenea, revocarea mandatului
valabil şi va produce efecte numai dacă sau renunţarea la mandat nu produc
instanţa va lua act de declaraţia părţii în efecte în privinţa celeilalte părţi a
încheierea de şedinţă, care îndeplineşte convenţiei decât de la data comunicării,
cu cxcepţia cazului când aceste acte au
rolul unui înscris autentic şi în care se vor
fost făcute în şedinţa de judecată în
consemna limitele şi durata reprezentării
prezenţa celeilalte părţi a convenţiei (a se
(ÎCCJ, S. I civ., dec. nr. 313 din 29 vedea şi art. 2033 C. civ.).
ianuarie 2013). Pentru mandatar legea procesuală
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant instituie o obligaţie aparte, în caz de
de la dosar atrage obligaţia instanţei de renunţare la mandat, constând în aceea că
judecată de a acorda celui care a acţionat va trebui să înştiinţeze pe mandant cu cel
în numele părţii, un termen scurt pentru puţin 15 zile înaintea termenului de
acoperirea lipsurilor, numai în cazul înfăţişare, în caz contrar născându-se
neîndeplinirii acestei obligaţii la termen dreptul la despăgubiri al mandantului
cererea formulată de o persoană care nu pentru renunţarea intempestivă a
şi-a dovedit calitatea de reprezentant
mandatarului. Mai mult, art. 89 alin. (2)
putând fi anulată.
C. pr. civ. interzice mandatarului să
în cazul în care nu s-a observat lipsa renunţe la mandat în cursul termenului de
dovezii calităţii de reprezentant înaintea exercitare a căilor de atac.
primei instanţe, aceasta nu poate fi
invocată pentru prima oară în calea de 60. Reprezentarea convenţională a
atac, ceea ce determină concluzia că persoanei fizice prin mandatar avocat
nulitatea se acoperă în acest caz pentru Dacă mandatarul este avocat, regulile
instanţa respectivă, nu şi pentru calea de de mai sus comportă anumite
particularităţi, determinate de specificul
atac.
exercitării profesiei şi de dispoziţiile
Reprezentarea nu încetează dacă
Legii nr. 51/19951 şi ale
partea reprezentată decedează sau devine Statutului profesiei de avocat.
incapabilă. Ea va trebui exercitată în Activitatea avocatului se desfăşoară
continuare până la retragerea sa de către numai în baza unui contract încheiat cu
succesorii părţii sau de către partea respectivă, în care se pot stabili şi
reprezentantul legal al incapabilului. în
egală măsură, nici mandatul civil nu
încetează prin moartea mandantului de 1 Publicată în M. Of. nr. 116 din 9 iunie 1995,
modificată în numeroase rânduri ulterior.
120 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 119

clauze particulare faţă de prevederile


generale ale legii.
Prin intermediul acestui contract de
asistenţă juridică, avocatul este mandatat
(fară clauză specială) să facă acte de
procedură pentru partea pe care o asistă
sau o reprezintă, în afară de actele de
dispoziţie, deoarece Codul de procedură
civilă cere o procură specială în
acest sens. Calitatea mandatarului, de specialist al dreptului, nu justifică depăşirea
disponibilităţii părţii în procesul civil, avocatul fiind însă chemat să explice părţii
consecinţele actelor grave pe care intenţionează să le efectueze.
Potrivit legii sale de organizare, avocatul este obligat să depună toate diligenţele pentru
apărarea drepturilor clientului său, să stăruie pentru realizarea liberului acces la justiţie şi
pentru un proces echitabil (art. 2 din lege - ICCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec, civ. nr.
535/2005, în P. Petju, Jurisprudenţă civilă comentată a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
a altor instanţe judecătoreşti, 2007, pp. 243-245).
Avocatul care a asistat o parte la judecata pricinii poate face orice acte pe care le
consideră necesare pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin
neexercitarea lor în timp (acte juridice de conservare). Asemenea acte pot fi făcute chiar dacă
nu sunt cuprinse în contractul încheiat cu clientul, neexistând deci împuternicire expresă
pentru a fi făcute. Raţiunea constă în aceea că acestea sunt favorabile părţii, neefectuarea lor
atrăgând riscul pierderii unor drepturi procesuale. Astfel, avocatul poate exercita orice cale
de atac împotriva hotărârii date, însă actele de procedură se vor face numai faţă dc partea
însăşi, iar susţinerea efectivă a căii de atac se poate face numai în baza unei noi
împuterniciri.
Forma procurii date avocatului va fi cea prevăzută de Legea nr. 51/1995, fără a fi
nevoie ca aceasta să fie autentificată, avocatul neavând asemenea atribuţii, dar putând
certifica identitatea şi semnătura părţii, caz în care atestă fapte constatate prin propriile
simţuri, similar procedurii de autentificare.
Din interpretarea art. 85 C. pr. civ. rezultă că declaraţia verbală, făcută în instanţă şi
consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării, în ceea ce
priveşte conferirea puterii de reprezentare unui avocat, nu este suficientă, în cazul acestuia
fiind obligatorie urmarea regulilor prescrise de legea de organizare a avocaturii.
Cererea de chemare în judecată va trebui să menţioneze, pe lângă numele părţii şi
numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Aşadar, cererii depuse prin reprezentant trebuie
să i se ataşeze şi dovada calităţii de reprezentant sub sancţiunea anulării cererii, dacă după
acordarea termenului de către instanţă lipsurile nu se împlinesc.

61. Reprezentarea convenţională a persoanei juridice


în judecată, reprezentarea persoanei juridice se poate realiza prin reprezentant legal sau
convenţional, în această din urmă situaţie, persoana juridică putând fi reprezentată numai
prin consilier juridic sau avocat, potrivit legilor de organizare a acestor profesii (Legea nr.
Partea I. Partea generală 121

514/2003 şi Legea nr. 51/1995), mandatul fiind acordat de către persoana juridica prin
reprezentantul său legal (ÎCCJ, HP, dec. nr. 9/20161 şi HP dec. nr. 19/20182;
Oprina, Reprezentarea creditorului persoană juridică în faza executării silite prin prisma
deciziei nr. 9/2016 a ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, 2017, pp. 185-197).
Codul de procedură civilă a urmărit astfel ca reprezentarea convenţională a persoanei
juridice să se realizeze numai prin specialist al dreptului iar nu printr-o persoană care nu are
atare calităţi, în scopul asigurării unei apărări de calitate, pentru evitarea pierderii unor
drepturi subiectivc datorită neînţelegerii regulilor dc drept de către reprezentantul legal.
Reprezentarea convenţională prin avocat se realizează în condiţii similare celor sus
menţionate cu privire la reprezentarea persoanei fizice.
în cc priveşte reprezentarea prin consilier juridic, pentru crearea unui cadru uniform,
Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic a prevăzut
constituirea unor asociaţii care să includă toate persoanele care îndeplinesc rolul de
reprezentant judiciar calificat.
Conform statutului, consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes
public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice dc
drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării.
Consilierul juridic nu poate să acorde reprezentare persoanelor fizice, legea referindu-se
numai la persoanele juridice, cărora consilierul se subordonează, însă numai pe linie
administrativă, fiind de regulă angajat cu contract individual de muncă sau numit în funcţic.
El asigură consultanţa, asistenţa, reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice ori
persoanei juridice respective, precum şi avizarea actelor cu caracter juridic în condiţiile legii.
Semnătura consilierului pe actelc încheiate de către persoana juridică se rezumă astfel la
verificarea aspectelor juridice ale acestuia, nu şi la cele de ordin economic sau tehnic.
în activitatea sa, cu ocazia susţinerii de concluzii orale sau scrise, consilierul juridic este
ţinut să apere cu demnitate şi competenţă drepturile şi interesele legitime ale autorităţii sau
persoanei juridice pe care o reprezintă şi să respecte normele de deontologie profesionala
prevăzute în legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi statutul acestei
profesii.
Actele de dispoziţie pe care consilierul juridic le poate face în timpul procesului nu sunt
reglementate aparte de către Legea nr. 514/2003, însă în acest caz se vor aplica prevederile
dreptului comun în materie, fiind necesară o procură specială.
Pentru acordarea procurii speciale, în vederea efectuării actelor de dispoziţie, este
necesară exprimarea voinţei persoanei juridice, care în funcţie de forma de organizare a
acesteia se va manifesta printr-o hotărâre a adunării generale sau printr-o decizie a organelor
în drept să hotărască.

1 M. Of. nr. 400/26.05.2016 - „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (t) din Codul de
procedura civilă, cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa
instanţelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul
acestcia din urmă".
2 M. Of. nr. 510/21.06.2018 - „în interpretarea şi aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin
consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum
acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept"
122 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 119

62. Reprezentarea legală


Codul de procedură civilă prevede că partea care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în
condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea °ri
modul de organizare (art. 57 alin. (2) C. pr. civ.).
Dacă partea, persoană fizică, nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în
judecată, fiind reprezentată, dacă are capacitate de exerciţiu restrânsă va trebui să fie asistată,
în ambele cazuri pentru anumite acte (grave) fiind necesar să fie autorizată în condiţiile
prevăzute de lege (Gănfalean, Reprezentarea legală şi convenţională a părţilor în procesul
civil, 2003, p. 12).
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu datorită prezumţiei conform căreia ele
sunt lipsite de discernământ, nu pot încheia acte juridice de drept substanţial sau procesual
personal şi singure, astfel că legea instituie posibilitatea încheierii acestor acte prin
intermediul reprezentantului legal (Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2008, p. 98).
Minorii până la 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească simt lipsiţi de
capacitate de exerciţiu1, astfel că actele civile şi procesuale vor fi întocmite pentru ei de către
reprezentantul legal, părinte, tutore sau curator.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă, putând
încheia acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă - art. 41 alin. (2) C. civ. Minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare
care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi
care se execută la data încheierii lor, astfel că actele civile de dispoziţie se vor efectua de
către reprezentanţii legali, prevăzuţi de lege sau numiţi printr-o hotărâre a unui organ
jurisdicţional - instanţa de tutelă, în primul caz fiind vorba despre părinţi, care exercită
autoritatea părintească asupra minorului, iar în al doilea caz despre tutorele numit de către
instanţa de tutelă. Ca atare, pentru actele de dispoziţie reprezentanţii vor fi nevoiţi să ceară şi
încuviinţarea instanţei de tutelă. Astfel, art. 144 alin. (2) C. civ. prevede că tutorele nu poate,
fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare,
împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la
drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce
depăşesc dreptul de administrare.
Autorizarea se acordă de către instanţa de tutelă pentru fiecare act în parte.
Minorul până Ia 14 ani nu poate sta în judecată, locul său fiind luat de către
reprezentantul legal, care va întocmi actele de procedură pentru minor, în condiţiile de mai
sus. în atare situaţie funcţionează efectiv reprezentarea legală, în sensul că partea (minorul)
nu stă în judecată, locul său fiind luat de către reprezentantul legal.
Minorul de 14 ani poate sta în judecată însă nu singur, alături de acesta fiind obligat să
fie prezent reprezentantul legal. în acest caz nu este vorba despre reprezentare, ci despre
asistare, în condiţiile Codului de procedură civilă, actele de procedură fiind făcute de minor
cu încuviinţarea reprezentantului legal şi autorizarea instanţei dacă este cazul, în condiţiile
menţionate, care disting regimul actelor în funcţie de importanţa lor.
1 Bolnavul psihic poate fi pus sub protecţia legii prin instituirea tratamentului medical sau prin internarea
medicală, fără a fi nevoie de exercitarea procedurii punerii sub interdicţie, astfel că din punct de vedere civil aceste
persoane sunt capabile, dacă nu au fost puse sub interdicţie (conform Legii nr. 487/2002 Legea sănătăţii mintale şi
a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în M. Of. nr, 652 din 13 septembrie 2012).
Partea I. Partea generală 123

Pentru protecţia drepturilor persoanei incapabile, pentru a se evita efectuarea unor


cheltuieli suplimentare legea arată că, dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege,
asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.
In ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea vor fi reprezentate de către cei desemnaţi
potrivit statutelor sau actelor de constituire a acestor subiecte de drept, în raport de
prevederile legale aplicabile şi de art. 218 C. civ., reprezentantul trebuind să depună la dosar
un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea sa (art. 151 C. pr. civ.).
în privinţa asociaţiilor care nu au personalitate juridică reprezentarea acestora la judecată
se va realiza prin organele lor de conducere, dacă s-au ales asemenea organe, iar în caz
contrar, aceste grupuri de persoane, chiar dacă nu constituie un subiect distinct de drept, vor
putea fi reprezentate în judecată de către persoana desemnată de către membrii săi.

63. Reprezentarea judiciară


Deşi enumerată de legea proccsuală, reprezentarea judiciară nu este definită în cadrul
normelor care reglementează reprezentarea părţilor în procesul civil. Cazurile de numire a
unui asemenea reprezentant derivă din lege, însă desemnarea cfectivă a reprezentantului se
face de către instanţă, prin act jurisdicţional. Reprezentarea nu este judiciară deoarece se
realizează în faţa instanţei de judecată ci pentru că desemnarea reprezentantului se face prin
hotărâre judecătorească.
Cazurile speciale sunt cele reglementate expres dc lege în diverse materii, cum este
ipoteza art. 315 C. civ. (intitulat Mandatul judiciar) carc prevede că instanţa de tutelă poate
da încuviinţare unui soţ de a-1 reprezenta pe celălalt, care sc află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
Reprezentarea se va conferi prin hotărâre judecătorească, în care se stabilesc condiţiile,
limitele şi perioada de valabilitate a mandatului.
în materia insolvenţei, Legea nr. 85/2014 prevede că, după ridicarea dreptului de
administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care
îi conduce şi activitatea de afaceri, aceste persoane fiind numite prin hotărârea judecătorului
sindic, în funcţie de desemnarea realizată de către creditori (art. 57 şi 63 din Legea nr,
85/2014).

64. Curatela specială.


Codul de procedură civilă prevede şi situaţii în care instanţa numeşte un curator special.
De regulă, acesta are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute dc lege pentru reprezentantul
legal. Astfel, se poate numi curator special de către instanţă dacă: persoana fizică lipsită de
capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
reprezentant legal şi există urgenţă; există conflict de interese între reprezentantul legal şi cel
reprezentat; o persoană juridică ori o entitate, chemată să stea în judecată, nu are
reprezentant.
De asemenea, numirea curatorului special este necesară în contextul încuviinţării citării
pârâtului prin publicitate, întrucât acesta nu este prezent pentru a-şi susţine interesele Şi este
posibil ca, în ciuda tuturor formalităţilor pe care le presupune art. 167 C. pr. civ., să nu
cunoască despre existenţa procesului.
Poate interveni numirea unui curator special şi ca o sancţiune la lipsa de reacţie sau de
conformare a părţilor unui raport juridic procesual multiplu. Astfel, în procesele cu
coparticipare procesuală activă sau pasivă, în care numărul părţilor este foarte mare, pentru a
se asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi
124 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 119

intereselor legitime ale părţilor, instanţa poate dispune, prin rezoluţie, reprezentarea prin
mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele
mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia. Dacă însă părţile nu se conformează
dispoziţiei instanţei, fie pentru că nu îşi aleg un mandatar fie că nu se înţeleg asupra
persoanei mandatarului, judecătorul numeşte un curator special, care va asigura reprezentarea
reclamanţilor sau, după caz, a pârâţilor şi căruia i se vor comunica actele de procedură.
Ca atare, numirea reprezentantului (curator special) se face de instanţa care judecă
procesul, persoana desemnată îndeplinind de regulă rolul unui reprezentant legal. Este astfel
în situaţia persoanei fizice lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă care nu arc reprezentant legal sau a persoanei juridice ori a
unei entităţi, chemată să stea în judecată, care nu are reprezentant.
In situaţia în care există conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat,
de asemenea, persoana desemnată curator special va îndeplini rolul reprezentantului legal,
schimbat astfel forţat pe perioada procesului, pentru protejarea drepturilor şi intereselor celui
ocrotit datorită restrângerii capacităţii sale.
Când desemnarea curatorului s-a realizat în condiţiile art. 202 C. pr. civ. pentru
eficientizarea procedurii cu un număr mare de participanţi, reprezentantul numit de instanţă
nu are rolul de a proteja interesele celor reprezentaţi datorită lipsei sau restrângerii capacităţii
acestora ci mai degrabă rolul unui mandatar convenţional, în care consimţământul părţilor
este suplinit de către instanţă.
Pentru desemnarea curatorului special judecătorul alege din lista de avocaţi, anume
desemnaţi de barou pentru fiecare instanţă judecătorească, iar remunerarea provizorie a
curatorului astfel numit se fixează de aceeaşi instanţă, prin încheicre, stabilindu-se totodată şi
modalitatea de plată. Asupra cheltuielilor pe care le presupune exercitarea funcţii de curator
special, O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, prevede că avansarea
remuneraţiei curatorului special este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin
numirea curatorului, dar instanţa poate stabili ca avansarea acesteia să se facă de către
cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului. Sumele
avansate cu acest scop reprezintă cheltuieli de judecată, la final urmând să fie puse în sarcina
părţii care pierde procesul.

■ Speţe:
i. în baza mandatului judiciar acordat prin declaraţie verbală în şedinţă publică de către
reclamantul A„ în procesul de divorţ exercitat împotriva soţului său B., C. în calitate de mandatar al
lui A. a fost împuternicit să facă toate actele de procedură necesare soluţionării pricinii, inclusiv acte
de dispoziţie, în scopul unei eventuale împăcări. Reclamantul a arătat că va fi plecat o vreme din
ţară, astfel că nu poate participa personal la judecată.
B., prezent în instanţă, arată că înţelege să invoce excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a iui A.,
deoarece a fost pus sub interdicţie prin hotărâre definitivă.
A. solicită cuvântul asupra excepţiei, dar instanţa îi refuză această posibilitate, deoarece nu are
angajat avocat şi anulează cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de capacitate procesuală
de exerciţiu.
A. declară apel.
Prezentaţi principalele argumente care pot fi aduse în cererea de apel.
Partea I. Partea generală 125

2. în cererea formulată de către MP împotriva lui A., la termenul de judecată se prezintă soţul lui
A., care arată că este absolvent de drept, astfel că înţelege să ridice excepţia autorităţii de lucru
judecat, iar în subsidiar să invoce şi să susţină probele.
Instanţa cere prezentarea unei procuri autentice, pentru dovada mandatului judiciar, dar soţul
lui A. invocă prevederile art. 322 raportate la art. 345 C. civ. arătând că în acest caz nu este necesar
un mandat scris.
Analizaţi susţinerile soţului lui A.

3. în baza delegaţiei avocaţiale A. declară apel împotriva sentinţei prin care cererea formulată de
B., clientul său, a fost respinsă.
în faţa instanţei de apel se prezintă şi susţine interesele lui A., fiind pronunţată decizia de apel
prin care a fost admisă calea de atac, anulată sentinţa şi admisă acţiunea.
Intimatul declară recurs, arătând că B. nu a fost corect reprezentat în faţa instanţei de apel,
astfel că lipseşte o nouă delegaţie avocaţială, iar decizia de apel a fost pronunţată fără să existe
realmente o cale de atac exercitată.
B. formulează întâmpinare şi arată că a înţeles să dea mandat avocatului său pentru toate
gradele de jurisdicţie, astfel că prevederile art. 87 C. pr. civ. au doar caracter de recomandare.
Ce va decide instanţa de recurs?

4. în faţa primei instanţe A. şi B., pârâţi, au angajat avocat care să le reprezinte drepturile în
judecată. La primul termen stabilit, reclamantul personal şi asistat de avocatul său arată că înţelege
să renunţe la judecată.
Constatând că pârâţii nu sunt prezenţi, instanţa ia punctul de vedere al avocatului acestora,
care este de acord cu renunţarea, fară a solicita cheltuielile de judecată, deoarece nu are încă o
dovadă în acest sens.
Faţă de această situaţie instanţa ia act de renunţare, potrivit arL. 406 alin. final C. pr. civ.
Pârâţii formulează recurs, susţinând că avocatul nu putea face actul de dispoziţie fără o procură
specială.
Analizaţi susţinerea acestora.

5. Ataşat cererii de chemare în judecată formulate de 54 de reclamanţi, dintre care 12 prin


mandatar neavocat, S., care semnează cererea alături de alte 42 de semnături, nu este depusă dovada
mandatului, astfel că instanţa stabileşte prin rezoluţie ca reprezentarea tuturor să se facă prin
mandatarul S., punând în vedere părţilor să depună dovada mandatului.
11 dintre reclamanţi depun dovada mandatului autentic acordat Iui S„ 34 dintre ceilalţi, între
care nu se află şi al 12-lea reclamant, arătând că nu sunt de acord ai numirea lui S., aşa cum rezultă
chiar din cererea principală, numai 12 dintre reclamanţi semnând cererea prin mandatar, or, dacă ar
fi fost de acord, desemnau acelaşi mandatar de la început. Cei 34 axată ca nu s-au învoit cu privire la
numirea altui reprezentant comun.
Restul reclamanţilor nu răspund solicitării.
Cererea este scutită de taxă de timbru.
A. Analizaţi actele instanţei.
B. Instanţa:
a. numeşte un curator special pentru toţi reclamanţii;
b. ia act că n reclamanţi sunt reprezentaţi de mandatarul S., iar pentru restul numeşte curator
special;
c. ia act că 11 reclamanţi sunt reprezentaţi de mandatarul S., anulează cererea pentru al ^-Iea
reclamant, iar pentru restul numeşte curator special.
126 Drept procesual civil

§ 5. PROCURORUL

65. Prezentare
Constituţia României consacră în art. 131 rolul Ministerului Public, arătând cu valoarea
de principiu că acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Aşadar, procurorul are, conform legii fundamentale, şi atribuţii legate de procesul civil
care interesează ordinea de drept şi implică drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Prevederile constituţionale sunt întărite de normele Codului de procedură civilă care
reglementează poziţia procurorului în procesul civil şi formele participării sale la judecata
civilă.
Principiile care guvernează activitatea procurorilor sunt: legalitatea, imparţialitatea şi
controlul ierarhic. Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi
protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei. Totodată parchetele sunt
independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice.
Din aceste dispoziţii legale rezultă natura juridică aparte a instituţiei Ministerul Public,
care nu face parte din puterea judecătorească (Cochinescu, Totul despre Ministerul Public.
Organizarea parchetelor. Statutul procurorilor. Atribuţiile procurorilor, 2000, p. 74), nici
din puterea executivă (Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului,
în Dreptul nr. 6/1997, p. 4), ci reprezintă o autoritate autonomă cu atribuţii conexe activităţii
judiciare, dar şi celei administrative (Oprina, Participanţii... 2005, p. 222).

66. Procurorul ca parte în procesul civil


In ceea ce priveşte calitatea în care procurorul participă la acţiunea civilă, în literatura
de specialitate au fost exprimate mai multe opinii, pornind de la considerarea acestuia ca
reprezentant sui generis aJ părţilor (pentru critica acestei opinii, Leş, Tratat de drept
procesual civil, 2010, p. 179) până la recunoaşterea calităţii sale de parte în procesul civil
(Leş, op. cit., p. 181).
Din ansamblul reglementărilor, doctrina consacrată în materie procesuală (Leş, ibidem,
2010, p. 181; Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, 1996, p. 349) Ia
care achiesăm, a ajuns la concluzia că procurorul este parte în procesul civil, cu corectivul că
această calitate îi este recunoscută numai sub aspect procesual, fără a influenţa raporturile de
drept substanţial ale părţilor asupra cărora se răsfrâng în final efectele hotărârii judecătoreşti.
Mai mult, unii autori au considerat, sub reglementarea anterioară, că un aspect pe carc
procurorul care introduce acţiunea civila este obligat să îl realizeze este acela de a lua contact
cu titularul dreptului subiectiv civil, în favoarea căruia introduce acţiunea, anterior depunerii
acesteia (Poenaru, Procurorul - parte în procesul civil, 2003).

67. Formele participării procurorului ia procesul civil


Conform Legii nr. 304/2004, procurorul exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de
lege, participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercită căile de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apără drepturile şi interesele
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor
persoane, în condiţiile legii.
Partea I. Partea generală 127

Codul de procedură civilă arată că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de
câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Legea obligă la introducerea în cauză a titularului dreptului, care se va putea folosi de
normele reglementând actele de dispoziţie (renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul
dedus judecăţii, tranzacţia judiciară, achiesarea la pretenţiile părţii adverse), iar în cazul în
care procurorul renunţă la cerere va putea cere continuarea judecăţii.
Asupra participării procurorului la judecata civilă, Curtea Constituţională, sesizată pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate a textului anterior (art. 45 alin. (1) C. pr. civ. de la
1865) s-a pronunţat prin Decizia nr. 1/19951, admiţând excepţia şi constatând că „art. 45 alin.
(1) C. pr. civ. este neconstituţional în ceea cc priveşte restrângerea dreptului procurorului de
a participa la orice proces civil în oricare fază a acestuia şi ca atare, în privinţa acestei
atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie. Aşa fiind,
în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii,
el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază
că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".
Faţă de aceste dezlegări, în prezent procurorul poate să pună concluzii în orice proces
civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de
drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor. Legea nu raportează participarea la judecată
ipotezelor în care procurorul are posibilitatea de a porni acţiunea civilă, anume dacă este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse
sub interdicţie şi ale dispăruţilor, ci are în vedere posibilitatea de a participa Ia judecarea
oricărei cauze civile dacă consideră necesar.
Distinct de posibilitatea procurorului de a participa la orice proces, în anumite cazuri
prevăzute de lege, participarea acestuia Ia judecată este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii
hotărârii. Sunt asemenea: judecarea cererii de declarare a morţii prezumate sau procedura
punerii sub interdicţie.
De asemenea, asupra exercitării căilor de atac procurorul poate să formuleze orice cale
de atac dacă a participat la judecată, respectiv pentru protecţia persoanelor la care se referă
art. 92 alin. (1) C. pr. civ., chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă.
Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se poate considera că cel
puţin acolo unde s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, intervenţia procurorului
pentru promovarea căilor extraordinare de atac trebuie să fie rezervată, pentru protejarea
principiului fundamenta] al securităţii circuitului juridic civil. Astfel, în cauza Androne c.
României2 Curtea a considerat că redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre
definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv, şi anularea hotărârii definitive
din 22 noiembrie 2001, favorabilă reclamanţilor, „au ignorat principiul securităţii raporturilor
juridice şi, în consecinţă, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin.
(1)".
In faza a doua a procesului civil procurorul poate solicita punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, pentru protecţia persoanelor la care se
referă Codul de procedură civilă. Astfel, el poate solicita punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti şi poate formula contestaţie la executare, dacă acest aspect este necesar pentru
1Publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995.
2 Publicată în M. Of. nr. 875 din 29 septembrie 2005, par. 52.
128 Drept procesual civil

protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie
şi ale dispăruţilor, sau în alte cazuri prevăzute de lege (Leş, Noul Cod de procedură civilă,
comentariu pe articole, voi. 1,2011, p. 158).

■ Speţe:

Prin cererea depusă pe rolul Judecătoriei P„ Si a chemat în judecată pe soţul său, S2, pentru
desfacerea căsătoriei dintre ei, încredinţarea celor trei minori rezultaţi din căsătorie către reclamantă
şi exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către aceasta, obligarea pârâtului să permită
reclamantei părăsirea ţării împreună cu minorii, pentru ca aceasta să-şi poată desfăşura activitatea ca
salariat în străinătate, unde se află în derularea unui contract de muncă, şi revenirea la numele
purtat anterior căsătoriei, fără cheltuieli de judecată.
Arată că a încercat soluţionarea litigiului amiabil, a apelat chiar la un notar public, dar pârâtului
a refuzat să se prezinte pentru a încheia divorţul potrivit art. 375 alin. (2) C. civ.
Pârâtul formulează întâmpinare, arătând că este de acord cu încredinţarea celor doi copii în
vârstă de 4 şi, respectiv, 2 ani către mamă, însă solicită încredinţarea fiului cel mare, în vârstă de 12
ani, către tată. Este de acord şi ca mama să părăsească ţara cu cei doi copii mai mici, însă se opune ca
aceeaşi măsură să fie dispusă cu privire la fiul cel mare.
Instanţa, după administrarea probelor, admite cererea, dispune desfacerea căsătoriei soţilor,
încredinţează cei doi copii în vârstă de 2 şi 4 ani către mamă, pe cel de 12 ani către tata, stabilind în
fiecare caz ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată numai de părintele căruia i s-a
încredinţat copilul, admite şi cererea privind deplasarea mamei în străinătate cu cei doi copii,
stabileşte un program după care părinţii vor avea posibilitatea de a avea legături personale cu minorii
şi, dispune revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei.
împotriva sentinţei declară apel procurorul, în temeiul art. 92 C. pr. civ., solicitând schimbarea
sentinţei în sensul încredinţării celor trei copii aceluiaşi părinte, exercitarea în comun a autorităţii
părinteşti, date fiind vârstele foarte mici ale acestora şi interesul lor superior de a creşte şi a se
dezvolta împreună.
Ambii părinţi solicită prin întâmpinări respingerea apelului formulat de procuror.
Instanţa de apel:
1. va respinge apelul ca nefondat;
2. va respinge apelul ca inadmisibil, procurorul neavând calitatea de parte la prima instanţă;
3. va respinge apelul ca fiind formulat de o persoană care nu are legitimare procesuală în
cauzele cu caracter strict personal.

în cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P., Ti a solicitat punerea sub interdicţie a soţului său
T2, arătând că sunt îndeplinite cerinţele art. 164 C. civ.
După verificarea cererii, aceasta a fost comunicată lui T2 şi procurorului, solicitându-se acestuia
să facă cercetările necesare şi să ia avizul unei comisii de medici specialişti.
După primirea actelor, instanţa a fixat termenul pentru judecarea cererii, dispunând citarea
părţilor.
129 Drept
procesual civil Partea I.
Partea generală 149

La termenul din 2 februarie 2018, instanţa a ascultat pe T2 şi, constatând starea sa mintală, după
întrebările puse, a admis cererea şi a dispus punerea sub interdicţie judecătorească a pârâtului.
Soluţia a fost comunicată în condiţiile art. 941 C. pr. civ., la 8 februarie 2018, inclusiv
parchetului.
La data de 4 martie 2018, procurorul a formulat apel împotriva hotărârii, arătând că sentinţa este
afectată de nulitate, deoarece instanţa nu a fost constituită potrivit legii, cu participarea
procurorului, impunându-se rejudecarea cauzei la prima instanţă.
Instanţa de apel respinge excepţia tardivităţii apelului, ridicată de intimatul reclamant, admite
apelul, constată nulă sentinţa şi trimite cauza la prima instanţă pentru rejudecare cu legala
constituire a instanţei.
Analizaţi actele instanţelor.
Capitolul III ACŢIUNEA CIVILA

Secţiunea I Noţiune, elemente şi clasificare

§1. NOŢIUNE ŞI ELEMENTE

68. Noţiune
Procedura civilă reprezintă o creaţie juridică necesară complinirii dreptului civil, acesta
din urmă neputând să-şi găsească realizarea şi finalitatea fără rccunoaşterca prin lege a unui
ansamblu de posibilităţi coercitive, care să ducă la respectarea drepturilor, intereselor şi
libertăţilor consacrate de legea civilă cetăţenilor. Simpla prevedere în lege a unei posibilităţi
sau facultăţi de a acţiona pentru subiectele de drept, ori impunerea unei conduite acestora, nu
determină întotdeauna conformarea indivizilor cu cele prescrise de norme, deoarece fiecare
este animat de un interes propriu, care uneori concurează cu prevederea legală şi atrage
alegerea subiectului de drept de a nu respecta dispoziţia normei. In anumite cazuri, pentru
recunoaşterea unor stări sau pentru naşterea unor situaţii noi este nevoie, conform prevederii
legale, de formularea unei cereri în justiţie. Aşadar, indiferent că se ridică problema
neconformării unui individ cu prescripţia normei de drept, afectând astfel drepturi subiective
şi interese ale altei persoane, sau este necesar apelul la justiţie pentru valorificarea sau
recunoaşterea unor situaţii, stări sau împrejurări, ori pentru luarea unor măsuri legale, se
impune instituirea unui ansamblu de reguli care să determine cadru! juridic pentru realizarea
accesului la justiţie. Acest rol este îndeplinit de procedura civilă, care reglementează o serie
de mijloace prin care se ajunge în final la menţinerea sau restabilirea ordinii de drept.
Instrumentul juridic procesual prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv civil sau
a unor situaţii ocrotite de lege este acţiunea civilă. Ea se regăseşte indirect, existenţa ei fiind
derivată din conţinutul dreptului subiectiv civil, prin intermediul dreptului la acţiune. Dreptul
subiectiv civil reprezintă posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită, de a pretinde
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu facă) şi în caz de
nevoie de a apela la forţa coercitivă a statului. Această ultimă posibilitate conferită de dreptul
subiectiv civil titularului său reprezintă dreptul la acţiune în justiţie. Având posibilitatea de a
se adresa autorităţii pentru apărarea conţinutului efectiv al dreptului său, individul recurge la
acţiune.
Pentru stabilirea naturii juridice a acţiunii, în literatura de specialitate s-au exprimat
numeroase opinii, pornind de la susţinerea unor concepţii subiective sau obiective până la
I

combinarea acestora în cadrui aceleiaşi argumentări. In temeiul concepţiei subiective se


consideră că acţiunea şi dreptul subiectiv sunt una şi aceeaşi instituţie juridică, recunoscută
tuturor particularilor, prin care aceştia pretind protecţie din partea statului. în temeiul
concepţiei obicctive acţiunea civilă este distinctă de dreptul subiectiv civil, ea încadrându-se
în noţiunea de drepturi potestative, prin care legea acordă persoanelor puteri ideale pentru a
se putea provoca producerea unui efect juridic nou. într-o altă opinie, acţiunea civilă implică
două accepţiuni, una obiectivă determinată de caracterul obiectiv al :ei juridice care
n om

recunoaşte drepturile subiective civile şi una subiectivă determinată de faptul că ea este o


putere juridiceşte creată pentru folosul titularilor drepturilor subiective civile, care urmăresc
pe căi legale realizarea a ceea ce pretind că datorează (Boroi, Rădescu, 1994, pp. 93 şi 94 -
asupra opiniilor exprimate de D. Radu şi E. Poenaru; Leş, Noul Cod de procedură civilă,
2013, pp. 49 şi 50 - asupra opiniei exprimate dc M. Nicolae şi I. Deleanu).
în încercarea de a finaliza controversele şi opiniile exprimate în literatura de specialitate,
Codul de procedură civilă din anul 2013 defineşte în art. 29 acţiunea civilă ca „ansamblul
mijloacelor procesualc prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către
una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în
proces".
Astfel, acţiunea este modalitatea de realizare a dreptului la acţiunc, instrumentul juridic
prin care se tinde la protecţia dreptului subiectiv civil sau a unor interese legitime.
Spre deosebire de dreptul la acţiune, noţiune abstractă constituită dintr-un ansamblu de
posibilităţi juridice ţinând de pornirea şi desfăşurarea procesului, acţiunea civilă reprezintă în
concret ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv
civil ori a altor situaţii juridice ocrotite de lege (Ciobanu, Tratat ..., op. cit., voi. I, 1996, p.
250: unde se defineşte acţiunea civilă ca fiind „ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în
cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil - prin recunoaşterea sau
realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat - ori a unor situaţii juridicc ocrotite
de lege").
Ea reuneşte toate mijloacele de care se poate servi o persoană apelând la justiţie sau fiind
chcmatâ în justiţie: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconven- ţională,
cererea de probatorii, administrarea acestora, excepţiilc procesuale, căile de atac, cererea de
executare silită, contestaţia la executare, măsurile provizorii pe care le poate lua instanţa etc.
Prin utilizarea acestor instrumente procesualc subiectul de drept îşi exercită dreptul la
acţiune, care are un conţinut complex, determinat de complexitatea acţiunii înseşi. Toate
mijloacele de care se poate servi cetăţeanul apelând la justiţie îşi găsesc corespondent în
planul dreptului la acţiune, care include: dreptul de a se adresa instanţei, dreptul de a solicita
şi administra probe, dreptul de a ridica excepţii, dreptul de a stinge litigiul prin tranzacţie,
dreptul de a primi cheltuieli de judecată, dreptul de a obţine obligarea pârâtului la conduita
pretinsă, dreptul de a ataca hotărârea judecătorească sau de a achiesa la aceasta, dreptul de a
solicita executarea sfiită, dreptul de a solicita luarea măsurilor asigurătorii de către instanţa
de judecată etc.
Dreptul la acţiunea în justiţie comportă două sensuri: unul formal şi unul material
(Ciobanu, ibidem, 1996, p. 254; Rădescu, Boroi, 1994, ibidem, p. 97). Primul se referă la
posibilitatea dc a se adresa instanţei depunând cererea de chemare în judecată (pentru pârât
ridicarea unei excepţii etc.), iar cel de-al doilea reprezintă dreptul reclamantului la a obţine
admiterea acţiunii (la obligarea părţii adverse la respectarea dreptului pretins sau la
I

executarea obligaţiei asumate, în funcţie de natura dreptului subicctiv, ori la respectarea


situaţiei juridice recunoscute de lege). Art. 2500 C. civ. arată că, în sensul titlului regle -
mentând prescripţia extinctivă, prin drept la acţiune (în sens material) se înţelege dreptul de a
constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o
anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

69. Elementele acţiunii civile


Pentru a exista acţiunea este nevoie de subiecte între care să se desfăşoare, de o pretenţie
carc tinde a se valorifica prin acţiunea în justiţie (obiectul acţiunii) şi de un motiv pentru
declanşarea acţiunii (cauza acţiunii).
Persoanele între care se leagă acţiunea civilă sunt de regulă subiectele raportului juridic
civil: cel activ care pretinde dreptul şi cel pasiv care trebuie să respecte acest drept. In
materia drepturilor absolute, unde este discutabilă stabilirea unui raport juridic între titular şi
toate celelalte persoane, dacă se aduce o încălcare dreptului subiectiv titularul acestuia poate
apela Ia forţa coercitivă a statului. în raporturile care au în conţinut un drept relativ creditorul
poate apela la justiţie dacă debitorul nu urmează conduita asumată. Când nu se creează
niciun raport juridic între două persoane, ci numai o situaţie asemănătoare dreptului
subiectiv, cel care beneficiază de situaţia respectivă o poate apăra pe calea coerciţiei statale,
în anumite condiţii (Ungureanu, Drept civil Introducere, 2005, p. 59 - asupra interesului
juridiceşte ocrotit, noţiune consacrată de R. von Ihering).
în ipoteza în care anumite autorizaţii sau măsuri nu pot fi date/luate decât pe calea
justiţiei, cel interesat solicită aplicarea dreptului la starea de fapt, fără ca în prealabil să se
lege un raport între persoana interesată şi altă persoană.
Subiectele acţiunii civile sunt numite părţi, însă acestea vor purta denumiri diferite în
funcţie de calea procesuală urmată. Astfel, în cererea de chemare în judecată (la prima
instanţă) părţile se numesc reclamant şi pârât, în apel - apelant şi intimat, în recurs - recurent
şi intimat, în contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în revizuire - revizuent şi intimat,
în executarea silita - creditor şi debitor.
Este posibil ca nu numai reclamantul să depună cerere de chemare în judecată, ci în
replică pârâtul să aibă şi el pretenţii proprii împotriva reclamantului, astfel că poate depune
cerere reconvenţională. în această ipoteză reclamantul primeşte pe lângă această titulatură şi
pe cea de pârât (pentru cererea reconvenţională), iar pârâtul se va numi pârât - reclamant
(pentru cererea principală, respectiv pentru cererea reconvenţională).
Dacă ambele părţi vor formula cale de atac împotriva hotărârii ele vor primi ambele
denumiri aferente. Astfel, reclamantul se va numi apelant - intimat, iar pârâtul intimat-
apelant. Soluţia se reia mutatis mutandis şi în celelalte căi de atac.
în noţiunea de părţi nu se vor încadra reprezentanţii legali sau convenţionali ai acestora,
aceste persoane îndeplinind actele procesuale în numele şi pe seama părţilor, fără ca urmările
actelor respective să se producă asupra lor.
Prin acţiunea civilă se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a situaţiei juridiceşte
ocrotită (art. 1359 C. civ., dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă,
creează aparenţa unui drept subiectiv). Acesta este obiectul acţiunii civile, care nu are o
existenţă constantă, variind în funcţie de pretenţia invocată prin cerere.
Astfel, în funcţie de mijlocul juridic prin care se realizează atitudinea părţilor, obiectul
îmbracă diferite fonne. în cererea de chemare în judecată sau în cererea reconvenţională
obiectul îl poate constitui anularea unui act juridic, evacuarea unei persoane, respectarea
I

dreptului dc proprietate, executarea unei obligaţii contractuale etc. Obiectul excepţiilor ca


mijloace de apărare la îndemâna părţilor din proces (Tăbârcă, Excepţiile procesuale în
procesul civil - Monografie, 2002, p. 27 şi urm.) îl constituie invocarea încălcării unei norme
de drept substanţial sau procesual. în căile de atac obiectul cererii îl constituie desfiinţarea
hotărârii judecătoreşti, iar în executarea silită obiectul cererii îl constituie fie bunurile
debitorului, în cazul executării silite directe în privinţa obligaţiei de a da şi a celei indirecte,
fie obligaţia dc a face sau a nu face a debitorului în cazul executării silite directe.
Pentru analiza acestui element al acţiunii civile este necesar a se realiza distincţia între
cauza dreptului dedus judecăţii (causa debendi) şi cauza acţiunii (causapetendi).
Cauza acţiunii reprezintă motivul pentru care reclamantul porneşte acţiunea injustiţie.
Titularul acţiunii se va întemeia întotdeauna pe cauza dreptului său pentru a acţiona eficient,
cu reuşită.
Cauza dreptului este cauza pretenţiei invocate, temeiul dreptului invocat, ca de exemplu
contractul în temeiul căruia a obţinut un anume drept, uzucapiunea. succesiunea, accesiunea,
hotărârea judecătorească etc. Cauza acţiunii este însă dată de atitudinea pârâtului, contrară
dreptului reclamantului, cum ar fi stăpânirea abuzivă a bunului acestuia, neexecutarea cre-
anţei, tulburarea posesiei, vicierea consimţământului, schimbarea destinaţiei bunului dat în
locaţiune etc.
Cauza dreptului este importantă pentru soluţionarea fondului litigiului şi interesează
instituţia autorităţii de lucru judecat, prin aceea că o cercre soluţionată între aceleaşi părţi,
având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză nu mai poate fi analizată de către instanţă încă odată.
De exemplu, dacă în prima cerere de chemare în judecată având ca obiect revendicarea unei
suprafeţe de teren reclamantul se întemeiază pe dobândirea prin succesiunc a dreptului de
proprietate (cauza dreptului), cauza acţiunii fiind deţinerea abuzivă a terenului de către pârât,
în cazul pierderii procesului, în cea de-a doua cerere în care reclamantul se întemeiază pe
dobândirea dreptului prin cumpărare de la proprietar (cauza dreptului), deşi cauza acţiunii
este tot deţinerea abuzivă a bunului de către pârât, nu există autoritatea de lucru judecat a
primei hotărâri (Tăbârcă, Drept procesual civil, voi. I, 2008, p. 95 - asupra opiniei prof.
Stoenescu I. şi Zilberstein S., pentru analiza motivului cererii, distinct de cauza cererii de
chcmare în judecată).
In realitate toate elementele acţiunii sunt importante pentru analizarea autorităţii de lucru
judecat a unei hotărâri. Obiectul şi părţile acţiunii civile influenţează competenţa, taxa de
timbru, litispendenţa şi conexitatea.

§2. CLASIFICAREA CERERILOR CIVILE

70. Generalităţi
Codul de procedură civilă utilizează noţiunile „acţiune civilă", „ccrere în justiţie' 1 şi
»apărare", ultimele încadrându-se în prima, care reprezintă ansamblul mijloacelor necesare
asigurării protecţiei dreptului subiectiv pretins de cătrc una dintre părţi sau a unei alte situaţii
juridice, precum şi pentru asigurarea apărărilor formulate.
Criteriile de clasificare a acţiunilor civile sunt: scopul urmărit de reclamant, natura
dreptului valorificat prin acţiune şi calea procedurală aleasă pentru apărarea acelui drept
I

(Ciobanu, Tratat...., 1996, voi. I, p. 291). Se va utiliza titulatura din art. 30 C. pr. civ. care se
referă la noţiunea de cerere în justiţie, ca element al acţiunii.
71. Criteriul scopului urmărit prin acţiune - cereri în realizare, cereri în constatare şi
cereri în constituire de drepturi
a) Cererea în realizarea dreptului este aceea prin care reclamantul solicită instanţei
să-1 oblige pe pârât la respectarea dreptului său, iar în cazul în care acest lucru nu mai este
posibil, să-1 oblige pe pârât la despăgubiri.
Cererea este consacrată prin intermediul art. 30 C. pr. civ., care arată că oricine are o
pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea ui justiţie a unei situaţii
juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente. In cadrul acestei acţiuni
reclamantul va trebui să dovedească dreptul invocat şi tulburarea adusă de către pârât.
Hotărârea pronunţată în cadrul cererii în realizare este titlu executoriu, putând fi adusă la
îndeplinire pe cale silită dacă pârâtul nu respectă de bunăvoie dispoziţiile acesteia.
Sunt asemenea cereri în realizarea dreptului: revendicarea, cererile posesorii, cererile
confesorii, cererea prin care se cere executarea obligaţiilor contractuale, rezoluţiunea
(rezilierea) unui contract, pretenţii băneşti, petiţia de ereditate (Deak, Tratat de drept
succesoral, 1999, p. 536 şi urm.) etc.

b) Cererea în constatarea unui drept este aceea prin care reclamantul solicită instanţei să
constate existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.
Regula în privinţa consacrării cererilor injustiţie este reprezentată de acţiunea în reali-
zare, astfel că pentru a reglementa aspectelc deosebite ale cererii în constatare era nevoie de
un text distinct - art. 35 C. pr. civ., care arată că cel care are interes poate să facă cerere
pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Din dispoziţiile codului rezultă că acţiunea în constatare nu poate fi folosită decât pentru
constatarea unui drept nu şi a unei situaţii de fapt (întinderea unui teren - Trib. Vâlcea, S.
civ., dec. nr. 843 din 9 septembrie 2010, în RRDJ nr. 5-6/2010, pp. 115-117), pentru
constatarea stărilor de fapt codul reglementând procedura asigurării probelor - art. 359 şi
urm. în practică se creează uneori confuzii între stări care la prima vedere rămân în sfera
faptelor, dar în realitate ele constituie adevărate stări de drept care influenţează drepturile
părţilor (cererea de constatare a existenţei consimţământului proprietarului în vederea
realizării unor îmbunătăţiri la imobilul proprietate comună, care reprezintă în realitate
contract iar nu o simplă stare de fapt - Ciobanu, Tratat..,, voi. I, p. 293).
Art. 35 C. pr. civ. consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea
în realizarea dreptului, arătând că cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea
dreptului (ICCJ, S. 1 civ., dec. nr. 8230 din 18 noiembrie 2011). Cererea se formulează, de
regulă, nu pentru recunoaşterea unui drept ci pentru a obţine o hotărâre de condamnare, pe
care să o poată pune în executare silită. Pe de altă parte, regula inadmisibilităţii cererii în
constatarc urmăreşte să protejeze eficacitatea realizării actului de justiţie, pentru a se evita
desfăşurarea unor procese consecutive în care să se dezbată aceleaşi aspecte, primul
urmărind constatarea dreptului iar al doilea realizarea dreptului. Spre exemplu, dacă se cere
constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului la plata unei sume de bani, cererea nu este
admisibilă deoarece reclamantul are la îndemână apărarea pe care o poate face în cazul în
care este chemat în judecată într-o acţiune în realizare (ÎCCJ, S. a Il-a civ., dec. nr. 66/2015 1).
însă, în materie succesorală, un moştenitor poate cerc constatarea întinderii drepturilor sale
1 „Cel de-al doilea proces va deveni un simulacru de litigiu, deoarece soluţia va fi, încă dinainte, cunoscută,
dată fiind hotărârea din primul proces care constată existenţa dreptului şi care nu ar putea iî contrazisă de hotărârea
pronunţată în litigiul subsecvent". Eurolex acccsat la 6.09.2019.
I

din bunurile moştenite dacă nu doreşte şi partajarea acestora, astfel că nu se poate susţine că
acest succesor are la îndemână acţiunea în partajarea bunurilor moştenite, atâta vreme cât
legea nu îl sileşte să iasă din indiviziune, lăsând această opţiune exclusiv la latitudinea
coindivizarilor (Ciobanu, Tratat..., 1996, vol.I,p. 294).
Din dispoziţiile art. 628 C. pr. civ. rezultă că hotărârile obţinute în acţiuni în constatare
nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite. Acest text arată că pot fi executate silit
obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei
acestuia, desfiinţarea unei construcţii, a unei plantaţii ori a altei lucrări, încredinţarea
minorului, stabilirea locuinţei şi vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin
titlul executoriu. Astfel, deşi enumerarea nu este limitativă, se desprinde concluzia că, faţă de
hotărârile menţionate, cele prin care se constată existenţa sau inexistenţa unui drept nu sunt
susceptibile de executare silită.
Cererile în constatare se subclasifică în: acţiuni pozitive (prin care se solicită constatarea
existenţei unui drept) şi negative (prin care se solicită constatarea inexistenţei unui drept);
declaratorii (prin care se cere instanţei să constate existenţa unui anume raport juridic - spre
exemplu dacă părţile interpretează diferit clauzele unui contract ele vor putea cere instanţei
să facă interpretarea acestuia, hotărârea pronunţată urmând să fie respectată de către părţile
actului juridic), interogatorii (prin care se cere prezentarea pârâtului în instanţă şi arătarea de
către acesta dacă recunoaşte sau nu dreptul reclamantului - constatarea dobândirii dreptului
de proprietate prin uzucapiune, poate fi opusă adevăratului proprietar pentru ca acesta să-şi
exprime punctul de vedere asupra dreptului reclamantului) şi provocatorii (prin care cel ce se
pretinde titularul unui drept cheamă în judecată pe cel ce-1 tulbură în exerciţiul acestui drept,
pentru a-1 determina pe acesta din urmă să-şi valorifice pretenţiile dovedindu-şi dreptul sub
sancţiunea de a nu-1 mai putea invoca pe viitor, în cazul în care nu reuşeşte să-1 probeze -
dacă cel ce se pretinde proprietar se află în stăpânirea bunurilor respective, iar un terţ îl
tulbură în această stăpânire, nu se poate introduce acţiune în revendicare deoarcce
proprietarul este şi posesor, dar accsta va putea promova o acţiune prin care va cere terţului
să-şi probeze pretenţiile pe care le are, iar dacă acest lucru nu se va realiza, să nu mai poată
emite pretenţii pe viitor).

c) Cererea în constituire de drepturi este aceea prin care reclamantul solicită instanţei
aplicarea legii la o situaţie de fapt, în vederea creării unei situaţii juridice noi între părţi.
Efectele unei hotărâri judecătoreşti obţinute în soluţionarea unei asemenea cereri se
produc de regulă pentru viitor (în acţiunea dc divorţ, în acţiunea de punere sub interdicţie, în
acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de
vânzare-cumpărare autentic), însă sunt şi cazuri în care efectele hotărârii judecătoreşti în
asemenea cereri se produc şi pentru trecut (în acţiunile declarative de moarte, în acţiunile de
stabilire a filiaţiei, în tăgada paternităţii).

72. Criteriul naturii dreptului valorificat prin acţiune - cercri personale, reale şi mixte
a) Cererea personală este acea acţiune prin intermediul căreia se tinde la protecţia
(realizarea) unui drept de creanţă. Aceste acţiuni nu pot fi prezentate exhaustiv, ele sunt
nenumărate deoarcce şi numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.
Cererile personale sunt la rândul lor mobiliare şi imobiliare după cum dreptul de creanţă
valorificat are ca obiect un bun mobil (se cere plata unei sume de bani reprezentând
contravaloarea preţului unui contract de vânzare-cumpărare) sau un bun imobil (se cere
executarea obligaţiei de a construi un imobil născută dintr-un contract de antrepriză).
I

b) Cererea reală este cea prin intermediul căreia se apără un drept real (revendicarea,
cererile confesorii, negatorii, cererea creditorului gajist în cazul neexecutării creanţei
garantate).
Cererile reale sunt la rândul lor mobiliare sau imobiliare după cum dreptul real valo-
rificat prin acţiune poartă asupra unui bun mobil sau asupra unui bun imobil.
Cererile sunt petitorii şi posesorii după cum prin ele se apără dreptul de proprietate sau
alt drept real sau numai o simplă stare de fapt producătoare de consecinţe juridice - posesia.
c) Cererea mixtă este aceea care întruneşte atât caracterele unei cereri personale, cât şi
caracterele unei cereri reale.
Asemenea cereri sunt legate de regulă de executarea, anularea (constatarea nulităţii) şi
rezoluţiunea (rezilierea), revocarea actelor juridice.
Ele au un obiect complex constând în aceea că reclamantul are o dublă calitate, pe aceea
de titular al unui drept real transmis prin actul juridic, cât şi pe aceea de titular al unui drept
de creanţă cu privire la predarea bunului. în cazul cererilor în anulare, rezoluţiune, revocare,
caracterul mixt se regăseşte în ipoteza în care reclamantul pretinde totodată şi restituirea
prestaţiei născute din contractul a cărui anulare, rezoluţiune sau revocare se cere (Deleanu,
Tratat de procedură civilă, voi. 1,2013, pp. 269-271).
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că în funcţie de felul cererii (personală,
reală sau mixtă) se modifică şi regulile privitoare la competenţă, la prescripţie şi la calitatea
procesuală.

73. Criteriul căii procedurale alese de către reclamant - cereri principale, accesorii,
adiţionale şi incidentale
a) Cererile principale sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare, fiind exercitate
independent, fără a fi formulate în cadrul unei alte acţiuni. C. pr. civ. arată că cererea
principală este cererea introductivă de instanţă, care poate cuprinde atât capete de cerere
principal c, cât şi capete de cerere accesorii.
b) Cererile incidentale pot fi independente de alte cereri, asemănător cererilor prin-
cipale, însă ele sunt formulate în cadrul unui proces în curs, deja început (cererea recon-
venţională, cererea de intervenţie principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane,
cererea de chemare în garanţie, cererea de arătare a titularului dreptului etc.).
c) Cererile accesorii sunt acelea a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt
de cerere principal. Ele nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind formulate alături de o cerere
principală, deoarece soarta lor depinde de soarta cererii principale (cererea de acordarea a
pensiei de întreţinere în procesul de divorţ, ccrerea de încredinţare a copiilor minori după
desfacerea căsătoriei, cererea de revenire la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei
care trebuie făcută în cadrul procesului de divorţ, fiind prin esenţă accesorie, cererea de
acordarea a fructelor produse de bunul revendicat faţă de acţiunea în revendicare, cererea de
acordare a dobânzilor la sumele de bani pretinse prin acţiune, cererea de acordare a
despăgubirii între soţi, potrivit art. 388 C. civ., cererea privind prestaţia compensatorie, între
soţi - art. 390 şi 391 C. civ. etc,).
d) Cererile adiţionale sunt acelea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare,
în condiţiile art. 204 C. pr. civ.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că unele cereri în justiţie au prin natura lor
caracter principal (divorţul, tăgada paternităţii etc.) sau accesoriu (cererea privitoare la nume
în procesul de divorţ), fără a putea fi dcci formulate în cadrul altor acţiuni, respectiv
I

independent. în aceeaşi măsură, dacă toate cererile accesorii se rezolvă prin aceeaşi hotărâre
aceasta se va supune căii de atac şi termenului prevăzut dc legea procesuală pentru cererea
principală, independent de obiectul cererilor accesorii (art. 460 C. pr. civ.). Pe de altă parte,
se derogă de la regulile de competenţă în privinţa cererilor incidentale care vor fi judecate de
instanţa competentă să judece cererea principală, indiferent de obiectul lor, iar dacă prin
aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care
unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului.

Secţiunea a II-a Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

74. Enumerare
Pentru a promova acţiune în justiţie din punct de vedere material, se impune îndeplinirea
mai multor condiţii:
- titularul acţiunii să aibă capacitatea de a purta un proces personal şi singur;
- partea să aibă calitate procesuală, anume să fie titularul dreptului (interesului legitim)
invocat şi să se îndrepte împotriva aceluia care are o atitudine contrară dreptului (interesului)
său invocat;
- cel ce reclamă în justiţie trebuie să fonnuleze o pretenţie, invocând un drept sau un
interes juridiceşte ocrotit;
- să justifice un interes de a promova acea acţiune, care nu trebuie să fie confundat cu
interesul legitim, ca situaţie de fapt asemănătoare dreptului şi susceptibilă de producerea
consecinţelor j uridice.

75. Capacitatea
Capacitatea procesuală reprezintă transpunerea în plan procesual a capacităţii civile, de
folosinţă şi de exerciţiu. Din acest motiv şi în materie procesuală se distinge între capacitatea
procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.
Codul de procedură civilă, la capitolul care reglementează părţile procesului civil, se
referă expres la folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale, făcând distincţie între
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi
şi obligaţii procesuale, art. 56 C. pr. civ. arătând că poate fi parte în judecată orice persoană
care are folosinţa drepturilor civile, precum şi asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără
personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
în scopul determinării persoanelor cu capacitate de folosinţă este necesar să se apeleze la
prevederile Codului civil, care consacră regula capacităţii, art. 28 arătând că orice persoană
are capacitate de folosinţă, aceasta fiind recunoscută tuturor persoanelor (ÎCCJ, S. com.,
dec. nr. 1103 din 18 martie 2008, în Dreptul nr. 3/2009, p. 239).
Potrivit legii, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă, decât în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege şi totodată nicio persoană nu poate renunţa, în tot sau în
parte, la capacitatea de folosinţă.
Au capacitate procesuală de folosinţă toate persoanele fizice începând cu momentul
naşterii, precum şi toate persoanele juridice din momentul naşterii lor ca subiccte distincte de
drept, prin actul de autorizare, înfiinţare sau avizare, conform legii.
I

Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, consacrat de fostul


art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, potrivit
căruia persoana juridică putea avea numai drepturi corespunzătoare scopului ei stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut, a fost abandonat în actuala reglementare, în privinţa
persoanelor juridice cu scop patrimonial.
Art. 206 din noul Cod civil prevede dimpotrivă că persoana juridică poate avea orice
drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanei fizice, ceea ce înseamnă că limitarea drepturilor pe care le poate
avea persoana juridică este dată de cauze naturale, neputând dobândi anumite drepturi
specifice persoanei fizice - ţinând de căsătorie, filiaţie, rudenie etc.
Insă, pentru categoria persoanelor juridice fără scop patrimonial, noul Cod civil arată că
acestea pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut, menţinând astfel principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, instituit sub sancţiunea nulităţii absolute.
Capacitatea procesuală de folosinţă încetează odată cu decesul persoanei fizice sau la
încetarea personalităţii juridice a persoanei juridice, odată cu finalizarea ultimului act de
lichidare şi radierea (ÎCCJ, RIL, dec. nr. 2/20161).
Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este reprezentată de nulitatea
absolută a tuturor actelor întocmite cu nerespectarea accstei cerinţe de fond (ÎCCJ, S. I civ.,
dec. nr. 3059 din 31 mai 2013).
Capacitatea de folosinţă poate fi discutată în orice stare a pricinii, la cererea oricărei
părţi, a procurorului sau poate fi invocată de către instanţă din oficiu.
Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a sta personal şi
singură în judecată pentru valorificarea drepturilor sale procesuale. Partea poate să-şi
desemneze un reprezentant care va sta efectiv în judecată în locul său, însă accastă delegare
se poate produce tocmai în temeiul capacităţii de exerciţiu a persoanei, care dacă nu ar putea
sta singură în judecată nu ar putea nici să-şi desemneze reprezentant convenţional.
Regulile capacităţii de exerciţiu din dreptul civil se regăsesc şi în materie procesuală.
Astfel, potrivit art. 41 C. civ., minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face
acte juridice civile, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, încuviinţarea sau autorizarea fiind
necesară la momentul încheierii actului, neputând fi acordată ulterior.
Totuşi, art. 41 şi 43 C. civ. arată că persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu şi cea cu
capacitate de exerciţiu restrânsă pot face singure acte de conservare, acte de administrare
care nu le prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi
care se execută 1a data încheierii lor.
Codul civil prevede că actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, singură, în afara celor de mai sus, sunt anulabile, chiar fără
dovedirea unui prejudiciu.
1 Publicată în M. Of. nr. 263 din 7 aprilie 2016 - „Astfel, societatea radiată, chemată în judecată prin fostul
lichidator, nu mai îndeplineşte condiţia capacităţii de folosinţă, esenţială pentru participarea în raportul litigios [art.
41 alin. (1) din Codul de procedură civilă/art. 32 alin. (1) lit. a) şi art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar
fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală, deoarece, de la momentul radierii
societăţii pc care o reprezenta, acesta nu mai poate exercita nicio atribuţie în legătură cu societatea radiată, fiind
degrevat de orice responsabilitate (art. 136 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în
prezent abrogată; art. 180 din Legea nr. 85/2014, în vigoare la acest moment)", paragraf 34.
I

Acţiunea în anulare se exercită de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta


de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal, iar dacă viciul constă în lipsa autorizării instanţei de
tutelă, necesară potrivit legii, va fi sesizat procurorul în vederea exercitării acţiunii în
anulare.
în egală măsură, în procesul civil, pentru persoanele care nu au exerciţiul drepturilor
procesuale legea prevede instituţiile reprezentării, asistării şi autorizării unor acte şi leagă de
instituţia capacităţii o serie de efecte. Astfel, spre exemplu în materia termenelor de
procedură Codul de procedură civilă prevede că termenul nu începe să curgă, iar dacă a
început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl
reprezinte sau să îl asiste [art. 184 alin. (3)].
Minorii până la vârsta de 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie pot sta în
judecată prin intermediul reprezentantului lor legal, părinte, tutore sau curator. Aşadar, prin
reprezentare cel lipsit de capacitate de exerciţiu va fi „prezent" la judecată prin intermediul
reprezentantului.
Numirea reprezentantului legal stă în căderea instanţei de judecată (în cazurile prevăzute
de art. 58 C. pr. civ.) sau a instanţei de tutelă (art. 118 C. civ.), după caz. Regula o constituie
a doua situaţie, deoarece odată cu constatarea cazurilor prevăzute la art. 110 C. civ., instanţa
de tutelă trebuie să acopere şi problema reprezentării sau asistării minorului în actele sale
ulterioare, astfel că reprezentantul numit de către organul judiciar va sta în judecată în locul
incapabilului.
în condiţiile art. 58 C. pr. civ. numirea curatorului se va face de către instanţă, dintre
avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea
de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal şi există urgenţă, în caz de conflict
de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o
entitate, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant (ÎCCJ, SU, Dec. nr. XXXVII din 7
mai 2007, pronunţată în recurs în interesul legii 1; Naubauer, Curatela specială-monopol
judiciar al avocaţilor, în RRDJ nr. 5/2017, pp. 153-158).
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor sta personal în judecată, dar vor fi
asistate de către reprezentantul legal. Minorul între 14-18 ani va fi citat şi toate actele de
procedură se vor îndeplini faţă de acesta, dar alături de el în proces va sta şi reprezentantul
legal pentru a-1 sfătui asupra actelor de procedură ce trebuie întocmite şi pentru a veghea ca
interesele minorului să nu fie prejudiciate. Tutorele sau curatorul conferă încuviinţarea scrisă
minorului pentru efectuarea actelor, iar dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de
14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu
autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât
autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.
Ca atare, în cazul în care se fac acte de dispoziţie pe seama incapabilului sau a celui cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, acestea trebuie să fie autorizate de către instanţa de tutelă.
In unele situaţii, dat fiind interesul superior al minorului, actul de dispoziţie nu poate fi
întocmit nici cu autorizarea prevăzută de lege, cum este cazul renunţării la dreptul de creanţă
al minorului în cererea de stabilire a pensiei de întreţinere2.

1 Publicată în M. Of. nr. 752 din 6 noiembrie 2007.


2Art. 144 alin. (2) C. civ. iii materie de acle juridice civile arată că: „Tutorele nu poate, fără avizul consiliului
de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, sâ facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecaro ori de grevare cu alte
sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod
I

Capacitatea procesuală de exerciţiu este o cerinţă de fond a acţiunii civile, a cărei lipsă
se sancţionează cu nulitatea relativă, susceptibilă de acoperire prin confirmarea actului de
către reprezentantul sau ocrotitorul legal al incapabilului (ÎCCJ, S. I civ. dec. nr. 503/2018).
Numai că anulabilitatea împrumută în acest caz trăsături specifice nulităţii absolute, în sensul
că ea poate fi invocată în orice stare a pricinii.
Dacă instanţa constată că nu sunt întrunite cerinţele legale privind capacitatea de
exerciţiu, fie pentru că minorul până la 14 ani a făcut singur un act de procedură sau că
minorul între 14-18 ani a întocmit actul fără încuviinţarea ocrotitorului legal, ea va acorda un
termen ocrotitorului legal pentru a putea confirma actele respective, numai în caz negativ
anulând actul.

76. Calitatea
Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părţi şi subiectele
raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (Ciobanu, Tratat..., 1996, p.
280).
Identitatea între reclamant şi titularul dreptului se încadrează în noţiunea de calitate
procesuală activă iar cea dintre pârât şi cel obligat la respectarea dreptului constituie
conţinutul calităţii procesuale pasive (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 1685 din 22
februarie 2007; ÎCCJ, SU, Dec. nr. 15 din 17 octombrie 2011 1; ÎCCJ, S. a Il-a civ., dec. nr.
1572 din 21 martie 2012; T. Constanţa, s. I civ., dec. nr. 633/26.05.2016, trimisă de Mocanu,
MC., în RRDJ nr. 4/2017, pp. 49-51).
Ridicarea pretenţiei şi invocarea dreptului trebuie să se realizeze odată cu depunerea
cererii, însă stabilirea concretă dacă dreptul aparţine în realitate reclamantului se va verifica
de către instanţă ulterior acestui moment. Astfel, în majoritatea cererilor judecătorul verifică
la începutul procesului dacă reclamantul este titularul dreptului subiectiv invocat, însă în
anumite situaţii această verificare nu sc poate realiza decât după dezbateri, stabilirea calităţii
procesuale active şi soluţionarea în fond a litigiului presupunând aceleaşi probatorii şi acte
procesuale. Astfel, în acţiunea în revendicare este dificil a se stabili dacă reclamantul este
titularul dreptului de proprietate invocat, astfel că problema calităţii procesuale active
presupune soluţionarea fondului litigiului, administrarea aceloraşi probe şi efectuarea
aceloraşi acte de proccdură. în asemenea situaţii instanţa are posibilitatea unirii excepţiei
calităţii procesuale active ridicate dc către pârât cu administrarea probelor, rcspectiv cu fondul
cauzei, dacă pentru judecarea sa este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru
finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului - art. 248
alin. (4) C. pr. civ.
Nu se pot stabili criterii exacte pentru aprecierea existenţei calităţii procesuale active sau
pasive (ÎCCJ, SU, Dec. nr. LXXII din 15 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul
legii2), însă în analiza acestui aspect este necesar a se urmări cerinţele legale în funcţie de
fiecare categorie de cerere în parte (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 1454 din 24
februarie 2005). Astfel, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la
plata unei sume de bani este făcută de o persoană cu calitate procesuală activă dacă se
stabileşte că reclamantul este acecaşi persoană cu cel menţionat în titlul de creanţă; în
acţiunea în desfacerea căsătoriei reclamantul şi pârâtul trebuie să aibă calitatea de soţi;

valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare".


1 Publicată în M. Of nr. 827 din 22 noiembrie 2011.
2Publicată în M. Of. nr. 685 din 7 octombrie 2008.
I

cererea de reconstituire a dreptului de proprietate poate fi formulată de foştii proprietari sau


de moştenitorii acestora (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 2160 din 8 martie 2007 1); în
cererea de stabilire a pensiei de întreţinere reclamantul trebuie să aibă conform legii calitatea
de creditor, iar pârâtul să aibă obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta; în cererile
posesorii reclamantul trebuie să fie posesorul bunului iar cererea să fie îndreptată împotriva
tulburătorului.
Legea conferă uneori şi altor persoane posibilitatea de a intenta acţiunea în locul
titularului, însă în acest caz noţiunea utilizată nu poate fi aceea de calitate procesuală activă,
ci aceea de legitimare procesuală activă, deoarece indiferent de natura acţiunii titularul va fi
introdus în proces iar efectele hotărârii judecătoreşti se vor produce numai în patrimoniul
acestuia, nu asupra celui ce a declanşat acţiunea. Este cazul: procurorului, al sindicatelor,
care pot exercita acţiunea pentru membrii săi (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 6654
din 6 iulie 20062), al asociaţiilor pentru protecţia consumatorului (O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorului3 - modificată), al organizaţiilor neguvernamentale care promovează
protecţia mediului (ait. 20 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului 4 - Cernat,
Accesul la instanţa de contencios administrativ al organizaţiilor nonguvernamentale având
ca scop protecţia mediului (II), în CJ nr. 6/2010, pp. 339 şi 340), al asociaţiilor pentru
protecţia împotriva discriminării, conform O.G.

1 „O primă obligaţie carc-i incumbă moştenitorului pentru a putea succeda este aceea ca el să dovedească
propria sa calitate, fie că ne aflăm în prezenţa unei succesiuni legale, fie în prezenţa unei succesiuni testamentare.
Prin aceasta, el dovedeşte aptitudinea sa de a succede şi vocaţia lui succesorală. Vocaţia succcsorală constă, la
rândul ei, în faptul de a fi chemat sau de a fi îndreptăţit la moştenirea unei persoane. Din punct de vedere probator,
dovada calităţii de moştenitor se poate face prin certificatul de moştenitor, eliberat de notarul public, în temeiul
Legii nr. 36/1995 referitoare la notarii publici şi la activitatea notarială. Alte acte juridice care dovedesc calitatea de
moştenitor pot fi testamentul, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul dreptului de
proprietare."
2 „Potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, sindicatele pot reprezenta în justiţie pe membrii săi, în
vederea soluţionării unor conflicte de muncă intervenite între aceştia şi angajatorii lor, situaţie în care sindicatul nu
are calitate procesuală, ci numai calitatea de reprezentant al membrilor săi. Ca atare, în aplicarea prevederilor an.
284 alin. (2) C. mun., carc reglementează competenţa teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă,
determinant nu este sediul sindicatului ci domiciliul sau reşedinţa membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat
justiţiei, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat."
3 Publicată M. Of. nr. 208 din 28.03.2007 cu modificările ulterioare - art. 37 lit h) - Asociaţiile de
consumatori au unnătoarele drepturi şi obligaţii: (...) h) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor
şi intereselor legitime ale consumatorilor.
4Publicată în M. Of. nr. 1196 din 30.12.2005 cu modificările ulterioare.
nr. 137/2000 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare 1, al organismelor de gestiune
colectivă pentru drepturile de autor (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr. 4694 din 8 iunie
20072) etc.
în alte cazuri legea arată cine anume poate formula acţiunea astfel că verificarea identităţii
reclamantului cu titularul dreptului şi cea a pârâtului cu cel obligat se realizează facil prin
aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt şi verificarea conformităţii acestora (ÎCCJ, S. civ.
şi de prop. intel., dec. nr. 6422 din 5 octombrie 2007 3; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr.
356 din 13 ianuarie 20064; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. nr. 856 din 26 ianuarie 2007 3).
Este cazul acţiunii în tăgada paternităţii, a divorţului, a contestării recunoaşterii dc filiaţie etc.
Calitate procesuală este o cerinţă de fond a acţiunii civile care trebuie141
Partea I. Partea generală să fie îndeplinită în
orice situaţie în care se adresează instanţei judecătoreşti o cerere prin care se invocă un drept
sau un interes legitim.
Datorită importanţei calităţii procesuale active şi a celei pasive, această condiţie de fond
poate fi pusă în discuţia părţilor oricând pe parcursul procesului din oficiu de către instanţa de
judecată, poate fi invocată de către procuror sau de orice parte.
Mijlocul procesual prin care se ridică discuţiei părţilor această condiţie de fond este
excepţia. Dacă excepţia este admisă, fiind găsită întemeiată, acţiunea se va respinge fie ca
formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, fie ca îndreptată împotriva unei
persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, ulterior acţiunea putând fi formulată împotriva
pârâtului de adevăratul titular al dreptului sau reclamantul putând formula acţiunea împotriva
celui obligat într-adevăr prin raportul juridic civil.
Dacă excepţia se uneşte cu administrarea probelor sau cu fondul, iar la finalul procesului se
dovedeşte că dreptul nu există, acţiunca se va respinge ca nefondată, iar dacă se constată că
dreptul există, dar nu aparţine reclamantului, fără a se stabili cine este titularul dreptului,
acţiunea se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Ca atare, nu trebuie confundată respingerea acţiunii ca fiind introdusă de o persoană fără
calitate procesuală activă cu respingerea acţiunii ca nefondate, deoarece în acest din urmă caz
reclamantul nu va mai putea formula nicio cerere în viitor cu acelaşi obiect, întemeiată pe
aceiaşi cauză. Regula se menţine cât timp se menţine situaţia de fapt şi de drept existentă la
momentul depunerii cererii, deoarece dacă ulterior reclamantul dobândeşte dreptul respectiv se
va putea îndrepta contra celui care-1 tulbură. Dacă cererea este respinsă ca făcută de o persoană
lipsită de calitate procesuală activă sau îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate
procesuală pasivă, în viitor adevăratul titular va putea formula acţiunea împotriva pârâtului sau
reclamantul se va putea îndrepta cu altă cerere împotriva adevăratului obligat în raportul juridic
civil.
Calitatea procesuală activă sau pasivă nu trebuie confundata cu calitatea de reprezentant a
părţilor în proces (ÎCCJ, S. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 4383 din 20 septembrie 2005, în
Buletinul Casaţiei nr. 4/2005, pp. 46 şi 47 5). în timp ce calitatea procesuală este o condiţie de
fond, a cărei neîndeplinire se sancţionează cu respingerea acţiunii, calitatea de reprezentant este
o cerinţă de formă a acţiunii civile (Apostol-Tofan, Unele consideraţii privind reprezentarea
unităţilor administrativ teritoriale în justiţie, în CJ nr. 11/2010, p. 637), care poate fi
complinită în cazul lipsei dovezii calităţii de reprezentant, nulitatea intervenind numai după ce
instanţa acordă termen pentru înlăturarea viciului de formă.
Calitatea procesuală se poate transmite pe cale convenţională, prin act juridic sau pe cale
legală cu titlu particular, cu titlu universal sau universal.
1 Publicată în M. Of. nr. 166 din 07.03.2014 - Art. 28 - (1) Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop
protecţia drepturilor omului sau carc au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în
cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup
dc persoane. 2) Organizaţiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce
atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.
2 „Reclamanta C. este organismul de gestiune colectivă care a fost abilitat în temeiul Legii nr. 8/1996 să
gestioneze dreptarile de autor în domeniul operelor scrise. în această calitate, reclamanta are dreptul de a se adresa
instanţei pentru a solicita obligarea pârâtei, despre care susţine că a utilizat în anul 2004 opere aflate în repertoriul
gestionat de ea, pentru plata drepturilor băneşti cuvenite autorilor respectivelor opere, indiferent câ acţionează în
virtutea unei gestiuni obligatorii sau facultative."
3 „Legea nr. 10/2001, ca lege reparatorie, nu prevede posibilitatea terţilor, Ce ei chiriaşi, legitimaţi de un interes
actual, de a ataca dispoziţia de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere
între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii. Faptul că actualii
chiriaşi invocă beneficiul contractului de închiriere, care le legitimează speranţa că, în viitor, îşi vor conserva
locaţiunea şi posibilitatea cumpărării imobilului, nu le conferă acestora calitatea dc a solicita în temeiul art. 26 din
Legea nr. 10/2001 {temei pe care aceştia şi-au fondat acţiunea) anularea dispoziţiei prin care li s-au conferit
intimaţilor măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv. Acest fapt nu înseamnă că ar fi obstrucţionaţi în
accesul lor liber la justiţie, drept consacrat constituţional, dar acest drept unnează a fi înfăptuit pe calea altor proceduri
decât acelea prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe care aceştia şi-au fondat acţiunea, respectiv pe calea dreptului
comun,"
4 „Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect şi o sancţiune
a fostului proprietar, care, prin pasivitatea lui, a iăcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia altei persoane, ce
s-a comportat ca un adevărat proprietar. Ca atare, e neccsar ca acţiunea în constatarea do bândirii dreptului de
proprietate prin efectul uzucapiunii să fie soluţionată în contradictoriu cu fostul proprietar."
5 „în litigiile relative la dreptul de proprietate publică la care se referă art. 6 din Legea nr. 213/1998 calitate
procesuală arc întotdeauna unitatea administrativ-teritorială, primarul sau consiliul local fiind numai reprezentanţi ai
acestei persoane juridice".
142 Drept procesual civil

în ultima situaţie menţionată, art. 20 alin. (2) C. civ. reglementează efectele transmisiunii,
arătând că între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile,
actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar
dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
în cazul în care dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, Codul de
procedură civilă prevede că judecata continuă între părţile iniţiale, fără ca o altă persoană să ia
locul părţii în proces, fiind avută în vedere situaţia în care nu se cunoaşte aspectul transmiterii.
Dacă dreptul este strict personal el nu poate fi transmis, legea pretinzând ca acţiunea să fie
formulată şi continuată de acea persoană, în caz contrar ea stingându-sc prin efectul legii
(cererea de divorţ se închide şi căsătoria încetează în orice stare a pricinii dacă părţile se
împacă, iar dacă o parte decedează căsătoria încetează prin deces, cu excepţia aplicării art. 380
C. civ.). De asemenea, este similar cazul revocării donaţiei pentru ingratitudine, cu corectivele
date de art, 1024 C. civ. (Deak, Tratat de drept civil Contracte speciale, voi. III, 2007, p. 250,
şi art. 1024 C. civ.) sau al cererilor întemeiate pe răspunderea delictuală, privind repararea
prejudiciilor produse prin atingeri aduse drepturilor inerente personalităţii (Ciobanu, Briciu,
Dinu, Impactul noului Cod civil asupra unor instituţii de drept procesual civil, în RRDP nr.
1/2012, p. 95). Acţiunile în stabilirea filiaţiei (art. 423 şi 425 C. civ.) şi în tăgada paternităţii
(art. 429 C. civ.) pot fi pornite şi de moştenitorii titularului.
în cazul transmisiunii convenţionale a dreptului litigios, cu consecinţa transmisiunii
calităţii procesuale, codul prevede că succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în
cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere
ori din oficiu, pentru ca efectele hotărârii să se producă asupra lor, în condiţiile art. 78 C. pr.
civ.
Dacă înstrăinătorul nu cunoaşte despre proces şi nici părţile nu ştiu despre transmiterea
dreptului litigios, se ajunge la situaţia în care hotărârea se pronunţă în contradictoriu cu o
persoană, care nu mai este în măsură să execute silit hotărârea deoarece a transmis dreptul şi nu
mai are implicit nici realizarea acestuia.
în aceste cazuri, codul arată că hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau
succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia producc de drept efecte şi contra
succesorului cu titlu particular şi este întotdeauna opozabilă acestuia din urmă.
Terţul dobânditor nu va fi supus executării în temeiul acestei hotărâri decât în cazul în care
a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul
titular, însă un asemenea aspect va putea fi invocat numai în contestaţia la executare dacă titlul
a fost pus deja în executarc împotriva sa.
Nu trebuie confundată ipoteza avută în vedere de Codul e procedură civilă cu cea rezultată
din art. 1648 C. civ., deoarece acesta din urmă se referă la cazul în care bunul a fost înstrăinat,
anterior sesizării instanţei, astfel că acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului
dobânditor.
în celelalte situaţii, în care terţul intervine sau este introdus în cauză, instanţa stabileşte
dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al părţii va rămâne sau, după
caz, va fi scos din proces, pronunţându-se ţinând seama şi de poziţia celorlalte părţi.
Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este
scos din proces, judecata continuă numai cu succesorul cu titlu particular, care ia procedura în
starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
Codul cuprinde şi o serie de reglementări în legătură cu transmiterea legală a calităţii
procesuale, prevăzând reguli asupra suspendării şi reluării judecăţii pentru introducerea în
cauză a moştenitorilor, asupra întreruperii termenului căii de atac dacă decesul s-a produs în
timpul curgerii acestuia, asupra executării silite în contra moştenitorilor.
In faza a doua a procesului civil este posibilă transmisiunea calităţii proccsuale, de creditor
sau de debitor, fără o anumită condiţionare. După acest moment, actele de executare îndeplinite
până la data transmiterii calităţii procesuale produc efecte faţă de succesorii în drepturi ai
creditorului sau ai debitorului, după caz.
77. Pretenţia/Dreptul invocat
Reclamantul trebuie să invoce în faţa instanţei o pretenţie, în legătură cu un drept sau un
interes ocrotit de lege. Acţiunea nu poate fi concepută fără pretenţia reclamantului, care de cele
mai multe ori se bazează pe un drept subiectiv civil.
Această condiţie a acţiunii (cererii) este cerută de dispoziţiile art. 30 şi 32 C. pr. civ., prima
normă consacrând indirect principiul conform căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate,
deoarece orice pretenţie trebuie dedusă judecăţii, iar pe de altă parte reglementând o cerinţă de
exerciţiu a acţiunii civile.
Din alte dispoziţii legale cu valoare de principiu rezultă însă că apelul la justiţie nu este
îngrădit numai la situaţiile în care se invocă un drept subiectiv, ci şi atunci când se pretinde
vătămarea unui interes legitim sau a unei libertăţi [art. 21 alin. (1) din Constituţie], Extinderea
posibilităţii de a apela la justiţie în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanei a fost combătută în literatura de specialitate, motivul esenţial fiind dat de
faptul că numai dreptul subiectiv se bucură de protecţie legală, conferind titularului aflat în caz
de nevoie apelul la forţa coercitivă a statului.
Trebuie însă reţinut că în raport cu reglementările noastre constituţionale se impune
recunoaşterea apelului la justiţie şi pentru apărarea unor libertăţi individuale (Iorgovan, Drept
administrativ, voi. II, 1994, p. 190) şi a unor interese legitime (Stătescu, Bîrsan, Drept civil... p.
147; TS, dec. nr. 39/1963, în JN nr. 4/1964, p. 178). Iniţial, înaintea drepturilor au apărut
libertăţile, ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, aceste libertăţi
nepresupunând din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Din aceste libertăţi
au derivat pe fondul evoluţiei politice şi sociale drepturile omului, concept complex şi deosebit
Partea I. Parteade important. în prezent prin libertate, protejată juridiceşte, înţelegem acea
generală 143conduită permisă
omului de norma juridică, care impune abţinere din partea celorlalţi, astfel că dacă i se aduce
atingere, subiectul titular va putea cere instanţei încetarea atitudinii contrare acelei libertăţi.
Diferenţa între drepturile subiective, recunoscute de lege, şi interesele legitime, respectiv
libertăţi, este determinată de aceea că în primul caz instanţa nu va putea lăsa ncsoluţionată
cererea dacă sunt îndeplinite toate cerinţcle legale, pe când în cel de-al doilea caz instanţa poate
aprecia că interesul respectiv este un simplu interes (Soare, Toleratul în sau în afara dreptului,
2001) fără a avea şi calitatea de a fi legitim şi ca atare ocrotit de lege; în materia libertăţilor, de
regulă coerciţia statală se încadrează în alte ramuri ale dreptului, astfel că datorită caracterului
fundamental al acestora se impune şi o protecţie mai energică, ca de exemplu sancţiuni de drept
penal.
în concluzie, în ceea ce priveşte drepturile subiective şi libertăţile fundamentale, care se
aseamănă puternic cu primele, nu se poate nega accesul la justiţie, orice persoană care se
pretinde vătămată într-un drept sau o libertate având posibilitatea de a obţine protccţia statului
prin intermediul acţiunii în justiţie (Goga, Drept, libertate şi interes legitim în sfera
contenciosului administrativ, 2000, pp. 239-247).
în ceea ce priveşte interesul este necesar a se opera distincţia între simplul interes, ca stare
de fapt lipsită de protecţie juridică, şi interesul legitim, ocrotit de lege deoarece creează
aparenţa existenţei unui drept, astfel ca şi protejarea sa devine o necesitate în scopul salvării
situaţiilor juridice şi al păstrării siguranţei raporturilor juridice civile (Ungureanu, Drept civil
Drepturile reale, ed. a IlI-a, revăzută şi adăugită, op. cit., p. 228 şi urm.),
Pentru a nu realiza permanent asemenea distincţii se va utiliza numai noţiunea de „drept
subiectiv", fără însă a omite şi considerarea celorlalte situaţii în care titularul se poate adresa
justiţiei.
Dreptul subiectiv invocat de către reclamant, de către pârât în cererea reconvenţională,
de către intervenient în cererea de intervenţie etc. trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- să fie recunoscut de normele în vigoare şi să fie exercitat în raport cu limitele
generale ale legii şi bunelor moravuri;
- să fie exercitat în limitele sale interne (conform scopului pentru care a fost recunoscut
de lege) şi în limitele sale externe (materiale şi juridice);
- să fie exercitat cu bună-crcdinţă (art. 12 C. pr. civ.);
- să fie actual, nesupus unui termen sau unei condiţii suspensive.
Primele trei cerinţe ale dreptului invocat supun dezbaterii teoria abuzului de drept. Art.
12 C, pr. civ. arată că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi conform
scopului pentru care au fost recunoscute de lege. Deşi în drept este recunoscut adagiul qui
suo jure utitur neminem laedit, sunt posibile şi cazuri în care titularul nu exercită propriul
drept conform cu legea, producând consecinţe negative partenerilor din raporturile juridice.
Teoria este susţinută în drept prin intermediul textului menţionat, însă ea s-a dezvoltat şi
în dreptul substanţial, chiar în lipsa unei norme exprese.
Este important a se delimita între abuzul de drept substanţial şi abuzul de drept
procesual, deoarece în primul caz se urmăreşte deturnarea dreptului subiectiv civil de Ia
scopul pentru care a fost recunoscut de lege, iar în cel de-al doilea caz se urmăreşte
deturnarea dreptului procedural de la scopul său reglementar, ceea ce atrage totodată şi
exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. Se tinde a se apăra un drept în mod abuziv, în
sensul că protecţia acestuia nu este necesară în maniera abordata, dar totuşi titularul o face
astfel că deturnează şi dreptul substanţial de la finalitatea sa.
Dreptul este exercitat abuziv atunci când titularul său nu respcctă limitele interne ale
dreptului, deturnează dreptul de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. Dreptul este
exercitat însă cu respectarea limitelor sale externe, faţă de terţi exerciţiul dreptului părând
normal, terţele persoane neputând cunoaşte adevărata voinţă a celui ce-şi exercită dreptul. De
exemplu, dreptul de petiţionare a fost recunoscut de lege pentru ca individul să aibă un
mijloc de apărare a dreptului subiectiv apelând la forţa coercitivă a statului. Acest drept nu a
fost recunoscut sub nicio formă ca un mijloc de şicanare a adversarului, aspect care se poate
realiza prin depunerea unor cereri vădit nefondate sau repetate numai în scopul de a-1 purta
pe drumuri pe pârât şi de a-i produce acestuia pierderi de natură patrimonială sau chiar
morală.
144 Drept procesual civil

Structura abuzului dc drept se întemeiază pe două aspecte: unul obiectiv constând în


deturnarea dreptului de la scopul său legal şi unul subiectiv constând în intenţia de a vătăma
pe care o are titularul dreptului [Ungureanu, Drept civil. Introducere, 2007, pp. 76 şi 77 -
asupra teoriilor subiective (Ripert G.), obiective (Josserand L.) şi eclectice (Carbonier J.)].
Nu este suficient ca dreptul să fie exercitat cu rea-credinţă pentru a se complini elementele
abuzului de drept, deoarece în lipsa oricărei vătămări, acesta lipseşte, lipsind ca atare şi
sancţiunea aferentă. Astfel, art. 15 C. civ. vorbeşte despre exercitarea dreptului în scopul de a
vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
145 Drept
procesual civil Partea I. Partea
generală 149

Este considerat abuz de drept procesual: introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri


principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac,
vădit netcmeinicc; formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi; obţinerea, cu rea-credinţă, de
către reclamantul căruia i s-a respins cererea a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost
păgubit; contestarea, cu rea-credinţă, de către autorul ei a scricrii sau semnăturii unui înscris ori a
autenticităţii unei înregistrări audio sau video etc.
Sancţiunea abuzului de drept este refuzul forţei coercitive a statului şi în anumite condiţii şi
plata unei sume de bani cu titlu de sancţiune. Art. 12 C. pr. civ. prevede obligativitatea
acoperirii prejudiciilor materiale şi morale cauzate, respectiv plata unor amenzi judiciare, atât
de către cel care exercită drepturile procesuale în mod abuziv, cât şi de către partea care nu îşi
îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale.
Ultima cerinţă a dreptului invocat comportă anumite excepţii consacrate expres de lege, în
cazuri în care, deşi dreptul nu este actual, reclamantul poate introduce o acţiune preventivă,
hotărârea obţinută urmând a se executa însă numai la termenul prevăzut. De asemenea, înainte
de împlinirea termenului sau a condiţiei, titularul dreptului poate cere instanţei luarea unor
măsuri în vederea conservării dreptului său (sechestru sau poprire asigurătorie), ori în vederea
asigurării probelor necesare unei viitoare cereri, care riscă să se piardă prin întârziere.
Art. 34 C. pr. civ. prevede trei situaţii în care cererea de chemare în judecată poate fi
formulată înainte ca dreptul să devină actual. Aceste cereri anticipate se justifică prin aceea că
nu se trece la executarea hotărârii obţinute înainte de termen, dar odată împlinit acesta, titularul
va putea să pună în executare titlul obţinut anterior, pentru a nu suferi pierderi din cauză
întârzierii pe care ar determina-o purtarea unui proces. Reprezentând excepţii de la caracterul
actual al dreptului invocat aceste categorii sunt prevăzute limitativ. Astfel, cererea pentru
predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de
împlinirea acestui termen; se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a. obligaţiei de
întreţinere sau a altei prestaţii periodice; se pot încuviinţa, înainte de împlinirea termenului, şi
alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori dc câte ori se va constata că acestea
pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului.
Dacă la finalul procesului se dovedeşte că dreptul invocat nu există sau că nu îndeplineşte
cerinţele exercitării cu bună-credinţă sau în limitele sale interne, cererea va fi respinsă ca
nefondatâ sau se va aplica sancţiunea specifică abuzului de drept (Tăbârcă, Drept procesual
civil, 2008, p. 100). Dacă dreptul nu este actual cererea va fi respinsă ca prematură, dar
reclamantul va putea formula o nouă cererc după împlinirea termenului sau a condiţiei
suspensive.

78. Interesul
Interesul acţiunii în justiţie este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-1 speră
reclamantul în urma câştigării procesului. Dacă reclamantul dovedeşte că este titularul dreptului
subiectiv invocat acest aspect nu echivalează cu dovada existenţei interesului promovării
acţiunii în justiţie.
Interesul este o condiţie distinctă dc dreptul subiectiv, cu caracter obiectiv, a cărei existenţă
trebuie apreciată concret în fiecare caz în parte.
Nu are importanţă natura interesului, când patrimoniul debitorului este solvabil,
care poate fi material sau moral, singurul formularea căii de atac îndreptată împotriva
aspect important este existenţa acestuia la hotărârii de către partea care a j,
momentul depunerii acţiunii şi la câştigat procesul sub toate
cfectuarea oricărui act de procedură care se aspectele (ÎCCJ, S. com., dec, nr. 5596 din
încadrează în acţiunea în justiţie. Astfel, 14 decembrie 2004, în Buletinul Casaţiei
reclamantul poate urmări satisfacerea unei nr. 2/2005, pp. 66 şi 67; ÎCCJ, S. civ. şi de
nevoi materiale sau împiedicarea pârâtului prop. intel., dec. nr. 3781 din 10 mai
de a-i cauza un prejudiciu; de asemenea 20071), depunerea unei cereri prin care se
interesul material este reprezentat de
obiectul pe care urmăreşte să-1 primească 1 „Excepţia lipsei de interes al părţii care
reclamantul la câştigarea procesului. formulează cereri în procesul civil are caracter
Reclamantul urmăreşte numai obţinerea dirimant şi atunci când este admisă duce la respingerea
acţiunii. Această excepţie trebuie pusă în discuţia
unei satisfacţii morale în procesele al căror părţilor, pentru că, altfel, acestca sunt puse în
obiect nu este evaluabil în bani, interesul imposibilitatea de a cunoaşte temeiul respingerii
fiind de cele mai multe ori moral, dorind să cererii lor şi de a-şi formula apărarea corespunzătoare,
se obţină protecţia legii sau încetarea unei fapt care generează o vătămare, oe nu poate ii
înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunţate în
stări care prejudiciază sufleteşte pe aceste condiţii. Hotărârea pronunţată în aceste condiţii
reclamant. este nulă, în baza art. 105 alin. (2) din Codul de
Sunt lipsite de interes: cererea de procedură civilă, text de lege care instituie sancţiunea
reducere a cuantumului pensiei de nulităţii pentru actele procesuale îndeplinite cu
neobservarea formelor legale prin care s-a pricinuit
întreţinere formulată de către cel întreţinut, părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin
acţiunea revocatorie formulată de creditor anularea lor."
146 Drept
procesual civil Partea I. Partea
generală 149

solicită anularea unui act juridic civil care promovării acţiunii şi înainte ca dreptul să
nu vatămă pe cel ce reclamă în justiţie, ci devină actual. De exemplu, în materie de
pe partea adversă etc. locaţiune interesul constă în aceea că la
Interesul care trebuie să caracterizeze împlinirea termenului de locaţiune
acţiunea trebuie să fie determinat (ÎCCJ, S. locatorul va putea executa direct hotărârea
a Il-a civ., dec. nr. 3274 din 25 octombrie obţinută pentru a nu mai pierde timp cu
20111), legitim, personal, născut şi actual. purtarea unui proces. De asemenea,
Interesul este legitim atâta vreme cât interesul conservării unor probe, care s-ar
conţinutul său, urmărit de reclamant, se putea pierde până la declanşarea procedurii
încadrează în limitele legii şi bunelor judiciare sau până la momentul în care
moravuri. Dacă reclamantul urmăreşte doar instanţa va fi în măsură să administreze
să-i producă pârâtului o pagubă, fără a probele, animă cererea de asigurare a
justifica un interes material sau moral care dovezilor.
să se reflecte asupra lui, se ridică problema Codul de procedură civilă prevede că,
abuzului de drept care se sancţionează cu şi dacă interesul nu este născut şi actual, se
refuzul forţei coercitive astfel că acţiunea poate formula o cerere cu scopul de a
reclamantului va fi respinsă. preveni încălcarea unui drept subiectiv
Interesul trebuie să fie personal, adică ameninţat sau pentru a preîntâmpina
să aparţină celui care recurge la proccs iar producerea unei pagube iminente şi care
nu adversarului său. Această cerinţă a nu s-ar putea repara.
interesului este îndeplinită şi atunci când Existenţa interesului reprezintă o
acţiunea se formulează pentru parte de condiţie de fond a acţiunii, care poate fi
către alte persoane cu legitimare procesuală ridicată în discuţie în orice stare a pricinii,
activă, cum sunt procurorul, asociaţiile de orice parte, de procuror sau de către
pentru protecţia drepturilor consumatorilor instanţă din oficiu pe calea excepţiei
etc. În aceste cazuri, în realitate efectele procesuale. De regulă interesul se
hotărârii vizează partea, interesul şi dreptul
analizează la depunerea cererii, pentru
aparţin părţii iar nu efectiv organului sau
„menajarea timpului magistraţilor şi a
persoanei care exercită acţiunca, aceştia
finanţelor statului" (Tăbârcă, Drept
fiind interesaţi numai să-şi îndeplinească
procesual civil, 2008, p. 124), astfel că
atribuţiile sau să asigure realizarea scopului
dacă se constată lipsa lui excepţia va avea
pentru care le-au fost reglementate atare
caracter dirimant, peremptoriu,
atribuţii (asupra situaţiei acţiunilor
împiedicând continuarea procedurii, care
colective, Delcanu citat de prof. univ. dr.
se stinge prin respingerea acţiunii ca lipsită
Ciobanu, Tratat..., 1996, voi. I, p. 272).
de interes.
Interesul trebuie să fie şi actual
(asupra constatării lipsei de interes în căile ■ Speţe:
de atac, ÎCCJ, S. com., dec. nr. 2623 din î. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P.,
13 septembrie 2011). Această cerinţă este A. a solicitat în contradictoriu cu B. să se constate
îndeplinită întotdeauna când dreptul calitatea acesteia de moştenitoare de pe urma defunctei
subiectiv invocat este actual, însă în T., având în vedere faptul că pârâta se opune constant
anumite cazuri dreptul nu este actual, dar recunoaşterii acestei calităţi şi intrării în stăpânirea unor
interesul promovării acţiunii subzistă. bunuri din masa succesorală.
Astfel, în conformitate cu art. 34 C. pr, civ. Invocă faptul că art. 669 C. civ. reglementează
imprescriptibilitatea acţiunii de partaj, astfel că încetarea
cererea de chemare în judecată poate fi
coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând,
introdusă şi înainte de împlinirea
reclamanta nefiind obligată să ceară ieşirea din
termenului sau a condiţiei suspensive, indiviziune.
astfel că dreptul nu este actual în aceste B, depune întâmpinare în care invocă prevederile
ipoteze. Acţiunea poate fi introdusă tocmai art. 35 C. pr. civ., arătând că A. are la dispoziţie o
pentru că legea recunoaşte interesul acţiune în realizarea drepturilor, respectiv partajul.
Ce va decide instanţa?
1 „Cerinţele pe care interesul trebuie să le
îndeplinească la promovarea acţiunii sau, după caz, la 2. în cererea având ca obiect refuzul emiterii unei
menţinerea ei pe durata procesului, sunt cerute autorizaţii de construire, formulată potrivit Legii nr.
cumulativ, folosul practic urmărit prin acţiune 554/2004, împotriva Primăriei P., aceasta invocă lipsa
trebuind să i se cuvină şi să îi aparţină reclamantului. capacităţii sale procesuale de vreme ce nu este
Astfel, această cerinţă nu este îndeplinită tn subiect distinct de drept.
cazul în care un asociat promovează o acţiune pentru Invocă art. 205 C. civ. şi art. 5 lit. hh) din
obligarea coasociatului ia repararea prejudiciu iui
Codul administrativ (O.U.G. nr. 57/2019) potrivit
cauzat societăţi! prin fapte dc concurenţă neloială,
cu care primăria este o „structură funcţională fără
sub motiv că respectivele fapte au avut loc anterior
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus dizolvarea personalitate juridică şi fără capacitate procesuală,
societăţii, întrucât această acţiune trebuia să fie cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire
promovată de societatea în al cărei patrimoniu s-ar fi hotărârile autorităţii deliberative şi dispoziţiile autorităţii
reflectat prejudiciul, dacă nu ar fi fost dizolvată, iar executive, soluţionând problemele curente ale
nu de către un asociat, persoană fizică, care în nume colectivităţii locale (...)".
personal urmăreşte aproprierea unui drept patrimonial
al cărui titular nu este şi ale cărui eventuale creanţe
Cum va soluţiona instanţa excepţia invocată?
faţă de societate pot fi valorificate în procedura
lichidării societăţii"
151 Drept procesual civil Partea I. Partea generală 149

3. Pe temeiul contractului de locaţiune încheiat la 12 martie 2012, cu termen până la 12 martie 2019, reclamantul Instanţa, la acelaşi termen, respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei, admite cererea şi
locator depune la Judecătoria P., la 12 ianuarie 2019, o cerere de obligare a locatarului să-i restituie bunul obiect al
obligă pârâta la restituirea bunului ca o consecinţă a anulării actului deja dispuse de către instanţă prin sentinţa nr.
locaţiunii.
Pârâtul locatar se opune invocând prematuritatea dreptului de creanţă privind restituirea bunului. 200/2013, definitivă.
Care este temeiul de drept al cererii locatorului? Pârâta formulează apel, susţinând că instanţa nu a soluţionat aspectul lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a
Care va fi soluţia?
reclamantei, cererea de chemare în judecată fiind anulabilă. Pârâu mai arată că, ulterior pronunţării soluţiei primei instanţe,
4. Prin cererea formulată de ONG A, împotriva ISJ T,, se solicită obligarea pârâtului Ia plata sumei de 100.000 lei societatea a fost dizolvată prin hotărârea adunării asociaţilor, menţionată în registrul comcrţului şi publicată în Monitorul
despăgubiri morale, produse prin discriminarea la care a fost supus elevul B. în cursul desfăşurării activităţii şcolare, Oficial al României, Partea a IV-a, fără ca vreun creditor să formuleze opoziţie, astfel că nu mai are capacitate
când a fost obligat să stea singur în bancă deoarece aparţine unei familii sărace, fiind marginalizat de ceilalţi elevi la procesuală de folosinţă. Critică sentinţa şi pe fond.
solicitarea profesorilor. Instanţa de apel:
Cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 27 şi 28 din O.G. nr, 137/2000 privind prevenirea şi a. va acorda termen pentru confirmarea de către reprezentantul legal a actelor de procedură efectuate de minoră şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare. va respinge excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei pârâte;
ISJ T. invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active, având în vedere faptul că se invocă nerespectarca unor b. va admite excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei pârâte şi va constata nulitatea cererii de apel;
drepturi ale altei persoane, care nu e parte în judecată, iar pe de altă parte deoarece ONG A. nu a fost constituită pentru c. va respinge excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei pârâte, va admite apelul şi va schimba sentinţa, în
înlăturarea manifestărilor de discriminare, ci pentru protecţia persoanelor vârstnice. sensul că va respinge cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de exerciţiu.
Soluţionaţi excepţia.
9. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P. la data de 7 martie 2018, reclamantul X. solicită obligarea
5. A. formulează cerere de chemare în judecată împotriva SC T.V. solicitând obligarea acesteia să înceteze să mai pârâtului Y. la restituirea bunului mobil, autoturism Audi A8, lăsat în depozit pe o perioadă de un an, pe care pârâtul
difuzeze reclamele din grupul celor care promovează utilizarea telefoniei mobile, să fie obligată societatea să acopere refuză să-1 restituie, deşi a expirat termenul contractual.
prejudiciul material suferit prin faptul că fiul său în vârstă de 15 ani a înregistrat o factură de 3000 lei, urmare a La data de 10 martie 2018, X. înstrăinează bunul lui T., încasează preţul şi îi comunică acestuia faptul că bunul se
vizionării reclamelor în discuţie şi acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000 lei, onorariu de avocat, află la Y., fiind formulată cerere de chemare în judecată.
conform dovezilor depuse la dosar. Prin întâmpinare, pârâtul solicită respingerea cererii, susţinând că, deşi iniţial s-a încheiat un contract de depozit,
SC T.V. formulează întâmpinare invocând excepţia lipsei de interes în formularea cercrii, deoarece nu se ulterior, pe durata contractului, părţile au încheiat un contract de împrumut de folosinţă pe un termen de 5 ani, acesta
urmăreşte repararea unui prejudiciu în legătură cauzală cu activitatea societăţii. nefiind împlinit.
Se susţine că efectuarea cheltuielilor de judecată reprezintă un abuz de drept procesual. T. nu formulează cercre de intervenţie în cauză.
Susţineţi argumentat punctul de vedere al pârâtei.
La data de 24 octombrie 2018, instanţa respinge cererea formulată de reclamantul X. împotriva lui Y., reţinând, pe
baza probelor dosarului, că părţile au încheiat un contract de împrumut de folosinţă pe un termen de 5 ani, comodantul
6. Prin cererea de chemare în judecată minorul A. în vârstă de 13 ani solicită ca în contradictoriu cu tutorele său
neputând cere restituirea bunului înainte de termenul convenit, decât atunci când are el însuşi o nevoie urgentă şi
să fie anulat actul încheiat de tutore cu B., având ca obiect înstrăinarea recoltei produse de pe terenul de 120 ha,
neprevăzută de bun, ceea ce nu s-a invocat în cauză (art. 2156 C. civ.). Sentinţa se comunică părţilor la data de 5
proprietatea reclamantului, deoarece acesta a fost făcut fară autorizarea instanţei de tutelă sau a consiliului de familie,
noiembrie 2018.
potrivit art. 144 raportat la art. 44 C. civ.
Tutorele pârât se apără arătând că minorul nu poate formula personal şi singur acţiune în justiţie. Invocă art. 40 C. La data de 17 decembrie 2018, T. formulează apel, solicitând admiterea acestuia, deoarece actul de comodat invocat
pr. civ. de către pârât, prin înscris sub semnătură privată, nu a fost recunoscut de către reclamant, mai mult, acesta fiind falsificat
Ce va face instanţa? de către pârât, care a semnat în locul reclamantului. T solicită să se facă aplicarea art. 304-306 C. pr. civ.
Pârâtul Y. formulează întâmpinare în nume propriu şi pentru T., care este şi ocrotitor legal al minorului Z, susţinând
că acţiunea formulată este una în constatare, care nu poate fi primită, atâta vreme cât reclamantul poate cere realizarea 1. Instanţa de apel:
dreptului. Acesta susţine că ambele capete principale de cerere vizează constatarea unui drept, însă reclamantul are a. va proceda la verificarea falsului, în condiţiile art. 304-306 C. pr. civ., constatând că acesta poate fi invocat de
orice persoană interesată;
posibilitatea de a solicita realizarea dreptului, prin ieşirea din indiviziune, în condiţiile în care pârâţii nu contestă
calitatea de moştenitor a reclamantului. b. va respinge apelul ca tardiv declarat;
c. va respinge apelul ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
La 16 mai 2018, instanţa pune în discuţia părţilor calificarea cererii şi, respinge excepţia invocată de pârâţi, reţinând
că primul capăt de cerere reprezintă o cerere în constatare, care însă este admisibilă, deoarece părţile nu pot fi obligate să Capitolul IV COMPETENŢA
iasă din indiviziune, acţiunea fiind imprescriptibilă. Cererea de constatare a nulităţii absolute a testamentului este disjunsă,
urmând a fi soluţionată separat, după finalizarea prin hotărâre definitivă a primei cereri.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa respinge cererea ca lipsită de interes, deoarece pârâţii nu contestă calitatea de
Secţiunea I
moştenitor a reclamantului. Competenţa generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor
judecătoreşti
Apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei din 16 mai 2018:
a. va fi respins, soluţia asupra excepţiei, disjungerea celor două cereri, precum şi soluţia fiind corecte;
b. va fi admis, va fi anulată sentinţa şi cauza va fi trimisă spre rejudecare, deoarece nu a fost soluţionat fondul §1. NOŢIUNI GENERALE 79.
celor două cereri în realizare împreună, iar apelantul a solicitat trimiterea;
c. va fi admis, va fi anulată sentinţa, cauza fiind trimisă spre rejudecare, deoarece nu a fost soluţionat fondul celor Noţiunea de competenţă
două cereri în constatare, respectiv în realizare, împreună, iar apelantul a solicitat trimiterea. Regulile de competenţă, alături de cele privind acţiunea civilă, judecata şi executarea
8. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P. la 7 martie 2018, reclamanta X. solicită obligarea pârâtei silită sunt tratate în Codul de procedură civilă.
Societatea T„ prin reprezentant legal, la restituirea bunului în valoare de 232.435 Iei sau a contravalorii acestuia, care a Din punct de vedere procesual prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de
fost înstrăinat de minora X., la vârsta de 15 ani, către pârâtă, actul fiind însă anulat în aplicarea art. 44 C. civ., prin sentinţa lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca un anumit litigiu. în acest context sensul noţiunii
nr. 200/2013, neatacată cu apel. Odată cu cererea de anulare a actului nu s-a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia de instanţă este acela de organ de jurisdicţie - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel,
anterioară, deoarece părţile s-au înţeles cu privire la aceasta, T., asociat unic al pârâtei, fiind mătuşa reclamantei, însă tribunal, judecătorie. Numai că soluţionarea litigiilor nu incumbă doar instanţelor
ulterior s-a refuzat restituirea bunului. judecătoreşti, chiar dacă în final oricine trebuie să aibă acces la justiţie, în sensul de
La al doilea termen de judecată, pârâta, prin reprezentant legal, a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de „ansamblu al instanţelor judecătoreşti". Astfel, se ridică problema realizării unei distincţii
exerciţiu a reclamantei, deoarece aceasta are numai 17 ani, astfel că nu poate face acte de procedură personal şi singură. între competenţa instanţelor judecătoreşti şi cea a altor organe ale statului, care aduce în
Reclamanta susţine că avea într-adevăr 17 ani la data depunerii cererii, dai' la momentul invocării excepţiei împlinise discuţie noţiunea de competenţă generală, raportată la atribuţiile organelor făcând parte din
deja 18 ani, astfel că nu mai este necesar să se confirme actele prin ocrotitor legal. sisteme diferite [art. 129 alin. (2) pct. 1 C. pr. civ.],
152 Drept procesual civil

în interiorul sistemului judiciar, este incidenţă noţiunea de competenţă jurisdicţională, în 81. în materia constituţionalităţii Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea
cadrul căreia se distinge între competenţa materială şi competenţa teritorială, după cum este Curţii Constituţionale3 stabileşte competenţa acestui organ de jurisdicţie 4 în stabilirea confor-
vorba despre instanţe judecătoreşti situate pe verticală (de grad diferit) sau pe orizontală (de mităţii legilor, tratatelor internaţionale şi ordonanţelor Guvernului cu Legea fundamentală.
grad egal). Curtea Constituţională este organ de jurisdicţie specializat 4, independent de orice
In cadrul competenţei materiale se distinge de asemenea între competenţa funcţională, în autoritate publică, învestit de lege cu soluţionarea litigiilor contenciosului constitu-
raport cu felul atribuţiilor jurisdicţionale ale fiecărei instanţe şi competenţa procesuală, în ţional. Acesta cuprinde, conform art. 146 din Constituţie, pronunţarea Curţii cu privire Îa
raport cu obiectul, valoarea sau natura litigiului respectiv (Leş, Tratat de drept procesual constituţionalitatea legilor înainte de promulgare 5, a tratatelor internaţionale sau altor acorduri
Civil, 2010, p. 237; ÎCCJ, RIL, dec. nr. 17/20181). internaţionale6, a regulamentelor Parlamentului7, a legilor şi ordonanţelor în vigoare, a
Competenţa teritorială include: competenţa teritorială de drept comun, competenţa partidelor politice, a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Curtea are şi atribuţii legate de
verificarea şi respectarea Constituţiei şi a legilor în cadrul anumitor proceduri: alegerea
teritorială alternativă, competenţa facultativă (Zidaru, în Noul Cod de procedură civilă,
Preşedintelui României, constatarea interimatului funcţiei, suspendarea Preşedintelui
coordonatori Ciobanu, V.M., Nicolae, M., 2013, p. 256) şi competenţa teritorială exclusivă.
României din funcţie, referendumul, exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
După cum normele care reglementează competenţa sunt de ordine privată sau de ordine Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.
publică se distinge între competenţa relativă şi competenţa absolută (Ciobanu, Tratat..., 1996, Deciziile sunt pronunţate, în cazurile în care Curtea: se pronunţă asupra constituţio-
voi. I, pp. 371 şi 372; Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, 2007, PP- 433 şi 434). nalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de
în raporturile juridice cu element de extraneitate devine incidenţă noţiunea de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
competenţă internaţională, reglementată de Cartea a Vll-a C. pr. civ., care distinge situaţiile internaţionale, înainte de ratificarea acestora de Parlament; se pronunţă asupra
în care competenţa de judecată aparţine instanţelor române în raport cu instanţele străine constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; hotărăşte asupra excepţiilor de neconsti-
(Zidaru, Consideraţii cu privire la normele de competenţă cuprinse în noul Cod de procedură tuţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
civilă. Competenţa teritorială (II), în RRDP nr. 4/2011, pp. 215-220). arbitraj comercial, precum şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului; soluţionează
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau
§2. COMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca
obiect constituţionalitatea unui partid politic.
80. Prezentare Hotărârile sunt pronunţate în cazurile în care Curtea: veghează la respectarea procedurii
Art. 21 din Constituţia României prevede, cu valoare de principiu, accesul liber Ia justiţie pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa
împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
al oricărei persoane, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; veghează la respectarea procedurii
Totodată Legea fundamentală arată că nicio lege nu poate îngrădi acest drept. Prin urmare,
pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; verifică
accesul la justiţie trebuie să fie recunoscut oricărei persoane, indiferent dacă a urmat alte căi îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
jurisdicţionale pentru soluţionarea cererii sale. Curtea formulează avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Articolul 126 din Constituţie prevede că justiţia de realizează prin Înalta Curte de Casaţie Preşedintelui României.
şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Coroborat cu art. 2 din Legea Curtea Constituţională este singura competcntă să soluţioneze excepţiile de
nr. 304/20042 pentru organizarea judiciară rezultă că justiţia, la care orice persoană trebuie să neconstituţionalitate a unei dispoziţii normative cuprinse într-o lege sau într-o ordonanţă a
aibă acces, se realizează în România prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin curţile de Guvernului, ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti, învestite cu judecarea unui litigiu în care
apel, prin tribunale, tribunale specializate şi judecătorii. se aplică norma juridică respectivă, a cărei neconstituţionalitate se invocă (Costin, Instanţele
în anumite domenii, legea recunoaşte altor organe de jurisdicţie, care nu fac parte din de judecată au obligaţia iar nu facultatea de a aplica deciziile Curţii Constituţionale astfel
sistemul instanţelor judecătoreşti, posibilitatea de a soluţiona litigiile ivite, însă actul de cum acestea au fost pronunţate, 2019, pp. 29-33; Dănişor, Competenţa instanţelor ordinare
jurisdicţie al altei autorităţi trebuie să poată fi cenzurat în faţa unei instanţe din sistemul în domeniul justiţiei constituţionale (I) - contenciosul drepturilor şi a libertăţilor, 2017, pp.
judiciar. 71-79).
Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al
Ca atare, regulile privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti urmărcsc
României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au
realizarea distincţiei între competenţa instanţelor din cadrul sistemului judiciar şi alte
putere numai pentru viitor8.
„instanţe" sau autorităţi, care nu fac parte din acest sistem, dar cărora legea le recunoaşte în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea accstora,
competenţe în materia respectivă. Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă,
1 M. Of. nr.
872/16.10.201 3 Publicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
8 „{...) 4 Art. 5 din Legea nr. 47/1992 - „(1) Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un
necompetenţa
materială mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. (2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de
procesualăSenat
a şi trei de Preşedintele României. (3) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din numărul judecătorilor
secţiei/complet
din 3 în 3 ani."
ului 5 La sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a înaltei Curţi de Casaţie
specializ şi Justiţie, a Guvernului, a Avocatului Poporului, a unui număr de 50 deputaţi sau 25 de senatori [art. 146 alin. (1)
at este de
ordine lit. a) din Constituţie].
publică" 6 La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori [art. 146 alin. (1) lit. c) din Constituţie],
7 La sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui gmp parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori [art. 146 alin. (1) lit. c) din Constituţie],
- -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2 Art. 2 din Legea nr. 304/2004: „ Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: a) înalta Curte 8' Art. 29 alin. (5) din lege a fost abrogat. Anterior avea următorul cuprins - „Pe perioada soluţionării
de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii." excepţiei de neconstituţionalilate judecarea cauzei se suspendă".
153 Drept procesual civil

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile apărare, funcţionează principiul non reformatio in pejus şi autoritatea de lucru judecat; actul
neconstituţionale cu dispoziţiile din legea fundamentală. Pe durata acestui termen, dispoziţiile emis în această procedură este obligatoriu şi poate fi pus în executare silită (Leş, Tratat de
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. drept procesual civil, 2010, p. 9).
Asupra hotărârilor judecătoreşti deja pronunţate deciziile Curţii nu produc consecinţe, în prezent, legea defineşte actul administrativ jurisdicţional drept actul juridic emis de o
însă pot constitui un temei pentru rejudecarea cauzei, la ccrerea părţii care a invocat excepţia autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionalc în soluţionarea unui conflict, după o
neconstituţional itâţii într-un proces civil. procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare, spre deosebire
în ceea ce priveşte constituţionalitatea altor acte normative, cum sunt hotărârile de actul administrativ, care este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o
Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc. Curtea nu are competenţă să sc pronunţe, autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere,
deoarece asemenea acte, având caracter administrativ, vor putea fi atacate în faţa instanţelor modificând sau stingând raporturi juridice, căruia îi sunt asimilate şi contractele adminis-
de contencios administrativ, pentru a fi anulate ca orice act administrativ care vatămă un drept trative (contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a
sau un interes legitim al cetăţenilor (art. 1 din Legea nr. 554/2004). bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor
Ca atare, controlul constituţionalităţii legilor nu se realizează de către instanţele publice; achiziţiile publice).
judecătoreşti, instituindu-se prin lege un organ de jurisdicţie special, menit să urmărească Sub aspect procedural, legea consacră obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile
conformitatea legilor cu Legea fundamentală. Competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi pentru actele administrative, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca
contestată de nicio autoritate publică, Curtea fiind independentă faţă de orice astfel de inadmisibilă, în ipoteza neurmării acesteia anterior sesizării instanţei şi caracterul facultativ al
autoritate, astfel că nici instanţele judecătoreşti nu vor putea interveni asupra chestiunilor date procedurii administrativ jurisdicţionale, anterior sesizării instanţei de judecată, fiind posibilă
exclusiv în competenţa Curţii. Aceasta nu înseamnă limitarea accesului liber la justiţie, şi renunţarea la procedura jurisdicţională începută, iară a se pierde posibilitatea sesizării
deoarece obiectul acestui control jurisdicţional este diferit şi special în raport cu litigiile care instanţei (Tabacu, Scurte consideraţii asupra contractului administrativ şi asupra
pot fi deduse instanţelor judecătoreşti şi care nu vizează respectarea dispoziţiilor procedurilor de control jurisdicţional în materia achiziţiilor publice, RTSA nr. 1/2009, pp.
constituţionale de către actele normative sau alte proceduri speciale. Când se ridică excepţia 67-88; Tabacu, A., Singh, A., Recentele modificări ale O.U.G. nr. 34/2006, un temei pentru
de ncconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti, aceasta poate suspenda procedura, reorientarea contractelor administrative spre libertatea contractuală?, RTSA nr. 1/2011, pp.
trimiţând cauza la Curtea Constituţională dacă textul invocat are legătură cu pricina aflată pe 173 şi 174; Şerban, Notă critică la sentinţele nr. 223 şi 227 din 18 ianuarie 2011, pronunţate
rol1. Ca atare, se recunoaşte printr-o dispoziţie normativă rolul Curţii în verificarea de Tribunalul Călăraşi, Secţia civilă, în CJ nr, 3/2011, p. 158).
constituţionalităţii, verificare care reprezintă numai un aspect incidental al litigiului 2, de
natură să influenţeze soluţia acestuia, care va fi pronunţată de instanţa judecătorească. 83. Competenţa în domeniul fiscal
în materia fiscală, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală anterior' a
82. Competenţa jurisdicţională în dreptul administrativ fost lămurită chestiunea naturii juridice a căilor de atac administrative împotriva actului
în dreptul administrativ Constituţia şi Legea nr. 554/2004 reglementează accesul Ia fiscal, atât reglementarea, cât şi literatura de specialitate până la acest moment fiind
justiţie al oricărei persoane ale cărei drepturi, libertăţi şi interese legitime au fost afectate de contradictorii (Deciziile Curţii Constituţionale în domeniu: Dec. nr. 208/2000 şi Dec. nr.
către o autoritate administrativă printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat de a 409/2004).
întocmi un atare act. S-a exprimat întemeiat opinia calificării ca administrativ-jurisdicţională a căii de atac
Astfel, actul administrativ emis de către organul competent, care încalcă un drept sau un împotriva actului fiscal, deoarece: procedura de soluţionare a acesteia este foarte
interes legitim al cetăţeanului poate fi atacat în termen de 6 luni în faţa instanţei judecătoreşti asemănătoare cu cea prevăzută de Codul de procedură civilă, pentru soluţionarea litigiilor de
de contencios administrativ, după parcurgerea procedurii prealabile, reglementată de art. 7 drept comun (Dascălu, Alexandru, Explicaţiile teoretice şi practice ale Codului de procedură
din Legea nr. 554/2004. fiscală, 2005, p. 483); caracterul facultativ al căilor administrativ jurisdicţionale reglementate
Legea nr. 554/2004 reglementează acţiunea directă pe care orice persoană interesată o de Constituţie nu împiedică existenţa acestora, cu atât mai mult cu cât se recunoaşte
poate declanşa în faţa instanţelor judecătoreşti competente, după parcurgerea căilor întotdeauna accesul la justiţie; calificarea unei căi de atac ca administrativă sau administrativ
administrative de atac (procedura prealabilă). jurisdicţională nu trebuie să fie realizată expres de lege, în sensul utilizării termenului
Materia contenciosului administrativ este deosebit de complexă, iar în perioada ante- ,jurisdicţionar, atâta vreme cât legiuitorul a prevăzut în cadrul respectivei proceduri trăsăturile
rioară apariţiei Legii nr. 554/2004 dificultatea consta în calificarea unor acte ca esenţiale unei proceduri jurisdicţionale (Popescu, Accesul liber la justiţie. Acţiune în
„administrative" sau „administrativ jurisdicţionale", cu consecinţa aplicării unui regim juridic contencios administrativ. Procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional.
propriu pentru ficcare categorie (Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, op. cit., pp. 455- Obligativitate. Constituţionalitate, în CJ nr. 7-8/2004, p. 24), din care evident se poate trage
460). concluzia naturii juridice a acelei proceduri. în procedura de soluţionare a contestaţiei fiscale
Actul administrativ jurisdicţional, spre deosebire de actul administrativ, era definit la sunt consacrate spre a fi respectate principiile contradictorialităţii (cel puţin în formă scrisă) şi
nivel doctrinar ca fiind acel act administrativ tipic, care, în cazuri riguros determinate de lege, dreptului la apărare - art. 2 lit. d) din Legea nr. 554/2004 (Iorgovan, Tratat de drept
soluţionează cu forţa de adevăr legal şi după o procedură bazată pe principiul independenţei administrativ, voi. II, 2002, p. 467; Popescu, Natura juridică administrativ jurisdicţională a
şi al contradictorialităţii, litigii ivite în realizarea administraţiei de stat active (Iorgovan, procedurii fiscale prevăzute de Codul de procedură fiscală, în RRDA nr. 2/2004, p. 9 şi
Tratat de drept administrativ, vol. II, op. cit., p. 467). urm.), ceea ce pe cale de interpretare determină concluzia că această contestaţie, exercitată
In literatura de specialitate s-a încercat determinarea unor criterii după care să se împotriva actelor administrativ fiscale are caracter administrativ jurisdicţional, fiind
realizeze analiza unui act şi calificarea sa drept act jurisdicţional, atât din punct de vedere facultativă conform art. 21 alin. (4) din Constituţie, soluţia pronunţată în cadrul acesteia
procedural, cât şi sub aspectele sale de drept substanţial (Popcscu, Accesul liber la justiţie. putând fi atacată cu acţiune la instanţa de contencios administrativ, dacă partea nu alege să
Acţiune în contencios administrativ. Procedură administrativă prealabilă, jară caracter sesizeze direct instanţa cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 1.
jurisdicţional. Obligativitate. Constituţionalitate, în CJ nr. 7-8/2004, p. 24; Guinchard, S., Şi faţă de actuala reglementare din Codul de procedura fiscală, Legea nr. 207/2015,
Feirand, Fr., Chaînais, C., Procédure civile, 2009, pp. 102 şi 103). Astfel, este jurisdicţional rezulta că procedura de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale şi cea de drept comun
acel act emis într-o procedură jurisdicţională care se caracterizează în esenţă prin se aseamănă într-o mare măsură, în acest sens fiind necesar a fi relevate câteva situaţii care
următoarele: organul care soluţionează cauza este stabilit de lege, este impartial şi conturează această idee: forma şi conţinutul contestaţiei sunt similare cu cele ale unei cereri
independent; el este învestit de lege cu deplină jurisdicţie de fapt şi de drept; el are putere de de chemare în judecată; contestatorul poate să-şi retragă cererca; este posibilă introducerea
decizie nu doar de aviz; procedura este echitabilă şi prezintă elemente de contradicto- altor persoane în procedura de soluţionare a contestaţiei; soluţionarea cauzei se face pe bază
rialitate, publicitate şi termene rezonabile; procedura se desfăşoară cu respectarea dreptului la de probe existente la dosar şi ţinând seama de susţinerilor părţilor; în procedură este
consacrat principiul non reformatio in pejus; procedura poate fi suspendată în condiţii
1 O.G. nr. 92/2003.
154 Drept procesual civil

similare ca şi cele prevăzute de dreptul comun procesual; soluţionarea cererii se face prin
decizie1.
însă calificarea expresă, prin lege, a acestei proceduri adresată organelor fiscalc,
împotriva actelor administrative fiscale ca „administrativă", are ca efect incidenţa în materie
a art. 7 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul obligatoriu al procedurii
administrative prealabile anterior adresării către instanţa de contencios administrativ. Aşadar,
în toate cazurile actul administrativ fiscal poate fi reformat în procedura judiciară, după
parcurgerea procedurii prealabile în faţa organului prevăzut de Codul de procedură fiscală.
Importanţa acestei distincţii se relevă şi în materia contestaţiei la executare (Tabacu,
Contestaţia la executare împotriva titlului executoriu care nu provine de la o instanţă
judecătorească, în RRDP nr. 1/2008, pp. 164-177), unde se produc consccinţe specifice sub
aspectul posibilităţii instanţei de a modifica actul fiscal pe fondul său, însă această analiză se
va face în cadrul materiei respective.

■ Speţe:
i. La termenul de judecată din 15 ianuarie 2018, în contestaţia în anulare formulată de X. împotriva deciziei
pronunţate în recurs la 10 noiembrie 2016, instanţa a pus în discuţie tardivitatea cererii, deoarece s-a împlinit termenul de
un an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.

1 Art. 279-281 din L. nr. 207/2015.


160 Drept procesual civil

Contestatorul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 504 alin. (1) C. pr. civ. prin prisma
art. 21 din Constituţie, arătând că, aşa cum este reglementat textul, îi blochează accesul la justiţie.
Solicită trimiterea cauzei la Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei.
Instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a rămas în pronunţare asupra
excepţiei de tardivitate a contestaţiei în anulare.
Comentaţi soluţia.

2. în cauza având ca obiect soluţionarea contestaţiei depuse de societatea A. SA la procedura de


atribuire a contractului de lucrări publice pentru reparaţie drumuri în localitatea T., în faţa
Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, reclamanta arată că, potrivit art. 6 din Legea nr.
554/2004, înţelege să formuleze acţiune direct la instanţa de judecată, renunţând la procedura
declanşată în faţa Consiliului.
Consiliul pune în discuţie art. 4 din L. nr. 101/2016, respectiv neaplicarea art. 6 din Legea nr.
554/2004, devreme ce în cauză se aplică o procedură specială.
Care va fi soluţia?

3. D. SRL formulează contestaţie administrativ fiscală, potrivit Codului de procedură fiscală,


împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere întocmită ca urmare a controlului
de fond efectuat la această societate.
Paralel se adresează cu o cerere direct instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 14
din Legea nr. 554/2004, arătând că cere suspendarea executării actului fiscal atacat, deoarece acesta îi
produce grave prejudicii şi este afectat de o vădită nelegalitate.
La termenul de judecată acordat, pârâta DGRFP A. se prezintă şi arată că în procedura
administrativ fiscală s-a dispus de către organele administrative, prin decizie, suspendarea acesteia
până la soluţionarea cauzei penale în care aceleaşi fapte sunt urmărite ca infracţiuni. Arată că, în
aceste condiţii, reclamanta a susţinut că renunţă la procedura administrativ fiscală şi depune dovezi
în acest sens.
Reclamanta îşi completează cererea, arătând că înţelege sâ solicite şi anularea deciziei de
suspendare a procedurii administrative.
Instanţa ia act de această completare şi dispune suspendarea executării deciziei de impunere,
precum şi anularea deciziei de suspendare a procedurii administrativ fiscale, obligând autoritatea
fiscală să soluţioneze contestaţia, reţinând totodată că nu se poate lua act de renunţarea la procedura
fiscală de către autoritatea învestită cu soluţionarea contestaţiei.
Analizaţi soluţia.

§ 3. COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ A INSTANŢELOR

JUDECĂTOREŞTI 84. Competenţa materială - Generalităţi


Intre instanţele judecătoreşti s-a instituit, conform legii de organizare, o ierarhie verti-
cală, în funcţie de gradul fiecărei instanţe în parte. Datorită importanţei diferite a obiectului
dedus judecăţii, determinată fíe de valoarea, fie de natura acestuia, se impune ca anumite
cauze să fie judecate de către instanţe superioare, unde funcţionează judecători mai
experimentaţi, iar cauzele obişnuite să fie lăsate în competenţa instanţelor de la bază.
Se distinge ca atare între competenţa materială a judecătoriei, a tribunalului, a curţii de
apel şi a înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Partea I. Partea generală 161

85. Competenţa materială a judecătoriei


Conform Codului de procedură civilă, judecătoriile judecă în primă instanţa anumite
cereri, dar şi căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu
activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de
lege.
Codul enumeră cazurile în care judecătoria este competentă în primă instanţă, prin
coroborare cu textul reglementând competenţa în primă instanţă a tribunalului rezultând că
cele două instanţe îşi împart competenţa, dar legiuitorul a intenţionat ca, instanţa de drept
comun, care va soluţiona tot ceea ce nu este dat în competenţa altor instanţe, să fie tribunalul.
Potrivit legii, judecătoriile judecă în primă instanţă, cererile enumerate de cod, al căror
obiect este evaluabil sau neevaluabil în bani. Titlul sub care se găseşte dispoziţia enunţată
este intitulat „Competenţa după materie şi valoare", aspect care determină concluzia că legea
distinge între cererile al căror obiect este evaluabil şi cele care nu au un asemenea obiect,
dintre acestea arătând expres care sunt soluţionate de judecătorii, restul cererilor, Ia care nu
se referă art. 94 C. pr. civ. sau alte dispoziţii legale, rămânând în competenţa tribunalului.
Codul nu defineşte noţiunea de „evaluabil", dar se referă la aceasta indirect atunci când
stabileşte regulile pentru determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii,
raportându-se la valoarea obiectului actului sau contractului care întemeiază dreptul dedus
judecăţii (C. Ap. Piteşti, S. a Il-a civ. şi de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1518/R/Com din 10
iunie 2011, în RRDJ nr. 2/2012, pp. 59-62).
în interpretarea dispoziţiilor din Codul de procedură civila anterior, instanţa supremă a
lămurit noţiunea în discuţie, în decizia de recurs în interesul Legii nr. 32/2008 1, în care a
reţinut că „sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezolu-
ţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este
formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare."
Codul de procedură civilă prevede însă că efectele deciziei în interesul legii încetează la
data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a tăcut
obiectul interpretării (art. 518 C. pr. civ.), astfel că decizia de mai sus nu-şi poate produce
efectele obligatorii de la data intrării în vigoare a noii reglementări, pentru litigiile începute
după această dată, deoarece art. 3 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a C. pr. civ.
arată că dispoziţiile C. pr. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea sa în
vigoare.
Totuşi, sensul noţiunii, aşa cum a fost el reţinut în decizia de recurs în interesul legii a
fost preluată în Codul de procedură civilă, care conferă efecte valorii obiectului cererii prin
raportare la izvorul din care derivă dreptul sau pretenţia invocată. Astfel, rezultă că sunt
evaluabile cererile privitoare la: protecţia drepturilor reale (confesorii, negatorii, posesorii,
revendicare), executarea unui contract ori a unui alt act juridic, constatarea nulităţii absolute,
anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea
părţilor în situaţia anterioară, constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, moştenire.
De asemenea, faţă de dezlegarea dată de instanţa supremă, Codul califică drept
evaluabile şi cererile privind executarea, anularea, rezoluţi unea etc. privitoare la contracte
de locaţiune ori de leasing [art. 101 alin. (3) C. pr. civ.].

1 Publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.


162 Drept procesual civil

Pe de altă parte, prin decizia nr. 33/2018 pentru dezlegarea unei chestiuni de drept 1,
instanţa supremă a reţinut că, faţă de art. 518 din Codul de procedură civilă, abrogarea unui
text care a fost interpretat printr-o decizie de recurs în interesul legii, nu determină automat
încetarea aplicării dispoziţiilor acelei decizii, dacă noua lege preia în aceeaşi formă vechea
normă interpretată. în considerentele deciziei s-a reţinut că deşi art. 518 din Codul de
procedură civilă prevede că decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data
modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut
obiectul interpretării, dacă dispoziţiile din noua lege sunt similare celor anterioare, soluţia
trebuie să fie aceeaşi.
In acest context, potrivit C. pr. civ., competenţa judecătoriei vizează:
- cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de
cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
- cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în
competenţa instanţelor judecătoreşti;
cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind
raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane
juridice, după caz;
- cererile de evacuare;
- cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi
plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituti sau alte limitări ale dreptului de
proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;
- cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
- cererile posesorii;
- cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent
de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa
altor instanţe;
- cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;
- cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
- cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare;
- cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;
- cererile în materia fondului funciar, cu exccpţia celor date prin lege specială în
competenţa altor instanţe;
- orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 Iei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.
Ca atare, faţă de prevederea legală, judecătoria soluţionează în primă instanţă cererile de
mai mică importanţă, neevaluabile în bani, în relaţiile de familie, de proprietate, de
vecinătate etc., precum şi cererile a căror valoare nu depăşeşte 200.000 lei.
în cazul cererilor privind obligaţii de a face sau a nu face, neevaluabile în bani,
judecătoria este instanţă competentă în toate cazurile, afară de situaţia în care cererea intră în
competenţa altei instanţe, interpretarea trebuind realizată restrictiv (Zidaru, Noul Cod de
procedură civilă, 2013, pp. 270-271).
Faţă de categoriile de cereri pe care legiuitorul le enumeră în competenţa judecătoriei,
precum şi în raport de limita valorică de distincţie între competenţa judecătoriei şi a
tribunalului, rezultă că legiuitorul a intenţionat ca litigiile de mică importanţă, dar cele mai
1 Publicată în M. Of. nr. 562 din 4 iulie 2018.
Partea I. Partea generală 163

frecvente, să rămână la instanţa de la baza sistemului judiciar (Leş, Tratat... 2010, p. 245 - în
sensul că judecătoriile sunt instanţe pentru micile creanţe).
Totodată, judecătoria judecă şi cererile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei
publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile
prevăzute de lege (Leş, Tratat de drept procesual civil, op. cit., p. 246; Zidaru, Noul Cod de
procedură civilă, 2013, pp. 275-276). Se încadrează aici toate căile de atac speciale
îndreptate conform legilor specialc împotriva hotărârilor organelor cu activitate
jurisdicţională, cum sunt contestaţiile îndreptate împotriva hotărârilor autorităţilor cu atribuţii
în sferă electorală sau cele prevăzute de Legea nr. 18/1991, când se atacă hotărârile
Comisiilor judeţene de fond funciar (Legea prevede expres atribuţiile jurisdicţionale ale
Comisiei judeţene în art. 52, actele administrativ jurisdicţionale ale acesteia putând fi atacate
cu plângere la judecătoria din raza teritorială unde se situează imobilul, în termen de 30 de
zile de la comunicare; pentru critica acestei calităţi de autoritate jurisdicţională, recunoscută
de lege, a se vedea Puie, Natura juridică a Comisiilor judeţene de aplicare a Legii fondului
funciar nr. 18/1991 în contextul dispoziţiilor constituţionale revizuite, în RRDP nr. 6/2007,
pp. 137-143, şi cauza Glodc. României, publicată în M. Of. nr. 1.127 din 30 noiembrie 2004).
Legea nr. 554/2004 prevede că actele administrative (inclusiv cele jurisdicţionale) pot fi
atacate la tribunalele administrativ fiscale sau la curţile de apel, în raport de criteriile din lege.
In atare cazuri cererea se va depune la tribunal, respectiv la curtea de apel, iar nu la
judecătorie, devreme ce în lege nu există o dispoziţie expresă care să prevadă competenţa
judecătoriei.
Potrivit Codului, judecătoriile judecă şi în orice alte materii date prin lege în competenţa
lor, ceea ce presupune existenţa unei dispoziţii legale care să stabilească competenţa
judecătoriei. Ca atare, dacă i se atribuie competenţă prin alte dispoziţii ale codului sau prin
lege specială, aceasta va rămâne să judece, în temeiul acelei norme şi a art. 94 pct. 3 C. pr.
civ.
De exemplu, judecătoria este competenţă să judece: cererile de asigurare a probelor în
condiţiile art. 360 C. pr. civ.; cererile de îndreptare a erorilor materiale şi cele de completare
a propriilor hotărâri - art. 444 şi urm. C. pr. civ.; contestaţiile în anulare - art. 503 C. pr. civ.
şi cererile de revizuire îndreptate contra propriilor hotărâri - art. 509 C. pr. civ.; contestaţia la
executare şi contestaţia la titlu în cazul hotărârilor proprii - art. 712 C. pr. civ. (ÎCCJ, SU,
Dec. nr. XIV din 5 februarie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii1); validarea
mandatelor consilierilor locali declaraţi aleşi şi a primarului se face de judecătoria în a cărei
rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru care au avut loc alegeri (art. 114 şi art.
149 din Codul administrativ O.U.G. nr. 57/2019) etc.

86. Competenţa materială a tribunalului


Tribunalele judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs, după distincţiile prevăzute de
Codul de procedură civilă.

1primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează
lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine
judecătoriei. 2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului exe cutoriu,
ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţionaî, revine,
după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută."
în noţiunea de autoritate administrativa locală se va cuprinde şi orice dezmembrământ al Guvernului
(prefectura) sau al altui organ al administraţiei publice centrale în teritoriu.
164 Drept procesual civil

Din art. 95 pct. 1 C. pr. civ., potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanţă toate
cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, rezultă că indiferent de
caracterul cererii, evaluabil sau necvaluabil în bani, tribunalul este instanţă de drept comun,
orice cauză care nu e prevăzută în competenţa altei instanţe aparţinând acestuia.
De asemenea, codul arată că tribunalele judecă orice alte cereri date prin lege în
competenţa lor, ceea ce presupune existenţa unui text special, care conferă expres competenţă
acestei instanţe sau o procedură ataşată unei alte proceduri care aparţine în competenţă
tribunalului (Drâghici, Instanţa competentă să judece cererile de anulare a hotărârilor emise
de Comisia pentru protecţia copilului de încadrare a minorilor în grad de handicap, RBDJ
nr. 5/2017, pp. 174-177; Drăghici, Instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca
obiect înlocuirea măsurii de protecţie specială a plasamentului, în RRDJ nr. 6/2017, pp. 207-
210). Sub reglementarea anterioară, în care judecătoria era recunoscută ca instanţă dc drept
comun, diverse reglementări speciale au prevăzut pentru anumite litigii competenţa în primă
instanţă a tribunalului, faţă de importanţa litigiului, iar aceste norme s-au păstrat şi sub
incidenţa noului cod. Ca atare, tribunalul va soluţiona şi cererile pentru care, prin lege
specială, se prevede competenţa acestuia (spre exemplu Legea nr. 10/2001, Legea nr.
64/1991). De asemenea, tribunalul este competent să soluţioneze şi: cererile de îndreptare a
erorilor materiale, de lămurire a dispozitivului şi de completare a propriilor hotărâri; cererile
de soluţionare a căilor de atac dc retractare a propriilor hotărâri (contestaţia în anulare şi
revizuirea), conflictele de competenţă dintre două judecătorii aflate în raza teritorială a
accluiaşi tribunal etc.
în materia conflictelor de muncă, Codul muncii trimite la instanţa competentă, astfel că
tribunalul este instanţă de primă instanţă în virtutea art. 95 C. pr. civ. în materia răspunderii
contravenţionale şi a răspunderii penale a angajatorului conform dispoziţiilor din Codul
muncii, competenţa se va stabili conform dreptului comun în acele materii. Astfel, de
exemplu, procesul-verbal de contravenţie se va ataca cu plângere la judecătorie, conform
dispoziţiilor dreptului comun, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în
timp ce împotriva actelor cu caracter administrativ încheiate de inspectorii de muncă se
formulează contestaţie potrivit Legii nr. 554/2004, la tribunal (art. 20 din Legea nr. 108/1999
privind inspecţia muncii, modificată).
In contencios administrativ Legea nr. 554/2004 prevede competenţa în primă instanţă a
tribunalului pentru litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene (ÎCCJ, S. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 8694 din 2 decembrie 2004, în
Buletinul Casaţiei nr. 1/2005, pp. 51 şi 52 1), precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora dc până la 3.000.000 de lei.
Potrivit Codului administrativ, pentru constituirea consiliului judeţean, validarea
mandatelor se realizează de tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-
teritorială (art. 172 din O.U.G. nr. 57/2019). De asemenea, în regulă generală, conform art.
536 C. adm. cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de
competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
De asemenea, tribunalele judecă în primă instanţă cererile pentru recunoaşterea, precum
şi cele pentru încuviinţarea executării silite, potrivit legii, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor
titluri executorii pronunţate ori, după caz, emise în alt stat nemembru al Uniunii Europene
(art. 1099 şi art. 1106 din Cartea a Vll-a C. pr. civ.).
Potrivit Legii nr. 304/2004 cauzele maritime şi fluviale se află în competenţa tribunalelor
Constanţa şi Galaţi, circumscripţiile acestora fiind delimitate de lege astfel: Tribunalul
Partea I. Partea generală 165

Constanţa cuprinde judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială, Dunărea până la mila
marină 64 inclusiv iar Tribunalul Galaţi are competenţă pentru celelalte judeţe şi cuprinde
Dunărea de la mila marină 64 în amonte până la km 1.075.
Se recunoaşte o competenţă specială Tribunalului Municipiului Bucureşti în materii
referitoare la: brevetele de invenţie (Legea nr. 64/1991 1) desene sau modele industriale
(Legea nr. 129/19921), soiurile de plante (Legea nr. 255/1998 2), mărci şi indicaţii geografice
(Legea nr. 84/19983) etc.
Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă, iar ca instanţe de recurs, recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi
în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.
Sunt asemenea situaţii: art. 414 C. pr, civ. recursul împotriva încheierii de suspendare a
judecăţii dispusă de judecătorie, art. 421 C. pr. civ. recursul împotriva hotărârii de perimare,
pronunţată de judecătorie, art. 406 alin. (6) C. pr. civ. recursul împotriva hotărârii prin care se
ia act de renunţarea la judecată, art. 440 C. pr. civ. recursul împotriva hotărârii de expedient
pronunţate de judecătorie etc.

87. Competenţa materială a curţii dc apel


Curtea de apel judecă în primă instanţă ccrerile în materie de contencios administrativ
potrivit legii speciale, anume Legea nr. 554/2004, potrivit cu care, în competenţa în primă
instanţă a ciuţii de apel intră litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei. Cererile privind actele
administrative care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea
Uniunii Europene intră în prezent în competenţa în primă instanţă a curţii de apel în funcţie
de criteriul valoric (peste pragul sus menţionat) iar cererilc privind actele administrative
neevaluabile se soluţionează potrivit criteriului rangului autorităţii emitente (acte emise de
autorităţile centrale).
Regula criteriului valoric şi al autorităţii emitente poate să comportc excepţii, prin
prevedere expresă în legi organice speciale, aşa cum permite art. 10 alin. 1 teza finală din L.
nr. 554/2004.
Astfel, sunt în competenţa tribunalului, independent de valoarea litigiului sau de rangul
autorităţii implicată în procedură, litigiile din materia achiziţiilor publice. Potrivit art. 49 alin.
2 din Legea nr. 101/20164 competenţa de soluţionare a contestaţiilor privind procedurile de
atribuire prevăzute la art. 68 din Legea nr. 98/2016 5, de art. 82 din Legea nr. 99/2016 6 sau de
art. 50 din Legea nr. 100/2016 7 aparţine tribunalului în a cărui arie de competenţă teritorială
se află sediul autorităţii contractante, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin
1 Publicată în M. Of. nr. 242 din 04.04.2014.
2 Publicată în M. Of. nr. 230 din 01.04.2014.
3 Publicată în M. Of. nr. 337 din 08.05.2014.
4' Privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor
sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor - M. Of. nr. 393/23.05.2016.
5 Privind achiziţiile publice, publicată în M. Of. nr. 390 din 23 mai 2016, cu modificările ulterioare.
61 Privind achiziţiile sectoriale, publicată în M. Of. nr. 391 din 23 mai 2016, cu modificările ulterioare.
7 Privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii, publicată în M. Of. nr. 392 din 23 mai 2016, cu
modificările ulterioare.
166 Drept procesual civil

complete specializate în achiziţii publice. Art. 53 din acelaşi act normativ arată că procesele
şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul
procedurii de atribuire, precum şi cele privind anularea sau nulitatea contractelor se
soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, prin completuri
specializate în achiziţii publice.
Potrivit Codului curţile de apel sunt competente şi în orice alte cereri date prin lege în
competenţa lor. In accastă categorie de cereri intră: îndreptarea erorilor materiale,
completarea şi interpretarea propriilor hotărâri; căile extraordinare de retractare îndreptate
contra propriilor hotărâri; conflictele de competenţă ivite între două judecătorii aparţinând de
tribunale diferite, ambele în raza sa teritorială, sau între două tribunale din raza sa teritorială,
sau între o judecătorie şi un tribunal din raza sa teritorială; strămutarea unei cauze din faţa
unei judecătorii sau a unui tribunal din raza sa teritorială, solicitată pe motiv de bănuială
legitimă etc.
Curţile de apel soluţionează apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
primă instanţă (ex, împotriva sentinţelor judecătorilor-sindici, în temeiul Legii insolvenţei nr.
85/2014 sau împotriva sentinţelor date în litigii al căror obiect depăşeşte valoarea prag).
Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de
tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres
prevăzute de lege. Se încadrează în această ultimă ipoteză: recursul împotriva încheierii de
suspendare a judecaţii dispusă de tribunal, recursul împotriva hotărârii de perimare
pronunţată de tribunal, recursul împotriva hotărârii prin care se ia act de renunţarea la
judecată, recursul împotriva hotărârii de expedient pronunţate de tribunal etc.
88. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Conform Legii nr. 304/2004, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii -
Secţia I civilă, Secţia a Ii-a civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi
Secţiile Unite, fiecare cu competenţă proprie. De asemenea, în cadrul instanţei supreme
funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv completuri de 5 judecători. Instanţa supremă se
constituie în Secţii Unite pentru soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv pentru sesizarea Curţii Constituţionale pentru
controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.
Competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează recursurile şi procedurile privind
asigurarea unei practici judiciare unitare, anume recursul în interesul legii şi pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.
în materie de recurs aceasta judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de
apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva
hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe
nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.
De asemenea, instanţa supremă judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa sa,
cum sunt: cererile de strămutare, pentru motive de siguranţă publică; conflictele de
competenţă, în cazurile prevăzute de lege; căi de retractare împotriva propriilor hotărâri sau
cereri de completare, îndreptare a erorilor materiale sau interpretarea propriilor hotărâri; căi
Partea I. Partea generală 167

de atac specifice reglementate de legi speciale, îndreptate contra actelor unor organe cu sau
iară activitate jurisdicţională.
Completele de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate de
secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazuri speciale (perimarea etc.) şi judecă alte
cauze date în competenţa lor prin lege, precum şi în materie disciplinară (art. 51 din Legea nr.
317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii1).

89. Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii introductive de instanţă


în cazul litigiilor al căror obiect este evaluabil în bani, delimitarea competenţei materiale
între judecătorie, tribunal şi curtea de apel, în materiile cele mai importante şi cel mai
frecvent materializate pe rolul instanţelor judecătoreşti, se realizează prin intermediul
criteriului valoric, dacă Codul de procedură civilă sau o lege specială nu prevede că cererea,
indiferent de valoare, aparţine unei anumite instanţe.
Pentru stabilirea competenţei instanţei se ia în calcul valoarea obiectului cererii
principale arătată de reclamant, fără a se avea în vedere accesoriile pretenţiei principale,
precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data
scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.
însă valoarea capătului principal de cerere se poate modifica, pe de o parte deoarece
instanţa are motive să considere că cererea a fost evaluată greşit (derizoriu sau dimpotrivă),
partea adversă nefiind de acord cu evaluarea făcută de reclamant (Deleanu, Observaţii cu
privire la criteriul valoric de determinare a competenţei de atribuţiune a instanţelor
judecătoreşti în cazul unor categorii de acţiuni, în RRDP nr. 6/2008, pp. 66 şi 67), ori
reclamantul îşi modifică cererea, iar, pe de altă parte, cererea reclamantului poate suferi pe
parcurs modificări din evaluarea bunului realizată în cadrul administrării probelor.
Când valoarea este contestată, ea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile
date de părţi, în cererile imobiliare având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi
reale, valoarea fiind determinată în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit
legislaţiei fiscale, dacă o asemenea valoare a fost determinată. în O.U.G. nr. 80/2013 privind
taxele judiciare de timbru, se arată că dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată
de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale
cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare [art. 31 alin. (3)], ceea ce însă nu
poate fi aplicat în materia cererii de chemare în judecată, dispoziţia fiind astfel adoptată
numai din considerente fiscale (Briciu Tr.C., Unele aspecte de noutate în materia taxelor
judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti, în RRDP nr. 4/2013,
pp. 57-58).
Valoarea obiectului cererii este aşadar contestată anterior determinării „învestirii legale",
pe calea excepţiei de necompetenţă, ridicată în condiţiile legii, astfel că pentru soluţionarea
acesteia instanţa va proceda potrivit art. 98 alin. (3) rap. la art. 104 C. pr. civ., în sensul că va
stabili valoarea după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi, respectiv în funcţie de
valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale, după care se va considcra sau nu
legal învestită.
Dacă va fi depăşit momentul limită până la care se poate discuta competenţa materială,
orice critică referitoare la evaluarea făcută de reclamant nu va putea atrage declinarea
competenţei (Zidaru, Noul Cod..., coordonatori Ciobanu V.M. şi Nicolae M., 2013, p. 310).
Astfel, în al doilea caz, valoarea cererii se poate modifica urmare a unei evaluări
efectuate de expert în cadrul probei cu expertiză administrate în cauză, ulterior momentului
168 Drept procesual civil

sus-menţionat, ceea ce atrage mărirea sau reducerea cuantumului valoric al cererii, după
voinţa reclamantului, în condiţiile art. 204 alin. (2) C. pr. civ.].
în atare situaţie competenţa instanţei nu se va modifica, instanţa sesizată rămânând
competentă pe mai departe să judece, în acest sens fiind dispoziţiile art. 106 C. pr. civ., care
se referă la instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă după
valoarea obiectului cererii şi la modificările care intervin în ceea ce priveşte cuantumul
valorii accluiaşi obiect, ulterior învestirii.
în funcţie de natura cererii, legea arată modul de stabilire a valorii obiectului acesteia, la
care se va raporta şi competenţa. Astfel, în cererile privitoare la executarea unui contract ori a
unui alt act juridic, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului
juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în
cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, pentru stabilirea
competenţei instanţei se ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a
părţii din obiectul dedus judecăţii; în cererile privitoare la contracte de locaţiune ori de
leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat,
valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală; în cererile care au ca obicct un
drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată, valoarea lor
se stabileşte după valoarea prestaţiei anuale datorate.

Partea I. Partea generală


Când reclamantul formulează mai multe capete principale de cerere,
împotriva aceluiaşi pârât întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se
stabileşte în raport cu valoarea fiecărei pretenţii în parte, iar când unul dintre
capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată dispune
disjungerea şi îşi declină competenţa.
Dacă însă, prin aceeaşi cerere sunt formulate mai multe capctc
principale de cerere, pe temeiul unui titlu comun ori având aceeaşi cauză sau
chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, instanţa competentă se
determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei
instanţe de grad mai înalt.
Când mai mulţi reclamanţi formulează pretenţii proprii împotriva
aceluiaşi pârât (sau a mai multor pârâţi), invocând raporturi juridice distincte
şi neaflate într-o legătură carc să facă necesară judecarea lor împreună,
determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după
caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte, fiind posibilă separarea
pricinilor şi judecarea lor la fiecare instanţă competentă.
Dacă în raport cu cererea principală sunt formulate şi cereri incidentale
(cererea reconvenţională, intervenţia principală, chemarea în garanţie etc.)
valoarea acestora nu va determina modificarea competenţei instanţei sesizate,
capătul principal al cererii principale fiind determinant pentru stabilirea
competenţei, putându-se ajunge astfel ca cererea care de regulă este de
Partea I. Partea generală 169

competenţa miei instanţe să fie judecată de către o altă instanţă datorită


caracterului incidental al accsteia pe lângă o cerere principală. Aceeaşi regulă
se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este
stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet
specializat sau dacă instanţa este exclusiv compctentă pentru una dintre părţi.
Codul extinde competenţa instanţei învestite şi asupra apărărilor şi
excepţiilor ridicate de partea interesată, afară de cele care constituie chestiuni
prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei
instanţe.

90. Competenţa teritorială - Competenţa teritorială de drept comun


Competenţa teritorială distinge care este instanţa competentă dintre toate
instanţele egale în grad (judecătorii, tribunale sau curţi de apel), delimitarea
realizându-se în acest caz pc orizontală.
Art. 107 C. pr. civ. instituie regula generală în materia competenţei
teritoriale, arătând că cererea se va depune la instanţa competentă material, în
raza leritorială a căreia domiciliază pârâtul persoană fizică sau îşi are sediul
pârâtul persoană juridică.
Deplasarea reclamantului la domiciliul pârâtului este justificată de faptul
că până la soluţionarea procesului după administrarea probelor, nu se poate
considera că pârâtul a încălcat într-adevăr drepturile reclamate în justiţie, ca
atare ar fi prea oneros să se permită reclamantului să-1 cheme pe pârât acolo
unde domiciliază el. Aşa cum în dreptul substanţial, în cazul posesiei legea
instituie prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate [art. 919 alin. (1) şi
(3) C. civ.], iar până la îndepărtarea aparenţelor, nu este normal ca pârâtul să
fie considerat vinovat de tulburarea dreptului de proprietate reclamat, în
dreptul procesual trebuie recunoscută prezumţia că până Ia dovedirea
pretenţiilor din partea celui care acuză, pârâtul nu a încălcat drepturile
reclamantului.
în cazul persoanei fizice, textul procedural nu are în vedere numai
domiciliul de drept comun sau pe cel legal astfel cum sunt ele definite în
legea civilă şi tratate în literatura de specialitate (Chelaru, Drept civil.
Persoanele, 2008, p. 43 şi urm.), respectiv domiciliul la

care se refera art. 87 şi 92 C. civ., pentru procedură importantă fiind anunţarea pârâtului
despre proces, existenţa posibilităţii reale ca acesta să ia la cunoştinţă despre litigiu şi
participarea efectivă la instanţa locului unde pârâtul obişnuieşte să locuiască.
Din acestc considerente este necesar ca dispoziţiile Codului de procedură civilă să fie
interpretate extensiv, cuprinzând în noţiunea de domiciliu şi pe aceea de locuinţă efectivă a
pârâtului (acolo unde poate fi găsit), nu numai locuinţa principală sau statornică. Ca atare, nu
vor fi avute în vedere în mod absolut menţiunile de pe cartea de identitate privind domiciliul,
170 Drept procesual civil

dacă persoana locuieşte în altă parte, aspectul fiind cunoscut (art. 26 şi 27 din O.U.G. nr.
97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români 1).
Interesează domiciliul pe care pârâtul îl are în momentul depunerii cererii, rămânând tară
importanţă, din perspectiva competenţei, modificarea locuinţei după acest moment. Dacă
pârâtul dovedeşte cu ocazia discutării competenţei teritoriale că locul indicat de reclamant nu
era cel corect, la momentul sesizării instanţei, se poate proceda la declinarea competenţei,
însă orice modificare ulterioară acestui moment nu atrage declinarea.
Codul prevede şi situaţia în care pârâtul nu are domiciliul cunoscut, caz în care cererea
se va face la instanţa în raza teritorială a căreia se situează reşedinţa pârâtului, iar dacă nu are
nici reşedinţa cunoscută, cererea se va depune la instanţa domiciliului sau reşedinţei
reclamantului.
Aceste reguli sunt subsidiare una faţă de cealaltă, în ordinea prezentată de cod, rolul lor
fiind acela de a putea declanşa procesul şi a-1 purta chiar dacă nu se cunoaşte locul unde
domiciliază sau unde are reşedinţă pârâtul. Evident că în cazul unui raport juridic cu element
de extraneitate (pârâtul domiciliază în străinătate), instanţa sesizată astfel trebuie să aibă
competenţă potrivit legii, fără a fi incidente cazuri în care competenţii ar aparţine instanţei
străine.
După adoptarea noului Cod civil, publicitatea realizată prin Registrul de evidenţă a
persoanelor respectiv prin Registrul Comerţului sau alte registre publice asigură pentru
reclamant posibilitatea de a identifica mai uşor pe pârât, care, mai mult, faţă de dispoziţiile
Codului civil, se va vedea nevoit să-şi actualizeze datele cu privire la domiciliu, respectiv
sediu, pentru a evita atragerea competenţei instanţei de la domiciliul reclamantului. Astfel,
referitor la persoana fizică, art. 91 C. civ. arată ca dovada domiciliului şi a reşedinţei se face
cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate iar în lipsa accstor menţiuni ori când acestea nu
corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu poate fi opusa
altor persoane, afară de cazul în care se dovedeşte că situaţia reală, respectiv noua locuinţă, a
fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune. Similar, însă mai restrictiv, pentru
persoana juridică, art. 229 C. civ. prevede că dovada sediului se face cu menţiunile înscrise în
registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă
iar în lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu poate fi
opusă altor persoane.
Cererea de chemare în judecată formulată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei
entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa
competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat
conducerea sau administrarea acesteia, iar dacă nu a existat o asemenea desemnare, deci
subsidiar, cererea se poate introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii
entităţii respcctive.
Aceste reguli, reprezentând dreptul comun în materia competenţei teritoriale, îşi vor găsi
aplicarea ori de câte ori legea nu prevede altfel, stabilind competenţa unei alte instanţe decât
cea determinată conform acestor dispoziţii.

91. Competenţa teritorială alternativă


Pentru a facilita desfăşurarea procesului şi alegerea instanţei competente teritorial în
funcţie de interesele ambelor părţi, acolo unde este posibil, legea a prevăzut reguli alternative

1 Republicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.


Partea I. Partea generală 171

asupra competenţei teritoriale, în sensul că, deopotrivă, mai multe instanţe egale în grad pot
judeca acceaşi pricină.
în asemenea situaţie reclamantul va fi cel care are alegerea instanţei la care se va
îndrepta, dintre cele la care codul îi permite să se adreseze (instanţa domiciliului pârâtului
sau o altă instanţă arătată de cod), deoarece el este titularul cererii (art. 116 C. pr. civ.).
Codul reglementează cazuri de competenţă teritorială alternativă în următoarele
situaţii:
- Când cererea este formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate
sesiza instanţa de la sediul principal sau instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fară
personalitate juridică, pentru obligaţiile care urmează a fi executate în acel loc sau care
izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de
acesta.
Similar, în cazul persoanei fizice, daca pârâtul exercită în mod statornic, în afara
domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau
altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în
circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale
născute sau care urmează să se execute în acel loc [art, 113 alin. (2) C. pr. civ.].
- în cazul pârâtului persoană juridică de drept public legea consacră regula generală
potrivit căreia, cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale,
precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţele de la sediul
pârâtului ori la cele în raza cărora îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.
In asemenea cazuri legea procesuală prevede o normă de favoare pentru reclamant, care
va avea posibilitatea alegerii între a învesti instanţa din capitala ţării sau pe cea din judeţul
unde locuieşte el, în scopul apropierii justiţiei de cetăţean, chiar dacă acesta se judecă cu o
autoritate centrală.
- Când cererea este formulată împotriva mai multor pârâţi reclamantul are alegerea între
instanţele de la domiciliul unuia dintre ei; dacă printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu,
cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
Pentru evitarea exercitării actelor procedurale în mod abuziv, respectiv sesizarea
instanţei împotriva mai multor pârâţi la o anumită instanţă, dar în mod evident, numai în
scopul sesizării instanţei competente pentru un anumit pârât (care locuieşte foarte departe de
sediul instanţei sesizate), legea prevede posibilitatea oricăruia dintre pârâţi de a invoca
necompetenţa la primul termen dc judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe. Consecinţa va fi trimiterea dosarului la instanţa în raza căreia domiciliază acel pârât,
astfel că scopul şicanator, urmărit de reclamant prin exercitarea abuzivă a dreptului de
sesizare a instanţei, nu va fi atins.
- Cererile privitoare la stabilirea filiaţiei se depun la instanţa domiciliului pârâtului sau a
reclamantului.
- Cererile privind obligaţia de întreţinere şi alocaţiile de stat pentru copii se depun la
instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază debitorul pârât sau creditorul reclamant.
- Cererile privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau
denunţarea unilaterală a unui contract se depun fie la instanţa locului prevăzut în contract
pentru executarea, totală sau în parte, a obligaţiei, fie la instanţa domiciliului sau sediului
pârâtului.
172 Drept procesual civil

- Cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului se pot depune la instanţa


de la domiciliul sau sediul pârâtului sau la instanţa locului unde se află imobilul.
- Cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulara se depun
la instanţa locului unde se află imobilul sau la cea în raza căreia domiciliază sau are sediul
pârâtul.
- Cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport se depun la instanţa locului de
plecare sau de sosire, ori la domiciliul pârâtului.
- Cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau
dintr-un alt titlu de valoare se depun şi Ia instanţa locului de plată.
- Cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist
sau cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor, se depun la instanţa
domiciliului consumatorului sau la instanţa de la domiciliul ori sediul pârâtului, dacă
reclamant este consumatorul.
Când cererea este formulată împotriva consumatorului şi derivă din raporturile sus-
menţionate, competenţa teritorială este exclusivă, fiind obligatorie sesizarea instanţei în raza
căreia domiciliază consumatorul, cu corcctivul dat de art. 126 alin. 2 C. pr. civ.
- Cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o faptă ilicită se formulează şi la instanţa în a
cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta sau s-a produs prejudiciul.
- Cererea de despăgubiri în materie dc asigurare, se poate face, în afară de instanţa de la
sediul asigurătorului şi la instanţa în circumscripţia cărcia se află: domiciliul asiguratului;
bunurile asigurate; locul unde s-a produs riscul asigurat.
La asigurarea obligatorie de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune
directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său, în afară de instanţele de mai
sus.
Codul de procedură civilă arată expres că alegerea competenţei prin convenţie este
considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire. Acest
text are în vedere faptul că părţile ar putea, printr-o clauză contractuală rezultat al unei simple
manifestări de voinţă, să împiedice aplicarea normelor prevăzute de lege, în detrimentul
asiguratului, ceea ce în anumite situaţii, chiar dacă este vorba despre raporturi juridice civile
bazate pe egalitatea părţilor, nu se poate admite, fiind necesară evitarea abuzului de drept din
partea asigurătorului sau chiar conivenţa frauduloasă a părţilor.
De asemenea, codul arată că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în materie de asigurări
maritime, fluviale şi aeriene, care sunt supuse unor reguli particulare.
- Cererile de autorizare de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte
juridice, care se referă la un imobil, aparţin nu numai instanţei de la domiciliul sau reşedinţa
persoanei ocrotite, ci şi instanţei în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul.
Reguli de competenţă teritorială alternativă sunt consacrate şi în materia competenţei aşa
numite facultative, care vizează cererile formulate de un judecător, în calitate de reclamant
sau împotriva acestuia (pârât), cereri în care competenţa ar aparţine chiar instanţei la care îşi
desfăşoară activitatea judecătorul sau unei instanţe inferioare acesteia. Normele vizează în
egală măsură procurorii, asistenţii judiciari şi grefierii dar nu se aplică dacă litigiul este în
competenţa unei instanţe superioare celei la care deţinătorul respectivei calităţi funcţionează.
Partea I. Partea generală 173

Pentru a se evita orice aparenţă de părtinire, legea prevede reguli de competenţă


spccifice, însă diferenţiază situaţia în care profesionistul este reclamant de cea în care este
chemat în judecată, în primul caz acesta fiind obligat să se adreseze altei instanţe decât cea la
care funcţionează sau inferioară acesteia iar în a doua ipoteză legea lasă la latitudinea
reclamantului utilizarea normelor de competenţă facultativă. Cu alte cuvinte, pentru cazul
judecătorului reclamant sunt competente exclusiv alte instanţe echivalente celei care ar fi
competente dacă reclamantul nu ar avea calitatea prevăzută de lege iar pentru cazul
judecătorului pârât competenţa este alternativă, întrucât legea lasă reclamantului alegerea
instanţei.
Astfel, Codul prevede că dacă judecătorul arc calitatea de reclamant el este obligat să
sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad cu cea competentă, aflate în
circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei
circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Fiind obligat să nu se adreseze
instanţei sale, ori celei inferioare, regula instituie competenţa exclusivă a celorlalte instanţe
echivalente însă între acestea se introduce elementul alternativ care vizează alegerea mai întâi
a curţii, iar mai apoi efectiv a instanţei din cadrul acesteia.
Dacă judecătorul este pârât iar cererea ar fi de competenţa instanţei Ia care acesta îşi
desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul arc posibilitatea de a
sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia
dintre curţilc de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa
care ar fi fost competentă, potrivit legii sau să formuleze cererea la această din urmă instanţă,
competenţa fiind alternativă.
Aceleaşi reguli se aplică şi dacă în procedură, o instanţă de judecată are calitatea de
reclamant sau de pârât, şi aici fiind nccesară evitarea oricărei suspiciuni cu privire la
imparţialitatea judecătorilor.

92. Competenţa teritorială exclusivă


Legea procesuală stabileşte uneori reguli de competenţă de la care nu se poate deroga,
părţile fiind ţinute să le urmeze întocmai, sub sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate, cu
încălcarea acestor norme invocate în condiţiile legii.
Importanţa ridicată a unor relaţii sociale sau a unor bunuri, posibilitatea aflării adevărului
şi stabilirii situaţiei de fapt reale mai lesne şi mai eficient de către o instanţă apropiată
topografic de elementele cauzei respective, au determinat legiuitorul să adopte reguli aparte,
imperative şi de ordine publică în materia competenţei teritoriale. Acestea se regăsesc în
principal în art. 114 şi art. 117-121 C. pr. civ., referindu-se la litigiile în materia ocrotirii
persoanei fizice, a relaţiilor de familie, imobiliară, succesorală, de societate, de insolvenţă,
concordat preventiv, faliment şi cereri împotriva unui consumator.
a) Este competentă exclusiv instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul, în
cazul: cererilor privitoare la drepturile reale imobiliare, acţiunilor posesorii, acţiunilor în
grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în
cererile de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune
(ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr. 6316 din 22 septembrie 2011).
Dacă imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se depune la
instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste
174 Drept procesual civil

circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află
imobilul.
Domeniul de aplicare al acestei reguli este dat de acţiunile reale imobiliare, fiind deci
exclusc acţiunile personale, în legătură cu bunurile imobile (plata unei sume de bani
reprezentând investiţii imobiliare), cât şi cele mixte care au ca obiect un imobil (anularea,
executarea contractului, rezoluţiunea etc.). Ca atare sunt supuse acestei noime de competenţă
exclusivă acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii, acţiunile negatorii, grăni- ţuirea,
acţiunile posesorii, acţiunile ipotecare şi cele la care se referă art. 117 alin. 3 C. pr. civ.
Regula a fost instituită pentru raţiuni practice, deoarece numai această instanţă va putea
asigura o judecată eficientă, administrând probele care sunt în legătură cu acel bun imobil.
Cererile reale accesorii şi cele subsidiare, faţă de cererea principală se vor judeca de
instanţa competentă să judece această din urmă cerere, chiar dacă în cazul său competenţa
este diferită de cea determinată conform art. 117 C. pr. civ., temeiul de drept constând în
dispoziţiile art. 123 C. pr. civ. Astfel, partajarea bunurilor cerută odată cu desfacerea
căsătoriei se va judeca conform art. 915 C. pr. civ. la instanţa ultimei locuinţe comune a
soţilor, chiar dacă printre bunuri se află şi imobile situate în raza teritorială a altei instanţe
(TS, S. civ., dec. civ. nr. 1651/1977, în RRD nr. 4/1978, p. 62), în timp ce partajul bunurilor
succesorale se va judeca Ia instanţa celui din urmă domiciliu al defunctului. în restul
situaţiilor partajul bunurilor comune se va realiza la instanţa unde se află imobilul făcând
parte din bunurile de împărţit.
b) Este exclusiv competentă instanţa celui din urmă domiciliu al defunctului, până la
ieşirea din indiviziune, pentru soluţionarea: a) cererilor privitoare la validitatea sau
executarea dispoziţiilor testamentare; b) cererilor privitoare la moştenire şi la sarcinile
accsteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva
altuia; c) cererilor legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Textul reglementează reguli de competenţă teritorială exclusivă în materie succesorală,
fiind competentă instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului pentru judecarea: cererilor
privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; cererilor privitoare la
moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul
împotriva altuia; cererilor legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia
dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Raţiunea instituirii acestei reguli constă în aceea că la ultimul domiciliu al defunctului se
găsesc de regulă cele mai importante bunuri ale sale, iar pe de altă parte şi documente sau
acte din care să rezulte manifestarea sa ultimă de voinţă, ceea ce influenţează asupra
numărului şi cotelor moştenitorilor, precum şi asupra împărţirii. Mai mult, prin judecarea
tuturor pricinilor legate de succesiune la acea instanţă se va asigura o judecată unitară,
evitându-se în principiu posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii,
în prima categorie se încadrează cererile privitoare la executarea testamentului şi la
stabilirea validităţii acestuia, conform regulilor dreptului substanţial.
în a doua categorie de cereri intră: reducţiunea liberalităţilor excesive, raportul
donaţiilor, anularea certificatului de moştenitor, partajul (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec.
nr. 6205 din 9 noiembrie 2004, în Buletinul Casaţiei nr. 3/2005, p. 71 !), petiţia de ereditate
etc.
A treia categorie de cereri încadrează: pretenţiile terţilor privind bunuri din masa
succesorală (predarea bunurilor lăsate ca legat), pretenţii băneşti asupra succcsiunii (ÎCCJ, S.
Partea I. Partea generală 175

civ., dec. nr. 3916 din 8 octombrie 2003), derivate din cheltuieli făcute de terţi cu
înmormântarea, sau cu conservarea bunurilor succesorale, ori din crcanţe mai vechi faţă de
defunct. Această ultimă ipoteză nu vizează cererile pc care moştenitorii le pot formula
împotriva terţilor, acestea urmând regula de drept comun în materie de competenţă teritorială,
textul special vizând numai pretenţiile împotriva şi în legătură cu succesiunea, derivate din
aceasta, în caz contrar neavând aplicare.
Dacă moştenirea revine unui singur succcsor, cererile sale împotriva altor pretinşi
moştenitori sau ale creditorilor succesiunii împotriva sa se vor face la instanţa ultimului
domiciliu al defunctului, dar după clarificarea problemelor şi stabilirea situaţiei sale ca unic
moştenitor, orice cerere ulterioară va fi depusă conform dreptului comun, la domiciliul
pârâtului moştenitor, dacă nu sunt incidente alte dispoziţii speciale.
Dacă cererile formulate potrivit codului privesc mai multe moşteniri deschise succesiv,
acestca sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al oricăruia dintre
defuncţi.
c) Este exclusiv competentă instanţa în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul
principal, pentru cererilc în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, al
radierii societăţii.
Domeniul de aplicare a textului, deşi nu rezultă cu claritate din formularea legală, a fost
interpretat în doctrină ca fiind constituit din toate cererile pe care societatea le-ar formula
contra asociaţilor, sau pe care asociaţii le-ar formula împotriva societăţii sau unii împotriva
altora. Asemenea cereri trebuie să vizeze activitatea societăţii, să fie în legătură cu societatea,
în caz contrar aplicându-se dreptul comun.
Sunt asemenea cereri: cererea de anulare a unui act emis de societate, care vătămă
drepturile acelui asociat, cercrca de acordare a despăgubirilor pentru cheltuielile făcute în
contul societăţii, dizolvarea societăţii, repartizarea activului între asociaţi etc.
Când cererile sunt îndreptate de către terţi împotriva societăţii sau asociaţilor nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 119 C. pr. civ., fiind incidenţă regula de drept comun.
Această regulă funcţionează până la încetarea personalităţi juridice a societăţii
respective, anume efectuarea ultimului act de lichidare şi radiere (Beleiu, Drept civil român.
Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, 1994, p. 384). După dizolvare
personalitatea persoanei juridice sc păstrează pentru nevoile lichidării, art. 248 C. civ. arătând
că prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului
şi a plăţii pasivului, persoana juridică păstrându-şi capacitatea civilă pentru operaţiunile
necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
d) Tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, este competent exclusiv să
soluţioneze cererile din materia insolvenţei sau a concordatului preventiv.
Norma de competenţă din legea specială nr. 85/2014 se referă la tribunalul sau, dacă este
cazul, tribunalul specializat în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut sediul
social/profesional cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei, aşa cum figurează acesta în
registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
De asemenea, legea arată că tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a
procedurii insolvenţei, rămâne competent să soluţioneze cauza, indiferent de schimbările
ulterioare de sediu al debitorului.
176 Drept procesual civil

Cererile care intră în competenţa judecătorului sindic se referă la: deschiderea


procedurii, contestaţia debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii, desemnarea administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar
provizoriu, înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar
sau a lichidatorului judiciar, judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de
lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, judecarea
contestaţiilor împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar,
confirmarea planului de reorganizare, pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii etc.
e) Este exclusiv competent tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul, în ceea
ce priveşte soluţionarea incidentelor privind arbitrajul reglementat de Codul de procedură
civilă (cererile de luarea măsurilor pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi
desfăşurarea arbitrajului, pentru îndeplinirea altor atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în
arbitraj - numirea, recuzarea arbitrilor, cererea de măsuri asigurătorii - art. 547 C. pr. civ.).
f) Este exclusiv compctentă instanţa domiciliului consumatorului pentru rezolvarea
cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator.
în materia protecţiei drepturilor consumatorilor se poate încheia o convenţie de alegere a
instanţei competente, derogând astfel de la regula de competenţă impusă de cod, tocmai
pentru că aceasta ar putea fi în detrimentul consumatorului în anumite situaţii, însă aceasta se
poate face numai după naşterea dreptului la despăgubire, sub sancţiunea nulităţii clauzei
încheiate anterior.
g) Cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei
de tutelă şi de familie se soluţionează exclusiv de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială
îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită, dacă legea nu prevede altfel, de exemplu în
cazul art. 179 C. civ., care instituie o competenţă teritorială alternativă (în cazul instituirii
curatelei din cauza bolii sau din alte motive, când o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici
personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă
amânare, competenţa aparţine fie instanţei de la domiciliul persoanei reprezentate, fie
instanţei de la locul unde trebuie luate măsurile urgente).
h) în materie de divorţ Codul de procedura civilă stabileşte competenţa exclusivă a
judecătoriei în circumscripţia cărcia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor.
Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, competenţa aparţine
judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în
ţară este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul, dacă
instanţele române sunt competente internaţional (ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr.
6414 din 23 septembrie 2011).
i) Cererea de încuviinţare a adopţiei este de competenţa instanţei (tribunalului) de la
domiciliul adoptatului, iar dacă aceasta nu se poate determina, competenţa revine
Tribunalului Municipiului Bucureşti (Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei).
j) Cererea de declarare a morţii unei persoane se introduce la instanţa competentă în a
cărei circumscripţie acea persoană a avut ultimul domiciliu cunoscut (art. 944 C. pr. civ.).
Partea I. Partea generală 177

k) Cererea de anulare, completare sau modificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor


înscrise pe acestea sunt de competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului (art.
57 din Legea nr. 119/1996).
Când cererea este formulată de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini
este de competenţa Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
I) Cererea în materie contravenţională se soluţionează de către instanţa de Ia locul
săvârşirii contravenţiei (art. 32 din O.G. nr. 2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002).
Prin derogare de la această regulă, dar instituind, de asemenea, o competenţă teritorială
exclusivă, în materia contravenţiilor din O.G. nr. 15/2002 1 privind aplicarea tarifului de
utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România (fapta de a
circula fără rovinietă valabilă), acest act normativ stabileşte competenţa de soluţionare a
plângerii la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul
contravenientul.
m) în materia conflictelor de muncă cererile se soluţionează dc instanţa în circumscripţia
căreia reclamantul îşi are sediul, domiciliul sau după caz reşedinţa [art. 269 alin. (2) C. mun. -
ÎCCJ, S. civ., dec. nr. 1262 din 12 februarie 2004, în Buletinul Casaţiei nr. 1/2005, pp. 62 şi
63; ÎCCJ, S. civ. şi de prop. intel., dec. civ. nr. 4047 din 13 mai 2011, ÎCCJ, S. I civ., dec. nr.
3401 din 14 iunie 2013; ÎCCJ, S. a Il-a civ. dec. nr. 1656/9.01.2018, trimisă E. Niţă, în RRDJ
nr. 1/2018, pp. 46-48].
Sunt şi materii în care legea nu prevede expres competenţa teritorială a instanţei de
judecată, în acest caz aplicându-se dispoziţiile dreptului comun.
Dacă însă legea prevede o anumită regulă, caracterul exclusiv sau neexclusiv al
competenţei stabilite, se va determina în funcţie de interpretarea art. 126 C. pr. civ., din care
rezultă că în pricinile privitoare la bunuri sau la alte drepturi de care subiectele de drept pot să
dispună, părţile pot stabili şi o altă competenţă, ceea ce înseamnă de regulă că aceasta are
caracter permisiv.
Astfel, legea arată că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin
declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care
acestea pot să dispună să fie judecate dc alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi
competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.
Ca atare, dacă materia în discuţie nu interesează bunurile, ci persoanele, în cauză fiind
drepturi de care părţile nu pot să dispună, competenţa va fi exclusivă, deoarecc, conform
textului menţionat, în acest caz nu se poate stabili o altă competenţă.

Secţiunea a Ii-a Prorogarea competenţei, excepţia de necompetenţă,


conflictele de competenţă

§1. PROROGAREA COMPETENŢEI INSTANŢEI SESIZATE

1 Publicată în M. Of. nr. 82 din ] februarie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013.
178 Drept procesual civil

93. Generalităţi
In funcţie de calea procesuală urmată de titularul cererii, aceasta poate fi soluţionată, în
unele situaţii, de către o altă instanţă decât cea competentă în mod normal.
In asemenea cazuri intervine prorogarea de competenţă, ca instituţie procesuală ce
reprezintă extinderea competenţei instanţei sesizate cu cererea principală asupra judecării
unor cereri care, după regulile generale, nu sunt date în competenţa sa.
Prorogarea poate fi: legală (când este prevăzută de lege), judecătorească (când este
dispusă printr-o hotărâre a unei instanţe de judecată) şi convenţională (când se produce în
temeiul voinţei părţilor în proces).

94. Prorogarea legală de competenţă


Codul de procedură civilă reglementează mai multe cazuri de prorogare de competenţă,
care se impun a fi analizate deoarece prin acestea se derogă de la normele de competcnţă,
chiar dacă aceasta este exclusivă.

a) Art. 112 C. pr. civ. prevede un caz de competenţă teritorială alternativă, care în
acelaşi timp reprezintă şi un caz de prorogare legală de competenţă. Astfel, cererea de
chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă, după alegerea reclamantului la
instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia, iar dacă printre pârâţi sunt şi obligaţi
accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii
principali. Instanţa sesizată cu toate cererilc nu este în mod normal competentă teritorial să
judece unele dintre acestea, date de lege în competenţa instanţelor de la domiciliile pârâţilor,
dar în temeiul textului competenţa sa se extinde şi asupra acestora.

b) Codul de procedură civilă arată că instanţa competentă cu soluţionarea cererii


principale îşi va extinde competenţa şi asupra cererilor acccsorii, adiţionale, precum şi a celor
incidentale, chiar dacă, potrivit legii, acestea ar fi de competenţa materială sau teritorială a
altei instanţe judecătoreşti.
Singura excepţie de la această regulă este aplicabilă cererilor privitoare la insolvenţă şi
concordat preventiv, care în toate cazurile sunt în compctenţa tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi are sediul debitorul, astfel că dacă o asemenea cerere are caracter incidental
sau accesoriu, aceasta se va declina în favoarea instanţei menţionate. Fiind un text de
excepţie trebuie să se ţină seama de regula de interpretare restrictivă a acestuia, în sensul că
numai cererile care sunt prevăzute de legea insolvenţei sau a concordatului preventiv vor fi
soluţionate de tribunalul de la sediul debitorului iar nu alte cereri, chiar îndreptate împotriva
debitorului, şi care de regulă, vor fi suspendate la data deschiderii procedurii.
Norma cuprinde două ipoteze diferite, pe de o parte prorogarea competenţei instanţei
sesizate asupra cererilor accesorii şi adiţionale, care însoţesc cererea reclamantului, iar de
altă parte prorogarea competenţei instanţei sesizate asupra cererilor incidentale, care pot fi
formulate după învestirea instanţei cu cererea principală.
în prima ipoteză, nu interesează distincţia între cererea accesorie în esenţă, care nu poate
fi fonnulată pe altă calc, ci numai odată cu cererea principală (cererea privind păstrarea
numelui purtat în timpul căsătoriei nu poate ti formulată decât odată cu cererea de divorţ,
dacă ea nu se formulează ca atare, instanţa va aplica din oficiu prevederile art. 383 C. civ.,
fiecare soţ revenind la numele purtat anterior încheierii căsătoriei) şi cererea care devine
accesoric deoarcce este formulată odată cu cererea principală prin voinţa titularului acesteia
Partea I. Partea generală 179

(cereri care pot fi formulate şi separat, caracterul lor accesoriu fiind determinat de voinţa
titularului cererii principale, care pe această cale înccarcă să soluţioneze conflictul cu partea
adversă sub toate aspectele). Sunt cereri accesorii: cererea de despăgubiri care însoţeşte
cererea de revendicare a unui bun, cererea de acordare a pensiei de întreţinere pentru copiii
minori formulată în procesul de divorţ, cererea de încredinţare a copiilor minori după
desfacerea căsătoriei formulată în cadrul cererii de divorţ, cererea de obligare a pârâtului la
plata dobânzilor aferente sumei a cărei restituire se cere etc.
A doua ipoteză a textului prevede situaţia extinderii competenţei instanţei sesizate
asupra judecării cererilor incidentale, care în mod normal au existenţă de sine stătătoare, însă
datorită legăturii cu cauza ce se judecă sunt formulate împreună cu aceasta. Sunt cereri
incidentale: cererea reconvenţională formulată de către pârât, cererea de intervenţie voluntară
principală, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului
dreptului, cererea de aplicare a sechestrului asigurător şi a celui judiciar, cererea de asigurare
a dovezilor, cererea de luare a măsurilor speciale în timpul procesului de divorţ etc.
Toate aceste cereri se vor judeca de către instanţa învestită cu judecarea cererii
principale, chiar dacă obiectul lor ar atrage în mod normal o altă competenţă, materială sau
teritorială.
Ca atare, chiar dacă în conformitate cu prevederile imperative ale codului, competenţa
pentru judecarea cererii incidentale ar fi în căderea altei instanţe, dispoziţiile menţionate
înlătură asemenea competenţă, astfel că se ajunge ca instanţa învestită cu cererea principală
să judece şi o cerere dată imperativ în competenţa altei instanţe, fie material, fie teritorial. De
exemplu, dacă cererea principală este dc competenţa judecătoriei, invocând u-se accesiunea
imobiliară artificială a unei construcţii realizate pe terenul reclamantului (evaluat de
reclamant sub valoarea limită ce distinge între competenţa tribunalului şi a judecătoriei), iar
în cererea reconvcnţională pârâtul reclamant pretinde mai mult decât această valoare pentru
lucrările realizate pe terenul reclamantului.
Codul de procedură civilă prevede că prorogarea de competenţă operează şi atunci când
competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii
specializate sau a unui complet specializat sau când instanţa este exclusiv competentă pentru
una dintre părţi.
De asemenea, instanţa competentă să judece cererea principală îşi extinde competenţa şi
asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale (Leş,
Tratat de drept procesual civil, voi. I, 2014, pp. 363-369) şi care, potrivit legii, sunt de
competenţa exclusivă a altei instanţe.
Codul mai arată şi că incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se
invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel, astfel că cererile de
abţinere sau de recuzare, de ajutor judiciar, de reexaminare etc. sunt în competenţa instanţei
învestite cu cererea, cu corectivul dat de prevederile referitoare Ia compunerea completului
care le va soluţiona.

c) Art. 139 C. pr. civ., intitulat „Excepţia conexităţii", prevede cazul în care mai multe
cereri sunt conexate, în scopul asigurării unei bune judecăţi, în primă instanţă.
Ipoteza conexării este aceea în care procesele au aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte
părţi, iar obiectul şi cauza acestora au între ele o strânsă legătură.
Ca atare, conexitatea presupune existenţa a două sau mai multe pricini pe rolul aceleiaşi
instanţe sau pe rolul unor instanţe deosebite, chiar diferite în grad, dar învestite în primă
180 Drept procesual civil

instanţă, în care figurează aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, obiectul şi cauza
cererilor lor având între ele o strânsă legătură.
Legătura care trebuie să existe între cereri este aprcciată de către instanţa în faţa căreia se
ridică excepţia de conexitate, legea neoferind soluţii pentru determinarea legăturii de
conexitate. Pot fi ca atare cererile având ca obicct pretenţii diferite (revendicare şi
despăgubiri pentru investiţii la bunul revendicat), formulate separat, însă în legătură cu
acelaşi bun, de către două persoane una împotriva celeilalte.
Stadiul în care se află judecata cererilor are o mare importanţă în conexarea acestora,
deoarece dacă anumite cereri sunt avansate în procedură (se află în stare de judecată) iar
altele abia la început, iar judecarea acestora ar întârzia judecarea celorlalte, instanţa nu va mai
dispune conexarea, fiecare judecându-se separat. Acecaşi soluţie se va urma şi daca după
conexare instanţa constată că numai una dintre cereri este în stare de judecată, pentru celelalte
dispunând disjungerea [art. 139 alin. (5) C. pr. civ.].
La concxare se vor unnări regulile de ordine publică privitoare la competenţă. Dacă una
dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe cererile se vor întruni la acea
instanţă. Dacă însă nu se ridică problema competenţei exclusive în nicio pricină din celc a
căror conexare se doreşte, cererile vor fi întrunite la instanţa mai întâi învestită, dacă părţile
nu cer prin acord trimiterea dosarului la una dintre celelaltc instanţe. Când instanţele sunt de
grad diferit, conexarea dosarelor se face la instanţa superioară în grad.
Din punct de vedere procedural excepţia de conexitate poate fi invocată de părţi sau din
oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care se
pronunţă prin încheiere.
Conexitatea nu trebuie confundată cu litispendenţa, care reprezintă învestirea mai multor
instanţe, nu neapărat egale în grad, cu judecarea aceleiaşi cereri, între aceleaşi părţi, cu
aceeaşi cauză şi acelaşi obiect. Tripia identitate de părţi, obiect şi cauză atrage pericolul
soluţionării aceluiaşi litigiu prin mai multe hotărâri contradictorii, încălcându-se cel mai
important efect al hotărârii judecătoreşti, anume autoritatea de lucru judecat.
Litispendenţa nu este un caz de prorogare legală de competenţă deoarece în această
situaţie este vorba despre o singură cerere, între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi având
aceeaşi cauză, aflată pe rolul mai multor instanţe de fond, deci chiar de grad diferit. în acest
caz pluralitatea vizează numai instanţele de judecată nu şi cererile, ca în cazul conexităţii.
Litispendenţa nu înseamnă în realitate întrunirea cauzelor, ci întrunirea cererilor (dosarelor),
cu consecinţa că instanţa va judeca o singură dată printr-o singura hotărâre. Dacă cererile se
află în faţa unor instanţe de grad diferit, primă instanţă şi apel, se va ridica excepţia de
litispendenţă, dacă însă cererilc sunt deja una în faţa instanţei de recurs, iar cealaltă în faţa
primei instanţe, se va suspenda judecata până la soluţionarea recursului.
Instrumentul procesual de invocare a litispendenţei este excepţia, care se va putea ridica
de orice parte sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond
ceea ce nu este valabil în cazul conexităţii.

95. Prorogarea judecătorească de compctenţă


Extinderea competenţei unei instanţe asupra unor cereri care nu sunt de regulă în
competenţa sa poate fi dispusă în anumite cazuri printr-o hotărâre judecătorească. Sunt
asemenea cazuri: strămutarea pricinilor, delegarea instanţei, trimiterea cauzei la o altă
instanţă, egală în grad cu cea care a judecat, de către instanţa de recurs după admiterea
Partea I. Partea generală 181

recursului şi casarea hotărârii, abţinerea sau recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe,
astfel că nu se mai poate constitui completul dc judecată etc.

a) Delegarea instanţei are loc atunci când, din pricina unor împrejurări excepţionale,
instanţa competentă este împiedicată un timp îndelungat să funcţioneze. în asemenea situaţie
se poate solicita instanţei supreme desemnarea unei alte instanţe, egale în grad cu prima, care
să soluţioneze pricinile aflate în competenţa acesteia. Ca atare, se ajunge la situaţia în care o
altă instanţă decât cea competentă, conform regulilor dc procedură civilă, judecă anumite
cauze, temeiul învestirii sale reprezentându-1 hotărârea înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

b) Strămutarea pricinilor reprezintă un caz de prorogare judecătorească de competenţă,


reglementat de cod, în vederea asigurării unei judecăţi imparţiale şi corecte.
Codul de procedură civilă arată că dacă există motive de bănuială legitimă sau de
siguranţă publică, partea interesată sau procurorul general de la Parchetul de pe lângă înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, pot cere strămutarea pricinii la o altă instanţă egală în grad.
Bănuiala se socoteşte legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la
imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor
relaţii conflictuale locale.
Motivul de siguranţă publică se apreciază în raport de împrejurările excepţionale care
presupun că judccata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii
publice.
în ambele ipoteze înfăţişate dc cod apare evident ideea că nepărtinirea judecătorilor ar
putea fi ştirbită datorită calităţii ori legăturii cu una dintre părţile în proces sau din cauza unor
stări, situaţii sau împrejurări dc natură să influenţeze decizia. Toate acestea trebuie dovedite
de cel care solicită strămutarea pricinii.
Codul reglementează regulile care trebuie respectate în ficcare caz de strămutare în parte,
competenţa soluţionării lor aparţinând unor instanţe diferite, în funcţie de importanţa şi
gravitatea motivului invocat.
182 Drept procesual civil

Astfel, cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de


către partea interesată şi este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere
strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia, iar dacă
strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
în controlul de constituţionalitate exercitat asupra textului art. 142 C. pr. civ., în forma
anterioară modificării sale prin Legea nr. 310/2018, Curtea Constituţională a constatat, prin
Decizia nr. 558/20141 că art. 142 alin. (1) teza I şi art. 145 alin. (1) teza I C. pr. civ. sunt
constituţionale (numai) în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la
calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi, astfel că textul a fost modificat în
sensul că atunci când cererile de strămutare sunt întemeiate pc motivul de bănuială legitimă
vizând calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de apel competente,
precum şi a celor vizând calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia aceleiaşi curţi,
competenţa de soluţionare revine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică poate fi formulată
numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta, primind cererea este
obligată să înştiinţeze despre depunerea cererii, instanţa de la care se cere strămutarea.
Cererea de strămutare, independent de motiv, se depune la instanţa competentă să o
soluţioneze, care poate solicita dosarul cauzei.
Cererea se strămutare nu poate fi formulată din nou, pentru acelaşi motiv, dar o altă
cerere se poate întemeia pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau
ivite după soluţionarea acesteia.
Procedura de soluţionare a cererii se derulează în cameră dc consiliu, cu citarea părţilor,
preşedintele instanţei putând să ordone suspendarea judecăţii până la soluţionarea cererii de
strămutare, sub condiţia unei cauţiuni de 1.000 de lei 2. Această din urmă măsură este posibilă
şi iară citare, însă numai pentru motive temeinice. Dacă se dispune suspendarea procesului,
măsura se comunică de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strămutarea.
Soluţia asupra strămutării se pronunţă prin încheiere, care nu se motivează şi care este
definitivă, fiind adusă la cunoştinţa instanţei de la care s-a cerut strămutarea.
In caz de admitere a cercrii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată
unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa, iar înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
trimite cauza la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia
oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află
instanţa de la care se cere strămutarea, hotărârea de strămutare reprezentând temeiul juridic
pentru modificarea regulilor dc competenţa teritorială.
în această hotărâre se va arăta şi care anume dintre actele de procedură efectuate de
prima instanţă până la admiterea strămutării se păstrează şi care vor trebui refăcute de către
instanţa nou învestită. Dacă se admite cererea de strămutare, hotărârea judecătorească
pronunţată anterior strămutării se desfiinţează de drept prin efectul admiterii cererii de
strămutare. Ca atare, cererea de strămutare creează riscul, pentru părţile între care se continuă
procesul, de a obţine o hotărâre ineficientă, astfel că în funcţie şi de temeinicia cererii de

1 Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza I, art. 143 alin. (1) - cu
referire la sintagma „cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei" - şi ale art. 145 alin. (1) teza I C. pr. civ. -
publicată în M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014.
Partea I. Partea generală 183

strămutare, instanţa superioară ar trebui să dispună suspendarea judecăţii de către instanţa de


la care se ccre strămutarea.
Codul de proccdură civilă prevede şi situaţia în care după soluţionarea cererii de
strămutare, instanţa nou învestită a soluţionat pricina şi se exercită caile de atac împotriva
hotărârii. Astfel, apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a
strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia, iar în caz de
admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecarc, atunci când legea o prevede, se
va face Ia o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac (pentru
particularităţi în cazul insolvenţei a se vedea ÎCCJ, S. I civ., dec. nr. 570 din 1 februarie
2012).
Hotărârea asupra strămutării nu se motivează şi este definitivă, codul înlăturând
posibilitatea părţilor de a o ataca pentru a nu se ajunge la tergiversarea permanentă a
judecăţii, prin promovarea căilor de atac, împotriva unei hotărâri fără legătură cu fondul
pricinii.

96. Prorogarea convenţională de competenţă


Uneori, înainte de declanşarea unui litigiu, viitoarele părţi pot avea interes de a se judeca
la o anumită instanţă, caz în care vor putea încheia o convenţie de alegere de domiciliu. Dacă
prevederile convenţiei nu sunt respectate de către titularul cererii, partea adversă se va putea
opune judecării cauzei la instanţa învestită, alta dccât cea convenită, invocând excepţia de
necompetcnţă şi relevând conţinutul convenţiei de alegere de domiciliu (ICCJ, S. civ. şi de
prop. intel., dec. civ. nr. 4613 din 27 mai 20111).
Alegerea competenţei poate fi şi ulterioară naşterii litigiului, părţile sesizând altă
instanţă dccât cea competentă, dar arătând expres în faţa acesteia că înţeleg să se judece
astfel.
Sub aspect formal părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin
declaraţie verbală, în faţa instanţei, arătând expres că înţeleg să se judece la acca instanţă.
Condiţiile de fond pentru prorogarea convenţională de competenţă ţin de capacitatea
deplină a părţilor de a încheia actul juridic, de consimţământul liber şi neviciat şi de natura
competenţei de la care se derogă astfel.
Regulile de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă, în ceea ce priveşte
cererile referitoare la bunuri, nu au caracter imperativ, astfel că de la ele se poate deroga prin
voinţa părţilor, în condiţiile legii.
Cum competenţa de la care se derogă prin convenţie trebuie să nu fie imperativă şi de
ordine publică, se va ţine seama de procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care
acestea pot să dispună, în afară de cazul când competenţa este exclusivă.

1 „Competenţa teritorială este reglementată, în principiu, de norme dispozitive, care prezintă anumite
particularităţi în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de necompetenţă, respectiv, necompetenţa
relativă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost creată acea normă de competenţă, poate fi
invocată numai prin întâmpinare sau cel târziu la prima zi de înfăţişare, iar părţile pot conveni, expres sau tacit, să
deroge de la normele competenţei relative.
Alegerea de competenţă se poate face în interesul ambelor părţi sau numai în favoarea uneia dintre ele. Dacă
s-a făcut în interesul ambelor părţi, acestea pot reveni asupra alegerii făcute printr-un acord de voinţă în sens
contrar, dacă s-a iăcut în favoarea pârâtului, acesta poate renunţa la beneficiul ei, iar dacă s-a făcut în favoarea
reclamantului, acesta are posibilitatea de a promova acţiunea Ia instanţa aleasă prin convenţie sau la orice altă
instanţă competentă potrivit legii" - http://www.scj .ro/SC%20rez.umatc%202011 /SC%20dec%20r%
204613%20201 l.htm.
184 Drep

Spre exemplu, în materie de asigurare, convenţia nu este permisă înainte de naşterea


dreptului la despăgubire.
De asemenea, în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, alegerea se
poate face numai după naşterea dreptului Ia despăgubire, orice convenţie contrară fiind
considerată ca nescrisă.
In raporturile litigioase cu element de extraneitate (state nemembre), în care obiectul
ccrerii este dat de drepturi de care părţile pot dispune liber conform legii române, ele pot
conveni să aleagă competenţa instanţelor române de a judeca litigii actuale sau eventuale
privind asemenea drepturi. Codul arată că asemenea convenţii sunt posibile în materie
patrimonială, sub aspect fonnal convenţia putând fi încheiată prin înscris, telegramă, telex,
telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text.
Cerinţele de fond ale legii sunt: convenţia de alegere a instanţei să nu determine lipsirea în
mod abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea
română; alegerea să nu se refere la o instanţă străină, dacă litigiul este de competenţa
exclusivă a instanţelor române, sau să nu se refere la o instanţă română, dacă litigiul este de
competenţa exclusivă a unei instanţe străine.
Pentru statele membre ale Uniunii Europene Regulamentul nr. 1215/2012 permite
prorogarea convenţională de competenţă dacă sunt respectate condiţiile de fond prevăzute de
legislaţia statului membru respectiv şi nu se încalcă regulile prevăzute pentru încheierea unor
asemenea convenţii de către norma europeană, respcctiv regulile de competenţă exclusivă
prevăzute în Regulament (în materie de drepturi reale imobiliare, cu privire la valabilitatea
constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice ori a asociaţiilor de
persoane fizice sau juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru, Ia valabilitatea
înregistrărilor în registrele publice etc.).

§2. INSTRUMENTUL JURIDIC PENTRU PROTEJAREA REGULILOR


PRIVITOARE LA COMPETENŢĂ - EXCEPŢIA DE NECOMPETENŢĂ

97. Excepţia de nccompetenţă


Nu întotdeauna reclamantul învesteşte cu cererea, instanţa prevăzută de lege. Dacă
regulile de competenţă simt de ordine privată, aspectul nu este în mod obligatoriu de natură
să vatâme, însă când nu se respectă regulile de competenţă de ordine publică, este necesar să
se poată invoca aceasta şi să se dea curs prevederilor legale.
Mijlocul juridic prin care se poate invoca necompetenţa instanţei sesizate este excepţia
de necompetenţă (pentru reglementarea franceză în domeniul analizat a se vedea M. Tăbârcă,
op. cit., p. 137). Ea dobândeşte un anumit regim juridic, după cum normele încălcate au un
caracter de ordine publică sau de ordine privată - art. 129 C. pr. civ.
Codul arată că încălcarea normelor de competenţă generală se poate invoca de către
părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii (ÎCCJ, S. com., dec. nr. 3374 din 3 iunie
2005).
In litigiile cu element de extraneitate, instanţa sesizată este obligată să îşi verifice din
oficiu competenţa internaţională, această excepţie putând fi invocată în orice stare a
procesului, chiar şi direct în caile de atac (art. 1071 C. pr. civ.).
Partea I. Partea generală 185

Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de


către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei
instanţe şi pot pune concluzii, în sensul că a fost asigurată contradictorialitatea, fiecare parte
cunoscând poziţia procesuală a adversarului.
Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare
iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată
la carc părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii (ÎCCJ, S. a Il-a
civ., dec. nr. 500/22.02.2018, trimisă de Niţă E., în RRDJ nr. 1/2018, pp. 34-37).
Codul pretinde instanţei ca la primul termen de judecată în faţa primei instanţe la care
părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, să verifice din oficiu şi să stabilească daca este
competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul
încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. O
asemenea verificare se realizează dacă părţile nu invocă necompetenţa instanţei sesizate,
întrucât dacă acestea ridică aspecte referitoare la competcnţă, instanţa va analiza excepţiile
respective, lămurind pe această cale dacă este sau nu competentă. Dacă însă părţile nu susţin
necompetenţa instanţei aceasta va proceda din oficiu la verificarea tuturor aspectelor
referitoare la competenţa sa, ceea ce va împiedica formularea ulterioară a excepţiilor de
necompetenţâ, aceeaşi instanţă neputând să se pronunţe din nou asupra acestora, în condiţiile
legii, deoarece încheierea are caracter interlocutoriu.
Un prim aspect este dat dc faptul că, faţă de caracterul normelor, judecătorul nu ar trebui
să analizeze competenţa sa teritorială de ordine privată, însă legea nu distinge asupra acestui
aspect (Deleanu, I., Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor
proiectului noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 4/2009, p. 56; Tătar, Consideraţii
critice asupra modului de reglementare a excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine
privată, conform Codului de procedură civilă, 2018, pp. 51-53). Dacă necompetenţa de
ordine privată poate fi invocată numai până la primul termen de către pârât, instanţa nu
trebuie să o analizeze dacă aceasta nu se ridica, iar dacă este invocată ulterior, se constată
decăderea din dreptul de a o mai invoca.
O altă chestiune este determinată de faptul că, faţă de caracterul interlocutoriu al
încheierii, nu ar mai trebui să fie posibilă nici ridicarea excepţiei de necompetenţă generală
ulterior, în aceeaşi instanţă, deşi codul prevede că necompetenţa generală a instanţelor
judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.
Excepţia de necompetenţă trebuie soluţionată înaintea altor excepţii.
Instanţa poate admite sau respinge excepţia de necompetenţă invocată.
în primul caz va pronunţa o hotărâre de declinare de competenţă, nesusceptibilă de nicio
cale de atac, trimiţând dosarul cauzei către instanţa sau organului cu activitate jurisdicţională
pe care îl consideră competent (C. Ap. Cluj, S. civ., de cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1670 din
16 iunie 2010, comentariu de L. Chiriazi, în RRDJ nr. 6/2011, pp. 43-46). Dacă instanţa
constată că cererea este de competenţa altui organ fără activitate jurisdicţională, instanţa va
respinge cererea ca inadmisibilă sau dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nicio altă
instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, printr-o
hotărâre supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.
Dacă instanţa se declară necompetentă, dovezile administrate în faţa instanţei rămân
totuşi câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune
refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 137 C. pr. civ.).
186 Drep

In cel de-al doilea caz instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie, care leagă instanţa,
neputând reveni asupra ei, prin care se va declara competentă să judece şi care va putea fi
atacată numai odată cu hotărârea finală dată în cauză.

§3. CONFLICTELE DE COMPETENŢĂ

98. Noţiune
In anumite cazuri, este posibil ca mai multe instanţe să fie învestite cu aceeaşi cerere de
către reclamant. Astfel, Ia două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, conform
regulilor de competenţă teritorială alternativă, este depusă aceeaşi cerere, impunându-se ca
numai una dintre acestea să o soluţioneze. Competenţa nu le poate aparţine tuturor, cu atât
mai mult cu cât, dacă s-ar considera ca atare s-ar ajunge la pronunţarea mai multor hotărâri
pentru aceeaşi pricină, cu tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
în asemenea situaţii trebuie analizată competenţa instanţelor învestite, ceea ce poate
determina situaţia ca fiecare dintre acestea să se considere competentă să judece pricina, să
respingă excepţia de necompetenţă şi să înceapă soluţionarea.
Această suprapunere de competenţă defineşte conflictul pozitiv de competenţă, care se
naşte fie, dacă, în cazul competenţei teritoriale alternative, se invocă cxcepţia de litispendenţă
şi aceasta se respinge (Leş, Tratat de drept procesual civil, voi. I, p. 391), fie, dacă se invocă
excepţia de necompetenţă a uneia dintre instanţe, atunci când este necompetentă, şi aceasta
este respinsă, cu consecinţa că mai multe instanţe sunt învestite cu aceeaşi pricină.
Dacă instanţa învestită cu judecarea unei cereri îşi declină competenţa, va trimite dosarul
instanţei pe care o consideră competentă, care la rândul său poate să considere că în realitate
nu ea este competentă, declinându-şi competenţa înapoi sau către o altă instanţă. Dacă
declinarea sc face înapoi către instanţa iniţială, ambele instanţe se consideră deci
necompetente, situaţia creată purtând denumirea de conflict negativ de competenţă. în cazul
declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în
favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente, de asemenea este
vorba despre un conflict negativ de competenţă (ÎCCJ, S. com., dec. nr. 2388 din 22 iunie
2010, în RRDJ nr. 5-6/2010, pp. 119 şi 120).
în momentul naşterii conflictului de competenţă, instanţa în faţa căreia s-a ivit acest
conflict, va suspenda din oficiu orice procedură înaintând dosarul instanţei superioare, în
drept să hotărască asupra conflictului.

99. Soluţionarea conflictelor de competenţă


Pentru soluţionarea conflictelor de competenţă şi pronunţarea unei hotărâri (V.M.
Ciobanu, Curs selectiv pentru licenţă..., 2005, p. 134) care să determine cine va judeca
litigiul, codul reglementează compctenţa instanţei superioare comune. Astfel, conflictul
dintre două judecătorii se va soluţiona de către tribunalul în circumscripţia căruia se găsesc
cele două instanţe. Dacă însă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal judeţean sau
dacă conflictul se naşte între o judecătorie şi un tribunal sau între două tribunale, competentă
în soluţionarea conflictului de competenţă este curtea de apel. Când instanţele în conflict nu
se găsesc în raza teritorială a aceleiaşi curţi de apel, sau dacă conflictul se naşte între două
curţi de apel, competenţa în soluţionarea conflictului aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Partea I. Partea generală 187

Dacă conflictul de competenţă se naşte între o instanţă de judecată şi un alt organ cu


activitate jurisdicţională, soluţionarea acestuia este de competenţa instanţei judecătoreşti
ierarhic superioare instanţei judecătoreşti aflate în conflict. Aceeaşi soluţie este regle mentată
şi în privinţa conflictului de competenţă născut între o instanţă de judecată şi un tribunal
arbitrai, care se va soluţiona de către instanţa judecătorească superioară instanţei aflată în
conflict [art. 554 alin. (3) C. pr. civ.].
Codul de procedură civilă arată indirect că nu există conflict între o instanţă şi înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie deoarece declinarea competenţei sau stabilirea competenţei
pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
Soluţia este justificată de faptul că ultima instanţă chemată să judece conflictul născut între
instanţele din teritoriu este instanţa supremă astfel că dacă ca se află în conflict cu orice
instanţă inferioară, soluţia sa se impune.
Există conflict de competenţă şi în cazul în care secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe
judecătoreşti sau completelc specializate îşi trimit reciproc dosarul sau se declară deopotrivă
competente să judece cauza.
în acest caz conflictul se soluţionează de secţia instanţei stabilite după regulile de mai
sus, corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. Particular, conflictul dintre
două secţii ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5
judecători.
Hotărârea asupra soluţionării conflictului de competenţă se dă în camera de consiliu, fară
citarea părţilor prin hotărâre definitivă.

■ Speţe:
î. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei P., reclamantul A. a
solicitat în contradictoriu cu B„ obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul
situat în Piteşti, str. R., în valoare de 150.000 lei, fiind prezentate datele de identificare ale
construcţiei şi vecinătăţile terenului.
Solicită şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, în valoare de 59.000 lei, pentru
ultimii 3 ani.
B, formulează întâmpinare, arătând că valoarea indicată de A. este mult sub valoarea reală a
imobilului.
Depune şi cerere reconvenţională în care solicită ca în cazul în care se admite cererea principală
să fie obligat A. la plata sumei de 300.000 lei contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, prin
refacerea construcţiei existente, realizarea unei plantaţii de pomi şi a amenajărilor terenului.
Solicită declinarea competenţei în favoarea Tribunalului A., pe de o parte faţă de valoarea care
va rezulta din evaluarea corectă a bunului, iar pe de altă parte din valoarea cererii reconvenţionale.
Care este instanţa competentă?
2. Reclamantul A. formulează o cerere de chemare în judecată, pe rolul Judecătoriei P.,
împotriva pârâţilor B., C., D. şi E„ solicitând de la fiecare plata chiriei pentru trei luni consecutiv,
pentru apartamentele aflate în imobilul proprietatea reclamantului, închiriate fiecăruia dintre pârâţi.
Arată reclamantul că valoarea cererilor este în total sub 200.000 Ici, astfel că judecătoria este
competentă.
B. şi C. invocă excepţia de necompetenţă teritorială, la primul termen de judecată, faţă de faptul
că fiecare domiciliază în raza teritorială a altei instanţe, astfel că în ceea ce-i priveşte nu poate opera
prorogarea de competenţă.
Ce va decide instanţa?

3. A. formulează cerere de chemare în judecată împotriva lui B. solicitând obligarea acestuia la


plata sumei de 20.000 lei reprezentând reparaţii efectuate la imobilul locuinţă, proprietatea
188 Drep

pârâtului, precum şi recunoaşterea unui drept de abitaţie asupra bunului locuinţă, potrivit
contractului.
B. invocă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei deoarece acţiunile privitoare la imobile
sunt de competenţa instanţei în raza căreia se află situat imobilul.
Soluţionaţi excepţia de necompetenţă.

4. Prin sentinţa din 14 ianuarie 2019 Judecătoria A. şi-a declinat competenţa în favoarea
Judecătoriei S., care la rândul său şi-a declinat competenţa în favoarea judecătoriei V.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu soluţionarea conflictului stabileşte competenţa
Judecătoriei T. în soluţionarea litigiului.
Aceasta din urmă se declină în favoarea Tribunalului A., care îşi declină competenţa înapoi către
Judecătoria T., constată ivit conflictul şi sesizează ÎCCJ pentru soluţionarea acestuia.
Ce va face instanţa? Analizaţi declinările consecutive.

5. Prin cererea înregistrată pe rolui Tribunalului P., A. a solicitat anularea Hotărârii Consiliului
Judeţean T. nr. x/2018, a solicitat acordarea de despăgubiri şi obligarea Consiliului Judeţean să emită
o HCJ cu un conţinut conform legii.
Totodată a invocat excepţia de nelegalitate a unei hotărâri a Guvernului din anul 2017, care a
stat la baza actului atacat şi a solicitat suspendarea judecăţii până Ia soluţionarea excepţiei de
nelegalitate.
Instanţa a analizat excepţia de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, reţinând că
este competentă să soluţioneze şi excepţiile ridicate în cauză prin prorogare de competenţă şi a
respins acţiunea.
Analizaţi actele instanţei de judecată.
Capitolul V PROCEDURA CONTENCIOASÄ

Secţiunea I
Actele de procedură şi termenele procedurale

§ 1 ACTELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ - GENERALITĂŢI

100. Aspectc generale privind actele de procedură - prezentare generală


Asemănător dreptului civil (Beleiu, Drept civil... 1994, pp. 118 şi 119), dreptul procesual
civil distinge între acte ca manifestări de voinţă şi acte ca înscrisuri, în care se reţin existenţa
şi conţinutul manifestării de voinţă. Datorită specificului actelor de procedură, dreptul
procesual civil include în categoria actelor de procedură pe lângă manifestările de voinţă
săvârşite cu intenţia de a se produce anumite consecinţe juridice şi operaţiunile sau faptele
juridice.
Astfel, fără a trata cu noţiunea fapt juridic stricto sensu, din raţiuni ce ţin de structura
manifestării de voinţă, dreptul procesual civil utilizează generic noţiunea de act de procedură
prin care înţelege orice manifestare de voinţă producătoare de consecinţe juridice procesuale
(Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, 1996, p. 455), realizată în
vederea declanşării procesului sau în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, de
către părţi sau de către ceilalţi participanţi Ia procesul civil.
Partea I. Partea generală 189

Din conţinutul definiţiei (Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a V-a, cu referiri la
Proiectul Codului de procedură civilă, 2010, p. 323) rezultă că actele de procedură sunt
efectuate fie de părţi: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională,
apelul, recursul etc., fie de instanţă: hotărârea judecătorească, încheierile etc., fie de alţi
participanţi la proces: procescle-verbale de îndeplinire a procedurilor de citare şi comunicare,
declaraţiile de martori, raportul de expertiză, cererea interpretului pentru acordarea
onorariului etc.
Indiferent însă de cum sunt realizate de către părţile în proces, de instanţă sau de alţi
participanţi, actele de procedură trebuie făcute în limba română [art. 18 alin. (4) C. pr. civ.],
constatate în regulă generală în formă scrisă (art. 148 C. pr. civ.) şi să rezulte din conţinutul
lor că au fost întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale. Ca atare actul de procedură trebuie
să cuprindă în conţinutul său toate menţiunile necesare pentru a fi valabil conform legii, în
caz contrar intervenind sancţiunile procesuale, actul neputând fi completat prin elemente
extrinseci, decât în situaţii excepţionale, când legea prevede expres acest lucru.
Particular, în privinţa cererilor adresate instanţei, Codul de procedură civilă arată elementele
pe care trebuie să le cuprindă acestea, instituind un anumit tipic de formulare, ordinea
indicată de art. 148 fiind relevantă. Astfel, pe lângă faptul că cererea se face în scris, doar în
cazurile anume prevăzute de lege putând fi făcută şi oral, ea va trebui să arate instanţa căreia
îi este adresată, date de identificare a părţilor şi a reprezentanţilor acestora (numele,
prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, denumirea şi sediul lor, numele şi
prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor), obiectul şi valoarea pretenţiei, dacă
este cazul, motivele cererii şi semnătura.
Dacă partea dispune de mijloacele tehnice de comunicare la carc se referă codul ea va
trebui să le indice (adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de
părţi, numărul de telefon, numărul de fax etc.).
Dacă cererile adresate instanţelor judecătoreşti se formulează prin înscris în formă
electronică, trebuie să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă şi de
legea specială (Legea nr. 455/2001 - Tabacu, Cerere de transmitere a unor informaţii de
interes public, adresată unor autorităţi publice, în format electronic, Semnătura electronică,
2012, pp. 123-127).
în virtutea atribuţiilor recunoscute de lege judecătorului, codul prevede că, în situaţia
celui care din orice motive nu poate semna cererea, instanţa îi stabileşte identitatea, îi citeşte
conţinutul cererii şi îi ia consimţământul, făcând menţiune în încheiere (art. 228 şi 148 C. pr.
civ.).
De asemenea, codul instituie expres regula timbrării cererilor adresate instanţelor jude-
cătoreşti, dacă legea nu prevede altfel.

§2. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

101. Regula
Codul de procedură civilă consacră obligativitatea ca participantul la proces să fie
anunţat în mod oficial despre desfăşurarea judecăţii la care trebuie să ia parte, înştiinţarea
realizându-se de regulă prin intermediul procedurii de citare. Judecătorul nu poate hotărî
asupra unei cereri, decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu
dispune altfel. Cum legea nu distinge, înseamnă că citarea este obligatorie pentru orice
190 Drep

judecată, numai prin excepţie, acolo unde legiuitorul a considerat necesar ş a arătat expres,
procesul putând să se poarte şi fără citarea părţilor (C. Ap. Bacău, dec. civ. nr. 72 din 18
aprilie 1996, în Pivniceru, M.M., Tătăruşanu, D., Susanu, C., Citarea şi comunicarea actelor
de procedură, Practică judiciară, 2006, pp. 15 şi 16).
Deşi legea vorbeşte despre citarea părţilor, este cert că citarea este regula pentru toate
persoanele chemate să se înfăţişeze la judecată, aceasta fiind maniera normală de anunţare a
unei persoane despre existenţa procesului. De exemplu, martorii, propuşi în condiţiile legii,
trebuie citaţi, experţilor li se aplică aceleaşi dispoziţii ca şi martorilor, inclusiv în ccea ce
priveşte citarea (art. 333 C. pr. civ.).
Raţiunea obligativităţii citării în vederea desfăşurării procesului este dată de necesitatea
asigurării contradictorialităţii în procesul civil, ca principiu fundamental (ÎCCJ, S. civ. şi de
prop. intel., dec. nr. 4082 din 18 mai 2007, sub Codul de procedură civilă anterior1).
Aşadar, participanţii vor fi anunţaţi prin citaţie despre proces. Din accastă regulă rezultă
că prezenţa lor nu este obligatorie, fiind suficientă îndeplinirea procedurii de citare, anume să
rezulte din dosarul cauzei că persoanele respective au luat la cunoştinţă despre proces.
Această cunoaştere trebuie să fie efectivă pentru asigurarea contradictorialităţii, în caz
contrar fiind afectat un principiu fundamental al procedurii. Astfel, sub Codul anterior au fost
pronunţate o serie de hotărâri ale Curţii de la Strasbourg împotriva României, în care s-a
reţinut încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece partea a fost citată în instanţă exclusiv
prin afişare pe parcursul judecării cauzei pe fond şi nu s-a prezentat în instanţă, rezultând
astfel că nu a cunoscut despre proces (Cauza S.C. Raisa M. Shipping S.R.L. vs. România,
Cauza Timar ş.a. vs. România, cauza Hulpe ş.a. vs. România)1.

1Invocarea în recurs a neregularităţii procedurii de citare a celorlalte părţi, nefiind de ordine publică, nu poate fi
analizată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. în atare condiţii, trimiterea unei citaţii la sediul misiunii, prin agentul
procedural, poate constitui, potrivit art. 22 al Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice, semnată la Viena la 18
aprilie 1961, şi ratificată de România prin Decretul nr. 556/1968, o încălcare a inviolabilităţii sediului. Pentru acest
considerent, înştiinţarea unei misiuni diplomatice despre existenţa unui litigiu în care este parte, se dispune pe
canale diplomatice, prin intermediul Ministerului Justiţiei. 2. Aşa cum se arată în expunerea de motive a Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra imunităţii de jurisdicţie a statelor şi bunurilor, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia nr. 59/38 din 2 dccembrie 2004: „Statele părţi (...), considerând că imunităţilc de jurisdicţie ale statelor şi
bunurilor accstora constituie un principiu general acceptat în dreptul internaţional cutumiar, (...) convinse de faptul
că o convenţie internaţională asupra imunităţilor de jurisdicţie ale statelor şi bunurilor acestora ar întări preeminenţa
dreptului şi securităţii juridice, în special în interiorul raporturilor dintre state şi persoanele fizice şi juridice (...), au
convenit asupra adoptării Convenţiei cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora.
însă, potrivit art. 30 pet 1, Convenţia va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi următoare datei depozitării la
Secretariatul General al ONU a celui de-al 30-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, or, până
în prezent acest document a fost semnat de 28 de state şi ratificat de 4. Chiar dacă România a semnat şi ratificat
documentul, pentru motivul anterior arătat, el nu a intrat încă în vigoare, aşa încât nu poate fi avut în vedere la
soluţionarea unei cauze care priveşte raporturile dintre un stat şi persoane fizice, în legătură cu proprietatea asupra
unui imobil situat pe teritoriul altui stat". - www.scj.ro
' „Curtea a considerat că, deşi legislaţia naţională în vigoare la momentul respectiv prevedea comunicarea
citaţiei prin afişare [art. 92 alin. (4) din Codul de procedură civilă], instanţele româneşti au aplicat legislaţia într-un
mod prea fonnalist. Instanţele nu au dat dovadă de diligenţă în ccea ce priveşte asigurarea informării reclamanţilor
cu privire la data termenelor de judccată şi, prin urmare, nu au respectat obligaţia de a asigura participarea efectivă
la proces (a se vedea S.C. Raisa M. Shipping S.R.L., citată anterior, pct. 32-35)". S-a mai reţinut că reclamanţii
citaţi numai prin afişare „nu au luat cunoştinţă de termenele şedinţelor de judecată şi nu s-au putut prezenta în
instanţă. în ciuda absenţei de la proces a reclamanţilor, instanţele naţionale nu au încercat în niciun fel să se asigure
că aceştia au fost informaţi cu privire la termenele şedinţelor de judecată şi că puteau să participe la procesele care
priveau drepturile lor civile, în special prin dispunerea amânării şedinţelor şi repetarea procedurii de comunicare"
Partea I. Partea generală 191

Capitolul al doilea al titlului IV din cod, privind actele de procedură, prevede obligaţia
instanţei de a cita părţile, sub sancţiunea expresă a nulităţii în cazul încălcării acestei
obligaţii.
Nulitatea ar afecta atât actul în sine al citării, cât şi actele de procedură întocmite după
momentul la care trebuia efectuată procedura de citare, cel mai important act fiind hotărârea
judecătorească, aceasta neputând fi emisă dacă citarea nu a fost îndeplinită conform legii.
Dacă totuşi sc pronunţă hotărârea, accasta este nulă, potrivit art. 153 alin. (2) C. pr. civ.
Norma este imperativă, obligând la citare, fiind totodată şi de ordine publică, deoarece
protejează un principiu fundamental al procesului civil.
într-adevăr, interesul concret, protejat prin normele relative la citare, aparţine celui citat,
care va fi ţinut sa-1 invoce în condiţiile legii, însă se repercutează asupra unui principiu
fundamental al proccdurii civile, contradictorialitatea, care trebuie protejat prin norme de
ordine publică.
Totuşi, regimul juridic specific nulităţii absolute prezintă în materia analizată unele
corective, aduse prin prevederi exprese ale Codului de procedură civilă.
în general, potrivit art. 178 C. pr. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte
din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă
legea nu prevede altfel, iar nulitatea relativă poate fi invocată numai dc partea interesată şi
numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă, în termenul prevăzut de lege.
în ceea ce priveşte îndreptarea neregularităţilor actului de procedură, afectat de nulitate
(indiferent de felul nulităţii), regula este aceea că ori de câte ori aceasta este posibilă
judecătorul dispune îndreptarea, iar actul de procedură nu se anulează dacă până la momentul
pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza accsteia.
în materia citării, codul prevede un regim juridic aparte pentru nulitatea care ar afecta
actele de procedură întocmite fără respectarea contradictorialităţii.
în primul rând se arată că partea care este prezentă în instanţă, personal sau prin
reprezentant, deşi nu a primii citaţia sau a primit-o într-un termen mai scurt decât cel
prevăzut de lege, sau citaţia primită este afectată de nulitate în condiţiile art. 157 C. pr. civ.,
poate să ceară amânarea cauzei, pentru a-şi formula apărarea. Concluzia este că nulitatea se
acoperă dacă partea este prezentă în instanţă, iar protejarea dreptului la apărare, deoarece nu
a avut timp să-şi formuleze apărările, este strict la dispoziţia părţii, astfel că dacă aceasta nu
cerc amânarea cauzei, instanţa nu dispune amânarea din oficiu, soluţionând cauza cu
procedură legală.
Pe de altă parte, legea prevede că instanţa are îndatorirea de a verifica legalitatea
procedurii de citare, fiind obligată să amâne judecarea şi să dispună refacerea procedurii de
citare, dacă constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute
de lege, sub sancţiunea nulităţii. Ca atare, când partea nu este prezentă în instanţă,
judecătorul va efectua verificări cu privire la proccdura de citare, însă dacă nu se observă
viciul dc procedură nulitatea nu mai poate fi invocată deoarece codul arată că orice
neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care partea,
lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea, nu a invocat-o la termenul următor
produccrii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată.
Prin urmare, partea prezentă trebuie să invoce nelegala citare solicitând termen pentru
pregătirea apărării, iar partea lipsă la termenul la care procedura nu a fost îndeplinită, poate
cere nulitatea cel mai târziu la termenul următor la care este prezentă sau legal citată.
192 Drep

Prezenţa părţii acoperă lipsa de procedură şi nulitatea care ar afecta actele ulterioare, tocmai
pentru că se reasigură astfel pe deplin contradictorialitatea.
Dacă partea nu este citată nici ulterior sau dacă dosarul a fost finalizat la termenul la
care procedura a fost nelegal îndeplinită, partea are deschisă calea dc atac prevăzută de lege
împotriva hotărârii, deoarece hotărârea astfel pronunţată este susceptibilă de anulare,
respectiv casare. Nulitatea va fi incidcntă deoarece partea nu o putea invoca la următorul
termen, singura posibilitate a acesteia fiind calea de atac, deoarece instanţa de fond s-a
dezînvestit, neexistând un cadru procesual în care să poată fi invocată. Prin urmare,
neobservarea nulităţii de către instanţă, nu înlătură posibilitatea părţii vătămate de a invoca
această neregularitate în calea de atac (Tăbârcă, Buta, Codul de procedură civilă, comentat şi
adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, 2008, p. 325), dacă nu a fost prezentă la
niciun termen ori primirea citaţiei nu s-a făcut în condiţiile în care se poate lua termen în
cunoştinţă.
Este cert că dacă partea nu declară calea de atac, instanţa nu se poate sesiza din oficiu cu
anularea hotărârii, faţă de regula disponibilităţii părţii în procesul civil şi de faptul că lipseşte
practic un cadru procesual în care să fie invocată, astfel că nulitatea hotărârii nu se va
produce. însă apelul sau recursul vor putea fi exercitate în ipoteza în care comunicarea
hotărârii afectate de nulitate a fost corect efectuată faţă de aceiaşi parte, nclegal citată în
timpul procesului, deoarece termenul de apel sau de recurs curge de la comunicarea efectuată
potrivit legii. Dacă nu este legală comunicarea, termenul de apel sau recurs nu curge, astfel că
partea are în continuare deschisă calea de atac. Când comunicarea s-a făcut legal, termenul
curge, iar neexercitarea căii de atac definitivează hotărârea, cu consecinţa inadmisibilităţii şi
unei contestaţii în anulare, pentru nelegala citare [art. 503 alin. (1) C. pr. civ.], partea
renunţând practic în acest caz la invocarea nulităţii.
Existenţa unui cadru procesual este condiţia necesară pentru a opera regulile invocării
nulităţii, aceasta nefiind posibilă dacă nu există proces (stare a judecăţii cauzei - art. 178 C.
pr. civ.).
De asemenea, dacă partea declară calea de atac împotriva hotărârii, pronunţate fără
legala sa citare, dar nu critică acest aspect, instanţa nu-1 va analiza din oficiu, ci va trece la
soluţionarea altor aspectc invocate sau la fondul cauzei, partea având astfel posibilitatea să
treacă peste aspectul citării.
în privinţa persoanelor care pot invoca nulitatea, Codul de procedură civilă prevede
subsidiar, că în lipsa părţii nelegal citate, neregularitatea privind procedura de citare a
acesteia poate fi invocată şi de celelalte părţi, însă numai la termenul la care ea s-a produs.
Practic celelalte părţi ajută instanţa, în activitatea de verificare a procedurii, justificat dc
interesul acestora de a primi o hotărâre legală.
Invocarea neregularităţii şi de către celelalte părţi, chiar dacă aceasta priveşte altă parte,
dispoziţie nouă, conduce către caracterul de ordine publică al normei de procedură (Leş, Noul
Cod de procedură civilă, 2011, p. 253; Tăbârcă, Drept procesual civil, 2008, p. 445),
interesul de a obţine o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de desfiinţare, aparţinând tuturor
părţilor în proces.
în acest context, se reţine că faptul verificării din oficiu a proccdurii şi dc cătrc jude -
cătorul cauzei, care echivalează cu invocarca nulităţii procedurii de citare, cu consecinţa
refacerii acesteia, reprezintă un aspect al principiului contradictorialităţii, nonna fiind de
ordine publică.
Ca atare, prevederile relative la invocarea nulităţii numai în anumite momente, nu fac
decât să particularizeze regimul juridic al nulităţii absolute incidenţă în materie, pentru
Partea I. Partea generală 193

asigurarea unei anumite siguranţe a raportului juridic procesual şi pentru a confcri prioritate
dreptului de dispoziţie al părţii, în rest invocarea sa de către orice parte sau de instanţă, din
oficiu, confirmând caracterul dc ordine publică al normei.
Dc asemenea, faptul acoperirii nulităţii nu schimbă această calificare, de vreme ce
acoperirca este regula, indiferent de felul nulităţii, iar în cazul analizat acopcrirca se produce
numai în ipoteza expres prevăzută de lege, a prezenţei părţii Ia instanţă, prezenţă care are
rolul esenţial de a asigura principiul contradictorialităţii şi dreptului la apărare protejate prin
normele în discuţie.
102. Clasificarea modurilor dc citare şi de comunicare
Potrivit Codului de procedură civilă, modalităţile de citare/comunicare se pot clasifica
astfel:
- comunicare în plic închis, cu menţiunea „PENTRU JUSTIŢIE. A SE ÎNMÂNA CU
PRIORITATE", prin agenţii procedurali ai instanţelor sau prin executori judecătoreşti;
- comunicare prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat, în plic închis
însoţit de dovada de primire/procesul-verbal şi înştiinţarea prevăzută de Cod sau prin servicii
de curierat rapid;
- comunicare prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea
primirii acestuia (tclefax, poşta electronică etc.);
- comunicare direct în instanţă, în condiţiile art. 170 C. pr. civ.;
- comunicarea între avocaţi ori consilieri juridici, în condiţiile art. 169 C. pr. civ.;
- prin publicitate.
Se prevede comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură ca obligatorie din
oficiu, fiind realizată prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia,
precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel
căruia i se comunică actul.
Pentru a se asigura confidenţialitatea datelor comunicarea se face în plic închis, cu
menţiunea „PENTRU JUSTIŢIE. A SE ÎNMÂNA CU PRIORITATE", plicul fiind însoţit de
dovada de înmânarc/proccsul-verbal şi înştiinţarea prevăzute de lege (Tabacu, Citarea şi
comunicarea actelor de procedură, 2013, p. 90).
Toate actele pe care le îndeplineşte în cadrul procedurii de citare agentul procedural al
instanţei pot fi îndeplinite şi de către executori judecătoreşti sau prin servicii de curierat
rapid, la cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa.

103. înmânarea citaţiei


în toate cazurile regula este dată de înmânarea citaţiei personal destinatarului şi în locul
citării, determinat potrivit legii.
Astfel, se înmânează citaţia personal celui citat, oriunde se află acesta, dacă primeşte, iar
cei care locuiesc în hotel sau cămin şi nu sunt prezenţi vor fi citaţi prin predarea actului către
administratorului hotelului ori aşezământului, iar, în lipsa acestuia, portarului ori celui care
în mod obişnuit îl înlocuieşte. Cei care se găsesc sub arme primesc citaţia la unitatea din care
fac parte; cei care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, în lipsa unui
domiciliu cunoscut, la căpitănia portului unde se găseşte înregistrată nava, deţinuţii vor primi
la administraţia închisorii, iar bolnavii aflaţi în spitale, sanatorii sau alte asemenea,
aşezăminte de asistenţă medicală ori socială, la administraţia acestora.
în aceste cazuri unitatea unde se află cel citat îi înmânează acestuia citaţia sub luare de
dovadă şi îi certifică semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine
194 Drep

semnătura lui, iar dovada se predă agentului ori se trimite direct instanţei dacă înmânarea
citaţiei nu s-a putut face imediat.
Când citaţia este adresată unui avocat, notar public ori executor judecătoresc, înmânarea
se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care
semnează dovada.
în lipsa acestora, înmânarea citaţiei sau a actelor de procedură se face administratorului
clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de pază, care semnează procesul-verbal
întocmit în acest scop de către agent, după ce acesta din urmă a certificat în prealabil
identitatea şi calitatea sa.
în cazul comunicării prin agenţi ai instanţei, potrivit regulii generale, comunicarea
citaţiei se face persoanei în drept să o primească, care trebuie să semneze dovada de înmânare
certificată de agentul însărcinat cu înmânarea.
Dacă destinatarul deşi primeşte citaţia, refuză să semneze dovada de înmânare ori, din
motive întemeiate, nu o poate semna, agentul întocmeşte un proces-verbal în care va arăta
aceste împrejurări, iar dacă se refuză primirea, agentul trebuie să lase în cutia poştală sau, în
lipsa unei cutii poştale, să afişeze pe uşa locuinţei destinatarului, o înştiinţare cu privire la
modul în care poate intra în posesia citaţiei.
înştiinţarea cuprinde printre altele menţiunea că după o zi, dar nu mai târziu de 7 zile de
la depunerea sau, după caz, afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă, nu mai târziu de 3
zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanţei de judecată pentru a i se
comunica citaţia. Când domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul acestuia nu se află în
localitatea unde instanţa de judecată îşi are sediul, înştiinţarea va cuprinde menţiunea că
pentru a i se comunica citaţia destinatarul este în drept să se prezinte la sediul primăriei în a
cărei rază teritorială locuieşte sau îşi are sediul.
De asemenea, se va face menţiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice,
destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului de 7 zile sau,
după caz, al termenului de 3 zile prevăzut de lege, citaţia se consideră comunicată la
împlinirea acestui termen. Aceasta reprezintă o prezumţie legală, care operează în măsura în
care nu se poate dovedi de către persoana interesată că nu s-a putut prezenta, devreme ce
legea cere motive temeinice.
Practic, persoana care nu s-a putut prezenta în termenul legal să-şi ridice citaţia, va fi
ţinută să facă demersurile necesare pentru a intra în posesia acesteia, deoarece în cazul
neprezentării unor motive temeinice, procedura de citare se va considera îndeplinită, cu
efecte grave asupra celui astfel citat.
Legea conferă procesului-verbal valoare de act autentic, deoarece agentul constată
anumite împrejurări prin propriile simţuri şi le menţionează în înscris, cu respectarea
anumitor formalităţi. Astfel, acesta va cuprinde printre altele: data afişării, respectiv, anul,
luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută; numele, prenumele şi
domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat şi orice constatări necesare
sau relevante pentru asigurarea îndeplinirii procedurii la termen.
Codul nu mai permite afişarea citaţiei în sine, ci a înştiinţării, procedura devenind astfel
mai complicată, prin introducerea unor paşi distincţi, însă totodată mai fermă în privinţa
asigurării transmiterii citaţiei.
Partea I. Partea generală 195

Se vorbeşte despre lăsarea actului (înştiinţării) în cutia poştală, ca o posibilitate prioritară


în raport de afişarea acestuia.
în afară de actul de înştiinţare, agentul trebuie să întocmească şi un proces-verbal, care
va cuprinde menţiunile standard prevăzute de lege, care vor atesta deplasarea sa şi situaţia
identificată pe teren (art. 163 şi 164 C. pr. civ.).
Prin urmare, procedura înştiinţării se realizează dacă agentul a intrat în legătură cu
destinatarul şi acesta refuză primirea.
în subsidiar, când destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz,
sediu, agentul lasă citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane
majore care locuieşte cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa.
Dacă destinatarul locuieşte într-un hotel sau într-o clădire compusă din mai multe
apartamente şi nu este găsit la această locuinţă a sa, agentul îi va comunica citaţia
administratorului, portarului sau celui care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte, persoană care
trebuie să semneze dovada de primire. în acest scop agentul certifică identitatea şi semnătura
persoanei şi încheie proces-verbal cu privire la aceste împrejurări.
Dacă agentul nu identifică nicio persoană care să primească citaţia pentru destinatar sau
dacă acestea, deşi prezente, refuză să primească actul, agentul lasă în cutia poştală a acestuia
sau afişează înştiinţarea cu privire la modul în care persoana vizată poate intra în posesia
citaţiei.
în toate cazurile în care agentul lasă o înştiinţare, are obligaţia ca, în termen de cel mult
24 de ore de la depunerea sau afişarea înştiinţării, să depună citaţia, precum şi procesul-
verbal întocmit, la sediul instanţei de judecată care a emis citaţia ori, după caz, la cel al
primăriei în raza căreia destinatarul locuieşte sau îşi are sediul, urmând ca acestea sâ
comunice citaţia.
Dacă destinatarul sau reprezentantul acestuia se prezintă în termen de 7 sau 3 zile şi i se
înmânează citaţia de către funcţionarul anume desemnat în cadrul primăriei, acesta înaintează
instanţei de judecată dovada de înmânare şi procesul-verbal despre modul cum a procedat, în
termen de cel mult 24 de ore de la înmânare.
Atunci când destinatarul nu se prezintă să ridice citaţia în termen, funcţionarul anume
însărcinat din cadrul primăriei înaintează instanţei de judecată citaţia ce trebuia comunicată,
precum şi procesul-verbal în care se atestă neridicarea citaţiei.

104. Locul citării


Codul de procedură civilă stabileşte şi locul citării în diferitele ipoteze care se pot ivi.
Astfel, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe anume desemnate în
acest scop de lege, precum şi unităţile administrativ-teritoriale şi celelalte persoane juridice
de drept public, prin cei însărcinaţi să le reprezinte injustiţie, se citează la sediul acestora.
Este posibilă alegerea sediului la care să fie citate, pentru persoanele de drept public,
Codul permiţând arătarea unui sediu procesual la care vor fi comunicate toate actele de
procedură.
Persoanele juridice de drept privat se citează prin reprezentanţii lor, la sediul principal
sau, atunci când este cazul, la sediul dezmembrământului lor. Asociaţiile, societăţile şi alte
entităţi fără personalitate juridică constituite potrivit legii, se citează prin reprezentantul
desemnat, la sediul sau domiciliul acestuia.
196 Drep

în cadrul procedurii insolvenţei, debitorul şi creditorii sunt citaţi la domiciliul sau, după
caz, sediul acestora, iar după deschiderea procedurii, citarea se efectuează potrivit legii
speciale.
Legea specială derogă în mod cert de la regula instituită în Cod, prevăzând citarea
părţilor prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, prin publicarea în format electronic a
datelor privind derularea procedurii, fiind instituite şi reguli speciale (Stoica, Procedura
insolvenţei. Reguli aplicabile comunicării actelor de procedură. Notă critică, în CJ nr.
12/2011, pp. 637-640).
Potrivit legii, persoanele fizice sunt citate la domiciliul lor, iar dacă nu locuiesc la
domiciliu, citarea se face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele, iar în lipsa acestora,
citarea poate fi făcută la locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă.
Incapabilii sau cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt citaţi prin reprezentanţii sau
ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, după caz, iar dacă se numeşte un
curator special, citarea se face prin acesta, la sediul său profesional.
în ceea ce priveşte domiciliul, care determină locul dc citare a persoanei fizice, este
necesar ca prevederile Codului de procedură civilă să fie analizate în lumina dispoziţiilor
Codului civil, care în materie prevăd aspecte noi faţă de reglementarea anterioară.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că domiciliul sau locul citării pârâtului
trebuie să fie indicat de către altă persoană decât cea care se citează, care trebuie să aibă
astfel la dispoziţie datele necesare, dar totodată să asigure efectiva luare la cunoştinţă despre
proccs.
Este de reţinut faptul că aceste prevederi trebuie analizate în raport cu prima citare,
schimbările ulterioare de domiciliu trebuind să fie anunţate instanţei cu respectarea formelor
prevăzute de lege. Astfel, art. 89 alin. (2) C. civ. leagă schimbările de domiciliu de mutarea
într-un alt Ioc şi de intenţia persoanei de a avea acolo locuinţa principala, cel de-al doilea
element fiind dificil de probat, de vreme ce presupune analizarea voinţei persoanei. Tocmai
de aceea, Codul civil, identic reglementării franceze (art. 103-104 C. civ. fr. Code civil, 110 e,
2011, pp. 287-288), arată că dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la
organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în
lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt. Este esenţial însă ca declaraţia să
fie însoţită de mutarea efcctivă, împrejurare de fapt, care atrage consecinţe asupra procedurii
de citare.
Prin urmare, într-o ipoteză în care procedura nu se îndeplineşte, deşi a fost efectuată la
locul rezultat din registre, dacă se dovedeşte că menţiunea nu a fost însoţită de efectiva
locuire în acest domiciliul în condiţiile Codului civil, procedura ar trebui reluată, persoana
neluând cunoştinţă efectiv despre proces.
Totuşi, ar trebui să se ţină seama de faptul că instituind obligaţia declarării locului unde
persoana domiciliază, se instituie indirect şi obligaţia efectivei locuirii, fără o abandonare de
durată a acestei locuinţe, fără lăsarea unui reprezentant sau anunţarea celor chemaţi de lege
să ţină registrele publice de evidenţă a persoanei.
Legea conferă astfel o valoare importantă menţiunilor din registre, arătând că dovada
domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, bazate pe
registre, iar în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea
sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane, în afară de
cazul în care aceasta a cunoscut prin alte mijloace situaţia reală. Asemenea prevedere vine să
Partea I. Partea generală 197

faciliteze dovada domiciliului şi a reşedinţei atunci când acesta nu corespunde cu cel din
registre.
Dacă partea interesată arată că nu cunoaşte domiciliul celui care trebuie citat, se pot
verifica registrele publice anterior citării prin publicitate, deoarcce legea prevede că
instanţele au acces la bazele electronice de date sau la alte sisteme de informare, deţinute de
autorităţile sau instituţiile publice (Tabacu, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor, un pas mărunt spre adoptarea noului Cod de procedură
civilă?, 2010, pp. 174 şi 175).
De asemenea, aceste norme conferă valoare juridică importantă registrelor publice în
carc sunt evidenţiate datele privind domiciliul şi reşedinţa, de natură să asigure un grad
ridicat dc certitudine în privinţa schimbărilor de domiciliu, care afectează şi procedura de
citare pe parcursul procesului.
în lumina dispoziţiilor analizate este însă cert că dacă nu se poate îndeplini procedura la
acest domiciliu, fiind sigur că persoana nu mai locuieşte acolo, revine părţii interesate să facă
demersuri pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea, aceasta fiind
prevederea art. 166 C. pr. civ.
în practică problema apare în cazul în carc procedura este îndeplinită pe baza
prezumţiilor legale, deoarece nimeni nu s-a prezentat să ridice citaţia ca urmare a lăsării
înştiinţării la domiciliul respectiv, lăsarea înştiinţării fiind determinată de lipsa oricărei
persoane Ia acel domiciliu, asupra căruia nu se efectuează nicio verificare, pentru a se
cunoaşte dacă mai aparţine persoanei citate.
Prevederea se corelează cu dispoziţiile Codului civil, care instituie prezumţia relativă de
domiciliu (art. 90), arătând că reşedinţa va fi considerată domiciliu când accsta nu este
cunoscut, iar în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul
ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.
Prin urmare, dacă domiciliul persoanei este menţionat în registrele de publicitate, se
instituie prezumţia că persoana are acolo domiciliul chiar dacă acesta nu corespunde cu
ultimul domiciliu, caz în care legea nu vorbeşte expres despre cercetări în scopul aflării
noului domiciliu. Potrivit normelor interne, rezultă că numai dacă persoana nu este înscrisă
în registre (domiciliul nu se cunoaşte), trebuie efectuate verificări pentru a se identifica
locuinţa persoanei, aspect care determină concluzia că situaţia celui înscris în registrele
publice poate fi mai defavorabilă decât a celui care nu a respectat această obligaţie legală.
Codul lasă în special pe umerii părţilor sarcina identificării în spaţiu a persoanei care trebuie
citată, aspect care sc relevă în special în proccdura citării prin publicitate (Tsironis c.
Greciei, CEDO, hotărârea din 6 decembrie 2001).
Pe parcursul procesului, este posibil ca, după o legală citare, partea să îşi schimbe
domiciliul sau locul unde solicită să fie citată. în acest caz ea are obligaţia să încunoştinţeze
instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă
prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune Ia dosar odată cu cererea
prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării (pentru consecinţa
menţionării altui sediu în întâmpinarea depusă în condiţiile legii de pârât, a se vedea ÎCCJ, S.
î civ., dec. nr. 1660 din 8 martie 2012, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 58-60).
Dacă nu se respectă accste dispoziţii, procedura de citare pentru acelaşi dosar, în faţa
aceleiaşi instanţe, se prezumă a fi valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.
198 Drep

Este important faptul că această modalitate de anunţare a schimbării intervenite are


efecte dacă se produce pe parcursul procesului, presupunând că la începutul acestuia partea
avea un alt domiciliu sau sediu (Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi.
H, 1997, pp. 99 şi 100).
în lipsa prezumţiei legale instituite de cod, procedura de citare la vechiul domiciliu nu ar
putea fi considerată valabilă, această consecinţă fiind urmarea aplicării unei sancţiuni pentru
partea care nu a anunţat, în formele legale, schimbarea domiciliului (Ciobanu, Boroi, op. cit.,
2005, p. 228).
Partea I. Partea generală 199

în ceea ce priveşte persoanele aflate în străinătate, personalul misiunilor diplomatice, al


oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în cadrul personalului organizaţiilor
internaţionale, precum şi membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în
străinătate, legea prevede că aceştia sunt citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe.
Alţi cetăţeni români, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii
familiilor care îi însoţesc, se citează prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea
cărora se află unitatea care i-a trimis în străinătate.
Alte persoane care se află în străinătate se citează la domiciliul sau reşedinţa cunoscută,
printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de
primire, recipisa de predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia vor fi menţionate
actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau
convenţii internaţionale la care este parte România ori prin acte normative speciale nu se
prevede altfel, cum este cazul Regulamentului CE nr. 1393/2007 privind notificarea sau
comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau
comercială (asupra R CE nr. 1348/2000, Trib. Com. Cluj, sent. nr. 8545 din 21 decembrie
2010, comentariu de M. Sărăcuţ, în RRD.J nr. 4/2011, pp. 66-72).
Când domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este cunoscut/cunoscută,
citarea se face prin publicitate.
Dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, se citează numai acesta din
urmă.
Persoanele care se află în străinătate trebuie înştiinţate prin prima citaţie că au obligaţia
de a-şi alege un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind
procesul. în cazul în care acestea nu se conformează, comunicările li se vor face prin
scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor
fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii. Ca
atare, mai întâi se aduce la cunoştinţa părţii că are obligaţia de a-şi alege domiciliul, printr-o
procedură legală, cu înmânarea citaţiei, şi numai în ipoteza nerespectării acestei obligaţii
procesuale se va prezuma îndeplinită procedura prin simpla predare la poşta română a
scrisorii adresate persoanei aflate în străinătate.
Legea nu cere ca persoana să aibă domiciliul stabilit în străinătate, ci doar să se afle în
străinătate, nefiind deci nccesară dovada stabilirii domiciliului cu respectarea prevederilor
legale ale statului pe teritoriul căruia se află. Dacă s-ar considera ca atare, ar însemna că mai
întâi trebuie efectuată dovada stabilirii domiciliului în străinătate, pentru ca, în cazul contrar,
să fie efectuată procedura prin publicitate în România, nefiind cunoscută adresa acestuia. Or,
legea are în vedere găsirea persoanei şi încunoştinţarea acesteia despre proces, domiciliul
fiind cel mai frecvent punct de identificare în spaţiu a persoanei fizice.
în toate cazurile, persoana citată are posibilitatea să facă alegerea locului citării şi al
comunicării altor acte de procedură (alegerea de domiciliu/sediu), caz în care se impune
arătarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, deoarece în lipsa unei
asemenea menţiuni citarea se va face potrivit dreptului comun, la domiciliu sau la reşedinţă.
t Se prevede posibilitatea ca la solicitarea părţii, actele de procedură să îi fie comunicate la
căsuţa poştală, caz în care se va proceda potrivit regulamentelor poştale. Atare manieră de
comunicare însă nu poate fi urmată decât în situaţia în care partea a indicat-o expres.
200 Drep

în ceea ce priveşte faza scrisă a procesului, prealabil stabilirii termenului de judecată, se


reţine că părţile trebuie anunţate de către instanţă prin acelaşi mijloace de comunicare cu
privire la obligativitatea depunerii întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare, a înscrisurilor
necesare comunicării etc.

105. Citarea prin poştă


A doua modalitate de comunicare intervine atunci când comunicarea sus-menţionată nu
este posibilă.
Legea nu defineşte cazul de imposibilitate, dar este cert că nu se pot aplica prevederile
art. 166 - Imposibilitatea de a comunica actul de procedură, care arată că aceasta intervine
atunci când nu se îndeplineşte procedura de comunicare prin agent, fie pentru că imobilul a
fost demolat, a devenit nelocuibil sau de neîntrebuinţat ori destinatarul actului nu mai
locuieşte în imobilul respectiv sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive
asemănătoare. In aceste cazuri, locul unde poate fi citată persoana nu se cunoaşte, or, citarea
prin poştă la care se referă textul, are în vedere situaţia citării la acelaşi domiciliu, însă
procedura nu se poate face prin agent (lipsa temporară de personal).
Faptul că art. 163 alin. (3) lit. g) C. pr. civ. prevede că înştiinţarea ce se lasă
destinatarului cuprinde menţiunea că, în cazul în care, iară motive temeinice, destinatarul nu
se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului de 7 zile sau, după caz, al
termenului de 3 zile, citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen, nu permite
extinderea posibilităţii de utilizare a procedurii subsidiare cu situaţia în care pur şi simplu
destinatarul nu se prezintă pentru ridicarea citaţiei. în acest caz intervine prezumţia de
comunicare a citaţiei, care rămâne însă o prezumţie relativă, care va putea fi înlăturată dacă
se dovedeşte că împrejurări ce depăşesc voinţa persoanei au împiedicat-o să se prezinte să
ridice citaţia.
Această modalitate va interveni atunci când se constată că nu este posibilă comunicarea
citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt
salariat al acesteia, deoarece asemenea persoane nu figurează în grila de personal a
instanţelor judecătoreşti, nefiind posibilă asimilarea acestor agenţi cu cei poştali.
Codul arată că la scrisoarea recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire,
în plic închis se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi înştiinţarea, prevăzute de Cod.
Legea arată că în cazul citării ori comunicării actului de procedură prin poştă sau curierat
rapid, proccdura se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de
primire ori a consemnării de către funcţionarul poştal sau de către curier a refuzului acesteia
de a primi corespondenţa.

106. Citarea prin mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confir-
marea primirii accstuia, este posibilă în toate cazurile în care, partea a indicat instanţei
datele corespunzătoare necesare pentru comunicare.
în acest caz grefa instanţei realizează citarea prin telefax, poştă electronică sau prin alte
mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. în acest
scop, comunicarea actelor de procedură este însoţită de semnătura electronică extinsă a
instanţei care înlocuieşte ştampila instanţei şi semnătura grefierului de şedinţă din menţiunile
obligatorii ale citaţiei.
Partea I. Partea generală 201

Atunci când comunicarea actelor se realizează în această manieră, dovada de comunicare


o constituie mesajul de comunicare către destinatar, primit de la sistemul instanţei, care se
listează şi se ataşează la dosarul cauzei.

107. Citarea prin publicitate


Dacă reclamantul învederează, motivat, că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a
reuşit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanţa are
posibilitatea să încuviinţeze citarea acestuia prin publicitate.
Citarea prin publicitate se face prin afişarea citaţiei la uşa instanţei, precum şi pe portalul
instanţei de judecată competente şi la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat, iar dacă
apreciază necesar, instanţa dispune şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României sau
într-un ziar central de largă răspândire.
Legea utilizează noţiunea „ultimul domiciliu cunoscut al celui citat", ceea ce conferă
efecte depline înscrierilor şi menţiunilor din registrele publice de evidenţă a persoanei. Un
asemenea mod de afişare, odată cu citarea prin publicitate este justificat de posibilitatea ca
persoana să treacă pe la ultimul domiciliu cunoscut.
De asemenea, justificarea adoptării acestei maniere de citare prin afişare la ultimul
domiciliu cunoscut, este dată de faptul că publicitatea intervine numai dacă cel interesat
dovedeşte că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliul pârâtului, fără succes
însă.
Procedura se socoteşte îndeplinită în a 15-a zi de la publicarea citaţiei, ceea ce rămâne în
acord cu prevederea dreptului comun în materie de termene necesare pregătirii apărării, spre
exemplu cel prevăzut de art. 159 C. pr. civ., potrivit căruia înmânarea trebuie făcută părţii cu
cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată (Leş, Noul Cod de procedură civilă,
Comentariu pe articole, 2011, pp. 272 şi 273).
Codul prevede şi asigurarea reprezentării părţii printr-un curator, numit de instanţă,
dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea
intereselor pârâtului.
Dispoziţiile procedurale referitoare la data îndeplinirii procedurii de citare şi la
posibilitatea celui citat cu rea-credinţă prin publicitate, de a cere anularea actelor ce au urmat
încuviinţării acestei citări, respectiv aplicarea amenzii sunt prevăzute pentru evitarea abuzului
de drept procesual. Deşi nu se face referire expresă la posibilitatea de a cere despăgubiri
pentru paguba provocată, aceasta se poate realiza în condiţiile dreptului comun.

108. Comunicarea actclor de procedură între avocaţi sau consilieri juridici ori direct în
instanţă
Pentru a facilita procedura de comunicare, Codul de procedură civilă prevede
posibilitatea comunicării actelor de procedură de o manieră privată, între părţi, fară
intervenţia instanţei de judecată.
Astfel, după sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile,
întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceştia.
Cum comunicarea presupune întocmirea unei dovezi în acest sens, legea prevede că cel
care primeşte cererca trebuie să ateste primirea pe exemplarul care urmează a fi depus la
instanţă. De asemenea, dovada poate să fie atestată prin orice alte mijloace care probează
primirea actelor de procedură.
202 Drep

Se prevede şi comunicarea actelor direct în faţa instanţei, dacă partea este prezentă în
instanţă personal, prin avocat sau prin alt reprezentant. In acest caz partea este obligată să
primească actele dc procedură şi orice înscris folosit în proces, care i se comunică în şedinţă.
Legea instituie şi o prezumţie de comunicare a actelor de procedură, atunci când partea
refuză primirea lor, arătând că actele se consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de
unde, la cerere, partea le poate primi sub semnătură.

109. Formalităţi privind citarea


Codul de procedură civilă arată care este cuprinsul citaţiei, impune menţiuni obligatorii,
care asigură celeritatea procedurii şi care se raportează la dispoziţiile unor acte normative
distincte, cum este legea taxelor de timbru.
Se are în vedere primirea termenului în cunoştinţă, atunci când primirea citaţiei se
probează cu semnătura persoanei, iar la formularul de citaţie se menţionează că prin primirea
citaţiei sub semnătură, partea este prezumată că are în cunoştinţă şi termenele ulterioare,
pentru a se corela cu dispoziţiile relative la termenul în cunoştinţă [art. 229 alin. (1) teza a Il-a
C. pr. civ.].
Ţinând însă seama de procedura nou introdusă, în cazul în care persoana nu este găsită şi
i se lasă o înştiinţare, aceasta conţine menţiunea că neridicarea citaţiei în termenul legal,
atrage prezumţia îndeplinirii procedurii la împlinirea termenului - art. 163 alin. (3) lit. g) C.
pr. civ.
Codul prevede că citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează părţii cu cel puţin 5
zile înaintea termenului de judecată, iar în cazuri urgente sau când legea prevede în mod
expres, judecătorul poate dispune scurtarea termenului dc înmânare a citaţiei ori actului de
procedură, facându-se menţiune în citaţie sau în actul de procedură.
Sancţiunea care intervine pentru nerespectarea termenului este nulitatea, expres
prevăzută de lege, ceea ce atrage prezumţia de vătămare, partea nefiind obligată să mai facă
atare dovadă.
Persoana care îndeplineşte procedura trebuie să dreseze un proces-verbal, care atestă
operaţiunile şi actele întocmite de către agent. Art. 164 C. pr. civ. arată că în cuprinsul
dovezii de înmânare şi al procesului-verbal trebuie să figureze semnătura celui care a primit
citaţia sau alt act de procedură, precum şi semnătura agentului sau, după caz, a funcţionarului
de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal, semnătura
agentului, respectiv a funcţionarului primăriei.
Cu privire la zilele în care se poate îndeplini proccdura, dacă aceasta se face prin agenţi
procedurali, aceştia nu pot instrumenta decât în zilele lucrătoare între orele 07°° şi 20°°,
numai în cazuri urgente, cu încuviinţarea preşedintelui instanţei, având posibilitatea să
întocmească actele de procedură şi în zilele nelucrătoare sau de sărbători legale.
Pentru a facilita aplicarea normelor de procedură în materie, se introduce dispoziţia
referitoare la data îndeplinirii procedurii. Astfel, la data încheierii procesului-verbal prevăzut
de lege după înmânarea sau lăsarea actului, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia
personal, aceasta se socoteşte comunicată. In ipoteza citării prin poştă sau curierat rapid,
procedura se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori
a consemnării, de către funcţionarul poştal sau de către curier, a refuzului ei de a primi
corespondenţa, iar dacă citarea se efectuează prin telefax, poştă electronică sau prin alte
mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, procedura se
Partea I. Partea generală 203

socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a expedierii, certificată de grefierul


care a făcut transmisiunea.

■ Speţe:
1. La termenul de judccată din 12 noiembrie 2018 reclamantul invocă faptul că la termenul anterior, 1 octombrie
2018, nu a fost legal citat, nefiindu-i înmânată citaţia sau înştiinţarea cu privire la ridicarea acesteia.
Solicită prin urmare un termen pentru a-şi modifica cererea, arătând că şi citaţia pentru termenul actual a primit-o cu
două zile în urmă.
Pârâtul se opune cererii formulate, arată că reclamantul a luat termenul în cunoştinţă la depunerea cererii, când
instanţa i-a adus Ia cunoştinţă faptul că primul termen se stabileşte în maximum 60 de zile de Ia punerea rezoluţiei pe
cererea de chemare în judecată. Prin urmare, nu mai trebuia citat pentru termenele următoare.
Mai mult, arată pârâtul, înştiinţarea prin care se aducea la cunoştinţă reclamantului că trebuie să ridice citaţia pentru
termenul din 1 octombrie 2018, a fost afişată, în condiţiile art. 163 C. pr. civ., potrivit menţiunilor din procesul-verbal
întocmit de către agentul procedural.
Reclamantul arată că nu a fost acasă şi prin urmare nu a putut să primească sau să refuze primirea citaţiei pentru a
deveni incidente prevederile art. 163 alin. (3) C. pr. civ. şi implicit prezumţia de cunoaştere a termenului din 1 octombrie
2018. Ca atare, procedura trebuia îndeplinită prin poştă, în condiţiile art. 154 alin. (4) C. pr. civ.
Care sunt condiţiile luării termenului în cunoştinţă, la depunerea cererii de chemare în judecată?
Care este regula în materia procedurii de citare?
Analizaţi susţinerile părţilor.

2. La termenul de judecată din 2 noiembrie 2018 reclamantul a invocat faptul că termenul nu a fost stabilit de
instanţă cu respectarea prevederilor legale care arată că acesta trebuie să fie de maximum 60 de zile de la data rezoluţiei,
fiind mult mai lung.
Arată că a suferit prejudicii datorită acestui aspect, fiind nevoit să desemneze un reprezentant judiciar plătit,
deoarece în 45 de zile de la data depunerii cererii personal la instanţă era programat să părăsească ţara pentru o perioadă de
un an, fără posibilitatea revenirii.
De asemenea, cererea sa are caracter urgent, fiind vorba despre o procedură în contencios administrativ, astfel că nu
se justifică un termen atât dc îndelungat.
Analizaţi susţinerile reclamantului.

3. A. formulează cerere de repunere în termenul de apel, împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria P., arătând că
sentinţa nu i-a fost comunicată la noul domiciliu, pe care 1-a schimbat în cursul judecăţii.
Depune ataşat recipisă de înaintare la poştă a unui înscris adresat instanţei, în care susţine că solicita un termen
pentru a-şi pregăti apărarea şi în care indica noul său domiciliu, aducând astfel ia cunoştinţă instanţei despre schimbarea de
domiciliu, astfel că Ia acesta trebuia să-i fie comunicată sentinţa.
Analizaţi susţinerile lui A. în raport de dispoziţiile legale aplicabile.
îndeplinită cu reclamantul, deoarece, pe de o parte, deşi acesta a ales domiciliul la avocatul său, nu a
arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, iar, pe de altă parte, pe dovada de
comunicare se arată că citaţia a fost depusă în cutia poştală, deşi o atare modalitate nu este posibilă
în cazul comunicării actelor la un avocat, în condiţiile art. 162 C. pr. civ.

Instanţa:
a. constată că procedura nu a fost legal îndeplinită, deoarece procedura nu poate fi lăsată în
cutia poştală, dacă se efectuează la un avocat;
b. constată că neregularitatea procedurii de citare nu poate fi invocată de partea adversă;
c. înlătură susţinerea referitoare ia nulitatea procedurii, deoarece a fost efectuată la avocat,
deşi nu s-a indicat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.
204 Drep

5. în cauza având ca obiect nulitatea unui contract de societate, în temeiul art. 1932 C. civ.,
reclamantul A.i (asociat) a solicitat citarea pârâtului A.2 (asociat) la domiciliul acestuia din
străinătate (Turcia).
Instanţa a citat pe pârât prin citaţie scrisă, trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut
declarat şi confirmare de primire, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ.
La termenul de judecată, în lipsa oricărei confirmări de primire, instanţa a constatat că recipisa
de predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia au fost menţionate actele ce se expediază,
ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, prin tratate sau convenţii internaţionale nefiind
prevăzut altfel.
La acelaşi termen, instanţa a admis cererea reclamantului A.i şi a constatat nulitatea societăţii.
Sentinţa s-a comunicat părţilor, pentru pârât în aceeaşi manieră ca şi pentm comunicarea
citaţiei, 18 mai 2018 fiind data recipisei de predare a scrisorii la poşta română.
La 19 iulie 2018, A.2 a formulat apel, susţinând că greşit a fost considerată îndeplinită procedura
de citare şi de comunicare, deoarece nu a primit nicio citaţie pe tot parcursul procesului, fiind
anunţat de un cunoscut despre proces. Instanţa trebuia să-l citeze la domiciliul său din Turcia,
aducându-i la cunoştinţă că trebuie să-şi desemneze un mandatar în ţară, ceea ce nu s-a întâmplat,
iar hotărârea nu i-a fost comunicată nici până în prezent.

Instanţa de apel:
a. va respinge apelul ca nefondat, reţinând că, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ., citaţia
fiind trimisă cu scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, recipisa de
predare a scrisorii la poşta română, în cuprinsul căreia sunt menţionate actele ce se expediază, ţine
loc de dovadă a îndeplinirii procedurii, prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte
România nefiind prevăzut altfel, iar regula se aplică la orice comunicare;
b. va admite apelul, reţinând că art. 155 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. nu se aplică la prima citare, ci
numai după ce partea citată corect nu se conformează obligaţiei de a-şi alege un domiciliu în
România, unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul;
c. va respinge apelul ca tardiv declarat faţă de data comunicării sentinţei şi data declarării căii
de atac.
Se fixează termen la 23 octombric 2018, pentru care reclamantul nu mai este citat, deoarece s-a
reţinut că cererea de repunere pe rol a fost depusă prin reprezentantul prezent, care a luat Lermenul
în cunoştinţă. Procedura cu pârâta, deşi nu este îndeplinită la sediul nou indicat, citaţia fiind emisă
tot la sediul arătat iniţial în cerere, este considerată îndeplinită, deoarece, deşi plicul s-a întors cu
menţiunea că nu s-a putut realiza procedura, agentui constatând schimbarea sediului, pârâta nu a
anunţat schimbarea sediului, potrivit prevederilor art. 172 C. pr. civ.

A. Analizaţi îndeplinirea procedurii pentru termenul de repunere pe rol.


B. Dacă instanţa dispune menţinerea cauzei în stare de suspendare, considerând că procedura
a fost îndeplinită, dar niciuna dintre părţi nu s-a prezentat şi nu a cerut judecarea cauzei în lipsă, iar
S. formulează recurs împotriva încheierii de menţinere în stare de suspendare (de respingere a cererii
de repunere pe rol), susţinând nelegalitatea procedurii de citare, ce va face instanţa de recurs:
a. respinge recursul ca nefondat, procedura fiind îndeplinită pentru soluţionarea cererii de
repunere pe rol cu ambele părţi;
b. admite recursul, casează încheierea şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru îndeplinirea
procedurii de citare în mod legal cu pârâta, la soluţionarea cererii de repunere pe rol;
c. respinge recursul ca nefondat, criticarea modului de îndeplinire a procedurii de citare cu
partea adversă putând fi făcută numai dacă partea nelegal citată nu e prezentă şi numai la termenul
la care ea s-a produs, nu direct în recurs.
Partea I. Partea generală 205

§3. TERMENELE PROCEDURALE

110. Noţiune şi feluri


O formalitate procesuală instituită de lege în scopul disciplinării conduitelor partici-
panţilor la procesul civil şi pentru desfăşurarea procesului cu celeritate, este termenul
procedural, ca intervalul de timp, sau moment procedural, stabilit de lege ori de judecător, în
care trebuie îndeplinite anumite acte de procedură (termen peremptoriu, imperativ - art. 468
alin. 1 C. pr. civ. prevede termenul de apel, care este de 30 de zile de la comunicarea
hotărârii) sau dimpotrivă, în care este interzisă efectuarea anumitor acte de procedură [termen
dilatoriu, prohibitiv - art. 759 alin. (2) C. pr. civ. arată că vânzarea nu se va putea face în mai
puţin de două săptămâni],
Nerespectarea termenului procedural atrage sancţiuni diferite după cum termenul este
absolut sau relativ (Tăbârcă, Buta, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat cu
legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, 2008, pp. 350 şi 351; Tăbârcă, Drept procesual civil,
voi. I, Teoria generală, 2013, p. 786). Termenul relativ se aseamănă cu termenul de
recomandare, însă acesta din urmă pare a fi lipsit de sancţiune juridică, pe când termenul
relativ atrage sancţiuni pecuniare.
In cazul nerespectării termenului absolut (termenul peremptoriu sau termenul dilatoriu),
actul este lipsit de efectcle sale legale, iar în cel de-al doilea caz deşi nu este afectată
validitatea actîdui procedural, cei care nu au respectat termenul respectiv îşi atrag riscul unor
sancţiuni pecuniare.
în funcţie de durata lor termenele sunt stabilite fie pe ore [art. 799 alin. (7) C. pr. civ.],
fie pe zile (art. 163 C. pr. civ.), pe săptămâni (art. 764 C. pr. civ.), pe luni (art. 344 C. pr. civ.)
sau pe ani (art. 42 pct. 6 C. pr. civ.). In cazurile prevăzute de lege, termenul este reprezentat
de data la care se îndeplineşte un anumit act de procedură. Uneori legea procesuală stabileşte
termene indirect, fară a arăta durata acestora, ea fiind determinată în funcţie de alte acte de
procedură care trebuie întocmite (art. 199 şi 200 C. pr. civ.).
De exemplu, termenul de 30 zile în care se poate ataca hotărârea judecătorească cu apel
este un termen peremptoriu, absolut, stabilit pe zile, în timp ce termenul de plată stabilit de
către instanţă, conform art. 674 C. pr. civ., este dilatoriu, absolut şi poate fi stabilit pe zile,
săptămâni, luni sau chiar ani.
Termenul procedural are un punct de pornire şi un punct de împlinire, între acestea
situându-se durata prevăzută de lege sau stabilită de către judecător (Nicolae, Tratat de
prescripţie extinctivă, 2010, pp. 1022-1037).

111. Curgerea termenelor procedurale


Regula instituită de art. 181 C. pr. civ. arată că termenele înccp să curgă de la data
comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Prin cxcepţie, conform tezei a
doua a textului indicat, este posibil ca termenul să curgă de la alt moment decât comunicarea.
De exemplu, în materia ordonanţei preşedinţiale, termenul de recurs de 5 zile curge de la
pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fară citarea lor
(art. 1000 C. pr. civ.); în materia probelor depunerea dovezii plăţii sumelor statornicite pentru
chel ţuicii cu expertiza trebuie făcută în termen de 5 zile de la numirea expertului [art. 254
alin. (4) C. pr. civ.].
206 Drep

în anumite cazuri legea asimilează comunicarea actelor de procedură cu alte momente,


care fac să curgă termenul procedural (teoria echipolentei). Sunt asemenea situaţii: curgerea
termenului de la momentul la care partea a cerut comunicarea actului dc procedură al cărui
conţinut îl cunoaşte, căt