Alexandru Lăpușneanul

de Costache Negruzzi

- nuvelă pașoptistă, istorică, romantică -

Nuvela este o specie a genului epic, în proză, care prezintă un conflict puternic
conturat, având o intrigă simplă, personaje puțin numeroase și un singur fir narativ, acesta
organizându-se în jurul personajului principal.

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia

literară”, fiind o ilustrare perfectă a articolului-program al romantismului românesc,
„Introducțiune la Dacia literară”, scris de redactorul-răspunzător al revistei, Mihail
Kogălniceanu. Acesta le cerea scriitorilor români să renunțe la traducerile din alte limbi,
considerate o manie primejdioasă, care amenință să înăbușe spiritul național. Kogălniceanu
recomanda scriitorilor să se inspire din istoria și folclorul național, acestea fiind singurele
capabile să ofere subiecte demne de interes.

„Alexandru Lăpușneanul” poate fi considerată o nuvelă istorică și - în același timp - și

una romantică. Romantismul nuvelei decurge din faptul că prezintă un personaj excepțional
(domnitorul tiran Alexandru Lăpușneanul) în împrejurări excepționale (cea de-a doua domnie
în Moldova, pe parcursul căreia Alexandru Lăpușneanul va ridica asasinatul la rang de
politică de stat).

Nuvelă este una istorică, deoarece multe dintre evenimentele și personajele prezentate
sunt atestate istoric. Astfel, celebra replică a lui Lăpușneanul, cu care răspunde soliei trimise
să îl întâmpine - „Daca voi nu mă vreți, eu vă vreu...”- este cuprinsă în cronica lui Grigore
Ureche. Tot atestate istoric sunt și unele personaje: domnitorul Lăpușneanul, soția acestuia,
doamna Ruxanda, boierii Moțoc, Spancioc, Stroici, Veveriță. Alte evenimente atestate istoric
sunt uciderea celor 47 de boieri sau arderea cetăților Moldovei. Cu toate acestea, nuvela nu
este o scriere memorialistică, ci produsul fanteziei creatoare a autorului său, care folosește
evenimentele povestite doar ca punct de plecare în conceperea unei opere artistice.

Structura nuvelei este una clasică, fiind împărțită în patru capitole, purtând fiecare
câte un motto deosebit de sugestiv: capitolul I – „Daca voi nu mă vreți, eu vă vreu...” ,
capitolul al II-lea - „Ai să dai samă, doamnă!...”, capitolul al III-lea - „Capul lui Moțoc
vrem...”, capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”.
 Expozițiunea nuvelei surprinde venirea în Moldova a lui Alexandru Lăpușneanul
pentru cea de a doua domnie, însoțit de oastea turcească ce urma să îl instaleze pe tron. În
întâmpinarea acestuia este trimisă de către domnitorul aflat atunci pe tron, Ștefan Tomșa, o
solie care să-l determine pe Lăpușneanul să se întoarcă. În caz contrar, aceasta urma să-și
continue drumul către Istanbul, pentru a se plânge sultanului.

Solia condusă de vornicul Moțoc este primită de Lăpușneanul cu celebrele sale

cuvinte: „Daca voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, acesta răspunzând astfel boierilor care îl
anunțaseră că țara nu îl dorește ca domnitor.

Vornicul Moțoc (tipul intrigantului) încearcă să-l determine pe Lăpușneanu să renunțe

la oastea turcească însoțitoare. Acesta știe că Motoc poate trăda oricând și de aceea își
păstrează oștile, dar îi permite lui Moțoc să i se alăture, amânând răzbunarea pentru mai
târziu.

Intrigă debutează odată cu instalarea lui Lăpușneanu pe tron. Dacă în prima domnie
fusese un voievod blând și, cu toate acestea, boierii îl trădaseră, în cea de-a doua domnie,
pentru a-i speria pe boieri și a-i determina să nu mai comploteze, Lăpușneanu ridică asasinatul
și schingiuirile la rang de politică de stat. Pentru cea mai mică vină, reală sau închipuită,
boierii sunt mutilați sau uciși. Soția unuia dintre boierii uciși vine să se plângă doamnei
Ruxanda de moartea soțului său, cerându-i să intervină pentru ca omorurile să înceteze,
amenințând că, în caz contrar, Ruxanda va da și ea socoteală pentru fărădelegile soțului
său: „Ai să dai samă, doamnă ...”.

Gingașa doamnă Ruxanda, impresionată de lacrimile jupânesei, merge să se plângă

soțului sau. Inițial, acesta este furios, însă mai apoi promite că va înceta omorurile după ce-i
va oferi soției sale un „leac de frică”.

Desfășurarea acțiunii cuprinde stratagema pusă la cale de Lăpușneanul pentru a scăpa

definitiv de toți boierii care i s-ar putea opune. Contrar obiceiului sau, el vine în biserică,
într-o zi de sărbătoare, îmbrăcat cu toată pompa domnească și le cere iertare boierilor,
asigurându-i că de aici încolo vor trăi în liniște și invitându-i la palat să sărbătorească
printr-un ospăț pacea proaspăt încheiată.

Toți boierii sunt impresionați de discursul lui Lăpușneanu, cu excepția celor doi boieri
tineri care făcuseră parte din solia ce-l întâmpinase pe Lăpușneanul, Spancioc și Stroici.
Aceștia nu-l iartă și nici nu acceptă invitația la masă.
 Tensiunea atinge punctul culminant odată cu scena ospățului de la curtea domnească.
Cei care se prezintă constată atât pregătirile în vederea ospățului, cât și faptul că, odată intrați,
nu mai pot ieși din cetate.

Ospățul este descris în detaliu, naratorul insistând asupra ceremonialului medieval. La

sfârșitul acestuia, boierul Veveriță vrea să țină un toast în onoarea domnitorului, însă este
întrerupt de buzduganul armașului, care-l lovește în frunte, omorându-l și dând astfel
semnalul unui măcel general. După o luptă sângeroasă, toți cei 47 de boieri sunt uciși, iar
capetele lor sunt așezate sub formă de piramidă, în funcție de rang. Această piramidă va fi
arătată drept leac de frică doamnei Ruxanda, care leșină.

Mulțimea poporului, care auzise ce se petrece la curtea domnească, ia cu asalt porțile

cetății, fără a ști cu exactitate ce anume vrea să ceară. La întrebarea armașului trimis de
Lăpușneanul, toate revendicările se unesc într-un singur glas: „Capul lui Moțoc vrem”.
Lăpușneanul își dezvăluie în acest fel capacitatea de disimulare și rafinamentul cruzimii,
pentru că îl cruță pe Motoc până în momentul în care îl cere poporul, pentru a atrage mânia
acestuia asupra vornicului, după care îl aruncă în mulțime, potolind furia acesteia și
răzbunându-se pentru trădarea lui Moțoc din prima domnie.

Deznodământul este unul sângeros. Pentru a supraveghea mai bine granițele Poloniei,
unde fugiseră boierii scăpați de masacru, dar și pentru a le tăia orice posibilitate de a conspira,
Lăpușneanu se mută în cetatea Hotinului, după ce poruncise arderea celorlalte cetăți ale
Moldovei. Aici, el se îmbolnăvește grav și crezându-și sfârșitul aproape, ordonă că înaintea
morții să fie călugărit. Revenindu-și din boală și constatând că a fost călugărit, el amenință și
aruncă cu potcapul după călugării care-l vegheau - „De mă voi scula, pre mulți am să popesc
și eu”. Crezând că soțul său vrea să-și ucidă fiul, cel care îi devenise urmaș la tron, doamna
Ruxanda ascultă sfaturile boierilor pribegi, care se întorseseră aflând de boala Lăpușneanului
și - cu acceptul tacit al mitropolitului Teofan - își otrăvește soțul.

Acesta moare zvârcolindu-se și dându-și ultimele suflări în brațele celor doi boieri
care scăpaseră de măcel și care acum îi descleștează dinții cu jungherul, pentru a-i turna
resturile de otravă: „Învață a muri, tu care știai numai a omorî”.

Naratorul ține să sublinieze moartea tragică a acestuia, un domnitor tiran a cărui

domnie a lăsat „o pată însângerată în istoria Moldaviei”.
 În opinia mea, Lăpușneanul este prototipul personajului romantic, un individ
excepțional (prin cruzime, plăcerea pe care i-o provoacă moartea sau schingiuirile, voluptatea
de a se juca cu viitoarea victimă, amânând sfârșitul lui Moțoc etc.) surprins în împrejurări
excepționale (cea de-a doua domnie în Moldova, pe parcursul căreia va ridica asasinatul și
mutilările la rang de politică de stat).