Fiind situată la limita peninsulei Balcanice și acoperind o suprafață eliptică, de 238.

391 km² , România ocupă
mare parte din bazinul inferior al Dunării și regiunile din estul bazinului de mijloc al acestui fluviu. Se află atât la
sudul, cât și la nordul Munților Carpați, care formează bariera naturală între bazinele Dunării. Varietatea,
concentritatea și proporționalitatea reliefului, altitudinea medie 330 metri, altitudinea maximă 2544 metri fiind
în Munții Făgăraș.
România este țară carpatică deoarece 2/3 din lanțul carpatic se află pe teritoriul său. Munții Carpați determină
etajarea biopedoclimatică, reprezentând un veritabil nod orografic și totodată o barieră în calea maselor de aer,
dețin resurse naturale importante si au avut o importanță deosebită în dezvoltarea vieții economice.
România este țară danubiană deoarece întreg sectorul inferior al fluviului (1075 km) se află pe teritoriul
României sau reprezintă părți din sectorul de graniță cu statele Serbia, Bulgaria, Ucraina. Dunărea reprezintă o
axă importantă de navigație încă din Antichitate. În prezent, prin intermediul Dunării, Rinului și canalelor Main-
Rin și Dunăre-Marea Neagră, se realizează legătura între Marea Neagră și Marea Nordului.
România este o țară pontică deoarece are ieșire la Marea Neagră, lungimea țărmului românesc fiind de 245 km
(variază în funcție de procesele de acumulare sau eroziune), iar existența litoralului românesc al Mării Negre
conferă României multiple avantaje economice. Are un grad mare de populare, densitatea medie a populației
fiind în jur de 90 loc./km²), depășind media europeană. Ponderea majoritară a populației este între 53-54%, mai
redusă comparativ cu cea europeană. Prezența României în ambele conflagrații mondiale, a făcut-o să iasă din
prima câștigătoare (formarea României Mari), din cea de-a doua a ieșit perdantă (pierderea Basarabiei, nordul
Bucovinei, Ținutul Herța). Sub aspect cultural, spațiul românesc actual a mai fost numit și „spațiul
mioritic” (Lucian Blaga), reprezentând spiritualitatea creatoare a satului autohton, cu un specific aparte în
diversitatea culturilor europene.[2] Poziția geopolitică actuală este de cea membră NATO din anul 2004 si
membru UE din anul 2007.

Cuprins

 1Date generale
 2Relief
o 2.1Munți
o 2.2Dealuri și podișuri
o 2.3Dobrogea
o 2.4Câmpiile și Delta Dunării
 3Geologie
 4Climă
 5Hidrografie
o 5.1Apele curgătoare
o 5.2Resursele de apă
 5.2.1Lacurile și limanele
 5.2.2Marea Neagră
 6Vegetația
 7Fauna
o 7.1Fauna terestră
o 7.2Fauna acvatică
 8Vezi și
 9Note
 10Bibliografie
 11Legături externe

Date generale[modificare | modificare sursă]

Harta fizico-geografică cu unitățile administrative din 1967

Poziționare
Partea Central-Sud-Estică a Europei
Granițele Romaniei

 Nord: Ucraina
 Vest: Ungaria
 Sud-Vest: Serbia
 Sud: Bulgaria
 Sud-Est: Marea Neagră
 Est: Republica Moldova
Teren
Câmpia Transilvaniei este separată de Podișul Moldovei prin Carpații Orientali și de Câmpia
Română prin Carpații Meridionali (Alpii Transilvaniei).
Extremele altitudinii

 cel mai jos punct: Marea Neagră, 0 m

 cel mai înalt punct: Vârful Moldoveanu, 2.544 m
Extremele geografice

 cel mai  vestic punct: Beba Veche, Timiș (20°17′58″E)

 cel mai  sudic punct: Zimnicea, Teleorman (43°39′12″N)
 cel mai  estic  punct: Sulina, Tulcea (29°39′10″E)
 cel mai  nordic punct: Horodiștea, Botoșani (48°14′41″N)
Resurse naturale
petrol (resurse în scădere), cherestea, gaze naturale, cărbune, sare, teren
arabil, energie hidraulică.
Folosirea terenurilor

 teren arabil: 41%
 semănături permanente: 3%
 pășuni permanente: 21%
  păduri: 29%
 altele: 6% (estimativ, 1993)
Terenuri irigate
30.016 km² amenajați, din care cca. 15.000 km² în funcțiune; (2005) [1]
Riscuri naturale
cutremure mai severe în sud și sud-est; structurile geologice și
climatul provoacă alunecări de teren; inundatții frecvente în nordul și
vestul țării.
Mediu înconjurător - probleme curente
eroziune a solului și degradare; poluare a apei; poluare a aerului
în sud din motive industriale; contaminare a Deltei Dunării
Mediu înconjurător - înțelegeri internaționale

 părtașă la: Poluarea Aerului, Tratatul Antarctic,

Biodiversitate, Schimbarea Climatului, Deșertificare,
Specii pe cale de Dispariție, Modificări ale Mediului
Înconjurător, Risc de Dezastru Natural, Legea Mării,
Interzicerea Testului Nuclear, Protejarea Stratului de
Ozon, Poluarea provocată de Vase, Delte
 semnate, dar încă nu ratificate: Poluarea Aerului -
Poluanți Organici Persistenți, Protocolul pentru Mediul
Antarctic, Protocolul de la Kyoto pentru Schimbarea
Climatului
Notă
controlează cea mai ușor de traversat rută între Balcani, Republica Moldova și Ucraina.[3]

Relief[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Relieful României.

Harta reliefului României

Raportat la suprafața relativ mică a României, relieful se

caracterizează printr-o mare diversitate și complexitate.
Din întreaga suprafață a României, 28% este ocupată
de munți (peste 800 m altitudine), 42%
de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) și 30%
de câmpii (sub 200 m altitudine).
Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul
teritoriului se află Podișul Transilvaniei, înconjurat de
lanțurile muntoase ale Carpaților
Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora
se întind, ca o treaptă mai joasă, podișuri și câmpii,
către care trecerea se face prin intermediul dealurilor
subcarpatice.
Diversitatea tipurilor genetice de relief este
caracteristică și spațiului românesc. Relieful structural
este pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați
și Podișul Dobrogei de Nord. De asemenea, horstul
dobrogean s-a constituit pe resturi hercinice în condițiile
eroziunii diferențiale a peneplenei. Relieful
petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și
Podișul Dobrogei. Relieful dezvoltat pe roci solubile
reprezintă peste 20 % din teritoriul țării, mai relevant
fiind relieful carstic din aria carpatică. Tot în Carpați este
specific și relieful dezvoltat pe gresii și conglomerate, în
ariile de orogen, alături de care evoluează relieful
vulcanic și cel grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile
mai joase se afla relieful dezvoltat pe argile, marne,
nisipuri și depozite leossoide. Relieful glaciar este bine
reprezentat în părțile înalte ale Carpaților Meridionali și
în Munții Rodnei, prin circuri glaciare, în timp ce relieful
periglaciar este distribuit, în mod variat, pe întreg
teritoriul țării. De asemenea, relieful fluviatil și
cel litoral au o reprezentare specifică pe teritoriul
României.

Munți[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Carpații.
Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o
mare depresiune în centrul țării, a Transilvaniei. Sunt
munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi
transversale total sau parțial) și prezintă un număr
însemnat de depresiuni intracarpatice (cu diferite
geneze[4]), cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni
alpine, cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au
fost, din cele mai vechi timpuri, loc de retragere și de
adăpost al populației pe timpul invaziilor străine.
Datorită caracteristicilor locale, au apărut și așezări
permanente (în depresiuni și pe culoarele de vale), dar
și temporare (odăi, sălașe) care ating plafonul de
2000 m. În Carpații Apuseni se atinge altitudinea de
1200 m pentru așezările permanente. Raportat
la continentul european, Carpații reprezintă sistemul
nord-estic montan alpin, care începe din Bazinul Vienei
și ține până în Valea Timocului, pe o lungime de
aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan din
Europa) și se întinde pe o suprafață de 170 000 km². Pe
teritoriul României au o lungime de 910 km.[5] Carpații
românești fac parte din sectorul estic al sistemului
muntos alpin, bine individualizat prin direcția generală a
culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și
structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus
Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre
sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de
horstul hercinic dobrogean.
Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste
2 500 m, domină relieful României, altitudinea maximă
de 2 544 m fiind în vârful Vârful Moldoveanu din Munții
Făgăraș. Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime
mijlocie și mică și au altitudinea medie de 840 m. De
asemenea, circa 90 % din suprafața lor se află sub
altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria
carpatică având peste 2000 m, în proporție de 85 %, se
află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna.
Treapta munților prezintă, deci, diferențieri din punct de
vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu altitudinea
medie de 1136 m, Carpații Orientali, cu altitudinea
medie de 950 m și Carpatii Occidentali, cu altitudinea
medie de 654 m.[6]
Carpații românești se împart în trei mari grupe:

 Carpații Orientali, aflați între granița de nord

și Valea Prahovei, reprezintă 52,2 % din întreaga
arie carpatică, cuprinzând depresiuni largi și
numeroase pasuri ce permit circulația rutieră și
feroviară între Moldova și Transilvania; pe latura
vestică a Carpaților Orientali se întinde cel mai
mare lanț de munți vulcanici
din Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, Gurghiu, 
Harghita, Bodoc etc. Formați ca și celelalte unități
ale Carpaților românești, în
timpul orogenezei alpine, prezintă varietate
litologică, fiind constituiți din sișturi cristaline, roci
sedimentare și roci vulcanice, dispuse în trei șiruri
paralele. Altitudinea maximă este de 2303 m, iar
gradul de fragmentare este ridicat, fiind dat de
prezența depresiunilor și văilor dispuse transversal
și longitudinal. Între văile Oituz și Prahova, Carpații
Orientali își schimbă direcția (de la N-V la S, spre
S-V și V), formând Carpații de Curbură. Masivele
care alcătuiesc Carpații Orientali au următoarea
alcătuire: în vest roci vulcanice, în centru roci
cristaline iar în est și sud roci sedimentare.
Principalele resurse sunt: minereuri
de cupru, plumb, aur, argint, mangan, cărbuni, ape
minerale etc.
 Carpații Meridionali, cuprinși între Valea Prahovei și
culoarul Timiș-Cerna, se întind pe aproximativ 21 %
din spațiul montan românesc. În această grupă se
întâlnesc cei mai înalți munți din România, 11
vârfuri au altitudini de peste 2500 m. Caracteristicile
morfometrice sunt superioare celorlalte unități
carpatice. Dovada o constituie înălțimea maximă de
2544 m, înclinarea medie a reliefului de 25 – 35 %
și adâncimea fragmentării, care, pe alocuri, variază
între 500 și 1000 m. Masivitatea pronunțată se
explică prin structura litologică, prin predominarea
sișturilor cristaline. În plus, aceste tipuri de roci au
conservat cel mai bine
urmele glaciațiunii pleistocene și, ca urmare,
 Carpații Meridionali adapostesc cea mai mare
varietate de forme glaciare: circuri și văi glaciare,
custuri, șei de transfluență, morene frontale și
laterale, praguri glaciare. Acestea sunt fie izolate,
fie grupate, în acest din urmă caz formând
complexe glaciare. De asemenea, rocile
metamorfice sunt cele care au condiționat
menținerea urmelor modelarii policiclice, în cadrul
lor evidențiindu-se trei suprafețe de nivelare
(Borăscu, Râu-Șes, Gornovița), precum și umeri de
vale. Nu în ultimul rând, este de menționat
relieful carstic prezent pe calcarele din care sunt
construite extremitățile munților.[6] Munții sunt
formați din roci cristaline și culmi calcaroase.
 Carpații Occidentali, ce se întind între Defileul
Dunării la Sud, și Someș la Nord, au trecut, pe
parcursul orogenezei alpine, prin etape de înălțare
și de coborare, prin accidente tectonice pe
parcursul cărora s-au definitivat masivele sub formă
de horsturi si grabene. Liniile de falii formate au
permis apariția efuziunilor vulcanice și conturarea
unor forme vulcanice care s-au păstrat până azi.
Ponderea mare a rocilor dure (sișturi
cristaline, granite, banatite) explică masivitatea
reliefului. Prezența calcarelor a favorizat
dezvoltarea reliefului carstic pe o suprafata de
2467 km², acesta fiind marcat prin peșteri și forme
carstice minore. Și în cadrul lor, procesele tectonice
sacadate, cu faze de înălțare urmate de lungi
perioade de liniște tectonică, au contribuit la
formarea suprafețelor de nivelare, însă la înălțimi
mult mai reduse în comparație cu celelalte ramuri
carpatice. Altitudinea maximă este de 1849 m
în Munții Apuseni.[6] Principalele resurse sunt:
minereuri feroase și neferoase, cărbuni, materiale
de construcții, izvoare minerale etc.
Dealuri și podișuri[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Dealurile și podișurile României.
Dealurile și podișurile României reprezintă un ansamblu
regional, complex din punct de vedere al genezei,
vârstei și evoluției. Aceste regiuni conferă unele
trăsături care le individualizează, precum morfografia,
predominarea interfluviilor plane, modul de utilizare al
terenurilor ș.a. Regiunile de dealuri și de podișuri
constituie cea mai întinsă treaptă geografică de pe
teritoriul României. Prin poziție, ele
învăluie Carpații făcând totodată trecerea la uniățile de
câmpie. Se desfășoară pe circa 100 000 km², ceea ce
reprezintă 42 % din suprafața acesteia. Prin condițiile
naturale favorabile vieții, aceste unități de relief
constituie și reprezintă aria cu cea mai largă dezvoltare
a așezărilor omenești, cu numarul cel mai mare de
locuitori. Prin poziția geografică, cea mai mare parte a
dealurilor și podișurilor (74 %) se află la exteriorul
arcului carpatic, pe când la interior se găsesc doar
Dealurile Transilvaniei. Cele din exterior alcătuiesc, în
cadrul edificiului reliefului României, o treaptă între
munți și câmpie.[7]

Podișul Mehedinți la Ponoarele

Dealurile și podișurile cuprind cea mai mare parte a

intervalului hipsometric de 200 – 800 metri. În unele
regiuni, ele coboară sub aceste valori
(Dobrogea, Dealurile de Vest, sudul Podișului Moldovei)
sau le depășesc (Subcarpații). Circa 73 % din spațiul
deluros și de podiș se încadrează în intervalul de 200 –
500 m, 23 % celui cu înălțimi de 500 – 800 m și numai
4 % valorilor extreme (predomină cele sub 200 m). Prin
altitudine, dar și prin caracteristicile geografice ale
peisajului, podișurile din România se înscriu fie în
treapta câmpiilor (podișurile din Dobrogea Centrală și
de Sud; Podișul Jijiei; sudul Podișului Getic) în care sunt
elemente similare cu acestea (fragmentare, morfologie,
climat, soluri, vegetație, economie, tipuri de așezări
etc.), fie în treapta dealurilor (Podișul Sucevei, Podișul
Bârladului, nord-vestul Podișului Dobrogei). O situație
aparte o reprezintă Podișul Mehedinți unde peisajul se
apropie de acela al munților joși din Banat. El constituie
un podiș carpatic jos.
Relieful de ansamblu și microrelieful este diferit de la o
regiune la alta. Astfel, sunt prezente culmi deluroase
prelungi, uneori conforme cu structura (ex. Muscelele
Năsăudului), culmi de confluență de tipul
gruiurilor/dealurilor (în Podișul Getic), dealuri de tip
bloc/horst cristalin (în Dealurile de Vest), dealuri
scunde, domoale (ex. Câmpia Moldovei), suprafețe
interfluviale, aproape cvasiorizontale cu mici forme
negative de tipul crovurilor (în Podișul Dobrogei de
Sud), munți joși, tociți, înconjurați de propriile
dezagregate/pedimente (în Masivul Dobrogei de Nord),
depresiuni tectonice de tip golf (în Dealurile de Vest),
depresiuni de contact (în Depresiunea colinara a
Transilvaniei, Podișul Moldovei), depresiuni
endoreice[8] (pe calcare în Podișul Mehedinți; pe loess în
Podișul Dobrogei de Sud). Importante, în peisajul
actual, sunt terasele care au fost utilizate ca suport al
sitului așezărilor umane și al căilor de comunicație. [5]
Depresiunea colinară a Transilvaniei prezintă un
fundament carpatic puternic faliat și scufundat, ale cărui
compartimente se regăsesc la adâncimi ce variază între
2000 și 6000 m. La suprafață se suprapune o cuvertură
de roci sedimentare, formată din argile, marne, nisipuri,
gresii, conglomerate. Structura geologică a depresiunii
conține cute diapire, domuri și straturi monoclinare, pe
ultimile dintre ele dezvoltându-se cueste.
Podișul Dobrogei, cea mai complexă
arie geologică și geomorfologică a României, este o
unitate de orogen în partea nordică și o unitate de
platformă în partea sudică. Succesiunea orogenezelor a
contribuit, încă din paleozoic, la definitivarea unităților
acestui podiș, astfel: orogeneaza baikaliană este cea
care a dus la individualizarea unității formate din sișturi
verzi, adică Podișul Casimcei, în timp ce orogeneza
hercinică a ridicat Munții Măcinului, cunoscuți pentru
diversitatea formelor apărute pe granituri.[6]

Dobrogea[modificare | modificare sursă]
Această unitate morfologică cuprinsă între Valea
Dunării, Marea Neagră și granița cu Bulgaria este
alcătuită din următoarele zone de relief:

 Munții Dobrogei între Valea Dunării și Podișul

Babadagului
 Podișul Dobrogei de Nord cuprins între Dunăre,
Munții Dobrogei, Marea Neagră și Podișul Dobrogei
de Sud
 Podișul Dobrogei de Sud cuprins între Podișul
Dobrogei de Nord, Dunăre, Marea Neagră și
granița cu Bulgaria.
Câmpiile și Delta Dunării[modificare | modificare
sursă]
Câmpiile României înconjoară în semicerc teritoriul țării,
localizate în sudul și vestul țării.[9] Astfel, câmpiile sunt
grupate în două sectoare extracarpatice: Câmpia
Română și Câmpia de Vest (Banato-Crișene), care se
întind pe o suprafață de aproape 30 % (28,5).
Câmpiile formează treapta cea mai coborată și mai
tânără a reliefului țării, cu altitudini predominante sub
200 m, dar care pot urca până la 300 m și pot coborî
până la 10 m. Prezintă o morfografie, în general, simplă,
cu suprafețe netede și întinse, cu o energie a reliefului
redusă, unde predomină văile larg deschise cu lunci și
terase (joase) bine dezvoltate, unde râurile meandrează
sau se despletesc puternic. Uneori, luncile și terasele
joase se continuă și în regiunile vecine, au aceeași
funcționalitate ca și câmpia și sunt incluse dealurilor sau
podișurilor (depresiunile de tip golf din Câmpia de Vest),
datorită caracteristicilor locale (sunt înconjurate de
dealuri). Activitățile socio-economice sunt intense, cu
numeroase orașe mari (plus capitala), cu o industrie
specifică resurselor de sol și subsol.[5]
Aceste unități morfologice constituie cele mai recente
formații geologice pe care s-a dezvoltat cel mai tânăr
relief.

 Câmpia Română cuprinsă între Piemontul Getic,

Subcarpați, Podișul Moldovei și valea Dunării se
împarte morfologic în următoarele sectoare:
Câmpia Piemontană, Câmpia de divagare, Câmpia
dunăreană. Este cea mai mare câmpie a României.
Este o regiune complexă, din multe puncte de
vedere, care a atras atenția multor cercetători,
precum Emmanuel de Martonne, George
Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, Constantin
Brătescu etc., care au adus importante contribuții
legate de limite, regionare, geologie, terase ș.a.
Astfel, Câmpia Română, este cea mai întinsă
unitate de câmpie a României și s-a format
în cuaternar, în urma depunerilor succesive de
sedimente aduse de râurile care au erodat
masivele Carpaților Meridionali, pe un fundament
care aparține Platformei Moesice. Altitudinea medie
este de 64 m, în timp ce 22 % din suprafața ei are
altitudini cuprinse între 100 și 200 m. În general,
Câmpia Română are un relief plat, tabular, larg
desfășurat și compartimentat de văile largi ale
afluenților Dunării. Partea vestică a Câmpiei
Române este alcatuită dintr-o câmpie de terase și
câmpii tabulare, netede. În partea sudică, Lunca
Dunării este o adevarată câmpie aluvială, cu o
lațime de 1 – 4 km, respectiv 15 – 20 km în
estul Câmpiei Bărăganului, fiind influențată,
permanent, de variațiile de nivel ale apelor Dunării.
Așezările umane din Câmpia Română sunt
numeroase, peste 2300 de sate și peste 60 de
orașe.[5]
 Câmpia de Vest cuprinde extremitatea estică a
marii câmpii panonice. Ea se află în vestul țării,
între granița de vest a României
(cu Ungaria și Serbia) și Dealurile de Vest și pe
mici porțiuni cu Carpații Apuseni, Carpații
Banatului și Orientali. Astfel, limita de est[10] este
sinuoasă cu pătrunderi în lungul marilor culoare
de vale și a depresiunilor și retrageri spre vest, în
dreptul unor masive muntoase sau deluroase care
pătrund sub forma unor culmi perpendiculare spre
vest. Câmpia de Vest este o regiune de
sedimentare lacustră, pe un fundament cristalin
faliat și scufundat. Prezintă, de la nord la sud, o
succesiune de sectoare joase, de o remarcabilă
netezime, până nu demult inundabile, și sectoare
înalte, unele cu câmpuri de dune - în Câmpia
Carei și depuneri piemontane de loess. Altitudinea
medie este de 100 m și urcă până la 200 m la
contactul cu Dealurile de Vest.[6] Principalele
resurse sunt: zăcăminte de petrol, gaze naturale și
ape termale.
 Delta Dunării reprezintă cea mai nouă unitate
naturală din România. Este situată în nord-estul
Podișului Dobrogei și este alcătuită dintr-o asociere
de grinduri fluviatile, de cordoane litorale vechi și
noi, de resturi ale reliefului predeltaic, de depresiuni
cu suprafețe și adâncimi variabile și de albii vechi și
noi ale Dunării. Este traversată de paralela 45°
latitudine nordică. Este cea mai joasă regiune a
țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini,
lacuri și stuf. Ceva mai înălțate sunt grindurile
fluviale și maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile)
pe care se grupează satele de pescari. Este un
teritoriu descris din Antichitate de numeroși oameni
de știință ai vremurilor, printre
care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel
Bătrân.[11] De-a lungul timpului a căpătat multe
studii asupra genezei, evoluției, calității mediului,
turismului ș.a, bazate pe studii și cercetări
amănunțite. Delta Dunării a intrat în patrimoniul
mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație a
biosferei.

Geologia României și a vecinătății.

Geologie[modificare | modificare sursă]
Poziția României între cratonul Panonic, cel Getic și cel
Scitic determină structura sa geologică articulată în jurul
lanțului Carpatic, parte din orogeneza alpină. Punctul
unde cele trei cratoane se întâlnesc este
țara Vrancei, epicentrul multor cutremure. În timp
ce podișul ardelean este ridicat deaspura
câmpiilor apuseană și dunăreană, la răsărit podișul
moldovean este crestat de eroziunea hidrografică, din
cauza coborârii nivelului de bază în decursul
perioadei messiniene, când Mediterana și bazinul
Pontic se goliseră de ape. În Neozoic sedimente mai
recente, fluviatile, continentale și eoliene, au acoperit
podișurile și câmpiile, fiind la rândul lor erodate de
topirea post-glaciară de acum 12-9000 de ani. Printre
aceste sedimente, loess-ul. Rocele cele mai vârstnice,
din orogeneza hercinică de vârstă paleozoică, apar
în Munții Măcinului.

Climă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Clima României.
Prin poziția geografică, România, se încadrează în zona
de climă temperată fiind situată într-un sector de trecere
de la caracteristicile climatice oceanice la cele
continentale, iar pe de altă parte, de prelungire a unor
influențe din zonele polare și
subtropicale. Precipitațiile sunt moderate, variind de la
insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la
500 mm în Câmpia Română și până la 600 mm în cea
de Vest. Odată cu altitudinea, precipitațiile cresc,
depășind pe alocuri 1000 mm pe an. Amplasarea
României îi dă un climat continental, în special
în Vechiul Regat (la est și la sud de Carpații Meridionali)
și mai puțin în Transilvania, unde climatul este mai mult
moderat. O iarnă lungă și severă (decembrie - martie), o
vară fierbinte (aprilie - august), și o toamnă
rece(septembrie - noiembrie) sunt principalele
anotimpuri, cu o tranziție rapidă din primăvară în vară.
În București, temperatura medie în sezonul rece este de
-7 grade C, iar vara mercurul termometrelor indică o
medie de 25 grade C. Totuși fenomenul de încălzire
globală tinde să schimbe aceste valori și în Romania. În
vara anului 2007 s-au atins temperaturi de 40-42 grade
C în unele zone ale țării. Clima este temperată, cu ierni
reci, înnorate cu ninsori și ceață frecvente; veri însorite
cu ploi și furtuni frecvente.
Primele înregistrări climatice în România s-au făcut
odată cu înființarea Institutului Meteorologic
Central (1884) și cu apariția lucrărilor elaborate
de Ștefan Hepites. După 1960 are loc o dezvoltare a
rețelei de stații meteorologice, apărând și importante
lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale spațiului
montan, litoral, urban, etc.[12]

Hidrografie[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: hidrografia României.

Lacul Cobilița, în județul Bistrița-Năsăud.

Apele curgătoare[modificare | modificare sursă]

Pentru o listă a râurilor din România, grupate alfabetic, vezi Liste de râuri din România.
Pentru o listă a râurilor din România, grupate după lungime, vezi Listă a râurilor din România după
lungime.

Rețeaua hidrografică a României

Cea mai mare parte a apelor curgătoare de pe

teritoriul României izvorăsc din Carpați și
aparțin bazinului Dunării (excepție fac unele
râuri din Dobrogea). Datorită configuației
reliefului, rețeaua apelor curgătoare este
dispusă radial. Apele curgătoare principale
care izvorăsc din Carpați au un profil
longitudinal caracterizat prin pante mari în
regiunea muntoasă, mai line în regiunea
dealurilor și piemonturilor și foarte line în
regiunea de câmpie.

Principalele cursuri de apă din România

Bazine hidrografice [13]

Scurgere
Suprafața
Denumirea anuală
bazinului
bazinului medie
(km²)
(mil. km³)

Siret 42380 6200

Mureș 29470 5200

Olt 24010 5600

Someș- 17740 4200

 Principalele cursuri de apă din România
Bazine hidrografice [13]

Scurgere
Suprafața
Denumirea anuală
bazinului
bazinului medie
(km²)
(mil. km³)

Crasna

Crișuri 14880 3200

Timiș-Bega 13030 2800

Argeș 12590 2100

Ialomița 10430 1300

Jiu 10070 2800

Prut 10990 300

Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul

României sunt: al Dunării și al Mării Negre.
Râurile din vestul
României Vișeul, Iza, Someșul, Crasna,
Crișurile, Mureșul, Bega se varsă prin
intermediul Tisei în Dunăre,
iar Timișul, Carașul, Nera, Cerna, direct în
Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeșul, Ialomița, Si
retul, Prutul sunt tributare Dunării. Din bazinul
Mării Negre fac parte Casimcea, Taița, Telița.
În afară de aceste bazine hidrografice pe
teritoriul României sunt câteva zone
semiendoreice.
Principalul colector al apelor curgătoare de pe
teritoriul României, Dunărea, are o lungime în
limitele României de 1075 km.

Resursele de
apă[modificare | modificare sursă]
 Resurse specifice de apă ale diferitelor țări
europene.[14]

Resursele de apă endogene (care se formează

din precipitațiile căzute pe teritoriul țării) sunt
evaluate la 42 km³/an. Aceasta reprezintă abia
0.67% din totalul resurselor de apă endogene
de 6.223 km³/an ale țărilor europene.[15].
Resursele endogene specifice ale României
raportate la populație sunt de 1.894 m³/an, loc.
iar cele raportate la suprafață sunt de 0,18 m.
După ambele criterii România este una din
țările cu resursele de apă cele mai scăzute din
Europa, așa cum rezultă din graficul alăturat.
Dacă se iau în considerare și resursele de apă
exogene (care reprezintă aportul râurilor care
se formează pe teritoriul altor țări și intră apoi
pe teritoriul țării) - în cazul României Dunărea
și cursurile de apă din bazinul Siretului superior
- de 170 km³/an, resursele totale de apă ale
României se ridică la 212 km³/an. De aceea,
România depinde în foarte mare parte de
resursele de apă venind din diferite țări din
amonte.
Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate
utilizabile. Din cauza regimului variabil al
resurselor de apă, o parte din aceste resurse
se scurg în perioadele de viitură, pe când, în
perioadele secetoase, debitele scurse scad la
valori foarte mici. Pentru a mări resursele
utilizabile este nevoie de regularizarea
debitelor prin lacuri de acumulare care să
rețină debitele excendentare în perioadele
ploioase, pentru a le face disponibile în
perioadele secetoase. De aceea, spre
deosebire de țările din Europa de Vest și de
Nord, lipsa unor resurse suficiente de apă riscă
să devină un factor limitativ al dezvoltării
economice dacă nu este promovată o politică
strictă de utilizare rațională a apelor.
 Consumuri specifice de apă pe cap de locuitor
ale diferitor țări europene.[16][17]

Penuria de resurse de apă ale României,

dependența de resursele exogene și
necesitatea regularizării debitelor a fost scoasă
în evidență încă din 1960 prin Planul de
amenajare a apelor din România. Drept
urmare, autoritățile responsabile cu
gospodărirea apelor din acea vreme au luat
decizia de prezerva apelor interioare ale țării,
utilizând cu precădere apele exogene ale
Dunării, de a iniția un amplu program de
realizare de lacuri de acumulare pentru
mărirea resurselor endogene utilizabile și de a
promova o politică de economisire și utilizare
rațională a resurselor de apă.
Totuși, în anii următori, importanța unei
gospodăriri raționale a apelor a fost adeseori
neglijată. De două ori (în 1968 și 2004)
organele centrale de gospodărire a apelor au
fost desființate, de fiecare dată cu urmări
negative grave. Consumurile de apă au crescut
foarte mult; deși este o țară săracă în resurse
de apă, România este unul din cei mai mari
consumatori de apă din Europa. După cum
rezultă din graficul alăturat, consumul de apă
specific pe locuitor al României depășește cu
mult valorile altor țări europene cu un nivel de
dezvoltare mult mai ridicat.
Lacurile și
limanele[modificare | modificare sursă]
Pentru o listă a lacurilor din România, vezi Listă de lacuri din România.
În România sunt circa 2300
de lacuri și limane care ocupă o suprafață
totală de aproape 2620 km², adică 1,1%
din teritoriul României. La acestea se
adaugă circa 1150 de iazuri.
Caracteristică este însă predominarea
lacurilor cu suprafețe sub 1 km² (90% din
numărul total al lacurilor). Cele mai mari
întideri de apă sunt limanele de pe litoralul
Mării Negre și din Lunca Dunării iar cele
mai mici (sub 0,5 km²) sunt lacurile
glaciare din regiunile montane.

Limanele Dobrogene

După raportul dintre evaporabilitate și

cantitatea precipitațiilor atmosferice,
lacurile din România se împart în două
mari categorii:

 Lacurile zonei cu umiditate deficitară,

sunt repartizate geografic astfel:
o Limanele din Dobrogea, situate
în lungul zonei litorale maritime și
de-a lungul văii Dunării. În
sudul Deltei
Dunării alternează limane
fluviatile cu apă dulce și limane
maritime sărate. De când i-a fost
închisă „portița” (în anii 1970),
complexul lagunar Razim,
Golovița, Zmeica, Sinoe și
Nuntași (1125,30 km²) cuprinde
atât limane cu apă dulce (primele
trei și Nuntași) cât și cu apă
sărată (Sinoe).
o Lacurile din
Podișul Moldovei sunt în
 majoritatea lor artificiale (iazuri),
iar în cazuri izolate formate
datorită alunecărilor de teren și
conurilor de dejecție laterale; au
adâncime mică (2–3 m) și
majoritatea sunt lacuri de apă
dulce, dar în Câmpia Jijiei ele au
o mineralizare destul de ridicată.
o Lacurile din Podișul Transilvaniei,
legate, ca geneză, de masivele
saline din zona diapiră (lacurile
Ursu, Negru etc). Unele din ele s-
au format prin prăbușirea vechilor
saline (lacul Avram Iancu, Sic
etc)
o Lacurile din Câmpia Română,
formate în majoritatea lor datorită
fenomenelor de sufoziune din
depozitele de loess (Ianca,
Plopul, Colentina etc)
o Lacurile de luncă, răspândite de-
a lungul luncilor râurilor mai
importante, având un regim
hidrologic strâns legat de cel al
râurilor (Potelu, Rastu, Suhaia
etc)
 Lacurile zonei cu umiditate
excedentară, sunt repartizate
geografic astfel:
o Lacurile din Carpații Orientali,
lacuri de baraj (Lacul Roșu),
vulcanice (Sf. Ana), glaciare
(Lala, Buhăescu, Iezer etc.)
o Lacurile din Carpații Meridionali,
lacuri glaciare (Zănoaga, Bucura,
Capra, Bâlea, Gâlcescu etc),
care constituie, în majoritatea lor,
obârșii ale râurilor.
Marea Neagră