POPA TANDA

IOAN SLAVICI

Nuvela "Popa Tanda" este alcătuită din trei secvenţe epice:

- prima parte descrie satul Sărăceni şi strădaniile preotului Trandafir de a-i determina pe ţărani
să scape de sărăcia cumplită prin muncă şi hărnicie, folosind ca argumente predicile, ocara şi
batjocura;
- partea a doua ilustrează hotărârea preotului Trandafir de a se preocupa cu fermitate de
propria gospodărie şi de familia lui, pentru a ieşi din starea de mizerie sărăcăcioasă în care se
zbăteau, precum şi satisfacţiile muncii;
- a treia parte sugerează forţa exemplului personal de hărnicie al preotului Trandafir, care duce
la progresul satului Sărăceni, prin schimbarea atitudinii ţăranilor faţă de sărăcie, de care scapă
prin muncă şi strădanie.
Tema nuvelei ilustrează prefacerea satului, intitulat sugestiv Sărăceni, dintr-o comunitate
foarte sărăcăcioasă într-o colectivitate prosperă. Titlul îl constituie porecla pe care ţăranii din
Sărăceni i-au dat-o preotului Trandafir, în urma numeroaselor sale încercări de a-i determina
să se apuce de muncă. Alăturată profesiei de „popă”, porecla Tanda vine de la verbul „a
tândăli”, care înseamnă a-şi pierde timpul, a lucra încet şi neîndemânatic.
Părintele Trandafir, un om foarte învăţat, ajunge preot în satul natal, Butucani, un sat cu
oameni gospodari. Părintele nu rămâne nici doi ani aici din cauza faptului că este prea direct
cu oamenii. El le spune tot ce are pe inimă, astfel că e mutat în satul Sărăceni. Acesta este
un loc aflat între munţi, cu case dărăpănate şi oameni săraci şi leneşi, iar biserica o ruină.
Dorind să-i îndrepte, părintele le ţine sărăcenenilor predici duminica şi le dă sfaturi. Enoriaşii
nu se schimbă, iar părintele recurge la batjocură şi ocară. Oamenii încep să se fereascp din
calea lui şi îl poreclesc "Popa Tanda". Ei se duc la protopop, iar apoi la episcopie şiş cer un
alt preot pentru satul lor. Episcopul îi dă dreptate părintelui în cele din urmă. Inspirat de
divinitate, părintele începe să muncească din răsputeripentru a scoate din sărăcie satul. Se
concentrează asupra gospodăriei sale vopsind casa, schimbând acoperişul, făcând gard şi
punând răsaduri. Sărăcenenii îi privesc casa şi roadele din grădină, spunând că e ceva
necurat la mijloc. Încet-încet, aceştia îl copiază, iar Sărăceni ajunge un sat prosper. După
mulţi ani, preotul Trandafir ajunge bătrân, înconjurat de nepoţi, într-un sat prosper în care
oamenii se roagă pentru sănătatea sa.

1
 Finalul nuvelei prezintă din nou, în mod direct şi printr-un epitet triplu , pe părintele
Trandafir, bătrân dar tot „verde, vesel şi harnic”, înconjurat de nepoţi, de copii şi ocrotit cu
dragoste de preoteasă. Acum, ţăranii care treceau pe drum se rugau de sănătatea preotului şi
considerau că este protejatul lui Dumnezeu: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui
Dumnezeu!”. Slavici a construit acest personaj pentru a evidenţia rolul preoţilor care prin
puterea exemplului personal pot schimba mentalitatea înapoiată a unor colectivităţi pentru a
ridica gradul de civilizaţie al satelor.

Caracterizarea personajului principal Popa Tanda

Preotul Trandafir, zis Popa Tanda, este personajul principal, care dă numele operei.
Chipul preotului ardelean este construit de Slavici ca model spiritual al satului românesc. Prin
caracterizare directă, încă de la începutul nuvelei este descris preotul Trandafir, om energic,
harnic, strângător şi de ispravă: „Adună din multe şi face din nimica câte ceva; strânge, drege
şi culege ca să aibă pentru sine şi pentru ai săi”. Părintele este „drept şi cumpănit” în
manifestări, însă cam greoi şi lipsit de tact: „Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată:
prea de-a dreptul, prea verde-făţiş”.
Părintele Trandafir este „om bun”, „harnic şi grijitor”, învăţase multă carte şi ajunsese
popă - după moartea tatălui său - în satul Butucani, sat mare, cu „oameni cu stare şi cu
socoteală”. Din cauza sincerităţii şi a felului său direct de a spune ce gândeşte a fost mutat de
către protopop în satul Sărăceni. Aici preotul se conduce după câteva principii învăţate la
seminar sau din cărţi, aşa că, văzând el sărăcia cumplită în care se zbăteau sătenii, decide
să ridice satul, trezind în oameni dragostea de muncă.
Preotul este caracterizat indirect, prin propriile gânduri şi fapte. Pentru a-i convinge pe
săteni de necesitatea muncii, părintele Trandafir încearcă mai întâi cu blândeţea predicilor
sau a sfaturilor zilnice pe care le susţine în faţa ţăranilor. Rezultatele sunt însă nule, aşa că
popa recurge la ocară, apoi la batjocură. Sătenilor nu le păsa de strădaniile popii şi credeau
că el se zbate în zadar, de aceea l-au poreclit Popa Tanda, de la verbul a tândăli care
înseamnă a-şi pierde timpul, a lucra încet şi neîndemânatic.
Fiind foarte ambiţios şi hotărât, pentru că „unde pleacă, merge şi ajunge, ori moare pe drum”,
îşi ridică în cap tot satul. Iluminat de Dumnezeu, preotul înţelege, în sfârşit, că omul e dator

2
să se îngrijească mai întâi de sine şi de familia lui: „Aşa nu mai merge! şi începu a se face om
ca lumea, a se îngriji mai înainte de toate de binele casei sale”.
Tată şi soţ iubitor, preotul se hotărăşte să se apuce de treabă în propria gospodărie, iar
febrilitatea muncii şi satisfacţiile rezultatelor aduc primele bucurii în familia lui. Astfel, părintele
Trandafir îi face fericiţi mai întâi pe cei apropiaţi şi cei doi soţi se sărută pentru prima oară în
viaţa lor, „din senin”. El constituie apoi o pildă, un exemplu de hărnicie pentru toţi sătenii, care
sunt cuprinşi de entuziasmul muncii urmate de satisfacţii. La început, oamenii treceau pe
lângă casa popii şi nu se puteau abţine să nu zică: „Popa e omul dracului!”.

Construcţia şi momentele subiectului

Expoziţiunea
Nuvela începe prin ilustrarea chipului energicului preot Trandafir, fiul dascălului Pintilie
din Butucani, „bun sat şi mare”, cu oameni înstăriţi. De la început, este precizat spaţiul
acţiunii, satul Butucani, timpul fiind numai presupus, probabil a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Părintele Trandafir învăţase carte multă şi cânta foarte frumos în strană, vorbea
„drept şi cumpănit”. După moartea tatălui său, el a ajuns preot în satul Butucani, dar pentru că
era cam aspru, mult prea cinstit şi prea direct în a spune lucrurilor pe nume, oamenii s-au
simţit deseori jigniţi de vorbele lui spuse „de-a dreptul, prea verde-făţiş”. Sătenii au mers la
protopop şi la episcopie ca să-şi arate nemulţumirea, aşa că părintele Trandafir a fost mutat
de la Butucani la Sărăceni, pentru „buna înţelegere între credincioşi”. Părintele avea o
nevastă şi doi copii, însă o stare materială precară, de aceea îi era atât de greu „să sară din
Butucani la Sărăceni”.
Descrierea satului Sărăceni ilustrează semnificaţia numelui, fiind situat pe o vale „seacă”
şi „mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc”. Valea Seacă este un ţinut în care nu se
poate cultiva nimic, deoarece pârâul care trecea prin mijlocul văii era sec aproape tot anul.
Numai primăvara acesta se umfla şi inunda satul în câteva ore şi „spală tot ce-i pică în cale”.
Apa rămâne sub formă de bălţi în toată valea şi în locul grânelor pe care le semănau
sărăcenii, cresc numai răchite şi sălcii. De aceea, nu e de mirare că bieţii ţărani deveniseră
leneşi, întrucât cine este nebunul care să semene grâu când ştie că nu poate secera, nu
poate culege nicio recoltă: „Unde nu e nădejde de dobândă lipseşte şi îndemnul de lucru”.
Casele erau rare, dărăpănate şi aveau acoperişuri de paie amestecate cu fân, iar oamenii
erau atât de săraci, încât nu aveau nici garduri, pentru că nu aveau ce îngrădi. În locul cel mai
3
înalt din sat se afla biserica, la fel de dărăpănată ca şi gospodăriile ţăranilor. Sărăcenii era un
sat fără popă, pentru că niciunul nu stătea mai mult de trei zile: „într-una vine, într-alta
rămâne, iar în a treia se duce”. Erau trimişi aici numai preoţii pedepsiţi de episcopie, pentru a-
şi ispăşi păcatele săvârşite şi a se pocăi.

Intriga
Părintele Trandafir înţelege de la început că atâta timp cât sărăcenii vor fi nevoiaşi, nici el nu
va avea ce mânca şi-şi pune în gând să facă din ei oameni harnici, pentru că numai astfel
poate să ridice satul din crunta sărăcie.

Desfăşurarea acţiunii
În prima duminică, toţi ţăranii au venit la biserică din curiozitate, „ca să vadă pe popa cel
nou” şi părintele Trandafir a ţinut o predică despre datoria omului de a iubi viaţa frumoasă şi
plină de plăcerile curate, date de Dumnezeu. Oamenii leneşi, care nu-şi dau silinţa să-şi facă
un trai fericit sunt păcătoşi, pentru că munca este „legea firii omeneşti şi cine nu lucrează,
greu păcătuieşte”. Sătenii l-au ascultat cu interes, îi sorbeau vorbele din gură şi se minunau
de aşa un popă „cum n-a mai fost în Sărăceni”.
Cu toate acestea, următoarele duminici, fie că ploua, fie că era vreme frumoasă,
oamenii n-au mai venit la biserică şi preotul rămăsese la slujbe numai cu Cozonac, clopotarul
satului. Văzând această atitudine a sătenilor, preotul, „ţină-l Dumnezeu”, se ducea el la
oameni şi unde îi vedea, acolo le ţinea predici: „La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine;
mergi la vale, te întâlneşti cu popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli”. După un an de zile, toţi
oamenii ştiau ce ar trebui să întreprindă, dar nu făceau nimic concret. Atunci preotul se gândi
să înceapă cu „batjocura” şi unde găsea un om, îl făcea de râs fie că avea casa fără acoperiş,
fie că n-avea cămaşa spălată, fie că-i erau copiii murdari, până când toţi sătenii fugeau din
calea lui ca de ciumă.
Mai mult decât atât, ţăranii, sătui de atâta tândăleală (pierdere de timp, lipsă de
pricepere), i-au spus Popa Tanda şi aşa i-a rămas numele. Preotul a trecut apoi la jigniri,
„unde prindea omul, acolo îl ocăra”. Oamenii au început să se revolte şi i-au spus popii că vor
merge la episcopie ca să-l scoată din Sărăceni, pentru că „nu se vor lăsa de râs şi de ocară”.
Episcopului i s-a făcut milă de bietul preot şi i-a dat dreptate că ţăranii trebuiau ocărâţi pentru
lenea lor. Până aici nuvela are un aer de umor, cu toată seriozitatea problematicii şi cu toate
metodele total ineficiente ale preotului.
4
Părintele Trandafir o ducea, la rândul lui, foarte greu. Avea trei copii, iar preoteasa îl născuse
pe al patrulea şi zăcea bolnavă la pat. Zbaterea zadarnică a preotului este aşa de mare, încât
firea lui bărbătească este învinsă de un plâns „înăbuşit şi viforos”. Nu vede clar ce să facă,
dar simte că trebuie să o ia pe alt drum şi se simţi „purtat” pe o cale dreaptă, după ce înălţase
o rugă către Dumnezeu: „Puternice Doamne! ajută-mă!...”.
În partea a doua, acţiunea capătă un ritm precipitat, părintele Trandafir hotărându-se să
îngrijească el mai întâi de gospodăria şi de familia sa: „Aşa nu merge! şi începu a se face şi el
om ca lumea, a se îngriji înainte de toate de binele casei sale”. Când veni primăvara, angaja
un ţigan şi tencui casa, repară acoperişul, îşi făcu gard şi portiţă, „pe care să intre oamenii
când vin la popa”. Preoteasa a avut ideea să facă şi câteva straturi cu ceapă, morcovi, fasole,
cartofi şi varză. Sătenii treceau pe lângă casa popii, se minunau şi exclamau cu admiraţie:
„Popa e omul dracului!”.
Vecinii, printre care Marcul Florii Cucului, au venit în ajutor cu un plug cam stricat, cu
„doi boi slabi şi un cal spetit” şi au arat locul din spatele casei, unde popa a pus păpuşoi
(porumb). Cu ce bani mai aveau din zestrea preotesei, popa cumpără un cal şi construieşte
un grajd de nuiele. Ţăranii erau din ce în ce mai uimiţi de noua gospodărie a preotului şi îşi
ziceau mereu: „Popa e omul dracului!”. În toată această parte se manifestă din nou o tentă de
umor, care rezultă din disproporţia dintre intensitatea sentimentelor şi evenimentele mărunte
ce le provoacă. Sugestiv în acest sens este episodul în care toată familia preotului petrece în
jurul straturilor de legume din grădină, pentru a se bucura de evenimentul încolţirii seminţelor.
Febrilitatea muncii şi satisfacţia rezultatelor aduc în viaţa familiei bucurii nesperate, culminând
cu faptul că la sfârşitul acestui capitol popa îşi sărută nevasta, pentru întâia oară în viaţa lor,
„din senin”, chiar în ziua de Rusalii. Apar şi acum lacrimile, dar nu de deznădejde, ci de
fericire. La biserică, preotul Trandafir a intrat în altar „cu lacrămile în ochi” şi oamenii spun că
niciodată n-a cântat mai frumos ca în această zi, de când a rămas vorba „Cântă ca popa la
Rusalii!”.
În partea a treia, Slavici schiţează în linii repezi tabloul satului ce începe să se ridice din
mizeria sărăciei şi a lenei proverbiale. Deoarece nu aveau pământ suficient, ei se apucă de
muncă făcând comerţ prin schimburi în natură: „Ăsta duce un car cu var, celălalt un car cu
poame; mai vine apoi unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage ori alt lemn lucrat”.
Vărăriile sunt cuprinse de aceeaşi febrilitate şi concluzia este că şi satele nevoiaşe pot deveni
înfloritoare prin muncă şi conducerea pilduitoare a preotului.

5
Deznodământul
Rezultatele concrete la care ajunsese satul sunt mai mult sugerate. Ele se concretizează
mai convingător în finalul nuvelei, când este prezentat Popa Tanda, bătrân acum, dar tot
„verde, vesel şi harnic”. „Moş-tătuca” este înconjurat de dragostea familiei lui numeroase: de
soţia grijulie, de copiii deveniţi adulţi, de gineri şi nurori, de nepoţii zburdalnici şi puşi pe şotii.
Scena este voit sentimentală, iubirea şi înţelegerea dintre oameni fiind date drept pildă în
final. Un sătean care trecea pe uliţa satului urează întregii familii fericite a preotului „bună
odihnă”, apoi îşi zice în gând, cu admiraţie şi respect pentru popă: „Ţine-l, Doamne, la mulţi
ani, că este omul lui Dumnezeu!”.
Ioan Slavici este un scriitor moralizator, întreaga nuvelă pledează pentru puterea
exemplului personal, singura metodă eficientă de a convinge oamenii şi de a le schimba
mentalitatea. Atâta timp cât preotul le ţine predici, recurge la ocară şi batjocură, rezultatul
este nul. Abia când el însuşi trece la acţiuni concrete, munceşte exemplar în propria
gospodărie, oamenii se conving că singura cale de a scăpa de sărăcia cruntă în care se
zbăteau este munca tenace şi susţinută.