Proiectia UTM si proiectia Gauss.

Studii comparative

"Studiu comparativ între proiecţia Universal Transversal Mercator şi proiecţia Gauss-

Kruger"

INTRODUCERE

Topografia a avut şi are şi in continuare un rol deosebit de important în ducerea

acţiunilor militare; ţinând seama de importanţa terenului în organizarea şi desfăşurarea luptei,
topografia militară trebuie considerată ca un element de bază, ca parte componentă a
pregătirii tactice şi operative a comandanţilor.Arta de a studia terenul, de a aprecia just
influenţa pe care o are în observare, mascarea şi luarea hotărârilor este de aceeaşi importanţă
cu cercetarea inamicului şi cu judicioasa folosire a tehnicii şi armamentului.
Terenul de orice natură este multilateral prin el însuşi, cuprinzând multe detalii şi
elemente care nu pot fi prevăzute în nici o descriere, nu pot fi cuprinse în nici o indicaţie.
Trupele, în desfăşurarea diferitelor acţiuni de luptă, au de întâlnit toată varietatea de detalii şi
caracteristici specifice terenului, ale căror proprietăţi tactice vor depinde la rândul lor de
condiţiile climaterice şi atmosferice, de anotimp. Toate acestea impun cu necesitate o studiere
amănunţită şi continuă a terenului.
Astăzi sunt de neînchipuit organizarea, planificarea, şi pregătirea oricărei acţiuni de
luptă fără folosirea hărţilor topografice de către comandanţi şi statele majore. În funcţie de
teren se stabilesc o serie de informaţii şi date importante, cum ar fi obiectivele şi misiunile de
luptă, direcţiile (de marş, de afluire, de ofensivă, de urmărire, de interzis, de retragere, de
tragere), fâşiile şi sectoarele (de ofensivă, de rupere, de forţare, de apărare , de tragere),
aliniamentele (de desfăşurare, de coordonare, de cooperare, de cucerit, de consolidat, de
apărat), poziţiile ( de tragere, de apărare, de aşteptare), care dimensionează, modelează şi
ordonează dispunerea, mişcarea, focul, coliziunea forţelor şi mijloacelor destinate luptei.

Pagina 1 din 71
 Experienţa conflictelor militare postbelice a confirmat că aviaţia, navele militare,
blindatele rămân încă în bună măsură dependente de teren în ceea ce priveşte staţionarea ,
ascunderea, manevra şi modul de acţiune. Cunoştinţele oferite de topogeodezia militară
conduc la culegerea, organizarea şi asigurarea informaţiilor referitoare la terenul pe care se
pregătesc şi s-ar putea desfăşura acţiuni militare.
Din cele de mai sus reiese cu claritate atât importanţa topografiei militare, cât şi
necesitatea însuşirii cunoştinţelor teoretice şi a formării deprinderilor practice pe care această
disciplină le pune la dispoziţia militarilor. Prin aceasta, topografia militară îşi aduce
contribuţia absolut necesară la asigurarea rezolvării cu succes a misiunilor tactice şi de foc în
luptă.
Lucrarea de faţă se opreşte la studiul a două proiecţii folosite de armata română la
momentul actual, proiecţia UTM şi proiecţia Gauss, subliniind asemănările şi deosebirile,
avantajele şi dezavantajele pe care una le are faţă de cealaltă tocmai în ideea de a veni în
ajutorul celui care lucrează cu harta şi care are de luat decizii importante în reuşita misiunii
avute.
Fiind un domeniu studiat pe parcursul a trei ani în cadrul cursurilor parcurse, am ales
această temă conştientizând importanţa pe care o are acesta în cadrul fenomenului militar pe
care-l studiem. Totodată, faptul că materialele avute la dispoziţie sunt reduse ca număr, am
căutat să diversific cât mai mult aria bibliografică în elaborarea lucrării, căutând atât lucrări
din domeniul militar cât şi civil.
Lucrarea este structurată pe patru capitole; primul este introductiv, cu trimiteri
generale la cartografie, subliniind tipologia proiecţiilor şi câteva din caracteristicile lor. Cel
de-al doilea capitol , care constituie partea centrală a lucrării, pune în antiteză cele două
proiecţii : UTM şi Gauss cu toate avantajele şi dezavantajele lor. Capitolul trei prezintă
noţiuni de digitizare a hărţilor , domeniu nou în cadrul cartografiei, care îmbină noţiunile deja
cunoscute cu noţiuni mai noi de cibernetică.
Partea aplicativă este un studiu practic în care s-au folosit noţiunile prezentate în cele
trei capitole, o transformare de nomenclaturi dintr-o proiecţie în alta, un program care ne
ajută să aflăm vecinii unei foi de hartă în proiecţia UTM şi un program Excel care transformă
coordonatele unui punct din proiecţia Gauss în proiecţia UTM şi invers. Armata lucrează şi
va mai lucra cu hărţi în proiecţia Gauss, spre deosebire de armatele NATO care lucrează cu
hărţi în proiecţia UTM, de aceea am pus accent pe transformarea coordonatelor dintr-o
proiecţie în alta. Anexele prezintă grafic problemele prezentate în lucrare.

Pagina 2 din 71
 Capitolul I

Obiectul, definirea şi ramurile cartografiei

DEFINIREA CARTOGRAFIEI

Activitatea complexă de astăzi, a omului în general şi a lucrătorilor din multe domenii

ale ştiinţei legate de natură în special , impune în permanenţă contactul şi lucrul cu hărţi
topografice generale sau tematice.
Astfel, harta se află la baza multor activităţi umane, fiind folosită mai ales în
cercetările geografice, geologice, organizarea teritoriului, etc. Cu ajutorul hărţii putem să ne
facem o imagine clară asupra configuraţiei Pământului, a unui continent sau a unei ţări, a
reţelei hidrografice a unui teritoriu, a reliefului, aşezărilor omeneşti, etc. Avantajele utilizării
hărţii geografice constau în principalele ei caracteristici, ea fiind în primul rând o
reprezentare în plan, micşorată şi generalizată a suprafeţei Pământului şi a fenomenelor
naturale ori sociale, executată după reguli matematice.
Proprietatea hărţii de a cuprinde suprafeţe mari de pe glob şi de a reprezenta prin
simboluri diferite forme de relief, aşezări omeneşti, ape curgătoare , lacuri, o fac necesară nu
numai specialiştilor din diferite ramuri de activitate, ci şi oricărui om cult al zilelor noastre
care doreşte să cunoască viaţa şi activitatea popoarelor lumii, să ştie ce se găseşte dincolo de
orizontul apropiat.
Harta se utilizează în planificarea muncii, în industrie, în agricultură, construcţii, căi
de comunicaţii, în scop didactic, în scopuri militare, expoziţii ştiinţifice, navigaţie maritimă şi
aeriană, însă utilizarea corectă şi eficientă a hărţii geografice impune în prealabil o temeinică
pregătire cartografică şi topografică. Pentru întocmirea hărţilor sunt necesare executarea a
numeroase măsurători terestre. Cu măsurarea suprafeţei terestre se ocupă geodezia, topografia
şi fotogrametria, iar cu reprezentarea ei se ocupă cartografia.
Geodezia (geo = pământ; daien = împărţire) se ocupă cu studiul şi dimensiunile
Pământului , cu măsurătorile prin care se determină elementele acestora.

Pagina 3 din 71
 Topografia (topos = loc; grafe = descriere) se ocupă cu măsurătorile terestre efectuate
pe suprafeţe teritoriale relativ restrânse , astfel că acestea pot fi considerate plane, deci
făcându-se abstracţie de sfericitatea Pământului.
Cartografia este ştiinţa care studiază baza matematică a hărţilor, metodele lor de
construcţie şi multiplicare. În accepţiunea generală, cartografia este ştiinţa care se ocupă cu
construcţia hărţilor. Fiind o ştiinţă aplicată, ea are ca scop executarea diferitelor genuri de
opere cartografice necesare nevoilor economiei naţionale şi apărării naţionale. De aceea, în
problemele cartografiei intră de asemenea şi stabilirea metodelor de întocmire, pregătire
pentru editare, editarea şi redactarea hărţilor, precum şi principiile organizării şi planificării
producţiei cartografice.
Harta constituie un document de bază pentru multe activităţi umane , fiind folosită
pentru orientarea în teren, cercetări şi proiectări geografice, geologice, agrosilvice,
meteorologice, ecologice, etc.. Pentru militari harta constituie un document indispensabil
pentru planificarea , organizarea şi desfăşurarea operaţiilor, luptelor şi deplasărilor.
Harta face parte din clasa geoimaginilor care sunt modele temporale si spaţiale
generalizate ale obiectelor şi fenomenelor spaţiului terestru, prezentate sub formă grafică sau
numerică şi având o anumită scară sau metrică. Geoimaginile pot fi plane, tridimensionale şi
dinamice.
Din subclasa geoimaginilor plane fac parte hărţile, planurile, imaginile fotografice,
imaginile TV, imaginile baleiate (scanate) , imaginile radar sau cele realizate cu calculatorul.
Suporturile geoimaginilor pot fi :hârtia, materialul plastic, banda magnetică
compatibilă cu calculatorul electronic, discul optic, magnetooptic, ecranul display-lui grafic,
ecranul TV, etc..
Din subclasa geoimaginilor tridimensionale stereomodelele , stereogramele, hărţile în
relief, hologramele, animaţiile 3-D, stereoimaginile raster, etc.
Din subclasa geoimaginilor dinamice fac parte seriile de hărţi sau fotografii
(fotograme) ale aceleiaşi zone spaţiale, la momente diferite de timp, animaţiile şi filmele
cartografice, hologramele cinematagrafice şi de televiziune, etc..

Obiectul cartografiei
Obiectul de studiu al cartografiei l-a constituit la început, reprezentarea suprafeţei
terestre pe o suprafaţă plană, care este harta. În prezent, obiectul de studiu îl constituie
reprezentarea unei suprafeţe dintr-un spaţiu multidimensional, precum şi a obiectelor sau

Pagina 4 din 71
fenomenelor din acest spaţiu (spaţiu ce poate fi, în particular, spaţiul terestru, spaţiul altui
corp ceresc, etc.).
La începuturile sale, cartografia făcea parte integrantă din geografie, aceasta
ocupându-se nu numai cu descrierea suprafeţei Pământului, ci şi cu reprezentarea ei în plan.
Cu timpul, cartografia a devenit o ştiinţă distinctă sau, după unii autori, chiar un sistem de
ştiinţe. Dintre ramurile cartografiei amintim:cartografia matematică sau teoria proiecţiilor
cartografice, întocmirea şi redactarea hărţilor, cartoeditarea, cartoreproducerea şi cartometria.

1.2. RAMURILE CARTOGRAFIEI

A .Cartografia matematică are ca obiect studierea bazei matematice a hărţilor,

ocupându-se în principal cu studiul proiecţiilor cartografice.
B .Întocmirea şi redactarea hărţilor studiază metodele şi procesele de obţinere a
originalelor hărţilor. În cadrul acestei discipline se studiază limbajul, generalizarea
cartografică, managementul lucrărilor cartografice de cercetare, proiectare şi producţie, etc..
C .Cartoeditarea (editarea cartografică) şi cartoreproducerea au ca obiect de studiu
metodele şi procesele de editare, reproducere şi multiplicare ale hărţilor, fiind domenii
componente ale poligrafiei.
D .Cartometria studiază instrumentele şi metodele necesare diferitelor măsurători sau
determinări ce se pot efectua pe hartă, fiind o parte a domeniului utilizării hărţii
O dată cu dezvoltarea altor ştiinţe şi a impactului acestora cu cartografia au apărut noi
discipline, precum cartografia fizio-geografică, cartografia economico-geografică, cartografia
geologică, cartografia cosmică, cartografia asistată de calculator, etc..

1.3.DEZVOLTAREA CARTOGRAFIEI

În primele patru decenii ale secolului XX, cartografia era o ştiinţa tehnica ce dezvolta
problematica bazei matematice a produselor cartografice, studia si elabora metodele tehnico-
stiinţifice si procesele de întocmire şi reproducere a hărţilor. În deceniul al cincilea încep a fi
abordate distinct cele două domenii specifice ale cercetării tehnologice şi lingvistice. În prima
jumătate al deceniului al şaselea se intensifică cercetările problemelor limbajului cartografic
şi apare noua componentă de studiere sistematică a problemelor folosirii hărţii.

Pagina 5 din 71
 În a doua jumătate al deceniului al şaselea şi prima jumătate a deceniului al şaptelea
se dezvolta teoria limbajului hărţii. Domeniul utilizării hărţii nu este încă împărţit în
subdomenii, dar apar două componente ale acestuia: folosirea generală a hărţii şi cercetarea
cu ajutorul hărţilor (metoda cartografică de cercetare).
În deceniile al şaptelea, al optulea şi al nouălea se dezvoltă exploziv cercetările în
domeniul limbajului hărţilor, cu aspectele sale semiotice, dezvoltându-se şi noţiunile despre
hartă , ca o formaţiune sau model de simboluri , mijloc de prezentare a informaţiei şi mijloc
de cunoaştere.
Se dezvoltă distinct teoria utilizării hărţilor, ca parte a unui sistem integral de
construcţie şi utilizare a acestora.
În a doua jumătate a deceniului al nouălea, cartografia devine un sistem în care
subsistemele de bază sunt : 1) ştiinţa limbajului hărţii, legile structurii, funcţionării şi
dezvoltării sale, relaţiile cu mediul natural şi social, conştiinţa şi gândirea ; 2) disciplinele
referitoare la tehnologiile lucrărilor cartografice.
În concluzie, de la monoştiinţă, cartografia a evoluat la un sistem complex de
discipline bazate pe diferenţierea şi integrarea diferitelor ramuri ale cunoştinţelor.

1.4. LEGĂTURILE CARTOGRFIEI CU ALTE ŞTIINŢE

Cartografia este legată de alte ştiinţe naturale, tehnice, filozofice etc, cu care se
găseşte într-o interdependenţă evolutivă. Cartografia a preluat concepte ale altor ştiinţe, dar a
şi contribuit la dezvoltarea acestora.
O deosebită importanţă o au legăturile cu ştiinţele Pământului
(geoştiinţele) şi ale planetelor care includ: geodezia, topografia, fotogrammetria,
teledetecţia, geografia, ecologia, astronomia, planetologia etc.
Elementele elipsoidului terestru, studiate de geodezie, sunt strict necesare pentru
calculul elementelor proiecţiilor cartografice.
Coordonatele planimetrice şi altimetrice ale unor puncte necesare întocmirii hărţilor
sunt puse la dispoziţie de geodezie, topografie şi fotogrammetrie.
Complexitatea legăturii dintre cartografie şi geografie este dată atât de rolul
cunoştinţelor geografice în înţelegerea naturii şi societăţii, cât şi de utilizarea de către
geografie a cartografiei şi a produselor cartografice în studierea problemelor geografice
specifice.

Pagina 6 din 71
 Legături similare există cu ştiinţele economice, sociale, cu istoria, arheologia,
etnografia şi alte discipline, împreună cu care formează o bază pentru cartografierea tematică
şi pentru utilizarea hărţilor într-un spectru larg de scopuri ştiinţifice sau aplicative.
Dezvoltarea conceptului teoretic de sistem cartografic, a metodelor de modelare în
cartografie se bazează pe logică şi filozofie (teoria reflectării, teoria modelării, logica
formală, analiza sistemică ş.a.).
Cartografia are legături cu ştiinţele matematice (analiza matematică, geometria
analitică, statistica şi teoria informaţiei, teoria grafelor ş.a.), care sunt aplicate în teoria
proiecţiilor cartografice, modelarea matematică şi cartografică, managementul producţiei
cartografice.
Cartografia are legături foarte importante cu ingineria şi automatica (ingineria
sistemelor, electronica, ingineria semiconductoarelor, ingineria laserilor, ingineria chimică,
poligrafia ş.a.).
A câştigat noi valenţe legătura cartografiei cu teoria conducerii sistemelor,
informatica şi cibernetica.
Interacţiunea cartografiei cu alte ştiinţe şi tendinţa sa de a satisface necesităţile
practice conduc la formarea a noi discipline cartografice: 1) de absorbţie - care apar când
noua ramură este mai puternică decât cea tradiţională (de exemplu, cartometria este
considerată în prezent independentă de utilizarea generală a hărţilor); 2) de graniţă -
cartografia geologică, cartografia de aeronavigaţie, cartografia medicală etc; 3) nodale -
formând sfera contactelor între cartografie şi alte ştiinţe şi metode avansate de cercetare (de
exemplu,. cartografia planetară - bazată pe cartografie, planetologie, astronomie şi
teledetecţie); 4) de legătură - care acoperă ramurile relaţionate, umplu golurile apărute
pe timpul diferenţierii cunoştinţelor ştiinţifice (de exemplu, geoiconica ce uneşte cartografia,
fotogrammetria, teledetecţia şi grafica cu calculatorul).
O legătură deosebită o are cartografia cu geoinformatica, ducând la apariţia
cartografiei asistate de calculator, dezvoltată separat sau ca parte componentă a sistemelor
informaţionale (informatice) geografice (S.I.G.). Legăturile cartografiei cu S.I.G. sunt date de
aspecte, ca: 1) hărţile topografice şi tematice constituie sursa principală a geoinformaţiei
organizate temporal şi spaţial; 2) hărţile sunt mijlocul principal de interpretare topografică
sau geografică şi de organizare a altor informaţii folosite în S.I.G. (statistică, analitică, de
teledetecţie etc); 3) analiza cartografică permite determinarea eficientă a regularităţilor şi
neregularităţilor geografice şi topografice, iar modelarea matematico-cartografică este
metoda de bază a transformării informaţiei în procesul de management; 4) imaginea

Pagina 7 din 71
cartografică este cea mai potrivită formă de prezentare la utilizatori a ieşirilor oricărui S.I.G.
(hărţi obţinute automat, modele tridimensionale, videohărţi etc)

1.5. CARTOGRAFIA MATEMATICĂ

1.5.1. PLANURI, HĂRŢI ŞI ATLASE

Prin plan topografic se înţelege reprezentarea grafică la o anumită scară, a unei

suprafeţe mici de teren. Dimensiunile mici ale suprafeţei de teren se aleg astfel încât curbura
Pământului este neglijată .Proiectarea pe plan a punctelor suprafeţei se face ortogonal.
Harta este o reprezentare convenţională precisă şi generalizată, pe o suprafaţă plană, a
unei suprafeţe dintr-un spaţiu multidimensional a obiectivelor şi fenomenelor din acest spaţiu
la un moment dat .În cazul spaţiului terestru, pe hartă poate fi reprezentată întreaga suprafaţă
a Pământului sau numai o parte a acesteia, ţinând seama de curbura Pământului. Pentru
transpunerea pe hartă a punctelor de pe suprafaţa terestră sau din spaţiul tridimensional al
Pământului se foloseşte un procedeu matematic numit proiecţie cartografică ales în funcţie de
destinaţia hărţii , mărimea zonei de cartografiat, etc.
Ştiinţa şi practica militară folosesc pe larg hărţile geografice de diferite genuri pentru
rezolvarea problemelor sale. Folosirea hărţilor în scopuri militare are aceeaşi vechime ca şi
cartografia însăşi. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească hărţile s-au stabilit şi în strânsă
legătură cu dezvoltarea artei militare. Cu fiecare nou război , au crescut şi necesităţile în hărţi,
ajungând ca în cel de al II-lea război mondial să se consume un volum de peste cinci miliarde
de foi de hartă.
Hărţile şi planurile fac parte din subclasa geoimaginilor plane. Pe măsură ce scara
hărţii se micşorează, harta este o geoimagine de ansamblu, dând mai puţine detalii.

După valoarea scării, hărţile se împart în trei categorii:

hărţi la scări mari sau hărţi topografice (1:25000-1:200000);
hărţi la scări mijlocii sau hărţi topografice de ansamblu (1:200000-1:1000000);
hărţi la scări mici sau hărţi geografice, cu scări mai mici de 1:1000000 (sunt, în
general, hărţi murale sau hărţi din atlase);
După conţinut, hărţile pot fi:

Pagina 8 din 71
 hărţi geografice generale (din care fac parte şi hărţile topografice la scări mari şi
mijlocii);
hărţi speciale sau tematice (pe care se scot în evidenţă anumite elemente ele terenului
sau ale obiectelor şi fenomenelor referite la acesta).
Hărţile speciale se pot împărţi în:
hărţi speciale fizico-geografice (hipsometrice, morfologice, ale energiei reliefului,
climatice sau sinoptice, pedologice, biogeografice, fizico-geografice complexe, etc.);
hărţi speciale social-economice (ale populaţiei, economice, cadastrale, de sistemizare,
politico-administrative, etc.).
După teritoriul reprezentat, hărţile pot fi:
universale (planisfere sau planigloburi) pe care se reprezintă toată suprafaţa
Pământului;
ale emisferelor;
ale oceanelor şi mărilor;
ale grupelor de continente;
ale continentelor sau ale unor părţi mari din ele;
ale statelor;
ale unităţilor administrative ale statelor, etc..

După destinaţie, hărţile pot fi:

de navigaţie (maritimă, aeriană sau terestră);
turistice;
ale drumurilor;
militare;
şcolare.
După numărul culorilor hărţilor, ele pot fi:
monocrome;
policrome.
După forma de prezentare, hărţile pot fi analogice sau numerice. Hărţile analogice
sunt hărţile clasice cunoscute, reprezentate pe hârtie, material plastic,etc. sau hărţile
electronice reprezentate pe ecranul unui display grafic sau pe ecranul TV, preluate cu o
cameră TV şi memorate pe benzi video. Hărţile numerice sunt hărţi electronice obţinute prin
transformarea în date numerice vectoriale sau raster a hărţilor clasice sau a fotogramelor şi

Pagina 9 din 71
înregistrărilor de teledetecţie, stocate pe suporturi compatibile cu calculatorul electronic şi
reprezentate la nevoie pe ecranul grafic al unui display.

Atlasele sunt colecţii de hărţi construite după un program stabilit, întocmite şi editate
într-un scop unitar. După conţinut, atlasele se împart în atlase generale şi atlase speciale sau
tematice.
Denumirea atlaselor este dată de tipul hărţilor conţinute. Atlasele naţionale sunt opere
cartografice enciclopedice complexe, fundamentale, care cuprind de regulă:hărţi ale mediului
fizic, ale populaţiei, de geografie economică; hărţi ale problemelor culturale; hărţi
administrative. Atlasele pot fi clasificate şi după criterii, ca:teritoriul reprezentat, destinaţie
sau scop;mod de utilizare, etc.
Atlasele electronice sunt formate din hărţi electronice ( videohărţi sau hărţi digitale) şi
permit diseminarea rapidă a informaţiilor de conţinut , chiar la mare distanţă.

1.5.2. IMPORTANŢA HĂRŢILOR

Hărţile au apărut din necesităţile practicii. În lumea complexă de astăzi, sunt folosite
pentru rezolvarea unor probleme economice, ecologice, naţionale, militare, etc., într-un
spectru larg de situaţii, de la poluarea mediului până la securitatea statului.
Controlul geoinformaţiei permite organizarea cercetării ştiinţifice, luarea unor decizii
economice şi politice importante, dezvoltarea culturii şi învăţământului, furnizarea
informaţiei spaţiale la diferite niveluri pentru organizarea managementului mediului
înconjurător.
Importanţa competenţei cartografice a tuturor utilizatorilor existenţi şi potenţiali ai
geoinformaţiei, respectiv ai hărţii este în creştere, această competenţă fiind prerogativul nu
doar al oamenilor de ştiinţă, ci şi al tuturor membrilor societăţii. Se poate spune, fără
exagerare, că în prezent omul ar trebui să folosească hărţile şi,în general, geoimaginile cum
foloseşte calculatorul electronic personal.

1.5.3. PROBLEMELE CARTOGRAFIEI MATEMATICE

Suprafaţa fizică a Pământului este complicată şi neregulată; ca atare se aproximează

cu o suprafaţă matematică cu o formă regulată (în practică, elipsoidul de rotaţie şi sfera).

Pagina 10 din 71
 Reprezentarea elementelor suprafeţelor regulate pe un plan se face printr-o proiecţie
cartografică. Cartografia matematică studiază proprietăţile cartografice, stabileşte legătura
dintre coordonatele punctelor suprafeţei terestre şi coordonatele imaginilor lor de pe hartă,
studiază deformările care iau naştere prin reprezentare şi proprietăţile reprezentării pe plan
ale diferitelor curbe de pe suprafaţa terestră. Pe scurt, cartografia matematică dă baza
matematică a tuturor hărţilor ce se întocmesc. Alegerea celei mai bune proiecţii pentru
realizarea unei hărţi are importanţă deosebită în utilizarea hărţilor, în special în rezolvarea
unor probleme.

1.6. CLASIFICAREA PROIECŢIILOR CARTOGRAFICE

Urmare a numărului foarte mare de sisteme de proiecţii cartografice, este deosebit de

necesară o clasificare a lor. În acest sens , luând în considerare unele criterii esenţiale ale lor,
proiecţiile cartografice se pot clasifica:
După aspectul reţelei cartografice normale există următoarele grupe: azimutale,
cilindrice, circulare şi grupa proiecţiilor derivate.
După caracterul deformărilor proiecţiile pot fi: conforme, echivalente şi arbitrare.
După poziţia pe glob a centrului reţelei cartografice pot fi : normale, transversale şi
oblice, funcţie de relaţia care există între axa polilor globului terestru şi axa cilindrului sau
conului de a fi concordante, perpendiculare, sau oblice una faţă de alta.

Principalele grupe şi tipuri uzuale de proiecţii cartografice

O parte din numărul mare de proiecţii cartografice imaginate până astăzi s-au impus
în practica întocmirii hărţilor, fie datorită proprietăţilor lor valoroase, fie prin simplitatea
construirii lor. În funcţie de clasificarea lor după aspectul reţelei cartografice normale, se
deosebesc mai multe tipuri sau feluri de astfel de proiecţii.

Proiecţii azimutale

Au proprietatea specifică lor de a nu deforma unghiurile dintre liniile care pleacă din
punctul central al reţelei cartografice; se obţin fie printr-o proiectare propriu-zisă, fie printr-o
proiectare teoretică a suprafeţei Pământului pe o suprafaţă plană. Oricare ar fi felul proiecţiei

Pagina 11 din 71
azimutale, deformările cresc pe măsura depărtării de punctul de tangenţă sau de linia de
secanţă, punct sau linie de deformare zero.

a. Proiecţii azimutale perspective (se obţin printr-o proiectare propriu-zisă)

1.Proiecţii azimutale ortografice au punctul de la care pleacă proiectantele situat la

infinit faţă de planul de proiectare.
- proiecţia azimutală polară se obţine pe un plan tangent la polul nord sau sud,
paralele proiectându-se sub formă de cercuri concentrice ; distanţa între paralele se
micşorează de la pol spre cercul exterior-ecuatorul -.
- proiecţia ortografică ecuatorială are planul de proiectare tangent într-un punct pe
ecuator, ca urmare, planul de proiectare fiind paralel planului unui meridian, care va
reprezenta cadrul reţelei obţinute.
- proiecţia ortografică orizontală are planul de proiectare tangent unui punct de
latitudine diferită de 0˚ şi 90˚, meridianele şi paralelele fiind sub forma unor arce de elipsă.

2.Proiecţii azimutale stereografice , se numesc astfel pentru că punctul de perspectivă

se găseşte chiar pe suprafaţa sferoidului pământesc, în partea opusă planului de proiectare.
Planul de proiectare faţă de suprafaţa sferoidală a Pământului poate să fie tangent sau secant
acestuia, la planul de proiectare secant, răspândirea deformărilor fiind mai egală în diferitele
părţi ale hărţii.
- proiecţia stereografică polară ;aspectul meridianelor şi paralelelor este asemănător
acelui din proiecţia ortografică polară. Meridianele sunt linii drepte convergente în pol, cu
unghiuri egale între ele, iar paralelele sunt cercuri concentrice cu centrul comun în pol, la
această proiecţie distanţele crescând de la pol spre ecuator. Hărţile construite în această
proiecţie se folosesc pentru navigaţie la latitudini foarte mari.
- proiecţia stereografică ecuatorială se caracterizează prin aceea că meridianele şi
paralelele se reprezintă prin arce de cerc cu excepţia ecuatorului şi a meridianului
perpendicular pe planul de proiectare care apar reprezentate prin linii drepte.
- proiecţia stereografică orizontală; planul de proiectare în acest caz tangent sau secant
într-un anumit punct sau pe un cerc în afara polilor şi ecuatorului; proiecţia fiind folosită
pentru hărţi la scară mare , proiecţia fiind conformă.

Pagina 12 din 71
 3.Proiecţii azimutale centrale, numite astfel pentru că punctul de unde pleacă
proiectantele se găseşte în centrul sferei, din această cauză, pe planul de proiectare nu se
poate reprezenta o emisferă întreagă.
- proiecţia centrală polară, are reţeaua cartografică foarte asemănătoare cu proiecţia
stereografică, distanţele dintre paralele crescând de la pol spre ecuator, deosebirea constând
în aceea că la această proiecţie distanţele se măresc mai repede şi că ecuatorul nu se poate
reprezenta.
- proiecţia centrală ecuatorială se obţine prin proiectarea sferei pământeşti pe un plan
tangent într-un punct situat pe ecuator.
- proiecţia ortodromică orizontală; planul de proiectare coincide cu planul unui punct
oarecare de pe glob, cu latitudine între 0˚ şi 90˚, meridianele şi ecuatorul fiind linii drepte,
fiind cercuri mari ale sferei.

4. Proiecţii azimutale neperspective, sunt astfel concepute încât reţeaua cartografică

obţinută să posede o proprietate dorită.

Proiecţia echidistantă Postel Guillaume, se mai numeşte şi proiecţia lui Hatt

proiecţia polară Postel, are paralelele sub forma unor cercuri concentrice, în centru
având polul, iar meridianele sub forma unor linii drepte convergente în pol şi cu unghiuri
egale şi nedeformate între ele.
proiecţia ecuatorială şi orizontală Postel, se obţin pe o cale mai complicată , pentru că
meridianele şi paralelele sunt curbe oarecare.

Proiecţia azimutală achivalentă Lambert

proiecţia polară Lambert, se deosebeşte de proiecţia Postel doar prin sistemul de

calcul a distanţei de la centrul reţelei la fiecare paralelă.

proiecţia ecuatorială Lambert are meridianele şi paralelele sub formă de linii curbe
obţinute prin unirea cu ajutorul florarelor a punctelor de intersecţie a meridianelor cu
paralelele.

Pagina 13 din 71
 proiecţia ecuatorială Lambert, reţeaua acestei proiecţii se poate construi uşor prin
diferite metode grafice.

2. Proiecţii cilindrice

Se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului pe suprafaţa laterală a uni cilindru

care se desfăşoară apoi în plan prin tăierea în lungul unei generatoare.

Proiecţii cilindrice normale, proiectarea se face pe un cilindru a cărui axă coincide cu

axa polilor.

Proiecţii cilindrice echidistante

proiecţia cilindrică pătratică care se obţine pe un cilindru tangent, iar ochiurile reţelei
cartografice sunt nişte pătrate, iar distanţele dintre paralele sunt egale cu cele dintre
meridiane.
proiecţia cilindrică dreptunghiulară are ochiurile reţelei cartografice sub formă de
dreptunghi, distanţele dintre meridiane fiind mai mici decât distanţele dintre paralele.

Proiecţia cilindrică conformă cunoscută de numele de proiecţie Mercator, şi se obţine

pe un cilindru tangent sau secant globului terestru. Distanţele dintre paralele se măresc cu cat
înaintăm spre poli , aceştia neputându-se reprezenta. Limita maximă de reprezentare pe
latitudine este până la latitudinea de 80˚-85˚, polul fiind proiectat la infinit. Proiecţia
deformează lungimile şi suprafeţele. Prezintă în schimb proiectarea loxodromiei; proiectează
loxodroma din forma unei linii spirale de pe glob care taie meridianele sub acelaşi unghi, într-
o linie dreaptă. Această proprietate se foloseşte în navigaţie indicând cursul navelor funcţie
de direcţia nordului, pentru ca nava să ajungă la destinaţia dorită.

Proiecţia cilindrică echivalentă este proiectată pe un cilindru tangent, drept urmare

paralelele vor avea lungimea ecuatorului, iar distanţa dintre ele este treptat mai mică pe
măsura apropierii de poli.

Pagina 14 din 71
 Proiecţia cilindrică srereografică Gall este caracterizată prin poziţia pe ecuator a
punctului de perspectivă a proiectantelor. Pare asemănătoare proiecţiei Mercator , deosebirea
constă în faptul că distanţele dintre paralele nu cresc atât de mult şi polii se pot reprezenta.

Proiecţii cilindrice transversale, se obţin prin proiectarea meridianelor şi paralelelor

de pe glob pe un cilindru a cărui axă este perpendiculară pe axa polilor, reţeaua cartografică
fiind alcătuită din linii curbe.

Proiecţia Gauss-Kruger se foloseşte pentru întocmirea hărţilor topografice de astăzi în

peste 20 ţări din lume printre care şi ţara noastră. Este o proiecţie cilindrică transversală,
conformă şi permite reprezentarea elipsoidului terestru direct pe plan fără deformări esenţiale,
fiind o proiecţie policilindrică ; fiecare fus geografic are o valoare de 6˚ longitudine, care se
proiectează pe cate un cilindru tangent pe meridianul central al fusului. În acest sens,
deformările sunt mici, sub limita de eroare acceptabilă. Reţeaua fiecărui fus prezintă două
linii drepte, meridianul axial fusului şi ecuatorului; restul meridianelor şi paralelelor se
reprezintă prin linii curbe oarecare .

Proiecţii cilindrice oblice se obţin pe suprafaţa unui cilindru a cărui axă este oblică
faţă de axa polilor globului terestru.

3. Proiecţii conice

Acest tip de proiecţii se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului pe suprafaţa

laterală a unui con. Conul, înfăşurând mai strâns suprafaţa globului, proiecţiile rezultate au
deformări mai mici ca proiecţiile azimutale şi cilindrice. După poziţia axei conului faţă de
axa polilor Pământului proiecţiile conice pot fi normale, transversale sau oblice. Dintre aceste
trei tipuri de proiecţii mai utilizate sunt proiecţiile conice normale ; în general toate proiecţiile
conice pot fi tangente sau secante.

4. Proiecţii policonice

Rezultă că proiectarea reţelei geografice a globului se face pe mai multe suprafeţe de

con, împărţindu-se suprafaţa globului în zone sferice, fiecare zonă proiectându-se separat pe
cate un con.

Pagina 15 din 71
 proiecţia conică simplă este avantajoasă reprezentării de teritorii întinse în lungul
meridianelor, fiind concepută pentru proiectarea litoralului S.U.A., de la nord la sud, sau spre
litoralul vestic al Americii de Sud.
Proiecţia Lalleman în care zonele proiectate pe conuri separate au cate 4˚ latitudine,
aspectul reţelei asemănându-se cu acele al unei proiecţii conice, meridianele apărând sub
forma unor linii drepte iar paralelele sunt reprezentate prin arce de cerc.

5. Proiecţii poliedrice

Se obţin prin proiectarea suprafeţei Pământului pe suprafaţa unui poliedru înscris sau
circumscris suprafeţei sferoidale a globului terestru. Defectul proiecţiei constă în faptul că nu
se pot racorda toate porţiunile proiectate separat. Din acest motiv şi faptul că erorile sunt
foarte mici, aceste proiecţii se folosesc pentru hărţi topografice la scară mare. Hărţile
austriece în scara 1:75000, care cuprind şi Transilvania sunt întocmite în această proiecţie.
Hărţile au meridianele şi paralelele sub formă de linii drepte, putându-se folosi uşor în lucrări
care necesită schimbarea scărilor.

6. Proiecţii pseudocilindrice

Se aseamănă , ca aspect al reţelei cartografice cu proiecţiile cilindrice, prin forma

paralelelor, care sunt linii drepte şi paralele între ele.

Proiecţia lui Savson, este una din proiecţiile care se construieşte foarte uşor. Ea
păstrează nedeformate distanţele în lungimea meridianului central şi în lungul paralelelor.
Deformează în schimb lungimile în lungul celorlalte meridiane, care se măresc spre exterior
şi deformează totodată şi unghiurile.
Proiecţia Mollweide unde desemnarea reţelei cartografice se face desenând un cerc, în
care se trasează apoi două diametre reciproc perpendiculare, unul dintre ele va reprezenta
jumătatea ecuatorului, iar celălalt meridianul central. Paralelele apar linii drepte, paralele cu
ecuatorul, iar distanţele dintre ele sunt treptat mai mici la apropierea de poli.
Proiecţia Eckert grupează meridionalele nu în două puncte, ci în două linii polare,
egale fiecare cu jumătatea lungimii ecuatorului, redusă la scară.

Pagina 16 din 71
 Proiecţii pseudoconice

Acest tip de proiecţii formează o grupă restrânsă care se caracterizează prin forma
paralelelor, ca arce de cerc, ca la proiecţiile conice şi forma meridianelor, curbe oarecare,
diferite de acelea ale proiecţiilor conice. Proiecţia Boune este o proiecţie pseudoconică şi este
folosită pentru întocmirea hărţilor topografice şi hărţi la scară mică.

8. Proiecţii circulare

Se caracterizează prin forma circulară a meridianelor şi paralelelor, proiecţiile fiind

conforme, echivalente şi arbitrare. Mai mult folosite în practică, mai ales în hărţile şcolare, se
cunosc proiecţiile Grinten şi Nicolozzi.

9. Proiecţii derivate

Cuprind toate proiecţiile care se obţin prin modificarea aspectului unei alte proiecţii
sau din îmbinarea a două proiecţii; aceste proiecţii păstrează aceleaşi proprietăţi, din punct de
vedere al deformărilor, ca la proiecţiile din care provin.

Proiecţia Aitov-Hammer este un produs al modificării reţelei azimutale ecuatorială

echidistantă Postel, prin micşorarea la jumătate a dimensiunilor paralele meridianului axial şi
dublarea valorilor meridianelor, pentru a putea cuprinde întreaga suprafaţă a globului.
Proiecţia întreruptă Good constă într-o modificare a proiecţiei Mollweide, dar care are
ca deficienţă faptul că nu dă o imagine unitară a întregii suprafeţe a Pământului.
Proiecţia stelară este uşor de identificat prin aspectul ei în formă de stea.
Fiecare din numărul foarte mare de sisteme de proiecţie de care se dispune astăzi
prezintă anumite proprietăţi , fiecare dintre ele având specificul său. Găsirea celui mai
potrivit sistem de proiecţie , în vederea satisfacerii scopului pentru care se creează o hartă,
reprezintă o problemă primordială. În acest sens , se urmăreşte un anumit caracter al
deformărilor şi un anumit sistem de răspândire al acestor deformări.
Pentru hărţile întregii lumi sunt utilizate proiecţia Grinten, Mercator, Aitov-Hammer,
Mollweide, cea mai folosită fiind proiecţia arbitrară a lui Grinten. Pentru reprezentarea

Pagina 17 din 71
continentelor se folosesc proiecţiile azimutală orozontală Lambert şi Postel; proiecţia Boune
şi Savson, fiecare după cum este mai favorabilă pentru continentul respectiv. Spre exemplu
pentru hărţile Europei , Asiei, America de Nord şi de Sud şi Australia se foloseşte proiecţia
orizontală Lambert.

Concluzii Observăm că reprezentarea în plan a unei porţiuni din suprafaţa Pământului

se poate efectua prin alegerea unui sistem de proiecţie, potrivit scopului şi destinaţiei hărţii
care se întocmeşte. Atât alegerea sistemului de proiecţie cel mai potrivit pentru realizarea
unei hărţi , cât şi proiectarea propriu-zisă sunt operaţii de o importanţă deosebită şi care
necesită o studiere detaliată a tuturor caracteristicilor regiunii de prezentat. Proiectarea
oricăror hărţi presupune cunoaşterea unor elemente specifice proiecţiilor perspective şi
anume : planul de proiecţie, punctul central al proiecţiei, punctul de vedere, scara de
reprezentare, aspectul reţelei geografice şi al reţelei kilometrice.
Fiecare din numărul foarte mare de sisteme de proiecţie de care se dispune astăzi
prezintă anumite proprietăţi, fiecare din ele având specificul său. Pe de altă parte, există un
mare număr de scopuri pentru care se întocmesc hărţi. Găsirea celui mai potrivit sistem de
proiecţie , în vederea satisfacerii scopului pentru care se creează o hartă reprezintă o
problemă primordială. În acest sens, se urmăreşte un anumit caracter al deformărilor şi un
anumit sistem de răspândire a acestor informaţii.
1.Influenţa caracterului deformărilor la alegerea unei proiecţii; în acest sens proiecţiile
pot fi echivalente (nu deformează ariile, fiind cerută de multe ori de hărţile care sunt destinate
să arate răspândirea unui fenomen), conforme (nu deformează unghiurile, fiind necesară
tuturor hărţilor care prezintă raporturi unghiulare , care sunt folosite de exemplu pentru
cercetarea , dirijarea sau înregistrarea mişcării) şi arbitrare (nu deformează exagerat nici ariile
nici unghiurile, fiind indicate în scopul reprezentării aspectului general al oceanelor, mărilor
şi continentelor).
2.Influenţa sistemului de răspândire a deformărilor la alegerea proiecţiei. În acest caz
este necesar ca în cuprinsul teritoriului reprezentat deformările să fie cât mai mici şi
răspândirea deformărilor să fie cât mai uniformă pe teritoriul figurat. Obţinerea unor
deformări minime se realizează făcând ca punctul sau linia de deformare zero a proiecţiei
alese să fie plasată în mijlocul teritoriului reprezentat. Distribuirea uniformă a deformărilor,
presupune ca la distanţe egale de centrul regiunii cartografice să existe deformări egale,
condiţie ce se realizează prin fixarea în centrul regiunii a punctului sau liniei de deformare

Pagina 18 din 71
zero şi prin alegerea unei proiecţii la care forma izocolilor să reproducă pe cât posibil forma
conturului care se figurează.

Capitolul 2

STUDII COMPARATIVE ÎNTRE PROIECŢIA UTM ŞI GAUSS

2.1. INTRODUCERE-CARACTERISTICILE GENERALE ALE PROIECŢIILOR

UTM ŞI GAUSS

Proiecţia MERCATOR a fost descoperită în anul 1569 de către matematicianul

olandez GERHARD KREMER alias MERCATOR (1512-1594). Proiecţia îi poartă numele şi
are două aspecte principale: unul direct sau normal, când cilindrul este tangent cu ecuatorul
elipsoidului şi altul transversal când acesta este tangent cu un meridian dat. Aspectul normal
a fost întrebuinţat prima dată de Mercator şi descris de Lambert în anul 1722, studiat de
Gauss (1825-1830) şi modelat pentru a fi întrebuinţată în scopuri cartografice de Kruger în
anul 1912.Datorită acestui fapt , aspectul transversal poartă numele de proiecţie conformă
Gauss-Kruger. Deoarece există o mare varietate de execuţie a hărţilor s-a ajuns totuşi , în anul
1950 la elaborarea unui sistem de referinţă transversal , al întregii lumi , introdus pentru
hărţile topografice utilizate de ţările membre NATO şi numindu-se UTM.
Bazele proiecţiei GAUSS au fost puse în anii 1825-1830 de matematicianul al cărui
nume îl poartă ; este o proiecţie cilindrică transversală conformă în care proiectarea se
execută pe suprafaţa unui cilindru tangent la suprafaţa elipsoidului terestru, nu la ecuator, ci
după un meridian. Unul din principalele avantaje ale proiecţiei este legat de faptul că se poate
aplica fără limită , de la un pol la celălalt, pe fâşii de 6˚ sau 3˚, în funcţie de precizia urmărită
în reprezentare. Datorită acestui fapt sistemele de coordonate sunt uniforme între ele, iar
numărul acestora pentru întreg Pământul este relativ mic.

DATE GENERALE PRIVIND PROIECŢIILE UTM.ŞI GAUSS

Pagina 19 din 71
 Proiecţia GAUSS-KRUGER, adoptată de armata noastra dupa cel de-al doilea razboi
mondial, este o proiecţie conformă, adică prin proiectare unghiurile din teren rămân
nedeformate pe hartă.

Proiectarea suprafeţei terestre se face pe fuse de 6° longitudine, pentru a nu depăşi

limita admisă a deformării lungimilor prin proiectare. Numerotarea fuselor se face cu cifre
arabe incepând de la meridianul opus meridianului ce trece prin punctul Greenwich, respectiv
meridianul de longitudine 180˚ .

Pentru fiecare fus de 6° avem un sistem de coordonate, deci întreaga suprafaţă a

Pamântului este împarţită in 60 de astfel de fuse si deci avem un număr de 60 de sisteme de
coordonate.
Sistemul de coordonate ale unui fus este definit de ecuator care reprezintă axa Y si de
meridianul axial care reprezinta axa X.
Proiectia GAUSS-KRUGER fiind conformă, nu are deformări unghiulare.
Deformările liniare cresc o data cu depărtarea punctului considerat, faţă de meridianul axial.
Aceste deformări sunt maxime in regiunea meridianelor marginale ale fuselor. În acelaşi timp
deformările descresc, pe măsură ce ne depărtăm de Ecuator.

Pagina 20 din 71
 Proiecţia U.T.M. este o proiecţie cu ajutorul căreia se poate reprezenta întreg globul
terestru având avantajul că se reduc deformaţiile liniare datorită faptului că se introduce un
factor de scară de-a lungul meridianului axial (central) al fusului (zonei). Zona nord-polară ;
originea caroiajului UPS aplicată zonei nord-polare este polul nord. Linia de bază “nord-sud”
este linia formată de meridianele de 0° şi 180°, linia de bază “est-vest” este formată din cele
două meridiane de 90°.) Zona sud-polară ; originea caroiajului UPS în zona sud-polară este
polul sud. Liniile de bază sunt asemănătoare cu cele din zona nord-polară.
Observăm că ambele proiecţii sunt conforme, cuprinzând toată suprafaţa globului
terestru; în proiecţia Gauss deformările descresc pe măsură ce ne depărtăm de ecuator
.Avantajul din proiecţia UTM este că se reduc deformaţiile liniare.
În proiecţia Gauss-Krüger ştim că deformaţiile liniare de-a lungul meridianului axial
(central) al fluxului sunt nule (sau modulul de deformaţie liniar este egal cu 1), acestea
crescând pe măsură ce ne îndepărtăm de meridianul axial, ajungând la o valoare maximă în
apropierea meridianelor marginale ale fusului, la latitudinea medie a ţării noastre la
aproximativ 75-77 cm/km.
În proiecţia U.T.M. aceste deformaţii maxime, în vecinătatea meridianelor marginale
se înjumătăţesc datorită introducerii acestui factor de scară de-a lungul meridianelor axiale
ale fuselor (zonelor).
Proiecţia U.T.M. face parte din grupa proiecţiilor cilindrice transversale conforme,
care dau o reprezentare a elipsoidului de referinţa direct pe planul cilindrului. Proiecţia
U.T.M. este de fapt o proiecţie Mercator unde cilindrul de proiecţie a fost rotit cu 90 de
grade. Elipsoidul şi cilindrul devin astfel tangente de-a lungul unui meridian. Proiecţia
transversală Mercator se imprimă pe suprafaţa acestui cilindru care este apoi deschis şi
aplatizat.
Cilindrul de proiecţie este modificat prin reducerea dimensiunilor sale eliptice şi
aducerea lui în secanţă cu elipsoidul de-a lungul a doua linii paralele cu meridianul central
(axial). Aceasta înseamnă ca într-o zonă de 6 grade exista doua linii de secanţă situate la
aproximativ 180000 m. E si V de meridianul axial. Pentru a evita folosirea coordonatelor
negative, meridianului central i se atribuie o valoare falsă a estului de 500000 m. E aceasta
conducând la valorile de 320000 m. E si respectiv 680000 m. E pentru cele doua linii de
secanţă .

Pagina 21 din 71
 N

+ -- -- +

Ecuator
4 3 3 4

Cilindrul de proiecţie
1 - axul cilindrului situat în plan ecuatorial;
2 – meridianul axial
3 – meridianele de secanţă;
4 – meridianul de margine al fusului de 6o

Altfel spus, acest factor de scară care apare de-a lungul meridianelor axiale ale
zonelor se datorează faptului că, meridianul axial (central) al zonei nu mai este ca şi la
proiecţia Gauss-Krüger, ci secant (vezi figura).
Intersecţia dintre suprafaţa terestră şi suprafaţa cilindrului se face după două
meridiane numite meridiane de secanţă.

Pagina 22 din 71
 Deci proiecţia U.T.M. face parte din grupa proiecţiilor cilindrice transversale
conforme, care dau o reprezentare a elipsoidului de referinţă direct pe planul cilindrului.
Reprezentarea suprafeţei terestre se face pe zone de 6o diferenţă de longitudine,
proiecţia U.T.M. fiind tot o proiecţie conformă, aceasta nedeformând unghiurile (modulul de
deformaţie unghiular este egal cu 1).
Deci, datorită faptului că deformaţiile liniare sunt mici, iar deformările unghiulare
sunt nule, reprezentarea terenului este precisă pe o hartă topografică executată în proiecţia
U.T.M..
Zonele în proiecţia U.T.M. (vezi figura) se numerotează începând de la meridianul de
longitudine 180o (meridianul opus meridianului ce trece prin punctul Greenwich), cu cifre
arabe de la 1 la 60, în sens antiorar.

Pagina 23 din 71
 Un avantaj al proiecţiei UTM este că deformaţiile maxime din apropierea
meridianelor marginale din proiecţia Gauss se înjumătăţesc datorită unui factor de scară de-a
lungul meridianelor axiale ale zonelor. Astfel datorită deformărilor liniare mici cât şi
inexistenţa celor unghiulare fac ca proiecţia UTM să fie una foarte precisă.
Proiectia GAUSS-KRUGER fiind conformă, nu are deformări unghiulare.
Deformările liniare cresc o dată cu depărtarea punctului considerat, faţă de meridianul axial.
Aceste deformări sunt maxime in regiunea meridianelor marginale ale fuselor. In acelaşi timp
deformările descresc, pe măsură ce ne departam de Ecuator.
Pentru România deformarile maxime sunt de-a lungul meridianului de 24° şi în Delta
Dunării. In aceste zone deformările variază de la 7,10 cm/km pentru φ=44°, până la 6,15
cm/km pentru φ = 48°. Teritoriul ţării noastre este străbătut de doua zone cu deformări nule si
minime, cele de-a lungul meridianelor axiale ale fuselor 34 si 35, adică în zona meridianelor
de 21° şi 27°.
Proiecţia U.T.M. este raportată la un elipsoid asociat sistemului W.G.S.-84 determinat
cu ajutorul sateliţilor artificiali ai Pământului, prin metode de poziţionare globală, aceasta
ducând la o precizie ridicată atât la poziţionarea elipsoidului cât şi la determinarea
parametrilor elipsoidului.

Pagina 24 din 71
 N

S
P Elipsoidul
de referinţă WGS
 b
84 cu parametrii lui
a

Elipsoidul
este definit de parametrii
fundamentali:
- semiaxa mare a = 6378137,0 m
- semiaxa mică b = 6356752,3141 m
din care se pot determina următorii parametrii derivaţi ai elipsoidului:
prima excentricitate ;
a doua excentricitate;
marea normală pentru o latitudine  dată;
raza de curbură a paralelului de latitudine ;
raza de curbură a elipsei meridiane de latitudine ;
arcul de meridian ( dintre două paralele (1 şi (2.
Poziţia unui punct oarecare P pe suprafaţa elipsoidului de referinţă se determină prin
coordonate elipsoidale sau geodezice.

Suprafaţa elipsoidului pe plan se proiectează astfel:

reprezentarea să fie conformă (modulul de deformaţie unghiulară este nul);
reprezentarea meridianului axial (central) al unei zone este o dreaptă faţă de care
proiecţia este simetrică;
scara pe direcţia meridianului axial este k0 = 0,9996, deci cilindrul care este
circumscris elipsoidului nu mai este tangent la meridianul axial (ca în cazul proiecţiei Gauss-
Krüger), ci secant, după două meridiane simetrice faţă de meridianul axial, numite meridiane
de secanţă;

Pagina 25 din 71
 sistemul de coordonate propriu fiecărui fus.
Într-o zonă de 6o există linii de secanţă (deformaţii liniare nule) situate la aproximativ
180.000 metri E şi V faţă de meridianul axial (central) al zonei respective.
Ca şi în cazul proiecţiei Gauss-Krüger, pentru evitarea coordonatelor negative,
meridianului axial (central) i se atribuie o valoare falsă a estului de 500.000 metri (500 km E)
(vezi fig).
Sau, altfel spus, meridianul axial al zonei de 6o este translatat spre stânga cu 500.000
m pentru a evita coordonate negative în interiorul zonei respective.
În figură se poate observa sistemul de axe rectangulare într-o zonă de 6o.

+Y Meridianul axial
Axa ordonatelor
Sistemul de axe într-o zonă

Poziţia unui punct

Axa Pabsciselor
în planul proiecţiei se
Ecuator 10000 Km
determină într-o
O +X
reţea de coordonate 500km rectangulare X şi Y . Axa Y
coincide cu meridianul axial al fusului şi axa X
coincide cu paralelul ecuatorului. Pentru a evita abscisele
negative ale -Y punctelor situate la vest de meridianul
central al fusului se adoptă prin convenţie meridianul de
abscisa X = 500.000 m .
Pentru a evita ordonatele negative din emisfera sudică se adoptă ca Ecuatorul să aibă
ordonata Y = 10.000.000 m , dar numai pentru coordonatele din emisfera sudica.
Justificarea valorii Y = 10.000.000
- de la ecuator la polul sud sunt 900 latitudine;
10  111 km
900 x 111 km =9.990.000 m  10.000.000 m

Deci meridianele de secanţă se află la 320.000 m E şi respectiv 680.000 m E faţă de

meridianul axial translatat spre stânga cu 500.000 m E.Axele sistemului rectangular al unei
zone de 6o în proiecţia U.T:M. sunt inversate ca în cazul proiecţiei Gauss-Krüger.

Pagina 26 din 71
 -axa Ox (abscisa) este pe orizontală şi este dată de proiecţia ecuatorului în planul
hărţii topografice.
-axa Oy (ordonata) este pe verticală şi este dată de proiecţia meridianului central
(axial) al zonei respective.
Pentru anumite operaţiuni speciale de geodezie şi artilerie în care sunt implicate
distanţe lungi şi precizii ridicate, sunt necesare anumite corecţii pentru distanţele măsurate pe
hartă. Acestea se pot determina prin folosirea factorului de scară, formulele exacte de
determinare a acestor corecţii se găsesc în cărţile de specialitate şi în cărţile de cartografie
matematică.
În proiecţia U.T.M. factorul de scară este 1,000 de-a lungul liniilor (meridianelor) de
secanţă, descreşte până la 0,9996 de-a lungul meridianului axial şi creşte până la 1,0010 în
zonele limitrofe ale zonei. Meridianele şi paralele se reprezintă în proiecţia U.T.M. prin curbe
oarecare, meridianele fiind simetrice faţă de meridianul axial al zonei care conform condiţiei
puse se reprezintă printr-o linie dreaptă. Paralele sunt simetrice faţă de Ecuator , care se
reprezintă printr-o linie dreaptă.
Poziţia unui punct oarecare în planul proiecţiei (în planul hărţii) se determină într-o
reţea de coordonate rectangulare X, Y. Această reţea de coordonate rectangulare, sau reţeaua
rectangulară ia naştere ducând linii paralele la axele de coordonate ale fiecărei zone. Despre
această reţea rectangulară în proiecţia U.T.M. vom vorbi puţin mai departe.
Pentru a evita coordonate X (abscise) negative ale punctelor situate la stânga (la vest)
de meridianul central al zonei se adoptă prin convenţie meridianul de abscisă X = 500.000 m.
Cu alte cuvinte toate coordonatele X în proiecţia U.T.M. conţin această translaţie de 500.000
m. Dacă dorim să aflăm poziţia exactă a unui punct oarecare faţă de meridianul central al
zonei respective, vom scădea 500.000 m.
În emisfera sudică apare particularitatea referitoare la coordonate Y (ordonate)
negative, proiecţia U.T.M. este o proiecţie care se pretează la reprezentarea întregii suprafeţe
terestre. Pentru a evita ordonate negative în emisfera sudică se adoptă ca Ecuatorul să aibă
ordonata de 10.000.000 m, dar numai pentru coordonatele din emisfera sudică. Apare
întrebarea firească. De ce 10.000.000 m? De la Ecuator la Polul Sud sunt 90o latitudine.
Distanţa la teren acoperită de 1o de latitudine este de cca. 111 km deci:
90111 km=9.900.000 m10.000.000 m

Pagina 27 din 71
 Observăm că, la fel ca şi în cazul proiecţiei Gauss-Krüger, pentru evitarea
coordonatelor negative, meridianului axial (central) i se atribuie o valoare falsă a estului de
500.000 metri (500 km E).
În proiecţia Gauss, determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct pe hartă se
face in funcţie de valorile liniilor kilometrice verticale si orizontale ale colţului de sud-vest al
pătratului in care se află punctul. La coordonatele colţului de sud-vest al pătratului se adună
valorile masurate la scară, pe perpendicularele duse pe axele de coordonate din punctul
considerat (vezi figura).
Xsv, Ysv sunt abscisa si ordonata coltului de sud-vest in care se afla punctul P;
AX. AY sunt creşterile de coordonate ale punctulni P faţa de colt considerat al
patratului (se determină măsurându-le pe harta cu rigla şi apoi se inmulţesc cu numitorul
scării hărtii).

Pentru fiecare fus de 6° avem un sistem de coordonate, deci suprafaţa, terestră este
împărţită in 60 de fuse si deci avem 60 de sisteme de coordonate. Întrucât s-ar putea sa existe
pentru mai multe puncte, din fuse diferite aceleaşi coordonate, s-a convenit ca in fata
ordonatei Y sa se scrie numărul fusului (numărătoarea începând de la Greenwich).

Pagina 28 din 71
 Pentru a nu avea ordonate negative, axa OX a sistemului de coordonate s-a deplasat
spre stânga cu 500 km. Ordonata Y a oricărui punct de pe hartă conţine această translaţie spre
stanga cu 500 km.
Sistemul coordonatelor geografice.
Coordonatele geografice sunt exprimate în măsuri unghiulare , mai precis în grade
sexagesimale. Începând cu valoarea 0 la Ecuator , paralelele sunt numerotate până la
valoarea de 90 N şi 90 S. latitudinea poate avea aceeaşi valoare numerica la N sau S de
Ecuator astfel încât se indică mereu direcţia N sau S.
Începând cu valoarea de 0 la primul meridian , longitudinea se măsoară atât spre Est
cât şi spre Vest în jurul globului pământesc. Meridianele la Est de primul meridian merg până
la valoarea de 1800 şi sunt identificate ca longitudine estică .Similar se procedează pentru
cele situate la V care merg până la 1800 V .De asemenea se precizează întotdeauna direcţia E
sau V .
În orice punct de pe suprafaţa terestră ,distanţa la teren acoperită de 10 de latitudine
este de cca. 111 km. , iar 1’’ de latitudine este egală cu cca. 30 metri .
Distanţa de teren acoperită de 10 de longitudine la Ecuator este tot de 111 km dar
descreşte spre N sau S până devine zero la poli .De exemplu o secundă de longitudine
reprezintă cca. 30 metri la Ecuator în timp ce la latitudinea Bucureştiului (( 450N) ea este de
21 m .Sistemul geografic apare pe toate hărţile militare standard .
În proiecţia UTM, coordonatele geografice sunt exprimate în măsuri unghiulare , mai
precis în grade sexazecimale începând cu valoarea de 0 grade la Ecuator , paralelele fiind
numerotate până la valoarea de 840 N şi 800 S , latitudinea poate avea aceeaşi valoare
numerică de la nord la sud de Ecuator, astfel se indică mereu direcţia N sau S. Longitudinea
se măsoară atât spre Est cât şi spre Vest începând de la meridianul de origine. Meridianele la
Est de meridianul de origine merg până la valoarea de 180 de grade şi sunt identificate ca
longitudine estică. Similar se procedează şi cu longitudinile vestice.
Fiecare foaie de hartă este mărginită de meridiane şi paralele, care formează caroiajul
geografic al foii de hartă respective. În colţurile caroiajului geografic, ce încadrează o foaie
de hartă, sunt trecute valorile coordonatelor geografice φ şi λ ( respectiv valorile paralelelor
începând de la ecuator şi ale meridianelor începând de la meridianul origine, cel ce trece prin
Greenwich)
Latitudinea φ – reprezintă valoarea unghiulară a unui punct de pe suprafaţa terestră
faţă de Ecuator , măsurată pe meridianul ce trece prin acel punct (vezi figura) .Latitudinea

Pagina 29 din 71
este de două feluri: latitudine nordică (la nord de Ecuator) şi latitudine sudică (la sud de
Ecuator), luând valori de la 0˚ (la Ecuator) la 90˚ (la poli).
Longitudinea λ – reprezintă unghiul format de meridianul ce trece prin punctul
respectiv şi meridianul ce trece prin punctul Greenwich care este considerat meridianul
origine. Longitudinea este de două feluri: longitudine estică ( la est de meridianul Grenwich)
şi longitudine vestică ( la vest de meridianul Greenwich ), luând valori de la 0˚ (pe meridianul
Greenwich) la 180˚ ( pe meridianul opus meridianului Greenwich).(vezi figura )

Intervalele dintre meridiane şi dintre paralele sunt împărţite pe verticală în minute de

latitudine şi pe orizontală în minute de longitudine , marcate prin linii duble negre sau albe.
Pentru a afla latitudinea şi longitudinea unui punct oarecare de pe hartă , se duc prin
acesta paralele la cadrul geografic şi prin interpolare lineară se găsesc coordonatele
geografice căutate.
În proiecţia UTM, coordonatele geografice sunt exprimate în măsuri unghiulare , mai
precis în grade sexazecimale începând cu valoarea de 0 grade la Ecuator , paralelele fiind
numerotate până la valoarea de 840 N şi 800 S , latitudinea poate avea aceeaşi valoare
numerică de la nord la sud de Ecuator, astfel se indică mereu direcţia N sau S. Longitudinea
se măsoară atât spre Est cât şi spre Vest începând de la meridianul de origine. Meridianele la
Est de meridianul de origine merg până la valoarea de 180 de grade şi sunt identificate ca
longitudine estică. Similar se procedează şi cu longitudinile vestice.

2.3. NOMENCLATURA HĂRŢILOR ÎN PROIECŢIA MERCATOR

Pagina 30 din 71
 Proiecţia U.T.M. se pretează pentru reprezentarea în plan a întregului glob pământesc.
Deoarece reprezentarea se face pe fuse de câte 6o pe longitudine şi în cadrul acestor fuse
(zone) se regăsesc foile de hartă la întreaga gamă de scări , este necesară o împărţire şi o
indexare a acestor foi.
Ca scări de bază , standardele NATO propun scările 1: 250000 şi 1: 50000. Fiecare
scară are nomenclatură proprie.

2.3.1. Nomenclatura foii de hartă 1: 250000

Împărţirea suprafeţei elipsoidului în fuse , corespunde cu scheletul pentru foile hărţii
internaţionale , în care suprafaţa pământului este acoperită de o serie de figuri geometrice ale
căror dimensiuni sunt de 6o pe longitudine şi 4o pe latitudine. Fusele de 6o pe longitudine în
proiecţia Mercator sunt numerotate de la 1 la 60 începând cu meridianul de 180o (opus
meridianului Greenwich) , zonele de 4o pe latitudine sunt numerotate cu litere mari ale
alfabetului latin de la A la V începând de la Ecuator .
Harta la scara 1:1000000 a fost luată ca bază pentru hărţile la scara 1:250000. Rezultă
că , pentru obţinerea unei foi de hartă la scara 1:250000 s-a împărţit foaia de hartă la scara
1:1000000 din 1o în 1o pe latitudine şi din 2o în 2o pe longitudine. Împărţirea foii de hartă la
scara 1:1000000 pentru obţinerea foii de hartă la scara 1:250000 , a dus la obţinerea a 12 foi
de hartă la scara 1:250000 care au fost notate cu cifre arabe de la 01 la 12. Ca urmare ,
nomenclatura unei foi de hartă la scara 1:250000 se compune din nomenclatura foii de hartă
la scara 1:1000000 şi numărul foii de hartă rezultat din împărţire.
Exemplu: NL 35- 04
N = emisfera nordică ;
L = zona cuprinsă între 44o şi 48o pe latitudine (zona României);
35 = fusul 35 (al cincilea de la Greenwich spre est) care este cuprins între 24o şi 30o
longitudine;
04 = a patra foaie de hartă din zona de 4o latitudine şi 6o longitudine.

2.3.2. Nomenclatura foii de hartă 1 : 50000

Nomenclatura foii de hartă la scara 1:50000 are la bază tot harta la scara 1: 1000000 ,
în schimb denumirile pornesc de la subzona delimitată de interes NATO.
Dimensiunile cadrului foii de hartă în zona României sunt 15’ pe latitudine şi 18’ pe
longitudine şi provin din împărţirea în patru a foii de hartă la scara 1:100000 (dimensiuni: 30’

Pagina 31 din 71
pe latitudine şi 36’ pe longitudine) care, la rândul ei ,provine din împărţirea în 80 de planşe a
hărţii la scara 1: 1000000
Nomenclatura foii de hartă se compune din două grupuri de caractere alfanumerice
despărţite de simbolul “x” .
Exemplu: M705 x 3985 II
Primul grup de caractere se compune dintr-o literă şi trei cifre având următoarea
semnificaţie:
primul caracter (litera) semnifică regiunea de uscat delimitată de interesul NATO
(regiunea Europei centrale şi de sud-est). România face parte din regiunea căreia i s-a atribuit
litera M .
al doilea caracter este o cifră (7 în exemplul dat) care arată că este vorba despre o
hartă care are o anumită scară. Acest caracter poate să ia o valoare între 0-9 funcţie de scara
cuprinsă în valorile date mai jos , astfel:
1 scări mai mici de 1:5000000
2 scara cuprinsă în intervalul 1:2000000- 1:5000000
3 scara cuprinsă în intervalul 1:510000- 1:2000000
4 scara cuprinsă în intervalul 1:255000 – 1:510000
5 scara cuprinsă în intervalul 1:150000 – 1:255000
6 scara cuprinsă în intervalul 1:70000 – 1:150000
7 scara cuprinsă în intervalul 1:35000 – 1:70000
8 scară mai mare de 1:35000 în afară de planuri de oraş
9 planuri de oraşe
0 fotohărţi
al treilea caracter semnifică o zonă geografică din regiunea dată (una sau mai multe
ţări). Pentru România ,Grecia, Bulgaria şi fosta Iugoslavie este atribuită cifra “0”.
- al patrulea caracter semnifică o subzonă dată (de regulă o ţară ). Pentru România
este atribuită cifra “5”.
Al doilea grup de caractere este format din trei grupuri de cifre:
primul grup este format din două cifre reprezentând numerotarea zonelor de 36’ pe
longitudine de la est la vest;
al doilea grup este format din două cifre reprezentând numerotarea zonelor de 30’ pe
latitudine de la sud la nord.
al treilea grup este format dintr-o cifră care reprezintă poziţia foii de hartă în cadrul
patrulaterului reprezentat mai sus.

Pagina 32 din 71
 2.3.3. CAROIAJE (REŢELE) RECTANGULARE ÎN PROIECŢIA MERCATOR

Caroiajele militare constau în linii paralele ce se intersectează sub unghiuri drepte şi

care formează o reţea regulată de pătrate. Liniile N-S se numesc “esturi” şi liniile E-V se
numesc ”norduri”. Intervalul dintre două linii succesive ale unei astfel de reţele rectangulare
(dimensiunile laturilor unui carou de reţea) este ales funcţie de scara hărţii.
Pentru zonele terestre cuprinse între latitudinile de 84o N şi 80o S se foloseşte reţeaua
rectangulară Universală Transversală Mercator şi deci implicit pentru ţara noastră.
Caroiajul rectangular militar de referinţă (MGRS)
Caroiajul este proiectat pentru a putea fi folosit împreună cu reţeaua rectangulară
U.T.M.Globul terestru a fost divizat în 60 de zone (fuse ) de 60 şi în 20 de fâşii latitudinale de
câte 80. Ca urmare o regiune oarecare este localizată în sistemul U.T.M. prin identificarea
zonei terestre (având punct de plecare de la antemeridianul Greenwich ) şi aceea a literei
corespunzătoare fâşiei sau zonei de 80 în latitudine . Identificarea aceasta unică se mai
numeşte ’’ Denumirea zonei reţelei ”.
Denumirea zonei reţelei
Localizarea unui punct în cadrul sistemului caroiajului militar de referinţă (M.G.R.S.)
foloseşte standardul militar de citire a coordonatelor ’’ dreapta ( esturi ) şi sus (norduri) ’’.
Prima parte a M.G.R.S. este versiunea alfanumerică a coordonatelor numerice U.T.M.
Primul element al coordonatelor în sistemul M.G.R.S. este reprezentat de numărul
fusului U.T.M. Acest număr indică limitele de longitudine ale zonei .Următorul element ,o
literă , indică banda (fâşia ) de latitudine .Începând de la 800 S şi înaintând spre N se atribuie
litere de la C la X (mai puţin I şi O) la cele 20 de benzi de latitudine cu o lăţime de 80 cu
excepţia benzii X care are o lăţime de 120. Literele A,B,Y şi Z sunt afectate calotelor polare.

Identificarea caroului cu latura de 100 km

Pe lângă reţeaua de meridiane şi paralele, toate foile de hartă sunt prevăzute cu
reţeaua rectangulară sau caroiajul kilometric U.T.M. care formează un sistem de pătrate cu
latura 100 km .
Caroiajul kilometric sau reţeaua kilometrică de bază ,imprimată pe hărţile realizate în
proiecţia U.T.M. s-a obţinut prin trasarea de linii paralele cu meridianul central şi cu
ecuatorul fiecărei zone de 60 longitudine , la distanţa de 100 km una de alta .Când hărţile au
fost executate în alte proiecţii , caroiajul poate fi imprimat pe ele , însă acest pseudo-caroiaj

Pagina 33 din 71
delimitează pătrate de 100 x 100 km mai puţin riguroase dar cu deformări neglijabile . Aceste
zone formează matrice de linii şi coloane. Fiecare coloană şi fiecare rând este ulterior
identificată unic prin două litere ale alfabetului latin. Aceste litere se numesc “identificatorul
caroului de 100000 metri” (100 km).
Prima literă reprezintă coloana iar a doua reprezintă rândul la întretăierea cărora se
găseşte pătratul căutat. Notaţia începe de la antemeridianul Greenwich de 180º de unde
coloanele sunt notate continuativ cu 24 litere, de la A la Z (fără literele I şi O), de-a lungul
ecuatorului şi de la vest la est, secvenţele repetându-se după câte trei fuse terestre.
Rândurile sunt evidenţiate numai cu 20 de litere de la A la V (fără literele I şi O) de la
ecuator spre nord, secvenţele repetându-se una după alta şi în mod identic din două în două
fuse terestre. Secvenţa practic se repetă la intervale de 2.000.000 m de la ecuator. Literele ,
pentru rândurile de carouri în fiecare fus par, se citesc începând cu litera F până la V apoi se
continuă cu litera A până se ajunge la latitudinea de 80º N sau S.
Din această cauză notaţiile de rânduri pe două fuse alăturate sunt diferite, între ele
păstrându-se un decalaj de 500 km la începutul şi sfârşitul fiecărei secvenţe de 20 de litere.
De asemenea , îngustarea fuselor pe măsură ce ne îndepărtăm de Ecuator , duce la
dispariţia unor coloane marginale. Ca urmare , în dreptul zonelor de 8o latitudine T şi U în
care se găseşte România şi în vecinătatea meridianului de 24o coloanele H şi J lipsesc
complet iar coloanele G şi K sunt foarte înguste.
Întrebuinţarea unor grupe diferite de litere pentru coloane şi rânduri , modul de
repetare a acestora şi decalajul dintre secvenţele rândurilor la fusele alăturate au ca scop
întâlnirea coordonatelor identice la distanţe cât mai mari unele de altele şi de-a lungul
aceleiaşi linii de paralelă sau de meridian. Notaţia U.T.M. repetă referinţele pătratelor doar o
dată la 6 fuse ,adică din 360 în 360.
Pe de altă parte , omisiunea literelor “I” şi “O” are o mare importanţă în înlăturarea
erorilor atunci când se reportează sau se transcriu coordonate rectangulare . Pentru o mai
bună înţelegere a sistemului de împărţire în carouri de 100 km se poate urmări modul de
atribuire al identificatorilor .
2.3.4. Localizarea unui punct cu ajutorul M.G.R.S.
Pentru a realiza acest lucru trebuie respectate următoarele etape:
stabilirea zonei reţelei;
identificarea pătratului de 100 km (se identifică litera pentru coloană şi pentru rând);

Pagina 34 din 71
 determinarea coordonatelor rectangulare – partea numerică a coordonatelor poate fi
exprimată până la precizia dorită , adică localizarea unui punct se poate face până la 10 m sau
chiar 1 m.

În continuare voi prezenta un exemplu concret de determinare a coordonatelor unui

punct cu precizia de 1m.

9
Localizarea unui punct (cota 411) în cadrul zonei , în cadrul pătratului de 100 km, 10 km şi 1km
4310000 09
08
07
06
05
7 8 04
03
02 P411
01
00 10 20 30 40 50 60 70 80 90
1000m


4300000 UU

0 UT  0 UT
1000m

7 8 9

UT
4290000 UT
370000 9 UT 380000 9 UT

Pagina 35 din 71
 Se vor determina coordonatele rectangulare ale cotei 411:
localizăm punctul în cadrul zonei – 18S;
localizăm în cadrul zonei pătratul de 100 km – 18S UU;
în cadrul pătratului de 100 km localizăm pătratul de 10 km ce conţine punctul (cota
411). Pentru a localiza pătratul de 10 km , se împarte pătratul de 100 km în zece părţi ,
obţinându-se pătrate cu latura de 10km. Numerotarea acestora se face ca în figura de mai sus
18 S UU 80 (pe coloană este al optulea pătrat de 10 km în cadrul pătratului de 100 km
şi pe rând este primul);
în cadrul pătratului de 10 km localizăm punctul în pătratul de 1 km . Pentru localizare
procedăm ca mai sus .Cota 411 se găseşte în pătratul 22, deci coordonatele vor fi : 18 S UU
82 02.
în cadrul pătratului de 1 km localizăm punctul în pătratul de 100 m .

Localizarea punctului în pătratul de 1 km

2 09
08
07
06
100m 05 P
04
03
02
01
2 00 01 02 03 04 05 06 07 08 09
2 
100m

În acest pătrat cota 411(P) se va găsi în pătratul 45 (coloana 4 , rândul 5) deci

coordonatele vor fi : 18 S UU 824 025

pentru a determina coordonatele cotei 411 m (P) cu o precizie de 10 m voi mări

pătratul de 100 m şi îl voi împărţi în zece pătrate cu latura de 10 m.

Pagina 36 din 71
 Localizarea punctului în pătratul de 100 m

4 09
08
07
06
05
10m 04 P
03
02
01
4 00 01 02 03 04 05 06 07 08 09
5 
10m

În continuare identificăm pătratul de 10 m care conţine cota 411 m (P), acesta fiind 24
(coloana 2 , rândul 4). Coordonatele cotei în pătratul de 10 m vor fi : 18S UU 82420254
7. În cadrul pătratului de 10 m voi identifica pătratul de 1 m care conţine cota 411(P).
Pentru aceasta voi împărţi pătratul de 10 m în zece pătrate cu latura de 1 m , respectându-se
numerotarea ca mai sus;

Localizarea punctului în pătratul de 10 m

2 09
08
07
06
05
1m 04 P

Pagina 37 din 71
 03
02
01
2 00 01 02 03 04 05 06 07 08 09
4 
1m

În continuare identificăm pătratul de 1 m care conţine cota 411 m (P), acesta fiind 44
(coloana 4 , rândul 4). Coordonatele cotei în pătratul de 1 m vor fi : 18S UU 8242402544

Acestea sunt coordonatele unui punct determinate în reţeaua MGRS cu o precizie de

un metru .
De reţinut că aceste coordonate se scriu fără pauză între grupuri - ex:
18SUU8242402544 şi semnifică:
18S : denumirea zonei;
UU: pătratul de 100 km;
82424: “esturile”;
02544: “nordurile”.

2.4. NOMENCLATURA HĂRŢILOR ÎN PROIECŢIA GAUSS

Sistemul de poziţionare al foilor de harta se numeşte nomenclatura hartal si este
trecuta pe marginea de nord a fiecare foi de harta, prin litere si cifre.
România a adoptat in anul 1952, ca baza de plecare pentru nomenclatura hartilor
topografice la toate scarile, proiectia folosita pentru Harta Intemationala a Lumii la scara
1:1.000.000 si anume proiectarea fiecarei emisfere a Pamantului pe cate un con drept care
poate fi desfasurat cu usurinta in jurul generatoarei. Conform acestei desfasurari, suprafata
Pamantului, pana in apropierea polilor (pana la paralela de 88° latitudine), s-a impartit cu
ajutorul paralelelor in fasii de 4°, iar cu ajutorul meridianelor in coloane de 6°.
Nomenclatura foii de harta la scara 1:1.000.000 se formează din literele majuscule ale
alfabetului latin (de la A la V) corespunzatoare fâşiilor de 4° pe latitudine, incepând de la
Ecuator spre poli si cifrele de la 1 la 60 corespunzatoare coloanelor de 6° pe longitudine,

Pagina 38 din 71
incepând de la meridianul de longitudine de 180° (meridianul opus meridianului ce trece prin
Observatorul Astronomic din Greenwich) (vezi fig. a).
Teritoriul tarii noastre este acoperit in cea mai mare parte de foile de harta L-34 si L-
35 la scara 1:1.000.000 si porţiuni mai mici din foile de harta M-34, M-35, K-34 si K-35.
Suprafaţa unei foi de harta (in plan) la scara 1:1.000.000 este de 174.360 km , iar
întinderea pe latitudine este de 4° si pe longitudine de 6°.
Foaia de harta la scara 1:1.000.000 confine patru foi de harta la scara 1:500.000, care
sunt notate cu literez majuscule ale alfabetului latin (A, B, C, D) .
Suprafata unei foi de harta (in plan) la scara 1:500.000 este de 44.830 km , iar
întinderea pe latitudine este de 2° si pe longitudine de 3°.
Foaia de harta la scara 1:1.000.000 contine 36 foi de harta la scara 1:200 000 care se
notează cu cifre romane (de la I la XXXVI).
Suprafata unei foi de harta (in plan) la scara 1:200.000 este de 5.060 km:, iar
întinderea pe latitudine este de 40' pe latitudine si de 1 ° pe longitudine.
Foaia de harta la scara 1:1.000.000 contine 144 foi de harta la scara 1:100.000 care se
noteaza cu cifre arabe (de la 1 la 144) (vezi fig.3b).
Suprafata unei foi de harta (in plan) la scara 1:100.000 este de 1.270 km2, iar
întinderea pe latitudine este de 20' pe latitudine si de 30' pe longitudine.
Pentru determinarea nomenclaturii foii de harta la scara 1:50.000 se ia ca baza foaia
de hartă la scara 1:100.000, care se imparte in 4 foi de hartă la scara 1:50.000 ,care se notează
cu primele litere mari ale alfabetului latin (A, B, C, D) (vezi fig.3, c).
Suprafaţa unei foi de hartă ( în plan ) la scara 1:50.000 este de 320 km, iar întinderea
pe latitudine este de 10' si pe longitudine de 15".
Prin împărţirea foii de hartă la scara 1:50.000 in patru foi de hartă si prin numerotarea
acestora cu primele patru litere mici ale alfabetului latin (a, b, c, d), se obţine nomenclatura
foii de harta la scara 1:25.000 (vezi fig. 3, c).
Suprafata unei foi de hartă (in plan) la scara 1:25.000 este de 80 km, iar întinderea pe
latitudine est de 5' si pe longitudine de 7'30".
Pentru determinarea nomenclaturii planurilor topografice la scara 1:10.000 se ia ca
baza harta topografică la scara 1:25.000, care se împarte in patru foi egale la scara 1:10.000 si
se noteaza cu cifre arabe de la 1 la 4 (vezi fig. 3, c).
Suprafata unui plan topografic la scara 1:10.000 este de 20 km2, iar întinderea pe
latitudine este de 2'30" si de 3'45" pe longitudine.

Pagina 39 din 71
 a)

Reţeaua rectangulară
Hărţile topografice in proiecţia GAUSS-KRUGER sunt limitate de un cadru interior.
Laturile de nord si de sud ale foii de hartă reprezintă paralele geografice, iar cele de est si vest
meridianele geografice. În colţurile cadrului interior sunt trecute coordonatele geografice Y si
X, care materializează poziţia geografica pe glob a fiecarei foi de hartă.

Pagina 40 din 71
 La o distanţă de aproximativ 8 mm de cadrul interior harta topografică are un al doilea
cadru, denumit cadrul geografic, pe care sunt marcate prin segmente minutele de aceea se mai
numeşte cadrul minutar.
Un alt treilea cadru, lipit de cadrul geografic este cel exterior, care se mai numeşte si
cadrul ornamental.
Pentru masurări metrice pe hartă se foloseşte o reţea rectangulară (kilometrica). Cu
ajutorul ei se pot determina cu precizia dată de scara hărţii, coordonatele rectangulare ale
oricărui punct din harta. Aceasta reţea rectangulară este un sistem de linii drepte paralele cu
axele de coordonate adoptate, adică cu proiecţia Ecuatorului si cu proiecţia meridianului axial
al fiecarui fus.
Reţeaua rectangulară apare pe hărţile topografice la scarile 1:25.000-1:200.000.
Lmiile care formează reţeaua rectangulară sunt separate una de alta printr-un număr întreg de
kilometri. De aceea această reţea rectangulară se mai numeşte reţea kilometrică sau caroiaj
kilometric.
Valorile caroiajului kilometric sunt scrise între cadrul interior şi cel geografic, prin
grupe de 4 cifre, in zona colţurilor foilor de hartă. Între acestea se scriu numai ultimele doua
cifre ale kilometrilor intregi. Pe laturile de sud si de nord, prima cifră arată numarul fusului
(numerotat de la meridianul ce trece prin punctul Greenwich), deci se iau in considerare
numai urmatoarele trei cifre.
Reţeaua kilometrică se trasează din 1 km în 1 km pe hărţile topografice la scările
1:25.000 si 1:50.000, din 2 km în 2 km pe hărţile topografice la scara 1:100.000 şi din 4 km
în 4 km pe hărţile topografice la scara 1:200.000.
In afara reţelei kilometrice proprii, pentru foile dispuse la margine de fus (o zonă de
2°), se trece si o reţea suplimentară. Deoarece liniile verticale ale reţelei kilometrice sunt
paralele cu meridianul axial al fusului respectiv, iar meridianele axiale ale fuselor vecine nu
sunt paralele între ele, rezultă că, racordând hărţi din doua fuse, liniile reţelei kilometrice ale
unui fus vor face un unghi cu liniile reţelei kilometrice ale fusului vecin (vezi figura).

Pagina 41 din 71
 Toate foile de hartă, la toate scările, aflate în zona de 2° de la marginea fusului, au si
valorile retelei kilometrice ale fusului vecin.
Reteaua fusului vecin nu se traseaza pe harti, pe cadrul exterior se tree iesirile retelei
kilometrice ale fusului vecin, insotite de valorile acestuia care sunt o continuare a numerotarii
caroiajului rectangular de pe harta vecina.
Continutul elementelor unei foi de hana in proiectia GAUSS-KRUGER la scarile
l':25.000-l:200.000 (vezi fig.5):
Cadrul interior.
Cadrul geografic (minutar).
Cadrul exterior (ornamental).
Zona cuprinsă.
Nomenclatura si denumirea foii de harta.
Caracterul hartii.
Nomenclatura foilor de harta vecine.
Un text prin care se interzice multiplicarea.
Elementele continutului hartii, care au fost reprezentate schematic.
10.Indicatii privind valorile declinatiei magnetice, convergentei medii a
meridianelor si a abaterii medii a acului m'agnetic.
11.Schema declinatiei magnetice, a convergentei meridianelor si a
abaterii medii a acului magnetic.
12.Scara numerica si grafica a hartii; indicatii privind valoarea in teren a
unui cm; sistemul de coordonate si sistemul de referinta al
inaltimilor.

Pagina 42 din 71
 Scara pantelor.
Schema frontierelor de stat si a limitelor de judet.
15.Indicatii referitoare la actualitatea hartilor.

Ambele proiecţii au hărţile cu nomenclaturi foarte uşor de utilizat, la fiecare scară se

poate determina foarte uşor vecinii unei foi de hartă şi de asemenea se pot face uşor
transformări de nomenclaturi dintr-o proiecţie în alta (lucru prezentat de mine în capitolul
trei).
2.5. Caroiajul şi notaţia U.T.M. a României.

Analizându-se atent caroiajul UTM se observă că ţara noastră este proiectată pe două
zone de 6º longitudine alăturate (34 şi 35) de o parte şi alta a meridianului de 24º longitudine
estică.
Partea de vest se încadrează între coloanele D-G şi rândurile P-U iar partea de est a
României între coloanele K-Q şi rândurile J-P. Ele reprezintă reţeaua de bază a pătratelor de
100 km în raport cu care se determină valorile kilometrice ale oricărui punct din interiorul lor
.
Pentru precizarea poziţiei punctelor de pe hartă, fiecare din pătratele de 100 x 100 km
este împărţită în 100 pătrate egale (10 x 10 km) prin linii paralele orizontale şi verticale,
numerotate de la 1 la 9 de la stânga la dreapta de jos în sus.
Se realizează astfel o grilă de identificare comodă şi exactă a elementelor de pe hartă.
Cu alte cuvinte la întretăierea unei verticale cu o orizontală se află pătratul de 10 x 10 km în
care este situat detaliul de planimetrie respectiv. O regulă simplă exprimă printr-un cod
alfanumeric coordonatele punctului ce trebuie să fie reportat, fie fişat, cartografiat în reţeaua
UTM cu ochiuri având latura de 10 km, şi anume:
se localizează mai întâi pătratul de 100 x 100 km de pe harta României, notat cu două
litere ale alfabetului latin.
se identifică numărul primei linii verticale a grilei la vest de detaliu.
se adaugă numărul primei linii orizontale a grilei la sud de detaliu.
Pentru înţelegerea corectă vom lua un exemplu concret.
Pe harta României la scara 1:1.000.000 este trasat caroiajul rectangular. Se vor
determina coordonatele rectangulare ale localităţii Cincu . Având în vedere scara mică se pot
determina pe această hartă coordonatele rectangulare în reţeaua de pătrate de 100 x 100 km,
10 x 10 km şi 1 x 1 km.

Pagina 43 din 71
 Astfel localitatea Cincu va avea următoarele coordonate:
35 TLL - localizarea în pătratul 100 x 100 km
35 TLL28 - localizarea în pătratul 10 x 10 km
35 TLL2986- localizarea în pătratul 1x1km.
Pentru a poziţiona localitatea ( sau un detaliu semnificativ din localitate – biserica
evanghelică ) în pătrate de 100 m trebuie folosite hărţi la o scară mai mare (1:250.000 sau
1:50.000). Exemplul nostru continuă pe hărţi la scara 1:200.000. Poziţionarea bisericii
evanghelice din localitate, respectiv coordonatele rectangulare ale acesteia în reţeaua de
pătrate de 100 x 100 m sunt următoarele:
35 TLL 292868
Pentru poziţionarea detaliului în pătrate de 10 m sau de 1 m voi avea nevoie de hărţi
la scară mai mare cum ar fi 1: 35000 sau 1:25000.
Există situaţia în care un obiectiv de suprafaţă, cum este de exemplu o localitate, un
raion de staţionare, etc. se întinde pe unul, două sau mai multe ochiuri de reţea de diferite
dimensiuni. Localitatea Cincu, se întinde pe o suprafaţă care cuprinde 5 ochiuri (pătrate) din
reţeaua 1 x 1 km. In acest caz identificarea localităţii se face astfel :35 TLL 2886-2986-2987-
3086-3087.
Toate grilele de identificare , indiferent la ce scară sunt, exprimă în realitate distanţele
în km sau în metri ale punctelor date faţă de axele de coordonate principale ale fuselor
terestre ,
Ca atare, codurile lor pot fi convertite din sistemul alfanumeric în care au fost
exprimate , în cel al valorilor kilometrice. De exemplu , dacă analizăm reţeaua UTM a
României se constată că aceste distanţe sunt menţionate pe marginile sale din sută în sută de
kilometri , atât faţă de Ecuator cât şi faţă de ordonatele vestice ale fuselor 34 şi 35.
Meridianele 21o şi 27o fiind meridiane centrale ale fuselor de mai sus , vor avea
valoarea de 500 km est faţă de axa NS a sistemului lor cartezian de coordonate.
Transformarea codului se face pe baza formulelor de calcul ale coordonatelor X şi Y ale unui
punct oarecare şi anume:
XP = XM + (XMP şi
YP = YM + (YMP în care:
XP şi YP reprezintă coordonatele rectangulare ale unui punct;
XM şi YM reprezintă coordonatele colţului din stânga jos ale pătratului în care se
găseşte punctul “P”;

Pagina 44 din 71
 (XMP şi (YMP reprezintă distanţele de la colţul pătratului până la punctul “P”
rezultate din coborârea de perpendiculare din punct pe axele de coordonate X şi Y.
La joncţiunea fuselor de 6o , reţeaua rectangulară suferă modificări importante. Astfel
pătratul de 100 km x 100 km nu mai are această dimensiune în plan longitudinal ci numai în
plan latitudinal , îngustându-se pe măsură ce înaintăm spre nord. În aceste condiţii
numerotarea reţelei de 10 km x 10 km şi în cadrul pătratelor de la joncţiune de 1 km sau chiar
mai mici , suferă o anumită numerotare.
Luând concret zona ţării noastre , putem spune că pătratele de 100 km aflate la
joncţiune vor fi numerotate astfel : cele existente în fusul estic (35) numerotarea se va face tot
de la stânga la dreapta , dar va începe astfel încât ultima linie verticală de carou va fi
numerotată cu cifra 9 (figura ) .
Pătratele de la joncţiunea fuselor ,dar din stânga (fusul 34) vor avea o numerotare
normală (de la 0 la 9 din stânga spre dreapta) dar numerotarea se va opri la marginea fusului
(figura ).
În rest celelalte operaţiuni care se execută pe hartă (transcalcularea , determinarea
unghiului de convergenţă a meridianelor, măsurarea coordonatelor etc.) se desfăşoară după
regulile cunoscute.

24
o
Fusul 34 Fusul 35
9 9
8
8
7 7

6 6

5 5

4 4

3 3

2 2

1 1

0 0
0
1 9
2 8
3
Pagina 45 4
din 71 6 7
5
2.6. Hărţi în proiecţia Mercator
Categorii de hărţi
Hărţile militare sunt clasificate după scară şi tip.
a)Scara.
Deoarece harta este o reprezentare la scară a unei porţiuni din suprafaţa terestră, este
important să se ştie ce scară matematică a fost folosită. Acest lucru trebuie cunoscut cu
precizie pentru că este instrumentul principal în determinarea distanţelor reale din teren cu
ajutorul hărţii şi a mărimii unor suprafeţe de interes. De asemenea, trebuie avut tot timpul în
vedere modul în care scara afectează precizia şi cantitatea detaliilor reprezentate pe o foaie de
hartă.
Scara matematică a hărţii este raportul dintre distanţa măsurată pe hartă şi distanţa
corespunzătoare măsurată pe teren. Scara este o fracţie reprezentativă(FR) dintre distanţa de
pe hartă la numărător şi distanţa corespunzătoare din teren la numitor.

FR (scara) = distanţa pe hartă / distanţa pe teren

Cu cât numitorul este mai mare, raportul este mai mic, deci scara scade. Funcţie de
scară, raportul este mai mic, deci scara scade. Funcţie de scară, hărţile se împart în trei
categorii: la scară mică, la scară mijlocie, la scară mare. Aceşti termeni ,,scară mică, mijlocie
şi mare, ,nu par a fi foarte clari, dar dacă privim numărul ca pe o fracţie realizăm că 1: 600
000 din ceva este mai mic decât
1: 75 000 din acelaşi lucru. Deci, cu cât este mai mare numărul de după 1:, cu atât este
mai mică scara hărţii.
(1)SCARA MICĂ .Sunt acele hărţi care au scara de 1:1 000. 000 sau mai mică şi care
sunt utilizate în planificarea generală şi în studii strategice. Harta standard la scară mică este
cea de 1: 1 000. 000. O singură foaie de hartă acoperă o mare suprafaţă de terestră, dar este
mai săracă în gradul de detaliere al zonei cartografiate.
(2)SCARA MEDIE. Sunt acele hărţi care au scara de 1: 1 000. 000 dar mai mică de 1:
75 000 şi care sunt utilizate în cadrul planificării operaţiunilor militare Ele conţin o cantitate
moderată de detalii; harta standard la scară medie este cea de 1: 250 000. Des întâlnite şi
folosite sunt hărţile la 1: 100 000.
(3)SCARA MARE. Sunt hărţile la scara 1: 75 000 şi mai mare utilizate în planificarea
tactică, administrativă şi logistică. Acestea sunt hărţile cele mai des întâlnite la militarii
dislocaţi în teatrul de operaţiuni. Harta standard la scară mare este cea de 1: 50 000.

Pagina 46 din 71
 b) Tipuri

Harta planimetrică. Acest tip de hartă redă numai poziţiile planimetrice ale detaliilor
şi caracteristicilor terenului. Ea diferă de harta topografică prin omiterea reliefului ce este, de
regulă, prezentat prin curbele de nivel.
Harta topografică. Este harta care prezintă altitudinile detaliilor de teren într-un mod
măsurabil (de obicei prin curbe de nivel) precum şi poziţiile planimetrice ale acestor detalii
.Relieful reprezentat prin curbe de nivel şi puncte cotate, este raportat la un datum vertical
specific, de obicei, nivelul mediu al mării.
Fotoharta. Aceasta este reproducerea unei fotografii aeriene pe care s-au adăugat linii
de caroiaj rectangular, informaţii toponimice, cote importante, graniţe, limite şi scara.
JOG (Joint Operation graphics – Grafice pentru operaţiuni reunite). Sunt bazate pe
formatul hărţilor militare standard la scară medie 1:250 000, dar ele conţin şi informaţii
suplimentare necesare în operaţiile combinate aero-terestre. Fiecare foaie de hartă JOG are la
bază subdiviziunile Hărţii Internaţionale a Lumii (IMW-Internaţional Map of the World) la
scara 1:1 000. 000 .Numărul de foi de hartă 1:250 000 conţinute de fiecare foaie a IMW poate
diferi de la 12 la 16 funcţie de latitudine. Formatul foii este de 73,660 x 55,880 cm cu zone de
acoperire de minimum 1,525 cm situate la N şi la E necesare racordărilor cu foi adiacente.
Precizia de reprezentare a detaliilor pe o foaie de hartă este de 1 mm, adică 250 m la teren.
Hărţile JOG au fost produce până de curând în două variante: JOG – G (terestru )şi JOG – A
(aer ). S-a renunţat la prima variantă, cea terestră, considerându-se că varianta Aer este
suficientă şi perfect adaptabilă scopului acestor hărţi. La lucrul cu tipul de hartă JOG –A ,
trebuie avut în vedere faptul că valorile curbelor de nivel, echidistanţa acestora şi valorile
înălţimilor obstacolelor aeriene sunt furnizate în ,,picioare,, (feet). De asemenea, tentele de
culoare alocate formelor de relief şi folosirea umbrelor de relief ajută utilizatorul în
interpretarea rapidă şi eficientă a modelului terenului reprezentat pe hartă. Versiunea LOG- A
1:250 000 evidenţiată toate aeroporturile, aerodromurile şi heliporturile aflate în zona
cartografiată precum şi ajutoarele destinate navigaţiei aeriene (faruri, radiofaruri, staţii radio
etc ) şi obstacolele verticale (stâlpi, coşuri de fum, macarale, clădiri industriale etc ).
Fotomozaicul. Acesta este un asamblaj de fotografii aeriene, în general, numit mozaic
şi care are destinaţie topografică. Mozaicurile sunt utile când timpul nu permite redactarea
unei hărţi mai exacte. Precizia mozaicului depinde de metodele folosite în realizarea lui şi

Pagina 47 din 71
poate varia de la precizia unei simple reprezentări picturale a terenului până la cea a unei hărţi
planimetrice.
Modelul terenului (planul topografic ) Aceasta este un model la scară al terenului care
prezintă detalii şi modele la scară mare ale capacităţilor industriale de producţie şi forma
acestora. Constituie un mijloc eficace pentru vizualizarea terenului necesar planificării şi
informării prealabile asupra tonelor de desant sau aterizare.

Planuri militare ale oraşelor. Acestea sunt hărţi topografice la scări mari care
reprezintă detaliile existente în zonele urbane. Indică cu precizie numele străzilor, clădirile
importante precum şi alte elemente importante pentru operaţiunile militare şi ducerea luptei
în localităţi. Scara de întocmire a unui astfel de plan depinde de mărimea şi importanţa
oraşului, densitatea detaliilor şi informaţiilor avute la dispoziţie la data elaborării lucrării.
Hărţile speciale. Sunt hărţi pentru scopuri speciale cum ar fi: harta denumirilor, harta
căilor de comunicaţie sau hărţile de asalt. Aceste elemente se supraimprimă, de obicei, pe
hărţile la scări mai mici de 1:100 000, dar mai mari de 1:1 000.000. O hartă specială este
aceea care a fost destinată sau modificată în scopul furnizării unor informaţii care nu sunt
regăsite pe o hartă standard. Hărţile cu destinaţie specială pot prezenta:
detalii de teren
caracteristici hidrografice
vegetaţie
climă
drumuri şi poduri
căi ferate
aeroporturi
zone urbane
resurse de apă
alimentări cu combustibili

6.7. HĂRŢI DE TIP JOG

JOG = Grafice pentru operaţii reunite (Joint Operations Graphics)

Pagina 48 din 71
 1. Terminologia JOG
a) Informaţiile aeronautice – sunt informaţii suplimentare pe o hartă cu scop special,
cerută pentru navigaţia aeriană pilotaj sau pentru planificarea operaţiilor.
b) Cifra cotei maxime (MEF) – reprezintă cea mai înaltă cotă posibilă din fiecare
carou al caroiajului.
c) Relief umbrit – teren reprezentat cu tehnici în relief pentru a sugera o reprezentare
3D (tridimensională) a reliefului pe o suprafaţă 2D (bidimensională) de hartă.
d) Obstacole verticale – reprezintă toate detaliile culturale care constituie risc pentru
zbor.

2. Obiectivele produsului JOG

Operaţii combinate sol/aer;
Planificarea înainte de zbor şi operaţională;
Sunt două produse pe aceeaşi bază: seria 1501 (sol) şi seria 1501-A (aer).
Actualmente D.M.A. (Agenţia Cartografică a Apărării) nu mai produce versiunea sol.

3. Caracteristicile produsului JOG-A

Cotele sunt date în „feet“ (picioare);
Denumiri geografice limitate;
Informaţii aeriene în zbor;
Benzi de nuanţe pentru cote;
Cifrele cotei maxime;
Relief umbrit.
Hărţile de tip JOG-A executate de către D.T.M. (Direcţia Topografică Militară) a
folosit elipsoidul World Geodetic System 1984 (W.G.S. 84).
Echidistanţa curbelor de nivel (echidistanţa normată) va fi de: 25 (20 sau 30), 50, 100
sau 200 m, fiind determinată prin raportare la materialul sursă şi la pantă.
Alegerea echidistanţei se bazează pe următoarele:
Procentaj pantă Echidistanţa
<10 25 m (sau 20, sau 30)
10-20 50 m
>20 100 m
Se utilizează echidistanţa de 20 m pentru a se evita interpolarea la 25 m;

Pagina 49 din 71
 Se utilizează echidistanţa de 30 m numai după transformarea din hărţile topografice
existente cu echidistanţa curbelor de 100 „feet“;
Înscrierea valorilor de cotă pe curbă se face astfel:

Echidistanţa curbelor de nivel Valorile de cotă înscrise pe curbă

20 sau 25 din 100 în 100 m/feet
30 din 150 în 150 m/feet

Punctele cotate se reprezintă astfel:

– înălţime exactă în cadrul a 30 m 657 
– înălţime aproximativă 700 
– cea mai înaltă cotă pe foaie 1768 
Reprezentarea cotei celei mai înalte (MEF – Maximum Elevation Figure) se
reprezintă pentru fiecare cadran de grilă militară din seria JOG-AIR.
Cifra cotei maxime (MEF) este cota maximă posibilă incluzând atât obstacolele din
teren cât şi cele verticale conţinute în fiecare cadran al grilei.
Când există zone cu relief nesigur, se utilizează o notă amplasată peste zona
respectivă în locul cifrelor pentru MEF din fiecare cadran.
CIFRELE ÎNĂLŢIMII MAXIME PREZINTĂ
ÎNCREDERE NUMAI SUB 7600 „FEET“
Relieful în tente oferă o indicaţie rapidă asupra pantei şi formelor de teren, servind ca
mijloc de corelare a curbelor de nivel cu punctele cotate cu evidenţierea celor mai
semnificative detalii de teren.
Relieful în tente este reprezentat pentru toate felurile de teren, inclusiv pentru zonele
de relief care nu reprezintă încredere conţinând linii de forme.

4. Informaţii aeronautice

Detaliile aeronautice furnizează informaţiile necesare pentru securitatea şi eficienţa

operaţiilor tactice aeriene.
a) Aerodromuri

Pagina 50 din 71
 Sunt reprezentate aerodromurile şi helioporturile militare sau civile, cu suprafaţă dură,
fină, neîmbunătăţită sau necunoscută, cu 1500 „feet“ sau mai mult pentru rulare. Sunt
indicate câmpurile pentru acţiuni aeriene necesare forţelor militare, prin lungimea de rulare.
Datele statistice pentru toate aerodromurile trebuie să fie constituite din următoarele:
numele aerodromului;
lungimea de rulare, în „feet“;
caracteristicile suprafeţei;
cota în „feet“.
Unităţile radio sunt identificate numai prin denumirea şi tipul utilităţii.
b) Spaţiul aerian controlat
zona de identificare aeriană (ADA) sunt reprezentate oriunde există;
sunt reprezentate toate zonele de interdicţie a zborului desemnate oficial. Se
poziţionează următoarea casetă pe grafic:

Întreaga zonă a acestei hărţi cade în zona

de interdicţie de zbor (denumire)

c). Nota de variaţie magnetică

Izogonele sunt reprezentate pe întregul grafic. Liniile de egală variaţie magnetică sunt
reprezentate la o echidistanţă de 15 minute. Sunt reprezentate minime 2 izogone şi nu mai
multe de 4.
Acolo unde valoarea variaţiei magnetice este aceeaşi pe toate zonele graficului,
izogonele se pot omite pe margine se prezintă următoarea cotă:

Variaţia câmpului magnetic pentru (anul) este aproximativ (valoarea) pe întreaga zonă
(rata anuală de variaţie
– „creşte“ sau „descreşte“).

Informaţiile despre izogone sunt reprezentate pentru intervale de 5 ani.

Dacă variaţiile magnetice sunt considerabile pe întreaga zonă, se prezintă
următoarele:

Declinaţia magnetică pentru (anul) este 1o1/2o(30 MIL)

spre vest pentru întreaga zonă.

Pagina 51 din 71
 Când există o variaţie între capetele de vest şi est ale graficului apare:

(anul) Declinaţia magnetică faţă de Nordul adevărat variază de la 1 1/2o (30 MIL) spre
vest pentru centrul capătului de vest până la 2o (40 MIL) spre vest pentru centrul capătului de
est.

Nota se referă la epoci de 5 ani, iar statele de declinaţie sunt exprimate în aproximativ
1/2o cu echivalente în MIL în aproximativ 10 MIL.

5. Obstacolele verticale

Toate detaliile culturale care trec de 61 metri (200 „feet“) sau mai mult deasupra
terenului înconjurător sunt considerate risc pentru zbor şi trebuie reprezentate şi etichetate
indicându-se natura obstrucţiei.
Se prezintă înălţimea structurii deasupra nivelului solului (în paranteze) precum şi
cota părţii superioare a obstacolului deasupra nivelului mării, atunci când se cunosc sau se
pot estima.

Toate caracteristicile celor două proiecţii prezentate în acest capitol subliniază

asemănările şi deosebirile dintre proiecţia Gauss şi proiecţia Mercator. Aş vrea să subliniez
unele dintre acestea:
proiecţiile se referă la întreaga suprafaţă terestră;
în UTM sistemul de coordonate rectangular este propriu fiecărui fus ca şi în proiecţia
Gauss;
amândouă proiecţiile sunt conforme, deci deformările unghiulare sunt nule, în
proiecţia UTM deformările liniare sunt mici, înjumătăţite faţă de cele din Gauss datorită
factorului nde scară din fiecare zonă;
existenţa mai multor zone în proiecţia UTM, ca şi în cazul proiecţiei Gauss, face
necesară posibilitatea transformării coordonatelor dintr-un fus în altul, această operaţiune
fiind impusă de anumite operaţiuni ce se execută pe suprafeţe a două zone învecinate;
în proiecţia UTM meridianul axial al zonei ste secant la suprafaţa cilindrului ( factorul
de scară pe meridianul axial este k0=0,9996 ), iar suprafaţa terestră se intersectează cu

Pagina 52 din 71
suprafaţa cilindrului după două meridiane de secanţă (factorul de scară pe aceste meridiane
de secanţă fiind ks=1,000);
proiecţia UTM datorită faptului că nu prezintă deformări unghiulare (ca şi proiecţia
Gauss) iar cele liniare sunt jumătate decât cele din Gauss prezintă cu o precizie mai mare
suprafaţa terestră.

Capitolul 3

Digitizarea hărţilor

În prezent, crearea Sistemului Informaţional Geografic al Asigurării Topogeodezice a

Trupelor, prescurtat S.I.G.A.T., are ca scop automatizarea proceselor tehnologice de obţinere
a hărţilor topografice, hărţilor speciale şi documentelor topogeodezice şi constituie scop
exclusiv pentru împlinirea misiunilor de asigurare topogeodizicare revine D.T.M..
Prin crearea S.I.G.A.T. se pune la dispoziţia diferitelor categorii de forţe armate, a
datelor şi informaţiilor despre teren, în formă digitală, în formate standard de schimb, în
scopul dezvoltării de aplicaţii informatice cu caracter militar incorporabile în sistemele de
automatizare a trupelor.

Digitizarea

Este metoda uzuală de achiziţie a datelor folosind o hartă existentă (pe hârtie).
Digitizarea este procesul de convertire a obiectelor geografice ale unei hărţi într-un şir
de coordonate carteziene (x,y) stocate într-un format digital.
Digitizarea implică trasarea manuală a tuturor obiectelor de pe hartă (care trebuiesc
descompuse în elementele componente - puncte, linii şi poligoane).
Cel care digitizează trebuie să vadă obiectele geografice de pe o hartă într-o lumină
diferită. De exemplu, un lac va fi digitizat ca un poligon şi cel mai bun loc pentru a începe
capturarea conturului său poate fi un pârâu care se varsă în el.
Obiectele punct, linie şi poligon trasate sunt convertite în şiruri de coordonate x,y.
Când o hartă este digitizată, coordonatele x şi v sunt iniţial stocate în unităţi de
digitizare. Pentru a putea impune un factor de scară este necesar să convertiţi aceste unităţi
într-un sistem de coordonate care are aceeaşi proiecţie ca şi harta originală.

Pagina 53 din 71
 Atunci când digitizaţi, puteţi să introduceţi în fiecare intersecţie câte un nod (punct),
sau puteţi opta pentru ignorarea intersecţiilor şi introducerea de linii mai lungi. Ambele căi
sunt acceptabile şi implică modalităţi diferite de digitizare:
- digitizarea spaghetti (o linie lungă) - ignorarea intersecţiilor şi
digitizarea conturului ca o linie lungă;
- digitizarea discretă (câteva linii mai mici) - crearea unei serii de
linii conectate prin digitizarea fiecărei intersecţii.

În cazul digitizării spaghetti, intersecţiile nu sunt explicit identificate când liniile sunt
digitizate. De aceea, setul de linii se suprapune căpătând formă de spaghetti (de aici provine
denumirea). Această metodă este de obicei folosită pentru a digitiza liniile drepte (contururi,
etc.). Pentru obiecte precise (curbe sau răsucite) este de preferat digitizarea discretă. Aceasta
oferă o mai mare acurateţe a coordonatelor.
De asemenea, acurateţea datelor digitale este direct afectată de calitatea hărţii care se
digitizează. înainte de a începe un proiect mare este bine să digitizaţi o zonă mică, de probă,
pentru a vă asigura că veţi obţine rezultatele dorite.
Iată câteva recomandări pentru digitizare:
stabiliţi o secvenţă standard de proceduri; de exemplu, digitizaţi întâi liniile şi apoi
punctele;
secvenţa stabilită trebuie să vă permită să urmăriţi uşor ce obiecte au fost deja
digitizate;
acolo unde nu se disting intersecţiile, definiţi-le marcând noduri pe harta sursă;
marcaţi noduri pe liniile lungi;
asiguraţi-vă că toate poligoanele se închid, marcând nodul de
plecare;
stabiliţi înainte de digitizare puncte geografice de control pentru
zona studiată.
Punctele geografice de control (tic-uri)
Reprezintă puncte de referinţă, identificate prin locaţii cunoscute de pe suprafaţa
Pământului. Ele permit tuturor obiectelor dintr-un strat să fie înregistrate într-un sistem de
coordonate comun. Digitizarea cu acurateţe a acestor puncte permite reluarea digitizării dacă
nu aţi putut completa harta într-o sesiune, sau dacă trebuie să repoziţionaţi harta între sesiuni.
Cel puţin patru puncte geografice de control trebuiesc digitizate pentru a asigura înregistrarea
corectă a unui strat

Pagina 54 din 71
 Dispozitivul prin intermediul căruia se realizează digitizarea se numeşte digitizor. Se
mai folosesc termenii planimetru, tabletă digitizoare.
Cel mai simplu digitizor constă într-o reţea grilă de fire, foarte fină, inclusă în
suprafaţa unei mese (pe care se aşează harta) şi un dispozitiv (asemănător unui mouse) cu
cursor (în formă de cruce) şi taste.
Locaţia cursorului este determinată cu ajutorul intersecţiilor reţelei grilă de fire şi
transmisă calculatorului sub forma unor coordonate x,y.
Tastele realizează diverse funcţii (cum ar fi: începerea unei linii, înregistrarea
coordonatelor x,y ale unui punct, etc.).

Figura 1
4.2. Scanarea-vectorizarea
Constă în scanarea unor imagini raster (hărţi) şi apoi transformarea acestora în
imagini vectoriale folosind programe speciale de conversie.
Metoda nu necesită echipamente scumpe - se pot folosi şi scannere monocrome care
sunt relativ ieftine.
Din păcate, oricât de performant ar fi programul de conversie raster-vector,
performanţele obţinute nu sunt prea bune din punct de vedere al preciziei datelor obţinute.
Procedeul de conversie generează multe erori (nu pot fi recunoscute toate obiectele
geografice) şi succesul lui depinde de calitatea (în special contrastul) hărţii sursă.
Carnetul electronic de teren
Este un terminal inteligent pentru achiziţionarea, prelucrarea şi transferul datelor.
Staţia totală (tahimetrul electronic)

Pagina 55 din 71
 Denumită şi "staţie inteligentă', face parte dintr-o nouă generaţie de aparate, fiind o
realizare de vârf a mecanicii, electronicii şi opticii. Concepţia constructivă a unei staţii totale
reuneşte în cadrul unui singur dispozitiv portabil componentele necesare măsurării
electronice a unghiurilor şi distanţelor, software şi un mediu de memorare a datelor.
Tahimetrele electronice permit rezolvarea direct pe teren a unor probleme topografice
specifice; la bază stau elementele măsurate (unghiuri şi distanţe), unele funcţii de calcul
integrate în tahimetre şi unele programe realizate pentru carnetele electronice de teren:
aflarea distanţei dintre două puncte vizate;
calculul înălţimii unui obiect de la suprafaţa terenului;
calculul înălţimii punctelor situate într-un plan vertical;
- aflarea distanţei orizontale de la un punct la o dreaptă;
- ridicarea profilelor transversale.
Poziţia în plan şi în spaţiu a unor puncte caracteristice se determină direct pe teren în
funcţie de coordonatele x,y,z ale unor puncte vechi, cunoscuţi şi a unor unghiuri şi distanţe
măsurate. Elementele cunoscute se introduc în memoratorul aparatului iar cele măsurate se
înregistrează automat. Pe baza programelor de calcul se deduc, se afişează şi se înregistrează
coordonatei punctelor noi.
Reperajul fotogrammetrie terestru
Este o metodă de achiziţie eficientă şi cu costuri reduse dacă este vorba de un număr
mare de puncte.
Ridicările fotogrammetrice se execută pe baza unor imagini preluate din avion şi a
unor puncte de reper şi control ce asigură legătura între teren, fotograme şi reprezentarea
cartografică (plan, hartă).
Aceste puncte servesc la orientarea absolută. Poziţia lor spaţială (x,y,z) se determină
prin metode topografice folosind sistemul de proiecţie Stereografic
Reperajul terestru permite măsurarea obiectelor care sunt greu accesibile pentru
măsurătorile terestre (curţi interioare, spatele clădirilor, terenuri acoperite cu păduri, etc.).
Rezolvarea în ansamblu a reperajului fotogrammetrie presupune, ca etape mari,
proiectarea (alegerea punctelor de reper şi control) şi determinarea coordonatelor spaţiale în
cadrul sistemului de proiecţie Stereografic 70.

3.3. Radarul subpământean

Pentru detectarea reţelelor subterane, dacă se intenţionează să se evite săpăturile, este
necesar să se folosească radarul subpământean.

Pagina 56 din 71
 Aparatul foloseşte unde de înaltă frecvenţă şi funcţionează pe principiul sondării pe
bază de ecou. In acest proces, se analizează reflexiile impulsurilor electromagnetice emise de
o antenă spre obiectul cercetat la intervale scurte de timp.
La atingerea de către unde a obiectului cercetat se produc reflexii, marcate pe ecranul
aparatului prin distorsiuni ale undei emise. Semnalele de reflexie sunt recepţionate de către o
antenă. Şirul de reflexii dă posibilitatea de a construi o imagine numită „radargramă".
3.4. Sateliţi
Aşa cum am menţionat, cele mai mari colecţii de date geografice sunt imagini luate
din satelit (imagini satelitare).
Acestea sunt imagini raster care pot fi scanate şi apoi transformate în imagini
vectoriale folosind programe speciale de conversie (aşa cum am explicat în paragraful
"Scanarea-vectorizarea").
Imageria satelitară se referă la imaginile obţinute de la sateliţii specializaţi care
fotografiază scoarţa terestră văzută de pe orbitele lor, precum şi la tehnologiile de captare,
prelucrare şi analizare a acestor imagini. Domeniul acesta se mai numeşte şi "teledetecţie"
(mai ales din perspectiva multi-spectralităţii, asupra căreia vom reveni).
Imaginile digitale transmise de sateliţi (fiind imagini raster) se prezintă sub forma
unor matrici de numere. Fiecare număr corespunde unui pixel (celulă de imagine) şi respectiv
unei poziţii de la sol (de unde şi denumirea de "groundel").
Rezoluţia specifică unei imagini - parametrul esenţial în fotogrammetria satelitară -
depinde de puterea optică a satelitului şi se reflectă concret în suprafaţa de scoarţă terestră pe
care o reprezintă un pixel. Astfel, rezoluţia de "1 metru" ar însemna că unui "groundel" din
imagine îi corespunde la sol un pătrăţel de un metru pătrat. însă - atât din perspectivă
terminologică (rezoluţia optică), cât şi din punct de vedere topografic - poate că mai corect ar
fi să vedem lucrurile printr-un efect al granularităţîi; o imagine cu o rezoluţie de "1 metru" nu
captează/surprinde obiecte având gabaritul mult mai mic de un metru.
Pentru imaginile satelitare valoarea fiecărei celule (fiecărui pixel) traduce intensitatea
unei lungimi de undă specifice a radiaţiei electromagnetice recepţionate din zona respectivă
(justificând deci termenul "radiometrie"), care în particular este în spectrul vizibil.
În timp ce imaginile digitale obţinute prin scanarea planurilor/hărţilor sau prin
fotografiere au un singur tip de informaţie pentru punctele de la sol floarea), sateliţii pot
colecta mai multe tipuri de informaţii deodată, iar aceste date sunt furnizate ca benzi (straturi)
distincte într-o imagine multi-spectrală.

Pagina 57 din 71
 (De obicei imaginea "multi-bandă" captează/stochează laolaltă trei domenii de
frecvenţă a radiaţiei - în spectrul vizibil sau pe lângă acesta - provenite dinspre Pământ.)
Software-ul pentru procesarea imaginilor satelitare oferă, pe lângă facilităţile
generoase de vizualizare, şi capabilităţi specifice avansate:
filtrare (netezire, eliminarea zgomotului de fond, accentuare, optimizarea/detectarea
muchiilor, echilibrarea variaţiilor cromatice din imaginile adiacente mozaicate);
ajustare (contrast, strălucire - prin transformări simple şi liniare, sau de alură
logaritmică sau exponenţială);
fuzionarea imaginilor suprapuse (accentuarea unei imagini de slabă rezoluţie prin
combinarea cu una de rezoluţie înaltă);
aplicarea de formule complexe (manipularea, raportarea şi combinarea benzilor
spectrale);
geo-referenţierea imaginilor satelitare (pentru ca obiectele reprezentate în ele să se
potrivească geo-spaţial cu obiectele reale considerate într-un sistem de proiecţie/coordonate);
.
clasificarea imaginilor raster (regionalizarea după atribute spectrale cuantificate şi
eventual generarea de contururi vectoriale);
gridding şi DTM (extrapolări şi generări de modele tridimensionale, respectiv
vizualizări ale unor imagini drapate pe modele 3D);
aplicarea de transformate Fourier (datelor radiometrice/cromatice din imagini li se pot
aplica filtre Fourier spre şi dinspre domeniul frecvenţei: filtre "trece-sus", "trece-jos", "trece-
bandă" şi "opreşte-bandă"; derivata întâi şi a doua; câmp în direcţia unui vector; câmp redus
la un pol; filtre "notch"(crestătură));
generarea de secţiuni (traverse) reprezentând amplitudinea mărimilor detectate
spectral (pentru DTM traversa determină chiar elevaţia, adică profilul terenului);
compresarea imaginilor (reducerea mărimii fişiere lor-imagine prin folosirea unor
formate dedicate - ECW, MrSID, JPG, TIF).
Prin aplicarea diverselor transformări asupra datelor din pixelii imaginii raster,
software-ul destinat imageriei satelitare evidenţiază şi extrage informaţii foarte subtile.
Tehnologia VSAT (Very Smail Aperture Terminat) marchează un punct de cotitură în
industria sateliţilor de comunicaţii.
VSAT furnizează o infrastructură de comunicaţie bazată pe transmisia
prin sateliţi, oferind posibilitatea transferului de date, voce şi imagini ci

Pagina 58 din 71
flexibilitate maximă, disponibilitate imediată şi un raport performanţe/cost
optim.
Există mai mulţi sateliţi care acoperă bine teritoriul ţării noastre, cum ar fi satelitul
Eutelsat II F-4 care a fost lansat în iulie 1992 şi este localizat la 7° E.

Pentru România partenerii direcţi pentru imagerie satelitară sunt: "Space Imaging
Eurasia" şi "Eurimage".

3.5.GPS

GPS - Sistemul de poziţionare globală (Global Positioning System) - este o tehnologie

sofisticată, bazată pe un sistem de sateliţi militari specializaţi, prin care se poate determina
oricând/continuu poziţia punctelor de la suprafaţa Pământului. Un receptor GPS captează
semnalele provenind de la câţiva dintre cei 24 de sateliţi ce orbitează permanent în jurul
planetei (la o altitudine de 20200 kilometri) şi le foloseşte pentru a-şi calcula propria poziţie.
Fiecare satelit comunică permanent poziţia sa faţă de Terra, plus câteva informaţii de
sincronizare (temporizarea fiind aici esenţială), pe baza cărora receptorul determină -
matematic vorbind - o retro-intersecţie sferică. Astfel că, în vederea geo-localizării,
receptorul GPS trebuie să aibă "vizibilitate" spre cel puţin 3-4 sateliţi pentru a-şi calcula
suficient de precis poziţia.
Aplicaţiile tehnologiei GPS sunt evidente în navigaţia terestră/navală/aeriană (Global
Navigation Satellite Systems - GNSS) dar şi în topo-geodezie.

Pagina 59 din 71
 GPS: 24 de sateliţi în 6 planuri orbitale (câte 4 sateliţi în fiecare plan)
Altitudinea orbitei: 20200 km Înclinarea planului orbital: 55"

Figura 2 - Constelaţia de sateliţi GPS şi orbitele geo-staţionare ale acestora

Deşi sistemul a fost conceput de către Departamentul apărării al SUA spre sfârşitul
anilor 1960, el a devenit operaţional ceva mai târziu (1981, 1984), şi mai apoi a fost deschis
şi folosinţei civile (prin sistemul NAVSTAR). Rusia a dezvoltat între timp un GPS similar
(dar şi complementar) NAVSTAR-ului (numit GLONASS), iar Agenţia europeană a spaţiului
(ESA) are în derulare un proiect GNSS numit "GalileoSat" ce va deveni deplin funcţional
până în 2008.
Determinările de coordonate cu ajutorui GPS-uluî se fac implicit în sistemul "World
Geodetic System" (WGS84), fiind necesare uneori conversii spre alte sisteme de coordonate.
Precizia de geo-localizare depinde de abilităţile receptorului GPS, pentru topografie
fiind deseori nevoie de corelarea informaţiilor între două receptoare ("GPS diferenţial")
pentru a se obţine o poziţionare cu erori sub 5-10 cm.

Capitolul 4

Parte aplicativă a problemelor studiate

4.1. METODĂ DE TRANSFORMARE A NOMENCLATURII UNEI FOI DE

HARTĂ DIN PROIECŢIA GAUSS ÎN PROIECŢIA UTM

Ca parte aplicativă a celor prezentate mai sus, vom prezenta un exerciţiu tactic la care
participă subunităţi aparţinând trupelor NATO, cu hărţile din dotare în proiecţia UTM , şi
subunităţi ale armatei României, membră NATO dar cu hărţile în proiecţia Gauss. Luăm
foaia de hartă cu nomenclatura L-34-119-B-a, hartă în proiecţia Gauss şi o vom transforma în
proiecţia UTM pentru o mai bună interoperabilitate între subunităţi.

Pagina 60 din 71
 Coordonatele geografice ale acestor foi de hartă sunt următoarele:

45°

L - 34 – 119-B-a

44°55'

23(15' 23(22'30"
I. Din mijlocul foii de hartă L - 34 - 119 - B - a, se alege un punct caracteristic din
teren:
Mănăstirea Horezu B = 44(56'50" L = 23(17'15"

a). La scara 1:100.000 M 605 x 3584

M - zona de interes N.A.T.O. (Europa Centrală şi de Est);
6 - scara hărţii, cuprinsă între 1:70.000 - 1:150.000;
0 - zona de interes N.A.T.O. (zona balcanică);
5 - subzona ROMÂNIA;
x - simbol de separare;
36 - numărul zonelor de 36' pe longitudine de la V la E, L = 23(17'15" = 35.
87 - numărul zonelor de 30' pe latitudine de la S la N ; B = 44(56'50" = 84.

Vecini:
M 605x3485 M 605x3585 M 605x3685
M 605x3484 M 605x3584 M 605x3684
M 605x3483 M 605x3583 M 605x3683

Pagina 61 din 71
b). La scara 1:50.000 M 705x3584 I

45°00'

IV I
44°45'

III II
44°30'

23(00' 23(15' 23(30'

Vecini:
M 705x3585 III M 705x3585 II M 705x3685 III
M 705x3584 IV M 705x3584 I M 705x3684 IV
M705x3584 III M 705x3584 II M 705x3684 III

c). La scara 1:25.000 M 805x3584 I IV

45°00'

IV I
44°52'30"

III II
44°45'

23(15' 23(22'30" 23(30'

Vecini:

Pagina 62 din 71
 M 805x3585 III II M 805x3585 II III M 805x3585 II II
M 805x3584 IV I M 805x3584 I IV M 805x3584 I I
M 805x3584 IV II M 805x3584 I III M 805x3584 I II

4.2. TRANSFORMĂRI DE COORDONATE DIN PROIECŢIA GAUSS ÎN

PROIECŢIA UTM

4.2.1. Metoda Helmert

Metoda utilizează relaţiile Helmert pentru transcalcularea coordonatelor. Metoda

presupunealegerea unui număr de patru puncte comune ce sunt reprezentate în ambele
proiecţii şi au coordonatele în ambele proiecţii. Cu ajutorul coordonatelor, celor patru puncte
comune se calculează coeficienţii ecuaţiilor de transformare Helmert.Având apoi calculate
valorile coeficienţilor de transformare, se calculează coordonatele tuturor punctelor din Gauss
în UTM. Releţiile de transformare sunt:
x = a0+a1x-a2y
y = b0+a1y+a2x
unde x,y sunt coordonatele punctelor în Gauss
X,Y sunt coordonatele punctelor în UTM.
Coeficienţii a0 şi b0 se calculează cu relaţiile:

a0 = Xm - a1xm+a2 ym Xm = [Xi]i=1/4, Ym = [Yi]i=1/4

b0= Ym - a1 ym - a2 xm unde: xm = [xi]i=1/4, ym = [yi]i=1/4

coeficienţii a1 şi a2 se calculează cu relaţiile:

a1= ( ∑ ∆x∆X+ ∑ ∆y∆Y ) / ( ∑ ∆ x2 + ∑ ∆ y2) ∆X= Xi-Xm , ∆x=xi-xm

a2= ( ∑ ∆x∆Y - ∑ ∆y∆X ) / ( ∑ ∆ x2 + ∑ ∆ y2 ) , unde ∆Y= Yi -Ym , ∆y=yi-ym

Ordinea de lucru:
- se calculează coordonatele medii Xm , Ym în sistem UTM şi xm , ym în sistem
Gauss a celor patru puncte comune;

Pagina 63 din 71
 - se reduc coordonatele celor patru puncte comune la centrul de greutate ( ym , xm şi
respectiv Xm ,Ym ) calculând ∆x , ∆Y , ∆X , ∆y ;
- se calculează coeficienţii a1 şi a2;
- se calculează coeficienţii a0 şi b0;
- se face apoi transcalculul coordonatelor punctelor noi din Gauss în UTM cu relaţiile:
X = a0 + a1x – a2y ,
Y = b0 + a1y + a2x

4.2.2. Metoda afină

Metoda utilizează relaţiile transformării afine pentru transcalcularea coordonatelor
punctelor din Gauss în UTM.
X = a0 + a1x + a2y
Y = b0 + b1x + b2y unde, Y,X- coordonatele punctelor în UTM
Y, x- coordonate în Gauss
Metoda presupune utilizarea a patru puncte comune cu coordonate în ambele proiecţii
UTM şi Gauss pentru calculul coeficienţilor a0 , b0 , a1 , b1 , a2 , b2 :

a1= (( ∑ ∆x∆X * ∑ ∆y2) - ( ∑ ∆y∆X * ∑ ∆x∆y)) / N

a2= (( ∑ ∆y∆X * ∑ ∆x2) - ( ∑ ∆x∆X * ∑ ∆x∆y)) / N

b1= (( ∑ ∆x∆y * ∑ ∆y2 ) - ( ∑ ∆y∆Y * ∑ ∆x∆y)) / N

b2= (( ∑ ∆y∆Y * ∑ ∆y2 ) - ( ∑ ∆x∆Y * ∑ ∆x∆y)) / N

N = (∑ ∆x2 *∑ ∆y2) - ( ∑ ∆x∆y * ∑ ∆x∆y)

∆X= Xi-Xm , ∆x=xi-xm Xm = [Xi]i=1/4, Ym = [Yi]i=1/4

∆Y= Yi -Ym , ∆y=yi-ym unde xm = [xi]i=1/4, ym = [yi]i=1/4

Se calculează apoi coeficienţii a0 şi b0 cu relaţiile:

a0 = Xm – a1xm – a2xm

Pagina 64 din 71
 b0 = Ym – b1xm – b2xm

Coordonate determinate cu ajutorul sistemului G.P.S.. Folosirea acestui sistem a fost

obligatorie, pentru că coordonatele trebuiesc căutate cu o precizie maximă; luarea lor de pe
hartă impunea luarea în calcul şi a unor marşe de eroare, care ar fi influenţat calculele finale.
Cele 4 puncte necesare sunt prezentate mai jos Coordonate1.doc

Xg Yg Yutm Xutm
5096060,94 5289430,76 5093903,51 5289395,61
5095592,57 5303640,64 5093435,33 5303599,72
5084946,17 5289051,91 5082793,25 5289016,91
5084477,74 5303287,38 5082325,01 5303246,62

Xg Yg
5087258,36 5289201,54
5086372,36 5289287,68
5088657,32 5300697,57
5090876,54 5301813,74
5091357,98 5302164,28
5087963,45 5302879,56
5092654,87 5289069,61
5096387,24 5289362,43
5089327,48 5303187,94
5092157,89 5289208,31
Coordonate pentru calcul (s-a scăzut partea comună) pentru a uşura calculul
coordonatelor, reducerea neinfluenţând rezultatele.

Xg Yg Yutm Xutm
96060,94 289430,76 93903,51 289395,61
95592,57 303640,64 93435,33 303599,72
84946,17 289051,91 82793,25 289016,91
84477,74 303287,38 82325,01 303246,62

Pagina 65 din 71
 Punctele ce le-am ales să fie transformate dintr-o proiecţie în alta.

Xg Yg Xutm Yutm

Xg Yg
87258,36 289201,54
86372,36 289287,68
88657,32 300697,57
90876,54 301813,74
91357,98 302164,28
87963,45 302879,56
92654,87 289069,61
96387,24 289362,43
89327,48 303187,94
92157,89 289208,31

Vom observa în continuare că ambele metode sunt foarte precise în determinarea

punctelor dintr-o proiecţie în alta , fiecare dintre ele putând fi utilizată pentru calculul unor
coordonate , după cum o arată şi exemplele următoare.

HelmertUTM.xls
AfinaUTM.xls

Pagina 66 din 71
96060.94 289430.76 93903.51 289395.61
95592.57 303640.64 93435.33 303599.72
84946.17 289051.91 82793.25 289016.91
84477.74 303287.38 82325.01 303246.62

90269.355 296352.6725 88114.275 296314.715

dXs dYs dXg dYs SdXs2 SdYs2 dXs dXg d

5791.585 -6921.9125 5789.235 -6919.105 123758177.6 202418644.1 123707960.9 2

5323.215 7287.9675 5321.055 7285.005

-5323.185 -7300.7625 -5321.025 -7297.805 dXs dYs
-5791.615 6934.7075 -5789.265 6931.905 -2593273.24

A 2.50341E+16 a1 0.999594134 a0= -2118.44145

B - a2 -4.24711E- b0= 82.25503462
106365734.5 09
C - b1 -5.95284E-
14908424462 07
D 2.50341E+16 b2 0.999594541
N 2.50442E+16
Puncte de transformat
Xg Yg Xutm Yutm
90372.54 293120.16 88217.41813 293083.5131
87258.36 289201.54 85104.50332 289166.4838
86372.36 289287.68 84218.86415 289252.5894
88657.32 300697.57 86502.89681 300657.8518
90876.54 301813.74 88721.2161 301773.5679
91357.98 302164.28 89202.46071 302123.9655
87963.45 302879.56 85809.30843 302838.9575
92654.87 289069.61 90498.82429 289034.6041
96387.24 289362.43 94229.67944 289327.3031

Pagina 67 din 71
 89327.48 303187.94 87172.78482 303147.2116
92157.89 289208.31 90002.04599 289173.2481
Metoda afină
Yg Xutm Yutm
289430.76 93903.51 289395.61
303640.64 93435.33 303599.72
289051.91 82793.25 289016.91
303287.38 82325.01 303246.62

296352.6725 88114.275 296314.715

dYs dXg dYs SdXs2 SdYs2 dXs dXg dYs dYg dXs dYg
-6921.9125 5789.235 -6919.105 123758177.6 202418644.1 123707960.9 202336593.7 -
2592295.708
7287.9675 5321.055 7285.005
-7300.7625 -5321.025 -7297.805
6934.7075 -5789.265 6931.905

1.00
- 0.00
-
2118.542216
82.23616747
anscalculat
Yg Xutm Yutm
293120.16 88217.41743 293083.5133
289201.54 85104.49936 289166.483
289287.68 84218.85866 289252.5883
300697.57 86502.89468 300657.851
301813.74 88721.21502 301773.5679
302164.28 89202.45987 302123.9656
302879.56 85809.30654 302838.9563

Pagina 68 din 71
289069.61 90498.82101 289034.6053
289362.43 94229.67757 289327.3057
303187.94 87172.78349 303147.211
289208.31 90002.04257 289173.2492

4.3 METODA DE AFLARE A VECINILOR UNEI FOI DE HARTĂ ÎN

PROIECŢIA GUASS

Această metodă este de fapt un program care ne ajută să aflăm imediat vecinii unei foi
de hartă , la o scară aleasă la alegere , din proiecţia Gauss .

CALCUL VECINI HARTA.EXE

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Importanţa topografiei militare constă în faptul că aceasta pune la dispoziţia

militarilor o sumă de cunoştinţe şi deprinderi practice strict necesare pregătirii lor militare
generale , privitoare la:
cunoaşterea elementelor topografice şi a proprietăţilor tactice ale terenului, în vederea
folosirii judicioase a acestora în îndeplinirea diferitelor misiuni de luptă;
procedeele şi succesiunea cercetării sau studierii terenului, în vederea stabilirii
caracterului său general şi a proprietăţilor sale tactice, care au un rol determinant în
asigurarea condiţiilor necesare observării, mascării, protecţiei trupelor şi a tehnicii din
înzestrare, precum şi în orientarea sau deplasarea trupelor;
procedeele expeditive de determinare sau de măsurare în teren sau pe hartă a
distanţelor, pantelor, unghiurilor şi direcţiilor, în vederea indicării sau stabilirii poziţiei
diferitelor obiecte sau obiective de pe câmpul de luptă;
orientarea sau deplasarea în teren în condiţii normale sau deosebite, folosind harta
topografică ;

Pagina 69 din 71
 citirea hărţilor topografice militare, a planurilor topografice şi a fotografiilor aeriene
sau terestre, în scopul studierii terenului în care urmează a se acţiona, şi modul de folosire a
acestor documente pentru îndeplinirea misiunilor de luptă ordonate.
Conform celor prezentate mai sus, cred că este necesar, chiar vital, ca orice militar să
cunoască şi să-şi însuşească normele teoretice şi practice ale lucrului cu harta pentru a putea
duce la bun sfârşit orice misiune. Nu este operaţie militară care să nu necesite harta
topografică; atât pentru localizarea trupelor proprii cât şi a inamicului , pentru mobilitatea
forţelor, pentru culoarele de deplasare, zonele de grupare, direcţiile de foc, etc. De aceea
trebuiesc aprofundate aceste cunoştinţe, lucru demonstrat de militarii români care au
participat la misiuni multinaţionale şi care au folosit hărţi în mai multe proiecţii pentru
interoperabilitatea subunităţilor. Lucrarea mea rezolvă doar o parte din aceste probleme şi
anume asemănările şi deosebirile dintre cele două proiecţii folosite de armatele NATO şi de
armata României, cât şi unele metode de transformare a nomenclaturilor cât şi a
coordonatelor unui punct dintr-o proiecţie în alta.
Proiecţia UTM cât şi proiecţia Gauss, prin caracteristicile lor de a nu deforma
unghiurile ( fiind proiecţtii conforme ) şi de a deforma doar liniar terenul sunt de o importanţă
majoră în domeniul militar. Lucrul cu una din cele două proiecţii rămâne la latitudinea
fiecărui comandant în parte, acesta luând în considerare atât avantajele cât şi dezavantajele pe
care o proiecţie le are faţă de cealaltă. Lucrarea mea tratează exact aceste deosebiri şi
asemănări şi vine în ajutorul utilizatorului de hartă pentru a lucra cât mai uşor pentru a duce
la bun sfârşit misiunea avută.
Studiul hărţilor este un domeniu deosebit de important pentru orice cadru militar,
indiferent de funcţia şi de locul pe care-l ocupă.De la cel mai mic soldat şi pănă la general ,
fiecare ar trebui să stăpânească lucrul cu harta, să ştie localizarea unui punct pe hartă, să ştie
să lucreze cu harta la birou cât şi în teren. Odată cu intrarea în blocul militar euro-atlantic
cunoştinţele se diversifuică, topografia prezentând o varietate de metode şi tehnici utilizate de
armatele moderne. Proiecţia UTM, care la noi în armată are puţine suporturi de curs şi de
aceea este şi într-o fază incipientă de abordare, trebuie însuşită de fiecare militar pentru o mai
bună interoperabilitate cu armatele NATO. Participarea alături de aceştia în teatrele de
operaţie a demonstrat necesitatea cunoaşterii în detaliu a proiecţiei UTM lucru esenţial în
ducerea la bun sfârşit a misiunilor.
Din cele de mai sus reiese cu claritate atât importanţa topografiei militare, cât şi
necesitatea însuşirii cunoştinţelor teoretice şi a formării deprinderilor practice pe care această
disciplină le pune la dispoziţia militarilor.

Pagina 70 din 71
Pagina 71 din 71