1.Simţul comun şi înţelegerea mentalităţii.

Cultură şi mentalitate

Etimologie, sensuri, accepţiuni:

 mens, -ntis(lat) = s.f., minte, spirit; părere; judecată; opinie; conștiință,
caracter, fire

 mentalis = (adj.) care se referă la minte; epitet latin utilizat în

scolastica medievală

 mental = (adj.) în Franţa, sec. XIV

 mentality = s., sec. XVII, fiica psihologei engleze; desemnează:

coloratura colectivă a psihismului, modul particular de a gândi şi a
simţi al unui popor, a unui anumit grup de persoane

 mentalité =s., mijlocul sec. XIX, formă de spirit din perspectiva

filosofiei pozitiviste

 Weltanschauung =în relaţie de sinonimie parţială

 mentalitate = în limbajul comun, frecvent în asocieri peiorative

Studiul mentalităţilor:
 indisolubil legat de „Şcoala de la Annales”, după revista pe care au
lansat-o Lucien Febvre şi Marc Bloch, în 1929
 îşi propune:
- cercetarea curentelor de opinie, a atitudinilor colective, a modului
comun de a gândi şi simţi într-o comunitate umană
- re-dimensionarea umană a istoriei evenimenţiale, faptice, cifrice
- re-configurarea trecutului umanităţii din perspectiva sistemelor de
valori existente la un moment dat
- oferirea unei perspective dinamice asupra trecutului, prin redarea
nuanţată, subtilă şi speculativă a unor aspecte proprii existenţei
umane
- evidenţierea rolului pe care îl au reprezentările mentale în viaţa
omenirii, imagini stereotipe, prejudecăţi
- investigarea utilajului mental (L. Febvre): vocabular, sintaxă, locuri
comune, preconcepţii, cadre logice.
 - exploatarea unor surse precum : literatura, arta, mitologia, folclorul,
diferite istorii (socială, a dreptului, a ideilor)
- spirit pluridisciplinar: psihologie socială, geografie umană,
demografie istorică, lexicologie, semantică etc.
REPREZENTANŢI:
• Lucien Febvre
• Marc Bloch
• Johan Huizinga
• Fernand Braudel
• Emmanuel Le Roy Ladurie
• Jacques Le Goff
• Georges Duby
• Philippe Aries

Simţul comun/cunoaşterea comună

• „cunoaşterea comuna”= suma de cunoştinţe despre traiul laolalta al
oamenilor, cunoştinţe obţínute prin experienţa directă a indivizilor;
opusă cunoaşterii ştiinţifice, din unghi sociologic.

• simţ comun = punct de vedere natural (E. Husserl) reprezintă

atitudinea noastră în experienţa obişnuită, opusă atitudinii reflexive
prezentă în experienţa reflexivă a conştiinţei, atitudine prin excelenţă
interogativă. Specificul atitudinii naturale consistă în naivitate,
spontaneitate şi dogmatism.

• simţ comun = set de prejudecăţi (L. Blaga); modul de a gândi al unui

timp în care sunt conţinute toate prejudecăţile timpului (Hegel)

• Distincţii:

o simţ comun de prima mâna: ansamblul cunoştinţelor spontane

fondate pe experienţa directa (cunoaşterea spontană, intuiţia,
feeling-ul imediat)

o simţ comun de mâna a doua: ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice

transformate în imagini şi folosite în practică (Moscovici şi
Hewstone, 1983, apud S. Chelcea)

o simţ comun – bun simţ (Paleologu)

 • cunoaşterea comună (spontană) este influenţată şi limitată de factori
precum:

- enculturaţia, transmiterea culturii de la o generaţie la alta

- limba

- socializarea (primară şi secundară)

- subiectivitatea

Mentalitatea:

 poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a cunoaşterii comune şi a

cunoaşterii ştiinţifice

 face referire la ceva ce este comun indivizilor unui grup:

comportamente, moduri de viaţă, norme de apreciere, de evaluare,
conduite etc.

 presupune cultura interiorizată, tipul modal al personalităţii stabilit

excusiv prin frecvenţa incidenţei

 se constituie ca nucleu identitar grupal

 grilă de decodare a lumii şi a informaţiilor primite, adică un sistem de

interpretare a universului grupului

 modelată de educatie, de toate experienţele sociale, de deprinderile

de judecată; implica sisteme de valori, o reprezentare comună a lumii.

 Alex Muchielli: dat colectiv care presupune un sistem de referinte

implicite unui grup social, o cultura interiorizata, o stare de spirit, o
anumita percepere si viziune a lumii, un ansamblu de comportamente
si de opinii tipice, o pozitie existentiala fundamentala

 utilajul mental: esenta modalităţilor de gândire şi cadrelor logice,

elementelor cheie ale viziunii asupra lumii, exprimate în atitudini faţă
de obiecte nodale (referenţi esenţiali ai identităţii grupale)

Concluzii:
 În interiorul grupului mentalitatea reprezintă:
 - cadru de referinţă rezultat prin asimilarea normelor şi valorilor
existente în cultura ambientală

 - amprenta lăsată în psihism de caracteristicile comune ale

socializării

 - o expresie colectivă a culturii interiorizate

 2.Paradigma omului arhaic.
Mentalitatea primitivă şi arhaicitatea omului modern

• Comunităţile arhaice studiate din mai multe perspective: etnologică,

antropologică, etno-psihologică, dinspre filozofia culturii , istoria
civilizaţiilor sau studiul mentalităţilor.
• Omul arhaic are un fel specific de a se raporta la lume şi viaţă, de a-şi
explica fenomenele şi de a inter-relaţiona.
• Existenţa omului arhaic pendulează între sacru şi profan
• Omul arhaic are o perspectivă mitico-magică asupra vieţii
• Relaţia cu natura şi mediul are cu totul alte fundamente decât în cazul
omului modern
• Gândire prelogică (L. Bruhl), gândire magică (L. Blaga), gândire
sălbatică (C.L. Strauss), gândire totemică, gândire animistă

Magia
 tehnică a modului de gândire animist
 semnifică atotputernicia ideilor (Freud)
 guvernează viaţa în comunitatea arhaică şi generează atitudini şi
comportamente specifice
 practica magică – principii: legea similitudinii (magie homeopatică) şi
legea contactului (magie contagioasă)
 în comunitatea arhaică are un dublu scop: manipulator faţă de
fenomenele naturii şi protector faţă de comunitate
 în esenţă, reglementează viaţa comunităţii arhaice şi stabileşte
graniţa dintre sacru şi profan
 există ca mod de a gândi, dar şi ca practică, în virtutea credinţei şi
convingerilor comune, generalizate, de neclintit în interiorul tribului.
(vezi C. L. Strauss)
 presupune o viziune comună mitologică asupra universului
 implică raporturi şi legături esenţiale între totem, lider şi restul
comunităţii

Totemul
  Freud: t. este strămoşul grupului, spiritul său protector; legăturile
totemice sunt superioare celor de sânge (legea exogamiei)
 L. Blaga: t. posedă o putere magică de care sunt contaminaţi toţi
membri grupului (“noi suntem papagalii roşii”, Borroro)
 Huizinga: t. instituie un soi de identitate mistică între două lucruri
care aparţin unor categorii diferite; prin deghizare, omul arhaic are
convingerea că se metamorfozează
 Totemismul ca mod arhaic de a înţelege fiinţarea sau ca religie
anistorică se fundamentează pe tabu-uri care în esenţă reglementează
aspecte legate de:
- lucrurile comestibile
- libertatea de deplasare
- libertatea de relaţie

Tabu – ul
Wundt: “cel mai vechi cod de legi nescrise al umanităţii”
Principalele finalităţi:
- protejarea liderului
- securitatea celor vulnerabili, dar şi a comunităţii în sine
- asigurarea derulării în condiţii normale a unor acte
importante în viaţa comunităţii
- protecţia faţă de calamităţile naturale
Individul tabuizat este exclus din comunitate
C. L. Strauss: “integritatea fizică nu rezistă în faţa dizolvării personalităţii
sociale”
R. Girard : teoria stigmatului social (“ţapul ispăşitor”)

3. Mentalitatea totalitară.
Omul-masă şi gândirea dublă

Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării,

cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii
totale. Dictatul leninist asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-
o simplă rotiţă din imensa maşinărie a despotismului partidului unic.
 Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă
drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a
partidului/stat. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări
fundamentale despre totalitarism: „Mişcările totalitare sunt organizaţ ii de
masă formate din indivizi atomizaţ i şi izolaţ i. Comparate cu toate celelalte
partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor
de loialitate totală, nelimitată, necondiţ ionată şi inalterabilă în raport cu
membrul individual”
George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu.
Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul
civilizaţional al dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de
umanitate prin ceea ce istoricul francez Alain Besançon a numit falsificarea
Binelui.
 structura unui regim totalitar este piramidală: dictatorul, oligarhia şi
masa
 raportul între stat şi societate este unul rigid, artificial, ficţionalizat de
cei în mâinile cărora e concentrată puterea
 puterea statală se autolegitimează prin propria ideologie care devine
dogmă generală obligatorie (P. Ricoeur - apelul la un set de norme şi
reguli, ca şi la un simbolism social care fundamentează o retorică a
discursului public)
 regimul totalitar se bazează pe un dublu control: al minţ ii şi al
resurselor (materiale , umane, informaţionale)
 realitatea este mistificată, re-creată, devine o “minciună organizată”
(V. Havel)
 sentimentele dominante induse în masă sunt: frica, suspiciunea,
dorinta de a fi la adăpost, de a fi sub protectorat, de a gândi în şi la
comun

Ideologia
• discursul public conexat cu acţiunea devine ideologie în momentul în
care este pus în slujba legitimării autorităţ ii
• interesele unei clase care ajunge să fie dominantă sunt exprimate
întotdeauna ca interesele societăţii în general
• pentru a-si atinge obiectivele clasa dominantă trebuie “să dea ideilor
ei forma generalităţii, să le înfăţişeze ca singurele ra ţionale, general
valabile” (Marx, Engles Ideologia germană)
 • funcţiile ideologiei: de reprezentare, legitimitoare (justificativă), de
integrare a fenomenului ideologic (P. Ricoeur)
 ideologia ca liant al memoriei colective, responsabil de valorizarea
comună a evenimentelor fondatoare; funcţia fondatoare a ideologiei va
creşte în importanţă odata cu castigarea puterii politice de către clasa
muncitoare şi instaurarea regimurilor totalitare: ritualizarea
evenimentelor publice, mitologizarea biografiilor
personalităţilor, mistificarea istoriei

• orice ideologie are trei elemente definitorii (H. Arendt):

1. pretind că oferă o cunoaştere totalizantă asupra trecutului,
prezentului şi viitorului
2. pretind că există o realitate “mai adevărată” care reclamă un al
şaselea simţ cultivat prin “îndoctrinare ideologică specială”
3. afişează coerenţă globală, ordonând faptele într-o structură
absolut logică pornind de la o idee-axiomă, premisă a întregului sistem

Masa
 imens organism social amorf marcat de o gândire prefabricată, de
automatisme comportamentale, de atitudini standardizate induse prin
strategii propagandistice susţinute şi printr-o politică de nivelarea
personalităţilor
 alcătuită din oameni depersonalizaţi, fără statut social clar, fără
rădăcini într-un sistem tradiţional sau într-o comunitate bine definită
 se caract. prin apolitism (opţiunea înseamnă diferenţiere)
 modul standardizat de a gândi al masei este şi rezultatul eliminării
competitivităţii care antrenează şi întreţine o stare de letargie
intelectuală, spirituală, lipsa de iniţiativă şi utilizarea mecanică a
preconceptelor
 în interiorul masei forţa centripetă se opune oricăror tendinţe de
schimbare, de spargere a tiparelor
 masa presupune existenţa unei personalităţi colective ca rezultat al
uniformizării personalităţilor individuale
 masa e corpusul social controlabil şi manevrabil într-un stat totalitar

Comunismul românesc
- comunism, comunitate, comunitarism: identitatea colectivă anulează
identitatea individuală
 - “angoasa deschiderii”
- în plan cultural-ideologic proletcultismul este o doctrină de clasă
- orientare naţională, susţinută în plan cultural de protocronism
- egoul etnic exacerbat
- simţul critic dispare
- mitul se substituie istoriei obiective
- cultivarea unui trecut mistificat
- la noi, migraţia de la sat la oraş, precum şi ideologizarea şi colectivizarea
satului românesc au dus la formarea masei
- “bunul colectiv” a anihilat simţul responsabilităţii individuale
- “gândirea dublă”: capacitatea unei minţi de a cuprinde şi a accepta
două credinţe contradictorii; expresie care traduce decalajul dintre
idee şi ideologie

Intelectualii între compromis şi rezistenţă

 intelectualii autentici devin indezirabili regimului
 cei care semnează pactul ideologic devin nomenclaturisti, privilegia ţi
ai sistemului
 cei care se opun sunt fie dizidenti in afara ţării, fie ostracizaţi în ţară
 regimurile totalitare deturnează sensul cuvântului atribuindu-i accente
peiorative
“Intelectualii români nu au condus mişcări similare cu
Revoluţia maghiară ori Primăvara de la Praga.”

Două perioade în istoria comunismului românesc

- 1948 – 1965 (Gh. Gheorghiu Dej): perioadă stalinistă,
concentraţionară, bazată pe exemplul terorii şi al fricii explicite, fenomenul
reeducării a atins limite paroxistice, retorică internaţionalistă
- 1965 – 1989 (N. Ceauşescu): delimitare de URSS, naţionalism-
comunism, frică interiorizată, metode grosiere de manipulare, cultul
personalităţii, formele de teroare au devenit mult mai subtile
“Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere
în masă exercitată de Securitate. Acţiunile Securităţii au fost întotdeauna
dirijate de partid. Aparatul politic era cel care identifica inamicul, iar
Securitatea se ocupa de anihilarea acestuia.”

Comunismul, prin poliţia sa politică, numită securitate a fost de la

început până la sfărşit un regim ilegal, ilegitim şi criminal
 - control absolut şi propagandă continuă, cenzură şi
îndoctrinare ideologică
- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea modelului
autoritar şi rigid economiei planificate
- distrugerea statului de drept prin lichidarea monarhiei
constituţionale; statul comunist un stat al terorii, directe sau
indirecte, punitive şi/sau profilactice
- distrugerea ţărănimii prin colectivizare
- atacul asupra proprietăţii private
- politica pronatalistă forţată
- politica alimentaţiei raţionalizate

Cele 7 minuni ale comunismului 1.Toată lumea avea de lucru.

2. Deşi toată lumea avea de lucru, nimeni nu muncea.
3. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea peste 100%.
4. Deşi planul se făcea peste 100%, nu puteai cumpăra nimic.
5. Deşi nu găseai nimic de cumpărat, toată lumea avea de toate.
6. Deşi toată lumea avea de toate, toţi furau.
7.Deşi toţi furau, niciodată nu lipsea nimic.

Concluzii privind comunismul românesc:

(Sorin Borza, revista Agero)
 în plan structural şi mentalitar, comunismul nu a reprezentat pentru
români o opţiune spirituală
 regimul comunist din România nu a fost un produs natural al istoriei
naţionale, ci un implant sovietic
 comunismul din România a fost lipsit de rădăcini social-istorice şi asta
explică caracterul său puternic represiv
 violenţa unui sistem e direct proporţională cu intensitatea
resentimentului public faţă de ideologia oficială
 comunismul a fost prin excelenţă un regim de teroare pentru că
valorile sale n-au fost niciodată interiorizate şi efectiv asumate de
poporul român
 propaganda comunistă nu a fost sus ţinută prin cultură veritabilă sau
curente de idei
 comunismul a subzistat prin conformism public şi laşităţi individuale
 4. Tranziţie şi mentalitate.
Reabilitarea individului

- tranziţia post-totalitară -
 pledoarie pentru reformă pe toate planurile; ideea reformării unanim
acceptată
 societăţi ecluză în care personalitatea colectivă devine anomică
[anomie (a nomos)- Jean-Marie Guyau în Schiţă pentru o
morală fără obligaţii şi fără sancţiuni;Emile Durkheim îi va
atribui un sens negativ]
 starea de anomie e opusă stării de normalitate; desemnează gradul de
entropie al unei societăţi la un moment dat
 „mineriadele” anilor 90 sunt efecte simptomatice ale bolilor de care
suferea societatea în ansamblul ei („moarte intelectualilor” sau „noi
muncim, noi nu gândim”)
 la fel şi comportamentul electoral al românilor
 „rezistenţa prin cultură” şi „opoziţia din interior la sistem” – clişee –
argument ale intelectualilor
 mişcarea civică inexistentă, intelectualitatea românească defensivă
 libertatea produce angoase, frustrări, resentimente
 comportamentul electoral al românilor - esenţial pentru definirea
mentalităţilor postcomuniste
 s-a putut constata:
- liderul politic paternalist a răspuns nevoii acute de protecţie resimţite
de un popor aflat în grija statului şi a conducătorului atotputernic
- că discursul rudimentar naţionalist reflecta frustrarea şi teama unei
societăţi ameninţate de sărăcie şi lipsă de educaţie
- disponibilitatea masei votanţilor de a reacţiona pozitiv la un slogan
electoral de tipul „noi nu ne vindem ţara”(asociaţii în mentalul colectiv gen
capitalism – exploatare, înrobire)
- faptul că electoratul a preferat, în virtutea obişnuinţei, limbajul de
lemn în discursul public, iar apoi discursurile pregnant populiste (“cu priză la
mase”)
- lipsa culturii politice care sa determine alegeri raţionale şi nu umorale

Atitudini, reacţii, idiosincrazii româneşti după 90

- lipsa asumării responsabilităţii individuale
- principiul transferării culpei majoritare (“ţapul ispăşitor”)
 - spiritul gregar (gregarism vs. solidaritate)
- spiritul mimetic (B. Fundoianu)
- recrudescenţa sentimentelor patologic naţionale
- “angoasa deschiderii”
- confuzia valorică, deruta spirituală
- comunostalgia
- predispoziţia ludico-evazionistă pentru umorul subversiv
(bancul ca dublu discurs)
- predispoziţia pentru colportarea zvonului, a informaţiei
clandestine şi subversive
“Am moştenit (ca indivizi, dar şi la nivelul comunităţii) o
propensiune detestabilă pentru tonul conspirativ şi adevărul şoptit
pe la colţuri.”(Sorin Borza)

5. Intelectuali, elite, societate civilă

în România de azi

Intelectualul – o istorie controversată

 termenul a fost folosit prima dată în contextul Afacerii Dreyfus (George
Clemenceau)
 confuzie terminologică
 Emile Zola generează prima campanie mediatică din istorie publicând:

“Lettre ò la Jeunesse” (Figaro, 1897) – un apel la umanitate, la adevăr şi la

justiţie
“J’accuse”(L’Aurore, 1898) – un rechizitoriu împotriva şovinismului şi
naţionalismului extremist şi, totodată, o pledoarie pentru libertate şi
nediscriminare
 La acea dată, intelectualii sunt literaţii, scriitorii, liderii culturali
sau de opinie pro Dreyfus
 Dimensiunea etică devine o condiţie sine qua non a statutului de
intelectual;

Ei promovau:
 apărarea principiilor democratice
  înţelegerea “conştiinţei” ca instanţă morală supremă, ştiinţa ca
metodă umană şi apărarea intelectului “politizat”, adică acel intelect
care îşi asumă răspunderea politică a fiecăruia pentru tot
- o anumită orientare/ideologie
- aderarea publică şi implicarea
 Maurice Barrès (exponent al dreptei franceze): “Intelectualul este un
artist sau un om de ştiinţă care nu are nici o putere politică, dar care îşi
formează totuşi un ideal social.”
 pentru Barrès, intelectual = spirit antiraţional, lipsă de instinct, evreu,
decadent, incompetent, adică ceea ce poate fi mai rău pentru o
naţiune
 Edouard Drumont (şeful ziarului Le libre parole): “A fi intelectual
înseamnă a avea o concepţie corectă şi profundă despre lume, o
concepţie mai înaltă despre ordinea socială, o noţiune clară despre
rolul pe care îl joacă fiecare potrivit tipului său şi funcţiei sale...Să fim
totuşi intelectuali, în adevăratul sens al cuvântului, adică să avem
curajul să spunem lucrurilor pe nume.”
 cu timpul termenul devine sinonimul unei mărci axiologice
 regimurile totalitare au pus un semn de egalitate între intelectuali şi
inamici sau duşmanii poporului etc.
 gândirea autonomă şi cea subordonată se află în rela ţie tensionată
 în Germania mişcarea de stânga a privit cu suspiciune absolvenţii de
universităţi şi a consacrat o percepţie negativă a intelectualilor, o bună
perioadă de timp
 regimul nazist a văzut în intelectuali un real pericol, de aceea i-au
tratat cu ură şi desconsiderare; i-au numit: “abstracţi-lipsiţi-de-
instincte, fără caracter, evrei sau evreizaţi, cu ochelari, bolnavi,
avortoni ai metropolei” – într-un cuvânt opusul perfect al omului
german
 prototip uman indezirabil
 până în 1945, în spaţiul german, cuvântul intelectual echivalează cu o
insultă
 Karl Mannheim schimbă această optică, cu o alta modernă, ştiinţifică:
“intelectualul în suspensie liberă”
 conform acestei noi viziuni intelectualul posedă o structură afectivă
liberală şi datorită educaţiei îşi dezvoltă o manieră proprie, reflexivă de
a privi lumea
 această optică induce asumarea de către intelectuali a statutului de
supraveghetori publici
  Julien Benda pledează în eseul care l-a făcut celebru (“Trădarea
cărturarilor”, 1929) pentru intelectualii umanişti care au datoria de a
avea o atitudine constructiv-critică fără a se implica politic în mod
direct
 “trădarea” la care se referă Benda înseamnă pierderea independenţei
intelectuale prin angajament politic şi implicit dependenţă ideologică
subsumată unei “logici a puterii”
 aservirea politică antrenează după sine îndepărtarea de voca ţia
intelectualului: de a gândi liber şi creator, de a apăra valori universale
şi abstracte precum adevărul, dreptatea, binele.
 disputa dintre clerici şi laici semnifică în viziunea lui Benda lupta dintre
temporal şi spiritual
 În timp, apare ideea angajamentului civic, a atidudinii care denotă
implicare în viaț a publică pentru binele public (adeziune sau critică
spontană)

 Altfel spus, abandonul turnului de fildeș, ieșirea din izolarea livrescș și

disponibilitatea de a "se amesteca în treburile care nu-l privesc"
(Sartre, Plaidoyer pour les intellectuels, ed Gallimard, 1972, p. 12).

Taxinomii:
I.
 intelectual (largo sensu): def. de dicționar; accepțiunea lui Benda
sau a lui Raymond Aron (i=produs de orice societate pentru că are
nevoie de scribi, preoți, experți – Opiumul intelectualilor)
 intelectual (stricto sensu): angajat în viața publică; disociere:
angajament liber și înregimentare/partizanat
II. (Gramsci, J.P. Sartre, M. Focault, M. Winock)
 intelectualul critic (apără valori universale ă i luptș în numele lor)
 intelectualul organic ( apără valori conjuncturale, devine
susținătorul unui sistem politic, Gramsci), dar si “a da un sens
comunităţii istorice şi politice căreia îi aparţinem” (pentru M. Winock)
 revista Deci, nr.2/2002, Solomon Marcus propune 7 variante de
răspuns la întrebarea:
Ce este un intelectual?
1. Cel cu studii superioare
2. Cel care îşi foloseşte intelectul în mod creator
3. Un om de cultură
4. O persoană cultivată (posesorii de “cultură generală”)
5. O persoană care se simte atrasă de lucrurile spiritului
 6. O persoană care prin comportamentul ei social se situează
printre cei care creează şi exprimă conştiinţa de sine a unei
societăţi
7. O persoană a cărei profesiune şi ale cărei surse de existenţă
implică o pronunţată activitate intelectuală
Elitele
 concept studiat cu precădere de sociologia politică
 teoria elitelor (Vilfredo Pareto)
 selecția socială negativă (Ilie Bădescu): procesul prin care o elită ,ca
ansamblu de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o
clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă)
 elitele, în sensul ştiintei politice, sunt cele care prin puterea, banii sau
informaţiile pe care le deţin, pot influenţa agenda publică. Ele exercită
aceste atribuţii într-o formă instituţionalizată, în mod sistematic şi
periodic.
 elite birocratice (în sensul ei funcţional, birocraţia este o formă de
organizare a structurilor instituţionale oficiale)
 elite nebirocratice reprezentate de vârfurile societăţii civile
 într-o democraţie autentică elitele se schimbă şi se legitimează valoric
şi nu ierarhic
 Statul de drept si egalitatea de sanse permit legitimarea si primenirea
elitelor.
 elita trebuie privită pluridimensional

6. Mentalitatea balcanică vs. Mentalitatea europeană

Peninsula balcanică: geografie umană şi istorie

1918 - Jovan Cvijic´ (renumit geograf sârb) foloseşte pentru prima dată
sintagma mentalitate balcanică (desemnând caracteristici psihologice sau
intelectuale şi morale, fundament psihic, care se referă într-adevăr la acel
strat adânc al presupunerilor adesea neexprimabile)
Mentalitatea balcanică - rezultatul unui set complex de factori geografici,
istorici, etnici şi sociali; a fost modelată şi a evoluat influenţată de diverşi
factori:
 factorii geomorfologici şi de mediu: munţii, câmpiile, viile,
litoralul, calitatea solurilor, rezervele de apă, clima, umiditatea relativă
etc., au un impact direct asupra activităţii economice, mijloacelor de
 trai şi modelului aşezărilor omeneşti, constituind parametri externi ai
modalităţilor de existenţă
 cauze istorice care au modelat destinul Peninsulei Balcanice: valurile
repetate de «mari invazii» începând din Antichitatea târzie, schimbările
etnologice profunde care le-au însoţit şi formarea statelor medievale;
dominaţia a trei mari imperii în Balcani: cel roman, cel bizantin şi cel
otoman, apoi războaiele balcanice
 factori sociali precum migraţiile impuse sau voluntare
 factori geopolitici precum identitatea etnică
 din perspectiva studiului mentalităţilor influenţa cea mai pregnantă a
fost cea a civilizaţiei bizantine, reprezentată în primul rånd de
creştinătatea ortodoxă şi de cultura greacă; peste acest strat mai
profund de civilizaţie şi-au lăsat amprenta «influenţele turceşti şi
orientale» legate de cucerirea otomană în Balcani; în sfârşit, a existat o
zonă de civilizaţie occidentală, asociată vechilor tradiţii ale stăpânirii
romane şi păstrată prin prezenţa în arcul nord-vestic al Peninsulei
Balcanice a creştinismului latin.
 semnificaţiile depreciative ale unor “etichete”:
- balcanismul = trândăvia, delăsarea, parvenitismul, resemnarea,
reticenţa la nou, politica plecării capului, duplicitatea, adaptabilitatea,
şmechereala
- balcanizare = violenţă, rivalitate religioasă, confruntări etnice
sentiment de hinterland; se preferă cel de Europa de sud-est pentru
neutralitatea sa semantică
1.Putem vorbi de o mentalitate balcanică unitară, comună?
 Nu, atâta timp cât înţelegem Balcanii ca un spaţiu multietnic şi
multicultural , cu identităţi etnice divergente, de obicei antagonice,
excluzându-se una pe alta.
 O abordare posibilă ar fi cea antropologică, o încercare de a recupera
valorile comune şi credinţele aşa cum sunt ele exemplificate în
comportamentele şi formele expresiei simbolice la origini; depistarea
unor note şi accente comune

2.Cum ar putea fi abordat balcanismul din perspectiva mentalităţilor?

- ca o problemă de autopercepţie, dar şi de percepţie din afară, dinspre
lumea occidentală
- în ambele caracterizări predomină stereotipiile, clişeele, prejudecăţile
„Între toate naţiunile balcanice, bulgarii împărtăşesc toate
frustrările faptului de a fi balcanic şi totuşi sunt singurii care îşi
iau în serios balcanitatea” M. Todorova, p.92.
 dintre cele mai frecvente trăsături ale autodesemnării sunt:
parvenitismul, autostigmatizarea, conştiinţa “punţii între culturi”,
predispoziţia de a-şi construi “orientalismele lor interne”
 pentru occidentali Balcanii reprezintă: „butoiul cu pulbere al Europei”,
mentalitatea occidentală asupra balcanicilor este adesea reducţionistă
şi clişeistică, întemeiată pe dublete precum civilizaţie-barbarie,
evoluţie-stagnare, centru-periferie etc.
 cetăţeanul european mediu percepe estul Europei ca pe un teritoriu
profund necivilizat fără vreo contribuţie majoră la patrimoniul valorilor
europene
 pledoaria lui Muthu este pentru reconsiderarea riguroasă a unui spa ţiu
cultural tratat cu superficialitate şi renunţarea la caracterizări
preconcepute

Perspectiva antropologică asupra balcanismului

(Bogdan Bogdanov despre Homo balkanicus)
 Comportamentul balcanic poate fi observat în contexte diferite:
sărbătoarea (sacre şi profane), ritualul (nunţii, înmormântării,
botezului), în spaţii diverse de socializare unde cutuma populară,
tradiţională şi-a impus normele şi standardele şi unde circulaţia
stereotipurilor este maximă.
 Atitudinea faţă de hrană, de locuinţă, de oaspete
 Trăsături ale omului balcanic: generozitatea, orgoliul, amorul propriu,
suspiciunea faţă de autoritate, predispoziţia cârcotaşă, suspiciunea,
pragmatismul, bunul simţ, în sensul de simţ comun, bine orientat, de
bună intuiţie
- zeflemeaua, atitudine sceptică faţă de putere
- atitudine specifică faţă de profesiile umane, pe baza criteriului
«util/inutil»
- preocuparea pentru viitorul apropiat , menţinerea instinctului
conservării, necesitatea de a anticipa greutăţile pe care le rezervă soarta,
suspiciunea faţă de tot ceea ce este îndepărtat şi străin.
- complex de finalitate şi capacitate de a delimita, cu precizie,
esenţialul de secundar, concretizat în nenumărate reacţii stereotipe (grija
exagerată pentru nevoile fizice ale copiilor, dependenţa părinte copil,
raporturile de rudenie
- „pozitivarea negativului” (M. Muthu)

Balcanismul românesc
Mircea Muthu: substratul balcanic al românilor este vizibil mai ales în
gastronomie şi folclor, dar şi în gesturi şi atitudini care evidenţiază un
raport tensionat între termeni gândiţi ca antinomici; balcanism-
europenism, balcanic-european
Balcanismul românesc , înţeles ca un corolar de trăsături eminamente
negative, este asociat deseori cu expresii quasicunoscute:
- “să moară şi capra vecinului” – frustrarea poate fi depăşită nu doar
prin propriul meu efort, ci prin esecul celuilalt, eşec care nu doar mă
consolează, ci imi produce şi satisfacţii emoţionale.
- “las’ că merge şi aşa” – lipsa performanţei; încurajează nu competiţia
celor mai buni, ci a celor mai descurcăreţi
- “lasă-mă să te las” – lenea, comoditatea, inactivitatea, lipsa de
iniţiativă
- “a te face frate cu dracul până treci puntea” – predispoziţia pentru
compromis; lipsa de loialitate, interesul imediat, lipsa de scrupule
- “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – fatalismul de sorginte orientală, ideea
că nu poţi decide pentru tine, atâta timp cât acest drept e rezervat unei
alte instanţe; de aici pasivitatea, răbdarea, aşteptarea, lipsa de iniţiativă

M. Todorova: “mentalitatea balcanică şi memoria balcanică sînt nişte

noţiuni himerice, existând în schimb varietăţi individuale sau de grup ale
memoriei în Balcani, nu însă şi o memorie balcanică”.
M. Muthu: “şansa spaţiului unde „civilizaţiile se ating”, astfel încît
supremaţia centrului ar trebui să cedeze în favoarea multiculturalismului.”
Alexandru Paleologu: „ Balcanismului îi datorăm spiritul acesta
cosmopolit, uşor pragmatic, calitatea umorului şi felul de a suporta
vicisitudinile (...) Nu am fost o ţară barbară. Am avut construcţii, am avut
o extraordinară cultură teologică şi sapienţială în sec. XVIII, pe care nu o
cunoaştem şi am avut o subtilitate, o anumită supleţe şi savoare a
spiritului care ne-au fost inoculate mai cu seama în Valahia de inducţiile
balcanice .”
Tudor Vianu: “Componenta balcanică în firea românului, mai cu seamă a
valahului de la Dunăre, a fost de cele mai multe ori trecută cu vederea…
Balcanismul a devenit chiar pentru reprezentanţii intelectualului şi
ţăranului român o categorie inferioară, demna mai degrabă să fie
combătută şi, după putinţă, anulată. Nu există însă lucru, în această lume,
care, cercetat cu iubire, să nu dezvăluie în adâncimea lui laturi cu
adevărat preţioase”.